Prietenii de la Asociația Astradrom fac un apel pentru distribuirea articolului publicat pe blogul acestora în legătură cu incidentele survenite în judeţul Bacău la cimitirul internaţional Valea Uzului.
Sunt unul dintre internauții români care au fost inițial induși în eroare de informațiile contradictorii care au apărut despre acest caz și este meritul Asociației Astradrom că a ales să publice informații care să adauge la context și să aducă lumină asupra acestui incident cu bătaie mai lungă.
Extras din articolul Astradrom, pe care vă îndemnăm să-l parcurgeţi la sursă:
Organizația extremistă maghiară “Corbii Albi” cu sediul în Cluj-Napoca minte spunând că în cimitirul internațional de la Valea Uzului sunt morminte maghiare, nu românești. Situația de la fața locului este alta. Extremiștii maghiari folosesc informații scoase din context, pentru a ascunde adevărul. Statul Maghiar este implicat în acest conflict, împreună cu Biserica Romano-Catolică și unele secte protestante maghiare. Primăriile Dărmănești și Sânmartin își dispută luptele teritoriale. Conform documentelor cadastrale, cimitirul se află pe raza comunei Dărmănești (jud. Bacău) la 25 KM de localitate. Localitatea Sânmartin (jud. Harghita) este la distanta de 33 Km.
Reamintim că pagina de Facebook a Asociaţiei este blocată ca urmare a distribuirii unui articol în care era denunţată politica de sprijin pro-homosexualitate a partidului USR (Uniunea Salvaţi România), partid ce candidează la aceste alegeri europarlamentare în alianţa cu Partidul Plus, condus de politicianul Dacian Cioloş. Mai multe detalii, în acest articol: https://astradrom-filiala-bihor.blogspot.com/2019/05/astradrom-interzis-pe-facebook-dupa-ce.html
Mai menţionăm că, în opinia noastră, acţiunile de la cimitirul Valea Uzului se înscriu în linia unor demersuri mai cuprinzătoare desfăşurate de unii reprezentanţi ai comunităţii maghiare din România, care doresc să repună în discuţie delimitarea teritorială a judeţului Harghita cu judeţele Neamţ şi Bacău, graniţa interjudeţeană fiind de interes din multiple puncte de vedere, inclusiv din perspectiva amenajărilor militare planificate în aceste spaţii.
Nu în ultimul rând, opinăm că demersuri precum cele ale Astradrom contribuie la dezvoltarea iniţiativei civice a creştinilor ortodocşi, chemaţi să cunoască mizele directe şi indirecte ale incidentelor interetnice de acest tip, fiind totodată relevante pentru situl nostru theodosie.ro atât din perspectiva civismului ortodox pe care ni-l dorim să fie impulsionat cât şi din cea a conceptului de cerc moral, reprezentând suma subiectelor despre care suntem chemaţi să formulăm judecăţi morale.
Conform unei declarații a Sinodului Bisericii Sârbe, „cea mai mare problemă a Bisericii Ortodoxe de astăzi este schisma bisericească din Ucraina și încercările nereușite ale Patriarhiei de Constantinopol de a rezolva problema ‘pe genunchi’, unilateral, fără dialog cu Biserica Ucrainei canonică și cu Biserica Ortodoxă Rusă și, în general, fără consultări pan-ortodoxe”.
O declarație anterioară a Preafericitului Irineu de Baska spunea același lucru, că invazia anti-canonică a teritoriului Bisericii Ucrainei este cea mai mare greșeală din istoria Patriarhiei de Constantinopol.
Această declarație emisă de Sinodul sârb în 18 mai subliniază gravitatea acțiunilor Patriarhiei Ecumenice de acordare a autocefaliei unor schismatici. Totuși nu este o exagerare aici? Este aceasta cea mai mare problemă din lumea ortodoxă? Nu cumva este eclipsată prin aceasta trădarea semnată și de sârbi la Sinodul din Creta, care afectează însăși credința? Nu este abătută atenția de la acest eveniment tragic? Nu tot aceeași Patriarhie Ecumenică a fost cea care a organizat și acea întrunire? Nu aceleași interese străine de Ortodoxie au generat ambele probleme? În fine, Ucraina nu a apărut ca o răzbunare tocmai din cauza faptului că rușii nu au participat la Creta?
