Într-un interviu acordat Marinei Zioziu pentru ziarul grecesc Ethnos, Patriarhul-Papă al Alexandriei, Teodor al II-lea, și-a exprimat părerea despre situația din Ucraina și a dat detalii, printre altele, despre acțiunile care sunt întreprinse pentru rezolvarea conflictului. Iată ce a afirmat pe această temă:
„Pe 18 aprilie v-ați întâlnit în Cipru cu Întâistătătorii Bisericilor Antiohiei, Ierusalimului și Ciprului la convocarea Arhiepiscopului Ciprului, Hrisostom. Una din temele pe care le-ați discutat a fost și autocefalia în Biserica Ortodoxă a Ucrainei. Puteți să împărtășiți cu noi gândurile și poziția pe care o va ține Arhiepiscopia Alexandriei pe această chestiune?
M-am născut în Grecia, în Creta, respect și iubesc pe Sanctitatea Sa, Patriarhul nostru Ecumenic Bartolomeu pentru că mi-a făcut cunoștință cu Criticopulos (fotbalist grec, n.n.) în Spili în 1978 și în principal marele dar pe care mi l-a făcut la Marele Sinod din Creta a fost să vină să vadă în Micrasiatissa pe mama mea acasă.
Am trăit în Ucraina, am trăit durerea și schisma Bisericii din Ucraina. Totuși știu foarte bine și Biserica Rusă pentru că am trăit în sânul ei zece ani întregi și Patriarhia Alexandriei legături emoționante cu ea.
Dacă există mănăstirile noastre, bisericile noastre, este prin rublele pe care le-au dat țarii Rusiei în epoca aceea.
Toate au fost înnoite cu banii marilor boieri din pământul rusesc. Legăturile Patriarhiei Alexandriei cu Biserica Rusă sunt mari și nu pot fi stinse.
Totuși avem aproape de noi această uriașă problemă a autocefaliei, care a fost cedată și avea dreptul să o cedeze Patriarhul Ecumenic Bartolomeu.
Desigur, nu avem nici o obiecție să ia autocefalie orice Biserică. Cu toate acestea, ceea ce a scindat Bisericile sunt oamenii care au luat autocefalia și vedem acum că deja Filaret (Patriarhul onorific de Kiev) convoacă Sinod pentru ca să anuleze deciziile Consiliului Unirii.
Deci astfel am zis cei trei Întâistătători cu pricepere și rugăciune către fratele nostru, Arhiepiscopul de Cipru, care a făcut deja o călătorie în Ungaria, Serbia, România și a vorbit cu Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe despre situația bisericească din Ucraina să se întâlnească cu Patriarhul Ecumenic. Arhiepiscopul de Cipru este un ierarh înțelept, are bunătate și iubește Biserica.
Există soluții pentru toate problemele. Patriarhul nostru Ecumenic Bartolomeu este Patriarhul romeității, pe care îl cinstim toți și-l iubim. Nu uităm că subiectul acesta nu este dogmatic. În chestiunea autocefaliei există soluție.
Arhiepiscopul Ciprului va stărui să ceară din partea Sanctității Sale să întâi o întâlnire între Patriarhul Ecumenic și Patriarhul Moscovei, pentru că pe cei doi Întâistătători îi leagă o prietenie adâncă și după aceea vom face o întâlnire neoficială toți Întâistătătorii ca fie acceptat de toți ceea ce va reieși. Epoca noastră are atâtea probleme și nu ne permitem luxul să fim scindați.
Arhiepiscopul Ciprului va stărui să ceară din partea Sanctității Sale să întâi o întâlnire între Patriarhul Ecumenic și Patriarhul Moscovei, pentru că pe cei doi Întâistătători îi leagă o prietenie adâncă și după aceea vom face o întâlnire neoficială toți Întâistătătorii ca fie acceptat de toți ceea ce va reieși. Epoca noastră are atâtea probleme și nu ne permitem luxul să fim scindați.
Arhiepiscopul Ciprului va face acest efort, în timp ce ne vom găsi din nou în scurt timp la Nicosia împreună cu Întâistătătorii Bisericilor Antiohiei și Ierusalimului. Pentru noi, Patriarhiile străvechi de Alexandria, Antiohia și Ierusalim, Biserica Ciprului a fost un punct de referință.
Arhiepiscopul Hrisostom de Cipru ne-a dat metoace, biserici și locuri ca să avem fiecare o delegație și să putem să ne întâlnim. Cred că se poate găsi soluție. Pur și simplu să lase fiecare cele personale de-o parte și să vedem dincolo de toate interesul Bisericii.
Nota noastră: Declarațiile din acest interviu sunt foarte interesante și descoperă o perspectivă neașteptată. Deși există o străduință în sensul rezolvării schismei din Ucraina, Întâistătătorii implicați (din Cipru, Alexandria, Antiohia și Ierusalim) par să aibă un rol de arbitri pe criteriul unei păci lumești, nu duhovnicești. Se observă un stil de negociere, nu de rezolvare după voia lui Dumnezeu și după normele canonice ale Bisericii.
O importanță foarte mare, de altfel chiar subliniată, o joacă apartenența etnică, nu bisericească. Patriarhii greci se vor susține între ei. Desigur, asta rămâne de văzut până la capăt, pentru că măcar este invocată greșeala de a fi acordată autocefalia unor schismatici.
Dacă se va ajunge la un compromis în care Constantinpolul să iasă basma curată și recunoscut ca primat al Ortodoxiei, este posibil ca problema ucraineană să ducă la o problemă majoră, similară cu cea din Creta, adică acceptarea papismului de nuanță orientală.
Deși popoarele slave (rușii, sârbii și bulgarii) este posibil să se coalizeze tot pe criterii etnice, totuși au argumente canonice solide. Unul dintre ele este acela că Georgiei i-a fost acordat statutul de Patriarhie de către Antiohia, după cum menționează canonistul Balsamon (sec. XI). Acest fapt anulează efectiv primatul pretins al Constantinopolului în Ortodoxie și dreptul exclusiv de a recunoaște drept autocefale Bisericile Locale.
Din păcate, credința ortodoxă ajunge tot mai mult o religie pământească, la discreția influenței puternicilor pământului. Mai există și teologi care țin mai mult la Hristos decât la naționalitate, cum ar fi Protopr. Prof. Teodor Zisis și Protopr. Nicoale Manolis, care vor organiza o manifestare cu tema: Autocefalia ucraineană și noua ecleziologie a Fanarului. În afara celor care au întrerupt pomenirea ierarhilor semnatari în Creta, ar fi de remarcat poziția a 12 Chilii din Sfântul Munte în apărarea Bisericii de intruziunea Constantinopolului. În rest, tot mai puține voci care au curajul mărturisirii și care să favorizeze prin pozițiile lor luarea unor decizii corecte.
Biserica Rusă devine tot mai izolată și atacată de puterile politice din cauza apărării dreptei credințe. Probabil nu atât conducătorii ei oficiali, sinodalii, au acest merit, cât evlavia poporului de rând. Ierarhii ruși sunt la fel de implicați în manifestări ecumeniste și în ambiții de putere ca și ceilalți. În schimb, credința oamenilor de rând este cea care nu îngăduie trădări mari. Din acest exemplu ar trebui să învățăm toți că este importantă atitudinea fiecăruia dintre noi, oricât de neînsemnați am fi sau ni s-ar părea că suntem.
Într-un articol recent, intitulat Bisericile autocefale
și regimul «Pentarhiei», IPS Ierotheos se ocupă din nou de partea teologică
a schismei din Ucraina. De altfel, chiar este o chestiune importantă, care
provoacă uimire. Însă mirarea și mai mare este că Mitropolitul face apologia
acțiunilor întreprinse de Patriarhia Ecumenică și afirmă că aceasta are un rol
central în raport cu celelalte Biserici Locale, având un statut de primat și
Biserică mamă, rol preluat după căderea Romei.
Partea interesantă este că poziția sa este una veche de cel puțin 17 ani, nu una de moment. Dovada constă în republicarea unui capitol, al cărui titlu este tocmai cel al articolului său, dintr-o carte din 2002 în care trata acest subiect. Așadar viziunea IPS Sale a fost exprimată chiar într-o perioadă grea a relațiilor dintre Patriarhia de Constantinopol și Biserica Greciei (după cum afirmă), când a scris și cartea Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei.
Ca un rezumat la textul acela vechi, la final
exprimă o serie de concluzii pe care le redăm în românește aici:
„Prima concluzie. Părinții Bisericii au reunit la Sinoadele Ecumenice, prin sfintele canoane, unitatea văzută a Bisericii, așa încât ea să fie una, sfântă, apostolică și catolică/sobornicească.
Astfel, a existat o dezvoltare și evoluție de la primele Biserici apostolice a organizării sistemului bisericesc, încât Părinții să treacă de la sistemul mitropolitan șa «prerogativele supra-mitropolitane», în continuare la sistemul patriarhal și în final la regimul Pentarhiei (cinci conduceri) Tronurilor.
A doua. Regimul sacru al Pentarhiei nu a funcționat în primul mileniu ca cinci capete independente, ca niște «căpitănii sau stăpâniri bisericești străine între ele» (Panaghiotis Trembelas), nici ca niște «kefalarhii (capi-conducători)» (Olivier Clement), ci «ca cele cinci simțuri ale unui cap numerotate, dar nu separate» (Balsamon), de vreme ce unul este capul Bisericii, Hristos. Termenul de Biserici Autocefale trebuie să fie înțeles ca Biserici auto administrate, și nu ca Biserici independente de toată Biserica. Primul tron era al vechii Rome și privilegii egale de cinste avea tronul Noii Rome – Constantinopolul.
A treia. Din sec. al XI-lea (1009), când Biserica Vechii Rome s-a îndepărtat de «Pentarhie», Biserica a funcționat ca tetrarhie (patru conduceri), când Biserica Noii Rome – Constantinopolul a devenit Biserică primă și a avut toate competențele Vechii Rome.
Episcopul Noii Rome și Patriarh Ecumenic a câștigat o vrednicie și o cinste deosebită pe parcursul împărăției romeice, dar și în perioada turcească, în sistemul etnarhiei (conducerii de nație) pe care a stabilit-o Mahomed Cuceritorul. Aceasta a influențat și modul în care a funcționat tetrarhia Tronurilor din Răsărit împreună cu Biserica Autocefală din Cipru.
A patra. Patriarhul Ecumenic a dat în sec. al XVI-lea (1589) vrednicia de Patriarhie Mitropoliei Moscovei și acest fapt a fost recunoscut de restul Patriarhilor din Răsărit (1590 și 1593). De asemenea, Patriarhul Ecumenic a acordat el singur mai apoi vrednicia și cinstea de Autocefalie și Patriarhie diferitor Biserici Locale și au fost recunoscute firește în practică de toate Bisericile pentru că toți Întâistătătorii participă la dumnezeieștile Liturghii și Sinoade, cu unele excepții.
A cincea. Biserica Moscovei, prin teoria «celei de a treia Rome», pe care a cultivat-o și a dezvoltat-o din sec. al XV-lea până astăzi, nu numai că subminează poziția Patriarhiei Ecumenice ca Prima în sistemul canonic al organizării Bisericii Ortodoxe, ci se auto propune în practică drept prima Biserică în putere și tărie, după cum se vede clar pe tema Ucrainei.
Dacă adaugă cineva că din sec. al XIX-lea încoace a fost dezvoltată o teologie deosebită, conform căreia teologia rusă este mai înaltă decât teologia patristică de până în sec. al XVIII-lea și decât teologia scolastică din secolele XI-XIII, atunci va pricepe bine că tema despre «a treia Romă» nu are substrat doar geopolitic, ci și bază teologică post-patristică.”
Desigur că textul său este mai elaborat decât
aceste concluzii, dar nu și cu argumente puternice. În fapt, nu sunt aduse
dovezi patristice aproape deloc, ci sunt citate teorii ale unor teologi
moderni, fără documentare istorică măcar. Unii dintre acești teoreticieni luați
de buni de către Mitr. Ierotheos, cum ar fi Mitr. Maxim al Sardelor, au primit o
critică solidă din partea unor teologi neutri. Iar alte teorii cu privire la sistemul mitropolitan și patriarhal, care ar
fi evoluat în timp, nu au acoperire istorică evidentă. În acest context, este greu
de evitat acuzația de bază post-patristică a teoriei pe care o susține chiar
IPS Sa.
Poate fi dat și un exemplu elocvent că viziunea
propusă de Mitr. Ierotheos este contrazisă de teologia patristică. Astfel,
înțelesul de Biserici independente a existat în Ortodoxie, după cum apare chiar
în Enciclica Patriarhilor din 1848,
în care se vorbește despre independența (ἀνεξαρτησία) Bisericilor: „Sinodul al IV-lea Ecumenic, pentru
a menţine independenţa Bisericilor cea hotărâtă de Sinodul al III-lea Ecumenic
(can. 8)…” (cap. 13). Așadar viziunea actuală a Patriarhiei Ecumenice nu este
mai veche de un secol și jumătate, când susținea tocmai contrariul.
Mai trebuie menționat că, într-adevăr, viziunea
Mitropolitului de Nafpaktos nu a fost ascunsă publicului românesc. Ea a
fost promovată încă din anul 2014 pe portalul Mănăstirii Vatopedi în limba
română în articolul Primatul
Patriarhiei Ecumenice, unde poate fi consultată mai pe larg.
Se pare că teologia ortodoxă este foarte încercată
în aceste vremuri, cu multe conflicte nerezolvate, chiar și cu implicații
politice, cum este situația din Ucraina, ca să nu mai pomenim de hotărârile
neelucidate nici până acum ale Sinodului din Creta.
Deși textul Enciclicii Patriarhilor din 1848 este foarte cunoscut, nu același lucru se poate spune despre contextul în care a fost ea alcătuită, unul de mare însemnătate. De altfel, anul 1848 nu este unul foarte îndepărtat, ci reprezintă ultima perioadă de normalitate a credinței, înainte de apariția ecumenismului, chiar la jumătatea sec. al XIX-lea. Transformarea Patriarhiei Ecumenice până astăzi este evidentă dacă ne uităm la acest text și context, care sunt grăitoare de la sine.
Nu în ultimul rând, această lucrare de traducere și studiu sunt valoroase și pentru motivul că vin din penița unui mare teolog român, Teodor M. Popescu, încununat și cu biruința mărturisirii în temnițele comuniste pe lângă activitatea sa teologică foarte valoroasă. Cunoștinele acestui mare profesor sunt impresionante, chiar și la nivel de cunoașterii a limbii vechi grecești, pe care dă dovadă că o stăpânea la perfecție. Nu doar limba, ci și studiile scrise în străinătate (în franceză și germană) nu îi erau necunoscute.
Vom reveni și cu traducerea textului Enciclicei, una mai literală, precisă, chiar dacă mai greoaie decât versiunea care circulă astăzi. Bineînțeles, traducerea sa este îmbogățită cu multe note și explicații. Textul este preluat și adaptat foarte puțin la limbajul actual din revista BOR, an LIII, 1935, nr.11- 12, p. 545 -623.
În anul 1848, luna mai, cei patru patriarhi ortodocşi şi sinoadele lor au semnat şi au trimis ortodocşilor de pretutindeni o lungă enciclică[1] ce constituie unul din cele mai importante documente pentru istoria raporturilor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică în timpurile mai noi.
A trecut de atunci aproape un secol, plin de mari evenimente politice şi bisericeşti, şi multe schimbări au fost aduse de ritmul cel iute al vremii din urmă. Enciclica patriarhală de la 1848 şi faptele de care este legată sunt azi aproape uitate. Împrejurările politice de la 1848 au făcut ca la noi, pe cât ştiu, Enciclica de la Constantinopol să nu se bucure nici atunci de atenţia şi de publicitatea cuvenită unui act atât de important.
Dacă timp destul a trecut, ideile ei rămân totuşi interesante totdeauna pentru Biserica Ortodoxă şi repetate manifestări bisericeşti le-au făcut chiar actuale. Enciclica era pentru ortodocşi şi pentru alţii o necesară şi binevenită lămurire de principii şi de atitudine confesională, o precizare a temeiurilor şi punctelor de vedere ortodoxe.
În fața
repetatelor încercări ce se fac, mai ales de la un timp, pentru a se ajunge la
o apropiere a Bisericilor creştine şi mai ales în fata acţiunii, atât de
stăruitoare a Bisericii romano-catolice, de a unifica în jurul Romei toată
creştinătatea, începând cu cea ortodoxă ca mai apropiată, în numele şi cu
puterea pontifului său, este bine să se mai ştie odată ce credea la 1848
Biserica ortodoxă despre dezbinarea creştinilor şi despre posibilitatea şi
mijlocul adunării lor laolaltă, pe care şi ea o doreşte nu mai puţin decât
oricare dintre episcopii Romei.
Căci
enciclica greacă de la 1848 era un răspuns la enciclica
latină adresată de papa Pius IX către Orientali, la 6 Ianuarie acelaşi an[2].
Prin scrisoarea sa, papa invitase pe ortodocşi să se unească cu Roma; în
răspunsul lor, patriarhii ortodocşi arată de ce s’au despărţit Bisericile și
cum ar putea să se unească. Ei demască, cu acest prilej, gustul de inovaţie şi
de putere al Bisericii romane, ca provocator al schismei, combat inovaţiile ei,
protestează contra prozelitismului romano-catolic şi îndeamnă stăruitor pe ortodocşi
să nu părăsească dreapta credinţă.
Pentru
iluziile lui Pius IX, enciclica ortodoxă era o grea lovitură. Ar fi desigur
exagerat să afirmăm, că raporturile dintre cele două Biserici au fost grav
influenţate prin manifestările lor de la 1848, pentru că starea acestor raporturi
nu mai era uşor de modificat simţitor prin acte ca acelea, schimbate atunci
între papă şi patriarhii ortodocși. Dar aceste acte au importanţa şi
semnificaţia unor atitudini confesionale oficiale şi solemne, cum nu se mai văzuse
de mult în istoria bisericească.
Deosebirea
de vederi dintre cele două Biserici este astfel pusă din nou în lumină prin
documentele de la 1848. Noi nu erau ideile exprimate de o parte şi de alta, dimpotrivă.
Dar nu mai era obişnuit de patru secole să producă o încercare de unire şi
totodată era neobișnuit procedeul întrebuinţat. După un lung trecut de ostilități
confesionale, care adusese între cele două Biserici un dispreţ şi o
indiferenţă, ce puteau fi socotite ca un armistițiu, cum zice A. de Stourdza, „une trêve de Dieu, tacitement acceptée”[3], şi
fără niciun motiv din partea ortododocșilor, şeful Bisericii romano-catolice le
adresează o senină și stăruitoare invitaţie la unire, pe un ton afectuos, încrezut
şi naiv, de părea că nu se întâmplase între Orient şi Occident o profundă schismă
milenară, agravată prin vechi și neisbutite încercări de unire, prin repetate
fricţiuni, prin nenumărate şi supărătoare impietări romano-catolice în Orientul
ortodox, agravată chiar prin acuzaţiile şi veleităţile provocatoare, abia
mascate de tonul ei părintesc, ci doar de o neînţelegere trecătoare, care rămăsese
din nepurtare de grijă nerezolvată.
Punând
chestiunea pe terenul polemic şi răspunzând energic, cu referire la documente
şi la fapte istorice, care stricau tot efectul apelului papal irenic,
patriarhii ortodocşi nu făceau decât să vorbească serios, deschis şi clar, aşa
cum era necesar într’o chestiune de importanța şi de gravitatea unei încercări
de unire. Răspunsul lor era făcut prin însăşi natura lucrurilor să trezească
din visuri de supremaţie pe prefăcuţii idealişti ai unităţii creştine, porniţi
la 1848 în campanie de noi cuceriri.
Explicaţia
lui stă chiar în îndrăzneala încercării papale, în vederile ei romane
neschimbate, în momentul ales de iniţiativa lui Pius IX ca să amintească
ortodocşilor durerile schismei şi binefacerile unirii, în sforţările intensificate
ale propagandei latine, împrejurări cari, cu tot apelul dulce al lui Pius IX şi
cu atât mai mult, constituiau o provocare, ce nu putea să fie întâmpinată
decât cu o punere la punct categorică. Pius IX vorbia despre unire trecând
intenţionat peste realităţile protivnice; patriarhii ortodocşi vorbesc despre
aceste realităţi, care stau din nefericire în calea unirii. Era vorba adică
despre acelaşi lucru, despre restabilirea unităţii creştine, dar în două
concepţii opuse, care de mult nu se mai precizase atât de oportun.
Îndoita
manifestare confesională de la 1848 este de aceea unul din momentele mai importante
ale istoriei schismei sau – ceea ce este tot una – ale încercărilor de unire,
şi este cu atât mai important, cu cât face începutul unei noi metode de unire,
după o lungă perioadă de tăcere oficială de o parte şi de alta, în care cele
două Biserici păreau că îşi păstrează înarmate vechile poziţii, dar fără noi
intenţii de atac.
Din
nefericire lucrul a fost mai grav. Un papă cu mari aspiraţii pontificale, care întreceau
şi puterile sale şi posibilităţile momentului, a aruncat cu un apel în aparentă
inofensiv şi bine intenţionat, ba chiar îmbietor, o torță care, în loc să
lumineze calea unirii Bisericilor, a aprins în chip firesc un nou foc polemic,
care avea să tulbure iarăşi liniştea confesională.
Dacă
efectul produs în Orient a fost contrar aşteptărilor romane, nu este mai puțin
adeărat că documentul papal acea o importanță deosebită şi că îşi găsea la rândul
său explicaţia în situaţia, pe care, privind-o din punctul său de vedere şi după interesele sale, Pius IX o
găsise favorabilă unei încercări de a aduce pe ortodocşi la Roma pe calea cea
nouă a unei enciclici.
Pentru
a înţelege iniţiativa unionistă de la 1848, s-o privim deci în lumina istoriei
ei. Se va vedea astfel şi ce îndreptăția
speranţele papei şi ce justifica riposta ortodoxă și se va vedea ce motiva
apelul lui Pius IX, ca şi refuzul ortodox, şi se va înţelege de ce unei
propuneri de pace de la Roma i
s’a răspuns de la Constantinopol cu un adevărat act de acuzaţie.
Se
ştie că, după consumarea schismei de la 1054, s-au făcut timp de patru secole
numeroase şi zadarnice încercări de unire. Până la dispariţia imperiului
bizantin, împăraţii de Constantinopol erau cei care de obicei făceau, de câte
ori socotiau necesar sau posibil, propuneri pentru restabilirea unităţii
bisericeşti. Căderea Constantinopolului la 1453 a pus însă capăt acestor
încercări. Tratativele de unire dintre creştinii ortodocşii din imperiul turc şi
romano-catolici deveniau de atunci imposibile, pentru că turcii le-ar fi
interzis sau împiedecat ca pe un act ostil lor. Scopul încercărilor de unire
fusese în adevăr mai totdeauna politic. O unire realizată sub regimul turcesc
ar fi însemnat deci o ameninţare a stăpânirii musulmane asupra creştinilor şi turcii
n’au permis-o. Temându-se, din contra, că măcar cucerirea Constantinopolului ar
putea să solidarizeze în fine pe creştini împotriva lor, au ţinut să se aleagă
numai patriarhi antiunionişti şi au lăsat creştinilor cuceriţi o situaţie la
început oarecum suportabilă, în care aceştia să simtă mai puţin nevoia unirii.
De altfel, opoziţia violentă, cu care fusese întâmpinată de ortodocşi unirea de
la Lyon (1274) şi cea de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), arătase cât era de
inutilă şi de turburătoare o unire cu latinii.
Practic
deci încercările de unire erau imposibile şi chiar periculoase, după căderea
Constantinopolului. Împăraţii ortodocşi, care să urmărească unirea pentru
scopuri politice, nu mai erau, iar patriarhii, ştiind că papii înţeleg prin
unire supunere Romei, nu puteau s’o ceară sau s’o primească nici pentru
interese bisericeşti.
Dacă
ortodocşii nu vedeau posibilă unirea, o vedeau încă romano-catolicii. Dar, cum
de tratative prin delegaţi sau în sinoade nu mai putea să fie vorba, unirea cu
ortodocşii devenia pentru ei o problemă misionară.
Consideraţi teren de propagandă, ca toţi necredincioşii, „schismaticii” sunt
de mult încă obiect al preocupărilor prozelitismului roman. Greaua situaţie în
care se găseau ortodocşii sub turci sau în ţările catolice făcea ca papii să
lege mari speranţe de propagandă. Aceasta s’a făcut mai ales prin ordine şi
prin şcoli.
Papa Grigore XIII (1572-1585) înfiinţa la 1573 o „Congregatio de rebus Graecorum”, iar după câţiva ani, între multele (23) colegii naţionale, unul „Pro Graecis ex Graecia et ex aliis provinciis ubi reperiuntur” (1577), alăturându-i şi o biserică, Sf. Atanasie[4], precum şi colegii pentru maroniți şi armeni[5].
Urmaşii
lui Grigore XIII au favorizat colegiile. Urban VIII (1623-1644) a înfiinţat
Collegium Urbanum (1627), cu scopul de a pregăti mai ales clerici pentru
Orient. De la 1641 el a pus colegiul sub conducerea congregaţiei De propaganda
fide[6]. Mai
târziu a fost unit cu el colegiul maronitic. Principiul propagandei era că
pentru fiecare țară „eretică” trebuie să existe un colegiu naţional[7].
Colegiile naţionale[8] erau pepiniere romano-catolice, înfiinţate cu scopul de a atrage tineri dornici de şcoală, a-i converti la ideile romane[9] şi a pregăti prin ei clerici pentru Orient[10]. În aceşti preoţi a pus Roma totdeauna mari speranţe de prozelitism printre Orientali şi de aceea i-a format şi îi
formează cu deosebită grijă până astăzi[11].
Raţiunea acestor sforţări şi sacrificii este „întoarcerea Orientului prin
orientali”[12].
Pe
lângă propaganda prin colegii la Roma, s’a făcut propagandă prin şcoli, prin
scrieri şi prin alte mijloace la ţările ortodoxe. Cu propaganda la ruşi Grigore
XIII însărcina pe iezuitul Possevino. Iezuiţii au fost de altfel agenţi cei
mai activi ai propagandei printre ortodocşi şi lor le-a încredinţat Grigore
XIII şi conducerea colegiilor naţionale.
La
străduinţele de prozelitism ale colegiilor naţionale şi ale propagandei iezuite
se adăugau [cele] ale diferitelor congregaţii, unele mai vechi, înfiinţate cu
scopul de a organiza, a supraveghea şi a susţine opera convertirii Orientului
ortodox. Sub numele „De rebus Graecorum”, funcţiona la sfârşitul sec. XVI o
comisie de cardinali, care se ocupa în special cu aceşti schismatici. Papa Clement
VIII (1592-1605) înfiinţează o alta, „Super negotiis fidei et religionis
catholicae”, pe care Grigore XV (1621-1623) a transformat-o (1622) în faimoasa „Sacra congregatio de propaganda fide”[13],
devotată exclusiv misiunii romano-catolice în această „terra missionis”, cum
era numit, pe lângă ţările protestante, şi Orientul ortodox[14]. În
el numai a făcut misiune în primul an congregaţia propagandei[15]. Cu
înființarea ei, prozelitismul romano-catolic se concentra şi se sistematiza,
organizându-se minuţios[16].
Pentru
că atribuțiunea propagandei era misiunea în general, Urban VIII (1623-1644) a
înfiinţat congregaţii speciale pentru orientali: „Super dubiis Orientalium” şi „Super
correctione Euchologii Graecorum”. Pe cea din urmă Clement XI (1700-1721) a
organizat-o independent, lărgindu-i atribuțiunile, sub numele „Super
correctione librorum Orientalium”[17].
Dintre papii următori au arătat deosebit interes Orientului ortodox Benedict
XIV (1740-1758) şi Pius IX însuşi, de care vom vorbi mai jos.
Colegiile[18] şi
congregaţiile n’au fost singurele mijloace de unire în ultimele secole. Prin
promisiuni şi presiuni politice, prin ameninţări şi prin avantaje, prin
specularea situaţiei nenorocite a ortodocşilor din ţările romano-catolice, Roma
a reuşit să rupă de la Biserica Ortodoxă un număr de credincioşi, ca rutenii în
Polonia prin unirea de la Brest-Litovsk (1595) şi în Ungaria (jum. sec. XVII)
şi românii în Transilvania prin politica Habsburgilor (1698-1700). Neputând să
atragă cu totul pe ortodocşi la romano-catolicism, papii s’au mulţumit cu compromisul
uniației, sperând să câştige restul prin uniţii înşişi, după principiul
întoarcerii Orientului prin orientali, şi prin alte mijloace, cum sunt
misionarii.
Opera
acestora este în adevăr veche şi importantă[19].
Încă înainte de căderea Constantinopolului sub Turci, văzând nereuşita
tratativelor de unire, Roma începuse să lucreze în Orient prin misionari[20].
Stăpânirea turcă le-a îngreuiat un timp propaganda, dar n’a făcut-o imposibilă.
Dominicanii,
franciscanii, capucinii, carmelitii, augustinii, teatinii şi, mai mult decât
toți, iezuiţii, aceştia instalaţi la Constantinopol de la 1583[21], au
desfăşurat în Orient o mare activitate propagandistă pentru convertirea schismaticilor,
susţinută cu grijă de Roma.
Protecţia
regilor Franţei, care se găsea în bune raporturi cu turcii prin politica
inaugurată de François I (1515-1547), aliat cu sultanul Soliman II Magnificul
(1520-1566), asigura misionarilor latini, prin ambasadorii țării la
Constantinopol, relativa libertate de acţiune necesară[22].
Sub protecţia Franţei se găseau în imperiul turc nu numai francezii, ci toţi
creştinii romano-catolici, prin capitulațiunea de la 1740[23].
Propaganda şi delegaţii apostolici, precum şi supuşii statului papal, erau în
mod special protejaţi de Franţa[24], ca
mandatară a papei[25].
Misiunea
în Orient îşi avea deci asigurat un puternic protectorat politic, pe care din
nefericire nici o țară ortodoxă nu putea să-l contrabalanseze. Multă vreme
statele romano-catolice şi chiar protestante, lipsite de beneficiul capitulațiunilor
pentru supuşii lor, au trebuit să-i lase sub protecţia puternicilor şi
influenţilor ambasadori francezi. Abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea
revendica Rusia, întărită prin tratatul de la Cuciuc-Cainargi (1774), protecţia
ortodocşilor[26].
Starea de război, în care ruşii se găseau adesea cu turcii, aspirațiunile lor
asupra Constantinopolului şi opoziţia puterilor neortodoxe făceau ca această
protecţie să nu poată însemna pentru ortodocşii din imperiul turc ceea ce
însemna protectoratul francez pentru credincioşii papei şi pentru propaganda
lor.
În
favoarea ortodocşilor a trebuit să intervină uneori ambasadori anglicani sau
protestanţi, ca în secolul al XVII-lea în cazul încercatului patriarh Chiril
Lucaris, dar cu atât nu se putea stăvili propaganda romano-catolică. Este drept
că zelul misionarilor a trebuit să fie temperat câteodată, dar nu pe ortodocşi
îi apărau astfel turcii contra intenţiilor latine. Ortodocşii rămâneau totdeauna
expuşi pericolului romano-catolic, ca şi celui turcesc, şi chiar greutatea de a
converti pe mahomedani făcea pe emisarii papali să-şi îndrepte atenţia
exclusiv asupra „creştinilor despărţiţi de scaunul lui Petru”[27].
Iar când ordinul iezuit a fost alungat din ţările romano-catolice şi – de nevoie
– desfiinţat de papa Clement XIV (1773), îi ofereau azil o țară ortodoxă, Rusia
împărătesei Caterina II, şi una protestantă, Prusia lui Friedrich II.
Propaganda romano-catolică în sec. XIX
În
sec. XIX, după stagnarea provocată de desfiinţarea ordinului iezuit şi de Revoluţia
franceză, activitatea prozelitistă a ordinelor romano-catolice s’a intensificat
considerabil. Ordinele misionare se îmmulțesc. Pe lângă iezuiţii reabilitaţi
de papa Pius VII la 1814 şi alte ordine amintite, lucrează în Orient
assomptioniştii[28], lazariştii,
fraţii şcolilor creştine, părinţii misiunilor africane, părinţii albi de la Alger,
preoţii Sionului, părinţii „du Sacre-Coeur”, trapiştii, misionarii de la Verona,
pasioniştii, resurecționiştii, călugării oblaţi ai Sf. François de Sales, fraţii
marişti şi un mare număr de ordine femeieşti, „soeurs” şi „dames” de o
complicată nomenclatură şi de o neobosită activitate pentru interesele
confesionale ale Romei[29].
Faptul că iezuiţii s’au gândit să pătrundă chiar în citadela monahismului
ortodox, la Sf. Munte Atos, şi să înfiinţeze acolo o şcoală monahală pentru a
forma călugări uniţi şi a-i face „apostolii naţiunii lor” arată până unde a
mers îndrăzneala prozelitismului romano-catolic[30].
Înaintaşul
lui Pius IX, papa Grigore XVI (1831-1846), a dat misiunilor un atât de mare
avânt, încât este numit „marele papă misionar”[31].
Acest impuls creea şi pentru Pius IX obligaţia de a promova tot mai mult opera
misiunilor. Pius IX a susţinut în adevăr mult misiunea romano-catolică şi a
arătat un deosebit interes celei din Oriemtul apropiat[32].
Împrejurările
politice din Europa şi situaţia Bisericii ortodoxe i-au fost în mare parte
favorabile. Creşterea puterii ruseşti în timp ce decădea cea turcească,
mişcările naţionaliste ale popoarelor ortodoxe, revoluţia şi independența
Greciei, făceau pe turci mai concesivi faţă de puterile occidentale, ridicate
în faţa Rusiei ca protectoare ale „omului bolnav” al Europei. Politica de mari
ambiţii ruseşti şi ortodoxe a ţarului Nicolae I Pavlovici (1825-1855)[33],
care voia distrugerea Imperiului otoman sau cel puţin asigurarea protecţiei
tuturor creştinilor ortodocşi, recunoscută Rusiei prin tratatul de la Cuciuc-Cainargi,
prin cele de la Bucureşti (1812) şi Adrianopol (1829)[34],
provocă rivalitatea Franţei şi Angliei, care aveau interesul ca Turcia să
dăinuiască în profitul lor[35].
Când,
prin tratatul de la Unkiar-Skelessi (iunie 1833), Rusia obţinea, sub forma unei
alianţe oferite Turciei, aproape dependenţa acesteia de ea, emoţia celorlalţi
interesaţi fu mare. O coaliţie se formă apoi contra marelui stat rus şi ea
duse la războiul Crimeii (1854-1856), pe care
Rusia l-a pierdut. Acest război, în care creştinii occidentali se găseau
aliaţi cu turcii contra unei puteri ortodoxe, avea desigur suficiente cauze şi
scopuri politice. El nu era însă cu totul străin nici de interesele confesionale.
Altfel, poate, un cleric romano-catolic nu l-ar fi caracterizat cu satisfacţie
ca pe „o nouă ridicare de arme a latinilor contra grecilor, ca pe timpul
cruciadei din secolul al XlII-lea”[36].
Faptul că prin tratatul de la Paris (Februarie-Aprilie 1856), Rusia pierdea
între altele dreptul de protecţie asupra creştinilor ortodocşi, arată că
rivalitatea confesională nu lipsea dintre motivele campaniei din Crimeia.
Este
oricum destul de curios faptul că la 1854 guvernul turc a cerut Patriarhului
Ecumenic ca să declare Rusia schismatică pentru că ar fi „introdus în cult
inovaţii străine de doctrina Bisericii Orientale”, ceea ce Patriarhul a
refuzat, afirmând „identitatea desăvârşită în explicarea dogmelor” între cele
două Biserici[37]. Se
poate ca diplomaţia papală să nu fi fost cu totul străină de această iniţiere
a turcilor în teologia ortodoxă, tocmai în timpul războiului din Crimeea.
Ştiut
este că romano-catolicii nu s’au sfiit în acel timp să facă uz de intrigi între
greci şi ruşi[38],
voind desigur să slăbească solidaritatea popoarelor ortodoxe. Ştiut mai este
faptul grav şi semnificativ, că la „hôtel des monnaies” din Paris se bătuse o
medalie cu inscripţia „Dieu protège le catholicisme, le protestantisme et
l’islamisme!”[39],
care arată că războiului contra Rusiei i se da o justificare
religioasă-confesională şi că împotriva ortodoxiei se formase o adevărată
coaliţie, în care, pentru a fi mai odioasă, se găsea alături de
romano-catolicism şi de protestantism islamismul.
Franţa
şi Anglia convinseseră în adevăr pe turci, că, numai protejând
romano-catolicismul şi protestantismul şi distrugând cu ajutorul lor ortodoxia,
s’ar putea distruge influenţa rusă asupra ortodocşilor din imperiul turc[40]. La
gândul că un popor ortodox ar putea să cucerească Constantinopolul, presa
franceză scria că „dacă schismaticii ar înfige crucea pe cupola sfintei Sofia,
s’ar termina cu catolicismul”[41].
Iată
fapte care arată că alianţa franco-anglo-turcă contra Rusiei însemna o mare coaliţie
latino-protestanto-mahomedană contra ortodoxiei, că în Orient exista o mare
concurenţă confesională în paguba ortodoxiei şi că, pentru a-şi asigura
avantaje politice, Franţa şi Anglia n’au găsit mai bun mijloc ca să le obţină
decât lucrând împreună pentru „distrugerea” ortodoxiei, în care vedeau o
piedecă şi romano-catolicii, şi protestanţii. De notat că aceştia din urmă se
găsiseră mult timp în situaţie de confesiune fără protecţie în Imperiul turc.
De notat mai ales că alianţa Franţei, Angliei şi Turciei contra Rusiei nu mai
permitea niciun fel de coaliţie creştină contra islamismului[42].
Trecuse deci timpul când exista o conştiinţă a intereselor creştine comune.
Acum existau interese naţionale, politice, confesionale. Roma nu găsea probabil
nimic de criticat într’o campanie contra unui stat ortodox, ba pare a fi socotit
situaţia binevenită pentru scopurile papale, căci la 1855, în timpul războiului
din Crimeia, tipăreşte şi răspândeşte în scop de propagandă unionistă, cartea L’E glise orientale a unui apostat zgomotos[43].
Suntem
cu acestea trecuţi cu câţiva ani peste data enciclicei lui Pius IX către
Orientali, dar papa nu aşteptase lovitura dată ortodoxiei în războiul contra
Rusiei, care voia ca popoarele creştine de sub stăpânirea sau suzeranitatea
Turciei să formeze state independente sub protecţia rusă, pentru a încerca să
supună pe ortodocşi. Înainte de a ceda Rusia, cedase Turcia în favoarea intereselor
romano-catolice şi Roma profita deopotrivă de strâmtorarea turcilor, ca şi de a
ortodocşilor, ca să se întindă în paguba acestora.
Începând
de la 1830, de când influenţa franceză în Turcia era din nou mare[44], se
obţine de la turci scoaterea uniţilor din Imperiul otoman de sub autoritatea
civilă a Patriarhului de Constantinopol, care era etnarh şi pentru ei, şi
organizaţie patriarhală proprie[45].
Armenilor mai întâi, apoi sirienilor şi copţilor li se acordă de către sultanul
Mahmud II (1808-1839) autonomia civilă, privilegiu recunoscut definitiv în
anul 1848, consfinţit şi lărgit apoi printr’un hatti-humaiun din 18 Februarie
1856, care a fost confirmat de congresul de la Paris (1856) şi întărit de cel de
la Berlin (1878)[46].
Pe
lângă acest privilegiu, tratatele au recunoscut şi altele, pe care le-au extins
la toţi uniţii şi romano-catolicii din Imperiul otoman. În oarecare măsură s’a
uşurat în acelaşi timp, e drept, şi situaţia ortodocşilor, dar, pentru că aceştia
erau lipsiţi de o protecţie efectivă din afară şi ameninţau unitatea statului
turc prin trezirea sentimentului naţional, dispoziţia stăpânilor față de ei era
mai puţin binevoitoare.
Cu
libertatea acordată Bisericilor unite începe o fază nouă, mai favorabilă,
pentru unirea cu Roma[47]. Pe
când protecţia lor era asigurată de state puternice şi temute – atât cât putea
să fie asigurată într’un stat ca Turcia -, grija Rusiei pentru ortodocşi făcea
pe turci bănuitori. Ideea că Patriarhii de Constantinopol sunt naţionalişti sau
oameni ai Rusiei le periclita situaţia şi unii au fost depuşi pentru aceasta,
ca Patriarhul Constantios I (1845)[48].
Autoritatea
Patriarhului Ecumenic scădea de altfel prin însuşi faptul trezirii popoarelor
ortodoxe. Formarea de state naţionale, care revendicau autocefalia Bisericii,
avea să micşoreze mult domeniul jurisdicţiei patriarhului de Constantinopol,
şi începutul l-au făcut chiar grecii. Acest fenomen ortodox a dat şi dă încă
Romei noi speranţe de succes în Orient. Unul din autorii citaţi aci, P. Michel,
nu se poate opri de a-l socoti providenţial pentru interesele prozelitismului
romano-catolic:
„Distrugând
prin noi evenimente politice această putere a Patriarhatului de Constantinopol,
pe care o politică de diviziune o dăduse ca fundament schismei, Providenţa a
îndepărtat unul din cele mai mari obstacole, pe care cauza unirii le-a văzut
ridicându-se în fața ei. Înainte de această descreştere succesivă a puterii Patriarhilor
de Constantinopol, unirea nu se putea face fără intermediul lor şi totul se
opunea ca o asemenea dorinţă să fie executată de ei; acum, când această putere
de origine curat umană, pe care chiar această origine o făcea ostilă Bisericii Catolice,
se găseşte în aşa fel micşorată, încât nu mai este decât umbra trecutului,
unirea se poate realiza fără ea şi contra ei, cu imensa majoritate a populațiunilor
de rit oriental, sustrase pe viitor influenței ei, şi chiar cu cele care îi
sunt supuse şi pe care nimic nu le mai împiedecă de a se despărţi în libertate”[49].
Procesul
dislocării ortodoxe, naţionale şi autocefale era la început în timpul papei
Pius IX, dar el era un semn bun şi sigur pentru propaganda romană, care a
căutat să profite[50],
şi nu era singurul. În acelaşi timp adică se transformase, decăzând, şi
puterea turcă.
Faptul
că Turcia nu mai constituia pentru Occident un adversar de temut şi că
existenţa şi situaţia ei internaţională depindeau tot mai mult de bunăvoinţa
puterilor străine, o făcea mai accesibilă misionarilor latini. Islamul încetase
de a fi cuceritor[51],
propaganda creştină găsea intrare mai uşoară. Misionari, şcoli, instituţii şi
opere religioase au invadat teritoriul sultanului, pe care Biserica Ortodoxă se
găsea în stare de inferioritate şi supravegheată de aproape.
Avântul
dat propagandei romano-catolice de Grigore XVI era şi pentru Pius IX, cum am
spus, un punct important în programul pontifical. Pius IX şi urmaşii lui au
continuat să organizeze şi să consolideze misiunile latine, neuitând Orientul
apropiat. Interesul lui Pius IX pentru acest Orient este în adevăr
caracteristic pentru scopurile lui papale.
Pius IX şi Orientul.
Pius
IX a fost un papă cu mari idealuri medievale[52].
Bucurându-se de cel mai lung pontificat (1846-1878) cunoscut în istoria
papalităţii – aproape treizeci şi doi de ani – inspirat şi mânat spre ţeluri
mari de iezuiţi, al căror instrument devenise, împins spre acţiune de
nenumărate evenimente politice şi bisericeşti, preocupat să asigure papalităţii
cea mai bună situaţie în complicaţiile timpului său, popular şi sărbătorit cum
n’a fost niciun alt papă, Pius IX, pe care unii evrei l-au numit Mesia[53],
iar un biograf l-a socotit „capodopera lui Dumnezeu”[54],
a desfăşurat o activitate bogată şi variată, fără precedent în istoria
papalităţii[55].
Într’o epocă plină de greutăţi succesive, printre valuri, foc şi lacrimi, peste
decepţii, ameniţări şi lovituri dureroase, Pius IX a tins spre culmea
idealului papal şi într’o anumită privinţă el cel dintâi a ajuns-o: El a dus la
sfârşit construcţia dogmatică a Sinodului de la Trident (1545-1563)[56], el
a atins punctul culminant al evoluţiei papale, prin decretarea dogmelor despre
immaculata conceptio (1854) şi mai ales a celei despre infalibilitatea papală
(1870)[57]. În
timp ce puterea lumească a episcopului Romei dispărea prin unificarea statului
italian, puterea spirituală căuta compensaţii în realizarea celei mai îndrăzneţe
aspiraţiuni papale, în infalibilitatea dogmatizată a „vicarului lui Iisus
Hristos”. Autoritatea papală era suită cu o treaptă mai sus.
Ceea
ce caracterizează activitatea multilaterală a papei Pius IX este centralismul bisericesc[58].
Unificarea creştinătăţii sub o singură conducere, cea a episcopului Romei, era
un postulat natural pentru o asemenea tendinţă de a concentra totul în mâna
papei. Cu sfetnici ca iezuiţii, privirile papei aveau să se întindă peste tot
pământul, care trebuia cucerit pentru Roma pontificală. Drumul care ducea la
realizarea idealului propagandei trecea în mod firesc prin Bisericile unite şi
apoi prin cele ortodoxe, continuând cu cele protestante. Pentru a fi totul,
papa trebuia să aibă totul, să aibă deci sub conducerea sa pe toţi creştinii
din lume. Puterea de a voi aceasta nu i-o da abia recunoaşterea
infalibilitătii papale în Sinodul de la Vatican; după ideea iezuiţilor, Pius IX
s’a voit infalibil chiar de la începutul pontificatului[59].
