Cuvintele de mai jos constituie finalul relatării experiențelor Părintelui Arsenie din decursul vieții sale și sunt, cumva, o concluzie și un diagnostic amar asupra stării în care se găsește societatea. Dar am ales să fie prezentate primele pentru că rezonează cel mai tare cu situația noastră de astăzi. Ca și Starețul Sampson, a fost un preot monah deosebit, care a trecut prin vremuri tulburi atât pentru lume, cât și pentru Biserică în Rusia comunistă.
În decursul multor ani de trăire în „lagărul morții” (așa numeam noi, deținuții, lagărul cu regim strict, unde ne trimiteau nu pentru ispășirea pedepsei, ci cu siguranță pentru a fi omorâți), am înțeles că oamenii care se aflau acolo nu mai sperau la nimic. Așteptau numai moartea, de aceea definiția binelui și a răului era cu totul alta la majoritatea deținuților. Alta faţă de cea din libertate. De aceea şi raportul lor faţa de viața personală şi faţă de cea a aproapelui era altul: aspru, brutal fără îngăduinţă. Însăşi definiţia „binelui şi a răului” era înţeleasă în chip demonic: „bine” când aproapelui îi era rău şi „rău” când aproapelui îi este bine. Din acest punct de vedere erau analizate acţiunile tale şi erau înţeleşi străinii.
În această împrejurare de iad, când omul din lagăre venea la pocăinţă, la
mărturisire, el era încărcat cu o astfel de povară de păcate, încât preotul se
pierdea cu firea. Preotul nu mai ştia: Oare are dreptul de a-i ierta lui toate
acele păcate cumplite?
Cel venit la mărturisire nu mai avea timp pentru a-şi schimba şi îndrepta
viaţa. Mâine îl pot omorî tocmai prietenii lui criminali sau îl pot împuşca
paznicii, în mină îl poate îngropa minereul sau să-l strivească copacul ce se
taie în pădure. Dacă eu îi refuz mărturisirea, acest om va pleca din această
viaţă nepocăit şi neîmpăcat cu Dumnezeu. Oricât de păcătos ar fi, el a venit
să se căiască şi să primească iertare de păcate, după măsura conştiinţei sale.
Stând în faţa celui ce se mărturisea, ascultând sincera lui spovedanie,
uneori mă îngrozeam de cele auzite. Sufletul meu îngheţa, însă ascultam, luam
aminte şi, dacă înţelegeam că era sincer, atunci îi dezlegam păcatele. Se
întâmpla ca, ascultând mărturisirea, să-l rog pe deţinut să aştepte până seara
următoare. Eu mă rugam toată noaptea aceea ca Domnul să-mi dea puteri de a
dezlega păcatele celui ce s-a mărturisit. Deseori se întâmpla ca în zilele
următoare deţinutul ce s-a mărturisit să moară. În aceasta se arăta Pronia lui
Dumnezeu. Dacă vedeam nesinceritate în căința celui venit, atunci îi vorbeam
despre necesitatea sincerității căinței, iar dezlegarea de păcate nu i-o
săvârșeam.
Au fost
câțiva deținuți la care nu am putut să le dezleg păcatele. Pe deasupra, atât de
mari erau răutățile săvârșite de acești oameni, încât conștiința mea
duhovnicească a fost chinuită și mai mult. Din această cauză, de două sau de
trei ori au încercat chiar să mă omoare. Această intenție a lor confirma încă o
dată dreptatea hotărârii mele. Mai înainte de a fi exilat, am citit multe cărți
bune și duhovnicești despre mărturisire, scrise de Sfinții Părinți ai Bisericii
și de autori contemporani. Aceste cărți s-au întipărit în sufletul și în
conștiința mea ca un adevăr neschimbat.
În comuniunea cu fiii mei duhovnicești mă
conduceam după aceste adevăruri. Am împrumutat și experiența preoților ce erau
duhovnicește cu mult mai înalți și mai îmbogățiți de îndelungata lor slujire în
Biserică. Acești preoți m-au pregătit să pot ajuta și în aceste cazuri
neașteptate din lagă pe oameni sortiți morții, îngreuiați cu cele mai groaznice
păcate: crime nenumărate, violențe, jafuri, tâlhării.
Stăteam uneori în îndoială în privința binelui
duhovnicesc făcut cu acești deținuți din lagăr. În 1961, întâlnindu-mă cu
Episcopul Atanasie, i-am povestit amănunțit despre aceste cazuri și l-am
întrebat dacă am procedat bine. Vlădica Atanasie mi-a răspuns că aceste cazuri
le-a întâlnit și Sfinția Sa și că a procedat la fel.
Vă aduceţi
aminte? Biserica noastră nu era prea mare. Intrând în ea, te cuprindea imediat
umilinţa şi împăcarea. }n Moscova nu se auzea despre biserica noastră.
Enoriaşii, în
majoritate, erau oameni intelectuali şi mulţi tineri între 18 şi 30 de ani.
Oameni înstăriţi erau destui. Ceilalţi enoriaşi erau din împrejurimile
bisericii. Numărul persoanelor din comunitate era în medie de 90-95, dar venea
şi mult norod din diferite părţi ale Moscovei. Biserica întotdeauna era plină.
Noi toţi, care suntem de faţă acum, noi am întemeiat obştea noastră. Pentru
aceasta vreau să-mi împart gândurile mele cu voi, fiii mei duhovniceşti.
Sunt
şaisprezece ani de când mă aflu din nou în mijlocul vostru. Timp de 18 ani,
cât am fost închis în lagăr, s-a schimbat pacea şi mentalitatea oamenilor,
chiar şi voi, iubiţii mei fii duhovniceşti, v-aţi schimbat.
Credinţa a
devenit la mulţi diferită, perceperea lui Dumnezeu a luat o „nuanţă manierată”.
Desigur, Dumnezeu în Treime, Maica Domnului, Sfinţii şi canoanele, într-un
cuvânt Biserica, sunt şi vor fi aceiaşi, dar peste toate aceste adevăruri s-a
pus un val de ceaţă: „progresul contemporan”.
Dumnezeu există
şi îndoieli în privinţa Sa nu sunt, dar auzi adesea aceste cuvinte: „ieşite din
practică”, „cosmice”, „ieşite din sfera lumească”. Şi acestea le rostesc
oamenii credincioşi. Ei cugetă aşa: „Desigur, este Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu şi sunt şi Sfinţii. Această tradiţie bună, bisericească, învie credinţa
şi îi dă continuitate apostolică, în duhul din vechime. Biserica este
necesară, dar voi gândiţi-vă: două mii de ani ne despart pe noi de vremea
înfiinţării ei. În acest timp de două mii de ani omul a devenit altul,
intelectual. A sporit ştiinţa şi în jurul omului totul s-a reînnoit şi s-a
schimbat, dar Biserica a rămas în cercul ei”.
Cuvântul
„ecumenism” în înţelesul său e bun, dar pentru Ortodoxie este vătămător.Aşa gândesc eu
și părerea mea nu o impun nimănui.
Credinţa în
Dumnezeu curată de la începutul lumii, numită şi „copilărească”, ce exista la
mulţi oameni ruşi, se mai găseşte acum doar la puţini credincioşi.
Cunoaşterea cea
materială, „raţionalismul”, a intrat prea adânc în sufletele oamenilor.