Desigur că cea mai de anvergură dezbatere este cea în jurul „autocefalilor” din Ucraina. Mai toate Bisericile Locale sunt implicate, pe când în privința ecumenismului parafat în Colimbari sunt înregistrate mult mai puține reacții și preocupări. Totuși mărimea unei probleme nu ar trebui să fie dată de manifestările dinafară, ci de nocivitatea ei. În acest sens, erezia (ecumenistă) ar trebui să fie considerată mult mai importantă decât schisma (din Ucraina).
Fără a diminua gravitatea situației din Ucraina, rezolvarea ei ar trebui să vină la pachet cu soluționarea crizei dogmatice de amploare introdusă în Ortodoxie prin deciziile Sinodului din Creta. Nu cumva interesele de politică bisericească sau de altă natură lumească să fie cele care dictează acțiunile rușilor, ucrainenilor, grecilor, sârbilor, românilor… Ci credința curată ar trebui să fie cea care aduce unitatea și dictează direcția ce trebuie urmată de fiecare Biserică Locală. Cu alte cuvinte, Hristos ar trebui să fie criteriul ultim, nu diferitele jocuri de culise.
Maica Parascheva este întâiul meu sfânt ocrotitor şi îndrumător. Ea m-a ajutat să văd lumina credinţei, pentru că nu credeam în Dumnezeu, eram o atee care îşi bătea joc de cele sfinte.
Aveam 30 de ani, doi copii şi o viaţă de familie îndoielnică din care lipsea Dumnezeu. Nu îmi mergea nimic bine, eram bolnavă, mă certam cu soţul, fiecare îşi făcuse, separat, viaţa lui. Totul era haotic în casă, existau lipsuri şi nu vedeam de ce. Nici nu prea îmi doream să trăiesc, totul era negru şi urât în mintea mea şi în sufletul meu.
Într-o noapte am avut un vis: intrasem de curiozitate în biserica din Roma, auzind că au adus-o pe sfânta Parascheva în baldachin, cu raclă de argint. Ea dormea, iar eu m-am apropiat şi am văzut o tânără frumoasă care îndată şi-a ridicat capul şi mi-a zâmbit. Atât de frumos, cald, blând şi dulce a fost acel zâmbet, că au trecut 30 de ani şi nu îl pot uita. Mi-a schimbat viaţa! O prietenă credincioasă mi-a spus că sunt binecuvântată visând-o pe sfântă.
Am prins curaj şi am mers la un preot, m-am spovedit şi, încet-încet, m-am apropiat de credinţă, iar viaţa mea s-a luminat.
Din păcate nu am avut ce salva din căsnicia mea, am divorţat, însă, după aceea, mi s-a umplut sufletul de bucurie.
Mereu mă rog la Sfânta Parascheva. Mă ajută, îi simt protecţia asupra mea şi a familiei mele. O iubesc şi o slăvesc ca pe o mare binefăcătoare.
Portalul Adevărul.ro publică un interviu cu regizorul Toma Enache în care este anunţat primul film artistic al cărui scenariu tratează Experimentul Piteşti:
Lungmetrajul „Între Chin şi Amin“ este povestea unui tânăr compozitor, Tase Caraman, proaspăt logodit, care ajunge în iadul reeducării din închisoarea Piteşti. Teribilul experiment este condus de temutul Ciumău, şeful penitenciarului. Prin credinţă, Tase Caraman supravieţuieşte torturilor şi, după ce scapă cu viaţă, compune cântecul „Odă lui Dumnezeu“. Muzica o salvează pe logodnica lui, Lia, chinută de aşteptarea bărbatului iubit.
Filmările care au avut loc la Fortul 13 Jilava, locaţie care păstrează atmosfera acelor vremuri, au beneficiat de participarea unei distribuţii diverse de actori tineri dar şi consacraţi: Cezara Dafinescu, Victoria Cociaş, Constantin Cotimanis, Ion Dichiseanu, Petrică Moraru, Vali Popescu, Ana Pârvu, Kira Hagi (fiica lui Gheorghe Hagi), Csaba Ciugulitu, Kim Ciobanu, Laurenţiu Stan, Dragoş Stoica, Mircea Taiss, Bogdan Sălceanu, Remus Stănescu, Teodora Calagiu Garofil. În film apare şi regretatul George Stanca.