Această îndrăzneaţă veleitate, afirmată contra sentimentului întregii lumi
creştine, arată siguranţa şi tenacitatea cu care, deşi personal Pius IX nu le
avea[60],
trebuia totuşi, dus de mediu şi de împrejurări, să urmărească ridicarea
papalităţii până la înălţimea Sinodului de la Vatican. Pius IX a năzuit ceea ce
nu se cutezase niciodată. Şi, pentru că, deşi obişnuită cu toate abuzurile
papale posibile, afară de acesta, lumea romano-catolică nu se arăta toată dispusă
să-l primească, Pius IX a zis, trecând ca nimeni altul peste tradiţie şi
Biserică: „Eu sunt tradiţia!”[61] şi:
„Eu sunt Biserica!”[62].
Papa se substituia deci tradiţiei milenare şi Bisericii întregi, mergând chiar
până la a zice ca Mântuitorul însuşi: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa!”[63].
Despotismul papal nu se putea exprima mai categoric decât aşa[64].
Un
papă care vorbeşte astfel vrea să fie ascultat de toată lumea creştină. Nimic
mai natural deci pentru un pontif roman cu program mare decât să se gândească
la supunerea – prin apropiere, prin unire, oricum – a ortodocşilor, a
anglicanilor, a protestanţilor, a creştinilor eterodocşi orientali, a tuturor
pe care Roma i-a dispreţuit şi-i dispreţuieşte de altfel ca pe „schismatici” şi
„eretici”. Ideea că poate să existe mântuire şi în altă Biserică decât cea
romană Pius IX a respins-o şi condamnat-o cu indignare până şi în scrisoarea
către împăratul Germaniei Wilhelm I[65].
Papa şi-a întins de aceea gândul şi grija peste toti creştinii, revendicându-i
pentru conducerea sa, iar pe ortodocşi cu preferinţă, încă de la începutul
pontificatului său, cum arată şi enciclica de la 6 Ianuarie 1848 „către Orientali”.
Oricât
ar părea de curioasă pentru timpul de atunci, această invitaţie la unire nu era
un act întâmplător şi izolat. Ea făcea parte dintr’un grandios program
unionist, pe care Pius IX l-a urmărit tot timpul şi prin toate mijloacele.
Nereuşita încercării de la 1848 nu l-a împiedicat de a continua să lucreze
pentru aducerea Orientalilor la staulul său. Le-a arătat din contra tot
interesul posibil, după împrejurări, şi mai ales prin grija ce a purtat pentru
uniţi, adică pentru „întoarcearea Orientului prin orientali”.
Încă
din Iulie 1847 papa înfiinţa un patriarhat latin pentru Ierusalim şi Palestina,
cu obligaţia ca patriarhul să rezideze acolo, ca pe timpul cruciadelor. Scaunul
fu încredinţat unui misionar, preotul genovez Giuseppe Valerga, care de la 1848
reprezenta şi pe papă în imperiul turc[66].
La
1850, Pius IX a înfiinţat pentru armenii uniţi din Rusia dioceza Artvin, la
1867 aprobă fuziunea celor două Biserici armene unite, de Constantinopol şi de
Cilicia[67]. La
1853 Pius IX dă românilor uniţi o provincie bisericească proprie, cu un
mitropolit de Făgăraş şi Alba-Iulia, înfiinţa episcopia de la Lugoj pentru
Banat, pe cea de la Gherla pentru Maramureş[68].
La 1861 a numit un episcop pentru bulgarii uniţi[69].
La 1875 a înfiinţat un arhiepiscopat latin la Atena, recomandând regelui pentru
acest scaun pe delegatul papal Marango[70].
Arhiepiscopul de Lemberg Michael Lewicki şi arhiepiscopul croat de Agram
Gheorghe Haulik au fost numiţi cardinali[71],
ca atenţie şi ca momeală pentru uniţi. Pius IX s’a interesat de asemenea de
aproape de toţi ceilalţi uniţi din Orient[72].
El s’a îngrijit totodată de restabilirea şi consolidarea Bisericii
romano-catolice în ţări în care ea fusese compromisă. Aşa a restabilit ierarhia
romano-catolică în Anglia (1850) şi în Olanda (1853), sperând – mai ales în
Anglia, în urma curentului creat de mişcarea de la Oxford – numeroase treceri
la romano-catolicism.
În
scopul promovării unirii, Pius IX a susţinut şi a intensificat opera
propagandistă prin toate mijloacele obişnuite: şcoli, congregaţii, misionari[73]. În
timpul lui s’au înfiinţat şi noi organizaţii misionare. La 1856 abatele francez
Lavigerie, mai târziu arhiepiscop de Alger şi cardinal, înfiinţă „L’oeuvre
d’Orient” cu scopul de a susţine şcolile congregaţiilor misionare din Orient[74].
Mai important este că Pius IX a înfiinţat organizaţiuni speciale pentru convertirea
ortodocşilor. Ideea o exprimase şi enciclica de la 1848 şi poate tocmai
nereuşita acesteea l-a făcut să stăruie. Fapt e că această enciclică i-a adus
şi concursul neprevăzut al unui aventurier confesional, Iacob Pitzipios (1800-1805),
profesor grec de la Constantinopol.
Pius IX şi Pitzipios.
Combătând
pe cei care au scris contra enciclicii lui Pius IX către Orientali[75],
Pitzipios trebui, în urma unei neînţelegeri cu patriarhul, să plece din
Constantinopol. Deveni de atunci apărător înfocat al unirii, oferi serviciile
sale Romei şi desfăşură o curioasă activitate de scriitor în jurul problemei
confesionale[76].
Pitzipios
a propus papei Pius IX un plan de unire a Bisericilor (1853)[77] şi
a conceput ideea unei „Societăţi creştine orientale”. Înfiinţată
de Pitzipios şi aprobată şi patronată de papă (1855), această societate, al
cărei preşedinte pe viaţă era însuşi iniţiatorul ei, rezidând la Paris, şi al
cărei comitet central era compus din romano-catolici şi ortodocşi unionişti,
trebuia să aibă comitete în diferite oraşe orientale şi să lucreze pentru
pregătirea terenului în vederea unui Sinod Ecumenic cu participarea romano-catolicilor,
ortodocşilor, protestanţilor, care urma să fie convocat de ţarul Rusiei sau de
împăratul Franţei[78].
De la unirea Bisericilor – şi se vede că era vorba de o unire generală –
aştepta Pitzipios şi o soluţie creştină a chestiunii politice orientale.
Manualul normativ al Societăţii creştine orientale era cartea lui Pitzipios „L’Eglise orientale”[79],
tipărită şi răspândită de congregaţia propagandei. În cartea aceasta, el voia
să pună de acord doctrina Bisericilor ortodoxă şi
romano-catolică şi să dovedească posibilitatea unirii lor[80].
Contactul
lui Pitzipios cu romano-catolicismul îl edfică însă curând asupra ideilor şi
scopurilor papale, dezamăgindu-l. Se schimbă atunci din nou la faţă şi scrise
contra ,,romanismului” o carte[81], pe
care o socotea ca un „nou testament politic al creştinismului”, şi altele[82].
Apostazia
lui Pitzipios făcu pe Pius IX să înfiinţeze o altă organizaţie, care să lucreze
pentru unirea Bisericilor. Prin brevele ,,Romani pontifices” (6 Ianuarie 1862)[83] şi
,,Amantissimus”, papa înfiinţă anume pe lângă congregaţia propagandei o secţie
specială pentru chestiunile ritului oriental (Congregatio
de propaganda fide) pro negotiis ritus orientalis)[84]. „Cum
arată şi numele, această congregaţie se ocupă numai cu Bisericile orientale. Ea
are ca scop păstrarea şi răspândirea credinţei catolice printre naţiunile creştine,
care urmează diferitele rituri orientale, favorizarea unirii Bisericilor
disidente cu cea adevărată, Biserica Romană”[85].
Papii următori au menţinut secţiunea „Pro negotiis ritus orientalis”. Benedict
XV (1914-1922) a transformat-o în congregaţie proprie: „Congregatio
pro Ecclesia orientali”
(1917) sub prezidenţa papei[86].
Opera lui Pius IX era deci durabilă. La 1864, el confirma ordinul
assompioniştilor, care s’a răspândit în Orient’, susţinând propaganda unionistă
prin presă, şcoli şi activitate misionară.Era tocmai activitatea pe care o voia şi papa.
Cu
înfiinţarea noii secţiuni a propagandei (Pro negotiis ritus orientalis),
Societatea creştină orientală devenea de prisos. Pitzipios protestă în calitate
de preşedinte printr’o „enciclică” adresată membrilor[87],
în care, în stil de anatemă, declară pe papă înlăturat din societatatea sa[88].
Pius IX a continuat să lucreze cu mijloace proprii şi n’a pierdut din vedere
Orientul după experienţa neserioasă făcută cu Pitzipios, cum nu l-a pierdut
nici după nereușita de la 1848.
Ca să
întrebuinţeze toate mijloacele posibile, papa a recurs şi la cele liturgice: A
dispus să se facă rugăciuni pentru unirea Orientului. Începând de la Pius IX, o
campanie de rugăciuni speciale susţine propaganda unionistă[89].
Motivul acestei campanii a fost tot nereuşita enciclicii de la 1848 către orientali[90]. O
serie de apeluri pentru rugăciuni în favoarea unirii se răspândi de atunci la
romano-catolici. La 1851 se tipări unul la Bruxelles[91],
la 1855 altul la Bourges[92]. În
Germania, rugăciunea pentru unire era generalizată prin ordinul episcopilor din
anul 1859[93].
Mare
impuls a primit campania de rugăciuni pentru unire de la un rus unit[94], Şuvaloff,
intrat în ordinul barnabiilor, care a susţinut cu multă căldură necesitatea ei
în faţa papei Pius IX. Şuvaloff a dat ideea, pe care a realizat-o C. Tondini
de Quarenghi, de a se constitui o asociaţie permanentă, care să adreseze
zilnic Sfintei Fecioare o anumită rugăciune pentru a interveni la Sf. Duh ,,en
faveur de nos frères égarés les Grecs schismatiques, afin qu’éclairés de sa
grâce vivifiante, ils rentrent dans le sein de l’Eglise catholique, sous la
conduite infaillible de son premier Pasteur et Docteur, le Souverain Pontife
romain”[95].
Pius
IX a rezervat favoruri papale acestei rugăciuni speciale. Printr’o scrisoare
din 2 Septembrie 1869, el acorda o indulgenţă celor care făceau rugăciunea
barnabită: De 300 zile celor care o făceau o dată, plenară celor care o rosteau
zilnic[96].
Mai mult, cu rugăciunea către Sf. Fecioară s’a unit cu o liturghie săvârşită în
cinstea ei la sărbătoarea Imaculatei concepţii (8 Decembrie) şi în prima
Sâmbătă a fiecărei luni. La 30 Aprilie 1872, Pius IX acorda o indulgenţă
plenară celor care asistau la această liturghie, săvârşită în bisericile
asociaţiei barnabite[97].
Propaganda protestantă.
Se
vede din acestea că papa Pius IX, care a visat ca puţini alţii să unească şi să
conducă toată creştinătatea, a făcut pentru unirea cu ortodocşii în special tot
ce i-a stat în putinţă, afară bine înţeles de cel mai necesar lucru după
rugăciune: înlăturarea piedecilor romano-catolice, care stau de fapt în calea
unirii.
De
observat că trimiterea enciclicii către Orientali la începutul pontificatului
arată că papa proceda chiar cu oarecare grabă. Propaganda protestantă în Orient
îl neliniștea desigur. După 1830[98]
protestanţii şi mai ales anglicanii aveau în Orient şcoli şi agenţi, care făceau
concurenţă periculoasă propagandei romano-catolice[99].
Un interesant raport al proprefectului apostolic al misiunii dominicane în Mosul,
Duval[100],
arată pentru timpul său, sub urmaşul lui Pius IX, Leon XIII (1878-1903), că
şcolile romano-catolice se găseau în vădită inferioritate de pregătire şi de mijloace
faţă de cele protestante[101].
Diplomaţia statelor protestante sprijinea, cum era şi natural, opera şcolilor. De
la 1842 anglicanii şi germanii aveau un episcopat comun la Ierusalim,
încredinţat unui evreu protestant, care, nereuşind să convertească pe
conaţionali, şi-a încercat puterea misionară de partea ortodocşilor[102].
Progresele propagandei protestante şi „mania ei de a converti pe creştinii din
Orient” preocupau serios Roma papală, preocupare care lua forma unei alarme,
cum arată cuvintele unui cunoscător al situaţiei: „Nu e de făcut nicio iluzie:
protestantismul câştigă enorm teren în Orient; şi, dacă acţiunea lui nu este
oprită prin unirea Bisericilor disidente cu Biserica catolică, singura barieră
în stare să se opună torentului năvălitor, se poate prevedea, într’un viitor
apropiat, ruina completă a acestor biete Biserici, pe care protestantismul le
va fi dat ireligiunii şi morţii”[103].
Şi mai departe: „În mod fatal, populaţiunile orientale, supuse acestei acţiuni
dizolvante a şcolii protestante timp de câteva generaţii, vor fi încetat de a
fi creştine şi vechile Biserici din Orient îşi vor fi trăit viaţa. Nu vor putea
să scape de acest dezastru inevitabil decât cele care se vor fi refugiat sub
aripa maternă şi protectoare a Bisericii Catolice”[104].
Se poate vedea din aceste cuvinte în ce legătură stă propaganda protestantă cu
problema unirii Bisericilor şi se poate înţelege de ce şi Pius IX era în felul
său îngrijorat de succesul misiunii protestante în Orientul devenit teren de
concurență şi de pradă confesională. Propaganda protestantă era considerată ca
cea mai mare piedecă în calea unirii Orientului cu Roma, iar unirea ca singurul
mijloc de a-l apăra de protestantizare.
De
altfel, şi Biserica Ortodoxă se temea de răspândirea ideilor protestante[105].
Enciclica semnată de patriarhul de Constantinopol Grigore VI şi de cel de
Ierusalim Atanasie la 1836 şi care enumera Bisericile protestante şi unele
secte şi îndemna clerul şi poporul ortodox să se ferească de învăţăturile lor[106]
arată că Biserica Ortodoxă era conştientă de pericolul protestant. Ea era
conştientă în acelaşi timp şi de celălalt pericol, romano-catolic. Doi ani mai
târziu, la 1838, cei doi patriarhi de mai sus, având şi consimțământul
celorlalţi doi, Ierotei al Alexandriei şi Metodie al Antiohiei, dau o enciclică
„împotriva inovaţiilor latine”[107].
Ortodoxia
îşi afirma deci conştiinţa confesională şi reclama dreptul de a fi lăsată în
pace de propagandişti, fie protestanţi, fie romano-catolici[108].
Roma şi Rusia
Rezistența Patriarhilor
era întărită prin acţiunea ruşilor. Sub țarul Nicolae I Pavlovici se afirma un
curent panslavist. Panslavism şi panortodoxism sunt noţiuni apropiate. Voinţa țarului
de a lua sub apărarea sa pe toţi ortodocşii, îndeosebi slavi, care formau
majoritatea, era un indiciu că împăratul celei de a treia Rome tindea la o
concentrare a protecţiei ortodoxe în mâna sa de campion al Ortodoxiei. Nu numai
la Constantinopol, ci şi la locurile sfinte – Ierusalimul era „nodul chestiunii
Orientului”[109] –
voia țarul să i se asculte cuvântul[110].
Amintim
aceasta pentru a face înţeles spiritul timpului. Expansiunii romano-catolice i
se opunea expansiunea protestantă şi rezistenţa rusă şi ortodoxă. Readucerea
forţată la Ortodoxie a uniţilor din Rusia (1839), după revoluţia polonă de la 1831[111],
arată că ţarul nu voia să tolereze compromisul uniat şi deci avangarda
romano-catolică pe teritoriul său. Ceva mai mult, se pare că-şi imagina
convertirea la Ortodoxie a Occidentului[112],
idee compatibilă cu panslavismul. În acelaşi timp, se întindea stăpânirea sau
influenţa rusă în Asia (Persia, China), spre indispunerea politică a Angliei[113] şi
desigur religioasă a Romei.
Trecerea
ţarului Nicolae I pe la Roma în decembrie 1845, când vizită de două ori pe papa
Grigore XVI, fapt care produse senzaţie, puse faţă în faţă pe şeful romano-catolicismului
şi pe protectorul Ortodoxiei. Din convorbirea lor, în care papa făcu
împăratului imputări cu privire la presiunile exercitate asupra
romano-catolicilor şi uniţilor din Rusia, ieşi ideea unui concordat, care s’a
încheiat în august 1847 sub urmaşul lui Grigore XVI, Pius IX[114].
Acest concordat asigura libertatea religioasă credincioşilor papei din cea mai
mare țară ortodoxă. Deşi concordatul nu s-a aplicat serios, Pius IX avea
cugetul împăcat că făcuse ce se putea pentru a-şi afirma drepturile într’un
stat ortodox autoritar şi puternic şi pentru a redeschide totodată romano-catolicismului
perspective de noi cuceriri[115].
Pentru
un început de pontificat şi într’un stat ca Rusia, succesul, deşi relativ, era
mare, dacă nu prin rezultatele sale reale, cel puţin prin semnificaţia sa.
Pontiful de la Roma făcuse reproşuri țarului Rusiei, numit cu răutate de
romano-catolici „papă ortodox”[116],
şi obţinuse de la el un regim convenabil pentru latinism în țara-i puţin tolerantă.
Un fapt ca acesta nu se mai întâmplase niciodată. Pius IX se impusese lui
Nicolae I, Roma Moscovei. Mai mult nu era de aşteptat atunci poate nici de la un
suveran romano-catolic. Într’o alocuţiune ţinută în consistoriu secret la 17 decembrie
1847, papa îşi exprima satisfacţia pentru succesul din Rusia şi din Spania – o,
tempora! – plângându-se în schimb de situaţia din Elveţia[117].
Pius IX şi turcii
După
împăratul Rusiei, cel al Turciei. Un alt eveniment senzaţional puse în curând
față în față, dar cu alte dispoziţii, Roma papală şi Constantinopolul
mahomedan. La o jumătate de an după alegerea lui Pius IX, în Februarie[118]
1847, ambasadorul turc la Viena, Şekib-Efendi, veni din ordinul suveranului său
la Roma şi făcu o vizită papei. Ambasadorul turc îi prezentă felicitări pentru
suirea pe scaun, îi aduse o scrisoare de la marele vizir şi asigurări de
simpatie de la sultanul Medgid[119].
Șekib-Efendi
şi Pius IX au schimbat cu această ocazie scurte cuvântări diplomatice, primul
asigurând pe papă că sultanul „doreşte să trăiască în prietenie” cu Sanctitatea
Sa, papa arătându-se bucuros de bunele raporturi inaugurate[120].
Pius IX dărui ambasadorului turc portretul său cu diamante[121].
Aceasta era prima luare de contact oficial între un sultan turc şi un papă. O
eră nouă începea pentru raposturile dintre ei şi este interesant de reţinut că
importanța momentului era înţeleasă şi în ţările noastre[122].
În
adevăr, vizita ambasadorului nu era o simplă formalitate diplomatică. Din
contra, ea era cu atât mai semnificativă cu cât părea mai curioasă. Sultanul
Medgid (1839-1861) oprise la 1844 persecuţiile religioase în imperiul său.
Această măsură nu era luată de dragul creştinilor şi nici n’a fost respectată:
La 1860 o persecuţie sângeroasă[123]
reaminteşte creştinilor trista lor situaţie în imperiul sultanului. Era o
măsură luată mai degrabă în interesul statului turc, căruia îi uşura situaţia
în fața puterilor creştine.
Papa,
care era şi suveranul unui stat, însemna atunci încă mult în lumea politică.
Protecţia ce-i acorda în Europa şi la Constantinopol Franţa mărea prestigiul
lui. Unui sultan tânăr[124]
şi cu idei noi nu-i era indiferent acest lucru. Poate că mai ales veleităţile
ruse, atât de imperios afirmate de ţarul Nicolae I, dau de gândit lui Medgid.
Protectoratul asupra creştinilor din imperiul turc era o ameninţare a
integrităţii lui, iar trezirea sentimentului naţional la popoarele balcanice
da presimţiri de timpuri mai grele. O soluţie a chestiunii creştine se impunea.
Cu
Roma o înţelegere era mai uşoară şi mai oportună. Privilegiile acordate
creştinilor de către Medgid[125] şi
speciale acordate credincioşilor Romei de către predecesorul lui, Mahmud II,
netezeau drumul pentru curioasa întâlnire şi înţelegere diplomatică între un
sultan şi un papă, despoţii a două religii adversare totdeauna. Era un gest de
timpuri noi, dar el nu surprindea pe papă. Din contra, fusese pregătit prin
trimiterea la Constantinopol din partea papei a consulului general de la Marsilia,
Escalon, de care am amintit mai sus[126].
Pe de altă parte, prin abatele Demaury se sugerase marelui vizir Reşid Paşa[127],
ca ambasadorul sultanului să se adreseze papei ca unei puteri creştine spirituale[128].
Papa, care se considera între creştini şeful creştinătăţii întregi, ţinea să
fie considerat astfel şi de suveranul turc, de şeful islamismului.
Pe
cale ocolită, papa se substituia si autorităţii – atât de mult încercate – a
Patriarhului de Constantinopol. Prin înţelegerea cu sultanul şi prin
rezultatele scontate se tindea astfel la uzurparea dreptului de etnarh al Patriarhului
Ecumenic, de sub competenţa civilă a căruia se reușise la 1839 să fie scoşi
uniţii. Turcii nu aveau nimic de pierdut: Sultanul nu da din ale sale. Un
protector al creștinilor, care sta departe şi nu avea planuri de cucerire era
mai convenabil decât unul apropiat ca patriarhul sau cu planuri războinice ca
ţarul Rusiei. Fapt e că Pius IX voia să ia protectoratul creştinilor din imperiul
turc[129].
Putem
crede, după mărturia lui Pitzipios[130],
că chiar creştinii orientali priveau cu simpatie şi cu interes acţiunea
politică a papei, ale cărui reforme liberale din Italia făcuse impresie în
toată lumea. Papa acordase în adevăr unele libertăţi religioase şi politice, care
în atmosfera de la 1848 însemnau mult şi-l arătau ca pe un om nou şi mare. Era
natural deci ca şi orientalii asupriţi de turci să se bucure la gândul că
influența mult lăudatului papă ar putea să le fie şi lor de vreun folos. Desigur
că Pius IX era informat asupra stării de spirit din Orient şi poate o vedea
mai propice încercării sale decât era în realitate. Interesant este, pentru
chestiunea noastră, că socotea timpul potrivit pentru a-şi pregăti pe cale
diplomatică protecţia creştinismului subjugat: Papa a căutat să recolteze
roadele întrevederii cu Şekib-Efendi.
Pius IX se adresează orientalilor
Vizita
de la Roma necesita un răspuns. Ca să-l dea, Pius IX a trimis la Constantinopol
ca legat papal pe arhiepiscopul de Sida[131],
Inocentiu Ferrieri (decembrie 1847). Misiunea trimisului papal era întreită: El
trebuia să mulţumească sultanului pentru vizita lui Şekib-Efendi, stăruind
pentru asigurarea unei mai bune situaţii pentru romano-catolicii şi uniţii din Imperiul
turc[132],
să promoveze misiunea şi – ceea ce ne intereseză mai mult – să viziteze şi
Bisericile Ortodoxe.
Ca şi
vizita lui Şekib-Efendi la Roma, vizita ambasadorului papal la Constantinopol
a avut răsunet şi în presa ţărilor române, în care găsim unele informaţii despre
activitatea arhiepiscopului Ferrieri în Orient[133],
precum şi cuvântările schimbate între acesta şi sultan[134].
Dacă
lăsăm la o parte ceea ce este simplă curtoazie diplomatică şi ceea ce sună fals
în aceste cuvântări, reţinem, ca şi din cuvântările schimbate la Roma între
Şekib Efendi şi Pius IX, că cele două puteri atât de eterogene, papa şi
sultanul, îşi declarau „prietenie şi simpatie” reciprocă în interesul supuşilor
lor. Sultanul da în acest scop asigurări că se va sili să îmbunătăţească soarta
credincioșilor papei din imperiul său, iar papa mărturisia că asemenea
asigurări au aprins în inima lui „cele mai frumoase speranţe”.
Între
ambasadorul papal şi sultan s’au schimbat nu numai cuvinte prieteneşti şi
promiţătoare, ci şi daruri imperiale[135].
Arhiepiscopul Ferrieri a fost „obiectul celor mai mari îngrijiri din partea
sultanului şi a miniştrilor săi”[136].
Patriarhul
ortodox Antim VI şi cel armean din Constantinopol i-au trimis delegaţi „spre
a-i înfăţişa ale lor urări, iar marele rabin evreu i-a făcut în persoană vizită”[137].
Ca prim rezultat al misiunii sale, ambasadorul papei a obţinut de la Medgid
favoarea ca papa să aibă la Constantinopol un delegat apostolic,
reprezentantul şi „organul” său „în interesele religioase catolice pe lângă
înalta Poartă”, putând să protejeze „pe supuşii papei”. Cum am spus şi mai sus,
acest delegat apostolic a fost patriarhul latin de Ierusalim, Valerga[138].
Creştinilor
din Orient le aducea „ambasadorul extraordinar” al Sanctităţii Sale ca mesaj
din partea papei enciclica Ad Orientales: In suprema Petri sede, de
la 6 Ianuarie 1848 (25 Dec. 1847 stil vechi). Această enciclică ne și informează
asupra misiunii arhiepiscopului de Sidon. Cât priveşte pe ortodocşi, el era instruit
de papă ca să-i aducă la sentimentul unirii, cu ajutorul cuvintelor papale ce
li se adresau, pline de „grijă” şi de „afecţiune” părintească.
* * *
Am
făcut această lungă introducere istorică pentru a încadra enciclica lui Pius IX
către orientali în programul lui pontifical şi în cursul evenimentelor politice
şi bisericeşti ale timpului. Privită izolat, această enciclică ar părea o curioasă
piesă de arhivă. Intervenţia papei ar părea lipsită de motiv şi de sens. Văzută
însă în măreţul program pontifical al lui Pius IX, care voia să asigure
romano-catolicismului cea mai mare întindere şi papalităţii, în fine, supunerea
ortodocşilor de atât timp visată – şi avea motive să creadă că a sosit vremea
s’o obţină – invitaţia la unire făcută ortodocşilor, după trecere de secole de
la încercările de unire, capătă sensul şi importanţa pe care le are.
Pius
IX credea plinită vremea pentru reluarea încercărilor de unire. Ele nu mai
erau de aşteptat acum din partea ortodocşilor. Papa socotea însă că, trecând
prin faţa acestora, în situaţia în care se găseau, iluzia unor concesii de
ordin confesional şi mirajul anumitor privilegii pentru ierarhie şi a unei
stări mai bune pentru toţi creştinii din imperiul turc, ortodocşii se vor lăsa
mai uşor atraşi la „staul”. Avantajele obţinute pentru credincioşii Romei, care
în urma stabilirii de raporturi diplomatice aşteptau şi altele, aveau să
convingă în fine pe ortodocşi să se unească cu Roma pentru a-şi crea o situaţie
mai bună. Unirea li se prezenta ca unica soluţie a grelei probleme care era
existenţa lor în statul turc, ca o condiţie a prosperării lor religioase, politice[139] şi
culturale[140].
Roma reuşise, iată, să se impună atenţiei puternicului sultan. Creştinii de sub
protecţia ei se bucurau în imperiul lui de o situaţie mai bună decât
ortodocşii. Aceştia continuau să fie trataţi ca „raià”, patriarhii lor puteau
fi uşor depuşi sau ucişi, după placul şi interesul stăpânilor lor musulmani.
Rusia nu putea să-i salveze, ba panslavismul pravoslaviei ruse da celorlalţi
ortodocşi de gândit. Rusia încheiase de altfel un concordat cu Roma. Papa se
vedea deci stăpân pe situaţia confesională şi mântuitor al ortodocşilor din
imperiul turc.
Unirea
acestora cu Roma ar fi fost desigur un succes papal fără precedent. Unirile
anterioare de la Lyon şi Florenţa ar fi rămas neînsemnate pe lângă marele
câştig din sec. XIX. Situaţia papei, care nu era ideală în Italia, s’ar fi
consolidat considerabil şi romano-catolicismul s’ar fi prezentat în fața lumii
cu puterile unite ale ecumenicității refăcute. Sinodul de la Vatican
(1869-1870) ar fi găsit pe episcopul Romei în fruntea unei Biserici mult mai
mari, iar pierderea statului papal ar fi fost în schimb mult mai puţin simţită,
fiind compensată cu anticipaţie de cea mai mare cucerire și satisfacţie la care
putea să năzuiască papalitatea. Atragerea anglicanilor şi protestanţilor,
gândită de asemenea de Pius IX, ar fi desăvârşit eventual opera reconstituirii
creştinătăţii. Visul era deci prea frumos, ca să nu ispitească.
Se va
zice, poate, că papa nu era atât de naiv, ca să-şi facă aşa de mari iluzii. El a
încercat totuşi unirea serios şi a fost greu mâhnit de refuzul ortodocşilor,
cum vom arăta mai jos. Enciclica de răspuns a Patriarhilor a fost în adevăr o
dezamăgire pentru aspiraţiile lui Pius IX. Aşa cum puneau chestiunea
ortodocşii, unirea presupunea mai întâi revenirea romano-catolicilor la
situaţia dogmatică, canonică şi liturgică anterioară schismei şi o revizuire
radicală a concepţiilor şi a sistemului papal, sacrificiu pe care se pare că
papalitatea nu-l va face niciodată.
Şi
totuşi, refuzul ortodox, atât de drastic exprimat, n’a abătut pe Pius IX de la ideea
unirii. Chiar alocuția consistorială de la 19 decembrie 1853, în care îşi
exprimă durerea ce i-a produs răspunsul ortodox, arată hotărârea lui de a
continua să lucreze şi să se roage pentru cauza pnirii, deşi, pe de altă parte,
dispunea să fie combătută enciclica ortodoxă[141].
Am
arătat mai sus cum papa a primit propunerea lui „itzipios pentru unirea
Bisericilor, cum a înfiinţat secţiunea „Pro negotiis ritus orientalis” a
propagandei şi cum a curajat acţiunea ordinelor şi colegiilor în vederea
unirii: ţA continuat prin urmare să creadă în posibilitatea unirii şi a lucrat
pentru ea nu numai prin mijloacele obişnuite ale ropagandei, ci n’a ezitat să
adreseze încă odată cuvântul său ortodocşilor propunând u-le unirea.
În
momentul cel mai important al pontificatului lui, care este sinodul de la Vatican,
papa a făcut o nouă încercare, pe cale de enciclică, de a obţine unirea cu
ortodocşii. I-a invitat la sinod prin scrisoarea Arcano divinae Pro- videntiae consilio[142],
în care nu uită să amintească şi de enciclica de la 1848. Ca și pe ortodocşi,
papa invita la sinodul său pe protestanţi înşişi, printr’o scrisoare adresată n
general tuturor creştinilor care nu sunt în comuniune u scaunul Romei[143].
Asupra anglicanilor papa spera să poată lucra prin Pusey, şeful oxfordienilor[144].
Papa
ştia că ortodocşii ţin ca unirea să se facă printr’un sinod şi credea poate că,
invitându-i la Vatican, în termeni de altfel prevenitori[145],
le va da o satisfacţie, care-i va îndupleca să se apropie de Roma.
Se
înţelege de la sine că nici ortodocşii, nici protestanţii nu puteau să
primească invitaţia la un sinod care avea să încoroneze papalitatea cu
infalibilitatea, ultima cucerire pe drumul abuzurilor papale, şi să se
adâncească şi mai mult schisma, provocând totodată una nouă, cea a vechilor catolici.
Ar fi însemnat, participând, nu să se unească, ci să consimtă la propria lor
osândă. Patriarhul de Constantinopol Grigore VI[146]
a refuzat deci invitaţia: Şi pentru că ea apăruse mai întâi în presă[147],
şi pentru că papa rămânea la ideile enciclicii sale de la 1848, pe care o
apăra[148], ceea
ce Patriarhul a imputat abatelui Testa, trimisul papal[149].
Chiar
presupunând refuzul cu care ortodocşii aveau să întâmpine noua invitaţie la
unire – ceea ce nu era greu – Pius IX nu ar fi ezitat poate să le-o trimită.
Politica papală este obişnuită cu încercări şi refuzuri de asemenea natură.
Papalitatea nu lucrează numai pentru succese pozitive şi imediate. În
chestiuni şi situaţii, în care ea poate să aibă un profit, îl solicită cu timp
şi fără timp, într’un fel sau altul. Ca orice papă, Pius IX socotea nu numai
prezentul, ci şi viitorul. În convingerea sa, oricare ar fi fost rezultatul, el
îşi îndeplinea o datorie. Un apel la unire era un drept mai mult asupra
timpului, aşteptat şi azi la Roma, când ortodocşii vor trebui în fine să
cedeze. Enciclicile adresate orientalilor erau deci, de putem zice, o arvună
asupra unirii, care se elaborează pe încetul şi cu răbdare. În concepţia
papală, ele creeau anumite drepturi asupra Orientului schismatic. Dovada o face
faptul că, cu tot refuzul repetat al ortodocşilor faţă de Pius IX, urmaşii lui
s’au adresat din nou Orientului, solicitând unirea şi lucrând pentru ea prin
toate mijloacele[150].
Enciclica
lui Pius IX nu exprima însă numai o speranţă de viitor mai apropiat sau mai
depărtat, justificată de situaţia ortodocşilor şi de anumite împrejurări
favorabile unei încercări de unire. Credem că se poate vedea în această
încercare pe cale de enciclică şi un alt semn al timpului: Greutatea de a fi „convertit”
Orientul prin celelalte mijloace.
Am
arătat cât s’a lucrat pentru câştigarea lui prin ropaganda misiunilor şi prin
şcoli. Pius IX însuşi a continuat să susţină opera congregaţiei propagandei şi
chiar a intensificat-o. Cu toate sforţările şi sacrificiile propagandei, misiunile
latine n’au reuşit totuşi să facă mare lucru în Orient. În cartea lui P.
Michel, de atâtea ori citată aci, Les missions latines en Orient,
stă scrisă mărturia unui isionar al unirii că în Grecia, mai ales după
obţinerea independenţei, misiunile latine „au rămas sterile”[151].
Un alt unionist activ, dar moderat a declarat în congresul de la Lille la 1893:
„Cât priveşte convertirile individuale, ele nu pot să favorizeze în chip
eficace progresele catolicismului în Orient. Se cheltuiesc milioane pentru
întreţinerea şcolilor şi institutelor catolice în Orient; dar care este numărul
convertirilor individuale? Şi, atunci când se realizează, nu dau ele loc unei
recrudescenţe de ostilităţi, care mai degrabă îndepărtează pe Orientali decât
îi apropie de Biserica Catolică?”[152].
Deşi constatarea este făcută pe timpul urmaşului lui Pius IX, ea se potriveşte
fără îndoială şi pentru timpul lui şi chiar al papilor anteriori. Succesul
propagandei era disproporţionat cu zelul desfăşurat şi cu sacrificiile făcute.
Convertirile individuale erau puţine şi nu puteau să satisfacă ambiţiile
prozelitismului roman. De aceea câştigarea masei de ortodocşi era ceea ce se
dorea şi se doreşte la Roma pentru rezolvarea radicală a chestiunii schismei.
Iată această dorinţă exprimată, între alţii, de acelaşi P. Michel:
„Sistemul
întoarcerilor în masă ar fi, în adevăr, tot ce poate fi mai expeditiv: S’ar
atinge prin el schisma în totalul ei şi chestiunea ar fi rezolvată. Trebuiesc
dorite, trebuesc pregătite, făcând să cadă cauzele care au întreţinut
discordia: aceasta nu poate face umbra unei îndoeli şi acesta este, cel puţin
pentru moment, singurul chip de a încerca ceva util în Rusia, de exemplu. Dar
pentru populaţiunile din Turcia, din Egipt şi din Persia, acest mod de acţiune
este mai puţin practic, pentru că acolo nu este nicio autoritate destul de
puternică cu care să se poată trata eficace chestiunea unirii în masă. Pentru
aceste ţări trebue deci să continuăm – altfel ar însemna să nu facem nimic – a ne
ţine de metodele convertirilor individuale, evitând însă ceea ce ar putea să
provoace susceptibilităţile orientalilor, mai ales trecerea neo-convertiţilor
la ritul latin”[153].
Trei
lucruri sunt de reţinut din această importantă declaraţie: Romano-catolicismul
nu se poate considera satisfăcut decât de câştigarea marilor mase; acestea nu
pot fi câştigate decât prin constrângere din partea unei autorităţi; şi în fine
numai de nevoie, „sous peine de ne rien faire”, se îndărătniceşte Roma ca să
menţină misiunile în Orient. Primele două interesează îndeosebi şi explică
enciclica de la 1848: Pius IX voia să atragă la Roma pe toţi orientalii sau pe
cât mai mulţi şi-şi închipuia că şefii lor, cărora li se promiteau privilegii,
vor putea să atragă după ei şi turma, masa.
Papalitatea
deci a trebuit să recurgă la alte mijloace, care să poată duce mai uşor la
marele succes dorit, care este unirea în masă. Şi pentru că tratative ca pe
timpul împăraţilor bizantini nu mai erau posibile şi nici n’ar mai conveni
Romei să fie duse ca între egali, s’a socotit sosit timpul ca ortodocşii să fie
aduşi la staul prin apeluri părinteşti sub formă de enciclică şi cu
promisiunea că papa va stărui pentru îmbunătăţirea situaţiei lor politice, va
respecta ritul lor şi va lăsa ierarhiei privilegiile de care se bucură. Aceste
asigurări figurează în adevăr şi în enciclica de la 1848 şi au fost trecute pe
dinaintea ortodocşilor şi după aceea[154]
un număr de privilegii, care ar asigura Patriarhilor orientali „vechile lor prerogative”,
deşi papa este destul de prudent ca să afirme de mai multe ori că în aceste „privilegii”
puterea patriarhilor este limitată de a papei şi supusă ei.
Aceste
privilegii nu însemnează, drept vorbind, mai mult decât că papa va recunoaşte
ierarhilor orientali drepturile ce le sunt de fapt şi după canoane recunoscute,
această recunoaştere a lor din partea lui, şef suprem al Bisericii, constitue
însă ea însăşi un privilegiu. Asemenea rivilegii şi vaga promisiune a altora
sunt momeala, cu care ortodocşii aveau să fie prinşi mai uşor în undiţa unirii[155].
Menţinerea ritului oriental, îndeosebi,
a fost cea mai mare dintre concesiile, care arătau bunăvoinţa Romei pentru
orientali[156].
În adevăr, nici rutenii, nici românii, nici alţi uniţi n’ar fi primit să treacă
în turma papei fără asigurarea că-şi vor păstra cultul ortodox. Şi, pentru că
între romano-catolici au fost unii care au criticat această concesie, spunând
că păstrarea ritului ortodox face aproape iluzorie unirea, întrucât prin rit se
menţine cea mai puternică legătură cu confesiunea de la care au plecat uniţii,
s’a propus latinizarea lor completă prin impunerea ritului latin sau crearea
unui rit oriental pentru toţi uniţii[157].
Satisfacţia
dată uniţilor prin recunoaşterea ritului ortodox şi promisă tuturor
orientalilor de Pius IX avea ca să mărească – în cazul când ortodocşii n’ar
răspunde chiar toţi la apelul papei – acea masă de manevră care să facă
posibilă propagandei latine întoarcerea Orientului prin orientali.
Chiar
dacă Pius IX nu aştepta deci un succes deplin, când trimitea orientalilor
enciclica ,,In suprema Petri sede” – şi admitem că nu era atât de naiv – credem
că socotea sosit momentul când, sub presiunea mizeriilor ce aveau încă de
îndurat creştinii ortodocşi din imperiul turc şi înainte ca Rusia să le poată
asigura o protecţie efectivă, punându-le în faţă privilegiile de care se
bucurau de câtva timp romano-catolicii şi uniţii şi perspectiva de a fi luaţi
de acum şi ortodocşii sub aripile protectoare ale papalităţii, intrate în bune
raporturi cu Turcia, în urma vizitei lui Şekib-Efendi la Roma şi a misiunii
arhiepiscopului de Sidon pe lângă sultan, să poată oferi orientalilor unirea,
aşteptând de la un asemenea apel cel puţin o creştere a numărului uniţilor în
Orient sau poate măcar o fierbere provocată de enciclică printre ortodocşi,
care să pregătească terenul unui succes de mai târziu.
Faptul
că enciclica papală nu era adresată numai ortodocşilor din Orient, ci tuturor
creştinilor din Orient, că nu pomeneşte numele patriarhului de Constantinopol
şi că numai într’un ocol duce la propunerea unirii, mascând astfel scopul principal
cu prezentarea unor fapte care să cruţe oarecum susceptibilitatea papei în caz
de nereuşită, arată că Pius IX înţelegea că nu poate să aştepte cu siguranţă
rezultate fericite imediate. Actul lui are sensul unei încercări care, cum am
mai spus, era şi un început: Deschidea în istoria unirii Bisericilor o fază
nouă, pe care am putea-o numi faza enciclicilor. După Pius IX, încercarea
continuă în adevăr sub aceeaşi formă: Adresează enciclici orientalior sau în
chestiuni orientale papii următori: Leon XIII[158],
Beenedict XV, Pius XI[159],
care au dus mai departe politica unionistă a lui Pius IX, ceea ce arată şi mai
mult importanța acesteia.
* * *
Efectul enciclicii către orientali a fost altul decât cel şteptat, putem zice
chiar contrar cauzei unirii. Răspunsul dat de Patriarhii ortodocşi şi de Sinoadele
patriarhale în mai 1848 este o respingere categorică a apelului papal. Enciclica
ortodoxă enumera inovaţiile latine şi stigmatiza papismul fără cruţare. Aşa cum
precizau lucrurile patriarhii ortodocşi, unirea presupunea revenirea la
situaţia dogmatică, liturgică şi canonică anterioară schismei, o revizuire
radicală a concepţiilor şi sistemului papal, sacrificiu pe care papalitatea se
pare că nu-l va face niciodată. Pius IX a fost vădit contrariat şi afectat de
răspunsul ortodox. În alocuţiunea „In apostolicae sedis fastigio”, ţinută în
consiliu secret la 19 decembrie 1853, papa se plânge de „fierea învechită”, de
„animozitatea contra scaunului apostolic”, de „erorile” şi de „încăpăţânarea” schismaticilor”[160].
Mâhnirea astfel exprimată, la cinci ani şi jumătate după enciclica ortodoxă,
arată că Pius IX a fost mai mult şl mai dureros surprins de refuzul ortodox
decât s’ar fi aşteptat[161].
Enciclica
sa prilejuise în adevăr dezlănţuirea polemicii din partea ortodocşilor[162].
Pe lângă răspunsul oficial dat prin enciclica patriarhală şi sinodală din mai 1848,
a combătut enciclica lui Pius IX fostul Patriarh de Constantinopol Constantios
I Sinaitul[163],
predecesorul lui Antim VI. Răspunsul lui, apărut în tipografia patriarhală,
poate fi considerat ca având aprobarea Patriarhului Antim VI. Acest răspuns se
ocupă numai cu chestiunea primatului papal, în zece teze şi zece răspunsuri.
Enciclica
papală a fost combătută mai ales de Gheorghios Marcoranos din Corfu şi la 1848[164],
şi la 1854[165],
deci după alocuţiunea papală din consistoriul secret de la 19 decembrie 1853,
când polemica s’a reluat. A fost deasemenea combătută de un cleric ortodox[166]
de un anonim citat de Maurocordatos[167],
de Antonios Moshatos [168] şi
de alţii.
La
rândul lor, romano-catolicii au combătut după trecere de câţiva ani enciclica
ortodoxă de la 1848. Indicaţiuni pentru aceasta a dat însuşi papa Pius IX, după
cum a anunţat în consistoriul secret de la 19 Decembrie 1853, voind „să arate schismaticilor
erorile şi încăpăţânarea lor”[169].
Răspunsul astfel promis a apărut în editura Civiltà cattolica în anul 1854,
fiind opera unui mechitarist[170],
sub titlul „Confutazione di Antimo,
Patriarca scismatico Constantinopolitano”[171].
Congregaţia propagandei a tipărit şi o traducere greacă a acestei combateri a
enciclicii ortodoxe[172],
din care însă s’a înlăturat „tot ce putea să rănească, fie cât de puţin,
susceptibilitatea schismaticilor”[173].
S’a publicat deasemenea o traducere germană la Viena 1854[174].
Înainte
chiar de a se combate enciclica greacă din ordin papal, scrisese contra ei
iezuitul Giovanni P. Secchi[175].
Pe Gheorghios Marcoranos l-au combătut misionarul Giovanni Battista Scandella
din Corfu şi Civiltà cattolica[176].
Amintim că şi Pitzipios a scris pentru cauza unirii, în sensul enciclicii lui
Pius IX, şi apoi contra „romanismului” şi a papei[177].
Retipărirea de către ortodocşi a celor două enciclici, latină şi greacă, în
traducere franceză la 1850, a celei ortodoxe din nou la 1863, la cincisprezece
ani după trimiterea ei de către Patriarhi, arată interesul şi indignarea ce a
stârnit între ortodocşi încercarea lui Pius IX. Polemica provocată de
enciclica lui arată tot riscul şi inutilitatea noii metode de unire, încercate
de Pius IX.