Spun toate
acestea cu amărăciune şi cu tristeţe, dar cred că Domnul Dumnezeu, până la urma
urmei, Îşi va deschide înţelepciunea Sa oamenilor.
Eu mă întâlnesc
cu mulţi oameni. Fiecare îşi deschide sufletul său în mod deosebit, unul
într-un fel, altul în alt fel. Dar pot eu oare să-i numesc fii duhovniceşti pe
toţi cei care vin la mine? Cu părere de rău, nu. La unii din ei în cugetarea
inimii lor a apărut independenţa. Pentru ei, eu nu sunt un părinte duhovnicesc,
călăuzitor al vieţii lor, aşa cum era în obștea noastră, ci pur şi simplu un
preot chemat pentru a-i mărturisi, a le ierta păcatele şi pentru a-i împărtăşi.
Sfaturile şi îndemnurile mele ei le ascultă, dar procedează și trăiesc după cum
gândesc ei şi cu aceasta mă socotesc pe mine părintele lor duhovnicesc,
amăgindu-se că trăiesc sub povăţuirea mea duhovnicească.
Discutând cu preoţii şi ierarhii veniţi la mine, aud de la ei tot felul de evenimente. Părinţi duhovniceşti, fii şi fiice duhovniceşti, care să-şi poată conduce viaţa lor duhovnicească în înţelesul deplin al cuvântului, devin din ce în ce tot mai puţini. Aceasta e o mare tragedie duhovnicească pentru omul credincios contemporan, dar cred că starea aceasta va trece şi din nou se vor reînnoi mănăstirile, bisericile şi comunităţile creştine. Bisericii îi va aparţine rolul de conducere în viaţa comunităţilor creştine.
Din cartea Părintele Arsenie, acuzatul «ZEK-18376». Un sfânt în lagărele comuniste, Editura Egumenița, 2009.
Observații: Cuvintele acestea au fost rostite de Părintele Arsenie în vremea bolșevică. De atunci Biserica s-a ridicat, mai ales în Rusia, nu mai este prigonită atât de virulent. Totuși remarcile lui rămân actuale pentru că decadența duhovnicească, împietrirea și întunecarea oamenilor, crește mereu. Comunismul a fost o etapă violentă în acest proces de degradare, dar asistăm acum la unul de o violență subtilă, mascată, antihristică. Nu doar de pecetea formală trebuie să fugim și de erezii, ci prima dată de duhul inuman care se înstăpânește la nivel individual, dar și colectiv, instituționalizat. Lumea nu mai reacționează la ororile erorilor care îi sunt impuse pentru că îi lipsește duhul de pocăință, de credință, simțul acut al normalului. Chiar și credința a devenit rigidă sau formală.
Este imperioasă
acum revenirea la umilința și smerenia și la valorile pe care le-a sădit Dumnezeu
în sufletul omenesc. Vorbim de un adevărat zbucium de a scăpa de ghearele
nepocăinței.
Întrebările altui ucenic[1] şi răspunsurile Starețului
OSÂNDIREA ALTORA
Ucenicul: Ce înseamnă osândirea şi de ce
Sfinţii Părinţi îl alătură pe cel care osândeşte lui Antihrist?
Stareţul: Osândirea se face atunci când
vezi sau afli de un păcat sau defect al fratelui tău şi spui în inima ta: „După
părerea mea, merită chinuri, pedeapsă sau boală”. Atunci te faci judecător peste aproapele tău şi te aşezi singur pe tronul
singurului Judecător, Hristos; şi, pentru această mândrie nebună, te asemeni
lui Antihrist. Vorbirea de rău şi defăimarea sunt altceva, fără a ajunge totuşi
la osândire. Ruşinarea este atunci când, fără să vrei, din pornirea spontană a
firii, sufletul tău se revoltă din pricina unei fapte ruşinoase sau a unui
cuvânt mârşav. Tăcerea Părinţilor, preocupaţi de lucrarea lăuntrică, nu ştia
de păcatele semenilor lor, ci privea numai la propriile greşeli.
VORBIREA DESPRE PĂCATELE ALTORA
Ucenicul: La spovedanie, îmi este îngăduit să vorbesc despre un altul care mi-a greşit cu cuvântul sau cu
fapta?
Stareţul: Vrei să te căieşti tu pentru el? Dacă nu vrea să îşi recunoască păcatul, atunci vorbeşte doar despre ale tale: Am păcătuit
prin grăire de rău sau prin convorbiri neruşinate sau ceva de felul ăsta.
PĂCATELE ALTORA
Ucenicul: Pot să îi propun unui frate să
meargă să se căiască la stareţul lui pentru un păcat pe care l-a făptuit cu cuvântul?
Stareţul (zâmbind): Porţi grijă cam prea
mult de mântuirea fratelui tău. Cred că e mai bine să te rogi ca Domnul Însuşi să îl inspire.
MĂRTURISIREA GÂNDURILOR PĂTIMAŞE
Ucenicul: Părinţii spun că descrierea
amănunţită a gândurilor şi faptelor pătimaşe este fără rost, că e de-ajuns să
le explici într-o relatare generală, că reamintirea lor întinează buzele şi
mintea. Aşa este?
Stareţul: Aşa e. Părinţii erau mult mai încercaţi decât noi în problemele
sufletului. Numai că fiecare are regula lui. Un stareţ îţi poate asculta
spovedania fără patimă sau pagubă; şi să presupunem că tu însuţi chiar
poţi face o descriere amănunţită fără patimă, cu părere de rău şi defăimându-te
însuţi, pentru smerenie. În felul acesta, o spovedanie amănunţită (deşi rar)
poate fi folositoare. Dar, în realitate, bătrânii ştiau marea milostivire a lui
Dumnezeu, Care nu vrea să ne vadă ajunşi în cea mai joasă umilinţă; astfel, ei
au socotit mai bine să scurteze mărturisirea
gândurilor rele. Uneori diavolul e cel care le trimite, în aşa fel încât să descoperi
nu gândurile tale, ci sugestiile lui; şi te va amăgi că faci un lucru bun.
Alteori, stareţul, nefiind foarte tare, nu poate alunga imediat gândurile tale
din urechile inimii lui.
GÂNDURILE ÎMPOTRIVA STAREŢULUI
Ucenicul: Ar fi mai bine, deci, să
păstrezi tăcerea cu privire la gândurile rele şi defăimătoare la adresa
stareţului, a vieţii şi slăbiciunilor lui?
Stareţul: Aceasta depinde de stareţ. Ε mai bine să taci cu privire la amănuntele gândurilor şi să vorbeşti în
linii mari că „Am avut gânduri defăimătoare la adresa Sfinţiei Voastre”. Uneori diavolul vrea să batjocorească şi să clevetească pe stareţ cu
buzele tale şi tu o să-l distrezi pe diavol devenind purtătorul lui de cuvânt.
Dacă stareţul e încercat, fără tulburare îţi va explica toate acestea. Dar,
dacă e slab, se va scârbi, mai ales dacă acest război se prelungeşte. Stareţul
te-ar putea chiar respinge, din propria lui şi din propria ta lipsă de experienţă. Numai foarte rar îngăduie
Domnul unuia mai tânăr să mustre pe cel mai bătrân, deşi noi toţi suntem
datori să îi iubim pe cei care ne mustră.