În cadrul interviului, regizorul Toma Enache arată că a fost profund impresionat de credinţa şi seninătatea domnului Tache Rodas, un mărturisitor al credinţei în temniţele comuniste.
Aşteptăm cu nerăbdare lansarea filmului, care va avea loc la toamnă, după care sperăm să revenim cu recenzii cât mai entuziaste.
Cam toate lucrurile pot fi puse în discuţie în societatea românească de astăzi, mai puţin parteneriatul strategic pe care România în are cu Statele Unite ale Americii şi efectele sale asupra societăţii româneşti. Din păcate.
Aşa cum arătam în pagina de Năzuinţe, considerăm că există o componentă otrăvitoare a „alianţei” pe care o are ţara noastră cu S.U.A., regimul de dominare şi aservire fiind astăzi, în opinia noastră, cel puţin la fel de apăsător cu cel impus de sovietici în timpul comunismului. Caracterul otrăvitor este dat de specificul acestei relaţii care speculează afinitatea pe care societatea românească o are pentru civilizaţia occidentală, în scopul exploatării statului român şi ignorării neloiale a intereselor naționale.
Deşi subiectul arzător al zilei este şantajul pe care compania americană Exxon îl face asupra Guvernului, în beneficiul companiilor ce au licenţă de exploatare a gazelor de la Marea Neagră, dar şi a unor ţări neprietene, astfel cum arată jurnalistul Sorin Roşca-Stănescu într-unul dintre puţinele editoriale scrise deschis despre acest subiect, dezideratul nostru este să aducem în atenţie un alt eveniment de presă, cu un foarte modest impact public, dar pe care îl considerăm sugestiv pentru politica noastră externă.
Articolul a apărut ca urmare a flerului deosebit (!) al jurnalistului de la G4media, cel care probabil că a urmărit foarte atent înregistrarea video a şedinţei subcomisiei pentru energie a Congresului SUA, din data de 09.05.2019, pentru a surprinde, după o oră şi 40 de minute, două întrebări adresate secretarului american pentru energie de congresmanul Adam Kinzinger.
Atât înregistrarea video cât şi transcrierea sunt disponibile pe situl G4media.
Adam Kinzinger, congressman din Illinois, i-a adresat ministrului Perry următoarea întrebare:
”Sunt îngrijorat că aliații noștri români iau serios în calcul să facă afacerea cu compania chineză de stat China General Nuclear Power Corporation. Săptămâna aceasta România a semnat un acord preliminar cu firma chineză pentru construcția a două noi reactoare în valoare de câteva miliarde de dolari. Avem companii americane care își doresc să construiască, dar oferta lor a fost refuzată de guvernul României din cauza influenței crescânde a Chinei în România. Pentru a înrăutăți lucrurile și mai mult, cele două noi reactoare nucleare sunt amplasate lângă Marea Neagră la câțiva km de baza MK (Mihai Kogălniceanu – n. red.) unde avem soldați americani. Din punctul de vedere al securității naționale, sunteți îngrijorat din cauza acestei investiții a Chinei în infrastructura energetică a aliatului nostru?” Perry a răspuns: ”Da”.
Congresmanul american i-a adresat secretarului Perry o nouă întrebare:
”Cum ne putem angaja cu România astfel ca procesul de selecție (la Cernavodă) să fie transparent și corect?”.
Secretarul american al Energiei a spus că va merge în regiune ”în prima săptămână din iunie”, după ce recent s-a întâlnit la Bruxelles cu vicepremierul României. Perry a mai spus că guvernul SUA este într-un ”dialog activ cu prietenii noștri pe câteva proiecte nucleare”.
În opinia noastră, întregul episod pare un simplu joc menit să comunice un mesaj guvernului român cu privire la alegerea companiei chineze în dauna celor americane.