Ceea
ce scandaliza pe ortodocşi nu era şi nu putea fi desigur apelul la unire, ci
era în special îndrăzneala de a li se cere să recunoască primatul papal şi în
general acel aer jignitor de superioritate, cu care Pius IX da sfaturi pastorale
ierarhiei ortodoxe, de falsă afecţiune cu care el se declara preocupat de
binele ortodocşilor şi cu care-i lua sub protecţia sa faţă de turci, deşi nu-i
scutea, cum ar fi fost mai întâi bine, de propaganda supărătoare a misionarilor,
care nu se sfiau să poarte costum preoţesc ortodox pentru a înşela mai uşor
buna credinţă a orientalilor; cu care-i considera pe ortodocşi rătăciţi şi cu
care-i invita să intre în staulul lui Hristos, confundat cu Biserica romană; cu
care afirma că ortodocşii au introdus în liturghie după schismă lucruri ce
trebuiesc scoase şi cu care le acorda binevoitoarea concesie de a le tolera
apoi cultul în ceea ce nu are contrariu romano-catolicismului; cu care se adresa
direct credincioşilor orientali peste capul Patriarhilor ortodocşi şi le cerea
ca, intrând în unitate, să se pună de acord cu Roma în mărturisirea adevăratei
credinţe; acea prefăcută siguranţă de sine, cu care ignora cauzele vechi,
profunde şi grave ce despart cele două Biserici şi cu care totuşi făcea ortodocşilor
„rătăciţi” o lecţie de unitate a Bisericii sub supremaţie papală, întemeiată
sumar şi fals, deci de prisos, pe Sf. Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi.
Un
asemenea apel la unire poate fi pentru romano-catolici o „lecţie de caritate
şi de adevăr”[178].
Ortodocşii, însă, pentru care el era mai degrabă o provocare, nu-i puteau da
decât răspunsul meritat, opunând concepţiei romane despre autoritatea papei pe
cea tradiţională şi justă a Bisericii ecumenice. Şi, pentru că enciclica papală
trecea uşor peste chestiunile importante pe care le deschidea, enciclica
ortodoxă a trebuit să stăruie asupra lor şi asupra argumentelor aduse, luând forma
unui mic tratat, în care se enumeră unele inovaţii latine şi se combate îndeosebi
primatul papal. Cum nu se dăduse de mult timp un răspuns oficial
romano-catolicismului prozelitist şi provocator, enciclica sinodală din mai
1848, semnată de toţi Patriarhii ortodocşi şi de sinoadele respective, este un
act de conştiinţă ortodoxă şi totodată – cum am spus de la început – un document
important pentru istoria raporturilor dintre cele două Biserici în timpurile
mai noi.
În rol
şi atitudine de Biserică ortodoxă, păstrătoare a
tezaurului creştin ecumenic, credincioasă învăţăturii apostolice, sinodale şi
patristice, credincioasă spiritului şi organizaţiei Bisericii vechi, ortodoxia –
jignită şi provocată prin enciclica lui Pius IX – demască demonul inovaţiei
şi iubirea de putere a Bisericii papale ca vinovată de schismă şi aruncă în
faţa „papismului” acuzaţia formală de erezie. Căci
acesta este în fond sensul actului patriarhal şi sinodal de la 1848: Filioque este o erezie respinsă chiar
de unii papi, inovaţiile latine sunt condamnabile ca străine dreptei credinţe,
cei care le profesează sunt eretici, comunitatea lor este eretică. Concluzia:
ortodocşii să se ferească de orice legătură spirituală şi religioasă cu ei, în
virtutea unei hotărâri de Sinod Ecumenic, canonul 7 al Sinodului al treilea[179].
Apelul papal la unire este o încercare de lup răpitor. Ortodocşii să ia
aminte, să-şi iubească Biserica şi să-i rămână fii credincioşi. Unirea cu
Roma? O doresc şi ortodocşii, dar ea depinde numai de Roma:
Să redevină adică ortodoxă.
*
Pentru a face mai bine
înţeles cuprinsul şi ţinuta enciclicii ortodoxe, dăm întâi un rezumat al celei
papale, însoţit de câteva citate, explicaţii şi observaţii[180].
Enciclica lui Pius IX „către Orientali”: In suprema Petri sede (6 ianuarie 1848)
„Ridicat prin bunăvoinţa divină, deşi nevrednic, pe
scaunul suprem al apostolului Petru – începe Pius IX – şi însărcinat cu grija
tuturor Bisericilor, n’am încetat de la începutul pontificatului nostru a
arunca privirile dragostei noastre naţiunilor creştine din Orient şi din ţările
vecine, oricare le-ar fi ritul, căci ele par a cere de la noi pentru multe
motive o solicitudine cu totul deosebită”.
În Orient[181] a venit şi a lucrat la
mântuirea oamenilor Fiul lui Dumnezeu; în Orient S’a predicat Evanghelia de
către Mântuitorul şi apostoli; în Orient au înfiinţat aceştia Biserici
strălucite. Timp de secole, Orientul a fost ilustrat de episcopi, martiri,
teologi şi sfinţi, printre care se disting Ignaţiu al Alexandriei[182], Policarp al Smirnei,
Grigore al Neocezareii, Grigore de Nissa şi de Nazianz, Atanasie al Alexandriei,
Vasile al Cezareii, Ioan Hrisostom, cei doi Ciril, de Ierusalim şi de Alexandria,
Grigore al Armeniei, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, apostolii slavilor Ciril şi
Metodiu, fără a mai vorbi de mulţi alţii, martiri, teologi şi virtuoşi.
În Orient s’au ţinut numeroase Sinoade şi mai ales
cele Ecumenice, în care, sub prezidenţa episcopului Romei, credinţa catolică a
fost apărată de inovaţii şi întărită prin hotărâri oficiale[183].
În timpul din urmă, deşi o mare parte din creştinii
din Orient s’au despărţit de comuniunea cu sf. Scaun şi prin aceasta de
unitatea Bisericii catolice; deşi popoare străine de religia creştină au
subjugat Orientul, mulţi au stăruit „în credinţa cea adevărată şi în unitatea
catolică”. Papa laudă pe acei patriarhi, mitropoliţi, arhiepiscopi şi
episcopi, care au purtat de grijă ca să-şi păzească turma „în mărturisirea
adevărului catolic” şi prin a căror grijă Dumnezeu a făcut ca numărul celor ce
stăruiesc în „unitatea catolică” să fie mare, „după încetarea asprimii
timpurilor”.
Pius IX precizează apoi că enciclica se adresează
mai întâi clerului şi credincioşilor „catolici”, care au stăruit cu tărie în
credinţa sfântului Scaun sau care s’au întors spre el, recunoscându-şi eroarea.
Deşi răspunsese multora din cei care l-au felicitat pentru suirea pe acaunul
pontifical şi deşi se adresase tuturor episcopilor catolici prin enciclica de
la 9 noembrie 1846, avea „scop special” prin aceste cuvinte adresate în chip
particular, ca să-i facă să cunoască toată dragostea şi grija ce le poartă.
Lămureşte apoi că a profitat pentru aceasta de
ocazia favorabilă a misiunii arhiepiscopului de Sidon Inocenţiu, trimis la
Constantinopol ca să viziteze din partea papei pe prea puternicul împărat al turcilor
şi ca să-i mulţumească pentru ambasadorul pe care l-a trimis ca să-l felicite. „Am
ordonat în chipul cel mai stăruitor acestui venerabil frate ca să recomande
puternicului împărat şi persoana şi interesele Bisericii catolice pe toată
întinderea vastului imperiu otoman. Nu ne îndoim că acest împărat, care a şi
dat dovezi de bunăvoinţă faţă de voi, vă va fi din ce în ce mai favorabil şi va
împiedica să sufere cineva printre supuşii lui din cauza religiei creştine.
Arhiepiscopul de Sidon vă va face şi mai bine cunoscută iubirea noastră pentru
voi episcopilor şi primaţilor naţiunilor voastre, cu care va putea vorbi la Constantinopol.
Înainte de a se întoarce la noi, el va parcurge, atât cât vor îngădui timpul şi
împrejurările, anumite locuri din Orient, ca să viziteze din partea noastră,
aşa cum i-am ordonat, Bisericile catolice de toate riturile stabilite în acele
regiuni şi să aducă mărturia afecţiunii noastre şi cuvinte de mângâere în
suferinţele lor acelora dintre venerabilii noştri fraţi şi fii iubiţi, pe care-i
va întâlni”.
„Acelaşi arhiepiscop vă va aduce şi va avea grijă să
aducă la cunoştinţa tuturor această scrisoare, pe care v’o adresăm ca o
mărturie a dragostei noastre pentru naţiunile voastre catolice. Veţi găsi în ea
dovada că nimic nu ne stă mai mult la inimă cât a bine merita în fiecare zi şi
de la voi şi de la religia catolică în ţinuturile voastre.
Fiind informat – continuă papa – că în cele
bisericeşti ale „naţiunilor” din Orient unele lucruri lasă de dorit, din cauza
timpurilor trecute neprielnice, le va îndrepta cu autoritatea sa apostolică, în
conformitate cu canoanele şi cu tradiţia. Şi adaugă: „Vom păstra neatinse
liturghiile voastre catolice particulare, căci ele au mare preţ pentru noi, cu
toate că în unele lucruri se deosebesc de liturghia latină. Înaintaşii noştri
le-au ţinut totdeauna în mare cinste din cauza vechimii lor venerabile, a originii
lor, a limbilor întrebuinţate de către apostoli şi părinţi în care au fost
scrise, şi în fine a măreţiei riturilor lor, foarte potrivite pentru a
înflăcăra pietatea credincioşilor şi a inspira respectul pentru sfintele
taine”.
Respectul scaunului apostolic pentru liturghiile
orientale îl arată diferite hotărâri papale, mai ales a lui Benedict XIV „Allatae
sunt” din 26 iulie 1755[184]; îl arată de asemenea
libertatea acordată preoţilor orientali nu numai de a săvârşi sf. liturghie în
bisericile latinilor, dar şi de a avea în unele locuri, chiar şi la Roma, biserici
proprii. Se găsesc de asemenea mănăstiri cu regula orientală, case pentru
orientali, gimnazii în care se instruesc copii de creştini orientali,
pregătindu-se pentru preoţie, „dovezi evidente de afecţiunea specială”, pe care
scaunul apostolic o are pentru creştinii orientali.
Congregaţia pentru propaganda credinţei ajută opera
papală cu privire la chestiunile religioase orientale. Sub auspiciile ei,
mulţi oameni eminenţi, episcopi şi creştini pioşi, unii de rit oriental, au
hotărât să înfiinţeze la Roma „o societate pioasă, al cărei scop este de a
colabora în tot felul, cu ajutorul rugăciunilor zilnice şi al contribuţiunilor,
la progresul şi dezvoltarea religiei catolice printre voi. Îndată ce am cunoscut
această pioasă dorinţă, am lăudat-o şi aprobat-o, invitând pe autorii ei să se
aşeze fără întârziere la lucru”[185].
Adresându-se în special clerului „Bisericii catolice”
din Orient, papa îi laudă zelul şi-l îndeamnă să lucreze şi mai mult pentru
turma ce i s’a încredinţat, îngrijindu-se îndeosebi de instruirea religioasă a
copiilor, de hrana spirituală a poporului, de păstrarea unităţii spiritului în
legătura păcii, mulţumind lui Dumnezeu că i-a învednicit să rămână statornici „în
comuniunea catolică a Bisericii unice a lui Hristos sau că au intrat în ea, pe
când un aşa de mare număr dintre compatrioţii lor rătăcesc încă în afară de
unicul staul al lui Hristos, părăsit de fraţii lor de atât de mult timp”[186].
După această introducere şi cu motivarea cuprinsă în
ultima frază, Pius IX se adresează orientalilor necatolici în general şi
ortodocşilor în special: „După ce v’am vorbit vouă, nu ne putem opri de a
adresa cuvinte de dragoste şi de pace acelor orientali care, deşi se laudă cu
numele de creştini, sunt străini de conducerea scaunului lui Petru. Dragostea
lui Iisus Hristos ne îndeamnă şi după sfaturile şi exemplele Lui alergăm după
oile rătăcite pe cărări anevoioase şi greu de umblat, silindu-ne să aducem
ajutor slăbiciunii lor, pentru ca în fine să intre în staulul turmei
Mântuitorului”[187].
„Ascultaţi cuvântul nostru, o voi toţi cari, în
ţinuturile Orientului sau la frontierele lui vă lăudaţi că purtaţi numele
creştin şi care, cu toate acestea, nu sunteţi nicidecum în comuniune cu sfânta
Biserică romană[188]; şi voi mai ales care,
însărcinaţi fiind cu funcţiuni sfinte şi învestiţi cu cele mai înalte demnităţi
bisericeşti, aveţi autoritate asupra popoarelor. Gândiţi-vă şi aduceţi-vă
aminte de vechea stare a Bisericilor noastre, când erau unite între ele şi cu
celelalte Biserici ale universului catolic prin legătura unităţii şi luaţi apoi
seama la ce au servit diviziunile care au urmat şi al căror rezultat a fost că
s’a rupt unitatea fie a doctrinei, fie a conducerii bisericeşti, nu numai cu
Bisericile occidentale, dar chiar şi între propriile voastre Biserici[189]. Aduceţi-vă aminte de
simbolul credinţei, în care mărturisiţi a crede împreună cu noi într’una,
sfântă, catolică şi apostolică Biserică, şi vedeţi dacă se poate găsi această unitate a
Bisericii catolice, sfinte şi apostolice în sânul unei asemenea împărţiri a Bisericilor
voastre, când voi refuzaţi să o recunoaşteţi în comuniunea Bisericii romane[190], sub autoritatea căreia
un aşa mare număr de Biserici sunt şi au fost todeauna unite în toate părţile
lumii”.
Pentru a susţine necesitatea unităţii Bisericii,
papa citează cuvintele din Evanghelia după Ioan XVIII, 11, 20-23, care cuprind
rugăciunea Mântuitorului către Tatăl ca apostolii să fie una. Vorbeşte apoi despre
prerogativele Sfântului Apostol Petru, pe care Mântuitorul a pus temelia
Bisericii Sale unice, prerogative ce trec asupra papilor: „Şi aceste
prerogative aparţin de asemenea episcopilor romani, urmaşii lui Petru; căci,
după moartea lui Petru, Biserica nu poate să fie lipsită de temelia pe care a
fost zidită de Hristos, ea, care trebuie să dureze până la sfârşitul secolelor”.
În sprijinul primatului papal, enciclica citează din
Sf. Irineu locul: „Ad hanc enim Ecclesiam propter potentiorem[191] principalitatem necesse
ist omnem convenire Ecclesiam, hoc est eos qui sunt undique fideles, in qua
semper ab his, qui sunt undique, conservata est ea quae est ab apostolis traditio”[192].
„Ştim – continuă papa – că voi toţi ţineţi să păstraţi doctrina păzită de strămoşii voştri. Urmaţi deci vechilor episcopi şi vechilor creştini din toate ţinuturile Orientului; nenumărate monumente adeveresc că ei respectau de acord cu occidentalii autoritatea pontifilor romani”[193]. În continuarea mărturiilor orientale favorabile primatului papal, se citează cazul Sfântului Atanasie cel Mare[194] şi al Sfântului Ioan Hrisostom[195], care ar fi făcut apel la episcopii Romei, primul la Iuliu I, al doilea la Inocenţiu I, precum şi aprecierea măgulitoare făcută de sinodul al IV-lea Ecumenic (451), pus greşit[196] de traducătorul în greceşte al enciclicii papale „ἑν Καρχιδόνι” la Cartagina[197], în loc de „ἑν Χαλκηδόνι” la Calcedon[198] în care s’a strigat după citirea epistolei dogmatic® a papei Leon I: „Petru a vorbit astfeljprin Leon”, şi care după mărturia părinţilor prezenţi ar fi fost prezidat de papă prin delegaţii săi, „aşa cum capul prezidează membrele”[199].
„Şi am putea să cităm nu numai actele Sinodului de
la Calcedon, ci şi pe ale tuturor celorlalte vechi Sinoade din Orient, prin care
se dovedeşte că pontifii romani au avut totdeauna primul loc în Sinoade, mai
ales în Sinoadele Ecumenice, şi că autoritatea lor a fost invocată şi înainte
de ţinerea Sinoadelor şi după închiderea lor. De altfel, în afară de Sinoade,
avem un mare număr de locuri din scrierile Părinţilor şi ale vechilor autori
din Orient, ca şi multe acte din istoria lor, din care rezultă evident că
autoritatea supremă a pontifilor romani a fost totdeauna în vigoare în tot Orientul,
din timpul strămoşilor voştri”.
Fiind „prea lung a le cita pe toate”, se aminteşte
numai de cazul de la Corint din „secolul apostolilor”, când, în urma unor neînţelegeri
aduse la cunoştinţa lui Clement Romanul, acesta a trimis corintenilor „acea vestită
epistolă a sfântului pontif şi a Bisericii romane”, pe care corintenii şi
orientalii au ţinut-o în mare cinste[200].
Terminând cu aceasta seria argumentelor istorice,
papa insistă iarăşi: „Vă îndemnăm deci şi vă conjurăm să nu mai întârziaţi a intra în comuniune
cu sfântul Scaun al lui Petru[201], în care este temelia
adevăratei Biserici a lui Hristos, cum adeveresc şi tradiţia vechilor părinţi
şi înseşi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos cuprinse în Sfintele
Evanghelii şi pe care le-am citat. Căci nu este şi nici nu va fi niciodată
posibil ca să fie în comuniunea Bisericii una, sfântă, catolică şi apostolică
aceia care vor să fie separaţi de tăria pietrei pe care Biserica a fost în chip
divin zidită”.
„Niciun motiv nu vă poate scuza de a nu reveni la
Biserica cea adevărată şi la comuniunea acestui sfânt Scaun. Ştiţi bine că în
lucrurile privitoare la mărturisirea religiei divine nu este nimic prea aspru care să nu trebuie a fi suportat
pentru slava lui Hristos şi pentru răsplata vieţii veşnice. Cât ne priveşte,
vă dăm asigurarea că nimic nu ne-ar fi mai dulce decât să vă vedem revenind la
comuniunea noastră. Departe de a căuta să vă întristăm prin vreo prescripţie
care să vă pară aspră, vă vom primi cu o bunăvoinţă cu totul părintească şi cu cea mai afectuoasă dragoste, după
obiceiul de totdeauna al sfântului Scaun. Nu vă vom cere decât lucrurile
absolut necesare: Reveniţi la unitate; fiţi de acord cu noi în mărturisirea adevăratei
credinţe, pe care o ţine şi învaţă Biserica catolică; cu Biserica însăşi păstraţi comuniunea
cu scaunul suprem al lui Petru. Cât priveşte sfintele voastre rituri, nu vor fi de înlăturat decât
lucrurile introduse după despărţire[202], care ar fi contrare
credinţei şi unităţii catolice[203]. După înlăturarea lor,
rechile voastre liturghii orientale vor rămâne neatinse. Am şi declarat în prima
parte a acestei epistole cât ne sunt de scumpe aceste liturghii, cât de scumpe
au fost totdeauna şi înaintaşilor noştri pentru vechimea lor şi pentru măreţia
ceremoniilor lor, atât de potrivite ca să hrănească pietatea.
„Ceva mai mult, am chibzuit şi am hotărât, cât
priveşte slujitorii sfinţiţi, preoţii şi pontifii naţiunilor orientale, care vor reveni la unitatea
catolică, să observăm aceeaşi conduită, pe care au avut-o şi predecesorii noştri în atâtea prilejuri în
timpul imediat precedent celui în care trăim şi în cele anterioare; le vom păstra rangul
şi demnităţile şi vom pune pe ei nu mai puţin temei decât pe ceilalţi clerici
catolici din Orient pentru menţinerea şi propagarea cultului religiei catolice
printre popoarele lor. Vom avea în fine aceeaşi bunăvoinţă şi aceeaşi dragoste
pentru ei şi pentru laicii care vor reveni la comuniunea noastră, ca şi pentru
toţi ceilalţi catolici orientali. Ne vom strădui fără preget şi cu cea mai mare
grijă ca să bine merităm de la unii şi de la alţii.
„Binevoiască prea bunul Dumnezeu să dea putere
eficace cuvântului nostru şi să răspândească binecuvântările Sale asupra
acelora dintre fraţii şi fiii noştri care împărtăşesc solicitudinea noastră
pentru mântuirea sufletelor voastre! O, de ne-ar fi dată mângâerea de a vedea
unitatea catolică restabilită printre creştinii din Orient şi de a găsi în
această unitate un nou ajutor pentru a propaga din ce în ce mai mult adevărata
credinţă a lui Iisus Hristos printre neamurile necredincioase! Nu încetăm a o
cere Dumnezeului milelor, Tatălui luminilor, prin unicul Său Fiu, Mântuitorul
nostru, prin rugăciunile şi suplicaţiunile cele mai călduroase, invocând
protecţia prea Sfintei Fecioare, Maica lui Dumnezeu, a Sfinţilor Apostoli, a Martirilor,
a Părinţilor, care prin predica lor, prin sângele lor, prin virtuţile şi prin
scrierile lor, au păstrat şi au propagat în Orient adevărata religie a lui
Hristos. Plini de bucuria de a vă vedea revenind la staulul Bisericii catolice
şi de a vă binecuvânta ca pe fraţii şi fiii noştri şi în aşteptarea zilei în
care ne va fi dată acceastă bucurie, mărturisim din nou afecţiunea şi dragostea
noastră catolicilor răspândiţi în ţinuturile Orientului, tuturor patriarhilor,
primaţilor, arhiepiscopilor, episcopilor, clericilor şi laicilor şi le
trimitem din adâncul inimii binecuvântarea noastră apostolică”.
* * *
Cu
aceste mari asigurări şi iluzii se termină enciclica lui Pius IX către
orientali.
Câteva observaţii
asupra cuprinsului ei vor permite să-i prindem mai bine înţelesul şi scopul, să
corectăm unele afirmaţii şi să înţelegem impresia ce putea să producă în
Orient.
Primele
cuvinte ale enciclicii latine – In suprema Petri sede
– erau ceva „horribile auditu” pentru Orientali[204].
Ele fac de la început atenţi pe ortodocşi asupra primatului papal. Papa este
ierarhul suprem al creştinătăţii. Ca urmaş al Sf. Petru, cum zice tot de la început,
el poartă grija tuturor
Bisericilor, din toate ţările, de toate riturile.
Pentru
a justifica atenţia sa deosebită fată de orientali, papa enumeră meritele
Orientului în istoria creştinismului, cu scopul vădit de a capta bunăvoinţa
lor. Pentru a-i măguli pe toţi, citează nume de sfinţi greci, sirieni,
egipteni, armeni, slavi. La loc oportun, papa inserează afirmaţia tendenţioasă
că Sinoadele Ecumenice au fost prezidate de către episcopii Romei.
Se
ştie însă că papii n’au participat la Sinoadele Ecumenice, ci au trimis
delegaţi. Acestora li se arăta în devăr cinstea cuvenită, dar nu ei aveau de
regulă prezidenţa Sinoadelor. De Sinodul I Ecumenic se crede numai cu
probabilitate că a fost prezidat de Osius al Cordobei şi de legaţii papali. Al
doilea Sinod Ecumenic a fost prezidat de Meletie al Antiohiei, apoi de Grigore
de Nazianz. Sinodul al III-lea Ecumenic a fost prezidat de Sf. Ciril al Alexandriei,
al V-lea de Patriarhul de Constantinopol Eutihie. Afirmaţia romano-catolică
obişnuită, că aceştia prezidau „în numele papei” sau că „se simţeau” prezidând
ca „delegaţi” ai papei este interesată şi neîntemeiată. De fapt, se ştie, Sinoadele
Ecumenice au stat mai presus de papi, s’au putut ţine şi fără voia lor, ca Sinodul
al V-lea Ecumenic, şi au condamnat uneori practici latine, ca Sinodul quinisext,
sau chiar papi, ca Sinodul al Vl-lea Ecumenic.
Prin
afirmaţia că o mare parte a creştinilor din Orient s’a despărţit de Roma se
insinuează că Biserica latină a rămas statornic dreptcredincioasă, iar „schismaticii”
poartă vina rătăcirii şi a despărţirii. Afirmaţia este falsă şi în expresia „o
mare parte”, ştiut fiind că tot Orientul s’a găsit despărţit de Roma şi numai
târziu au putut fi atraşi la unire un număr mic de orientali. Acelaşi lucru se
poate spune şi despre afirmaţia că „un foarte mare număr de oameni” au stăruit „în
adevărata credinţă şi în unitatea catolică” romană. Aceşti eroi sunt desigur
uniţii şi cei care s’ar mai uni cu Roma;
dar, dacă ei au constituit foarte marele număr, nu înţelegem ce mai reprezentau
numeric ortodocşii orientali. Asemenea exagerări voite sunt desigur formule de
ocazie, dar nu adevăruri istorice. Cu ele, papa voia să dea uniţilor sentimentul
superiorităţii lor între orientali.
„Popoarele
străine de religia creştină”, care au subjugat Orientul nu sunt numite şi nu
se face la adresa lor nici o apreciere precisă supărătoare, pentru a nu nemulțumi
pe turci. Numai vag şi în treacăt se menţionează „rele mari”, „pericole dese”, „asprimea
timpurilor”, fără a se specifica mai de aproape persecuţiile turceşti. „Încetarea
acestor timpuri grele” este desigur recenta încheiere de bune raporturi cu sultanul,
din care papa îşi făcea un merit, cu drept la recunoştinţa orientalilor.
Elogiul
adus uniţilor, că „recunoscând eroarea” s’au întors spre sfântul Scaun „cu
lăudabilă mărinimie”[205]
era puţin potrivit pentru un apel făcut ortodocşilor.
Asigurarea
ce Pius IX dă romano-catolicilor şi uniţilor, că arhiepiscopul Inocenţiu
Ferrieri va recomanda foarte stăruitor din partea sa „prea puternicului împărat
al turcilor” – amabilitate diplomatică – tot ceea
ce-i priveşte pe ei şi Biserica romano-catolică şi speranţa exprimată că
sultanul le va fi binevoitor, arată că în convorbirea cu Şekib-Efendi papa
obţinuse în principiu el însuşi asigurări de îmbunătăţire a situaţiei
credincioşilor săi din Imperiul turc.
Cu
speranţa în deosebi că sultanul nu va mai permite să fie turburaţi supuşii lui
de „religie catolică”, papa vrea să dea ortodocşilor asigurarea că,
intrând sub protecţia sa, prin unire, se vor bucura şi ei de aceeaşi libertate.
Papa oferea adică şi celorlalţi creştini din Imperiul turc o protecţie – unică
– şi mai sigură decât cea a ambasadorilor pe lângă Poartă sau a statelor
străine, aflate unele în raporturi de duşmănie cu Turcia, ca Rusia, pe care
numai s’ar fi putut baza ortodocşii.
Însărcinarea
dată arhiepiscopului de Sidon de a vedea în numele papei şi reprezentanţi ai
statelor creştine, cărora avea să le împărtăşească „afecţiunea” papală, arată
că misiunea lui era şi politică. Legatul papal trebuia desigur să le facă şi
lor cunoscut succesul diplomatic al lui Pius IX şi să ceară concursul lor întru
asigurarea unei cât mai bune situaţii pentru credincioşii papei din statul
turc.
După
această primă misiune, legatul papal avea să se înapoieze la Roma şi să
raporteze papei rezultatele acţiunii sale în Orient. El avea să meargă şi în „alte
câteva părţi din Orient” şi să viziteze în numele papei „Bisericile catolice
de orice rit”, ducându-le cuvinte de prietenie şi de încurajare. Acele alte
câteva părţi din Orient nu sunt numite; dar, dacă Inocenţiu Ferrieri avea de
vizitat în călătoria sa în Orient toate Bisericile catolice de orice rit,
însemnează probabil că el trebuia să vadă pe romano-catolici şi pe uniţi în tot
Imperiul turc şi în statele ortodoxe. Această călătorie îi da prilejul să vină
în contact şi cu şefii politici şi bisericeşti ortodocşi, ceea ce servea ca
introducere şi ca stimulent pentru oferta de unire pregătită. Papa face
cunoscut, în adevăr, mai departe, că nimic nu-i stă mai mult la inimă ca buna
stare a credincioşilor lui şi situaţia religiei „catolice” în Orient. Această
asigurare ţinteşte desigur indirect şi spre ortodocşi. Promisiunea ce face Pius
IX, în continuare, că va respecta sfintele canoane şi va păstra tradiţiile Sfinţilor
Părinţi în cele bisericeşti şi că mai ales va păstra neatinse liturghiile
orientale, arată că intenţia sa trece dincolo de romano-catolici şi de uniţi.
Respectarea canoanelor, a tradiţiei patristice şi a liturghiilor orientale
interesau mai ales pe ortodocşi.
Ştiindu-se
că ortodocşii nu renunţă la cultul lor când se unesc cu Roma, li s’a făcut
concesia de a se admite să-şi păstreze ritul. Deşi romano-catolicii fac mare
caz de respectul lor pentru ritul ortodox, cinstea ce-i arată este impusă de
situaţia lucrurilor şi concesia rituală le este făcută ortodocşilor, ca şi
orientalilor în general, de nevoie numai, întrucât latinizarea uniţilor prin
impunerea ritului occidental n’a reuşit ca metodă misionară.
Latinizarea
scandalizează pe orientali şi compromite opera unirii. De aceea pentru papi a
devenit o tradiţie menţinerea riturilor orientale, pentru motive de oportunism
prozelitist.
Pe
lângă epistola apostolică „Allatae sunt” a
lui Benedict XIV, se pot cita şi altele: bulele lui „Etsi
pastoralis” (1742), „Demandatam
coelitus” (1743), „Inter plures”
(1744), „Ex quo primum”
(1744). Şi unii papi anteriori au intervenit în favoarea riturilor orientale:
Leon X prin bula „Accepimus nuper”
(1521), Clement VIII prin bula „Magnus Dominus”
(1595)[206].
Pius IX a mai acordat atenţie riturilor orientale şi în epistola apostolică „Omnem sollicitudinem” (13 mai 1874).
Urmaşii lui şi în deosebi Leon XIII au continuat această tradiţie, care vine
mai de departe: de la Sinoadele unioniste[207].
Ca şi
cultul, mănăstirile de rit oriental sunt o concesie făcută în vederea unirii.
Şi normanzii şi papii au trebuit să lase grecilor din Sudul Italiei şi din
Sicilia ritul şi organizaţia monahală după regulile Sfântului Vasile cel Mare.
Sinodul de la Bari (1098) le-a impus numai dogma latină şi jurisdicţia papală.
Gimnaziile
create pentru formarea „copiilor de creştini din Orient” sunt diferitele şcoli
înfiinţate la Roma, începând cu Grigore XIII, pentru pregătirea de clerici, care
să lucreze între conaţionalii ortodocşi. Pius IX face din existenta lor „o
probă evidentă a afecţiunii speciale” pe care scaunul apostolic o poartă
orientalilor uniţi şi-i îmbie „să se servească” de aceste şcoli.
Planul
de a se înfiinţa o societate de propagandă printre orientali pe lângă
congregaţia de propaganda fide arată că ideea intensificării misiunii latine în
Orient preocupa pe Pius IX încă de la începutul pontificatului. Ideea a fost
realizată prin „Societatea creştină orientală”, organizată de Pitzipios şi
apoi, după neînţelegerea cu el, prin secţiunea propagandei numită „Pro negotiis
ritus orientalis” (1862).
Amintind
clerului romano-catolic şi unit datoria de a-şi îndeplini cu zel atribuțiunile
pastorale, papa accentuează în chip deosebit pe cea a instruirii religioase a
credincioşilor şi mai ales a copiilor, arătând cu aceasta speranţele ce punea
în opera misionară a şcolilor înfiinţate de ordinele romano-catolice în Orient.
Trecând
la ortodocşi, în partea a doua a
enciclicii, papa face chiar în fraza de legătură o afirmaţie pontificală
semnificativă, constatând că mulţi dintre compatrioţii celor cărora li s’a
adresat în prima parte ,,rătăcesc afară din unicul staul al lui Hristos, din
care părinţii lor au ieşit de atât de mult timp”. Având să vorbească
ortodocşilor, îi consideră deci dintru
început rătăciţi, identificând staulul Romei cu staulul unic al lui lisus
Hristos şi socotind pe orientali ca responsabili pentru schismă. La ce mai
puteau servi ,,dragostea”, asigurările şi promisiunile papale?
Papa
consideră cuvintele adresate ortodocşilor ca o datorie, se înţelege adică de
şef suprem al Bisericii întregi. Îndrăzneala de a se compara cu Mântuitorul în
căutarea oilor pierdute, care sunt ortodocşii, o aveau de mult papii. Adrian
IV, scriind la 1155 arhiepiscopului de Tesalonic, Vasile Ahridanul, se compara
cu Fiul lui Dumnezeu, Care S’a coborât din cer ca să găsească drahma cea pierdută,
să caute oaia cea rătăcită, să trezească pe Lazăr cel mort: Aceştia erau grecii.[208]
Prin
,,toţi locuitorii Orientului şi ai ţărilor limitrofe”, care se laudă cu numele
de creştini, dar nu mai sunt în comuniune cu Biserica romană, papa înţelege
toată creștinătatea orientală despărţită de Roma. De observat că Pius IX a
întins treptat cercul adresanţilor de la romano- catolici şi uniţi la toţi „schismaticii”,
care nu sunt numai ortodocşii. Tuturor papa le contestă aproape dreptul de a se
numi creştini, pentru că nu mai sunt în comuniune cu Roma. Cele spuse însă de
papă în continuare nu se potrivesc cu formula largă, în care el a cuprins pe
toţi cei cu numele de creştini, pentru că ele se adresează numai ortodocşilor.
Făcând
uz de autoritatea sa pontificală – „ascultaţi cuvântul nostru” – Pius IX cere
ascultarea datorată, după el, Păstorului suprem al Bisericii ortodoxe întregi.
Encilica ,,ad Orientales”
nu este numai o dovadă de ,,grijă”, de „afecţiune” părintească pentru creştinii
din Orient, cum voia s’o prezinte papa; el nu se resemnează a vorbi doar ca un „părinte”.
Enciclica este şi un act de autoritate papală, în care însă tonul autoritar
este foarte reţinut pentru a nu indispune pe cei cărora li se adresa, şi îndulcit
cu asigurări şi expresii afectuoase pentru a-i predispune la ascultare.
Procedeul
comparării situaţiei noi grele a creştinilor din Orient cu cea veche, mai bună,
pentru a-i convinge că schisma le-a adus toate nenorocirile este vechi, deşi nu
corect. Schisma a contribuit în adevăr la slăbirea rezistenţei creştine faţă
de mahomedani şi a făcut ca occidentalii să nu dea ajutor grecilor contra turcilor.
Este însă de imputat latinilor că în momente hotărâtoare pentru situaţia
Bisericii şi a culturii creştine au condiţionat ajutorarea Orientului ortodox
de unirea bisericească şi că n’au dat sprijinul cerut nici când s’au făcut
uniri, ca aceea a lui Ioan V Paleologul (1369) sau cea de la Ferrara-Florenţa.
Atitudinea Occidentului romano-catolic în timpul de grea încercare pentru Imperiul
bizantin, de la începutul secolului al XIV-lea până la jumătatea secolului al
XV-lea este mai prejos de critică. Dacă mai amintim şi purtarea lor în timpul
cruciadelor, îndeosebi a patra (1203-1204), este de mirat că papii, în loc să
recunoască vina Occidentului, complice prin nepăsare sau prin slăbiciune la
distrugerea treptată a imperiului bizantin, poftit şi de latini, sau s’o
ispăşească prin tăcere, fac ortodocşilor din amintirea nenorocirilor îndurate de
la necreştini un pretext de acuzaţie că s’au despărţit de Roma. Această atitudine
nu este nici creştineşte, nici istoric dreaptă. Schismele orientale –
nestoriană, monofizită, monotelită – s’au produs înainte de schisma
greco-latină şi nu ele au adus-o pe aceasta. Cu aluzia sa la dezbinările dintre
creştinii orientali, papa atinge o chestiune dureroasă, dar a spune că ele vin
din sustragerea orientalilor de sub autoritatea Romei este o idee fixă,
preconcepută, întrucât acele dezbinări sunt independente de schisma de la 1054.
Afirmaţia
că unitatea Bisericii creştine o asigură numai Biserica romană şi că toate
celelalte au existat şi există – formând un corp – numai în Biserica Romei este
pe cât de neadevărată pe atât de provocatoare. Este bine ştiut că Biserica n’a
format niciodată un corp unitar din punct de vedere administrativ, condus de la
Roma. Biserica veche s’a compus din Biserici locale, care se găseau în strânsă
legătură de credinţă şi de dragoste, dar aveau conducere proprie. Roma n’a avut
niciodată dreptul conducerii unice şi supreme a Bisericilor creştine. Existau
Biserici constituite înainte de înfiinţarea şi organizarea celei romane şi deci
independent de ea.
Din „diviziunea”
Bisericilor orientale, judecată la lumina articolului 9 din simbolul
credinţei, Pius IX face orientalilor procesul dezbinării lor, ca să argumenteze
necesitata unităţii creştine prin Roma. Cât valorează acest argument arată
faptul că nici schisma din secolul al XI-lea, nici reforma din secolul al
XVI-lea, nici despărţirea vechilor catolici nu s’au produs fără vina Romei.
Cuvintele papale despre unitatea Bisericii sunt deci frumoase, dar faptele
argumentează contra Bisericii romane. Citarea simbolului credinţei şi a
cuvintelor din Evanghelie privitoare la Biserica una constitue de aceea în
enciclica papală o luare în deşert a marelui principiu al unităţii Bisericii.
Ca să
pledeze pentru unitatea Bisericii, Pius IX ține să dovedească „venerabila
supremaţie a episcopilor Romei”; o face cu argumentele obişnuite: Primatul lui
Petru între apostoli, cuvintele sfântului Irineu despre preeminența Bisericii
romane, apelul unor episcopi orientali la protecţia episcopului Romei;
exclamaţia Sinodului al IV-lea Ecumenic la adresa papei Leon I, epistola lui
Clement Romanul către corinteni, argumente care nu reuşesc să dovedească nimic mai
mult decât că episcopii Romei erau ţinuţi în deosebită cinste în Biserica
veche, lucru foarte natural, dat fiind că episcopul Romei era episcopul
capitalei Imperiului, adică a lumii şi al singurei Biserici apostolice în
Occident. Era însă numai un primat onorific, pe care ortodocşii îl recunosc
papei până astăzi, aşa că argumentele enciclicii către orientali sunt de
prisos, mai ales că nu sunt nici probante.
Sf.
Petru nici n’a exercitat un primat efectiv între apostoli sau în conducerea
Bisericii, nici n’a fost cel puţin episcop al Romei, pentru că mai întâi n’a
fost episcop, ca să poată lăsa urmaşilor săi privilegiul „venerabilei supremaţii”.
Cât despre întemierea Bisericii creştine pe el, despre mandatul de a paşte oile
Mântuitorului şi de a întări pe fraţi, despre credinţa lui care nu va şovăi,
acestea nu pot servi la documentarea primatului papal, decât văzute printr’o
exegeză specifică şi tendenţioasă. Au trebuit să treacă secole până ce
episcopii Romei au revendicat privilegiile imaginare şi răstălmăcite ale Sfântului
Petru. Între timp, mari Ierarhi latini, ca Sf. Ciprian şi Fericitul Augustin,
au arătat că cele spuse de Mântuitorul lui Petru nu pot să constitue un titlu
de drept la primatul papal[209].
Nu primatul papal se bazează pe primatul lui Petru, ci primatul lui Petru a fost
inventat şi formulat pe măsura afirmării primatului papal, aşa că nu papa
datorează lui Petru primatul lor între episcopi, ci Petru datorează papilor
primatul său între apostoli, aşa cum el este conceput şi speculat de
papalitate.
Locul
citat din Sf. Irineu nu are valoarea documentară a unei mărturii întregi şi
clare, păstrate în original, pentru că textul lui nu este sigur: Este cunoscut
numai în traducerea latină, nu este sigur întreg, nu este clar prin el însuşi.
Expresia „propter po[ten]tiorem principalitatem” nu are sensul primatului
papal, ci pe al preeminenței Bisericii romane în Occident îndeosebi, unde era
singura Biserică apostolică. Se înţelege de altfel din cuvintele Sfântului Irineu
că privilegiul Romei este de a păstra tradiţia apostolică (in qua…
conservata est ea quae est ab apostolis traditio). Acesta este desigur un mare
merit, dar nu Roma da autoritate tradiţiei, ci tradiţia da autoritate Romei şi
Roma nu era singura deţinătoare a tradiţiei apostolice în lumea creştină. Dacă Sf.
Irineu ar fi avut ideea primatului papal, n’ar fi împiedecat pe episcopul Romei
Victor de a-şi impune voinţa Bisericii din Asia în chestiunea timpului serbării
Paştilor. Un fapt sigur dovedeşte contra unui text nesigur.
Faptul
că Sf. Atanasie şi Sf. Ioan Hrisostom au cerut ajutorul episcopului Romei nu
dovedeşte primatul papal jurisdictional. Sinodul, şi nu episcopul Romei a
recunoscut nevinovăţia şi dreptul Sfântului Atanasie la scaunul Alexandriei,
iar Sf. Ioan Hrisostom, scriind lui Inocențiu I, nu făcea „apel” la episcopul „suprem”
al Bisericii creştine, ci adresa o rugăminte unui confrate întâi stătător în
Apus, şi nu numai lui, ci şi altor episcopi occidentali: celui de Aquileea şi
celui de Mediolanum. De altfel, nici în cazul Sfântului Atanasie, nici în cel
al Sfântului Ioan Hrisostom, episcopul Romei n’a putut să impună în Orient
respectul dreptăţii. Din nou faptele dovedesc mai puţin în favoarea Romei decât
textele citate, care nu presupun decât un primat onorific.
Nici exclamaţia Sinodului al IV-lea Ecumenic: „Petru a vorbit astfel prin gura lui Leon” nu constrânge la admiterea primatului papal. Pe lângă cele spuse pentru aprecierea acestui fapt, în enciclica patriarhală şi sinodală de la 1848, se poate vedea în răspunsul pe care I.P.S. Arhiepiscop al Atenei Hrysostomos Papadopulos l-a dat enciclicii „Lux Veritatis” a lui Pius XI[210], la ce examen a fost supusă epistola dogmatică a lui Leon I, pentru a se constata ortodoxia ei. Numai astfel controlată şi acceptată de Sinod ea a fost socotită ca un cuvânt al lui Petru rostit prin gura lui Leon. Exclamaţia Sinodului este o simplă vorbire la figurat, într’un moment de entuziasm, pentru formula fericită a episcopului Romei. Ca şi în cazul citatului din Sf. Irineu, nu papa da autoritate formulei, ci conformitatea ei cu tradiţia, iar această conformitate a fost examinată şi constatată de Sinod, ca instanţă superioară papei. Exclamaţia Sinodului nu se adresează numai acestuia, ci cuprinde şi numele lui Chiril al Alexandriei, ca autoritate pentru Sinod. Să o cităm:
„Iată
credinţa Părinţilor, iată credinţa Apostolilor! Noi toţi credem astfel,
ortodocşii cred astfel! Anatema cui nu crede astfel! Petru a vorbit aşa prin
Leon! Apostolii au învăţat aşa! Leon a învăţat după pietate şi adevăr! Aşa a
învăţat Chiril! Veşnică fie amintirea lui Chiril! Leon şi Chiril au învăţat la
fel!”[211]
După cum
se vede, Sinodul aclamă alături de numele papei pe cel al lui Chiril al
Alexandriei: pe amândoi ca învăţând după tradiţia apostolică şi patristică.
Dacă rolul Sfântului Leon este mai eminent decât al Sfântului Chiril, cum
notează F. Cayré[212],
este ceva natural, pentru că Chiril, fiind mort atunci, nu mai putea să joace
rolul lui Leon. Dar, dacă ,,Leon şi Ciril au învăţat la fel”, însemnează tocmai
de aceea că nu Chiril învăţa ca Leon, ci Leon ca Chiril. Înainte de a vorbi
prin Leon, tradiţia apostolică vorbise prin Chiril.
Că în
general Sinoadele au cunoscut autoritatea papilor este adevărat, dar nu ca
autoritate supremă şi infalibilă, cum o concep romano-catolicii, pentru că în
acest caz autoritatea papei ar fi făcut de prisos Sinoadele, cum le şi face azi
în Biserica romană. Argumentul acesta este însă o armă cu două tăişuri, pentru
că unele Sinoade s’au pronunţat în defavoarea episcopilor Romei, condamnându-i
chiar, ca sinodul al VI-lea pe Honorius I.
Instituţia
sinodală, atât de importantă mai ales în Biserica veche, arată prin însăşi
existenţa ei realitatea şi necesitatea unei autorităţi colective mai mari
decât orice autoritate individuală în Biserică. Dacă se poate vorbi despre un
primat în Biserica creştină, a fost numai cel al Sinoadelor şi „mai ales al
celor Ecumenice”, ca să vorbim ca Pius IX.
Epistola
lui Clement Romanul către corinteni este alt argument, bun pentru primatul
onorific al episcopului Romei, slab pentru primatul papal jurisdicţional.
Clement scria comunităţii de la corint în numele celei romane; nu scria în
virtutea autorităţii sale personale şi exclusive. Dacă, cum place
romano-catolicilor să amintească, mai trăia încă atunci Sf. Ioan Evanghelistul,
este imposibil de admis că autoritatea unui episcop, fie chiar al Romei, era
mai mare decât a unui Apostol, dacă Epistola către corinteni era în adevăr un
act de autoritate episcopală [213].