DEOSEBIREA GÂNDURILOR
Ucenicul: Cum putem deosebi gândurile noastre de cele care ne vin de la vrăjmaşul?
Stareţul: Un anumit pustnic de la Koneviț spunea că, după ce sc ocupase îndelung cu trezvia minţii, tot nu putea deosebi gândurile lui de cele ce i le dă vrăjmaşul. Atunci când vrăjmaşul îți abate gândurile la ceva, el nu spune: „Du-te de fă asta sau aceea”. El pare să gândească în locul tău şi îți spune cu propriul tău gând: „Mi-ar place să fac asta sau aceea. Cred că e un lucru bun acesta, dar acela dăunător; m-am hotărât să fac cutare”. Adesea toate acestea nu sunt gândurile tale, ci ale lui, dar camuflate sub masca propriului tău „eu” sau sub cea a „eu-lui” lui. Tu ai impresia că ele sunt gândurile tale, dar nu-s; tu nu auzi decât insinuările lui.
DURATA SPOVEDANIEI
Ucenicul: Anumiţi preoţi cu educaţie
teologică cer, pentru curăţirea sufletului, spovedanii foarte amănunţite.
Stareţul: Lasă-i în pace, doar e treaba lor. Numai că, pot ei păstra procedura asta, dacă ar avea, de pildă, de
ascultat 500 de spovedanii în trei ore?
RUGĂCIUNEA MINŢII
Ucenicul: Stă rugăciunea minţii la
îndemâna oricui?
Stareţul: Pe oricine îl cercetează Domnul cu o încercare dureroasă, cu un necaz sau cu lipsirea de un
semen iubit, acea persoană se va ruga spontan, fără să-şi propună asta, cu toată inima sa, cu toate gândurile şi cu toată
mintea sa. Prin urmare izvorul rugăciunii se află în oricine, dar el se deschide ori prin adâncirea treptată în sine, potrivit cu
învăţăturile Părinţilor, ori spontan, într-o clipită, prin intervenţia directă a lui Dumnezeu.
IUBIREA PENTRU MAICA DOMNULUI
Ucenicul: Unii dintre părinţii pe care îi
cunosc au o dragoste mare pentru Maica Domnului şi se laudă cu ea; de ce ni se pre,
însă, înflăcărarea aceasta a lor îndoielnică?
Stareţul: Da! Oricine face paradă de virtuţile lui e într-o stare suspectă. Uneori ne lăudăm cu rugăciunile noastre, dar în acelaşi timp suntem departe de împărăteasa Cerului. Să ne rugăm Maicii Domnului având virtuţile ei în noi înşine – curăţie, smerenie – şi nu cu rugăciunile acestea, rostite cu mândrie.
CITIREA CĂRŢILOR SFINŢILOR PĂRINŢI
Ucenicul: Care cărţi ale Sfinţilor Părinţi
e mai bine să le citim: cea a lui Ioan Scărarul, a lui Isaac Sirul sau a lui Varsanufie?
Stareţul: Citeşte cuvintele Sfinţilor din
faptele tale.
ACATISTELE
Ucenicul: Ce trebuie să se spună despre Acatistele cu care unii obişnuiesc să îşi umple pravila?
Stareţul: Omul care pătrunde cuvintele Acatistului aidoma imnografului şi care
intră în miezul fiecărui cuvânt se roagă prin Acatist şi aduce laude nu lipsite
de raţiune – adică, atât timp cât nu îşi atribuie luişi, minţii lui, ostenelile altuia
şi cuvintele altuia, sau psalmii, sau cântările. Nu suntem decât cititorii lor.
Nu sunt David toţi cei care citesc Psaltirea şi nu sunt Damaschin cei care citesc
canoanele. Simpla rugăciune a cârciumarului e mai bună şi e mai aproape de noi
toţi.
CALEA MÂNTUIRII
Ucenicul: Care e modul cel mai simplu de a
te mântui? Care e calea? Întreb pentru mine însumi.
Stareţul: Închipuie-ţi că Domnul Iisus Hristos Se plimbă prin lume în toată simplitatea Sa omenească, evanghelică. Dacă ai umbla împreună cu El, ai fi cu ceva mai bun decât ești acum?
Ucenicul (după ce se gândeşte o clipă, răspunde): Cred că aș rămâne la fel ca înainte, fără vreun har deosebit de la Dumnezeu. Şi apoi nu au fost mulţi cei care L-au urmat şi apoi au căzut?
Stareţul: Şi ce atrage harul lui Dumnezeu mai mult decât orice altceva?
Ucenicul: Nu ştiu, părinte.
Stareţul: Dacă ai avea o inimă simplă, precum Apostolii, nu ţi-ai tăinui slăbiciunile omeneşti, nu te-ai preface a fi în mod deosebit evlavios, dacă ai umbla liber de făţărnicie, atunci ai fi pe calea cea bună. Deşi e uşoară, nu oricine o poate găsi sau înţelege. Ea e drumul cel mai scurt către mântuire şi atrage harul lui Dumnezeu. Neprefacătoria, neviclenia, sinceritatea sufletului – iată ce este pe placul Domnului, Care e smerit cu inima. De nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Matei 18,3).
ÎNFRÂNGEREA INIMII
Ucenicul: De ce ajung uneori să mă dezgust
de prostia și neştiinţa oamenilor care vin la Sfinţia Voastră, deşi ştiu
că mulţi se folosesc venind aici?
Stareţul: Pentru că nu ai inimă înfrântă. Cel rănit de dragostea pentru aproapele său nu observă prostia lui. Ci, mai degrabă, se roagă Domnului cu teamă să i se arate ce să spună pentru folosul semenului şi împlineşte lucrarea de a sfătui cu evlavie, ca pe un lucru al Domnului. Câteodată nici după rugăciune nu găseşti un răspuns folositor; atunci te rușinezi şi ar trebui să te mustri însuţi. Având această cunoaştere a propriei tale nevrednicii, şi nu a prostiei oamenilor, poţi să spui oricui: rugaţi-vă pentru mine, un rob al lui Dumnezeu.
SENTIMENTUL PENTRU STAREŢ
Ucenicul: Cum de se face că uneori vă iubesc, aşa ca acum (aveam lacrimi în ochi, iar vocea îmi tremura), iar alteori mă enervez din pricina oamenilor mulţi care vin şi vă necăjesc?
Stareţul: Mă vei înţelege, oare, vreodată? Asta e pentru că nu te-ai făcut călugăr, ci eşti încă un simplu trecător; tot mai ai de lucru la lepădarea de lume. Vrei să-mi prinzi vorbele din zbor; vrei să afli mântuirea în trecere, să înveţi în grabă. De aici şi tot entuziasmul ăsta, pupatul ăsta al mâinilor sau umerilor stareţului. Dar eu, faţă de părintele Teodor, fără fanatism, eram gata oricând să cad în genunchi la picioarele lui, cu dragoste filială. Uită-te la Anatolia egumena şi la Maica Arcadia[2]! Ele nu îi invidiază pe cei ce vin la mine. Sunt gata să le facă loc oricând şi oriunde. În acelaşi timp, ele mă iubesc mai mult decât tine pentru că împlinesc cuvintele mele în faptele lor. Când te va slobozi Domnul şi pe tine cu totul din lume? Poate că şi tu vei iubi vreodată pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Mai mult, dincolo de asta, nici nu îţi doresc starea sufletească a Tavitei.