După cum spuneam, evenimentul nu prezintă mare importanţă publică, deşi miza financiară nu pare chiar de ignorat, dar îl considerăm sugestiv din perspectiva abordării şi a semnificaţiilor indirecte care se nasc din această piesă de teatru politic.
Presupunând că parteneriatul strategic cu S.U.A. chiar ar fi un parteneriat adevărat, credem că este de mare importanţă pentru elitele noastre să ia act de „îngrijorare” şi să o analizeze pe fond, pe mai multe paliere, astfel încât politicile publice alese să fie cele optime. Cutuma tristă a societăţii româneşti este ca aceste analize profesioniste, dacă există pentru uzul elitelor, să nu fie mai niciodată disponibile publicului general, astfel încât mijloacele de informare nu ne sunt dublate şi de instrumente de (auto)educare.
Însă pentru mine (V.M.A.) şi cei asemeni mie, pentru persoanele mediocre, nu consider că este necesară elaborarea unui analize de fond ci este nevoie ca judecata morală să fie finalizată cu una sau mai multe concluzii care să reprezinte elementele de construcţie ale consensului general. Aşadar miza prezentului articol nu este să facă analize de autoritate, ci să propună un context de judecată morală a „îngrijorării” partenerului strategic, pornind de la un set de întrebări, astfel încât să devină evident motivul pentru care românii nu sunt uniţi sau nu ajung la un consens.
Aşadar, fiind martorul „îngrijorării” respective, care în esenţa sa ne previne că procedăm greşit şi că ne aflăm într-o culpă faţă de partener, impulsul minţii noastre este să nu se mulţumească doar cu semnificaţia de suprafaţă a mesajului, ci să sape mai adânc şi să se întrebe dacă există temeiuri concrete pentru îngrijorare şi care ar fi acestea? Cum anume ar putea ameninţa construcţia celor două reactoare siguranţa naţională a Statelor Unite? Ce temeiuri există pentru a se insinua lipsa de corectitudine a guvernului român în legătură cu autorităţile SUA? Este legal acel lobby-ul pe care secretarul american intenţionează că îl facă pentru companiile americane? Consideră că aceste intervenţii ale secretarului american pe lângă guvernul român contribuie la un proces de selecţie transparent şi corect? Sunt toate acestea chestiuni care privesc exclusiv interesele statului român? Care este întinderea tratatului de alianţă încheiat şi dacă acest parteneriat vizează chestiuni care să reprezinte elemente esenţiale pentru caracterul independent al statului român? Cine are interesul ca această ştire să apară în această formă?
Aceste întrebări şi multe altele ar trebui să se nască de la sine. Pentru acest caz concret, răspunsurile ar trebui să fie furnizate (chiar şi implicit) de organul de presă care publică articolul, dar nu sub forma concluziilor şi judecăţilor morale definitive, pentru că o astfel de interpretare a evenimentului educă publicul şi delimitează cercul nostru moral colectiv.
Lipsa consensului din societate este cauzat în primul rând de menţinerea dezbaterii publice doar la nivelul de suprafaţă al unor semnale cu semnificaţii echivoce, care pot fi interpretate maniheist.
Pentru un naţionalist, îngrijorarea congressmanului american reprezintă un afront şi o deposedare, fiind vorba despre interese exclusiv româneşti, infrastructuri energetice care vor deservi pe cetăţenii români, fără nicio legătură cu siguranţa naţională a Statelor Unite ale Americii. Acelaşi naţionalist ar putea concluziona că invocarea fără temei a siguranţei naţionale a S.U.A. sau a prezenţei militarilor americani pe teritoriul României reprezintă un mod neloial de argumentare care urmăreşte influenţarea deciziei politice a unui stat aliat, al cărui interes de fond este afirmarea continuă a libertăţii de acţiune suverană în beneficiul cetăţenilor săi.
La extrema cealaltă, un român pro-american se poate lipsi de argumente concrete şi poate considera că simpla exprimare a unei îngrijorări de către partenerul strategic face dovada finală a elementelor obiective pe care această atitudine le presupune.