Afirmaţia
repetată, că „temelia adevăratei Biserici a lui lisus Hristos” este „comuniunea
cu sfântul Scaun al lui Petru” şi că Biserica a fost zidită pe această piatră
solidă, este gratuită şi introduce în teologia creştină o concepţie nouă:
Comuniunea cu Roma este temelia pe care stă unitatea Bisericii creştine, pe
care stă Biserica însăşi. Eram obişnuiţi să auzim că piatra de temelie a Bisericii
este persoana lui Petru şi ştim că în realitate ea este „Hristos, Fiul lui
Dumnezeu celui viu”, mărturisit de Petru la întrebarea Mântuitorului, în
părţile Cezareii lui Filip (Matei XVI, 16). Poate fi susţinută cu Sf. Scriptură
şi cu Sf. Tradiţie pretenţia că numai comuniunea cu papa Liberius, cu Honorius
I sau chiar cu Pius IX, cel dintâi infalibil, asigură existenta unei Biserici
creştine adevărate ?
Papa
se face a crede „că nu există niciun motiv” pentru care ortodocşii să nu poată
să se „reîntoarcă la „Biserica adevărată” şi la comuniunea cu Sf. Scaun. Este
unul din artificiile argumentării papale, înfăşurat de altfel într’o
contrazicere: Pe de o parte papa recunoaşte că nici doctrina, nici ritul, nici
disciplina ortodocşilor nu sunt de
reprobat; pe de alta îi socoteşte scoşi din adevărata Biserică, cerându-le
totuşi doar, ceva mai jos, ca, reintrând în unitate, „să se pună de acord cu
mărturisirea adevăratei credinţe, pe care o ține şi o învaţă Biserica catolică”
și să țină comuniunea cu Biserica romană şi cu Sf. Scaun al lui Petru. Şi,
pentru ca îndrăzneala şi inconsecvența papală să fie desăvârşite, orientalii
trebuie să înlăture din cult „tot ceea ce s’a introdus după despărţire şi este
în contrazicere cu credinţa şi cu unitatea catolică”, după care li se promite
totuşi: „Vom lăsa neatinse vechile voastre liturghii din Orient, pe care le
ţinem în mare cinste, după cum am spus”…[214].
Adresându-se
uniţilor mai sus, în enciclica sa, papa promitea că va păstra neatinse
liturghiile lor, deşi găsea că se deosebesc „în
unele lucruri” de liturghia Bisericii latine. De ce voia să schimbe aceleaşi
liturghii, înainte de a le lăsa „neatinse”, când era vorba de ortodocşi, şi de ce, dacă era vorba de unire, aceştia, şi nu latinii trebuiau
să înlăture din liturghii ceea ce se
introdusese după schismă nu înţelegem.
Promisiunea
că se vor recunoaşte şi păstra clericilor rangurile şi demnităţile lor
completează seria de concesii acordate de Pius IX orientalilor în vederea
unirii şi cu condiţia ca să lucreze pentru ea printre compatrioţii lor „pentru
păstrarea şi întinderea religiei catolice”, adică, propriu vorbind, spre mai
marea glorie a papalităţii.
„Ajutorul
nou” pentru propagarea credinţei creştine în ţările necreştine, pe care unirea
l-ar da papei, era desigur îndoit: Pe de o parte s’ar fi intensificat misiunea
creştină cu concursul ortodocşilor, pe de alta s’ar fi uşurat predicarea creştinismului
la mahomedani îndeosebi, care impută de obicei misionarilor dezbinarea
confesională din Biserica creştină. S’ar fi dat deci misiunii puteri noi şi
s’ar fi luat necreştinilor un argument, pe care-l opun propagandei creştine,
acela al lipsei de acord în credinţă şi organizaţie al creştinilor.
Urmărind
cu atenţie enciclica către orientali în partea adresată ortodocşilor, se poate
observa cum ea procedează printr’o anumită gradaţie: întâi îi dojeneşte pe
ortodocşi cu bunătate, că s’au despărţit de Roma, totodată recunoaşte că
mărturisesc acelaşi simbol şi că toată grija lor tinde să vegheze la păstrarea
doctrinei strămoşilor lor – unele elogii aduse uniţilor în prima parte a
enciclicil se resfrâng indirect şi asupra ortodocşilor –, se sileşte să-i
convingă de dreptul „venerabilei supremaţii” papale, le cere apoi să se unească
cu Roma şi aproape îi somează în cele din urmă să-şi pună de acord credinţa şi
ritul cu cele latine, în care caz papa va recunoaşte clericilor ortodocşi
ranguri şi demnităţi, pe care nu le aveau măcar de la el.
Sigur
de autoritatea sa, sporită atunci de împrejurări neaşteptate, Pius IX adresează
orientalilor un apel care devine aproape o poruncă. Amintindu-le nenorocirile
produse de schismă şi făcându-i să simtă mai dureros trista situaţie ce aveau
în Imperiul turc, prin amintirea privilegiilor obţinute de la sultan pentru
credincioşii săi, privilegii care aveau să crească prin încheirea de bune
raporturi şi prin acţiunea diplomatică a legatului papal, lăsându-le răspunerea
schismei şi argumentându-le că Biserica creştină „adevărată” însemnează
comuniune cu scaunul roman, Pius IX face orientalilor o lecţie de istorie
bisericească, a cărei concluzie necesară este primirea primatului papei pentru
fericirea lor. Problema unirii era pentru Pius IX, ca pentru toţi papii de după
schismă, problema recunoaşterii primatului papal.
Cele
câteva concesii aparente ce li se acordă în cazul unirii, sub o formă care să
acopere sacrificiile reale cerute orientalilor, fac din enciclica de la 1848 un
fel de act de graţie papală. Tonul ei părintesc – studiat de autor mai bine
decât istoria bisericească – afecţiunea ei convenţională trebuiau să contribue
la înduplecarea orientalilor pentru a primi unirea cu Roma. Când papa nu se
adresează direct schismaticilor şi vorbeşte despre ei natural, îi socoteşte un
pericol, de care credincioşii Romei trebue să se ferească, aşa ca în enciclica de
la 1873[215].
Acolo se găsesc exprimate adevăratele lui sentimente pentru ortodocși.
* * *
Cum au răspuns ortodocşii?
Venind
la enciclica patriarhală şi sinodală de la 1848, vom
reda mai întâi liber ideile ei principale, pentru a putea urmări mai uşor şirul
şi legătura lor cu cele din enciclica latină.
Enciclica
ortodoxă are douăzeci şi trei de paragrafe de întindere inegală. Primele opt
formează o introducere generală, al optulea servind ca trecere la subiectul
propriu zis, adică la combaterea enciclicii „Ad Orientales”, în care se intră
cu paragraful al nouălea. Paragrafele 10-23 sunt rezervate răsturnării
afirmaţiilor şi pretenţiilor papale formulate în enciclica lui Pius IX.
Începutul
enciclicii ortodoxe (par. 1) stabileşte un principiu și un fapt: învăţătura
Bisericii creştine trebuie păstrată curată, așa cum ne-a fost lăsată de
Mântuitorul, transmisă de Sfinţii Apostoli, de Părinţi şi de Sinoade. Totuşi
diavolul a găsit instrumente care au turnat otrava ereziei în apa cea limpede a
învăţăturii ortodoxe.
Biserica Ortodoxă a fost nevoită să combată ereziile, a triumfat şi va triumfa asupra lor (par. 2). Unele au şi dispărut, altele sunt în curs de dezvoltare (par. 3). Mai întins a fost cândva arianismul, iar azi este „papismul”; cel din urmă va dispărea ca şi cel dintâi (par. 4).
De
observat că aceste idei se aseamănă cu cele de la începutul enciclicii lui
Fotie către patriarhii orientali (867)[216]şi
al actului Sinodului ţinut la Constantinopol la 20 iulie 1054 sub patriarhul
Mihail Cerularie[217].
De la Patriarhul Fotie, înainte mergătorul polemicii antilatine, a rămas deci
un fel de formulă-tip, ca introducere preferată la enciclicile contra
romano-catolicismului.
Prima „erezie”
latină, cu care se ocupă enciclica ortodoxă, este Filioque (par. 5). Chestiunea
aceasta nu este pusă de enciclica lui Pius IX, care avea motive s’o evite.
Enciclica greacă însă n’o ocoleşte şi angajază polemica întâi cu ea, înainte
încă de a se ocupa cu chestiunile puse direct de enciclica latină. Filioque
este doctrină blasfemiatoare, străină de învăţătura Bisericii ortodoxe, ceea ce
enciclica dovedeşte cu cincisprezece motive.
Pentru
a justifica acest prim atac, enciclica arată că Filioque a deschis drumul şi altor
inovaţii primite de Biserica apuseană în cursul timpului, cu privire la botez,
la Sf. Euharistie, la preoţie, inovaţii care constituie „papismul”:
Papii, din interese străine de ale Bisericii, au primit aceste inovaţii, care le
asigurau prerogative şi au căutat să atragă şi pe ceilalţi Patriarhi şi să-şi
impună voinţa lor Bisericii întregi (par. 6).
Prin Sinoade,
Părinţii ortodocşi au apărat dreapta credinţă, dar occidentalii s’au
îndărătnicit în eroare, despărţindu-se de ortodoxie printr’o prăpastie adâncă.
Papii au vina de a nu fi voit să primească adevărul şi de a fi întărit erezia
prin exemplul lor. Schisma este urmarea acestei atitudini latine şi papale,
care a îndreptăţit pe ortodocşi să se resemneze a rămâne despărţiţi de
Occidentul neascultător (par. 7). Acest paragraf pune deci chestiunea
răspunderii schismei: Prăpastia „au săpat-o cu mâinile lor” latinii. Desigur,
cauzele schismei nu sunt numai dogmatice. Pentru ortodocşi însă acestea erau
cele mai importante. În enciclica sa, Pius IX socotise schisma ca refuzul
orientalilor de a rămâne în comuniune cu Roma, ceea ce nu este nici motivat,
nici – în forma aceasta – adevărat.
Paragraful
8 menţionează pericolul propagandei latine pentru ortodocşi şi câteva din
învăţăturile greşite pe care ea caută să le introducă la ortodocşi şi
protestează cu indignare contra sforţărilor prozelitismului papal. Este un
protest al conştiinţei ortodoxe ultragiate, mândră de a fi primit „neatinsă
această nepreţuită moştenire” a părinților şi îngrijorată de a o „transmite cu
ajutorul lui Dumnezeu, ca pe un tezaur preţios, generaţiilor viitoare până la „sfârşitul
secolelor”. Acest protest arată desgustul ce provoca ortodocşilor propaganda
latină.
Venind
la enciclica lui Pius IX, enciclica ortodoxă constată cu surprindere că, după ce
demult încetase atacurile personale ale papilor la adresa ortodocşilor, noul
papă a adresat orientalilor această enciclică răspândită de trimisul lui ca o
miasmă în staulul ortodox (par. 9). Aprecierea nu este deloc măgulitoare, dar
ea redă impresia neplăcută ce a făcut ortodocşilor încercarea lui Pius IX, a
cărui enciclică era considerată ca un act de ostilitate confesională, subversiv,
arogant.
Ea nu
aduce cuvinte de pace şi de afecţiune, cum pretinde, ci de înşelare şi de
absurditate. Enciclica ortodoxă exprimă de aceea convingerea că ortodocşii nu
se vor lăsa înşelaţi de cuvintele papale, demascate ca un fals apel la unire
(par. 10); întreprinde totuşi combaterea ei din datoria de a-i întări în ortodoxie
şi trece îndată la respingerea pretenţiilor romane de supremaţie bisericească,
precizând că episcopatul lui Petru la Roma este o simplă tradiţie, că Petru n’a
fost şeful apostolilor, din contra a fost judecat şi mustrat, că piatra pe care
s’a întemeiat Biserica a fost mărturisirea lui despre dumnezeirea lui Iisus
Hristos. Enciclica stabileşte că nu există Biserică mai presus de Sinoade şi că
nu ortodoxia se judecă după scaunul roman, ci scaunul se judecă după ortodoxie.
Papii greşesc când deduc ortodoxia lor din preeminenţa scaunului, în loc să
procedeze invers (par. 11).
Locurile
din Evanghelii, citate de romano-catolici în favoarea primatului lui Petru,
sunt interpretate ortodox în continuare (par. 12). Făcând tot aci declaraţia că
este de acord cu papa în zelul pentru unire, cu condiţia de a se păstra neatins
şi curat simbolul credinţei, conform cu învăţătura Evangheliei, a Sinoadelor şi
a Bisericii catolice de totdeauna, „invariabilă în perpetuitatea ei”, pe când
papa vede în unire numai un mijloc de a-şi întări şi creşte puterea şi a impune
inovaţiile latine, enciclica ortodoxă lămureşte poziţia deosebită a celor două
Biserici faţă de problema unirii şi face o justă caracterizare a lor: Biserica
Ortodoxă ţine să păstreze credinţa nealterată, papalitatea tinde numai la
întărirea propriei sale puteri, una este fidelitate tradiţiei, cealaltă doreşte
supremaţie.
Discutarea
locului din Sf. Irineu dă ocazie patriarhilor ortodocşi să arate (par. 12) că
Biserica Romei nu mai ţine învăţătura şi practicile creştine apostolice, ca pe
timpul Sfântului Irineu. Între altele, ea a transformat preeminenţa sa, care la
început era autoritate frăţească şi prerogativă ierarhică, în suveranitate
lumească. Irineu s’ar opune azi cel dintâi inovaţiilor şi abuzurilor Romei.
Aluzia
papală la lucruri introduse în liturghia orientală după schismă, pe care le-ar
vrea înlăturate, şi care priveşte epicleza, enciclica greacă o combate cu
înseşi cuvintele Sfântului Irineu.
Ca să
arate că autoritatea papei nu era universală, citează conflictul dintre papa
Victor şi Policrat al Efesului, când la intervenţia lui Irineu însuşi, papa a
trebuit să cedeze. Sinoadele au declarat că preeminenţa episcopilor Romei este
un obicei, şi nu de origine apostolică, ci datorită situaţiei de capitală a
oraşului. Vechii papi, ca Grigore cel Mare, recunoşteau autoritatea Sinoadelor
Ecumenice. Ele au consacrat principiul libertăţii Bisericilor (par. 13).
Explicând
tot astfel intervenţia lui Clement Romanul la Corint, ca şi apelul Sfântului Atanasie
şi al Sfântului Ioan Hrisostom la Roma, enciclica greacă face în paragraful 14
o declaraţie care a scandalizat pe romano-catolici: Că şi Patriarhii orientali
recurg la autoritatea celui de Constantinopol, ca Patriarh al capitalei
imperiului, în cazuri mal grele, iar dacă părerea lui nu-i mulţumeşte, se
adresează, după legi, puterii lumeşti. Nici un loc din enciclica ortodoxă n’a fost mai mult subliniat şi comentat
decât acesta[218].
Paragraful
15 se ocupă cu exclamaţia Sinodului al IV-lea Ecumenic la adresa papei Leon I
şi arată că, întrucât Sinodul a supus unui minuţios examen epistola papei, exclamaţia
Sinodului nu constituie un argument în favoarea primatului papal. Din contra, –
par. 16 – zelul papilor Leon I şi Leon III pentru păstrarea învăţăturii
nealterate trebuia să fie urmat şi „de alţi papi. Dar, deşi inovatori sunt latinii,
ei acuză pe ortodocşi de inovaţii în simbol şi în liturghie, ca şi cum în
Biserica Ortodoxă s’ar fi întâmplat ceea ce s’a întâmplat în Biserica romană „după
papism”: S’au alterat Sfintele Taine prin subtilităţi scolastice. Papa atribuie
ortodocşilor defectele propriei sale Biserici, uitând istoria bisericească şi
învăţătura Sfinţilor Părinţi.
Paragraful
16 aminteşte şi „dogma infalibilităţii”. În idevăr,
încă de la început, precum am arătat, Pius IX a afirmat infalibilitatea papală.
Cu aceasta, enciclica ortodoxă a încheiat combaterea propriu zisă a
afirmaţiilor nejuste din enciclica papală. În paragrafele următoare se trag
concluzlile.
Este
impietate şi act anticanonic a se atinge de dogmele, liturghiile şi ierurgiile
ortodoxe, pe care chiar papii ortodocşi le-au respectat şi socotit inviolabile.
Este din contra salutar şi necesar ca să se înlăture inovaţiile latine, care
sunt proprii Occidentului şi străine Ortodoxiei.
În
Biserica Ortodoxă nu s’au putut introduce lucruri noi pentru că poporul însuşi
s’ar fi opus, ţinând ca dogma să nu se schimbe. Declaraţia aceasta, că „la noi
apărătoruI religiei este însuşi corpul Bisericii”, a fost atacată și răstălmăcită
de romano-catolici, socotind-o o influență protestantă în Biserica Ortodoxă[219].
Fiindcă
papa ceruse ortodocşilor sacrificii pentru restabilirea unităţii Bisericii,
enciclica patriarhală îl invită să dea el exemplu şi, cu aceasta, satisfacţie
autorităţii dispreţuite a Evangheliei şi a Sinoadelor. Până atunci orice apel
la unire este suspect şi periculos, cum este şi enciclica adresată orientalilor
(par. 17).
Paragrafele
următoare (18-23) sunt îndreptate către ortodocşi. Se recomandă ierarhiei să
păstreze învăţătura Bisericii şi să se păzească de „lupii răpitori”, care intră
în turma ei, ferindu-se să se lase abătută de oricine ar fi şi pentru orice ar
fi din calea pe care au mers Părinţii (par. 18). Prin ierarhi, enciclica se
adresează apoi clerului întreg şi tuturor credincioşilor ortodocşi,
îndemnându-i să reziste încercărilor demonului (par. 19). Se revine astfel la
ideile de la începutul enciclicii: învăţătura ortodoxă trebuie păstrată curată,
aşa cum ne-a fost lăsată. Învăţătura ortodoxă este superioară, perfectă,
neprimitoare nici de reducere, nici de adăogire, nici de schimbare. Cel care ar
altera-o ar cădea sub grea anatemă, ca un apostat şl blasfemiator împotriva Sfântului
Duh (par. 20). Ortodoxia prezintă cele mai mari garanţii şi glorii: Părinţi, Liturghii,
Sinoade, canoane, ceea ce enciclica exprimă cu o căldură care aminteşte unele
accente din prescripţiile aplicate de Tertulian ereticilor: Biserica Ortodoxă este
în posesiunea permanentă şi legitimă a adevărului; ei sunt străini şi uzurpatori.
Din Orient au primit creştinismul toate popoarele, şi cele occidentale, şi Roma
chiar (par. 21). După ce face apel la dragostea filială a credincioşilor
ortodocşi față de Biserică şi la solidaritate în jurul ei (par. 22), enciclica
se termină cu scurte citate biblice, formule de încheiere (par. 23).
Rezultat: Dacă ne întrebăm acum la
ce a folosit enciclica „Ad Orientales” a papei
Pius IX, constatăm doar că a provocat un răspuns energic din partea
ortodocşilor, pe care i-a făcut mai atenţi asupra politicii papale şi a pericolului
latin în Orient; a provocat o polemică de aproape două decenii între ortodocşi
şi romano-catolici; a înrăutăţit astfel raporturile dintre Biserica Ortodoxă
şi Roma. Rezultatul a fost deci negativ. Vina nu este a ortodocşilor, cum ar fi
vrut Civiltà cattolica[220],
ci este a celui care i-a provocat. Răspunzând aşa cum au făcut-o, Patriarhii ortodocşi
se găseau în legitimă apărare a Ortodoxiei. Dacă însă cauza unirii nu era
servită prin aceasta, greşala este a celui care a luat iniţiativa acestei noi
tulburări a raporturilor confesionale.
De
altfel, toată politica lui papală, atât cât priveşte celelalte Biserici, a dus
la acelaşi rezultat. Prin declararea ca dogme a imaculatei
concepţii şi a infalibilităţii papale, prin
formularea primatului jurisdictional la Sinodul de la Vatican, prin încurajarea
propagandei latine între ortodocşi, Pius IX a agravat pe de o parte schisma, pe
care voia s’o înlăture prin enciclica de la 1848, iar pe de alta a produs una
nouă în Apus, provocând despărţirea vechilor catolici
la 1870. În loc să servească pacea confesională, el a micşorat coeziunea
creştină. În loc să aibă în istoria bisericească meritul unui unificator al
creştinătăţii, cum a vrut să apară, Pius IX poartă răspunderea unui nou război
creştin, pe trei fronturi: ortodox, protestant şi vechi catolic.
Este
un record, care nu are nimic consolator; dimpotrivă. Şi este preţul cu care
creştinătatea a plătit noua ascensiune papală: cea de la 1870. Infalibilitatea
papală a costat atât. Cât va mai costa apoteozarea pontifului roman, ultima
cerinţă a primatului papal, dacă Vaticanul va ține să desăvârşească marea operă
a lui Pius IX?[221]
Câteva consideraţi uni asupra celor două enciclici. Între enciclica ortodoxă şi
cea latină de la 1848 este deosebire de întindere, de documentare şi de ton.
Enciclica latină emană de la o persoană, şeful Bisericii romano-catolice, şi
poartă semnele unui act de autoritate a lui. Enciclica ortodoxă emană de la autoritatea
colectivă constituită în Sinod. Pe lângă cei patru Patriarhi, au semnat-o douăzeci şi nouă de
ierarhi, reprezentând Sinodul Patriarhiei de Constantinopol (18), Sinodul
Patriarhiei Antiohia şi Sinodul Patriahiei de Ierusalim (7), deci în total
treizeci şi trei. Unui act de autoritate individuală Biserica Ortodoxă opunea
un act de autoritate sinodală.
Enciclica
ortodoxă este mult mai lungă decât cea papală[222].
Pe când Pius IX formula afirmaţii şi deziderate, Patrarhii ortodocşi trebuiau
să combată insinuări şi pretenții false. Documentarea enciclicii papale este
sumară; marele argument al papalităţii nu este istoria sau patristica: Este
autoritatea pontificală. De aceea Pius IX vorbeşte mai scurt şi mai sentenţios.
Patriarhii ortodocşi s’au văzut însă nevoiţi să dea un răspuns mai dezvoltat,
provocaţi de îndrăzneala afirmaţiilor şi pretenţiilor papale.
Nu ştim cine este autorul enciclicii latine. Desigur, el nu este papa, ci unul din teologii Vaticanului[223]. Ştiința lui teologică lasă de dorit. Faptul că un ierarh aşa însemnat şi cunoscut, ca Sf. Ignațiu al Antiohiei, martirizat la Roma în zilele lui Traian, este numit „Ignaţiu al Alexandriei”, şi că în traducerea greacă a enciclicii latine, traducere care este opera unui greco-latin, se face confuizie între Καρχηδὼν (Cartagina) şi Χαλκηδὼν (Calcedon), arată că nici autorul, nici traducătorul enciclicii latine nu excelau prin cunoştinţe teologice. Punând semnătura-i pontificală pe un asemenea document, Pius IX arată că nu era preocupat atât de exactitatea faptelor şi de teologie, cât de diplomaţia unirii.
La
1854 totuşi, indignată că doctorul Gh. Marcora făcuse reflexii neplăcute pe
seama ştiinţei romano-catolicilor, care lăsase să treacă cinci ani până să
combată enciclica ortodoxă[224],
Civiltà cattolica răspundea neserios prin bravade şi insulte, acuzând de
ignoranță teologică pe doctorul grec[225].
Era un mijloc tot atât de nepotrivit de a contesta valoarea şi dreptatea
enciclicii ortodoxe, pentru a găsi calități celei latine, ca şi acea delicată
apreciere a lui Chantrel, că „la invitaţia de bun păstor” a lui Pius IX „les prélats
photiens lui répondent par un long hurlement dans lequel on distingue les imprécations
de loup ravissant, de blasphémateur, de schisme, d’hérésie, d’anathéme”[226].
În
polemica la care au dat naştere cele două enciclici s’au schimbat între
ortodocşi şi romano-catolici aprecieri neplăcute cu privire la ştiinţa
teologică a unora şi a altora. Când însă romano-catolicii, de obicei foarte
sensibili la acuzaţia de ignoranţă, socoteau enciclica greacă „un pamflet plin
de obiecţiuni învechite, cărora le-ar răspunde fără greutate ultimul elev în
teologie”, pierdeau din vedere ca depreciază
astfel propria lor ştiinţă, aşa cum o prezentase enciclica „Ad Orientales”, căreia enciclica
ortodoxă este incontestabil superioară în cunoaşterea faptelor şi in
prezentarea argumentelor.
Această
enciclică nu este şi nu putea fi un tratat complet şi desăvârşit[227]
asupra inovaţiilor latine şi a pretenţiilor papale. Ea se ocupă cu ele numai în
măsura în care este provocată de enciclica latină. Ştiinţa unei enciclice se
apreciază în legătură cu întinderea şi cu scopul ce urmăreşte. Nu se poate însă
contesta că, pe când enciclica papală repetă argumente obişnuite şi are
greşeli regretabile şi în textul latin şi în traducerea greacă, enciclica
patriarhală expune fapte mai bine studiate[228]
şi argumente mai logice şi mai judicios înlănţuite. Dacă în obiecțiunile ei se
poate găsi în adevăr ceva „învechit”, ar fi numai din cauză că erau învechite
înseşi argumentele, cu care Pius IX susţinea primatul papal.
Ca autor al enciclicii ortodoxe este
arătat de Pitzipios[229] a
fi „după cum se ştie”, Constantin Iconomos.
Acesta era un învăţat cleric grec, autor a numeroase scrieri teologice,
cunoscut şi stimat şi în Rusia, a cărui ştiinţă era apreciabilă în timpul lui[230].
J. Bapt. Baur, pentru a-l discredita, pune la îndoială ortodoxia lui, numindu-l
calvinist[231].
Oricine ar fi autorul enciclicii ortodoxe şi mai ales dacă este Constantin
Iconomos, Patriarhii orientali se puteau mândri cu el mai mult decât Pius IX cu
autorul sau autorii enciclicii papale.
Am
notat şi mai sus că între cele două enciclicl este şi deosebire de ton. Pe când
cea latină înşiră declaraţii afectuoase şi asigurări paşnice pe un ton
îndulcit cu grijă şi cu vădită preocupare de a câştiga atenţia şi ascultarea
orientalilor, enciclica greacă, fără a fi intenţionat violentă, nu este lipsită
de unele ironii şi asprimi meritate la adresa papalităţii. Tonul ei este
energic, fără a fi totuşi jignitor, şi este mai sincer decât al enciclicii lui
Pius IX.
Deosebirea
aceasta provine din caracterul şi din scopul celor două documente. Enciclica
latină este un act de diplomaţie papală, având calităţile şi defectele unui asemenea
act. Ea propunea orientalilor pace cofesională – cee ce era şi necesar şi
frumos – în cuvinte afectate şi echivoce, care se întindeau peste un trecut
nelichidat, fără a reuşi să-l acopere, şi ascundeau, abia enunțându-le, condițiuni
umilitoare şi inacceptabile pentru ortodocşi. O propunere de unire justificată
cu acuzaţia, fie şi „părinteşte” formulată, că ortodocşii sunt rătăciţi şi
vinovaţi de schismă și că suferă pe
drept consecinţele ei, şi cu invitaţia, care exclude chiar tratativele necesare
între egali, de a se supune fără cuvânt Romei,
ba şi cu ameninţarea că ar puteea fi
loviţi cu sancţiuni grave, era cum am mai spus, o provocare.
Enciclica
ortodoxă este deci răspuns dat unei provocări, pe care o agrava acţiunea
misionarilor latini. Enciclica nu putea să vorbească decât limba proprie unui
asemenea răspuns. Observaţia făcută în această privinţă de A. de Stourdza este
adevărată: „Dacă alocuţiunea Scaunului Romei nu face să se audă decât cuvinte
blajine şi nu aduce decât argumente superficiale, aceasta este desigur pentru că
orice agresiune are nevoie să împrumute forme care îi atenuează nedreptatea. În
schimb, dacă replica colectivă a Episcopatului oriental vădeşte mai multă vehementă,
o energie mai sinceră şi dacă dovezile ce aduce contra afirmațiunilor romane se
colorează uneori de indignare este pentru că o serie flagrantă de antecedente
grave, de atacuri zilnice şi parţiale, imprimă un caracter de ostilitate
cuvintelor Enciclicii[232]
mai inofensive în aparenţă[233].
Ca formă, enciclica greacă are unele defecte. Compoziţia este pe alocuri greoaie şi obositoare, fără alineate, cu propoziţiuni eliptice, cu fraze lungi, câteva nu în totul corecte din punct de vedere sintactic[234]. Nu se indică locul nici uniform nici pentru toate citatele biblice[235]. Întrebuinţarea majusculelor, de care se face abuz[236], poate pentru solemnitatea actului, nu este uniformă. Ceva mai consecvent este editat textul enciclicii în Mansi, unde majusculele, punctuaţia şi accentele[237] sunt mai corect întrebuinţate decât în ediţia de Constantinopol şi de Corfu. Reducând întrebuinţarea majusculelor, ediţia Mansi cade însă în abuzul opus, scriind cu literă mică nume ca θεός, κύριος, σωτήρ, ἃγιον πνεῦμα, τριάς, ἐκκλησία, μακαριότης (ca titlu pentru papă). Ediţia Mansi simplifică scrierea unor cuvinte compuse, care corect ar necesita întrebuinţarea lui iota subscris sau spirite în corpul cuvântului[238]. Ediţia Mansi se deosebeşte de asemenea în scrierea unor forme compuse, pe care le descompune[239]. Unele deosebiri se observă şi în prezentarea citatelor[240]. Ediţia Mansi scrie uneori mai corect pronumele posesiv αὐτοῦ, când se referă la subiectul propoziţiunii: αὑτοῦ; nu prescurtează însă uniform indicaţiile întrebuinţate în citate[241] şi are unele greşeli de tipar[242].
[2]Literae ad Orientales, In suprema Petri apostoli sede.
[3] A. de
Stourdza, Avertissement, publicat ca prefață la Lettre encyclique de S. S. le pape Pie IX aux
chrétiens d’ Orient, et Encyclique responsive des Patriarches et des synodes de
l’Eglise d’Orient. Tad. du
grec par le docteur Demétrius Dallas, Paris 1850, p. 5.
4
L’abbé C. de Clercq, Les Eglises unies
d’Orient (Bibliothèque catholique des sciences religieuses), Paris, 1934,
p. 10, 50.
[5] Plănuit, dar neînfiinfat sub Grigore XIII, v. C. de
Clercq. op. cit., p. 99.
[6] Grisar, art. Collegien, în Wetser und Welte’s Kirchenlexicon, ed. 2, t. III (1884), col. 617.
7
Mejer-Friedberg, Collegia
nationalia oder pontificia, în Realen-cyklopädie
für protestantische Theologie und Kirche, ed. 3, t. IV (1898), p. 230. Pe lângă
colegiul grec de la Roma, există un seminar pentru greci la Palermo (ibidem).
După unirea de la Brest-Litovsk s’au rezervat locuri rutenilor în colegiul
grec.
[8] v. Mejer-Friedberg în op. cit. p. 228-233. Grisar în op. cit. col. 609-616.
[9] …diversarum Nationum Collegia, veluti Catholicae
Religionis et sincere ad eam institutionis seminaria (Grigore XIII, după
Meier-Friedberg, în op. cit. p. 229).
[11] „Des prêtres! Voila ce qu’il importe le plus de
donner aux Eglises unies d’Orient pour les mettre en mesure de ramener leurs
frères séparés”, zice unul din specialiştii problemelor unirii, pe care-l voi
cita adesea în acest studiu: Le P. Michel, L’Orient et Rome. Etude sur l’union, ed. 2, St. Amand-Paris, 1895, p. 346-347. Acelaşi, Les missions latines en Orient. Extrait
de la Revue de l’Orient chrétien, Paris. p. 25.
[12] P.
Michel, L’Orient et Rome. Etude sur
l’union, p. 330-345, 350.
Acelaşi, Les missions latines en Orient, p. 125.
[13] P. Michel, Les missions latines en Orient, p. 36. Georges Goyau, Missions et missionnaires (Bibliothêque catholique des sciences religieuses),
Paris 1931, p. 80-89.
[14] Cât de scandaloasă este această considerare de
„părţi ale necredincioşilor”, cum sunt numite de romano-catolici nu numai
ţările necreştine, ci şi cele creştine nelatine, arată şi indignarea unui fost
prieten de ocazie al Romei, J. G. Pitzipios, despre ale cărui legături cu Pius
IX vom vorbi mai jos: „Este deplorabil că propaganda are îndrăzneala să
numească țări infidele nu numai Indiile, China, Japonia, ţările Imperiului
bizantin, dar chiar şi Rusia, Grecia și celelalte ţinuturi catolice greceşti, a
căror ortodoxie a recunoscut-o ea însăşi oficial, în cartea pe care a publicat-o sub titlul de „L’Eglise orientale” (Le Romanisme, Paris 1860, p. 167 n. 2. Pitzipios arată aci că
Propaganda are jurisdicţie directă asupra tuturor episcopilor şi clerului latin
din Orient, Indii, China, Rusia, ţările protestante şi în general din toate
ţările pe care ea le califică „infidele”, p. 167).
[16]
Mejer-Sehling. Propaganda, în Realencyklopädie für protestantische Theologie und
Kirche, ed. 3, t. XVI (1905). p. 76-78.
[17] Mențiune de aceste
congregaţii face şi Pius IX în enciclica „Romani pontifices” din 6 Ianuarie 1862, în
Rohrbacher-J. Chantrel-Dom Chamard, Histoire universelle de l’Eglise
catholique. Annales ecclésiastiques
(1846-1866) de J. Chantrel, Paris 1900, p. 467-477.
[18] Pentru opera lor, vezi P. Michel, L’Orient et Rome. Etude sur Vunion, p. 346-357.
[19] De văzut P. Michel. Les missions
latines en Orient, după care dăm
referinţele ce urmează. Georges Goyau, op. cit. Jos. Schmidlin, Die
katholischen Missionen von der Volkerwanderung bis sur Gegenwart (Sammlung Goschsn), Berlin und
Leipzig 1925, p. 32-34 (pentru Orient).
[20] P.
Michel, Les missions latines en Orient, p. 7-16.
[21] J. Schmidlin, op. cit. mai sus, p. 33. P. Pisani, Les compagnies de prêtres du XVI-e au XVIII-e
siècle (Bibliothèque catholique des
sciences religieuses), Paris 1928, p. 24. Euseviu Popovici, Istoria bisericească universală şi Statistica
bisericească, traducere de Atanasie Mironescu, cartea a doua
(1054-1910), vol. IV (1453-1910), ed. 2, Bucureşti 1928, p. 295.
[22] v. Joseph Aubès, Le protectorat religieux en Orient (Science et religion. Etudes pour le femps
présent), ed. 2, Paris.
[23] Joseph Aubès, op. cit., p. 25. De văzut articolele 32-36, în traducere greacă, la Manuil I.
Ghedeon, Βραχεία σημείωσις περὶ τῶν ἐκκλησιαστικῶν ἡμῶν διακαίων,
Constantinopol, 1900, p. 85-86.
[33] v. Aifred Rambaud, Histoire de la Russie depuis les origines jusqu’á
nos jours, ed. 7, Paris 1918, p. 635-670. N. Brian-Chaninov, Histoire de Russie, (Les grandes études historiques), ed. 13, Paris
1929 p. 391-407.
[34] N. Brian Chaninov, op. cit., p. 402, 405; Alfred Rambaud, op. cit., p. 644.
[36] R. P. Prélot, în Etudes, 20 nov. 1898, la Joseph Aubés, op. cit., p. 33.
[37] J. G. Pitzipios, L’Eglise orientale, partea II, p. 72.
[38] A se
vedea interesanta broşură a lui G. A. Maurocordatos, L’Ultramontanisme démasqué par lui-même ou réponse
aux auteurs de la brochure intitulée Hellenisme ou Moscovisme, Atena, 1854.
[44] Comp. Eusevie Popovici, op. cit., p. 297. Franţa era chiar ameninţătoare faţă de
turci; aceştia făceau, de frica ei, concesii romano-catolicilor. v. G. A.
Maurocordatos, op. cit., p. 11.
[50] Luptele dintre ortodocşi
au încurajat propaganda romano-catolică, Euseviu Pooovici, op. cit., p. 300.
[51] Comp. P. Michel, Les missions
latines en Orient, p. 104-115, 164.
[52] Hans von Schubert, Roms Kampf um die Weltherrschaft. Eine
kirchengeschichtliche Studie, Halle 1888, p. 121, 122, 126. Karl von H se, Kirchengeschichte auf der Grundlage akademischer
Vorlesungen, III Theil, zweite Abtheilung, zweite Hälfte II, herausgegeben von
G. Krüger, Leipzig 1892, p. 740.
Gustav Krüger, Das Papsttum. Seine Idee und ihre Träger (Religionsgeschischtliche
Volksbücher), Tübingen, 1907, p. 141(ed. 2 (932), p. 134). Ignace de
Döllinger-J. Friedrich, La Papauté. Son
origine au Moyen Age et son developpement jusqu’en1870, trad. pr. A.
Giraud-Teulon, Paris, 1904, p 244. Friedrich Nippold, Handbuch der neuesten Kirchengesichte, ed. 3, vol. II: Gesichte der Katolizismus seit der
Restauration des Papsttums, Elberfeld, 1883, p. 107, 110.
[53] Fernand Mourret, Histoire generale de l’Eglise, t. VIII. L’Eglise contemporaine, Première partie, (1823-1878), Paris, 1922, p. 340.
[54]
Pougeois, Histoire de Pie IX, son
pontificat, son siecle, (6 vol., Paris 1877-1886), la
Joseph Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, t. II. Pappsttum und Päpste gegenüber den modernen
Strömungen. Pius IX und Leo XIII (1846-1903), München, 1934, p. XVIII, n. 64.
[55] V. J. Schmidlin, op. cit. în nota anterioară, p.
6-330. Joseph Kardinal Hergenroether, Handbuch der allgemeinen
Kirchengeschichte.
Neu bearbeifet von Johann Peter Kirsch, ed. 5, t. IV, Freiburg im
Breisgau, 1917, p. 505-508. L. Marion, Histoire de l’Eglise, ed. 9 revue par V. Lacombe, t. IV, Paris 1928, p. 376, J. Marx-Franz
Pangeri, Lehrbuch der
Kirchengeschichte, ed. 9, Trier 1929, p. 798. Kiemens Löffler, Papstgeschichte von der
französischen Revolution bis zur Gegenwart (Semmtung Kösel), ed. 2, München-Kempt,
n 1923, p. 99-114.
[56]
Friedrich Heller, Der Katholizismus. Seine Idee und
seine Erscheinung, München, 1923, p. 148.
[57] Hans von Schuberf, op. cit., p 121. Fr. Heiler, op. cit., p. 148.
[59] În enciclica Qui pluribus jam (9 noiembrie 1846),
prima a lui Pius IX, către toți episcopii romano-catolici, la Rohrbacher-Chantrel, op.
cit.,Annales ecclésiastiques(1846-1866),
p. 2-5. Fragmente în Offizielle Aktenstücke zu dem von Sr. Heiligkeit
dem Papste Pius IX nach Rom berufenen oekumenischen Concil,Berlin 1863, p. 91-92. Comp. şi I. Dollinger-J. Friedrich, op.
cit., p. 219. De văzut şi bula Quod jam
pridem (25 Sept. 1863), comp.
Offizielle Aktenstücke, p. 93-94.
[60] Comp. G. Mollat, La question romaine de Pie VI á Pie XI (Bibliothéque de l’enseignement de l’histoire
ecclésiastique), Paris 1932, p. 195-196. Kl. Löffler, op. cit., p. 70-71. J. Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, t. II, p. 30.
[61] „La tradizione son io”, v. Ce
qu’on a fait de l’Eglise. Etude d’histoire religieuse, ed. 11, Paris (F. Alcan)
1912, p. 16, 75.
[62] „Io sono la Chiesa” v. Revue internaţionale de Theologie, V année, nr.
19 (juillet-septembre 1897), Berne, p. 513 (E. Michaud, art. Résultats de Fancien-catholicisme).
[63] Citat
după Obs. catholique 1866,
p. 357, de Alfred Rosenberg, Der Mythus des 20. Jahrhunderts. Eine Wertung
der seelisch-geistigen Gestaltenkämpfe unserer Zeit, ed. 55-56, München,
1935, p. 182.
[64] Ca și în ordinea
religioasă, Pius IX afirma mari
veleităţi în cea politică, susţinând până la sfârşitul vieţii „că Roma nu mai
este Roma Cezarilor, ci a papilor; că nu este Roma italienilor, ci a
catolicilor răspândiţi pe pământ”. Baldassare Labanca, Die Zukunft
des Papsttums. Historisch-kritische Studie. Trad. germană de Maria Seli, Tübingen, 1906, p. 19. Pius IX este „un
papă regal”, ibidem p.
67.
[65] La Carl Mirbt, Quellen zur Geschichte des Papsttums und des
romischen Katholizismus, ed. 4,
Tübingen, 1924, p. 469-470. De văzut şi alocuţiunea de la 9 Decembrie 1854, în
Collectio Lacensis IV, 845, citată
la Carl Mirbt, op. cit., p. 447: „Tenendum quippe ex fide est, extra
apostolicam Romanam ecclesiam salvum fieri neminem posse”.
[66] Rohrbacher-J. Chantrel, op. cit., Annales ecclésiastiques (1846-1866) p. 14 (pentru 4 şi 10 Iulie). J.-E.
Darras, Histoire de l’Eglise depuis la création jusqu’au XII-e siècle. Jusqu’au
ponficat de Clement VII par
l’abbé J. Bareille, Terminée par Mgr J. Fevre. t. 41, p. 355. Fernand Mourret, op. cit., p. 637-638, J. Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, t. II, p. 232. Ştirea a apărut şi în presa românească
de la 1848. Albina Românească. Gazetă politică şi literară Iași, an. XX, Nr. 36, Joi 6 Mai 1848, p. 144 scrie
(transcriem modificând ortografia): „În urmarea măsurilor ce a întreprins
Monsinior Ferieri la Divan, a dobândit ca un delegat apostolic să poată rezidui
pe viitorime în Constantinopole. Prelatul însemnat de a ocupa acest post este
Monsinior Valerga, Patriarhul de Ierusalim. El va fi organul S. S. Papei în
interesele religioase catolice lângă înalta Poartă şi în împrejurări va putea
proteja pe supuşii S. S. Papei”. De misiunea arhiepiscopului Ferrieri vom
vorbi mai jos. La 3 Martie 1868 a fost numit delegat apostolic vicarul
patriarhal de Constantinopol Brunoni, v. J. Schmidlin, Papst-geschichte der neuesten Zeit, t. II, p. 230 şi nota 5.
[68] N.
lorga, Istoria Bisericii româneşti şi a
vieţii religioase a Românilor, ed. 2, vol. II,
Bucureşti 1932, p. 277 278. C. de Clercq, op. cit., p.
87.
[69] Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit,
t. II, p. 232. C. de Clercq, op.
cit., p. 12, 84.
[70] Max, Herzog zu Sachsen, Das christliche Hellas, Leipzig 1918, p. 342.
[71] J. Hergenroether, op. cit., p. 505. J. Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, t II, p 302.
[72] Vezi
J. Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, t. II, 233-238. Otto
Mejer, Die Propaganda, ihre Provinsen
und ihr Recht, mit besonderer Riicksicht auf Deutschland dargestelt, I. Theil, Göttingen,
1852, p 398-472, după A. Pichler, Geschichte der kirchlichen Trennung zwischen dem
Orient und Occident von den ersten Anfängen bis sur jüngsten Gegznwart, t. I, München 1864, p.
532 n. 1. J.-E. Darras-J. Bareille-J Fèvre, op. cit., p. 353-361.
[74] C. de Clercq, op. cit., p. 26. Despre importanța acestei opere, vezi raportul prefectului
apostolic al misiunii dominicane din Mosul, Duval, publicat în
Bulletin de l’Oeuvre des Ecoles d’Orient, mai-juin 1894, din care citează fragmente P. Michel, l’Orient
et Rome. Etude sur l’union, p.
360-365.
[75] Vezi T. E. E[vanghelidis], art. Πιτσιπιός, Ἱάκοβως, în Μεγάλη Ἐλληνικὴ
Ἐγκυκλοπαιδεία, t. XX, Atena, 1932, p. 245. Scrierea chestiune este Κατὰ τῶν ὀρθοδόξων τῶν γραψάντων κατὰ τῆς ἐγκυκλίου τοῦ
πάπα Πίου Θ’.
[79] Rome, Imprimerie de la
Propagande, 1855. Cartea are patru părți, paginate deosebit. Tradusă şi în l.
germană de H. Schiel, Die
griechische Kirche, 1857, v. Ferdinand
Kattenbusch, Lehrbuch der
vergleichenden Confessionskunde. I. Die orthodoxe anatolische Kirche, Freiburg im Breisgau, 1892, p.
74, n. 1.
[80] Cităm pentru edificare subtitlul cărții: Exposé historique de
sa separation et de sa reunion avec celle de Rome. Accord perpetuel de ces deux
Eglises dans les dogmes de la Foi. La continuation de leur union. L’apostasie
du Clergé de Constantinople de l’Eglise de Rome, sa violation des institutions
de l’Eglise Orientale, et ses vexations contre les chretiens de ce rite. Seuls
moyens praticables pour rétablir l’ordre dans l’Eglise Orientale, et arriver
par lὰ a l’union generale et ὰ la restauration sociale de tous les chretiens.
[82] Vezi Hrysostomos Papadopulos, Arhiepiscop al Atenei
şi al întregii Grecii, Τὼ πρωτεῖον τοῦ ἐπισκόπου Ρώμης. Ἱστορικὴ καί κριτικὴ
μελέτη, Atena, 1930, p. 280-282. A. Diomidis Kyriacos, Ἐκκληστιαστικὴ ἱστορία ἀπὸ
τῆς ἱδρύσεως τῆς Ἐκκλησίας μέχρι τῶν καθ’ ἡμας χρόνων, ed. 2, t. III, Atena,
1898, p. 127-128. A. Pichler, op. cit., p. 535-538. Unele din publicaţiile lui Pitzipios au fost tipărite la
Bucureşti.