Notă: Maica Tavita, despre care se vorbește
aici, trăia în Mănăstirea Borisov, fiind nu numai o călugăriță cu o severă
viață ascetică, ci și o bătrânică foarte harnică; avea grijă de multe alte persoane
și dădea povețe multora. Dar avea și o dispoziție foarte extaziată a
sufletului, căutând lucrările înalte ale vieții duhovnicești, fără a disprețui
cu totul slava omenească sau a se curăța de alte patimi. Judeca sever
slăbiciunile altora, pesemne dintr-o lipsă de smerenie. Și, deși a fost
povățuită mult de duhovnici, nu și-a părăsit nici râvna nepotrivită, nici
dispoziția extaziată. Din acest motiv a căzut în amăgirea vrăjmașului și a
murit în stare de demență, chiar dacă parțială.
Cuvintele starețului către Părintele Antonie că
poate va ajunge și el să își iubească aproapele ca pe sine însuși s-au împlinit
30 de ani mai târziu, după moartea părintelui Leonid. În 1871, după ce a
demisionat din funcția de egumen al Mănăstirii Cermenețk, Părintele Antonie
Bohkov se stabili în Schitul Sfântul Nicolae Ugrejski, lângă Moscova. În acel
an a fost epidemie de holeră în Moscova și, de aceea, egumenului Mănăstirii
Ugrejski i s-a cerut să trimită ieromonahi la Moscova ca să ajute preoții
moscoviți în săvârșirea sujbelor pentru bolnavi și muribunzi și pentru a-i
îngropa pe cei morți. Atunci Părintele Antonie însuși și-a exprimat dorința de
a se închina acestei lucrări de filantropie. La începutul lui 1872 se mută
într-un spital pentru muncitorii de rând din Moscova, unde i se pregătise o
chilie anume pentru dânsul. Timp de două luni, starețul de 70 de ani spovedi
zilnic și îi împărtășea cu Sfintele Taine pe mulți dintre bolnavi, el însuși
împărtășindu-se zilnic. De asemenea, săvârșea Sfântul Maslu pentru trei persoane
zilnic și, câteodată, slujea îngroparea a câte șase oameni într-o singură zi,
pe timp de iarnă, într-un paraclis neîncălzit. Pe când făcea acestea, Părintele
Antonie spunea despre sine însuși că niciodată nu a mai încercat sentimentul
unei așa sănătăți sau al unei păci sulfetești atât de mari ca în acea perioadă.
În cele din urmă, la 17 martie (fosta sa zi onomastică – Sfântul Alexie, omul
lui Dumnezeu), s-a îmbolnăvit de tifos exantematic și a murit la 5 aprilie. A
fost îngropat în Mănăstirea „Sf. Nicolae Ugrejski”.
Ierom. Clement Sederholm, Viața și învățăturile Starețului Leonid de la Optina, p. 192-200.
[1]
Alexei Policaropivici Bohkkov, mai târziu Antonie, egumen al Mănăstirii
Cermenețk.
[2] Anatolia, din Mănăstirea Borisov, era o femeie
de o bunătate deosebită, cu
o inimă foarte caldă. Pe Arcadia, de la Mănăstirea Sevsk, din
pricina ținutei distinse și a nobleții ei,
stareţul o numea amuzat „Regina”.
Întrebările unui ucenic și răspunsurile Starețului Leonidconsemnate de cel dintâi în scris
ΡAZA GURII
Ucenicul: Cum să fac când sunt în tovărășia altor fraţi și nu mă pot înfrâna de la vorbă şi apoi, vorbind, jignesc pe cineva prin ceea ce spun?
Starețul: Ar trebui să-ţi aminteşti de strigătul Bisericii către Dumnezeu: Pune, Doamne, pază gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele (Psalmul 140, 3). Mai mult, ar trebui să socoţi că cei care vorbesc o fac cu înţelepciune duhovnioească şi că sunt vrednici de asta, dar pe tine să te vezi nevrednic de a vorbi cu dânşii. Când îți pun ei o întrebare, tu răspunde cu respect.
Când ajungi să te împotriveşti în
cuvânt, căieşte-te şi fă tot ceea ce poţi ca să te îndrepţi. Ar trebui, de
altfel, să te porţi astfel încât fraţii să observe că faci un efort anume ca să te îndrepţi.
JUDECAREA CELORLALŢI
Ucenicul: Cum ar trebui să mă port când îi văd pe alții exprimându-şi liber gândurile şi sunt scandalizat? Daratunci când, cu privire la Sfinţia Voastră, Părinte, nu văd întotdeauna blândeţea unui stareţ în purtarea faţa de alţii şi atunci mă simt şi eu jignit?
Stareţul: Ţi se pare asta pentru că îţi lipseşte atenţia şi îţi lipseşte înţelegerea. Nu trebuie niciodată să judeci pe cineva de vreme ce nu cunoşti raţiunea lucrurilor sale. Şi nici scopul, care se ascunde în spatele felului în care mă port cu alţii nu îl ştii. Astfel de fapte pot scoate la iveală mult mai iute caracterul interior al unei persoane şi sunt necesare în cazul celor ce se comportă cu trufie. Aşa că nu ai dreptate. Încearcă mai bine să fii atent la tine însuţi şi să nu mai urmăreşti faptele, purtarea şi treburile altora. Ai venit la şcoala lepădării de sine ca să faci ce ţi se spune; de aceea nu ai dreptul să judeci când, unde, cum şi cu cine au alţii treabă.
DRAGOSTEA
FRĂŢEASCĂ
Ucenicul: Nu văd dragoste între fraţi şi nu aflu pe nimeni cu care să pot vorbi despre Sfintele Scripturi.
Stareţul: Ε cu neputinţă să nu existe dragoste între ei. Asta ar trebui să gândeşti şi asta este concluzia corectă la care ar trebui să ajungi. Dacă nu vezi dragoste între ei asta e pentru că nu ai tu însuţi dragoste. Tu însuţi trebuie să arăţi primul faptele adevăratei iubiri şi apoi o să vezi că dragostea sălășluiește între ei și e din plin păstrată în tine. Mai mult, nis-a dat poruncă de la Dumnezeu sa iubim pe aproapele cu inimă curată, dar nu scrie nicăieri să căutăm noi iubirea lor. Dacă ei nu sunt în stare sau, mai bine spus, dacă nu îndrăznesc să discute cu tine despre Scripturi, atunci nu o căuta cu dinadinsul. Cine are smerenie, acela are şi simplitate, iar acest vlăstar dumnezeiesc nu iscodeşte judecăţile lui Dumnezeu. Se supune lor, pur şi simplu, cu credinţă, iar la timpul cuvenit se mulţumeşte cu acele concepţii pe care credinţa i le dezvăluie. Dumnezeu nu o sâ îl întrebe pe începător de ce nu a ajuns teolog, ci mai degrabă de ce nu a luat aminte la sine. Dumnezeu nu îl va părăsi în cele ce îi privesc mântuirea. Or, dacă e plăcut Lui, îi va descoperi şi tainele căilor Lui. Mintea luminată cu lumina lui Dumnezeu, potrivit măsurii credinţei sale, e mai presus de orice carte de învăţătură, căci evident că mintea descoperă învăţătura şi nu învăţătura mintea.