Dar, în acelaşi timp, românul pro-american trebuie să-şi asume faptul că se lipseşte de elementele necesare pentru a ajunge la un consens cu românul naţionalist, acela care nu este pregătit să-şi suspende simţul critic în astfel de cazuri şi care are nevoie să parcurgă un traseu al judecăţilor morale împreună cu românul pro-american, pentru a ajunge la unitatea şi consensul mult dorit.
În alte cazuri, sensul vinovăţiei poate fi contrar, naţionalistul fiind cel în culpă.
Există o mare tentaţie din partea interlocutorilor să respingă acest traseu parcurs împreună prin invocarea prematură a unor argumente înalte, de autoritate, din registrul celor care s-ar regăsi în analizele destinate elitelor.
Indiferent că este vorba despre elite sau despre mediocri, de multe ori vedem că este invocat argumentul final, cel de autoritate, doar ca să observăm că este fără putere, că argumentul nu este primit de pe poziţii pur potestative, că nu schimbă convingeri. Lipsa aceasta de putere a argumentelor înalte este, în opinia noastră, cauzată de lipsa răspunsurilor date sau asumate la întrebările de bază, la întrebările pe care le putem cataloga drept interogaţii ce ţin de judecata sănătoasă a omului simplu, mediocru.
În cazul concret al articolului nostru, o persoană care nu ar dori să (îşi) răspundă întrebărilor pe care noi (cei simpli) ni le-am formulat anterior, ar putea invoca, cu prioritate, peremptoriu, faptul că acea companie chineză a fost acuzată de spionaj, că infrastructura digitală chineză este vulnerabilă ş.a.m.d. Consider că astfel de argumente ţin de registrul înalt al discuţiei şi presupun ele însele parcurgerea unui nou traseu al judecăţilor primare, care să nu evite nelămuririle iniţiale ale cititorului mediocru, chiar dacă informaţia prezentată de argumentul înalt este una este certificată.
Discuţia ar putea fi mai amplă, şi o regăsim în practică în cazul dezbaterii vaccinării obligatorii, care invocă certitudinea ştiinţifică fără să ia în considerare temeri sau rezerve de bază, sau care pur şi simplu ignoră drepturi incesibile, precum cel de a dispune de propriul corp şi de a nu fi obiectul unor acte medicale neconsimţite, că întotdeanu consimţământul trebuie să fie liber exprimat, nu surprins prin dol sau smuls prin violenţă.
Concluzia noastră este aşadar că doar raportarea la mediocritate poate produce acea formă de consens atât de necesar societăţii noastre şi nu poate pleca decât de la acest concept al judecăţii sănătoase (a românului), pe care vă îndemn să-l aveţi în minte atunci când veţi parcurge Învăţăturile Sfântului Neagoe.
Există o grabă de a acumula adevăruri de autoritate care s-ar putea dovedi utile într-o dezbatere, astfel încât să existe un ascendent intelectual asupra preopinentului, să poată fi aplicat un raport de dominaţie intelectuală a celui mai puţin înzestrat. Revolta acestuia din urmă este să abandoneze discuţia, să se refugieze în lumea post-adevăr, să consume aşa numitele fakenews, toate acestea fiind de fapt patologii ce derivă din lipsa de încredere, lipsa consensului asupra întrebărilor elementare care trebuie să primească răspuns.
Bineînţeles că teoria argumentării ar putea duce discuţia aceasta la un nivel mult mai înalt, academic, alte materiale ar putea dezbate condiţiile persuasiunii şi pre-suasiunii, eficacitatea vectorilor de comunicare, condiţiilor prealabile ale dezbaterii, unitatea axiologică şi multe altele. Toate aceste discuţii ar fi însă ulterioare tezei noastre, aceea pe care nădăjduim să o verificăm mai degrabă în practică decât prin articularea unor astfel de articole-eseu.
Nu în ultimul rând, sub rezerva unui material mai amplu în care să susţinem motivele pentru care considerăm că relaţia cu SUA este otrăvitoare, arătăm că nu invocăm pericolul vital din partea culturii occidentale vădit antihristice, nici din partea ideologiilor sexo-marxiste care se înrădăcinează şi la noi în societate, nici din partea altor elemente simbolice sau culturale ale statului american.