[83] La Rohrbacher-J. Chantrel, op. cit., Annales ecclésiastiques (1846 -1886), n. 467-470.
[84] J.
Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, t
II, p. 230 (şi n. 4). P Michel, L’Orient
et Rome. Etude sur l’union, p.
155, 182-183; Les
missions latines en Orient, p.
36-37; La question religieuse en Orient
et l’union des Eglises, ed. 2, Paris, 1893, p.
89. Lucien Choupin, Valeur des decisions doctrinales et disciplinaues du
Saint-Siège, ed. 2,
Paris 1913, p. 443. F. Kattenbusch, Unierte
Orientalen, în Realencyklopädie für protestantische Theologie und
Kirchz, ed. 3, t. XX (1908) p.
248.
[87] Max Heimbucher, Die Orden und Kongregationen der katholischen
Kircke, ed. 3, t. II, Paderborn 1934,
p. 384-386.
[88] Ἐγκύκλιος τοῦ γενικοῦ
διευθινθοῦ τῆς χριστιανικὴς ἀνατολικῆς Ἐταιρείας πρὸς τὰ μέλη τῆς ἐταιρείας
ταύτης, București (A. Ulrich), 1862, 8°,
26 p. Aceeași în limba franceză: Encyclique du directeur général de la
socièté chretienne orientale adressée à messieurs les membres de cette socièté,Bucureşti, 1862, 8°, 16 p.
[89] „Pentru toate aceste motive şi pentru consecinţele
lor, declarăm că înlăturăm pe numitul Pius IX din sânul Societălii creştine
orientale, considerându-l străin de toți membrii ei şi în afară de această
singură barcă a mântuirii Bisericii ecumenice, catolice şi apostolice”
(ediţia greacă p. 3-4, ediţia franceză p. 4).
[91]Union de prières pour la conversion de la Russie et l’extinction du
schisme chez les peuples slaves, P. Michel, L’Orient et Rome Etude
sur l’union, p. 371.
[92] Appel à tous les
membres de la pieuse association ètablie dans la chapelle du catéchisme de
perseverance de la metropole de Bourges, pour reclamer le concurs de leurs
prières, afin d’obtenir par Mαrie Immaculèe la conversion des Grecs
schismatiques, la P. Michel, ibidem, care
citează după C. Toridini de Quarenghi, Le pape de Rome
et les papes de l’Eglise orthodoxe d’Orient, p. 355 .
[93] C. Tondini de Quarenghi, loc cit., la P. Michel, Ibidem, p. 371
[94] Propaganda romano-catolică se mândreşte a fi
„convertit” în secolul trecut câțiva membri din aristrocaţia rusă: Prințul
Galitzin (1840), urmat de mai mulți membri din familie; contele Grigore
Şuvaloff, prinţul Gagarin şi contele Martinoff (1843) – ultimii doi au intrat
în ordinul iezuit; principesa Narişklin, rudă a împăratului (1852); mama
prințului Barnatinskt, guvernatorul Caucazului (1856); fiica contelui
Nesselrode, cancelar de stat, şi soția ambasadorului Saxoniei la Paris von
Seebach (1866), V. Hergenroether – P. Belet, Histoire de l’Eglise, t. VIII, Paris, p. 2.
[95] Tondini de Quarenghi, la P. Michel, ibidem, p. 373. Ch. Quenet, op. cit., p. 141.
[96] P. Michel,L’Orient et Rome. Etude
sur l’union, p. 373.
[99] Vezi P. Michel, Les missions latines en Orient, p. 148-149; L’Orient et Rome. Etude sur l’union, 60-84, 358-367; La question religieuse en Orient et l’union des
Eglises, p. XVIII, 35-58. Michel arată cu cifre progresele alarmante ale
propagandei protestante
[100]
Publicat în Bulletin de l’Oeuvre des Ecoles
d’Orient, mai-juin 1864, citat de
P Michel, L’Orient et Rome. Etude sur
l’union, p. 360-365.
[101] Misiunile protestante
s-au organizat la începutul sec. XIX și au luat mare avânt până la sfârșitul
secolului. Vezi și P. Pisani, Les
missions protestantes à la fin du XIX-me siècle (Science et religion. Etudes
pour le temps présent), ed. 3, Paris, 1908, p. 34-62.
[102] P.
Michel, La question religieuse en Orient
et l’union des Eglises, p,
40-41.
[103] P.
Michel, La question religieuse en Orient
et l’union des Eglises, p 54.
[105] Este interesant, în
legătură cu aceasta, că chiar un istoric protestant recunoaşte excesul de zel
provocator al unor organizaţiuni protestante, v. Friedrich Nippold, op. cit., p. 222, vorbind
despre enciclica de la 1836, de care amintim îndată.
[106]Ἐγκύκλιος ἐκκλησιαστική καὶ συνοδική ἐπιστολή
πρὸς τοὺς πανταχού ὁρδοδόξους, εἰς ἀποφυγήν τῶν ἐπιπολαζουσῶν ἐτεροδιδασκαλιῶν,
Constantinopol, Tipografia Patriarhiei, 1836, 4°, 30 p., la Manuil I. Ghedeon, Κανονικαί
διατάξεις, t. II, Constantinopol, 1899, p. 248-280.
[107]Κατὰ τῶν λατινικῶν καινοτομιῶν. S’a tipărit
la Constantinopol, 1839, 23 p., împreună cu a lui Evghenios Vulgaris,
Στηλητευτικὴ κατὰ τῶν Λατίνων ἐπιστολὴ, 45 p. Manuil I. Ghedeon, op.
cit., p. 235-248.
[108] Comp. Filaretos Vafidis, Mitropolit de Didymotihon,
Ἐκκλισιαστικὴ ἱστορία ἀπο τοῦ Κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ
μέχρι τῶν καθ’ ἡμας χρόνων, t. IΙΙ, partea II, (1700-1908), Alexandria 1928, p. 246-247, 250.
[110] Alfred Rambaud, op. cit., p. 663, 669. Joseph Aubès, op.
cit., p. 54-55.
[111] Franz Meffert, Das
zarische Russland und die katholische Kirche. Eine apologetische Studiz(Apologetische
Tagesfragen, H. 18), M.Gladbach, 1918, p. 105-125. Hergenroether-Belet, Histoire de l’Église, t. VIII, Paris, p. 6-13. Alfred Rambaud,
op. cit., p. 650. N. Brian-Chaninov,
op. cit., p. 399.
[112] Această curioasă
mărturie la W Gass, Symbolik der griechischen Kirche, Berlin,
1872, p. 27: „Kaiser Nicolaus glaubte die Zeit nahe, wo das Abendland die
Lostrennung Koms von der orthodoxen Kirche verwünschen und das Christenthum
auf’s Neue vom Orient oder genauer von Russland, wo der wahre Glaube allein
noch vorhanden sei, empfangen werde”.
[113] Alfred Rambaud, op. cit. p. 647-650. Ruşii bătuse pe perşi la 1806-1813
(pacea de la Gulistan, octombrie 1813) şi la 1826-1828 (pacea de la
Turcomanciai, februarie 1828), ibidem,
p. 563, 643-644. Ţarul Paul I (1796-1801) pregătise în înţelegere cu Franţa o
expediţie in India, care a fost zădărnicită prin asasinarea lui (ibidem p.
521-527). Cuceririle Rusiei în Asia îngrijorau pe romano-catolici, comp. P.
Pisani, op. cit. p. 4: „… la Russie marchait du Sud au Nord sur un
front comprenant toute la largeur du Continent; elle s’est annexé le nord de la
Chine et a occupé l’Asie centrale; la Perse a complement subi sa prépondérance
et de Trébizonde à Jerusalem, la propagande moscovite se fait sentir, d’autant
plus inquiétante qu’elle est plus insaisissable”.
[114] Franz Meffert, op. cit. p. 120-124. Hergenroelher-Belef, op.
cit., p. 13-15.
[115] Apropierea dintre Rusia şi Roma făcea în adevăr să crească speranţele de
unire, comp. P. Michel, Les missions latines en Orient. p. 113-114.
[116] Sau ca Rohrbacher-J. Chantrel, Histoire universelle de l’Église catholique, ed. 9, t. XIV, Paris, 1900, p. 849-850: papă
fotian, sultan rus, sultan moscovit. Nu ştiu, neavând cartea, dacă scrie în
acelaşi spirit C. Tondini de Quarenghi, Le pape de Rome et les papes de l’Église orthodoxe d’ Orient, 1876.
[117] Ubi primum, la Rohrbacher-J. Chantrel, op.
cit., Annales ecclésiastiques (1846-1866), p. 16-17. Vezi şi alocuţiunea consistorială Probe noscitis (3 Iulie 1848), ibidem p. 42-44.
[118]Ibidem, p. 6. J. Schmidlin, Papstgeschichte
der neuesten Zeit, t. II, p.
230 şi Fernand Mourret, op. cit p. 637: Ianuarie.
[119] Bibliografie la J. Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten
Zeit, t. II, p 230 n. 1.
[120] Iată cuvântarea lui Şekib-Efendi: „Aşa cum în vechime regina Saba a
salutat pe regele Solomon, tot astfel trimisul Sublimei Porți vine să salute pe
Papa Pius IX în numele monarhului său. Faptele minunate şi sublime ale
Sanctității Sale umplând nu numai Europa de laude, ci răspândindu-se până
departe în toate ținuturile universului, puternicul meu monarh m’a onorat cu
misiunea de a prezenta sublimei persoane a Papei felicitările mele cele mai
cordiale pentru suirea sa pe scaunul lui Petru. Cu toate că de secole n’a
existat între Constantinopol şi Roma nici un raport amical, puternicul meu
împărat doreşte să trăiască în prietenie cu Sanctitatea Voastră. El are pentru
persoana Sanctităţii Voastre cea mai înaltă stimă şi va ști să protejeze pe
creştinii care locuiesc în vastele sale State”.
Papa a răspuns „că nu va înceta de a se ruga Celui
Atotputernic ca să nu părăsească pe fiii săi credincioşi, care locuiesc în
Orient, adăugând că şi el deasemenea doreşte să cultive bune raporturi cu
Sultanul şi că se va explica mai pe larg în audienta secretă ce-i va acorda”
ambasadorului turc. La Rohrbacher-J. Chantrel, op. cit. Annales
ecclésiastiques, 1846-1866),
p. 6 (15 februarie).
[121] J. Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten
Zeit, t. II, p, 230, n. 1.
[122] Iată ce scria, după Journal des Débats, Organulu Luminărei. Gazeta
Beserecéasca, Politica e literaria (Blaj) nr, III, 18 ianuarie 1847, p. 10
(la ştiri din Italia) :
„Se scrie din Constantinopol, 17 Dec. Legatul de
Viena, schekib Efendi va să plece în scurt către poustu-şi, şi e decis ca,
trecând prin Italia, să se oprească la Roma spre a felicita pe noul papă din
partea sultanului, faptă fără precedente în istoria împărăţiei turceşti. De
partea sa şi guvernul pontifical trimise la Constantinopol cu o misiune pe D.
Escalon, general-consul al său la Marsilia. Acestea sunt cele dintâi apropieri
diplomatice ce Divanul le va avea cu curtea de la Roma. Aceea e o faptă onorată
pentru Catolicism şi care arată din destul de ce dispozițiuni liberale sunt
însufleţiţi Sultanul şi miniştrii. Urile religioase merg scăzând, o apropiere
progresivă se lucra, şi se lua aminte, ca Gaseta Statului turcesc lua în
columne-şi noi articuli foarte favoritori Sfântului Părinte, ce mai alaltăeri
era obiectul urgiilor din partea a tot bunul musulman, şi că-i dă deplin toate
aceleaşi titule ce şi celorlalte capete încoronate” (am transcris modificând
ortografia).
Despre vizita ambasadorului turc la Pius IX se scrie
(în nr X, Sâmbătă 8 Martie 1847, p. 47):
Roma, 15 Febr. st. n. Legatul turcesc Schekib
Efendi, de carele atinserăm în Nr. III, sosi la Roma, şi în 16 febr. fu
presentat înaintea Sfinției Sale în Palatul Quirinale, unde înaintea S. Sale ce
şedea pe tron, descoperi în numele Înălției sale unele sentimente ce
caracterizează geniul timpului în care trăim, cam într’aceste spresiuni, ce noi
le împrumutăm din Diario di Roma. (Se redau ideile din cuvântarea ambasadonului
turc, din cari reţinem : „Asociindu-se la mulţumirea universală a toată lumea
pentru înălţarea Sfinției Sale pe tron, sultanul l-a însărcinat să prezinte
papei în augustul lui nume cele mai sincere şi „vii urări”. Sultanul a „cuprins
cu nerăbdare această fericită ocaziune spre a putea intra deadreptul în
relațiune cu guvernul S. Sale”. Sultanul aspiră la preţuirea şi amiciţia papei
şi-l asigură de „bunăvoinţa sa față de toți supuşii săi fără alegere de
credinţă, ca un părinte care-şi iubeşte fiii fără alegere”, sperând să fie
preţuită de papă. – De observat că ideile luate din Diario di Roma spun ceva
mai mult decât cuvântarea lui Şekib-Efendi, aşa cum am redat-o după
Kohrbacher-J. Chantrel. Poate că ele au fost exprimate în conversaţia cu papa.
Ar rezulta din ele că iniţiativa apropierii de Vatican a fost luată de sultan.
Sunt însă indicii (misiunea lui Escalon şi a abatelui Demaury, de care vom
vorbi mai jos) că papa este cel care a voit şi a pregătit intrarea în bune raporturi
cu sultanul).
La audiență a fost de față cardinalul Mezzofanti.
Ambasadorul turc a prezentat papei pe fiul şi primul său secretar, Arif Bei, şi
pe alții din sulta sa. După audiență a vizitat monumentele mai însemnate ale
Romei.
De văzut deasemenea Vestitorul românesc. Gazetă
semi-ofiţială, Bucureşti, an. XI (1847), n. 22, Marţi 18 Martie, p. 86-87,
unde se arată că Şekib-Efendi a sosit la Roma la 15 Februarie 1847. Audienta la
papă a avut loc la 16 Febr. Mare mulţime a alergat să vadă pe ambasadorul turc
mergând la papă, să privească „la această extraordinară şi interesantă
întâmplare”. Se dau în rezumat cuvântările ținute. Papa exprimă recunoştinţă
şi „dulce nădejde de a vedea curând statornicite acele relaţii de prieteşug,
care se vor întoarce negreşit în folosul catolicilor ce locuesc în întinsa
împărăţie şi a căror condiţie religioasă îmbunătăţindu-se din zi în zi,
mulţumită stăruinței părinteşti a M. Sale Sultanului, va face să crească preţul
ce punem la prieteşugul acestui puternic suveran”. După o scurtă „întrevorbire
particulară cu papa”, Şekib-Efendi s’a arătat „foarte mulţumit pentru primirea
ce a avut”.
[123] v. J. Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, 1. II, p. 230
şi nota 3.
[124] Abdul-Medgid avea abia 16 ani la moartea tatălui său, sultanul Mahmud II
(+ 2 Iulie 1839), v. J. G. Pitzipios, Le Romanisme, p. 372.
[125] Puterile europene profitase de suirea pe tron a tânărului sultan ca să regleze definitiv chestiunea orientală,
fiecare după interesele ei şi au căzut de acord asupra publicării faimosului
hatti-şerif de Gülhane, sau tanzimat, din 3 noembrie 1839, ibidem. Pentru aplicarea principiilor liberale ale acestui
tanzimat, sultanul a numit mai târziu o înaltă comisie, care avea de colindat provinciile europene ale imperiului turc. Secretar general al comisiei a fost numit de sultan Pitzipios, cu misiunea specială de a examina plângerile tuturor creştinilor din imperiul turc şi a le transmite direct cabinetului imperial, ibidem, p. 382-383.
[126] După Organulu Luminărei, Gazeta Beserecésca, Politica e
literaria,nr.
III, 18 Ianuarie 1847, p. 10.
[127] Numit la 28 Sept. 1845, înlocuit la 15 apr. 1848,
v. Albina Românească. Gazetă politică şi literară, Iaşi, an. XX, nr. 36, Joi 6 Mai 1848, p. 144.
[128] J. Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, t. II, p. 230, n. 1.
[129] Comp. P Michel, L’Orient et Rome. Etude sur l’union, p 122, unde se poate vedea cum ingeniozitatea
romano-catolică a găsit o motivare convenabilă şi pentru protectoratul unic al
creştinilor: „Turcia însăşi ar avea de câştigat din unire: mecanismul
guvernamental al popoarelor creştine din vastul ei Imperiu s’ar simplifica
mult; certurile dintre Bisericile unite și neunite de acelaşi rit ar lua
sfârşit; chestiunea Locurilor sfinte ar intra într’o perioadă de pace, care ar
reduce lucrul diplomației şi Sublima Poartă, care se laudă cu fidelitatea
supuşilor ei catolici, n’ar mai avea să se teamă de complicaţiile care îi
amenință din timp în timp liniştea internă şi care pot chiar să provoace
incidente internaţionale” (p. 122-123).
[132] Ceea ce papa afirmă şi în enciclica „Neminem vestrum” din 8 februarie
1854 către Armeni, Rohrbacher-J. Chantrel, op. cit. Annales
ecclésiastiques (1846—1866), p.
158.
[133] v. Albina Românească. Gazetă politică şi literară, Iaşi, an. XX, nr. 19, Joi 4 Martie 1848, p.
73; Nr. 21, Joi 11 Martie 1848, p. 83; nr. 36, Joi 6 Mai 1848, p. 144
Vestitorul românesc. Gazetă semi-ofiţială, Bucureşti, an. XI (1847), n. 99, Marți 16 Dec., p. 393-394.
[134] Arhiepiscopul Ferrieri, „ambasador extraordinar al S. Sale Papei” (v.
Albina Românească, an. XX, nr. 19, Ioi 4 Martie 1848, p. 19), a sosit la
Constantinopol la 4 Ianuarie 1848 şi a stat aproape patru luni (ibidem,. an.
XX. nr. 36, Joi 6 Mai 1848, p. 144). Audiența la sultan a avut loc la 1
Februarie. Iată după foaia de mai sus, an. XX, nr. 20, Duminică 17 Martie 1843,
p. 79, cele două cuvântări:
Arhiepiscopul Ferrieri către sultan:
„Sire, urările ce M. Voastră aţi exprimat Papei Piu
IX, strălucitul meu Domn, la suirea sa pe tron, au trezit în inima S. Sale
sentimente de cea mai vie recunoştinţă, şi nefiind muljemit numai că a esprimat
către ambasadorul vostru, Şekib Efendi, şi l-a însărcinat a arăta M. Voastre
mulțumirea sa, stântul părinte mi-a încredinţat mie onorabila misiune de a
esprima într’un mod mai solenel cât de mult preț pune întru aceasta şi cât de
vie este bucuria ce i-a produs acest pas măgulitor. Sentimentele Sale sunt
esprimate, mai bine decât aş putea face eu, în scrisoarea ce am onoare a o
încredinţa în mâinile M. Voastre imperiale. Însoțindu-vă la bucuria generală ce
a produs întronarea sfântului părinte, M. Voastră ați dat o probă strălucită de
însuşirile cele mari şi rare ale spiritului Vostru de sentimentul cel nobil al
inimii Voastre. Eu am onoare a încredinţa pe M. Voastră că sfântul părinte a
avut a urma numai îndemnurilor mărinimoase ale celor din jurul Său spre a
merita acest act de curtenire prevenitoare şi că acesta îi va rămâne pentru
totdeauna de cea mai frumoasă și mai plăcută suvenire. Fiindcă relaţiile
prieteneşti dintre ambele guverne pot fi numai pentru gloria principilor şi
folosul supuşilor lor, de aceea S. S., bucurându-se de propunerile de prietenie
ale M. Voastre, Vă înfăţoşează cu deplină sinceritate şi pe ale sale, ca o
garanţie sigură de întemeirea şi împuternicirea legăturei încheete cu atâta
tericire. Bine facerile guvernului M. Voastre pentru toate clasele supuşilor
Voştri, precum şi asigurațiile ce ați binevoit a le da au aprins în inima
sfântului părinte cele mai frumoase speranţe. Supuşii catolici din puternicul
vostru imperiu, fiii spirituali ai sfântului părinte, aflându-se sub scutul
binevoinței voastre şi sub apărarea voastră suverană, vor binecuvânta tot mai
mult blândețea şi umanitatea inimii voastre şi vor admira tot mai mult, împreună
cu toată lumea, nobleța şi sublimitatea caracterului vostru. Întru cât se
atinge de mine, m’aş ţine norocit dacă aş putea merita bunăvoinţa unui suveran,
carele este chemat cu atâta dreptate la înalte destinaţii”.
„M. S. Sultanul a răspuns:
„Suirea pe tron a S. Sale Papei a aţâţat o bucurie
generală şi spre a învedera că şi eu iau parte la aceasta am însărcinat pe
Şekib Efendi cu o misiune la sfântul scaun. Foarte sunt mulţemitor pentru
sentimentul ce mi-ai esprimat D-ta din partea suveranului Papă; ostenelile
noastre reciproce de a îmbunătăţi soarta supuşilor noştri vor încinge între noi
legături de prietenie şi de simpatie şi mă bucur că aceste relaţii prieteneşti
s’au înfiinţat sub guvernul meu” (Am modificat în parte ortografia timpului).
[135] Arhiepiscopul Ferrieri a oferit sultanului din partea papei: o coloană
de bronz aurită reprezentând coloana lui Traian; un serviciu de gustare pe trei
picioare, a cărui faţă şi picioare sunt lucrate în mozaic; o colecţie din cele
mai frumoase stampe a halcographiei camerale; trei exemplare de aur, de argint
şi de bronz din toate medaliile făcute sub pontificatul lui Pius IX şi
raiul pământesc zugrăvit de Peter.
Sultanul a trimis papii: Portretul său împodobit cu diamante; trei tabacheri deasemenea cu diamante; un mangalar focular de argint; şase cai arabi: o harşà [pătura care se pune pe cal, sub şea] de postav carmoaziu cusut cu aur şi bătut cu un mare număr de diamanturi, dintre care patru mai cu seamă ce stau pe la capetele lui sunt de o mărime şi de o limpezire însămnătoare; un frâu bătut cu diamanturi; 200 bucăți de stofe numite Selimie [de mătasă cu aur] şi alte 200 bucă|i de stofe bogate de Damasc ; aşa ne informează Albina Românească. Gazetă politică şi literară, an. XX, nr, 36, Joi 6 Martie 1848, p. 145, vorbind despre „audienţia de ziua bună” a ambasadorului papal la sultan.
[137] Albina Românească. Gazetă politică şi literară, an XX. nr. 20, Duminică 17 Martie 1848, p. 79.
[138] Ibidem, nr. 36, joi 6 Mai 1848, p. 145. Găsim aci şi
următoarele reflexii, care arată interesul şi speranţele cu care şi la noi se
urmăria evenimentul de la Constantinopol: „Aceste legături de prietenie
niciodată visate între Constanlinopole şi Roma, aceste reciproce prezenturi
între un păstor al Bisericii creştine şi între capul închinătorilor lui Moamet
ce până acum veacurile îi dezbinase şi uitase unii pe alţii, cine ştie? Poate
vor ajunge ca împreună să zică: mărturisim întru „fericirea popoarelor!”.
Despre misiunea arhiepiscopului
Ferrieri şi legătura ei cu a patriarhului de Ierusalim Valerga, Vestitorul românesc. Gazetă semi-ofiţială, Bucureşti, an XI (1847), n. 99, Marţi 16 Dec., p.
383-384, scrie după informaţii primite de la Conslaniinopol, 25 noiembrie:
„Se ştie că M. Sa Sultanul a fost
însărcinat în cursul acestui an pe Ecs. Sa Şekib-Efendi, ambasadorul său lângă
curtea Vienei, ca să meargă pe la Roma spre a complimenta pe S. S. Papa Pius IX
pentru suirea pe Sf. Scaun. Sf. Părinte, dorind a-şi arăta recunoştinţa către
M. Sa Sultanul, şi a-i da dovadă cât de mult preţuieşte bunele relaţii cu
înalta Poartă, a însărcinat pe D. Valenţa (sic), numindu-l de curând şi
Patriarh al Ierusalimului, ca să meargă la Constantinopol dimpreună cu D.
Ferieri, spre a mulțumi M. Sale Sultanului şi a-i face cunoscute sentimentele
de prietenie de care Sf. Sa se află însuflețit în privinja marelui Seignior
(sic). După ce își va îndeplini această însărcinare, D. Valenţa va lua
asupră-şi cârmuirea patriarhatului de Ierusalim”.
[139] Vezi intriga latină pe această
chestiune la P. Michel, L’Orient et Rome. Etude sur
l’union, p. 122.
[140] Comp. enciclica „Neminem vestrum
latet”, ibidem, p. 158.
[141] In apostolicae sedis fastigio, la Rohrbacher-J. Chantrel, op.
cit., Annales
ecclésiastiques (1846-1866), p. 153-154; V. şi J. Pitzipios, L’Eglise orientale, partea 1, p. 142-144.
2 Ad omnes Episcopos Ecclesiarum ritus orientalis
communionem cum apostolica Sede non habentes (8 septembrie 1868), după hotărârea luată la 22
Martie 1868. La Rohrbacher-J. Chantrel, op. cit. Annales ecclisiastiques (1867-1868), Paris 1900, p. 181-183. Vezi şi Mgr
Eugene Cecconi, Histoire du Concile du Vatican d’apres les documents originaux.
Préliminaires du concile, Ouvrage traduit de l’italien par Jules Bonhomme et
D. Duvillard, t. I, Paris, 1887, p. 124-127, 387-390. Offizielle Aktenstucke, p 72-76, 129-132, Florlan Riess und Karl von Weber: Das oekmnenische Concil. I. Das Concil und seine Gegner (Stimmen aus Maria Laach, neue Folge), Freiburg im
Breisgau, 1839, p. 15-18, J-E. Oarras-J. Bareille-Mgr. J. Févre, op.
cit., t. 42, p. 158. Friedrich, Geschichte des Vatikanischen Konsils, Bonn 1877, p. 703-704. 721-727. J. Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, t. II, p. 231, 260-261, Fernand Mourret, op
cit., p. 521-523.
[143]Jam vos omnes noveritis(+3 Septembrie 1868), la
Rohrbacher-J. Chantrel, op cit.
Annales ecclesiastiques(1867-1868), p. 183-185.
[144] J.
Schmidlin, Papstgeschichte der neuesten Zeit, t. II, p. 261.
[145] De data aceasta se evită cuvântul „schismă” şi
chestiunea râspunderilor ei, v. J. Friedrich, op. cit., p. 722. Eugène Cecconi, op.
cit., t. I. p. 127.
[147] Journal de Rome, v. J.-E. Darras-J. Bareille-Mgr. J. Fèvre, op
cit., t. 42, p. 158.
[148] v. Eugène Cecconi, op. cit., t. III., Documents, Paris 1887, p. 7.
[149] Eugène Cecconi, op. cit., t. III, p. 5 – 11. Offizielle Aktenstücke, p. 129-132. J.-E. Darras-J. Barreille-Mgr. J.
Fèvre, op. cit., t. 42, p. 158. Florian Riess und Karl von Weber, op.
cit., p. 71-73.
[150] Leon XIII, enciclica Praeclara gratulationis (20 iunie 1894). Pentru Benedict XV şi Pius XI, vezi
Horatius M. Premoli, Histoire de l’Eglise contemporaine (1900-1925), Traduit de l’ltalien par le Rèv. P.
Louis Declercq, Turin-Roma, 1930, J. Schyrgens, art. Paroles pontificales, în revista Irénikon, t. VI, nr. 1, Janvier-Février 1929, p. 3.
[151] p.
120. De notat aci şi faptul că la 1842 au cerut, în frunte cu episcopul lor
Macarie, să fie reprimiţi în Biserica Ortodoxă un număr de uniţi de la Amida
(Diarbekir), care o părăsise la 1836. Patriarhul de Constantinopol Antim VI a
însărcinat cu primirea lor pe patriarhul de Antiohia, Metodie. Macarie a făcut
cuvenita mărturisire de credinţă, iar la 1846, mergând la Constantinopol, a
fost rehirotonit. La 1847 a trecut la ortodoxie episcopul romano-catolic
Atanasie. La 1865, sub patriarhul de Constantinopol loachim II, au revenit la
Biserica Ortodoxă cincizeci de mii de melchiți din Egipt şi din Siria, mai
târziu şi alţii, v. Filaretos Vafidis, Ἐκκλισιαστικὴ ἱστορία
ἀπο τοῦ Κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ μέχρι τῶν καθ’ ἡμας χρόνων,
t. III, partea II (1700-1908), Alexandria, 1928, p. 63-64. Manuil I. Ghedeon. Κανονικαὶ διαταξείς,
t. II, Constantinopol 1889, p. 365 -373; dă şi mărturisirea de credinţă rostită
de uniţii de la Amida la reintrarea lor în Biserica Ortodoxă (p. 371-372).
[152] Ibidem p. 126. Chiar papa Leon XΙΙI a recunoscut
neînsemnatele progrese ale misiunii romano-catolice în India, cum se vede în
instrucţiunιle congregaţiei de propaganda fide către episcopii din India
orientală, 19 martie 1893, la Cari Mirbt, op. cit., p. 488-489.
[154] Comp. P. Michel, L’Orient et Rome. Etude sur l’union, p. 186-188; La
question religieuse en Orient, p. 91-93
[155] Că privilegiile acordate
Bisericilor unite sunt relative şi provizorii arată între altele faptul că Pius
IX a luat la 1867 uniţilor dreptul de a-şi alege singuri episcopii,
revendicându-l pentru papă. Câțiva episcopi uniţi, care s’au opus consacrării
noului uz în Sinodul de la Vatican, şi-au atras mânia papei (v. Karl von Hase,
op. cit., 954). Pius IX a luat deasemenea armenilor uniţi independenţa de
care se bucurau (prin bula „Reversurus”, v. Friedrich Nippold,
Handbuch der neuesten Kirchengeschichte, t. II, p. 171).
[156] De văzut pentru importanţa acordată de romano-catolici chestiunii ritului
oriental şi pentru grija pe care papii, îndeosebi Benedict XIV (1740-1758),
Pius IX şi Leon XIII, au purtat-o pentru păstrarea lui, în interesul unirii: P.
Michel, L’Orient et Rome. Etude sur l’union, p 131-145, 146-174 (la p.
135 – 139 preţioase mărturii, care arată menţinerea ritului oriental ca
singurul mijloc de a atrage pe ortodocşi la unire: „Le premier moyen, et le
seul efficace pour travailier à l’union, est le rétablissement des rites,
surtout du rite grec”. „Car on a beau faire, sans les rites, on ne pourra
jamais réusir à ramener les dissidents… car il leur répugne d’abandonner avec
leurs erreurs les cérémonies de leur culte”, p. 138, citat dintr’o
scrisoare de la Smirna, publicată în Revue des Eglises d’Orient, août
1892). „Donc, rassurer les Grecs sur la libre pratique de leur rite, leur proposer
des prêtres catholiques de leur nation, afin de travailler à les ramener au
bercail, c’êtait le seul moyen efficace de préparer des résulfats réels
nombreux et décisifs”, p. 139 (mărturia patriarhului unit Grigore Iussef,
publicată în Bulletin de l’Oeuvre des Ecoles d’Orient, novembre 1884). P
Michel, La question religieuse en Orient et l’union des Eglises, p.
61-80; Les missions latines en Orient, p. 101, 118-120, 127-136.
Offizielle Aktenstücke, p.
128-129 şi Lettres apostoliques de Pie IX, Gregoire XVI, Pie VII, p. 90,
98, pentru Pius IX J. G. Pitzipios, L’Eglise orientale, partea I, p.
138-130. Promisiunea lui Pius IX că va păstra ritul oriental o apreciază
Pitzipios cu aceste hiperbolice elogii: „Niciodată un şef al Bisericii n’a pus
atâta putere în argumente, atâta sublimitate în cugetări, atâta pietate în scop
atâta indulgenţă părintească în propuneri, în fine atâta moderaiune, caritate
şi splirit conciliant în expresiuni! S’ar putea zice despre Enciclica aceasta,
ca şi despre epistola sfântului Leon la Sinodul de la Calcedon, că Sfântul
Duh este cel care vorbeşte prin gura lui Pius IX! (p. 140). După ce
Pitzipios şi-a schimbai atitudinea, are cu totul altă părere despre calităţile
harismatice ale enciclicei papale de la 1848, găsind-o nelogică şi insultătoare
pentru Biserica Orientală, iar enciclica de la 11/23 Aprilie 1862 şi mai mult
decât atât (v. Ἐγκύκλιος τοῦ γενικοῦ διευθινθοῦ τῆς χριστιανικὴς ἀνατολικῆς Ἐταιρείας,
p. 3; ediția franceză, p. 4).
[157] P. Michel, Les
missiones latines en Orient, p. 127-129, 130 -144; L’Orient et Rome. Etude sur l’union, p. 139.
[158] Enciclicile „Praeclara gratulationis” din 20 Iunie 1894 (Acta sancte Sedis XXVI, Roma 1894, 705 sq și „Orientalium dignitas” din 30 noiembrie 1894. Celei dintâi i-a răspuns patriarhul de Constantinopol Antim VII prin Πατριαρχικὴ καὶ συνοδικὴ ἐπιστολὴ πρὸς τοὺς ἱερωτάτους καὶ θεοφυλεστάτους ἐν Χριστῷ ὰδελφοὺς Μητροπολίτας καὶ ἐπισκόπους καὶ τὸν περὶ αὐτοὺς ἱερὸν καὶ εὐαγῆ κλῆρον καὶ ἅπαν τὸ εὐσεβὲς καὶ ὸρθόδοξον πλήρωμα τοῦ ἁγιωτάτου καὶ πατριαρχικοῦ θρόνου Κωνσταντινουπόλεως, August 1895, publicată în revista Ἐκκλησιαστικὴ Ἅλήθεια (Constantinopol), an XV, nr 31 (29 septembrie 1895) p. 241-249; însoţită de traducerea românească şi câteva cuvinte introductive, de D. [prof. Dragornir Demetrescu], în revista Biserica Ortodoxă Română, XIX (1895-1896), p. 597-631; Epistola enciclică sinodală a Sanctităţei Sale Patriarhului ecumenic de Constantinopol. Asupra acestei enciclici v. capitolul L’encyclique du patriarche Anthyme, la L. Duchesne, Autonomies ecclésiastiques. Eglises scparées, ed. 2, Paris, 1905. p. 59-112.
[159] Enciclicile „Mortalium animos” din 6 ianuarie 1928
și „Rerum orientalium” din 8
septembrie 1928.
[160] Rohrbacher-J. Chantrel, op. cit. Annales ecclésiastiques (1846-1866), p. 153-154. A. Pichler,
op. cit. p. 534 (§ 38) J. G.
Pitipios, L’Eglise orientale, partea 1. p. 142 143.
[162] De văzuf la J. D. Mansi-J. B. Martin-L. Petit, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, t. 40, Paris, 1909, col. 377-378. A. Pichler, op.
cit., p. 488 (§ 31)-496.
[163] Ἀπάντησις τῆς ὸρθόδοξου ὰνατολικῆς ἐκκλησίας εἰς τὴν ὰρτίως πεμφθεῖσαν πρὸς τοὺς ὰνατολικοὺς ἐγκύκλιον ἐπισιστολὴν τοῦ Μ. Πάπα τῆς Ῥώμης Πίου τοῦ ἐννάτου. Ἐν Κωνσταντινουπόλει ἐκ τῆς πατριαρχικῆς τοῦ γένους τυποφραφίας, 1848, form. 8°, 39 p.. şi în traducere franceză: Réponse de l’Eglise orthodoxe d’Orient à l’encyclique du pape Pie IX, adressée par S. S. aux chretiens orthodoxes Grecs en Janvier 1848. Traduit du grec par M A. P, Paris (Friedrich Klincksieck) 1850, form. 8°, 35 p. (cu un „avertisment”, p 3-4).
[164] Ἐπιστολιμαία ὰπάντησις εἰς τὴν „πρὸς τοὺς ὰνατολικοὺς”
ἐπιστολὴν τοῦ Πάπα, ὑπὸ Γεοργίου Μαρκοράνου. Μετὰ ἑπομένου Παραρτήματος ὰνωνύμου
τινός. Μεταφρασθεῖσα ἐκ τοῦ Ἰταλικοῦ ἐκ τῆς Ἐφημερίδος τῆς Κερκύρας ὑπ’ Ἀρίθ
172-173. Ἐν Κωνσταντινουπόλει τύποις Ι. Λαζαρίδου, 1848, form. 8°, 2 f., 10 p.,
1 f. Despre Gh. Marcoranos vezi Ε. A. Δ[εντρινοῦ], art. Μαρκορᾶς
Γεώργιος în Μεγάλη Ἑλληνικὴ Ἐγκυκλοπαιδεία, t X, Atena, 1931, p. 702. Epistola lui Gh. Marcoranos a fost adresată în limba italiană lui Athanasios Politis la 1/13 Aprilie 1848 şi tradusă şi publicată (ibidem).
[165] Asupra câtorva pasaje
din alocuţiunea lui Pius IX, etc. Observaţiuni de Gheorghios Marcoranos, v.
Eugene Cecconi, op. cit, f. 11,
p. 42, nota, unde titlul e dat în limba franceză, în greceşte: Παρατηρήσεις ἐπὶ τινων χορίων τῆς ὑπὸ Πίου θ’ ἐν τῷ ἐνκρίτῳ συνεδρίῳ τῇ 19ῇ Ὀκτοβρίου
γενομένης προσλαλιᾶς, v. Ε. A. Δ, art. cit., în op. cit., p. 707.
[167] În Περὶ τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος, v. A.
Pichler, op. cit., p. 488 (§ 31).
[168] Ὀ Κουριαλιστὴς ἐν παλινωδίᾳ ἤτοι Ἀπάντησις εἰς τὸν κατὰ τῆς ἐνκυκλίου τοῦ
Ἀνθίμου πατριάρχου Κωνσταντινουπόλεως γράψαντα ματαιόσχολον Ἰτάλον ὑπὸ Ἀντ.
Μοσχάτου, Ἀθήνησιν, Τυποφραφεῖον Δ. Ἀθ. Μαυρομμάτη, 1859, form. 8°, ή + 124 p. Scrierea aceasta nu este propriu zis o combatere a
enciclicii lui Plus IX, ci a răspunsului dat celei ortodoxe de romano-catolici,
după cererea papei, de care vorbim mai jos. Prin „italianul” combătut de
Moshatos se înţelege, cred, mechitaristul care a scris la 1854 din ordinul
papei contra enciclicii ortodoxe de la 1848.
[169] „…ad redarguendos schismaticorum errores ac pertinaciam”, la Eugène
Cecconi, op. cit., t. II, p. 42 n. 1. Rohrbacher-J. Chantrel,
op. cit., Annales ecclésiastiques
(1846-1866), p. 158: „Nousf erons du reste réfuter cet écrit pour convaincre
les schismatiques de leurs erreurs et mettre fin à leur obstination”.
[170] A. Pichler, op. cit., p. 535 n. 2. Interesant că nu unui
romano-catolic occidental, ci unui armean unit i se încredința sarcina de a
răspunde enciclicii patriarhilor ortodocşi.
[171] Eugène Cecconi, op cit., t. II, p. 42 n. 1. J.
E. Darras-J. Bareille-J. Fèvre, op cit., t. 41, p. 351 -352.
[173] Eugène Cecconi, op. cit., t.
II, p. 42-43 nota.
[174] Wiederlegung des
Anthimus, Griechisch-nichtunirten Patriarchen von Constantinopel. Aus
dem Italienischen, Wien 1854, v. A. Pichler, op cit., p. 535, n. 2.
[175] În
partea a cincia a operei sale La
cattedra Alessandrina di San Marco, evangelista e martire, conservata in
Venetia entro il tesoro Marciano delle reliquie, riconsciuta e dimonstrata per
la scoperta in essa di un’ epigrafe aramaica e per suoi ornati istorici e
simbolici, Veneţia, 1853 (după Eugène Cecconi, op. cit., t. II, p. 43
n.). Comp. şi J.-E. Darras-J. Bareille-J. Fèvre, op. cit., t.
41, p 352.
Seria II, voi
VI. p. 422-428, v. Eugène Cecconi, op. cit., t. II, p, 43 n.
[176] v. A. Pichler,
op. cit. p.
491-496, 536 – 538 şi notele.
[177] A. de Stourdza, Avertissement, în Lettre encyclique
de S. S. le pape Pie IX aux chrétiens d’Orient, et encyclique responsive des
patriarches et des synodes de l’Eglise d’Orient. Traduites du grec par le docteur Demétrius Dallas, Paris
1850, p. 7.
[179] De văzut paragraful 5 al
enciclicii ortodoxe.
[180] Neavând textul latin al
enciclicii lui Pius IX, o urmărim în traducerile greacă și franceze, pe care le
indicăm în nota bibliografică de la sfârșitul acestui studiu introductiv,
preferând pe cea din Rohrbacher-J. Chantrel, op. cit., Annalés ecclestiastiques,(1846-1866), p. 19-23.
[181] Despre meritele Orientului creştin
vorbeşte papa şi în enciclica Romani pontifices (6 ianuarie 1862), v.
Rohrbacher-J. Chantrel, op. cit. Annales ecclésiastiques (1846 -1866),
p. 467.
[182] Autorul enciclicii latine face o
nepermisă greşeală de istorie bisericească, numind pe Sf. Ignațiu al Antiohiei
episcop de Alexandria. Traducerea franceză din Rohrbacher-J. Chantrel, op.
cit. Annales ecclésiastiques (1846-1866), p. 19 o îndreptează (Ignace d’Antioche);
celelalte o mențin.
[183] …in quibus romano pontifice
praeeunte catholica fides contra illius aetatis novatores vindicata fuit
sollemnique judicio roborata, Acta Pii IX Pontificis Maximi, vol. I,
Roma, 1854, p. 79, citat după A. Pichler, op. cit. p. 532, n. 3.
[184] La Rohrbacher-J. Chantrel, op
cit., p 23, nicio indicare.
[185] Qua de re cum relatum ad nos fuerit,
commendavimus equidem et probavimus pium illorum consilium ac suasores ipsis
fuimus, ut et operi sine mora manum admoveant, Acta Pii IX I,
83, după A. Pichler, op. cit., p. 533 n. i.
[186] Traducerea din Rohrbacher-J.
Chantrel. op. cit., p. 21 (abandonnés par leurs frères
depuis un si long temps) este probabil greşită, căci nu are sens sau poate greşeala
este numai de tipar; abandonnés în loc de abandonné (le bercail). Traducerea
greacă zice „părinții” (πατέρες),
„nu frații” (p.
7).
[187] Post haec abstinere non possumus,
quominus caritatis et pacis verba his etiam loquamur orientalibus Christum
colentibus, qui a communione sanctae hujus Petri sedis alieni sunt. Etenim
urget nos Christi caritas, ut juxta ejus moniia et exemplum dispensas oves
sequi per invia quaeque et aspira atque illarum infirmitati succurrere
connitamur, ut în septa dominici gregis tandem aliquando regrediantur, Acta Pii IX, I, 84,
după A. Pichler, op. cit. p 533, n. 2.
[188] Audite igitur sermonem nostrum vos
omnes, quotquot în orientalibus ac finitimis plagis christiano quidem nomine
gloriamini, sed cum sancta Romana ecclesia communionem minime habetis, Acta
Pii IX, I, 84 după A. Pichler, op. cit. p. 533, n. 3.
[189] Recogitate ac memoria repetite veterem ecclesiarum veslrarum conditionem…
et considerate deinceps, num quidquam vobis profecerint divsiones, quae postmodum
subsecutae sunt, et quibus factum est, ut nedum cum ecclesiis occidentalibus,
sed neque inter vos ipsos retinere potueritis antiquam sive doctrinae sive
sacri regiminis unitatem, Acta Pii IX, I, 84, după A. Pichler, op. cit., p. 534 n.
[190] Perpendite, num ipsa haec sanctae et apostolicae
ecclesiae catholica unitas in tanta illa vestrarum ecclesiarum divisione
inveniri possit, cum vos ipsi eam agnoscere abnuitis in communione Romanae
ecclesiae, Acta Pii IX, I, 85, după A. Pichler, op. cit., p. 534, n. 1.
[191] Cod x Claromontanus: potiorem, v. C. Kirch,
Enchiridion fontium historiae ecclesiasticae antiquae, ed. 4, Freiburg im Breisgau, 1923, p. 75, nr. 125.
[192]Adversus haereses III, 3, 2. Textul grec al acestui loc
nu se păstrează, iar traducerea latină este nesigură, cum arată varianta din
nota anterioară. Traducătorul în greceşte al enciclicii lui Pius IX îşi permite
totuşi să redea fals şi tendenţios cuvintele „propter potentiorem
principalitatem” prin „ἕνεκα τοῦ πρωτείου” pentru primat (p. 8).
[193] Sequimini igitur veteres antistites et christifideles
orientalium omnium regionum, de quibus innumera prope monumenta demonstrant,
ipsos cum occidentalibus consensisse in reverenda romanorum pontificum auctoritate, Acta Pii IX, I, 86, după A. Pichler, op.
cit., p. 534, n. 2.
[194] După Sozomen, Istoria bisericească, III, 8 şi Apologia contra arienilor a
Sfântului Atanasie.
[195] După epistolele schimbate între Sf. Ioan Hrisostom şi Inocenţiu I.