SPORIREA
DUHOVNICEASCĂ
Ucenicul: De ce am ajuns ca după cinci ani de vieţuire in mănăstire şi încercări susţinute de a mă îndrepta, să simt contrariul: că am devenit de fapt mai rău, faptele mele necugetate, inima rece şi laşă de a mărturisi?
Stareţul: Foarte puţini s-au înălţat în scurt timp pe aripile credinţei şi virtuţii spre cerul cel duhovnicesc sau au simţit în ei certitudinea veşnică întru nădejde şi logodna cu slava viitoare. Foarte puţini, după osteneli îndelungate, au simţit mistic răsplata cea mângâietoare sau florile bunei făptuiri în Domnul, care să îmbie gândul la mulţimea roadelor în via cea dintru înălţime a lui Hristos. Şi sunt alţii care nu vor simţi niciodată acestea în toată viaţa lor pământească, potrivit rânduielii Ocrotitorului nostru cel ceresc, Dumnezeu, Care întotdeauna dă ceea ce e bun pentru noi. Căci noi, cruzi încă în înțelegerea judecăţilor Celui ce conduce lumea, cerem adesea instrumente care, în ele însele şi în puterea lor, sunt spre mântuire, dar pe carenoi, în nepriceperea noastră, le-am folosi în defavoarea noastră. De aceea iubitorul Părinte al Luminilor ascunde unor oameni evlavioşi darurile care sunt spre mântuire altora, lor însă aducându-le pierzarea. Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu, Care le ştie pe toate, ne-ar împlini orice dorinţă? Cred, deşi nu sunt sigur, că toată lumea s-ar pierde. Chiar dacă nu respinge rugăciunile celor aleşi ai Lui, totuşi, uneori Dumnezeu nu le împlineşte cererile. Și asta numai pentru a le potrivi pe toate în cel mai bun mod, potrivit cu voia Sa dumnezeiască. Ar mai trebui să ştii că oamenii care trăiesc fără a lua aminte la ei înşişi nu sunt niciodată găsiţi vrednici de a primi har; dar dacă totuşi se învrednicesc de aceasta numai prin bunătatea lui Dumnezeu se petrece doar înainte de sfârşit. Ori, numai pentru că tu nu te vezi înaintând, nu înseamnă că nu înaintezi deloc. Astfel de trăiri pot sădi adevărata smerenie în inima ta. Iar când ai dobândit cunoaşterea că eşti lipsit de roade duhovniceşti, atunci trebuie să-ţi îndârjeşti lupta pentru Dumnezeu. Când aflăm că suntem lipsiţi de virtuţi şi, astfel, nu mai avem o părere înaltă despre noi înşine, aceasta prin ea însăşi poate atrage atenţia binevoitoare a lui Dumnezeu, care ne va întări prin nădejde împotriva duhului ucigător al deznădejdii. Când nu am reuşit nimic în virtuţi, nu e nici o altă cale mai aproape de mântuire decât smerenia. Înălţarea de sine, chiar dacă însoţită de virtuţi, jigneşte pe Dumnezeu; dar un suflet blând nu va fi uitat înaintea Lui.
PIERDEREA ÎNCREDERII ÎN POVĂŢUITOR
Ucenicul: Cum de am ajuns că mi-am pierdut încredere şi preţuirea ce acordam sfaturilor Sfinţiei Voastre şi că poveţele ce mi le dați au încetat să mai aibă ecou în inima mea și totul pare greu de făcut?
Starețul: Ți-ai pierdut încrederea din pricina bănuielii, și preţuirea din pricina familiarităţii. Poveţele mele nu mai găsesc ecou în inima ta pentru că tu le asculţi dintr-un fel de curiozitate; te gândeşti că sar brusc de la un subiect la altul și că răspund întrebărilor tale doar cu nişte simple sintagme. Lasă curiozitatea; caută să fii cumpătat în îndrăznire; şi fii convins de faptul că Dumnezeu este Cel Care te povăţuieşte prin alţii. Nu fi distins; păstrează-te în simplitatea ascultării, atunci vei simţi ceva deosebit în inima ta. Dacă nu ai simplitatea care discerne, dobândeşte-o prin a nu te încrede în tine și prin amintirea scopului cu care ai venit aici. Amintește-ţi râvna şi starea sufletească pe care ai avut-o la începutul întâlnirii inimii tale cu Dumnezeu, prefacerea sfântă lucrată de dreapta Celui Preaînalt. Căci celui ce se află cu adevărat în ascultare, cu ajutorul lui Dumnezeu, nimic nu-i vine greu să facă. Adevărata lepădare de sine va face întotdeauna ca jugul mântuirii să fie mai uşor. Dacă ispitele nu întrec darurile lui Dumnezeu, omul care voieşte să se mântuiască poate face orice în numele Celui Care îi întăreşte pe toţi, Domnul Iisus. Iar acesta este un adevăr sfânt de care oricine are credinţă vie nu se va îndoi niciodată. Pentru cineva puţin-credincios, chiar şi un fir de praf pare cât un munte; şi, la fel, pentru cineva care crede, este foarte simplu, foarte uşor să mute munţii ispitelor.
RÂSUL
Ucenicul: Ce trebuie să fac atunci când, în prezenţa Părinţilor mănăstirii, aceştia introduc în convorbirea lor ceva de care să îţi vină greu să nu râzi?
Stareţul: Cu privire la cuvintele lor ar trebui să gândeşti în felul următor: Fiindcă am o minte proastă, eu nu pot înţelege raţiunea spuselor lor. De vreme ce nu ştiu motivul, nu ar trebui să râd. Dacă, pe neaşteptate şi fără să vrei, râzi totuşi, mustră-te singur, amintindu-ţi adevărata învăţătură a Sfinţilor Părinţi, că nimic nu sfărâmă legătura virtuţii şi aiubirii evanghelice ca râsul şi gluma. Aşa cum învoirea în cugetarea lăuntrică a gândurilor murdare alungă harul, aşa şi obiceiul râsului şi pornirea către el depărtează pe îngerul păzitor. Virtuţile sunt golite când se amestecă cu vreun viciu, în suflet; turnul reuşitei astfel cade. Mântuitorul lumii a rânduit ruşinea vcşnică pentru cei care se scufundă în glume: Vai vouă, celor ce astăzi râdeţi! (Luca 6, 25).
PLĂCERILE TRUPEŞTI
Ucenicul: Cum mă pot elibera de simţirile foarte puternice ale patimilor trupeşti, şi nu numai în prezenţa femeilor, ci şi la gândul la ele?
Stareţul: Văzându-le, trebuie să îţi păzeşti mintea şi sentimentele şi, în special, să nu spui nimic fară chibzuinţă. Fă tot ce poţi să pleci cât mai curând posibil. Când apare gândul la ele, stăpâneşte-l. Înfrânarea este bună, însă mai bună este dreapta socoteală în toate. Dar mai întâi de toate trebuie să-L rogi pe Atotputernicul nostru Domn să te scape de asalturile celei mai cumplite patimi, căci omul prin el însuşi niciodată nu va reuşi să o dezrădăcineze. Când scopul nostru e bun, mult-milostivul Dumnezeu stinge izbucnirile acestui foc.
RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA TRUPULUI
Ucenicul: Cum pot scăpa de gândurile ademenitoaretrupeşti care târâie mintea după ele?