Relaţia deficitară pe care vrem să o denunţăm ţine strict de politica de stat, de practica efectivă a relaţiilor diplomatice şi a celor de drept public şi privat, chiar şi de substituire a intereselor americane celor româneşti în discursul public. Convingerea noastră este că S.U.A. speculează fără scrupule, în mod egoist şi extrem de vătămător, neputinţele noastre individuale şi colective.
Din acest punct de vedere, consider că se impune ca această relaţie să fie abandonată de comun acord şi apoi, dacă va mai fi oportun, să fie reconstruită. Aceasta este o opinie pe care o propun a fi purtată mai întâi la nivelul de jos, mediocru, urmând a se impune de la sine în virtutea învăţămintelor ce decurg din Psalmul 105, dacă se va crea un anumit tip de consens social, pe care să îl notăm drept consens de tipul “parteneriatului strategic“, un consens slab, uşor de ignorat şi de desfiinţat de pe poziţii înalte sau de forţă, şi cu argumente de autoritate.
Se confirmă în continuare estimările noastre că chestiunea ucraineană are extensii uimitoare ascunse, dincolo de mult trâmbițata «unitate a ortodocșilor» acestei țări mult-pătimitoare.
Ucraina a ales să înceapă aici, de probă, «unirea
bisericilor», unitatea ortodocșilor și a papistașilor! Încă înainte să se usuce
cerneala de pe «Tomosul» de autocefalie, care a fost dat schismaticilor și
caterisiților de la Kiev, «noua biserică» a înnoit «unirea» printr-o consacrare
a datinilor papistașe în bisericile lor!
Vedeți ce a descoperit distinsul reporter d-l M Chios:
«…noua biserică ucraineană va „uni”» Fanarul cu Vaticanul. Planul acesta, după
cum se pare, a fost pus în aplicare și primele semne ies la iveală din
reformele pe care le produce noua biserică ucraineană. Conform cu noile canoane
pe care le aplică Biserica Ortodoxă din Ucraina, care se supune Patriarhiei
Ecumenice, va îngădui slujba de înmormântare și pentru romano-catolici. În afară
de aceasta, vor fi puse bănci în biserici, ca în bisericile romano-catolicilor,
în timp ce femeile vor putea să nu-și acopere capetele în biserică. Deci, mai
în amănunt, nou-înființata Biserică Ortodoxă din Ucraina aplică reforme și
impune noi regulamente în biserici, dar și pe teme de esență». (Πενταπόσταγμα) rugați-vă
și privegheați, pentru că vin evoluții dramatice, din păcate! Schismaticii din
Kiev se ocupă de eretici ca de ortodocși!
În continuarea comentariului nostru anterior, «noua
biserică» a schismaticilor și caterisiților din Ucraina, cărora «papa de
Răsărit» le-a dat cu de la sine putere autocefalia, trecând peste Biserica cea canonică,
a început destrămarea tradițiilor ortodoxe. Cea mai importantă samavolnicie
este ridicarea interdicției îngropării papistașilor de către preoții ortodocși!
Vedeți știrea: «Episcopul noii Biserici a chemat preoții
„să asculte glasul inimii și să lucreze conform cu poruncile Iubirii”. Dacă
cineva este botezat într-o biserică de altă confesiune și moare, vom face
îngropare pentru această persoană”, a arătat PS. Fotios. Episcopul a punctat
totuși că, în ce privește ultima situație, preoții trebuie să discearnă de ce
s-a adresat romano-catolicul la Biserica Ortodoxă din Ucraina pentru îngropare.
Este de remarcat că, dacă se întâmplă așa ceva, constituie o intersectare
relațiile ortodocșilor și romano-catolicilor». (Πενταπόσταγμα) Este primul pas
«nedureros» pentru «unire», pentru ca să «digere» încet-încet creștinii
reacționari cum, în numele «dragostei» față de eterodocși, după cum o
«înțeleg» adepții ecumenismului, «toți suntem una și aceeași» și singurul lucru
care ne desparte sunt «tradițiile diferite», și nu diferențele dogmatice
haotice! Suntem îngrijorați cum vor reacționa celelalte Biserici!