5 La § 15 din enciclica ortodoxă, unde se arată această greşeală, „ἀπὸ Χαλκηδόνος εἰς Καρχηδόνα”, în Mansi, op. cit., t. 40, col. 401, n. 1 se adnotează: „Purum mendacium. Habetur enim in epistola pontificia (§9): in Chalcedonensi synodo”. Revolta adnotatorului nu este justificată, pentru că Patriarhii ortodocşi aveau în vedere traducerea greacă a enciclicii latine făcută pentru uzul lor şi al orientalilor în general de un om al Romei, traducere în care confuzia dintre Calcedon şi Cartagina există, şi încă de trei ori (p. 9 r. 18 şi 22 şi p. 10 r. 1). Traducerea italiană a enciclicii ortodoxe, cu care G. Marcoran însoțeşte ediția de Corfu (1848) a enciclicii ortodoxe, notează că eroarea trebuie să se fi făcut la traducerea în greceşte a enciclicii latine, pentru că în cea italiană se citeşte „Sinodo Calcedonese”.
[197] Greceşte Καρχηδών, όνος (Καρχηδόνι este deci greşit).
[199] Citat de enciclică după Labb£
(Sacrosancta concilia ad regiam edi tionem
exacta, edijia N. Coleti, Venc.Jia
1728-34) t. IV, p. 1235.
[200] Eusebiu, Istoria bisericească, III, 17 şi IV, 23 (mărturia lui Dionisie, Episcop de Corint).
[201] Juxta haec hortamur vos atque
obtestamur, ut absque ultetior mora redeatis ad communionem sanctae hujus Petri
sedis, Acta Pii IX, I, 89, după A. Pichler, op cit., p.
534, n. 3.
[202] Rohrbacher-J.
Chantrel, op cit., Annales ecclésiastiques
(1846-1866) p. 23 col 1, lasă afară aceste cuvinte referitoare la cele „introduse”
în cultul ortodox ,,după schismă”, dându-şi probabil seama de absurditatea
pretenţiei papale.
[203] Ad
vestros sacros ritus quod attinet, rejicienda solummodo erunt, si quae in illos
separationis tempore irrepserint, quae fidei el unitati catholicae adversantur, Acta Pii IX, I, 89, după A Pichler, op. cit., p.
534, n. 4,
[205] Comp. traducerea greacă a enciclicii lui Pous IX către Orientali p. 4, r. 18-19: „μὲ σημαντικὸν ἔπαινον μεγαλοψιχίας”.
[206] v. F. Kaftenbusch, art. Unierte Orientalem, în op. cit. p. 247-248. P. Michel, La question
religieuse en Orient et l’union des Eglises, p. 68-80; L’Orient et Rome. Etude sur l’union, p. 131-145, 146-147; Les missions latines
en Orient, p. 101, 118-120, 127-136.
Hiéromoine Pierre, L’union de l’Orient avec Rome. Une controverse recente.
(Orientalia christiana, Vοl. XVIII, 1 num. 60) Roma 1930, p. 106-114.
[207] Comp. F. Kattenbusch, art. Unierte Orientalen, în op. cit., p. 247. Hefele-Leclercq, Histoire des conciles, t. VI, première partie, Paris, 1914, p. 175-176
(pentru Sinodul de la Lyon 1274) şi t. VII, deuxième partie, Paris, 1916, p.
1008 (pentru Sinodul de la Ferrara-Florența 1438-1439).
[208] Migne P. G., 119, 927 B, 930 A. Comp. şi A. Pichler, op.
cit., t. I, p. 290-291.
[209] De
văzut îndeosebi pentru Sf. Ciprian studiile lui Hugo Koch, Cyprian
und der römische Primat. Eine kirchen- und dogmengeschichtiche
Studie. (Texte und Untersuchungen zur Geschichte der altchristlichen Literatur,
XXXV, 1), Leipzig, (1910) şi Cathedra Petri. Neue Untersuchunghen über die Anfänge der
Primatslehre, Giessen
1930 (Beiheft zur Zeitschrift für neutest. Wissenschaft 11).
Pentru
concepţia fericitului Augustin despre primatul lui Petru, de văzut între alţii
Karl Adam, Causa finita est, în Beiträge zur Geschichte des christlichen Altertums und der
byzantinischen Literatur.
Festgabe Albert Ehrhard, herausgegeben von Albert
Michael Koeniger, Bonn-Leipzig, 1922, p. 1-23 (în special p. 9-12).
[210]Ἡ Τρίτη οἰκουμενικὴ σύνοδος καὶ τὸ πρωτεῖον τοῦ ἐπισκόπου Ῥὼμης. Ἀπάντησις εἰς τὴν ἐγκύκλιον τοῦ Πίου ΙΑ’ „Lux veritatis” (extr. din Ἐκκλησία), Atena 1932. (Sinodul al treilea ecumenic şi primatul episcopului Romei. Răspuns enciclicii lui Pius XI „Lux veritatis”. Traducere din limba greacă de Teodor M. Popescu, în revista Biserica ortodoxă română, an LI (1933), seria III, nr. 1-2 (Ian-Febr.), 3-4 (Martie-Apr.), 5-6 (Mai- Iunie), 7-8 (Iulie-Aug.), 9-10 (Sept.-Oct.).
[211] Mansi, op. cit., t. VI, col 913, după F.
Cayré, Precis de
Patrologie. Histoire et doctrine des Pères et docteurs de l’Eglise, t. II, Paris-Tournal – Rome,
1930, p. 126, n. 2.
[213] De văzut noi şi interesante
vederi, după care epistola lui Clement Romanul nu este o dovadă a primatului
papal, la R. Van Cauwelaert în Revue d’histoire ecclésiastique (Louvain), an 36, t.
XXXI, n. 2 (Avril) 935, p. 267-306 şi n. 4 (Octobre) 1935, p. 765-766 (aci
răspuns lui J. Zeiller).
[215] Enciclică tot către orientali, cf.
J.-E. Darras-J. Bareille-J. Fèvre,
op, cit., t. 41, p. 360.
[216] Paragraful 1 şi 2, Migne P. G. 102, 721, 724; vezi în traducere enciclicii făcută de mine, în Studii teologice. Publicaţiune a Facultății de Teologie din Bucureşti,
an. I (1930), nr. 2, p. 58-60.
[217] Migne, P. G. 120,736; în
traducerea mea din Studii
teologice, an. II
(1931), nr. 1, p. 54-55.
[218] Vezi J. Bapt. Baur, Ἀνασκευὴ τῆς διδασκαλίας τῆς Ἐκκλησίας ἀνατολικῆς δι’ἑαυτῆς τῆς ἰδίας. Argumenta contra orientalem Ecclesiam ejusque synodicam encyclicam anni MDCCCXCV, Oeniponte, 1897, p. 2 Joseph Kardinal Hergenröther, Handbuch der allgemeinen Kirchcngeschichte. Neu bearbeitet von Johann Peter Kirsch, ed 5, t. IV, Freiburg Im Breisgau, 1917, p. 603 P Michel, L’Orient et Rome. Etude sur l’union, p. 100 ; Les missions latines en Orient, p. 80-81. Rohrbacher-J. Chantrel, op. cit., f. XIV, p. 850-851. Rudolf Söder, Der Begriff der Katholicität der Kirche und des Glaubens nach seiner geschichtlichen Entwicklung, Würzburg, 1881, p. 177, n. 1. J. Hasemann, op. cit., p. 209, col. 2, unde se citează J. G. Pitzipios, L’Eglise orientale (partea 1), p. 140.
[219] Vezi J. Bapt. Baur, op.
cit., p. 12, unde se apreciază la fel
şi declarația enciclicii ortodoxe despre recursul Patriarhilor ortodocşi la
autoritatea lumească. Ideea rolului poporului în apărarea învăţăturii Bisericii
este familiară, se pare, teologilor ruşi, v. Antoni Pawlowski, Idea Kosciola w ujeciu vosyjkiej theologji i
historiozofji (polon.) (=Ideea
de Biserică după concepţiile istoricilor şi istoriografilor ruşi), Varşovia,
1935, după recenzia lui L. Serraz în Echos
d‘Orient, Avril-Juin 1935. p. 235. L Gillet, Eglise orthodoxe (chronique) în Oecumenica. Revue de Synthèse théologique trimestrielle,
Londres-Paris, 1-re année, vol. 1, No. 4, Janvier 1935, p. 366, unde ideea este
exprimată aproape în cuvintele enciclicii ortodoxe de la 1848.
[220] „Bunul patriarh – zice
ironic despre Antim VI – a făcut cu scrisoarea sa (enciclica) schismei, fără să
ştie, mai mult rău decât bine. În loc
să combată argumentele Suveranului Pontif, el le confirmă fără să vrea în
chipul cel mai strălucit”, 2-me série, vol. VI, p. 428, la Eugène Cecconi,
op. cit., t. II, p. 43 nota.
[221] După
cum se ştie, Sinodul de la 1870 nu este socotit închis, ci numai amânat,
trebuind atunci să-şi „suspende” lucrările din cauza războiului franco-german.
N’ar fi deci de mirat dacă un alt Pius IX ar încerca să continuie opera
Sinodului dela Vatican, trăgând consecințele, care ar putea duce – nimic iarăşi
de mirat – până la papolatrie. Resursele teologiei romano-catolice sunt în
adevăr nesecate, iar pentru pofta pontifilor romani nimic nu este prea mult. Şi
poate că o nouă enciclică va circula în lumea creştină, mărturisind grija şi
dragostea suveranului pontif pentru shismatici și eretici şi invitându-i să i
se supună pentru a se reface astfel „unitatea Bisericii”, ca la 1848 şi
1868.
[222] În traducerea franceză a lui Dem. Dallas, enciclica
latină are 13 pagini, cea greacă 37 p.; ultima este aproape de trei ori mai mare
decât cea dintâi.
[223] Cu compunerea enciclicii prin care ortodocşii erau
invitați la Sinodul de la Vatican la 1888, au fost însărcinaţi trei cardinali:
Reisach, Barnabo şi Bilio.
[224] La coterie du Vatican s’est sentie si fort troublée
(aprés la reponse du Patriarche), que voici bientôt un lustre qu’elle travaille
à une replique qui n’est pas encore prête”, citat după Eugène Cecconi, op. cit., t.
II, p. 43 n.
[225]Ibidem, în
legătură cu apariţia cărții Confutazione di Antimo, Patriarcha
scismatico Constantinopolitano (1854):
„Să afle (Marcoranos) că cel care a scris-o, departe de a fi întrebuinţat cinci
ani, nu i-a consacrat nici măcar cinci săptâmâni, din ziua în care a fost
însărcinat cu această lucrare până în momentul când a terminat-o. Şi încă chiar
acest timp va părea poate prea lung celor care ştiu cât de puțin greu era a
combate această enciclică. Dl. Marcoranos să nu ignoreze, coteria dela Vatican este obișnuită de mult să triumfe
asupra multor adversari”; „elle ne saurait s’émouvoir d’un pamphlet tout
farci d’objections surannées, auxquelles répondrait sans peine le dernier élève
en théologie”.
[226] La Rohrbacher-]. Chantrel, op. cit., t.
XIV, p. 851.
[227] 3. Comp. par. 16 al enciclicii, ed. Constantinopol, p. 37; ἐπειδὴ ἐνταύθα οὐ πραγματείαν ἐκτιθέμεθα, de asemenea par. 11, ed. Constantinopol , p. 16; enciclica notează în treacăt (ἐν παρόδῳ) şubrezenia raţionamentelor papale.
[228] O greşeală de istorie bisericească
face şi enciclica greacă în par. 8 (ed. Constantinopol, p 8), numind pe Paulin
episcop de Tesalonuc, în loc Antiohia (v. Mansi, 40, 383 n. i.). La locul respectiv
din traducere explicăm în notă această greşeală.
[230] v. D. S. Balanos, art. Οἰκονομος Κωνσταντῖνος ὁ ἐξ Οἰκονόμων în Μεγάλη Ἑλληνικὴ Ἐγκυκλοπαιδεία, t. XVIII, Atena, 1932, p. 759-701. Hrysostomos A. Papadopulos, Ἱστορία τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος, τ. Α’. Ἳδρυσις καὶ ὀργάνωσις τῆς ἀυτοκεφάλου Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος, Atena 1920, p. 145-164, 278-294.
[231] „Provoco etiam ad Encyclicam Anthimι IV,
Patriarchae Cptani i Calviniano quodam (Constantino Oeconomo ?) uti notum
est compositam”, op. cit., p. 12. Ceea ce i se pare sigur lui Baur
este calvinismul, şi nu numele autorului enciclicii. Patriarhul nu este Antim IV (1840-41; 1848-52), ci Antim VI.
[236] Multe substantive comune, adjective şi chiar unele
adverbe (Συνοδικῶς) sunt scrise cu literă mare.
[237] Pune accent ascuţit în loc de grav, când după cuvânt
urmează un semn de punctuație.
[238] Κᾀπὶ scris κἀπί, κᾀκεῖνοι=κἀκεῖνοι, κᾄν=κἄν, θρῃσκεία=θρησκεία, ποῤῥηθεῖσα=πορρηθεῖσα, θαῤῥῶν=θαρρῶν, πρόῤῥησις=πρόρρησις, παῤῥησία=παρρησία etc.
[239] Εἴπερ scris εἴ περ, εἴτις=εἴ τις, ὃ,τι= ὃ τι. Totuşi scrie ἐνῶ (ἐν ᾧ).
3 Ediţia de Constantinopol şi cea de Corfu le încep de obicei cu literă
mică şi le pun între semnele citării; în ediţia Mansi încep cu literă mare şi sunt subliniate prin rărire.
[241] Αὐτόθ. (αὐτόθι=ιβιδεμ)
și αὐτ., βιβ. și βιβλ., Ἰωαν. și Ἰωανν.
[242] Αῦτῆς, ταύτῇ, Ἰννόκεντίου, ἡμας, του,
πρεσέχωμεν.
Profesor emerit al Facultății de
Teologie din Tesalonic
Unitatea Bisericii sobornicești este
amenințată serios în această perioadă de acordarea necanonică a autocefaliei de
către Patriarhia Ecumenică părților schismatice ale ortodocșilor ucraineni prin
ignorarea Bisericii autonome a Ucrainei de sub Mitropolitul Onufrie al Kievului,
care se supune istoric și canonic Bisericii Rusiei.
Kievul este maica, cristelnița rușilor ortodocși din
epoca în care Țarul (Cneazul) Vladimir, în 988, a fost botezat el însuși și
poporul rușilor în credința creștină prin acțiunile Bisericii de
Constantinopol. Timp de cinci veacuri Mitropolia de Kiev și a toată Rusia a
ținut nemijlocit de jurisdicția Constantinopolului. Cuceririle străine și influențele creștine apusene au
încercat de multe ori să spargă Mitropolia unitară, unitatea bisericească a
rușilor ortodocși și să creeze o a doua Mitropolie în ținutul Rusiei Mici,
Ucraina de astăzi, însă mereu a reacționat corect la această dezbinare Patriarhia
Ecumenică pentru că a întrezărit că desprinderea ținutului de trunchiul Ortodoxiei rusești, pe care o vizau
Roma papistașă și conducătorii papistași ai Poloniei și Lituaniei, ar fi
întărit uniația între ortodocși, adică unirea lor cu Roma și dependența lor de
jurisdicția Papei.
Concret, pentru
o perioadă de timp și în timp ce capitala rușilor s-a mutat în Nord, la început
la Vladimir și apoi definitiv la Moscova, Kievul nu a mai fost încadrat, din
motive politice și militare, în Biserica autocefală a Rusiei din 1448, ci a
rămas sub jurisdicția Constantinopolului și sub influențele catastrofale și
înrâuririle uniației și ale puterilor politice occidentale, care urmăreau
atunci, ca și astăzi, să-i taie pe locuitori de Rusia, cultivând sistematic simțământul
rusofobiei. Această despărțire a ortodocșilor ruși a fost tămăduită când
Mitropolia de Kiev a revenit în administrația bisericească unitară a
ortodocșilor ruși în 1686 prin actul patriarhal și sinodal al Patriarhiei
Ecumenice, care a trecut Mitropolia de Kiev în jurisdicția Bisericii Rusiei, de
care aparține de trei secole și jumătate (333 de ani), fără să se fi gândit
cineva până acum să se pună la îndoială această trecere și această jurisdicție.
Nu ne vom lungi
aici în alte analize istorice și canonice, care nu îndreptățesc intruziunea
Bisericii de Constantinopol într-un teritoriu al unei jurisdicții străine prin intervenția
dincolo de granițele sale în hotarele canonice ale altei Biserici autocefale. Acestea
devin de la sine înțeles prin citirea cărții noastre, «Autocefalia
ucraineană. Intruziune anticanonică și dezbinătoare a Constantinopolului», în
care sunt publicate trei articole ale noastre: a) Ucraina este teritoriu canonic
al Bisericii Rusiei, b) Autocefalia ucraineană. Ascunderea și răstălmăcirea
documentelor și c) Constantinopolul creează schisme. După cea calendaristică
vine cea ucraineană. Studiile acestea,
în afară de faptul că demonstrează răstălmăcirea documentelor pe care
întemeiază unii cercetători neatenți și înregimentați acțiunile Constantinopolului,
arată, de asemenea, că, de-a lungul timpului, Constantinopolul a fost pentru
jurisdicția unitară bisericească a rușilor și că separarea au urmărit-o Patriarhii
răi și interesați, care slujeau interese străine. Mai ales al treilea studiu sună
clopotul de alarmă prin aprecierea că, în final, Constantinopolul, în loc să
tămăduiască schisma pe care a creat-o în 1924 prin reforma calendaristică, a
creat acum o altă schismă prin acordarea anticanonică a autocefaliei
schismaticilor din Ucraina.
Schismaticii rămân
schismatici, cât timp nu s-au pocăit de schismă și cât timp continuă să-i
considere schismatici administrația bisericească care i-a tăiat din Biserică. Numai
aceasta, după sfintele canoane, poate să-i restabilească. Înainte de această
restabilire canonică, este în vigoare în continuare canonul 2 al Sinodului
Local din Antiohia, care impune scoaterea din comuniune a celor care au
comuniune cu cei scoși din comuniune. «Nu este îngăduit să aibă comuniune cu
cei neîmpărtășiți (scoși din comuniune), nici să fie primiți în altă Biserică
cei care nu se adună în altă Biserică. Iar dacă s-ar arăta cineva dintre
episcopi sau preoți sau diaconi sau cineva care are comuniune cu cei scoși din
comuniune de canon, să fie și acesta scos din comuniune ca unul care
bulversează canonul Bisericii».
Este un favor și un lucru vrednic de toată lauda că toate Bisericile autocefale refuză până acum să primească în comuniune pe schismaticii din Ucraina, pe care i-a restabilit anticanonic Constantinopolul și cărora le-a fost acordată autocefalia prin intruziune în jurisdicție străină. Deja am exprimat neliniștea noastră că etnofiletismul, adică patriotismul prost înțeles, va conduce unele conduceri grecești ale câtorva Biserici autocefale (Alexandria, Ierusalimul, Ciprul, Grecia și Albania)la susținerea acțiunilor anticanonice ale Patriarhului de Constantinopol. Lucrul acesta, deși nu s-a întâmplat până acum, urmează să fie promovat de puterile politice și bisericești care urmăresc slăbirea Ortodoxiei prin «dezbină și stăpânește». Cea mai slabă verigă se pare că este Biserica Greciei, al cărei Întâistătător tace și nu se manifestă, nici nu există până astăzi o decizie sinodală în afară că unii arhierei resping pseudo-autocefalia schismaticilor din Ucraina, precum și Sfânta Chinotită a Sfântului Munte. Totuși există alții care deschid drumul recunoașterii, fie prin decizii, fie prin acțiuni. Este deja cunoscut că cele două Comisii Sinodale, cărora le-a încredințat Sfântul Sinod Permanent studierea subiectului, și-au dat acordul pentru recunoașterea autocefaliei, iar Mitropolitul de Nafpaktos susține prin scrisoarea sa către Arhiepiscop că nu există altă soluție canonică decât recunoașterea autocefaliei, poziție pe care am combătut-o prin publicația noastră pe internet, care a găsit o audiență mare, cu titlul: «Arhiepiscopul Ieronim fără ieșire pe tema ucraineană. Îi sare în ajutor Mitropolitul de Nafpaktos».
În pregătirea
recunoașterii se înscrie și hirotonia de către schismaticii din Ucraina a unui
cleric grec din Mitropolia de Dimitriada ca episcop de Olvia, precum și primirea
cu felicitări și acordarea cinstei «episcopului» de Olvia nou hirotonit scos
din comuniune după sfintele canoane de către Mitropolitul de Ftiotida.
Această acțiune
preliminară anticanonică și ascunsă a atins culmea prin prezența comună a
Arhiepiscopului Ieronim și a Mitropolitului schismatic Epifanie de Kiev la
Fanar pentru sărbătorirea Patriarhului Bartolomeu la vecernia patriarhală care
s-a săvârșit în Sfânta Mănăstire a Izvorului Tămăduirii din Balukli din
Constantinopol pe 10 iunie anul curent, unde s-au arătat așezați alături, în
împreună-rugăciune și salutându-se în biserică. Când a fost întrebat
Arhiepiscopul Ieronim despre scopul prezenței sale în Cetate, a spus: «Am
venit să urmăm Patriarhului nostru ca Dumnezeu să-i dea putere să continue
lucrarea sa binecuvântată». Totuși este lucrare binecuvântată susținerea
ereziilor în Colimbari și a schismaticilor în Ucraina?
Noi ne exprimăm
bucuria că va circula acum și în limba rusă cartea noastră despre autocefalia
ucraineană, nu numai ca să nu fim considerați toți grecii vinovați împreună de
poziția și starea etnofiletistă care se întrezărește, ci și ca să exprimăm pe
baza adevărului istoric și canonic tradiția noastră, starea noastră alături de
marele neam al rușilor, care a luat de a greci Ortodoxia, totuși a oferit în
continuare multe pentru păzirea, răspândirea, adâncirea și slava ei prin
mulțimea de Sfinți Cuvioși, Mărturisitori, Propovăduitori, Noi Mucenici,
Teologi și Dascăli, dar și nenumărați credincioși ortodocși evlavioși și bine
cinstitori.
Occidentul se
descreștinează, Rusia se reîncreștinează ortodox după vijelia comunistă. Grecia
urmează Occidentul descreștinat al Papismului și al Protestantismului.
A fost săvârșită cu deosebită strălucire în 10 iunie Vecernia Mare a Sfinților Apostoli Bartolomeu și Barnaba în Sfânta Mănăstire Izvorul Tămăduirii Valukli.
La Vecernia sărbătorii a slujit Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care își serbează patronul său de nume.
Este de remarcat că pe parcursul Vecerniei au fost prezenți în împreună rugăciune Arhiepiscopul Ieronim al Atenei și a toată Grecia și Mitropolitul Epifanie al Bisericii Autocefale a Ucrainei.
În cuvântarea sa, Patriarhul și-a exprimat bucuria pentru prezența Arhiepiscopului Ierronim la Vecerniea onomastică și a mulțumit atât lui personal, cât și cinstitei sale suite.
De asemenea, Întâistătătorul Ortodoxiei a mulțumit Mitropolitului Epifanie pentru prezența sa, accentuând că „ne aflăm în epicentrul lucrărilor, deciziilor, schimbărilor noii articulări a lucrurilor ortodoxe, dar și al contestărilor, atacurilor, calomniilor, al marilor denaturări ale adevărului și ale realității. Noi răspundem: Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi”.
„Preasfințite Epifanie al Kievului și a toată Ucraina, ați primit autocefalia de la Biserica mamă, Patriarhia Ecumenică, acesta a fost dreptul vostru să-l cereți și dreptul nostru exclusiv să vi-l acordăm”, a adăugat Patriarhul Ecumenic.
După terminarea Vecerniei, Mitropolitul Epifanie a oferit Arhiepiscopului Ieronim ca suvenir un engolpion arhieresc de la întronizarea sa.
La final, este de semnalat că Arhiepiscopul Ieronim al Atenei și a toată Grecia, imediat după Vecernie, a plecat spre Atena.
Nota noastră: Am respectat în traducere textul știrii în grecește pentru a evidenția și faptul că această cunoscută agenție de știri, Romfea.gr, recunoaște calitatea de Episcop și chiar de Mitropolit primat a lui Epifanie, dar și statutul de „Întâistătător al Ortodoxiei” pentru Patriarhul Bartolomeu.
O altă cunoscută agenție de știri grecească, ΒΗΜΑ ΟΡΘΟΔΟΞΙΑΣ, nu a relatat deloc conslujirea cu Epifanie, ci doar primirea călduroasă din partea Patriarhului și declarația de la sosirea în Constantinopol: „Venim astăzi, cu ocazia serbării Sanctității Sale, Patriarhul nostru, să-i urăm să-i dea Dumnezeu putere să continue lucrarea lui binecuvântată”. Arhiepiscopul avea planificată plecarea după Vecernie, pe când Epifanie a rămas la Liturghia de a doua zi pentru sărbătoarea propriu-zisă.
Într-un comentariu pe care l-am reţinut din newsletter-ul New York Times, în ziua de după alegerile europarlamentare, se reţinea faptul că, deşi fiecare naţiune a avut mizele interne care au tensionat la nivel local jocul electoral, privit la nivelul întregii uniuni, singura trăsătură comună este caracterul de referendum faţă de politicile europene. Prezenţa de peste 50% la alegeri validează întreg eşafodajul european, indiferent fiind că au rezultat cote electorale istorice pentru partide eurosceptice. Am putea conchide chiar că zbaterea euroscepticilor a fost mai degrabă utilă, a adus culoare unui demers electoral altfel cenuşiu, a produs miză electorală, a impulsionat votul multor indecişi sau indiferenţi.
Nu sunt puţini cei care au semnalat faptul că alegerile europarlamentare din România nu au vizat componenţa Parlamentului European sau politicile europene. După cum ştim, acestea au fost despre şeful PSD iar opinia publică păstrează în continuare această inerţie electorală, centrată pe PSD.
Un alt comentariu, apărut în ziarul Bursa, mai semnala un efect interesant al acestor alegeri europarlamentare despre PSD, respectiv optimismul investitorilor de la Bursa de Valori Bucureşti (B.V.B.) ocazionat de înfrângerea electorală a.. iniţiativelor legislative năşite de actuala putere parlamentară. Iată aşadar un alt efect surprinzător al unor alegeri despre care noi ştiam că ar fi vizat pe şeful PSD. Editorialistul Bursa arată în articolul publicat, care merită să fie parcurs integral, o listă succintă de iniţiative înecate de votul recent pentru europarlamentare:
„Legea anti-lăcomie e tot mai criticată azi, iar recentele proiecte depuse de senatorul Zamfir în Parlament, legi care vizează plafonarea dobânzilor, conversia creditelor din valută în lei sau posibilitatea preluării de către debitori a creditelor cesionate de bănci la costurile la care s-a făcut cesiunea au o soartă incertă şi probabil că vor rămâne îngropate în Parlament pentru o lungă perioadă. Coaliţia care a păstrat majoritatea în legislativ nu pare dornică de noi confruntări, nici pe justiţie, nici pe economie sau finanţe, cel puţin până nu îşi securizează guvernarea (va trăi de acum permanent cu sabia unei moţiuni de cenzură deasupra capului), aşa că polemicile din zona parohiilor păstorite de BNR se amână. Adio, deci, legi “anti-bănci”. Aş paria că nici legea privind repatrierea aurului, deja votată, nu va avansa prea mult… Ce se va alege de proiectul de reformă a programului Prima Casă, cel cu dobândă fixă de 5,5% de la care să se aplice discounturi de dobândă pentru familiile cu venituri mai mici şi copii în întreţinere? Cred că nici în acest caz nu se vor face paşi suplimentari. Statul ar urma să îşi majoreze garanţiile de la 50% la 80%, iar partidele care sunt (încă) în opoziţie, dar care au câştigat majoritatea la europarlamentare sunt adepte ale unei gestiuni mai prudente a finanţelor statului (sic! s.n. theodosie.ro).”
Un al treilea efect ciudat al acestor alegeri europarlamentare pe care îl putem invoca este miza recentă a ocupării funcţiei de Avocatul Poporului, o demnitate publică cu o greutate cu totul deosebită în statul român, funcţie pentru care este propus un reprezentant al taberei progresiste din UDMR. Din nou, subliniem că Avocatul Poporului nu are legătură cu Parlamentul european.
Dincolo de umorul involuntar al acestor digresiuni în aparenţă fără legătură, ceea ce intenţionez să descriu prin aceste exemple separate este conjunctura politică în care angajamentul singular, de moment, votul, este transferat de tabăra câştigătoare în direcţiile nici măcar sugerate în campania electorală.
Se întâmplă acest lucru deoarece angajamentul politic este redus strict la acţiunea de a vota, dar semnificaţia votului este una fluidă şi este determinată de cei care au puterea să construiască naraţiunea dominantă, să interpreteze post-factum semnificaţia acestui vot.
Bineînţeles că nu e greu de înţeles caracterul indirect al votării: de referendum pentru politica europeană, de sancţiune pentru şeful PSD, de învestire a opoziţiei cu legitimitate pentru jocuri politice ulterioare etc, dar întinderea efectului indirect asupra chestiunilor nepuse în discuţie se întâmplă pentru motivul că, deşi votează, electoratul a renunţat să-şi apere, susţină şi să promoveze interesele care oferă semnificaţie explicită votului.
Aceasta este cauza principală a votului negativ din societatea românească, indiferent că se manifestă împotriva unei persoane, unui partid, unui curent politic sau a unei ideologii.
În România locuieşte o populaţie care, paradoxal, deşi este de o vehemenţă generalizată când se exprimă cu privire la chestiuni politice, în fapt este dezînvestită politic în favoarea celor care au puterea să ne explice a doua zi după închiderea urnelor pentru ce anume am votat de fapt.
Aceste alegeri europarlamentare ale anului 2019, cu o participare cu totul excepţională, entuziasmantă din punctul de vedere al celor care militează pentru o nouă clasă politică şi alte cele, reprezintă de fapt, în opinia celui ce scrie aceste rânduri, doar o altă înfrângere a democraţiei şi statului de drept despre care se tot vorbeşte. Se va continua probabil în această direcţie câtă vreme nu va exista un angajament politic care să protejeze semnificaţia legitimă a votului, iar acest lucru nu se poate întâmpla dacă nu vom şti să elaborăm şi să propunem mize politice proprii.
În lipsa acestora, votul alb se va manifesta mereu, post-factum, împotriva noastră.
Am semnat petiția redactată de Mihai Silviu Chirilă (Nr.crt.253) cu o mare strângere de inimă, nu pentru că nu ar fi bună sau că aș avea ceva de completat la ea. Nu am; și deocamdată, singurul îndemn public pe care îl exprim este acela ca petiția să nu fie ignorată!
Motivul
pentru care vorbesc despre o strângere de inimă este acela că am
ajuns cu toţii într-un punct în care astfel de acțiuni trebuie
completate de eforturi colective atât de ample, încât orice
persoană realistă are toate motivele de deznădejde.
Mai înainte de toate arăt că, deocamdată, singura persoană publică care s-a manifestat concret, cumva, pe această temă este Mihai Silviu Chirilă. Nicio altă persoană publică nu a adus subiectul în discuţie măcar, darămite să mai şi propună soluţii. Mai aşteptăm, pentru că, din păcate, lucrurile au avansat într-un asemenea grad încât împotrivirea nu poate veni doar de la noi cei de la firul ierbii. Cred sincer, poate naiv, că acestea sunt timpuri când cei mai mari ar trebui să facă un pas în faţă, să aducă un pic de lumină şi mai ales multă ştiinţă.
Petiţia
luată de una singură este, în cel mai bun caz, tardivă. Nu este
nefolositoare, dar o consider ineficientă pentru că se adresează
autorităţilor statului român, în condiţiile în care inerţia
birocratică europeană va aduce în curtea noastră buletinul
biometric mult mai repede decât am putea spera în mod real la o
intervenţie a statului român, care de asemenea e ţinut să
acţioneze cu instrumentele birocratice europene. Mai mult, avem
experienţa tristă a referendumului pentru familie, acolo unde
numărul semnăturilor a fost spulberat cu totul de jocul politic.
Iar în acel demers cred că au intrat toate energiile civice pe care
le poate capacita „tabăra noastră” în cea mai extinsă formă
pe care ne-am putea-o imagina. Astăzi,
cei care au rămas preocupaţi de subiectul biometriei sunt infimi,
numeric vorbind, faţă de cei care
au fost implicaţi în
referendumul pentru
familie.
Un motiv, veşnicul motiv!, este că (şi) acest subiect a fost dus în derizoriu. Cei care se mai adună sub steagul „luptei anticip” suntem scuipaţi şi huliţi ca ultimii leproşi, chiar de cei de la care ne-am aştepta la solidarizări, măcar simbolice. Suntem acuzaţi că am dus tema într-o mocirlă în care nu mai este loc de abordare profesională, de oameni echilibraţi, de oameni cuminţi. Nu neg că nu ar exista argumente în acest sens, dar compromiterea unui subiect de către cei mai mici se poate face doar atunci când cei mai mari îl abandonează, îl lasă în mijlocul drumului. Asta fără să mai luăm în calcul acţiunile celor ce ne sunt potrivnici, şi care controlează atât scena publică cât şi percepţiile publicului, inclusiv (sau mai ales!) în interiorul cercului nostru moral. Este suficient astăzi pentru presa mainstream doar să sugereze asocieri cu „tabăra talibană”, „fundamnetalistă”, „ultraortodoxistă” ş.a.m.d. ca să ne trezim cu tot felul de desolidarizări şi delimitări din partea unor persoane care, dacă ar sta să judece, ar trebui să verifice care anume sunt acuzele de fond, ce anume determină caracterul „ultraortodoxist al taberei” şi de care anume subiect concret mă delimitez cu adevărat. Mecanismul pare mereu acelaşi: atribuirea unei false reprezentativităţi „minorităţilor vocale obraznice” după care aruncăm apa din copaie, cu tot cu copil, printr-o lepădare totală: de apă, de copaie, de copil, de laptele pe care acel copil l-a supt de la mama lui şi de casa părintească în care au văzut cu toţii lumina! Dar totuşi.. nu vorbim de o manevră de o subtilitate deosebită şi poate că noi suntem cei care vrem să îi cădem victimă astfel încât să avem la îndemână justificarea neimplicării şi pasivităţii. Că deh, dacă nu duceau unii tema în derizoriu, să fi văzut ce le făceam!
Este
nevoie de mult, mult mai multă înţelepciune în rândul celor care
ştiu că au primit de la Dumnezeu talanţii necesari să
distingă, pe de o parte, între subiecte în care există cu
adevărat o miză de căpătâi şi, pe de altă parte, între jocuri
de oglinzi, jocuri operative, infiltraţi, nesimţiţi, obraznici,
smintiţi şi semeni cu neputinţe de tot felul. Acestea
nu sunt scuzabile, fiecare îşi va primi răsplata după faptă, dar
sunt convins că pentru asemenea ispite, unii au primit şi harul
necesar să le depăşească!
Îndrăznim să susţinem în continuare că subiectul actelor biometrice, al „cipurilor” astfel cum popular este cunoscut în rândul credincioşilor, este în mod obiectiv într-atât de important încât nu mai poate fi primită scuza delimitării de sminteli şi de mocirlă.
Revenind
însă la regulamentul european şi modul în care acesta a ajuns să
fie adoptat, cred că trebuie accentuat
că aceasta s-a făcut deşi aveam
toate, dar absolut toate, instrumentele să
ne împotrivim.
S-a arătat deja că regulamentul a fost adoptat de Consiliul U.E. în timpul preşedinţiei române. Însă aceasta a fost doar ultima etapă.
Regulamentul fost lansat spre consultare publică în 06.09.2017, timp de o lună, iar apoi Comisia a solicitat un al doilea feedback într-un termen de 3 luni. După această perioadă, fost emis proiectul de propunere de regulament, la 18.04.2018, şi s-au acordat publicului 3 luni suplimentare pentru o altă perioadă de feedback. Proiectul a fost trimis apoi parlamentelor naţionale şi la avizare la Comitetul Economic şi Social European, care are 16 membri şi delegaţi din România, din sindicatele şi din patronatele din România, în afară de aparatul propriu de lucru al comisiilor, secţiunilor şi grupurilor, în care cel mai probabil sunt angajaţi numeroşi români. A fost avizat la C.E.S.E. în 11.07.2018 şi trimis la Parlamentul European.
Despre Parlamentul european ştim sensibil mai multe pentru că deh.. avem alegeri. Dar ar trebui spus că şi Parlamentul european are aparat propriu de lucru, care include un număr însemnat de români, în afară de europarlamentari şi de consilierii acestora. Propunerea de regulament a fost atribuită unui raportor, discutată şi votată în comisie, inclusiv de doi europarlamentari români, iar apoi votată în plen. Propunerea de regulament a fost trimisă apoi la Consiliul Uniunii Europene, unde a trecut printr-o succesiune de deliberări, cele de anul acesta, toate, sub preşedinţie română.
Dar după cum bine ştim, România a pregătit preluarea preşedinţiei cu mai bine de un an în urmă. Au fost organizate multiple evenimente şi consultări publice de către Institutul European din România, de către guvern şi ministere etc. Activitatea generală a Consiliului UE este compusă din cea a mai multor grupuri şi comitete de pregătire, care orientează, unii spun controlează, deciziile Consiliului. Dintre acestea, cele mai importante sunt cele două comisii: COREPER I şi COREPER II. Coreper este grupul de pregătire principal al Consiliului. Toate punctele care urmează să fie înscrise pe ordinea de zi a Consiliului (cu excepția unor chestiuni legate de agricultură) trebuie să fie examinate mai întâi de Coreper, cu excepția cazului în care Consiliul decide altfel. Coreper II pregătește lucrările a patru formațiuni ale Consiliului: Afaceri Economice și Financiare, Afaceri Externe, Afaceri Generale şi Justiție și Afaceri Interne. Aceasta din urmă formaţiune a fost cea care a aprobat propunerea de regulament, şedinţa Consiliului fiind prezidată fie de ministrul justiţiei din România sau de ministrul de interne, fie de un secretar de stat delegat de aceştia.
Dat fiind că am avut preşedinţia Consiliului UE, comisiile COREPER au fost prezidate de echipa diplomatică română ce formează Reprezentanţa Permanentă a României la UE, respectiv de domnul Cosmin Boiangiu la Coreper I şi de doamna ambasador Luminiţa Odobescu la Coreper II, acolo unde s-au pregătit lucrările pentru regulamentul buletinelor biometrice.
Atrag atenţia că scopul acestui material nu este de a atribui vinovăţii sau de a sugera culpe de orice fel. Arăt că doamna ambasador Luminiţa Odobescu se numără printre cei mai buni diplomaţi ai ţării noastre, o persoană de înaltă competenţă profesională şi ţinută morală. Aceasta, cu mult timp înainte ca România să preia preşedinţia Consiliului UE a desfăşurat o activitate intensă de documentare a intereselor noastre naţionale care ar fi putut fi promovate cu această ocazie.
„Discuțiile purtate în timpul întâlnirii de lucru au vizat pregătirea preluării de către România a Președinției Consiliului Uniunii Europene în ianuarie 2019, în acest sens fiind prezentată contribuția Bisericilor Europene la respectarea temelor de interes ale Președinției României la Consiliul UE”.
Vă rog să observaţi că articolul din Basilica postează link direct către secţiunea temelor de interes al sitului dedicat preşedinţiei Române, basilica.ro fiind agenţia de presă a Bisericii Ortodoxe Române urmărită zilnic de foarte mulţi clerici şi mireni, inclusiv de către mine, inclusiv de către situri şi bloguri ortodoxe sau conservatoare.
În
fine.
Ceea ce am dorit să ilustrez în acest text este faptul că au existat toate condiţiile şi instrumentele pentru ca acest regulament să nu fie adoptat fără alternativă dac[ am fi avut: 1. prezenţa şi 2. credibilitatea necesare. Acest eşec, atât de grav, este unul structural şi vizează întreaga suflare ortodoxă care, din punct de vedere civic, este practic inexistentă.
Aici nu vorbim doar despre faptul că nu am formulat o petiţie sau alta la momentul oportun, că nu am oferit feedback, că nu ne-am constituit în asociaţii care să urmărească aceste chestiuni de interes (teoretic) pentru ortodocşi, că nu le-am sprijinit pe cele existente, că nu am promovat persoane, partide, sindicate, patroni, artişti, formatori de opinie, că nu ne-am cultivat aliaţi, că nu ne-am stabilit o sumă de interese civice şi politice într-un repertoriu public pe care să îl propunem celor ce ne cer votul, atenţia, timpul, energia.
Aşadar
nu este vorba (doar) despre lipsa unor instrumente, unor resurse şi
unor cunoştinţe specializate. Acest eşec s-a produs, din punctul
meu de vedere, în mod perfect identic cu ceea ce s-a întâmplat în
Creta în 2016. Deşi existau toate premisele pentru o mărturisire
limpede şi curată a credinţei noastre, ne-am
pricopsit cu „biserici surori”, căsătorii mixte, teorii
baptismale şi eretici observatori! Ca şi în cazul biometriei, şi
despre ecumenism ne-au vorbit şi ne-au prevenit părinţii, însă
fără folos.
Opinia mea, riscantă, este că în ambele situaţii vorbim despre un eşec al „clasei mijlocii” astfel cum s-ar putea înţelege din proiectul nostru. Cei aflaţi la acest nivel de mijloc, intelectual, profesional, material, social, cultural şi chiar şi la nivel de educaţie teologică, în rândul cărora mă regăsesc, au ratat menirea de a se afla scară pentru cei mici, ajutor pentru cei mari. Mulţi dintre noi am căutat reprezentativităţi peste puterile şi darurile cu care am fost înzestraţi, mulţi dintre noi am căpătat o înţelegere greşită a individualismului pe care suntem chemaţi să îl profesăm, alţii s-au repliat în false modestii pentru a-şi proteja confortul propriu iar unii s-au mulţumit doar cu gândul că nu ei sunt cei ce greşesc şi nu ei sunt cei chemaţi să răspundă.
Problemele care ne-au adus în punctul acesta sunt mult mai grave decât cele ce ar putea fi rezolvate (doar) prin petiţii, doar prin articole de informare, doar prin iniţiative individuale. După cum arătam, cred sincer că e nevoie de demersuri atât de ample, de redescoperiri ale acţiunii civice, de reinventări ai unor termeni compromişi precum clericalism, sindicalism, de un nou suflu cultural, de noi cadre de dezbatere cu ortodocşi sau cu cei străini de credinţă, cu alte cuvinte, de eforturi atât de cuprinzătoare încât pe bună dreptate mulţi sunt tentaţi să plece pe coclauri.
Ne rămâne să pregătim un teren nou, curat, roditor, celor de sus, chemaţi să ridice acest steag. Cât încă mai avem lumină.
Domnitor preaînțelept între căpeteniile neamului românesc, ctitor de locașuri sfinte, prieten al Sfinților Părinți, învățător luminat de Duhul Sfânt și mare iubitor de pace, Sfinte Neagoe Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!
Condacul Sf. Voievod Neagoe Basarab (glasul al 8-lea)
Pe apărătorul credinței și darnic ocrotitor al creștinilor din toată Ortodoxia, pe învățătorul și împlinitorul Sfintelor Scripturi, care a adus liniștea pustiei în viforul tulburărilor lumești, să-l lăudăm cu bucurie și să-i cântăm cu dragoste: Bucură-te, Sfinte Neagoe, binecredincios voievod al Țării Românești!
Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab a venit în lume în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în 1481 sau 1482, în împrejurări acoperite de taină, pe care istoricii nu le-au lămurit pe deplin. La urcarea sa pe tron, în 1512, el şi-a revendicat descendenţa din domnul Ţării Româneşti Basarab cel Tânăr, poreclit Ţepeluş (noiembrie 1477-septembrie 1481, a doua domnie în noiembrie 1481-aprilie 1482, când e ucis de boieri la Glogova) fiul lui Basarab II (decembrie 1442-primăvara 1443) şi nepotul lui Dan al II-lea (1420-1431). Neagoe era deci strănepot, în linie dreaptă, al celui mai viteaz dintre domnii Ţării Româneşti după Mircea cel Mare, ştiut fiind că Dan al II-lea, care era nepot de frate al biruitorului de la Rovine, a ţinut pază la Dunăre împotriva cotropirii otomane (1).
După moartea silnică a lui Basarab, copilul a rămas să crească în familia lui Pârvu, alături de doi fraţi, Preda, viitor ban al Craiovei, şi Pârvu, şi două surori, Vlădaia şi Marga, copiii Neagăi cu Pârvu. Puternica şi ambiţioasa familie a boierilor Craioveşti, care avea în Oltenia o situaţie aproape domnească, dar care nu putea domni, nefiind „os domnesc” şi-a dat seama că într-o zi tânărul fiu de domn, urcându-se pe tron, le va crea o situaţie privilegiată. Că va putea domni astfel printr-însul.
Înzestrat cu însuşiri excepţionale şi cu o mare sete de a învăţa, la care se adăuga talentul de scriitor ce va face dintr-însul primul nostru creator de geniu, tânărului Neagoe i-a fost dat să crească şi să se formeze în împrejurări tot excepţionale. Membru al celei mai bogate şi mai puternice familii boiereşti din Ţara Românească, el a putut beneficia de o pregătire deosebită, nu numai militară – ca a tuturor celor de rangul lui – dar şi cărturărească. Barbu Banul şi fraţii săi au zidit, în 1485, mănăstirea Bistriţa din Oltenia, aducând aici din sudul Dunării moaştele sfântului Grigorie Decapolitul, ceea ce făcea din noul lăcaş un prestigios loc de pelerinaj. Bistriţa a devenit imediat cel mai mare centru cultural al ţării, mai ales în urma relaţiilor directe cu muntele Athos şi cu centrele culturale rămase în Serbia, nedistruse de otomani.