Stareţul: Coboară cu mintea la iad în oglinda Sfintelor Scripturi priveşte-i pe cei robiţi plăcerilor cărnii. Ești sigur că vrei pierzania veşnică în schimb pentru dulceaţa trecătoare a păcatului? Adu-ţi aminte că eşti muritor. Roagă-L cu smerenie pe Dumnezeu, căci El este Biruitorul patimilor, să abată săgeţile gândite ale cărnii, acest vrăjmaș care se răzvrăteşte neîncetat împotriva legii minţii şi a duhului – căci fără Cel Preaînalt nu putem face nici cel mai mic dintre lucrurile bune.
ŢINEREA DE MINTE A RĂULUI
Ucenicul: Cu ce arme să lupt împotriva gândurilor care mă forţează să-mi judec aproapele – mai ales pe cel care mă insultă dureros, ale cărui fapte par jignitoare şi nu corespund menirii sale în Hristos şi care jigneşte în mod evident pe ceilalţi? Când văd asta şi iau parte la nemulţumirea lor, devin încă şi mai nervos şi nu-mi mai găsesc liniştea; iar atunci când îmi pierd pacea, port o povară stricătoare de suflet.
Stareţul: Când apar gândurile care te provoacă să îl judeci pe aproapele tău pentru vreun rău pe care ţi l-a făcut, când furtuna gândurilor face valuri şi îndeamnă la răzbunare, atunci pune alături de scârba ta scârba de mai înainte a Mântuitorului lumii. El, Îngerul Sfatului celui Mare. Fiul lui Dumnezeu Cel fără de păcat, a răbdat cu mărinimie cea mai mare dintre scârbe; cu cât mai mult, atunci, trebuie să răbdăm noi împrejurările amarnice, fiind păcătoşi şi vrednici de certare? Mai mult, trebuie chiar să ne osândim pe noi înşine.
În acest caz, cu arma osândirii de sine, putem lupta împotriva celui care ne necăjeşte sufletul, filisteanul nevăzut care răpeşte corabia cea dumnezeiască a sufletului nostru. Pe de altă parte, ar trebui să îl privim pe cel care grămădeşte rele asupra noastră ca pe binefăcătorul nostru; căci nu e decât o unealtă prin care Dumnezeu ne lucrează mântuirea.
În felul acesta îi vom cinsti pe cei
care ne fac rău ca pe nişte binefăcători, iar atunci când vom începe a învăţa
osândirea de sine, vom spori fără să ne dăm seama în învinuirea noastră
interioară. Atunci inima, cu ajutor de sus, poate deveni uşoară, blândă, în
sens duhovnicesc; atunci cineva devine vas al harului şi al păcii
duhovniceşti. Sufletul va simţi o astfel de pace, pe care nu o va pierde nici
în stare de supărare sau, mai bine spus, se împărtăşeşte de ea. Este pacea
care va ilumina mintea nevoitorului. Zorile blândeţii duhovniceşti îşi vor
răspândi razele în mintea, în grăirea şi în inteligenţa lui; atunci se va
putea el împotrivi mult mai uşor răului, supunându-şi şi închinându-şi inima
numai celor ce sunt spre mântuire. Nemulţumirile lui i se vor părea atunci
vesele şi plăcute.
NESIMŢIREA
Ucenicul: Când nici un gând sau închipuire sfântă nu poate avea efect asupra inimii mele, aflate în stare de nervozitate sau pornite spre insensibilitate, ce trebuie să fac pentru a mă linişti?
Stareţul: Trebuie să te izolezi undeva, să te sileşti acolo la rugăciune, să îţi verşi sufletul înaintea lui Dumnezeu. Cand valurile nesimţirii se mai potolesc întrucâtva, atunci caută să scoți la iveală pricina acestei răciri. Dacă vreo patimă se va fi stârnit în tine, alung-o. Dar, când o astfel de greutate amarnică s-a aşezat înlăuntru pentru motive pe care nu le poţi pătrunde, cere de la Cel Omniprezent ca El să risipească prin harul Său toate pricinile necredinţei, vlăstarul dăunător al nesimţirii.
CĂLDURA
SUFLETULUI
Ucenicul: Cum se poate sufletul încălzi,după ce s-a răcitbine?
Starețul: Prin cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciune, printr-o
simţire smerită, recunoscătoare a inimii către Dumnezeu în toate prefacerile neaşteptate,
petrecute nu doar în starea noastră exterioară, ci şi în cea lăuntrică.
SLAVA DEŞARTĂ
Ucenicul: Simt înlăuntrul meu nu numai pornirea, ci mişcările reale ale slavei deşarte; aş vrea să pot scăpa de ele. Cum să reuşesc?
Stareţul: Dacă vei rămâne în ascultare cu sinceritate, dacă nu vei încerca să îi faci pe mai-marii tăi să fie de acord cu voia ta în orice sau să cauţi să le atragi atenţia asupra ta, dacă aduci întru totul nimicnicia ta în faţa lui Dumnezeu, atunci, prin harul Său atotputernic poţi fi, cu timpul, eliberat de slava deşartă. Această patimă adesea ţine de la tinereţe până la vârsta bătrâneţilor şi chiar până în mormânt. Îi chinuie nu numai pe cei pătimaşi şi pe cei ce sporesc, dar uneori chiar şi pe cei desăvârşiţi. De aceea e nevoie nu de puţină chibzuinţă. Doar Ziditorul Cel fără de patimă o poate smulge din rădăcini. Oh, cât de greu este să eviţi această otravă care ucide roadele chiar şi ale celor mai desăvârşite virtuţi!
CITIREA
SFINTELOR SCRIPTURI
Ucenicul: Când am citit cărţile Sfintei Scripturi, am însemnat cele mai educative fragmente. Ar trebui sau nu să fac aceasta, este un lucru folositor?
Stareţul: Bătrânul meu, de care – cu ajutorul Atotţiitorului – am ascultat douăzeci dc ani, mi-a interzis să fac asta. Însemnările pe care le faci vor da pe neobservate naştere urmelor înălţării în inima ta, trăsătura distinctivă a mândriei celei atotstricătoare. Aceasta se ştie din experienţă. Când Dumnezeul păcii face ca lumina adevărată să îşi arate zorile în mintea ta, atunci îţi vei aminti fără însemnări unde sunt de găsit anumite pasaje şi care este rostul lor. Puterea de înţelegere luminată de har îţi va arăta în Sfânta Scriptură tot ceea ce e necesar pentru mântuirea ta. Sfânta Scriptură, deşi ne-a fost dăruită de Dumnezeu mai ales ca un fel de călăuză spre sporire, are totuşi împărţirile ei. De pildă: unele părţi îi privesc pe cei care au puterea, altele pe cei care se supun acelora; unele se potrivesc celor înaintaţi în vârstă, altele celor de vârstă mijlocie şi celor tineri; unele sunt pentru călugări, altele pentru mireni; pentru cei căsătoriţi, pentru feciorelnici şi aşa mai departe. Tu nu trebuie decât, pur şi simplu, să citeşti cărţile. Trebuie să ceri atotştiutorului Dumnezeu să înscrie în sufletul tău voia Sa sfântă; apoi tu să o împlineşti cu smerenie. Atunci vei fi înţelept dumnezeieşte şi vei avea o memorie ascuţită în Domnul.