Nota noastră: Probabil că se face referire la reacția Bisericilor Locale față de aceste practici pentru ca ele să nu pătrundă și în sânul Ortodoxiei, pentru a nu fi asimilate și receptate prin intermediul Constantinopolului.
În plus, această apropiere de greco-catolici constituie premiza pentru o viitoare unire oficială, conform declarațiilor recente ale „Mitropolitului” Epifanie: „La întâlnirea cu PreaFericitul Sviatoslav (conducătorul greco-catolicilor din Ucraina), am vorbit despre aprofundarea viitoare a cooperării noastre. în această cooperare, vom ajunge la un dialog și dialogul va determina dacă ne putem uni. Teoretic, acest lucru este posibil pe viitor. Dar depinde cum vom coopera și menține aceste relații prietenești, cum ne vom strădui pentru această unitate. În viitor, toți creștinii ortodocși ar trebuie să se unească într-o singură Biserică”.
Ca răspuns la unele afirmații publice recente, care vorbesc despre refuzul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu ca Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei să participe la discuții cu restul Întâistătătorilor celorlalte Biserici Ortodoxe în legătură cu subiectul Ucraina deoarece nu exprimă opiniile Patriarhiei Ecumenice, Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului, care are și inițiativa acestor întâlniri, arată următoarele:
„Nu am primit o astfel de poruncă sau recomandare de la Patriarhul Ecumenic Bartolomeu despre neparticiparea Arhiepiscopului Anastasie al Albaniei la întâlnirile cu restul Întâistătătorilor pe tema ucraineană.
Nu numai că nu am primit o astfel de poruncă sau recomandare, ci eu însumi personal l-am ținut continuu la curent pe Arhiepiscopul Albaniei despre toate întâlnirile mele de până acum cu Întâistătătorii din Orientul Mijlociu, cu care m-am întâlnit până acum, ba chiar și însuși Arhiepiscopul Albaniei a comunicat telefonic cu cei trei Întâistătători ai Patriarhiilor străvechi din Orientul Mijlociu după întâlnirea noastră din Cipru.
În următoarele zile voi călători, cu voia lui Dumnezeu, în Serbia, Bulgaria și Grecia, unde voi avea întâlniri cu Întâistătătorii Bisericilor lor, despre care lucru este deplin informat Arhiepiscopul Albaniei.
În încheiere, arăt că astfel de declarații publice nu folosesc și, dacă unii sunt interesați real de binele Patriarhiei Ecumenice și iubesc cu adevărat pe Patriarhul Ecumenic, sunt datori să abordeze temele acestea cu o atenție deosebită.
Să-i lase nestingheriți pe Ierarhii conducători să ne ducem la bun sfârșit lucrul pe care ni l-am asumat cu știința și acordul Patriarhului Ecumenic, lucru care nădăjduim că va aduce, cu ajutorul lui Dumnezeu, un rezultat pozitiv spre binele Ortodoxiei și spre slava lui Dumnezeu. Recomandăm tuturor să dea dovadă de respect și să nu răspândească informații de senzație fără temei.”
Un comunicat de presă al Consiliului U.E. face vorbire astăzi despre adoptarea de către Consiliu a două regulamente de stabilire a unui cadru de interoperabilitate între sistemele de informații ale UE în domeniul justiției și afacerilor interne.
Se arată în comunicatul de presă faptul că facilitarea schimbului de informații va îmbunătăți în mod considerabil securitatea în UE, va permite efectuarea unor controale mai eficiente la frontierele externe, va îmbunătăți detectarea identităților multiple și va contribui la prevenirea și combaterea migrației ilegale, protejându-se totodată drepturile fundamentale.
Interoperabilitatea sistemelor de informații va permite sistemelor să se completeze reciproc și va contribui la facilitarea identificării corecte a persoanelor, precum și la combaterea fraudei de identitate.
Regulamentele stabilesc următoarele componente de interoperabilitate:
+ un portal european de căutare, care le-ar permite autorităților competente să efectueze simultan căutări în mai multe sisteme de informații ale UE, utilizând atât date biografice, cât și date biometrice.
+ un serviciu comun de comparare a datelor biometrice, care ar permite efectuarea de căutări în datele biometrice (amprente digitale și imagini faciale) conținute în mai multe sisteme, precum și compararea acestor date.