Bistriţa olteană era pentru Ţara Românească, la sfârşitul secolului XV şi începutul celui de al XVI-lea, ceea ce Neamţu şi Putna erau în Moldova: „biblioteca centrală” şi prima şcoală de cărturărie a ţării. Unul din stareţii mănăstirii, care conducea obştea de la Bistriţa chiar pe timpul când Neagoe se ridică la vârsta primei tinereţi, se numea Macarie şi cum imediat ce ajunge domn Neagoe ridică mitropolit al ţării un Macarie, căruia în cuvântarea amintită i se va adresa în cuvinte de fiu duhovnicesc, istoricii au bune temeiuri să creadă că Macarie mitropolitul din 1512 este una şi aceeaşi persoană cu Macarie, stareţul Bistriţei şi că acesta a fost părintele duhovnicesc şi primul învăţător al voievodului (2). Nu ne putem închipui că acela care va dovedi o aşa de largă cunoaştere a teologiei şi a scrisului bisericesc să se fi format altundeva decât la Bistriţa familiei sale, lângă părinţii îmbunătăţiţi şi cărturarii de acolo. Mănăstirea era pe atunci şi cea mai bună ascunzătoare pentru un fiu de domn care trebuia ţinut departe de primejdiile epocii până la momentul potrivit, când lumina urma să fie scoasă de sub obroc.
Tânărul Neagoe nu era însă destinat de ai săi cinului monahal. El a primit, în acelaşi timp, educaţia de atunci a fiilor de boieri, exercitându-se în mânuirea armelor şi ascultând pe ai săi în discuţiile despre treburile statului. I-a fost dat să apuce în viaţă, pe când el însuşi se ridicase la vârsta înţelegerii depline a lumii, pe cel mai mare şi mai slăvit domn al românilor, Ştefan vodă al Moldovei, ale cărui fapte se ridicaseră în legendă, nu numai printre români, dar şi în ţările de primprejur şi chiar până în lumea apuseană. Neagoe avea 22-23 de ani în 1504 când titanul de la Suceava a fost aşezat în mormântul de la Putna şi neamul românesc întreg s-a cutremurat văzând că a căzut stejarul ce străjuia spre toate zările. Din tot ce va scrie mai târziu Neagoe, se vede cât de adânc s-au întipărit în sufletul şi în mintea sa personalitatea şi faptele marelui Ştefan. Deşi nu-l numeşte nicăieri, acesta ni se desprinde ca modelul ideal de conducător al românilor, propus de Neagoe fiului său. Toată copilăria, adolescenţa şi tinereţea şi le petrecuse în iradierea gloriei şi puterii părintelui Moldovei.
Dar în acelaşi timp Neagoe creşte într-o lume românească ce era confruntată cu greutăţi fără seamăn şi asupra căreia se întindea ameninţătoare umbra semilunii. Tânărul os domnesc n-a apucat vremea bătăliilor glorioase, intrate în amintire, ci vremea când însuşi marele Ştefan fusese obligat să vâre sabia în teacă şi să se împace cu ideea că Imperiul otoman este puternic pentru multă vreme prin aceste părţi ale Europei şi că de pe tronul de odinioară al binecredincioşilor bazilei nimeni nu mai este în stare să-l facă a se ridica. Dimpotrivă: lumea creştină îi caută prietenia, bunăvoinţa şi uneori chiar alianţa. În aceste împrejurări, tot ce mai puteau face românii era să-şi asigure ceea ce în urma unui secol de lupte vitejeşti reuşiseră să păstreze: fiinţa politică şi absoluta independenţă în cele dinlăuntru ale ţării, plătită acum cu tributul, dar garantată, pentru nevoie absolută, şi de oşti încă puternice.
Tot echilibrul politic al Europei se schimbase în câteva decenii şi strănepotul „cavalerului” (3) Dan al II-lea a trebuit să înveţe de mic o artă politică nouă: aceea de a dăinui în împrejurări grele, când oricând avalanşa otomană se putea prăvăli, nestăvilită de nimeni. Norocul cel mare fusese că vitejii voievozi dinainte, al căror şir îl încheiase Ştefan al Moldovei, reuşiseră să convingă imperiul că este mai bine să cazi la înţelegere cu românii şi să primeşti tribut de la ei, decât să-i înfrunţi pe câmpul de luptă şi să-i obligi să-şi apere ţara până la moarte. Atunci ei erau de neînvins. Dar dacă-i lăsai într-ale lor şi le cereai doar o jertfă materială, profitai de munca lor harnică şi de buna lor gospodărie, iar oile şi caii româneşti umpleau Stambulul şi făceau fala grajdurilor sultanului.
Aşa se stabiliseră nişte raporturi speciale care apăraseră ţările române de cucerirea directă, de administraţia otomană, garantând libera exercitare a legii proprii şi a credinţei, dezvoltarea nestânjenită a culturii. Spre deosebire de ce se întâmplase în sudul Dunării, ţările române rămăseseră astfel ca nişte oaze ale libertăţii către care se îndreptau ochii creştinilor robiţi. De aici plecau ajutoare pentru ei, se trimiteau bani cu care se reparau mănăstirile din Sfântul Munte Athos şi din alte părţi, erau ajutaţi ierarhii şi credincioşii din Balcani şi din Orient să-şi păstreze credinţa şi nădejdea. Când sabia intrase în teacă, acesta era noul război al românilor cu „păgânul”: să-i ajute pe cei supuşi să nu piară, să-i întărească pe temeliile credinţei şi nădejdii în Dumnezeu şi să se întărească ei înşişi pe aceleaşi temelii.
Marele Ştefan dăduse exemplul. Imediat ce fusese obligat să părăsească idealul cruciadei militare, el porni o nouă cruciadă, prin ctitoriile sale care vesteau prin monumentalitatea lor că aici, la nord de Dunăre, crucea străluceşte fără teamă. Iar legea creştină este legea locului. Era biruinţa cea mai adâncă a românilor, la capătul unui veac de lupte necurmate pentru libertate, cu cel mai mare imperiu al lumii de atunci.
Cultura, zidirea de monumente, arta, deveniseră astfel mijlocul cel mai sigur de a afirma libertatea românească în lumea dominată de semilună. Iar strânsele legături cu creştinătatea balcanică şi ajutorarea ei deveneau pe zi ce trece o mare politică pe termen lung. Ea ţintea apărarea creştinătăţii de stingerea sufletească ce deschidea calea pieirii fizice.
Boierii Craioveşti au fost printre cei dintâi care au înţeles vremile. Mănăstirea zidită de ei sta în strânsă legătură cu această lume balcanică, iar un hrisov din 1501 pentru mănăstirea Sfântul Pavel ni-i arată pe toţi fraţii Craioveşti şi pe tânărul nepot, ctitor la Athos, după modelul domnilor (4). Nici o familie feudală în afară de cea domnească nu mai emisese acte de danie pentru Sfântul Munte. Ei sunt cei dintâi şi gestul măsoară ambiţiile lor politice.
Politica lui Ştefan cel Mare din ultima perioadă îşi găseşte în Ţara Românească un imitator abil în Vlad Călugărul (1482-1495), frate după tată cu Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos. Parcă spre a arăta cum se schimbaseră vremile, în locul cumplitului ostaş şi în locul lui Radu cel Frumos, pus domn de Mahomed II şi alungat de Ştefan cel Mare, pe tron s-a urcat acest fiu al lui Vlad Dracul ce se trăsese afară din viitoarea vieţii şi a competiţiilor politice, căutând în mănăstire pacea sufletească şi înţelepciunea de dincolo de lume. Ţara îl obligase să ia sceptrul şi să revină în lume. Dar el a păstrat, pe tron, cumpăna minţii şi ochiul obişnuit să vadă departe şi adânc în firea lucrurilor, al celor obişnuiţi cu contemplarea zilnică a eternităţii.
Vlad Călugărul a fost un domn vrednic şi abil, care a ştiut să câştige şi pe cei din ţară şi pe cei din afară şi care a pus în Ţara Românească temeliile unei adevărate tradiţii politice noi, corespunzătoare vremurilor: tradiţia legăturilor strânse cu lumea creştină din imperiu. La moartea lui ţara l-a ales domn pe fiul său, Radu cel Mare. În 1495, când acesta urca pe tron, Neagoe păşea pragul adolescenţei spre vârsta raţiunii şi începea să se formeze ca bărbat în toată puterea. În faţa ochilor săi avea să se afle acum un adevărat „principe de Renaştere”, un domn care-şi purtase mulţi ani paşii prin lumea apuseană şi care ştia că pe acolo artele şi frumosul, fastul şi strălucirea principilor deveniseră metode de guvernământ. Înţelegea să fie şi el un astfel de principe şi va fi cel dintâi care, înălţând o ctitorie domnească ce urma să-l primească la sfârşitul zilelor, o va concepe de la început ca pe o capodoperă de artă, menită a cuceri admiraţie şi a duce faima ctitorului.
Ştefan îşi dobândea la Târgovişte, prin Radu cel Mare, un adevărat emul. Ţara Românească primea şi ducea astfel mai departe mesajul Moldovei din ultimii ani de domnie ai marelui conducător: a nu mai înfrunta pe otoman contând pe ajutorul creştinătăţii apusene, deoarece acest ajutor e iluzoriu; a dăinui în cetatea credinţei, prin afirmarea forţei creatoare a neamului în capodopere de artă şi în ctitorii ce deveneau coloana vertebrală a rezistenţei naţionale, simboluri ale condiţiei politice româneşti în această parte de Europă. La sud de Dunăre nu mai era îngăduit a se ridica biserici peste care să nu poată privi un turc călare! Ele trebuiau îngropate în pământ până la înălţimea turcului încălecat. Creştinii trebuiau să intre în pământ ei înşişi, în faţa stăpânului păgân. Tocmai de aceea cu fiecare biserică ce-şi înălţa turlele întărite, românii sfidau această lege din imperiu şi dovedeau că legea, la ei, şi-o fac singuri! Radu cel Mare a clădit la Dealu cea mai măreaţă biserică din câte se înălţaseră până atunci în Ţara Românească, şi înălţarea ei făcea aproape cât o bătălie câştigată pe câmpul de luptă. Era o bătălie! Pe alt câmp de luptă, deschis de români în coasta imperiului, pentru secole.
În ctitoria de la Dealu putem descifra deopotrivă suflul, mândria epocii lui Ştefan cel Mare şi adierile Renaşterii. Radu cel Mare începea să aşeze pe români în curentul de idei şi aspiraţii ale veacului modern.
Acesta este domnul în timpul căruia îşi începe ridicarea pe treptele ierarhiei politice viitorul domn Neagoe Basarab (5). În 1501, când Craioveştii emit amintitul act pentru mănăstirea Sfântul Pavel, Neagoe este trecut cu rangul de postelnic şi va fi, până în 1509, mare postelnic fără întrerupere. Funcţia era de intim al domnului (era cel însărcinat cu paza şi grija odăii domneşti) şi totodată de tălmaci de protocol; era cel ce primea şi prezenta pe soli domnului, traducându-i spusele lor. Funcţia presupunea cunoaşterea de limbi străine şi faptul că, tânăr fiind încă, Neagoe şi-o asumă, dovedeşte că îndeplinea condiţiile.
Aşadar încă din 1501, la 20 de ani sau chiar mai puţin, Neagoe apare în rândul dregătorilor curţii şi-şi începe educaţia politică în preajma lui Radu cel Mare, de la care avea de bună seamă ce învăţa şi ce asculta în ceasurile de răgaz, când domnul le va fi împărtăşit celor din preajmă cunoştinţele sale despre acea îndepărtată Europă ce o călcase cu piciorul ani în şir. Dar realităţile româneşti nu erau cele ale Italiei. În faţa uriaşei presiuni a Imperiului islamic, zidurile de cetate trebuiau clădite acum nu din piatră de râu, ci din pietrele de granit ale credinţei strămoşeşti. Imperiului teocratic otoman, care cotropea şi trecea prin foc şi sabie în numele „războiului sfânt”, nu i se putea opune antichitatea greco-romană şi umanismul, ci tot tăria unei credinţe. Biserica devenea mai mult ca oricând cetatea sufletului neamului şi susţinătoarea luptei sale pentru dăinuire, Întărirea ei era o problemă politică urgentă înainte chiar de a fi una religioasă. O Biserică puternică şi bine condusă era pe atunci altfel de armată. Ştefan cel Mare o ştia de mult, de când îşi luase ocrotitori ai oştilor pe Sfinţii Gheorghe şi Dimitrie. Radu cel Mare a învăţat repede lecţia şi în 1503 el aducea în ţară, cu îngăduinţa sultanului, pe cel mai mare luptător pentru credinţă şi rezistenţă creştină din câţi urcaseră pe tronul patriarhiei ecumenice după tragicul an 1453: patriarhul Nifon al II-lea. La data aceea fusese detronat a doua oară şi exilat la Adrianopole, tocmai fiindcă i se simţise forţa şi abilitatea. Aurul românesc adăugat desigur rugăminţii, îi obţinuse eliberarea şi, venit în ţară, Nifon este pus de domn în fruntea Bisericii muntene şi cinstit ca un împreună conducător al ţării.
Patriarhul a adus aici marea lui experienţă, dar şi tradiţia şi amintirea Bizanţului, dorinţa Bisericii ecumenice de a salva şi continua această tradiţie. Pentru întâia oară un fost patriarh ecumenic devine, prin împrejurările istorice, conducătorul Bisericii din Ţara Românească.
Opera întreprinsă de Nifon al II-lea în cei doi ani cât a îndeplinit acest rol se încadrează desigur politicii lui Radu cel Mare, politică de consolidare a Bisericii ca sprijin în lupta pentru dăinuirea politică. A existat o deplină concordanţă între idealurile servite de patriarh şi cele ale românilor, dar s-a produs acum un fapt nou, de o importanţă hotărâtoare pentru istoria politică şi bisericească a întregului Răsărit şi Orient apropiat: s-a petrecut, într-un fel, trecerea asupra românilor a marii tradiţii imperiale bizantine, în care intra şi obligaţia de ocrotitori ai Bisericii Ortodoxe (6). Prezenţa patriarhului ecumenic, fie el şi în postura de patriarh „în retragere”, alături de Domnul Ţării Româneşti făcea dintr-o dată ca la Târgovişte să se repete, chiar la o scară mult mai redusă, o situaţie amintind de imperiul creştin, când alături de bazileu se afla patriarhul. Radu cel Mare devenea în felul acesta un nou „bazileu”, iar Ţara Românească se înfăţişa ca un pământ ocrotit de Dumnezeu, spre care creştinătatea robită privea ca la o oază a speranţei.
Nu încape îndoială că în cei doi ani cât a stat la noi patriarhul Nifon al II-lea a căutat să convingă pe domn şi clasa conducătoare a ţării de rolul lor excepţional în noua conjunctură politică, de misiunea lor de moştenitori ai împăraţilor bizantini, misiune din care decurgea obligaţia de a deschide şi mai larg baerele pungii în vederea ajutorării creştinătăţii balcanice. Ucenicul patriarhului Nifon, Gavriil Protul, care-i va scrie panegiricul după anul 1520, ne spune limpede că înaltul ierarh nu s-a mulţumit să execute voinţa domnului de a pune ordine în treburile bisericeşti şi a numi doi episcopi, ci i-a învăţat pe români teoria politică bizantină : „Grăia-le den pravilă şi de lege, de tocmirea bisericii şi de dumnezeeştile slujbe, de domnie şi de boierie, de mănăstiri şi de biserici şi de alte rânduri de ce trebuie” (7).
Prin Nifon, acel „Bizanţ după Bizanţ” – cum l-a numit N. Iorga – îşi găsea la nord de Dunăre principalul punct de sprijin material şi moral, iar în locul „cavalerilor” atleţi cu sabia ai lui Hristos apărea un nou tip de domn român şi o nouă politică activă: moştenitorul tradiţiilor imperiale creştine şi sprijinitorul sistematic şi prestigios al creştinătăţii robite. În felul acesta, în faţa capitalei islamice a Imperiului otoman se creează la Târgovişte un fel de capitală nedeclarată a lumii creştine din imperiu. Nifon al II-lea şi Radu cel Mare au pus bazele acestei tradiţii. Fostul patriarh ecumenic este cea dintâi mare personalitate a lumii creştine supuse imperiului care descoperă noua funcţie a pământului românesc: de citadelă necucerită a dreptei credinţe şi a civilizaţiei creştine din Europa sud-estică şi din Orientul apropiat. Pe urmele lui Nifon vor păşi, timp de secole, numeroşi alţi mari ierarhi, cărturari, oameni politici din lumea creştină supusă. Pentru toţi, pământul românesc va apărea aşa cum pentru prima oară îi apăruse lui Nifon: placa turnantă a rezistenţei creştine, rezistenţă ce se putea transforma, la un ceas hotărât de Dumnezeu, în ridicarea armată pentru aşezarea crucii pe Sfânta Sofia. Eroul acelei ridicări avea să apară abia la sfârşitul secolului şi va fi Mihai Viteazul. Dar pregătirea lui începe acum.
E greu de spus cât va fi înţeles şi urmat Radu cel Mare din această învăţătură, dar putem spune cu certitudine că nici un cuvânt din discursul ecumenicului nu a rămas neprimit de tânărul postelnic ce se afla între auditori. Bizanţul, adus ca într-o raclă vie în sufletul şi gândul patriarhului, îşi găsise omul în stare să-l facă a renaşte! Umbrele bazileilor coborâseră către el, spre a redeveni vii în acest fiu de domn român care-şi aştepta în linişte ceasul.
Dar nu numai moştenirea Bizanţului, ci şi moştenirea celeilalte foste ţări creştine, cufundată deplin, în 1459, sub valurile cuceririi otomane, împărăţia sârbească, trece tot acum pe pământul Ţării Româneşti. Maxim Brancovici, ultimul descendent al celor din urmă conducători creştini ai sârbilor, se refugiază la Târgovişte, aducând cu el două rude apropiate, una, fiică a fratelui său Ioan: Despina Miliţa şi Elena Brancovici (8). Prin ele supravieţuiau „ţariţele” Serbiei, ale căror vieţi au fost scrise cândva de cărturarii strălucitei împărăţii a lui Ştefan Duşan.
Maxim Brancovici nu putea fi decât binevenit lângă Nifon al II-lea şi acesta îl convinge imediat pe voievod să-l ridice la scaunul episcopal. În felul acesta, Biserica Ţării Româneşti dă adăpost şi este împodobită cu două mari figuri ale creştinătăţii balcanice, iar curtea de la Târgovişte a lui Radu cel Mare capătă o înfăţişare nouă, de loc de refugiu şi întâlnire a ceea ce mai rămăsese din nobilimea balcanică.
Maxim Brancovici va mijloci, în 1507, pacea cu Bogdan al Moldovei, aducând pentru întâia oară în diplomaţie argumentul unităţii de neam. El va spune că nu se cade a lupta între ei fraţii de acelaşi neam (9). Tot Maxim pune la cale căsătoria lui Radu, nepotul de soră al domnului, cu fata lui Dimitrie Iacşici, unul din fruntaşii de atunci ai sârbilor.
Dar cea mai strălucită unire matrimonială între conducătorii românilor şi ai sârbilor o realizează Maxim când reuşeşte să-şi căsătorească nepoata, Despina Miliţa, cu tânărul postelnic Neagoe. Prin această căsătorie, din care se vor naşte trei băieţi şi două fete, Neagoe stabilea o legătură directă cu tradiţia politică balcanică, fiind, după Ştefan cel Mare (soţul Evdochiei de Kiev şi al Mariei de Mangop), al doilea domn român ce-şi ia lângă sine o soţie simbolizând un întreg trecut politic şi o veche tradiţie. Al treilea va fi Petru Rareş, viitorul soţ al celeilalte domniţe sârbeşti de la curtea muntenească, Elena Brancovici.
Din păcate, aşa cum se întâmplase uneori şi în Bizanţ, nu peste multă vreme între noul „împărat” şi fostul patriarh ecumenic a izbucnit un conflict, interesele şefului ţării lovindu-se de canoanele al căror apărător se socotea şeful spiritual. Domnul voia să-şi dea sora după un boier moldovean, Bogdan, refugiat în Ţara Românească. Boierul lăsase însă în Moldova o soţie de care nu fusese despărţit canonic, şi atunci patriarhul s-a opus. A fost picătura ce a răsturnat paharul unor relaţii ce începuseră a nu mai fi bune, între domn şi patriarh. Acestuia i s-a pus în vedere să părăsească ţara, ale cărei obiceiuri le-ar fi stricat. Izgonit, el a stat o vreme în casa Craioveştilor, ceea ce arată că legăturile cu aceştia deveniseră strânse şi mai ales că puternica familie îşi permitea asemenea gesturi de independenţă faţă de domn. În tot acest răstimp, ne spune biograful său, Gavriil Protul, Nifon a fost îngrijit de tânărul Neagoe, căruia îi trece testamentul său politic şi spiritual: „Iar fericitul Nifon îl întăria cu învăţăturile sale, ca să crească şi să se înalţe în toate faptele bune şi să se ridice în noroc bun şi să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cum mai apoi, cu rugăciunea sfinţii sale, să umplură amândouă”.
Patriarhul Nifon a fost cel mai mare dascăl al lui Neagoe. A fost cel ce i-a transmis adânca lui cunoaştere teologică, patosul moral şi gândirea politică a Bizanţului, pe care o cunoştea desigur, fiindcă se ocupase vreme îndelungată cu copierea de cărţi şi nu-i vor fi scăpat sfaturile lui Agapet către Împăratul Justinian sau Învăţăturile lui Vasile Macedonul, sau scrisoarea patriarhului Fotie care se citea şi prin mănăstiri. Comparând cele ce – potrivit biografului său – Nifon le-ar fi predicat Curţii din Târgovişte cu ceea ce Neagoe va scrie mai târziu în Învăţăturile sale, asemănările sunt izbitoare şi ne conving de adevărul spuselor lui Gavriil Protul. Cei doi ani petrecuţi de Nifon la Târgovişte şi timpul de recluziune până la plecare, când Neagoe „aducea bucate de hrană sfântului şi aeve şi într-ascuns cu îndemnarea lui Dumnezeu, fără nici o temere” au fost ca o înaltă şcoală de teologie şi duhovnicie, cea mai înaltă pe care un domn român din vechime a primit-o vreodată, dascălul lui fiind un patriarh ecumenic şi un sfânt.
Prin Nifon va fi aflat Neagoe şi de obiceiurile împăraţilor bizantini de a scrie cărţi de învăţătură pentru fiii lor.
Legătura dintre ucenic şi dascăl a fost aşa de puternică, încât odată ajuns domn, Neagoe va obţine de la patriarhia ecumenică şi celelalte patriarhii canonizarea lui Nifon aproape imediat după moarte, caz foarte rar în Biserică. Ne putem închipui cu ce sete, sorbind fiecare cuvânt, va fi ascultat tânărul fiu de domn învăţăturile unuia dintre cei mai mari ierarhi ai vremii şi în acelaşi timp un om politic de înaltă clasă.
Nifon părăseşte Ţara Românească în 1505, fiind înlocuit în funcţia de conducător suprem al Bisericii de Maxim Brancovici, care primeşte oficial titlul de mitropolit al Ţării Româneşti. Nifon nu-l purtase fiindcă ar fi însemnat o scădere faţă de rangul său patriarhal. Retras la Athos, în mănăstirea Dionisiu, Nifon al II-lea formează acolo un ultim ucenic, monahul Gavriil, viitorul „protos” al comunităţii Sfântului Munte. Moare în 11 august 1508. Nu după multă vreme de la plecarea sa, Radu cel Mare este doborât de cumplita boală adusă din Occident, care-l desfigurase şi-l adusese într-o stare de chinuri groaznice. În 1508 moare şi el, câteva luni înaintea lui Nifon, în aprilie.
În acelaşi an apare cea dintâi tipăritură din cărţile române: Liturghierul lui Macarie. Acest domn de „Renaştere” românească are deci norocul să-şi înscrie numele şi pe cel dintâi semn că românii şi-au însuşit, printre cei dintâi în lumea ortodoxă, invenţia ce avea să revoluţioneze lumea şi să traseze cel mai bine hotarul epocii moderne: tiparul. Se crede că tipografia a funcţionat la Dealu, dar sunt tot mai multe temeiuri să credem că ea a fost instalată la Bistriţa şi că nu domnul, ci Craioveştii avuseseră ideea de a o înfiinţa. Dovadă că apar cărţi şi după moartea lui Radu cel Mare şi că s-au găsit, în ctitoria Craioveştilor, mai multe exemplare, semn că acolo era depozitul.
Moartea lui Radu cel Mare în aprilie 1508 deschide drum unor încercări grele pentru ţară şi-l pune pe tânărul Neagoe în situaţia de a face o experienţă hotărâtoare pentru tot ceea ce va gândi şi va scrie mai târziu în calitatea sa de cel dintâi gânditor politic al românilor.
Până atunci el crescuse cu ochii pe domni cumpătaţi, înţelepţi, cu largi orizonturi şi se bucurase de slava fără de seamăn a marelui vecin din Moldova. Avea să cunoască, în curând, cum arată „lupul în piele de oaie” (cum îl va numi pe Mihnea, supranumit de istorie „cel Rău”, Gavriil Protul). Acest fiu al acelui domn care, din păcate, adăugase la vitejia sa o cruzime bolnavă şi o lipsă de frâu în puterea asupra oamenilor ce-l făcuseră celebru sub numele infamant de „Drăculea” s-a înfăţişat ca unii eroi ai basmelor populare care se dau drept altul decât cel ce este. Gavriil Protul ne spune că la început i-a câştigat pe toţi cu făgăduieli şi cu o faţă atrăgătoare. A reuşit să-i păcălească şi pe Craioveşti, pe care i-a păstrat în sfatul său domnesc aproape un an. Dar imediat ce s-a simţit cu mâna pe frânele puterii „şi-a dezbrăcat lupul pielea oii” zice cronicarul şi a început să dezlănţuie o adevărată teroare. Marele nostru scriitor Alexandru Odobescu a evocat în nuvela sa romantică Mihnea cel Rău cruzimea şi nebunia acestui fiu, care moştenise de la tată numai firea întunecată şi gustul uciderii. Duşmănia lui înverşunată pe toţi ce-i care-i puteau sta în cale şi-i puteau frâna dezlănţuirea de cruzime şi fărădelege s-a lovit, cum era firesc, de Craioveşti. Aceştia, simţind încotro se îndreaptă urgia, au fugit peste Dunăre, la o rudă a soţiei lui Barbu Banul, şeful familiei. Era sârb de neam, dar se turcise cu numele de Mehmed-Beg şi ajunsese atotputernicul paşă al Nicopolei.
Unul din fraţii Craioveşti, Radu, n-a mai apucat să fugă şi a fost ucis de ostaşii trimişi în Oltenia de domn. Aceştia au dărâmat casele fraţilor Craioveşti şi au bătut chiar mănăstirea Bistriţa cu tunurile, dărâmând-o până în temelii, după cum spune cronica. La fel biserica Sfinţii Apostoli zidită de Neagoe.
Împreună cu ai săi, Neagoe porneşte mai departe de la Nicopole la Constantinopol, unde Mehmed Beg avea rude şi prieteni influenţi şi el însuşi se bucura de mare trecere. Prin aceştia, cei trei fraţi rămaşi, Barbu banul, Pârvu şi Danciu, ajung la sultan şi obţin acordul de a înlătura pe Mihnea cel Rău şi a-l înlocui cu fiul cel mai mic al lui Radu cel Mare, Vlad sau Vlăduţ, care nu avea decât 17 ani. Întorşi la Nicopole, primesc în ajutor trupele lui Mehmed. Un detaşament de avangardă este pus chiar sub comanda lui Neagoe, ceea ce dovedeşte că avea reputaţia unui bun militar. Nu a dezminţit-o. Printr-un atac prin surprindere, el a bătut lângă mănăstirea Cotmeana trupele trimise contra lui şi conduse de fiul domnului, Mircea. Victoria a fost aşa de categorică încât domnul n-a mai aşteptat să apară şi restul oştirii, ci a fugit spre munţi, la Sibiu, sperând că va reuşi să se întoarcă cu sprijin din Ardeal. Răzbunarea Craioveştilor l-a urmărit şi acolo, unde şi-a găsit moartea.
La urcarea pe tron a lui Vlăduţ, ne spune cronica ţării, care urmează povestirea lui Gavriil Protul, s-a încheiat un pact între noul domn şi Craioveşti, să se respecte reciproc. Din păcate nici cu acest domn lucrurile nu au mers multă vreme, deoarece nu el domnea, ci cumnatul său, acel Bogdan din Moldova, din cauza căruia fusese alungat patriarhul Nifon. Situaţia ţării era grea şi împrejurările din lume erau tulburi, iar pe tron stătea un copil nevrednic. Era firesc să vedem, în aceste condiţii, pe Neagoe, ajuns la deplină maturitate şi conştient de primejdiile ce ameninţă ţara, că socoteşte venit timpul să-şi dezvăluie pretenţia la tron, ca os domnesc ce era. S-a arătat de istorici că inelul cu care pecetluia semnătura ca membru al sfatului domnesc avea un blazon cu pretenţie, care amintea stema ţării (10), aşa încât, în ciuda a ceea ce ne spune Gavriil Protul, convingerea la care ajunsese Bogdan şi anume că fiul lui Pârvu Craiovescu umblă să-i ia tronul lui Vlăduţ, nu era simplă închipuire.
Ca urmare a investigaţiilor lui Bogdan, tânărul domn dă ordin ca lui Neagoe să i se taie nasul, după obiceiul vremii, spre a nu mai putea aspira la domnie. Dar nu a putut fi prins şi atunci sunt convocaţi Craioveştii care, spre a-l scăpa, jură în faţa domnului credinţă. Că jurământul era fals şi dictat de împrejurări o dovedeşte faptul că imediat după aceea au trecut iarăşi Dunărea, au revenit cu oştile lui Mehmed Beg şi, sub motiv că Vlăduţ nu şi-a ţinut cuvântul dat, i-au tăiat capul „sub un păr” cum spune cronica. În locul celui ucis ţara întreagă alege domn pe Neagoe. O ştim asta de la cronicarul favorabil lui.
Neagoe nu era un om bun din incapacitate de a face rău şi nici un nehotărât. La un moment dat, când negustorii munteni au fost înlăturaţi de saşi la Braşov şi unii au fost chiar omorâţi, domnul le trimite conducătorilor braşoveni teribila ameninţare că de se va mai repeta aceasta, va veni cu oştile ţării şi „va face Ţara Bârsei de nu i se va mai cunoaşte nici locul”. Ameninţarea a fost de ajuns, semn că se ştia că este în stare să o pună în aplicare, iar relaţiile bune s-au statornicit din nou.
Conflictul dintre structura lui morală şi crudele metode politice ale vremii răzbate în gândurile pe care Neagoe le aşternea pe hârtie spre sfârşitul vieţii. Modul cum a reuşit să-şi pună în practică principiile înainte de a le formula în scris se vede din întreaga sa domnie, pe care Haşdeu a caracterizat-o în felul lui genial: „Acest Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe artist şi filozof, care ne face a privi cu uimire, ca o epocă excepţională de pace şi de cultură în mijlocul unei întunecoase furtune de mai mulţi secoli, scurtul interval dintre anii 1512-1521”. Într-adevăr, nici un domn român până la Neagoe (şi numai doi alţii după el, Mihai Viteazul şi Alexandru Ioan Cuza), nu a mai reuşit să facă atât de mult, în atât de scurtă vreme. Marelui Ştefan i-au trebuit 47 de ani ca să fie cel ce a rămas în amintirea neamului său, şi dacă ar fi murit după nouă ani de domnie, ca Neagoe, la mai puţin de 40 de ani, n-am fi avut de la el nici Putna, nici victoria de la Vaslui şi nici măcar pe aceea de la Baia, întâia lui mare biruinţă!
Neagoe Basarab, care se urcă pe tron la 30 de ani, a adus în viaţa noastră politică şi culturală o putere cum nu se mai văzuse până atunci de a modela timpul său şi mai ales de a pune pe acest timp nu pecetea întunecată a arbitrariului şi vărsării de sânge, ci pe aceea a înţelepciunii şi deschiderii către viitor ce-l va aşeza în conştiinţa urmaşilor ca începător de tradiţie. Tânăr încă, atunci când devine stăpânul absolut al unei ţări, el şi-a amintit de tânărul Solomon, a cărui viaţă o va da pildă fiului său, tocmai fiindcă nu a cerut nimic altceva decât înţelepciune. Dumnezeu i-a dat-o şi lui!
A fi puternic prin Dumnezeu şi în Dumnezeu fusese marea lecţie a lui Ştefan Vodă, care înfruntase duşmanii de zeci de ori mai tari simţindu-şi alături de el oştile nevăzute ale binelui şi pe sfinţii Dimitrie şi Procopie! Neagoe nu mai putea cere o astfel de putere, ci numai puterea gândului ce face faţă celor mai grele împrejurări. Dumnezeu i-a dat-o. În ajunul catastrofei unei mari puteri a vremii, Ungaria, ştearsă de pe harta Europei doar la câţiva ani după moartea lui Neagoe, voievodul român şi-a ridicat ţara la un prestigiu şi o strălucire ce nu reuşise să i le mai dea decât eroul de la Rovine. Domnia lui este în adevăr o minune făcută cu el şi cu neamul său, şi uimirea lui Haşdeu este îndreptăţită.
Cât de sus a ridicat Neagoe prestigiul Ţării Româneşti se vede din faptul că solul său trimis la Roma, la papa Leon al X-lea, este înnobilat de dogele Veneţiei într-un cadru solemn, actul cuprinzând cuvinte măgulitoare la adresa celui ce l-a trimis. Papa Leon îi răspunde la o propunere de alianţă în cadrul unei proiectate cruciade.
Dar mai ales în lumea ortodoxă prestigiul său este al unui nou bazileu şi Manuil din Corint, marele retor al Patriarhiei ecumenice îl numeşte în scrisoarea din 1519 „Preaînălţatul şi preastrălucitul şi preaslăvitul domn Ioan Neagoe, mare voievod şi împărat şi autocrat a toată Ungrovlahia”.
În 1517 cere şi obţine de la Patriarhia ecumenică canonizarea fostului său învăţător, patriarhul Nifon. Pe racla în care au fost aşezate moaştele şi care se păstrează la Dionisiu, domnul român este reprezentat închinându-se sfântului, iar versurile de slăvire sunt alcătuite de Maxim Trivalios, celebru mai târziu în Rusia ca „Maxim Grecul”. Toată lumea ortodoxă din imperiu ajunsese a privi la el ca la noul ei împărat, şi când în 1517 a avut loc sfinţirea măreţei catedrale de la Argeş, festivităţile au atins proporţii fără precedent. Gavriil Protul, martor ocular, le descrie în felul următor: „Că porunci Neagoe Vodă şi pohti să vie toţi arhimandriţii din muntele cel sfânt al Atonului, de-înpreună cu egumenii de la toate mănăstirile. Şi scrise şi carte. Iar Gavriil Protul dacă văzu cartea şi scrisoarea domnului, aciiş chiemă pe toţi egumenii de la toate mănăstirile cele mari: de la Lavra, de la Vatoped, de la Iver, de la Hilandar, de la Xeropotam, de la Caracal, de la Bistriţa lui Alimpie, de la Haritonul Cotlomuz care este Lavra Rumânească, de la biserica lui Filotei, de la Xinof, de la Zugraf, de la Simensc, de la Dohiar, de la Lavra Rusească, de la Pantocrator, de la Costamonit, de la Sveatâi Pavel şi de la Onisat, de la biserica lui Sveatâi Grigorie şi de la Simopetra. Aceşti egumeni toţi veniră la Neagoe în Ţara Rumânească, denpreună cu Gavriil Protul carele fu zis mai sus. Decii chiemă domnul şi pe Teolipt Ţarigrădeanul, care este patriarh a toată lumea şi cu dânsul 4 mitropoliţi de la Sereş, de la Sardia, de la Midiia şi de la Melichin. Şi veniră şi ei şi-i primi cu mare cinste. Şi chiemă şi pre egumenii din ţara sa pre toţi şi pre tot clirosul şi merseră dimpreună cu Neagoe şi cu Macarie mitropolitul ţării la mănăstirea cea nouă şi minunată de la Argeş”. Urmează descrierea slujbei la care participă înalţii ierarhi în frunte cu patriarhul ecumenic: „Şi făcură vecernie şi colivă în lauda Adormirei Preacuratei Născătoarea lui Dumnezeu şi deade de luară toţi oamenii din colivă dupe obicină. Apoi făcu cină, ca să se odihnească oamenii lăudând pre Dumnezeu; iar după cină, tocară şi făcură bdenie toată noaptea patriarhul şi domnul denpreună cu mitropoliţii carii fură zişi mai sus, cu protul şi cu toţi egumenii Sfetagorii şi ai ţării. Şi se ruga lui Dumnezeu cu rugăciuni şi cu cântări iară alţii oamenii zicea toţi g(ospo)di pomilui. Şi sfârşiră bdeniia, când se vărsa zorile. Decii deca trecu 1 cias de zi, în luna lui avgust în 15 zile, traseră clopotele, ca să meargă patriarhul cu mitropoliţii şi cu tot clirosul denpreună, să tărnosească biserica. Iară prestolul, în oltariu, tocmi-l şi-l aşeză însuşi Neagoe Vodă cu mâinile sale spre sfinţiri şi aşeză şi făcătoarele de minuni icoane a lui Pantocrator şi a Precistii în biserică la locul lor, împodobite tot cu aur şi cu pietrii scumpe.Aşijderea puse şi alte sfinte icoane în biserică câte încăpură şi în tinda pentru stâlpi. Şi cele din tindă era câte cu 2 feţe şi pe deasupra cu boite săpate cu meşteşug şi poleite. Şi era acele icoane toate ferecate cu argint curat şi poliite cu aur, între care icoane era şi chipul sfântului Nifon, ferecat tot cu aur şi cu pietri scumpe înfrămseţat, atâta de minunat cât nu poate mintea omului să închipuiască şi să spue.
Decii deca tărnosiră biserica şi aşezară toate lucrurile şi le sfinţiră, odihniră puţinei şi iar merseră la biserică domnul Neagoe Vodă şi doamna lui Despina şi coconii, carii îi dăruise Dumnezeu şi cu toţi boierii, fiind patriarhul cu mitropoliţii şi cu toţi egumenii şi clirosul în biserică. Iară deca sfârşiră dumnezeiasca liturghie făcu domnul ospăţ mare şi veselie tuturor oamenilor şi-i dărui pre toţi, pre cei mari şi pre cei mici, pre săraci şi pre văduve, pre mişei şi pre cei neputernici, şi tuturor câţi li se cădea milă le deade.
Iar slujba care se făcuse fericitului Nifon se blagoslovi de Teolipt patriarhul şi de tot soborul să se facă şi să se aşază pretutindenea. Şi tocmiră de făcură şi slujba sfinţiei sale cu vecernie, cu utrănie şi cu liturghie.
Şi puseră pre chir Iosif să fie arhimandrit într-aceea mănăstire noauă şi-l blagosloviră să facă liturghie cu bederniţă. Aşijderea toţi câţi vor fi (după) dânsul tot să poarte bederniţă, şi blagoslovenie să deade de chir Teolipt patriarhul şi de tot soborul, cum şi mai nainte se didease şi să făcuse în Tismana cu blagoslovenia lui Filotei patriarhul. Şi tocmiră să fie acestea mănăstiri amândoi cinstite într-un chip şi arhimandrii şi scaune mai mari de cât toate mănăstirile Ţărăi Munteneşti. Şi se făcu lucrul acesta cu mare legătură şi cu groaznic blestem”.
Iată şi descrierea măreţului monument de la Argeş, făcută de Gavriil Protul: „Şi sparse mitropoliia den Argeş den temeliia ei şi zidi în locul ei altă sfântă biserică tot de piatră cioplită şi netezită şi săpată cu floriu. Şi au prins toate pietrile, pe dinlăuntru den dos, una cu alta, cu scoabe de her cu mare meşteşug şi au vărsat plumb de le-au întărit. Şi au făcut prein mijlocul tinzii bisericii 12 stâlpi nalţi, tot de piatră cioplită şi învârtiţi foarte frumos şi minunaţi, carii închipuiesc 12 Apostoli. Şi sfântul oltariu deasupra prestolului încă făcu un lucru minunat cu turlişoare vărsate. Iar ferestrile bisericii şi ale oltariului, cele de deasupra şi ale tinzii, tot scobite şi răzbătute din piatră cu mare meşteşug le făcu; şi la mijloc o ocoli cu un brâu de piatră înpletit în 3 viţe şi cioplit cu flori şi poliit; biserica cu oltariu, cu tinda închipuind svânta şi nedespărţita Troiţe. Iar pre supt straşina cea mai de jos, împrejurul a toată biserica, făcu ca o straşină tot marmură albă, cioplită cu flori şi fo(a)rte scobite şi sepate frumos. Iară acoperământul tot cu plumb amestecat cu cositor; şi crucile pre turle tot cioplite cu flori şi unile făcute sucite; şi împrejurul boitelor făcute tot steme de piatră cioplită cu meşteşug şi poleite cu aur. Şi făcu un cerdăcel denaintea bisericii pre 4 stâlpi pe marmură pestriţă, foarte minunat, boltit şi zugrăvit şi învălit şi acela cu plumb. Şi făcu scara bisericii, tot de piatră scobită cu flori şi cu 12 trepte, sămănând 12 semenţii ale lui Israil; şi pardosi toată biserica, tinda şi altariul, înpreună şi acel cerdăcel, cu marmură albă. Şi o înpodobi pre dinlăuntru şi pre dinafară foarte frumos, şi toate scobiturile pietrilor dinafară le vopsi cu lazur albastru şi florile le polei cu aur. Şi aşa vom putea spune că adevărat că nu este aşa mare şi sobornică ca Sionul, carele îl făcu Solomon, nice ca Sfânta Sofia, care o au făcut marele împărat Iustinian, iară cu frămseţea este mai predesupra acelora”.
Neagoe le dădea tuturor creştinilor din imperiu dovada că există un pământ al lui Dumnezeu unde legea sultanului nu are ce căuta, unde nu strigă muezinul şi nu judecă hogea. Un pământ pe care poate înflori nădejdea că ţapul cu un corn al profetului Daniil va învinge balaurul verde al islamului cotropitor. Simbolul acesta era săpat în piatră chiar pe clopotniţă: ţapul cu un corn, străpungând balaurul. Şi toţi cei ce păşeau pe sub ea ştiau ce mesaj să citească!
Neagoe a întemeiat definitiv, în conştiinţa întregii lumi creştine din imperiu, ideea că românii continuă tradiţia împărăţiilor creştine robite de turci şi că aici este refugiul şi centrul rezistenţei tuturor. Opera lui Gavriil, Protosul muntelui Athos, ne dovedeşte că cei ce şi-au asumat o vreme greaua sarcină au fost românii. Nimeni nu a mai reuşit ca Neagoe să reprezinte cu atâta strălucire ideea noului bazileu de la Târgovişte. Imitatorii lui vor fi, peste mai bine de un veac, Matei Basarab şi Vasile Lupu, iar mai presus de toţi Constantin Brâncoveanu.
Favorizat de războaiele din Asia Mică ce blocau imperiul şi-i amânau ofensiva spre Viena, Neagoe a avut instinctul acelui porumbel din basmele noastre care ştie să prindă clipa când munţii nu se bat în capete. El nu a lăsat să-i scape clipa. Şi în loc să-şi dea frâu liber pornirilor omeneşti de slavă deşartă, s-a nevoit să dea ţării sale cea mai trainică nemurire: a culturii şi artei. La ea ajunsese în cele din urmă şi Marele Ştefan al Moldovei.
Secretul înfăptuirilor fără seamăn, la voievodul Neagoe, stă însă şi în echilibrul moral al personalităţii. Poate că văzând cu ochii săi urmările vieţii lui Radu cel Mare va fi căpătat groaza bolii, dar e mai sigur că însăşi vocaţia sa a fost aceea a unui om stăpân pe simţurile sale, în care mintea este împărat trupului, cum va scrie chiar el. Într-un şir de domni pentru care puterea însemna, din păcate, şi frâu liber pornirilor trupeşti, este neîndoielnic faptul că Neagoe Basarab a avut o viaţă de familie fără pată. Reputaţia lui morală a fost atât de înrădăcinată la contemporanii săi, încât nimeni nu a avut îndrăzneala să se dea drept fiu natural al său spre a revendica tronul.
Viaţa l-a încercat din greu şi a primit totul creştineşte, fără cârtire. Mama i-a murit atunci când era pribeag la Constantinopol. Din trei băieţi şi două fete, a îngropat doi fii, unul mic, altul în care-şi pusese nădejdea de părinte. Ultimul rămas era nevârstnic atunci când boala necruţătoare de care va muri l-a avertizat că nu mai are răgaz să-l vadă în vârstă. Supremul examen al omului, moartea, avea să-l dea la aceeaşi vârstă la care ne va muri celălalt geniu ce a meritat din plin calificativul de „expresie integrală a sufletului românesc” – Mihai Eminescu.
Moartea lui Neagoe, la 39 de ani, în septembrie 1521, ar putea părea o amară nedreptate faţă de acest creştin ce-şi pusese nădejdea în Dumnezeu. Numai noi, privind în perspectiva timpului, înţelegem că Dumnezeu l-a luat înainte de a vedea cum apele se revarsă din nou şi cum odată prăbuşită „poarta Europei” – Belgradul – sub loviturile celui mai mare dintre sultani, Soliman Magnificul, lumea se umple iarăşi de spaimă. A murit în timpul teribilei campanii, cu grija în suflet pentru ţara şi viitorul neamului său, dar scutit de umilinţa şi înfrângerea în care se va prăbuşi regatul vecin. De grija ce-l stăpânea ştim de la un om care avea să-şi câştige dreptul la nemurire, dar peste veacuri, spunând într-o scurtă scrisoare toată năpasta ce ameninţa iar lumea şi făcând-o nu în altă limbă, slavonească, ci pe limba românească. Omul se chema Neacşu „ot Dlăgopole” – Câmpulung Muscel, foarte aproape de capitala Târgovişte, unde se stinge „Băsărabă Vodă”.