ÎNDREPTAREA
FRATELUI
Ucenicul: Când întâlnesc un începător care e uşuratic în unele din faptele sale sau făcând ceva necuvenit, trebuie să-l îndrept?
Starețul: Dacă ești
obligat iei seama la tine însuţi, dacă
nu ai binecuvântarea mai-marelui tău şi dacă înţelegi că ești victimă a patimilor, atunci nu
te implica în nici un fel în chestiuni și prilejuri
care nu sunt treaba ta. Păstrează tăcerea! Toți stau sau cad în
faţa propriului lor Domn. Fă tot ce poți ca să nu
devii ispititorul aproapelui tău. Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!
RÂNDUIALA DE CHILIE SÂMBĂTĂ
Ucenicul: Trebuie să îmi fac sâmbăta rânduiala de chilie?
Starețul: Trebuie, cu excepţia sărbătorilor şi a acelor zile în care
se face priveghere. Fă mai degrabă închinăciuni decât metanii.
RÂNDUIALA DE CHILIE
Ucenicul: Atunci când, datorită faptului că am lipsit sau din pricina ascultării, nu mai găsesc timp pentru rânduiala pe care o am de făcut decât noaptea târziu, ce să fac?
Starețul: Dacă ai fost departe şi eşti obosit, odihneşte-te. Lasă deoparte rânduiala, smereşte-te şi nu te îngrijora din pricina asta. Dar, când ascultarea ta este mai mijlocie, fă un efort să îţi completezi rânduiala şi vei avea nu mic folos din aceasta. Ţine-te de rânduială până către ora zece. Dar dacă e mai târziu, atunci citeşte cu atenţie rugăciunile de dinainte de culcare şi treci la odihnă, spunând rugăciunea lui Iisus până adormi; vei fi astfel mai bine pregătit pentru Utrenie şi pentru continuarea ascultării în ziua următoare, dacă e pe placul lui Dumnezeu să te mai scoale. Aceasta se potriveşte însă numai la începători.
BIRUIREA PATIMILOR
Ucenicul: Vreau mult să mă pot îndrepta, dar sunt în continuare tulburat de dorinţele pătimaşe. Ce pot face să le biruiesc?
Stareţul: Stăruie în voinţă, iar Dumnezeul Cel Atotputernic te va răsplăti după inima ta; căci începutul virtuţilor şi izvorul lor este deschiderea şi dorinţa de bine a cuiva în Domnul. Omul nu poate birui patimile prin el însuşi. Aceasta e lucrarea dreptei Celui Preaînalt, este lucrarea puterii lui Dumnezeu. Dinspre partea noastră, noi trebuie doar să păstrăm întreagă deschiderea întru sfinţenie dăruită nouă de Dumnezeu şi, potrivit ei, să aducem ostenelile noastre de a atinge limanul lin al nepătimirii. Fără nici o îndoială, Cel Preaînalt va desăvârşi osteneala celui care voieşte aceasta. Aşa că, dacă voieşti să te ridici din mormântul patimilor, atunci ţine-ţi întotdeauna mintea atentă la aceasta; îngrijeşte-te de aceasta şi lucrează cu râvnă neşovăielnică. Nădăjduieşte în Dumnezeu, Care poate arăta puterea Sa, prin harul Său, în slăbiciunile noastre şi te vei mântui.
RISIPIREA GÂNDURILOR
Ucenicul: Cum pot scăpa de risipirea gândurilor în timpul rugăciunii?
Stareţul: Când te rogi cu buzele, roagă-te şi cu mintea; adică îngrădeşte-ţi mintea cu puterea cuvintelor rugăciunii. Dacă eşti tulburat de vreun gând la ceva, de cum ai observat această neluare aminte, întăreşte-ţi atenţia la rugăciune. Fă aceasta tot timpul şi vei simţi folosul. Statornicia minţii atrage lucrări deosebite ale harului.
TRÂNDĂVIA
Ucenicul: Lenea mă stăpâneşte încă mult; cum să scap de ea?
Stareţul: Dacă lupţi împotriva lenei fără hotărâre, nu o vei birui niciodată. Dar, de cum te-ai ridicat împotriva ei cu hotărâre neclintită, cu ajutorul lui Dumnezeu, deşi nu fără suferinţe, poţi câştiga biruinţa. A rezista chiar dacă eşti atacat este semnul unui oştean bun şi credincios; dar a renunţa de fiecare dată este trăsătura unui purtător de arme nepăsător. Când cineva ajunge în această patimă trebuie să ia aminte la sine până în mormânt, altfel va auzi în ultima zi cea mai înfricoşătoare judecată de la Cunoscătorul inimilor: Slugă vicleană şi leneşă! (Matei 25, 26).
În Scripturi se spune „Celui care biruieşte”, şi nu „Celui care a biruit” deoarece fără ajutorul Celui Preaînalt nu putem birui pe vrăjmaş cu desăvârşire; niciodată nu am putea câştiga vreo superioritate asupra lui. Numai cel care biruieşte este încununat, numai cel care porneşte la luptă cu hotărâre neclintită de a duce războiul până la ultima suflare – numai cel care nu aruncă niciodată armele în clipa celei mai mari primejdii, cel care, fie el în prizonierat fără de voie, nu îşi predă inima duşmanului. Unui astfel de om, chiar de ar fi câteodată învins, nu i se împuţinează niciodată râvna cea sfântă; el se jertfeşte neîncetat, cu duh dc nădejde. Din acest motiv sporeşte şi primeşte cunună numai pentru hotărârea lui, căci a fost găsit curajos şi vrednic de cinstirile cereşti.
DEZNĂDĂJDUIREA
Ucenicul: Cum pot scăpa de ucigătorul duh al deznădejdii?
Stareţul: Pesemne că, din voia ta proprie, ești atrascătre ceva anume. Dacă încetezi a te mai călăuzi singur și dacă vei face totul cu binecuvântarea lui Dumnezeu, atunci, cu această binecuvântare, vei culege pacea sufletului și celelalte roade ale Duhului Sfânt. Dacă vei părăsi cu totul voia-ţi proprie, nu vei simţi niciodată greul întuneric al deznădăjduirii. Cele mai groaznice valuri ale patimilor se vor potoli; în locul lor vor răsări limpezimea minţii, liniștea gândurilor, blândeţea duhului şi pacea cea neamăgitoare, care te va binecuvânta din înalt şi va veni să se sălășluiască în sufletul tău. Dacă vei păstra atenţia neîntreruptă şi luarea aminte la tine însuţi, vei deveni asemenea fecioarelor înţelepte şi vei intra în cămara de nuntă a Mirelui celui nemuritor. Mirele vine în miezul nopţii! Ai grijă, deci, să nu-ţi îngreuiezi inima cu deznădejdea! Dă slavă Domnului Dumnezeului tău până ce nu va apune soarele! Vino în numele Domnului la calea lepădării de sine dacă vrei cu adevărat să te mântuieşti! Deznădejdea îi chinuie pe toţi; ea strică roadele aşteptate ale înţelepciunii, chiar şi în cei mai mari oameni. Dar nu are loc în începătorul simplu şi curat. Cel care s-a lepădat de sine cu nădejde în Dumnezeu, de ce să mai fie deznădăjduit? Pentru un astfel de om, vrăjmaşului i-au lipsit de tot săbiile (Psalmul 9, 6).