+ un registru comun de date de identitate, care ar conține date biografice și biometrice ale resortisanților țărilor terțe disponibile în mai multe sisteme de informații ale UE.
+ un detector de identități multiple, care verifică dacă datele biografice de identitate conținute în căutare există în alte sisteme conectate, pentru a se permite depistarea identităților multiple legate de același set de date biometrice.
Sistemele reglementate de cele două regulamente oferă sprijin autorităților naționale în domeniul securității, al gestionării frontierelor și migrației, al prelucrării cererilor de viză și al azilului. Noile regulamente nu modifică drepturile de acces prevăzute în temeiul juridic relevant pentru fiecare sistem european de informații, însă vor facilita și îmbunătăți schimbul de informații.
Textul Regulamentului vizând interoperabilitatea (frontiere şi vize) este disponibil AICI
Textul Regulamentului vizând interoperabilitatea (cooperarea poliţienească şi judiciară, azil şi migraţie) este disponibil AICI
Informaţii generale despre sistemele informatice în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie sunt disponibile, în limba engleză, AICI
La trei ani după preluarea conducerii misiunii diplomatice americane în Ucraina, ambasadorul Marie Yovanovitch a fost rechemată intempestiv la Washington, cu două luni înainte încheierea mandatului, după ce diplomatul a devenit ţinta atacurilor politice ale unor politicieni americani de dreapta și ale procurorului general al Ucrainei, Yuri Lutsenko, un personaj foarte controversat.
Rechemarea prematură va lăsa Ambasada SUA la Kiev fără un diplomat de rang înalt în perioada de tranziție, când președintele nou ales Volodymyr Zelensky îşi va începe mandatul.
Yovanovitch, o veterană a posturilor diplomatice din fosta Uniune Sovietică, s-a arătat categorică în favoarea combaterii corupției care continuă să împiedice dezvoltarea Ucrainei. Cu toate acestea, a avut o relaţie oarecum controversată la Kiev, atât cu guvernul ucrainean, cât și cu comunitatea americanilor și a ucrainenilor implicați în construirea unor legături mai strânse între cele două țări. Spre deosebire de predecesorul ei, Geoffrey Pyatt, acum ambasadorul SUA în Grecia, Yovanovitch a fost un ambasador relativ rezervat, cu rare apariţii publice.
În luna martie, procurorul general Lutsenko – un loialist al președintelui Petro Poroșenko, pe care l-a protejat de un număr semnificativ de acuzaţii de corupție și abuz de putere – a susţinut fără a prezenta dovezi în acest sens, că ambasadorul SUA i-ar fi prezentat o listă de persoane pe care parchetul special nu ar fi trebuit să le cerceteze.
Afirmațiile lui Lutsenko despre ambasadoarea Yovanovitch au survenit la două săptămâni după ce aceasta a făcut comentarii surprinzătoare despre eforturile insuficiente ale Ucrainei pentru combaterea corupției și a cerut demiterea unui procuror special anticorupție, pe nume Nazar Kholodnytsky. Acesta din urmă a susținut ulterior că deschisese o anchetă vizând mai mulţi oficiali ucraineni, despre care pretindea că ar fi făcut plăţi către fostul președinte de campanie al lui Trump, Paul Manafort, în numele candidaților opoziției din parlamentul Ucrainei, Radei Supreme.
Această acuzație ar fi declanșat o furtună la Casa Albă, în urma căreia avocatul președintelui Donald Trump, Rudy Giuliani a susținut, fără a prezenta dovezi, că implicarea în alegerile prezidențiale din 2016 nu ar fi provenit din Rusia, ci din Ucraina, şi că ar fi urmărit să întoarcă rezultatele alegerilor în favoarea lui Hillary Clinton.
După lansarea acuzațiilor lui Giuliani, mai mulți loialiști ai preşedintelui Trump au cerut revocarea ambasadoarei, susținând că aceasta determinat denigrarea președintelui SUA în urma dezvăluirilor potrivit cărora Manafort ar fi obţinut milioane de dolari în calitate de consultant al fostului preşedinte ucrainean Viktor Ianukovici.