Boala fără leac şi ameninţarea morţii au făcut din voievodul de la Argeş cel mai mare scriitor al românilor în epoca veche şi întâiul teolog şi scriitor duhovnicesc de geniu ridicat din mijlocul Ortodoxiei româneşti. La fel ca păstorul din Mioriţa, care în faţa morţii în loc să se chircească şi să-şi acopere ochii, căutând să ocolească implacabila lege a vieţii, se ridică la grandioasa viziune a nunţii cosmice şi înfruntă neantul printr-o creaţie de geniu, Neagoe Basarab a răspuns provocării bolii şi certitudinii sfârşitului apropiat încordându-şi toate puterile în elaborarea unui grandios testament. Nu în versuri, ca al păstorului mioritic, ci în câteva sute de pagini ce reprezintă întâia capodoperă, de valoare universală, a culturii române. Ca şi Mioriţa, ea a ieşit din aceeaşi atitudine în faţa morţii: de a potenţa viaţa prin reflectarea ei în oglinda cea fără lumină, şi de a se îndrepta spre pragul final cu gândul aşezării, în toate, a rânduielilor de pe urmă. Tăria unui neam şi măsura sufletească a unei naţii o dă numai cercetarea raportului ei cu moartea. Şi puţine neamuri sau poate chiar nici unul nu a mai ridicat confruntarea omului cu moartea la înălţimile ameţitoare ale Mioriţei şi la rodnicia experienţei lui Neagoe Basarab.
Neagoe Basarab şi-a scris Învăţăturile sale cu gândul limpede de a le lăsa fiului nevârstnic, în locul lui, care avea să plece curând. Dar şi cu gândul de a se împărtăşi tuturor urmaşilor săi, de a nu lăsa să se risipească comoara adunată într-o viaţă scurtă dar atât de bogată în agoniseli spirituale şi în înfăptuiri. Ar fi fost de ajuns catedrala de la Argeş şi tradiţia politică ce o lăsa, ca să-i asigure dăinuirea în amintirea generaţiilor. Dar geniul său i-a pus în mână pana pe care ucenicul călugărilor din Bistriţa olteană şi al marelui Nifon Patriarhul a dovedit că o poate mânui la egalitate cu cei mai mari, din câţi au scris la vremea sa şi înainte de dânsul.
Dacă domnia de numai nouă ani, dar atât de bogată în roade, a lui Neagoe Basarab poate fi socotită o adevărată minune înfăptuită de un om politic dăruit cu puterea harului, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie au părut la rândul lor o minune, şi mai greu de primit. Unora li s-a părut că atâta evlavie şi atâta cunoaştere a Scripturii şi Părinţilor Bisericii din partea unui conducător de oameni este cu neputinţă, ca şi cum cartea de căpătâi a tuturor oamenilor vremii aceleia n-ar fi fost Sfânta Scriptură. Că românii au reuşit să dea un scriitor creştin încoronat, în stare să se înalţe, în neamul lor, până la culmi neatinse nici de împăraţii Bizanţului (care şi ei au scris sfaturi către fiii lor) şi nici de stăpânitorii altor popoare europene, iată şi aceasta este un har de la Dumnezeu către dânşii! Fiindcă nimeni, într-adevăr, după regii biblici ai poporului ales n-a mai cuprins atâta omenească orgă de sentimente, de la rugăciunea sublimă şi smerită la strigătul de luptă şi victorie asupra vrăjmaşului. Deschidă oricine cărţile şi scrisorile Bizanţului, de la Agapet la Manuil II Paleologul, şi va vedea cât de sus stă, în arta rostirii unei naturi umane depline, domnul român de la Târgovişte. Citească oricare memoriile şi sfaturile oricărui rege al altor popoare, şi se va mira cum acest domn de la Dunărea de Jos a putut gândi şi simţi, pe vremea sa, cu atât de mult mai presus de toţi.
Neagoe Basarab a săvârşit şi minunea de a aşeza literatura română în rândul marilor literaturi ale lumii, creatoare de capodopere. Cartea lui, încă necunoscută cum se cuvine dincolo de hotare, este una din cele mai cutremurătoare mărturii omeneşti despre om, iar în lumea noastră dobândeşte o actualitate tot mai vădită.
Născut într-o lume de obiceiuri crude, o lume care vărsa fără milă şi reţinere sângele omului, Neagoe Basarab se ridică cu o forţă neegalată de nimeni spre a apăra dogma creştină a unicităţii fiinţei umane răscumpărate prin jertfa Mântuitorului de sub osândă, şi pe care nimeni nu are dreptul să o răpună fără dreptate şi judecată. În lumea noastră nimic nu se repetă cu mai multă şi dureroasă insistenţă decât această propoziţie a demnităţii şi unicităţii omului, cu care se deschid Învăţăturile! Dar nimeni până atunci, în nici o scriere politică nu s-a oprit atât de mult ca condamne crima împotriva omului, ca să arate cât de mare menire i-a fost dată omului de la Dumnezeu. Când se vor aduna într-o zi, la un loc, toate cărţile scrise de regi sau pentru regi, domnul român li se va dovedi tuturor superior prin această forţă a omeniei sale.
Dar ele sunt totodată adânc înrădăcinate în sufletul neamului nostru, ele sunt suprema expresie a omeniei lui creştine, a credinţei lui în dreptate, în puterea binelui, în biruinţa legică şi finală a binelui pe lume.
Nimeni n-a mai întrupat în cultura română cu forţa lui Neagoe această trăsătură fundamentală a sufletului românesc – credinţa în puterea binelui, în triumful lui final. Fiindcă nimeni nu a legat-o mai strâns de credinţa şi iubirea pentru Cel de Sus. Neagoe Basarab, binecredinciosul domn român, a dat cea mai înaltă cugetare creştină în problemele stăpânirii şi conducerii oamenilor. Nici învăţatul episcop Bossuet, autorul, peste două secole, al cărţii intitulate Politica scoasă din înseşi cuvintele Scripturii Sfinte nu a reuşit să facă din duhul creştin şi puterea lumească o alcătuire atât de firească. Prin Neagoe Basarab, românii au dat lumii un model de cugetare politică umană şi creştină neatins şi nedepăşit de nimeni. Cartea domnului român, cu cât se va studia mai adânc, în comparaţie cu toate cărţile de acest soi, se va ajunge la această încheiere.
Dar nu numai un gânditor politic creştin şi român era Neagoe, nu numai un scriitor politic a cărui artă a scrisului a atins culmi reîntâlnite, ci şi un uriaş cugetător religios al neamului nostru. Multă vreme învăţaţii laici s-au înfruntat cu argumentul că atâtea pagini închinate lui Dumnezeu nu pot să fie decât ale unui călugăr, făcându-se a nu vedea că atâtea pagini despre stăpânire, diplomaţie şi războaie nu au cum să fie ale unui călugăr, dacă acel călugăr nu ar fi fost şi oştean şi şef de stat!
Ceea ce nici unul dintre ei n-a băgat însă de seamă este nu numărul de pagini în care se vorbeşte despre cele dumnezeieşti, ci geniul cu care acest lucru se face, extraordinara capacitate de cuprindere, într-o sinteză a dogmaticii, moralei şi spiritualităţii creştine. A trebuit să se lămurească, după aproape un secol de ceartă între oameni ce se băgau unde nu aveau pregătire, şi să-şi primească adevăratul răspuns (11). Învăţăturile lui Neagoe Basarab sunt întâiul nostru tratat de dogmatică, de morală, de spiritualitate creştină. Voievodul format printre călugării de la Bistriţa în aceeaşi măsură în care s-a format la curtea de la Târgovişte este primul nostru mare teolog şi primul cugetător filocalic al Bisericii Ortodoxe Române.
Toată opera lui Neagoe Basarab este o „filocalie” şi am putea spune că el încearcă prima oară să facă din domnie o „filocalie”. Învăţăturile lui Neagoe Basarab sunt „Filocalia” omului politic, cum este Filocalia manualul monahului şi al creştinului dornic de desăvârşire. A purta duhul Filocaliei peste apele întunecate şi adesea însângerate ale politicii a fost geniul şi unicitatea lui Neagoe Basarab. Şi a face din politică o slujire a dreptăţii şi a binelui a fost poate una din misiunile încredinţate neamului nostru, până în zilele de acum.
A fost o minune toată domnia lui Neagoe Basarab. A fost o minune scrierea unei asemenea cărţi în timpul în care apărea Machiavelli. A fost o minune dăinuirea şi renaşterea neamului nostru după atâtea încercări, întărit de duhul încrederii în triumful dreptăţii.
Arhim. CIPRIAN
1. N. Iorga îl trece printre „Cavaleri” în Istoria românilor, vol. IV, Bucureşti, 1937, şi-l numeşte „Dan Vodă cel Viteaz”. 2. Petre Ş. Năsturel, Recherches sur Ies redactions greco-roumaines de la „Vie de Saint Niphon II, patriarche de Constantinople”, capitolul „Une nouvelle hypothese au sujet de la personne du metropolite Macaire de Hongrovalachie”, în „Revue des etudes sud-est europeennes”, tom. V, 1967, nr. 1-2, p. 56-58. 3. Denumirea e dată de N. Iorga acelor domni care au asimilat în personalitatea lor idealul apusean al cavalerului medieval, pentru care vitejia este suprema virtute şi câmpul de luptă se confundă cu însăşi existenţa. Timpul „Cavalerilor” trece şi lasă loc abilei diplomaţii, dar în scrierea lui Neagoe idealul vitejesc al epocii „cavalerilor” şi-a găsit cea mai puternică expresie literară şi doctrinară din toată literatura română. Idealul său este vitejia înţeleaptă. 4. Textul lui în Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească, vol. II, p. 6-9. 5. Pentru originea şi cariera lui politică vezi Dan Pleşia în „Valachica”, Târgovişte, I, 1969 şi II, 1970. 6. Vezi Nicolae M. Popescu, Nifon II, Patriarhul Constantinopolului, extras din „Analele Academiei Române”, seria II, tom. XXXVI, Bucureşti, 1914. 7. Viaţa Patriarhului Nifon… în Literatura română veche (1402-1647). Introducere, ediţie îngrijită şi note de G. Mihăila şi Dan Zamfirescu, vol. I, Bucureşti, 1969 (colecţia „Lyceum”, p. 74). 8. I. C. Filitti, Despina, princese de Valachie, fille presumee de Jean Brankovith, extras din „Revista istorică română”, I, 1931, p. 241-250. Ion-Radu Mircea, care a identificat numele mamei Despinei, crede că era şi ea un copil din flori al despotului, soră numai după tată cu Elena Rareş, care este cunoscută ca fiică legitimă a despotului Ioan. Vezi De l’ascendance de Despina, epouse du voevode Neagoe Basarab, A propos d’une inscription slavonne inedite, în „Romanoslavica”, X, 1964, p. 435-437. 9. Cronica lui Macarie în Cronicile slavo-române publicate de Ioan Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959 şi Literatura română veche…, I, p. 173 numeşte pe Maxim „adevărat fiu al luminii” şi adaugă că a fost „înălţat de arhiereii moldoveni la rangul de mitropolit”, ceea ce arată legăturile Bisericii din Ţara Românească cu cea din Moldova. Solia sa de pace ocupă în cronică un rol însemnat, dar argumentul comunităţii de neam apare nu aici, ci în Cronica lui Ureche: „pentru că sunt creştini şi de o seminţie”. Adaosul lui Ureche nu lasă nici o îndoială asupra înţelesului acestor cuvinte : ele nu se referă la rudenia celor doi domni, cum susţin unii istorici, ci la faptul că aparţin aceluiaşi popor. Maxim Brancovici a fost canonizat de Biserica sârbă în cuprinsul căreia şi-a sfârşit zilele, zidind mănăstirea Kruşedol. Viaţa lui a fost tipărită şi tradusă după ediţia din „Glasnik” de Haşdeu în Arhiva istorică a României”, II, p. 65-68. Cităm de aici: „Alungat din pasă şi din patrie, fericitul Maxim luă cu el moaştele fratelui său şi ale părinţilor săi şi merse la Radu, domnul Munteniei, carele fiind iubitoriu de Hristos îl primi cu bucurie sufletească şi cu veselie şi-i dete loc de odihnă ca şi în patrie. Dar diavolul duşman al faptelor bune aţâţă răsbel între domnii ambelor Dacii, Radu şi Bogdan vodă, şi era aproape să se înceapă bătălia, când iată fericitul Maxim sbură ca o pasăre în mijlocul ambelor armate şi prin dumnezeiasca înţelepciune a minţii sale alină pe amândoi domnii, carii întăriţi prin dragoste s-au întors fiecare pe acasă, lăudând pe Dumnezeu şi pe sfântul, pe care amândoi îl luară în dragoste. Atunci Maxim fără voia lui fu înălţat şi hirotonit la tronul mitropolitan al Munteniei” (p. 67). Mănăstirea Kruşedol a fost zidită cu ajutorul lui Neagoe Basarab şi există donaţii ale sale şi ale doamnei Despina la Kruşedol. De observat că şi pentru autorul necunoscut al Vieţii…, Ţara Românească şi Moldova sunt „amândouă Daciile”, deci ideea unităţii de neam a românilor apare şi aici. Grigore Ureche consemna o tradiţie rămasă printre moldoveni, dar ne-consemnată de Macarie, atunci când spunea că Maxim a folosit argumentul apartenenţei la acelaşi neam. 10. Aurelian Sacerdoţeanu, Contribuţii la studiul diplomaticii slavo-române, Sfatul domnesc şi sigiliile din timpul lui Neagoe Basarab (1512-1521) în „Romanoslavica”, X, 1964, p. 405-434. La p. 412 este reprodus fotografic sigiliul atârnat la hrisovul lui Vlad cel Tânăr din 17 august 1511. Asemănarea cu stema ţării e clară, şi după această dată va fi izbucnit şi conflictul. 11. Dr. Antonie Plămădeală, Neagoe Basarab, domn al culturii româneşti, în vol. „Dascăli de cuget şi simţire românească”, Bucureşti, 1981.
Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 598-619, Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab.
Învăţăturile tale, Sfinte Neagoe, lăsate moştenire fiului tău Teodosie şi poporului binecredincios, sunt şi pentru noi chemare sfântă la împlinirea poruncilor pline de mireasmă duhovnicească ale Evangheliei lui Hristos şi la cântarea Dumnezeului Celui în Treime lăudat: Aliluia!
Domnitor preaînţelept între căpeteniile neamului românesc, ctitor de
lăcaşuri sfinte, prieten al Sfinţilor Părinţi, învăţător luminat de
Duhul Sfânt şi mare iubitor de pace, Sfinte Neagoe Voievod, roagă-L pe
Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!
Condacul 1
Pe cel ce a strălucit ca o lumină în toate laturile Ortodoxiei,
măritul voievod Neagoe Basarab, să-l lăudăm cu inimi curate şi să-l
cinstim ca pe un adevărat dregător creştin şi învăţător inspirat de
Duhul Sfânt al neamului românesc, zicându-i cu bucurie: Bucură-te,
Sfinte Neagoe Basarab, rugător fierbinte pentru sufletele noastre!
Icosul 1
Fiu preastrălucit, ieşit din viţa nobilă a neamului românesc, Sfinte
Neagoe, din fragedă copilărie ai fost hrănit cu învăţăturile cele
mântuitoare şi povăţuit spre împlinirea faptelor credinţei celei
lucrătoare prin iubire, plăcute lui Dumnezeu şi oamenilor. Pentru
aceasta, noi, cei ce săvârşim cu dragoste sfântă pomenirea ta, îţi
aducem această cântare:
Bucură-te, podoabă aleasă din neamul Basarabilor;
Bucură-te, veselia nespusă a bunilor tăi părinţi;
Bucură-te, copil curat întărit de harul Sfântului Duh;
Bucură-te, că Domnul Hristos ţi-a pus sufletul în lumină necreată;
Bucură-te, că tinereţile tale ţi-au fost călăuzite de Sfântul Nifon;
Bucură-te, cel ce te-ai deprins cu rugăciunea încă din copilărie;
Bucură-te, că ai sorbit din înţelepciunea înţelepţilor;
Bucură-te, harnic învăţăcel în dobândirea ştiinţelor acestei lumi;
Bucură-te, că Sfintele Scripturi ţi-au luminat viaţa;
Bucură-te, cunoscător şi împlinitor al operelor Sfinţilor Părinţi;
Bucură-te, cinstitor al călugărilor iscusiţi şi al creştinilor râvnitori;
Bucură-te, că prin tine s-a binecuvântat neamul românesc;
Bucură-te, Sfinte Neagoe Basarab, rugător fierbinte pentru sufletele noastre!
Condacul al 2-lea
Aşa cum Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după vârsta de treizeci de
ani, a ieşit la propovăduirea Cuvântului vieţii, aşa şi tu, Sfinte
Neagoe, dacă ţi-ai desăvârşit dobândirea învăţăturilor omeneşti şi
duhovniceşti, la aceiaşi vârstă ai fost chemat să primeşti sceptrul
domniei unui popor smerit şi evlavios, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 2-lea
Asemenea lui Moise cel de demult, care a condus poporul ales spre
pământul făgăduinţei, scoţându-l din robia lui Faraon, şi tu,
înţeleptule voievod, ai chivernisit bunurile materiale şi sfintele
doriri ale neamului tău, învăţând pururi că pământul făgăduinţei nu este
în lumea aceasta, ci în ceruri. După atâtea veacuri ne minunăm de
înţelepciunea ta şi darurile pe care le-ai primit de la Dumnezeu,
cântându-ţi:
Bucură-te, voievod desăvârşit între dregătorii neamului românesc;
Bucură-te, că Hristos a fost povăţuitorul de taină al sufletului tău;
Bucură-te, că pe Moise, prietenul lui Dumnezeu, l-ai avut ca model;
Bucură-te, mare biruitor, asemenea împăratului Constantin;
Bucură-te, urmaş vrednic al împăraţilor Bizanţului strălucitor;
Bucură-te, simbol al Ortodoxiei, plăcut lui Dumnezeu;
Bucură-te, protector al creştinătăţii din Balcani şi din întregul Orient;
Bucură-te, soare care ai întunecat semiluna;
Bucură-te, icoană mult cinstită de creştinii ortodocşi;
Bucură-te, cel ce ai avut conştiinţa că dregătoria ta este de la Dumnezeu;
Bucură-te, principe creştin, cel ce ai condus popoarele la pocăinţă;
Bucură-te, mărite voievod, închinat slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor;
Bucură-te, Sfinte Neagoe, mărite voievod, învăţător al neamului românesc!
Condacul al 3-lea
Precum soarele de pe cer luminează şi pe cei buni, şi pe cei răi, tot
aşa şi tu, binecredinciosule voievod, ai fost, în toată viaţa ta,
acelaşi pentru toţi şi diferit pentru fiecare. Căci nimănui, Sfinte, nu
ai făcut părtinire, ci ai ajutat deopotrivă pe cei bogaţi şi pe cei
săraci, pe călugări şi asceţi, pe văduve şi pe orfani, văzând în fiecare
chipul lui Dumnezeu în lumina asemănării; şi dând slavă pururea Sfintei
Treimi, ai cântat: Aliluia!
Icosul al 3-lea
Bineştiind, Sfinte Neagoe, că demnitatea şi misiunea principelui
creştin înţelege stăpânirea pământească, chip al Împărăţiei cerurilor,
te-ai socotit împreună cu Macarie, Mitropolitul Ţării Româneşti, simbol
al aceluiaşi Hristos – Împărat şi Arhiereu – lucrând toate cu dreaptă
socotinţă şi smerenie. Drept aceea îţi cântăm aşa:
Bucură-te, om al lui Dumnezeu cu minte luminată de Duhul Sfânt;
Bucură-te, cel ce ai dovedit că stăpânirea oamenilor se face prin cultivarea sufletelor;
Bucură-te, filosof care ai despărţit ştiinţa lumii deşarte de învăţătura lui Hristos;
Bucură-te, cel ce te-ai ocupat de ştiinţa conducerii popoarelor creştine;
Bucură-te, duhovnicesc voievod, chip şi asemănare a marilor împăraţi;
Bucură-te, cel ce ai avut povăţuitor în ceruri pe Împăratul Hristos şi Sfântul Nifon pe pământ;
Bucură-te, binefăcător şi ocrotitor al celor oropsiţi;
Bucură-te, erou al libertăţii şi făcător de pace în Balcani;
Bucură-te, prieten al sfinţilor şi vorbitor cu îngerii;
Bucură-te, voievod creştin, icoană a Împăratului Celui veşnic;
Bucură-te, umanist ortodox, purtătorul peceţii culturii bizantine;
Bucură-te, prinţ cu demnitate neveştejită, altoit pe viţa Hristos;
Bucură-te, Sfinte Neagoe Basarab, rugător fierbinte pentru sufletele noastre!
Condacul al 4-lea
Învăţăturile tale, Sfinte Neagoe, lăsate moştenire fiului tău
Teodosie şi poporului binecredincios, sunt şi pentru noi chemare sfântă
la împlinirea poruncilor pline de mireasmă duhovnicească ale Evangheliei
lui Hristos şi la cântarea Dumnezeului Celui în Treime lăudat: Aliluia!
Icosul al 4-lea
Preaînălţate, preastrălucite, preaevlavioase şi preaortodoxe ai fost
numit, mărite voievod, ca un înţelept al vremurilor tale; dar noi nu te
vom chema mai mult decât Sfinte al lui Dumnezeu şi prieten al sfinţilor,
cântând aşa:
Bucură-te, domnitor creştin iubitor de linişte şi bunăstare;
Bucură-te, condeiul inspirat de harul Duhului Sfânt;
Bucură-te, apărător al dreptăţii şi împăciuitorul celor răzvrătiţi;
Bucură-te, pildă de smerenie şi chip al blândeţilor;
Bucură-te, aducător de pace şi bucurie oamenilor;
Bucură-te, cel ce ai statornicit reguli sfinte pentru Biserică şi domnitori;
Bucură-te, mărinimos împodobitor al lăcaşurilor sfinte;
Bucură-te, semănătorul curăţiei şi al adevărului;
Bucură-te, purtător de grijă al celor oropsiţi;
Bucură-te, ritor al credinţei celei mântuitoare;
Bucură-te, purtător de biruinţă asupra vrăjmaşilor;
Bucură-te, alăută dumnezeiască a Ortodoxiei;
Bucură-te, luceafăr care străluceşte în întunericul necunoştinţei;
Bucură-te, Sfinte Neagoe, mărite voievod, învăţător al neamului românesc!
Condacul al 5-lea
Toată viaţa ta, Sfinte, ai arătat, prin faptă şi cuvânt, că virtuţile
creştineşti sunt trepte de urcuş către Dumnezeu-Iubire, de la Care vine
toată darea cea bună şi toată dreptatea. De aceea, îndeletnicindu-te cu
postul, rugăciunea, curăţia, smerenia şi milostenia, ai urcat treptele
urcuşului duhovnicesc către Dumnezeu, cântând: Aliluia!
Icosul al 5-lea
Din sfaturile tale, mărite voievod, învăţăm că adevăratul umanism
înseamnă realitatea umanităţii îndumnezeite după modelul lui Hristos.
Pentru a ajunge pe această treaptă, toată viaţa ai împlinit decalogul
desăvârşirii, pe care şi noi vom încerca să-l împlinim, fericindu-te,
zicând:
Bucură-te, cel ce ţi-ai îndreptat propria viaţă după poruncile lui Hristos;
Bucură-te, că inima ta a fost sălaş al luminii necreate;
Bucură-te, domnitor creştin, rugător pentru supuşii tăi;
Bucură-te, principe isihast, aducător de pace în lume;
Bucură-te, gură de aur, care a rostit cuvintele înţelepciunii;
Bucură-te, cel ce n-ai făcut nici un rău aproapelui;
Bucură-te, că ai dobândit smerita cugetare ca început al virtuţilor;
Bucură-te, că n-ai dispreţuit pe săracii fără ajutor;
Bucură-te, conducător, care ai făcut făgăduinţe şi le-ai împlinit;
Bucură-te, că ai iubit pe Dumnezeu din tot sufletul tău şi din toată virtutea ta, iar pe aproapele ca pe tine însuţi;
Bucură-te, chipul dregătorului, adevărat iubit de popor;
Bucură-te, părtaş al lucrurilor şi necazurilor semenilor tăi;
Bucură-te, Sfinte Neagoe Basarab, rugător fierbinte pentru sufletele noastre!
Condacul al 6-lea
Mare ctitor de lăcaşuri sfinte şi înzestrător neîntrecut al multor
biserici şi mănăstiri te numim pe tine, binecredinciosule voievod; căci
n-ai precupeţit nici un efort pentru ca sălaşele lui Hristos pe pământ
să strălucească în frumuseţe şi podoabe ca luminătorii pe cer. Pentru
toate ai adus mulţumire lui Dumnezeu Celui ce te-a îmbogăţit de darurile
cereşti, cântând: Aliluia!
Icosul al 6-lea
„Această casă Tatăl o a zidit, această casă Fiul o a înnoit, această
casă Duhul Sfânt o a luminat şi a sfinţit sufletele noastre”, s-a cântat
la târnosirea Sionului românesc de la Argeş, Sfinte Neagoe. Aşadar,
Meşterul Manole, ziditorul sălaşului Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu, nu-i altul decât Însuşi Emanuel, Dumnezeu, Cel mai înainte de
veci. Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai
făcut!
Bucură-te, ctitorul Sionului românesc de la Argeş;
Bucură-te, că faima frumuseţii acestuia s-a răspândit în toată lumea;
Bucură-te, cel ce ai dăruit lui Dumnezeu buchet de flori duhovniceşti;
Bucură-te, că biserica ta este poarta cerului şi casa lui Dumnezeu;
Bucură-te, că Sfânta Filofteia sălăşluieşte în ctitoria ta;
Bucură-te, cel ce ai înzestrat cu podoabe scumpe ctitoria îngropării tale;
Bucură-te, că mulţi se minunează de această casă a lui Dumnezeu;
Bucură-te, că lăcaşul tău a devenit sălaş de veşnică odihnă multor dregători;
Bucură-te, cel ce ai dăltuit în piatră istoria neamului tău;
Bucură-te, că măreţia acestei biserici s-a păstrat peste veacuri;
Bucură-te, că şi în ceruri ţi-ai zidit lăcaş sfânt;
Bucură-te, că Dumnezeu a primit jertfa ostenelilor tale;
Bucură-te, Sfinte Neagoe, mărite voievod, învăţător al neamului românesc!
Condacul al 7-lea
Mare sărbătoare s-a făcut la târnosirea lăcaşului de la Argeş în
cinstea Preasfintei Fecioare Maria; căci toţi egumenii Sfântului Munte,
în frunte cu Patriarhul Teolipt al Constantinopolului, împreună cu
preoţi şi popor ales, au purces la această sfântă prăznuire, glăsuiesc
predaniile sfinte. Toţi s-au minunat de frumuseţea nespusă a bisericii
ctitorite de tine, binecredinciosule voievod, cântând lui Dumnezeu:
Aliluia!
Icosul al 7-lea
Dacă s-a săvârşit sfinţirea bisericii, unde avea să se sălăşluiască
în pace sfântul tău trup, ai rânduit, Sfinte Neagoe, ca această ctitorie
să rămână sălaş de linişte şi rugăciune pentru monahi şi pelerini, căci
Mitropolia ţării ai strămutat-o la Târgovişte, unde iarăşi ai zidit
măreaţă biserică, mulţumind lui Dumnezeu, iar noi îţi cântăm:
Bucură-te, fala Târgoviştei şi a întregului neam românesc;
Bucură-te, ctitorul Mitropoliei Ţării Româneşti;
Bucură-te, împăciuitorul Sfântului Nifon cu Radu Voievod;
Bucură-te, că minuni ai săvârşit prin credinţă adevărată;
Bucură-te, împodobitorul sfintelor moaşte a duhovnicescului tău părinte;
Bucură-te, ctitor înnoitor al Lavrei Dionisiu şi al altor mănăstiri athonite;
Bucură-te, că şi în Serbia ai înnoit mănăstiri şi biserici;
Bucură-te, înzestrător al multor lăcaşuri sfinte în toată Ortodoxia;
Bucură-te, că nici o biserică a ţării tale n-a fost lipsită de ajutor;
Bucură-te, cel ce ai statornicit legi şi predanii pentru ctitoriile tale;
Bucură-te, că nimeni nu poate spune multele tale înfăptuiri în numele lui Hristos;
Bucură-te, Sfinte Neagoe Basarab, rugător fierbinte pentru sufletele noastre!
Condacul al 8-lea
Dreapta credinţă păzind, calea săvârşind, cu pomul vieţii tale
încărcat de faptele credinţei, la sfârşitul vieţii pământeşti, te-ai
înfăţişat, Sfinte Neagoe, mare voievod, înaintea Dreptului Mântuitor,
Care ţi-a rânduit cununa împărătească a vieţii veşnice, aşezându-te în
ceata împăraţilor creştini pentru a cânta: Aliluia!
Icosul al 8-lea
Voind Hristos să arate lumii că nu în zadar se ostenesc cei ce iubesc
podoaba Casei lui Dumnezeu şi împlinesc voile Sale, aici pe pământ, a
preamărit cu aleasă cinste pe Sfântul Neagoe la săvârşirea sa din viaţa
aceasta trecătoare, aşezându-l în odihna Sa cea veşnică, de unde se
roagă pentru noi, cei ce-i cântăm:
Bucură-te, Sfânt voievod, cel ce ai avut gândul la moarte şi mintea înălţată la Dumnezeu;
Bucură-te, cel ce ai plecat din valea plângerii înainte de vreme;
Bucură-te, că Hristos ţi-a prevestit ceasul sfârşitului;
Bucură-te, că îngerii ţi-au slujit la petrecerea ta;
Bucură-te, că ai avut sfârşit bun şi creştinesc;
Bucură-te, cel ce ai cunoscut că sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de dânsele;
Bucură-te, că sufletul tău s-a lămurit ca aurul în topitoare;
Bucură-te, că ai nădăjduit în Dumnezeu, Care ţi-a descoperit minunile Sale;
Bucură-te, că dragostea pentru El te-a mistuit toată viaţa;
Bucură-te, că ai aflat milă şi har înaintea Dreptului Judecător;
Bucură-te, cel plin de lumină treimică şi suavă;
Bucură-te, rugător pentru neamul românesc cel binecredincios;
Bucură-te, Sfinte Neagoe, mărite voievod, învăţător al neamului românesc!
Condacul al 9-lea
Trupul tău, Sfinte Neagoe, plin de mireasma virtuţilor, a fost
îngropat cu cinste în Biserica Maicii Domnului, pe care ai zidit-o, iar
sufletul a fost aşezat de Mântuitorul Hristos, pe care L-ai iubit, în
grădina raiului desfătării, unde vezi faţă către faţă pe Dumnezeu,
Căruia Îi cânţi: Aliluia!
Icosul al 9-lea
Ştim din Sfintele Scripturi că nimic necurat nu intră în Împărăţia
lui Dumnezeu; iar Tradiţia adaugă: Nici un creator nu intră în veşnicie
decât purtând pe umeri pecetea vieţii sale. Tu, Sfinte Neagoe, eşti unul
dintre aceştia, că Hristos S-a recunoscut în chipul şi în faptele tale
pe care le-ai săvârşit aici pe pământ, spre slava Lui. De aceea îţi
cântăm:
Bucură-te, candelă aprinsă din lumina lui Hristos;
Bucură-te, cel ce te veseleşti împreună cu soboarele de îngeri;
Bucură-te, cel ce te desfătezi cu sfinţii, prietenii şi casnicii lui Dumnezeu;
Bucură-te, cel ce vezi pururea faţa Celui pe Care L-ai slujit;
Bucură-te, că urci din slavă în slavă către taina Sfintei Treimi;
Bucură-te, că în ceruri stai în lumina cea negrăită;
Bucură-te, cel ce ai descoperit din tainele lui Dumnezeu;
Bucură-te, că în juru-ţi s-aprind mulţime de lumini;
Bucură-te, că fiinţa ta este pătrunsă de mireasma harului;
Bucură-te, cel a cărui viaţă a fost ca o Sfântă Liturghie;
Bucură-te, că te împărtăşeşti din hrana cea nematerialnică;
Bucură-te, cel ce mulţumeşti lui Dumnezeu pentru tot ce ai primit;
Bucură-te, Sfinte Neagoe Basarab, rugător fierbinte pentru sufletele noastre!
Condacul al 10-lea
Dacă te-ai adăpat din izvorul luminilor necreate ale cerului, ai
devenit pentru noi izvor de binecuvântare, şi prin tine contemplăm raza
luminii celei întreit strălucitoare a dumnezeirii şi ne învăţăm a cânta:
Aliluia!
Icosul al 10-lea
Cultivând pe pământ, Sfinte Neagoe, ogorul sufletelor în care
Dumnezeu a picurat în chip nevăzut din harul Său, acesta a făcut roadele
Duhului Sfânt, iar ţie, care eşti în ceruri, îţi mulţumim pentru râvna
lucrului împlinit şi te cinstim cum se cuvine, zicând:
Bucură-te, floare rară a grădinii româneşti, răsădită în raiul desfătării;
Bucură-te, trandafir binemirositor cu petalele-n lumina necreată;
Bucură-te, auroră cu raze strălucitoare şi pururea vii;
Bucură-te, minte plină de parfumul bunelor învăţături;
Bucură-te, ochi lăuntric care vezi cele nevăzute de noi;
Bucură-te, fericit voievod, podoaba plaiurilor româneşti;
Bucură-te, văzătorul dumnezeieştilor taine ale cerului;
Bucură-te, icoană preafrumoasă a întregii Ortodoxii;
Bucură-te, piatră preţioasă tăiată din piatra Hristos;
Bucură-te, mărgăritar care împodobeşte cerul;
Bucură-te, lumină cerească aprinsă pentru veşnicie;
Bucură-te, scara virtuţilor împlinite pe care urcăm către ceruri;
Bucură-te, Sfinte Neagoe, mărite voievod, învăţător al neamului românesc!
Condacul al 11-lea
Binecredinciosule voievod al neamului românesc, Sfinte Neagoe
Basarab, urcându-te în carul virtuţilor, te-ai înălţat la frumuseţea cea
nespusă a Împărăţiei cerurilor. Roagă-te, plăcutule al lui Dumnezeu, ca
să ne mântuim şi învaţă-ne să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 11-lea
Mărite voievod, Sfinte Neagoe, nemitarnic mijlocitor la Dumnezeu
pentru neamul din care ai ieşit, fă milostiv pe Hristos pentru noi şi
roagă-L să dăruiască sufletelor noastre înţelepciune, pace şi mare milă,
ca să putem cânta:
Bucură-te, ajutorul celor căzuţi în vâltoarea necazurilor;
Bucură-te, alinarea durerilor trupeşti şi sufleteşti;
Bucură-te, vindecătorul bolilor celor nevindecate;
Bucură-te, dătătorul de înţelepciune tinerilor râvnitori;
Bucură-te, ocrotitorul văduvelor şi ajutorul orfanilor;
Bucură-te, părinte bun, sprijin pentru oropsiţi;
Bucură-te, purtătorul de balsamul tămăduirilor;
Bucură-te, călăuza pelerinilor şi a călătorilor;
Bucură-te, aducător de pace şi de belşug;
Bucură-te, împodobitorul bisericilor şi mănăstirilor;
Bucură-te, nădejdea celor fără de nădejde;
Bucură-te, reazemul celor osteniţi şi mângâierea nefericiţilor;
Bucură-te, Sfinte Neagoe Basarab, rugător fierbinte pentru sufletele noastre!
Condacul al 12-lea
Făclie purtătoare de lumină te are poporul român binecredincios,
Sfinte Neagoe, că luminezi şi acum căile lui şi întăreşti Biserica sa ca
să poată birui uneltirile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Pentru
aceasta, lui Dumnezeu Îi mulţumim că te avem purtător de grijă şi
luminător al neamului, cântându-I: Aliluia!
Icosul al 12-lea
Veniţi, toţi fiii neamului românesc, să lăudăm pe înţeleptul între
voievozi, Sfântul Neagoe Basarab, care de veacuri ne cheamă să ne
închinăm Preasfintei Treimi, Dumnezeului nostru, să îngrijim grădina
Maicii Domnului şi să cinstim pe sfinţi, urmându-le învăţăturile,
zicând:
Bucură-te, zid de pace şi linişte pentru neamul românesc;
Bucură-te, bucuria argeşenilor şi lauda Târgoviştei;
Bucură-te, stejar crescut în Grădina Maicii Domnului;
Bucură-te, străjer care veghezi asupra plaiurilor româneşti;
Bucură-te, risipitorul eresurilor şi al învăţăturilor deşarte;
Bucură-te, rugător fierbinte pentru toată creştinătatea;
Bucură-te, învăţător al învăţaţilor şi pildă dregătorilor;
Bucură-te, porfiră care împodobeşti Biserica Ortodoxă;
Bucură-te, vistierie plină de bunătăţi duhovniceşti;
Bucură-te, grabnic ajutor celor ce cinstesc numele tău;
Bucură-te, sprijinul nostru în vremea sfârşitului;
Bucură-te, scară către cer celor ce se mântuiesc;
Bucură-te, Sfinte Neagoe, mărite voievod, învăţător al neamului românesc!
Condacul al 13-lea
O, preaînţelepte voievod, Sfinte Neagoe Basarab, primeşte această
smerită rugăciune ce ţi-o aducem cu inimi curate noi, fiii neamului
românesc pe care l-ai iubit, izbăveşte-ne de toate necazurile şi
ispitele vieţii, rugând pe Dumnezeu să ne mântuiască sufletele, ca
împreună cu tine să-I cântăm: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)
Apoi se zice iarăşi Icosul 1: Fiu preastrălucit…, Condacul 1: Pe cel ce a strălucit…,
Icosul 1
Fiu preastrălucit, ieşit din viţa nobilă a neamului românesc, Sfinte
Neagoe, din fragedă copilărie ai fost hrănit cu învăţăturile cele
mântuitoare şi povăţuit spre împlinirea faptelor credinţei celei
lucrătoare prin iubire, plăcute lui Dumnezeu şi oamenilor. Pentru
aceasta, noi, cei ce săvârşim cu dragoste sfântă pomenirea ta, îţi
aducem această cântare:
Bucură-te, podoabă aleasă din neamul Basarabilor;
Bucură-te, veselia nespusă a bunilor tăi părinţi;
Bucură-te, copil curat întărit de harul Sfântului Duh;
Bucură-te, că Domnul Hristos ţi-a pus sufletul în lumină necreată;
Bucură-te, că tinereţile tale ţi-au fost călăuzite de Sfântul Nifon;
Bucură-te, cel ce te-ai deprins cu rugăciunea încă din copilărie;
Bucură-te, că ai sorbit din înţelepciunea înţelepţilor;
Bucură-te, harnic învăţăcel în dobândirea ştiinţelor acestei lumi;
Bucură-te, că Sfintele Scripturi ţi-au luminat viaţa;
Bucură-te, cunoscător şi împlinitor al operelor Sfinţilor Părinţi;
Bucură-te, cinstitor al călugărilor iscusiţi şi al creştinilor râvnitori;
Bucură-te, că prin tine s-a binecuvântat neamul românesc;
Bucură-te, Sfinte Neagoe Basarab, rugător fierbinte pentru sufletele noastre!
Condacul 1
Pe cel ce a strălucit ca o lumină în toate laturile Ortodoxiei,
măritul voievod Neagoe Basarab, să-l lăudăm cu inimi curate şi să-l
cinstim ca pe un adevărat dregător creştin şi învăţător inspirat de
Duhul Sfânt al neamului românesc, zicându-i cu bucurie: Bucură-te,
Sfinte Neagoe Basarab, rugător fierbinte pentru sufletele noastre!
şi această
Rugăciune către Sfântul Voievod Neagoe Basarab
Doamne Dumnezeul nostru, Dumnezeul îndurărilor şi a toată
milostivirea, Cel minunat întru sfinţii Tăi şi cărora le asculţi
rugăciunile, primeşte cererea noastră pe care Ţi-o aducem în ziua
prăznuirii prietenului şi casnicului Tău, Neagoe Basarab. Tu, Doamne, ai
rânduit neamului nostru, în toate timpurile şi locurile, unde se
preamăreşte numele Tău, eroi ai credinţei şi sfinţi care ţi-au plăcut
din neam în neam, între care străluceşte şi măritul Voievod Neagoe
Basarab. Pentru rugăciunile lui, revarsă peste noi toţi pacea şi
liniştea Ta binefăcătoare, ca să biruim fiecare necazurile şi ispitele
vieţii: dregătorilor trimite-le dreaptă înţelepciune, ierarhilor chip
sfinţeniei, preoţilor împlinirea misiunii la care au fost chemaţi,
monahilor răbdare şi smerenie, iar poporului binecredincios ocrotire şi
ajutor în vremea necazurilor, ca toţi să Te preamărim pe Tine, Tatăl,
Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, în vecii
vecilor. Amin.
Piesa „Mămucă” este compusă de Alexandra Ungureanu alături de Skizzo Skillz, Sebastian Lazăr, Teodora Păcurar și Vlad Mazarel și este inspirată din experiențele și trăirile personale ale artistei.
Născută pe 28 decembrie 1981, la Oneşti, Alexandra Ungureanu este o artistă ce a început să ia lecţii de canto şi de pian la vârsta de şase ani, iar în adolescenţă a studiat chitara.
Primele piese ale Alexandrei Ungureanu au fost compuse de Dinu Giurgiu, Ionel Tudor, Adrian Despot, Marius Teicu si Cornel Ilie. Din anul 2001, artista a început să colaboreze cu trupa Sistem, alături de care a lansat piese ca “Emoţii”, “Speranţe” şi “Departe de tine”.
Din anul 2004 şi până la începutul anului 2018, Alexandra Ungureanu a colaborat cu trupa Crush, iar printre piesele de succes lansate împreună se regăsesc „Hello”, „Aprinde dragostea”, „I need you more”, „Iubire de-o vara”, „Cuvinte” şi „C’est la vie”. Ultimul single semnat Crush+Alexandra Ungureanu a fost lansat în anul 2017: “Copiii din noi”.
În anul 2018, Alexandra Ungureanu a lansat o nouă piesă, “Bate Bate”, o colaborare de succes cu Marius Moga, care a adunat câteva milioane de vizualizari pe YouTube încă din primele săptămâni de la lansare.
Ma straduiesc de cateva ore să scriu ceva despre piesa asta. Abia aşteptam să se lanseze, mă mutam de pe-un picior pe altul, dar ironia face ca acest lucru să se întâmple într-un moment complicat sufleteşte pentru mine. Un moment în care mi-aş dori cel mai tare să o îmbrăţişez pe mama şi să-i plâng pe umăr şi să fie linişte, dar ştiu că m-ar certa pentru că am ajuns în situaţia asta, deşi sigur o doare că sufăr. Probabil că vi s-a întâmplat şi vouă asta de multe ori… Aşa s-a născut Mămucă, din gânduri şi stări sensibile, după ce bunul meu prieten, Sebastian Secan, mi-a trimis să ascult refrenul din Maramureş, “Mămucă, nu mă sfădi”. Mulţumesc echipei care a conturat de la un cap la altul proiectul #Mamuca,din studio, cei mai talentaţi – Sebastian Lazar, Vlad Mazarel, Gabriel Baruta, mulţumesc Teodorei Pacurar pentru textul simţit şi trăit, nu mi-aş fi putut imagina altfel piesa asta! Mulţumesc, @SkizzoSkillz, pentru entuziasmul şi promptitudinea cu care ai îmbrăţişat proiectul ăsta, partea ta e acum preferata mea din piesă ;) Mulţumesc echipei @catmusic, sunteţi foarte faini şi implicaţi, vă ador! Mă bucur că am putut avea din nou amprenta lui Cosmin Florea pentru partea vizuală, m-am îndrăgostit pe loc de ideea propusă! Mulţumesc, Silviu Mîndroc, mi-a plăcut maxim să lucrăm iar împreună, mulţumesc, Diana Ionescu, pentru make-up, mulţumesc vecinei Ioana (vecina mamei), pentru că a fost “mama” lui Skizzo în acest clip珞 Am lăsat-o la final chiar pe ea, protagonista… Mulţumesc, mama (Anca Ungureanu), pentru că ai fost de acord să filmezi alături de mine pentru videoclip! Tu cunoşti foarte bine culisele acestei lumi în care mă desfăşor, dar iată că mai trăim împreună şi experienţe noi 🙂 Îţi multumesc că ai acceptat această piesă şi îmi doresc ca ea să fie terapie pentru părţile mai puţin bune din relaţia noastră, pentru care să ne iertăm reciproc, şi fiecare pe sine…
Nota theodosie.ro: Intenţionăm să aducem în atenţie melodii şi artişti care să bucure şi să încânte, să ne îndemne la reflecţie, într-un proiect aparte, gândit sub umbrela conceptului DeliaDebate (apud Năzuințe). Dacă aveţi propuneri pentru această secţiune a sitului nostru sau completări biografice (măgulitoare!), vă rugăm să le sugeraţi în secţiunea de comentarii. Ştim că gusturile nu se discută, aşa încât nu există limitări de gen muzical sau de temă lirică, sub rezerva cerinţei de a argumenta (pe larg!) sugestiile excentrice 🙂