TUNDEREA ÎN MONAHISM, VEŞMINTELE CĂLUGĂREȘTI
Ucenicul: Am auzit de propunerea spre tunderea în monahism a unor fraţi, mai ales dintre cei intraţi în mănăstire după mine. Aş vrea şi eu să primesc rânduiala cea îngerească; dar, pentru că nu am binecuvântarea mai-marelui meu, sunt foarte mâhnit şi simt că nu îmi împlinesc scopul. Cum pot să îmi redobândesc pacea duhului, pe care am pierdut-o în felul acesta?
Stareţul: Mai întâi, trebuie să te smereşti şi, fără nici o altă cumpănire, să te supui voii lui Dumnezeu. Hotărârea mai-marelui este voia Celui Care domneşte peste toate. Din această pricină, oricine nu se supune mai-marelui nu se supune voii lui Dumnezeu, care le conduce pe toate şi oricine nu se supune voii lui Dumnezeu se nenoroceşte amarnic pe el însuşi, lipsindu-se de har, cu duhul stricător al mâhnirii, cu neorânduiala, cu scârbele şi toate felurile de lucruri prost cumpănite. Acei care au fost propuşi pentru tundere, peste tine, trebuie că sunt socotiţi mai vrednici. Vrând să primeşti veşmântul îngeresc cel din afară, ai grijă să devii mai înainte înger pe dinăuntru. Fără monahismul lăuntric, numai cel exterior nu te va mântui. Potrivit cu chemarea pe care o ai şi cu scopul pe care ți l-ai propus, urmează, în măsura în care poţi, modul de viaţă al Sfinţilor Părinţi de demult şi crede că Atotputernicul Dumnezeu domneşte peste noi toţi. Cinsteşte pe mai-marele ca pe cel care împlineşte sfânta şi dreapta Sa voie, căci el poartă mistic chipul lui Hristos. De crezi aceasta, bineînţeles că nu vei urma mai-marelui fără discernământ. Iată, cum îndrăznim noi să păstrăm duh netulburat împotriva lui Hristos, când suntem datori să fim în pace cu cei care nu caută niciodată pacea, să fim blânzi şi ascultători smeriţi? Dar nu voi mai vorbi mai mult despre aceasta. Dacă Dumnezeu vede inima şi gândul şi priveşte la faptele fiecăruia, dacă El ştie toate lucrurile noastre viitoare şi sfârşitul vieţii noastre, atunci noi trebuie să ne mai îndoim că El, fiind întru tot bun, potriveşte toate cum e mai bine pentru noi? Ε de ajuns ca Dumnezeu să vrea, şi rânduiala firii este biruită; căci harul, în el însuşi, fără de îndoială, e mai presus de toată înţelepciunea şi puterea acestei lumi. Ceea ce Dumnezeu a hotărât nici un sfat omenesc nu poate schimba. Este evident că nu e pe placul lui Dumnezeu ca tu să fii primit în rânduiala călugărească. Dacă te vei învrednici de aceasta, atunci fii sigur că, chiar şi înaintea morţii tale, vei fi dăruit cu ea sau, după ce te vei fi eliberat de trup, îngerii te vor duce înaintea Domnului în veşmânt călugăresc. Acesta este adevărul. Şi, dacă ai avea doar puţină credinţă în suflet, credinţă dincolo de înţelegere, l-ai putea primi; dar, dacă nu ai astfel de credinţă, atunci strigă mai bine cu Sfântul Apostol Petru: „Doamne, dă-mi credinţă!”.
Dumnezeu caută hotărârea. Iată pilda Fericitei Thaisia, care, deşi fusese femeie nevrednică, într-o clipă, printr-o hotărâtă lepădare de sine numai, a ajuns călugăriţă desăvârşită. Ea şi-a imaginat soluţia în a sluji numai lui Dumnezeu şi şi-a predat cu desăvârşire inima călăuzirii lui Hristos. Când, în miezul acestei hotărâri, a prins-o moartea pe drum, însoţitorul ei, Sfântul Ioan, care o convertise cu ajutorul Celui Preaînalt, aducând-o din căile desfrânării la calea mântuitoare a pocăinţei, spre marea sa uimire, văzu cu duhul său curat cum îngerii luară sufletul Thaisiei, care se împăcase cu Dumnezeu, ducând-o întru lumina cea neapropiată. Nu ajunsese încă în pustie; nu aflase în ce stă viața călugărească; nu fusese îmbrăcată în hainele pe care le dorise. Dar, prin întoarcerea spre Dumnezeu, prin disprețuirea lumii și prin lepădarea de sine, i s-a dăruit în aceeași clipă cea mai mare milă a judecății lui Dumnezeu și a fost adusă să se sălășluiască în locașurile cerești cele nefăcute de mâini omenești. Nu devenise ea călugăriță desăvârșită? A fost plăcut voii tainice a milei Celui-peste-toate să-i taie zilele chiar în clipa gândului ei hotărâtor şi astfel doar hotărârea cea bună a fost încununată la fel ca fapta însăşi. Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Dacă vrei o mărturie şi mai clară decât aceasta, priveşte atunci cu ochii smereniei şi ai credinţei la acel începător care, pentru gândul bun și vrednicia vieţii sale, a fost, imediat după înmormântarea sa, îmbrăcat în schimă de către îngeri, aşa cum vedem în vieţile Sfinţilor Părinți ai Peşterilor. Dar vai acelui schimonah de la care judecata lui Dumnezeu a hotărât să se ia veşmântul cel dinafară ca dovadă a goliciunii lui celei din lăuntru.
Dacă te îmbraci în Hristos, în veşmântul monahului dinăuntru, atunci nu te vei mai îngrijora prea mult cu privire
la veşmântul cel din afară – chiar dacă nu e nici un păcat să doreşti aceasta. Văzătorul inimilor. Care întotdeauna poruncește
toate cele de folos nouă, îţi va da potrivit
credinţei şi faptelor tale plăcute Lui. Adu-ţi aminte de Sfântul
Pimen, îndelung-răbdătorul. Mulţi s-au făcut monahi numai cu
gândul, deşi în
lumea aceasta nu s-au putut tunde de
către mâini muritoare, din judecăţile Stăpânului lumii.
Sfânta Pelaghia a cunoscut credinţa cea adevărată şi astfel
a dorit să aducă roade vrednice de pocăinţă de cum a primit
iluminarea. Şi, prin nevoinţe ascetice de negrăit, a devenit sfântă, deşi nu a
fost îmbrăcată în mantia călugărească de oameni. Mantia simbolizează mâhnirea
trupului, votul sărăciei de bună-voie, al curăției, al ascultării şi smereniei monahale. Dar mantia veşmântului
lăuntric a fost mai dinainte stabilită de Cel Prea Înalt ca răsplată veşnică în
ceruri; aceasta este îmbrăcarea întru tot sfântă a veşmintelor Sfântului Duh.
CREDINŢA IN
VISE
Ucenicul: Ni se cere să credem în vise care, aparent, descriu veridic viitorul?
Stareţul: Nu, nu ni se cere, chiar dacă în felul lor s-ar putea dovedi adevărate; prin credinţa în vise mulţi au fost amăgiţi. Iubitorul de înţelepciune stareţ Teostirict, care a alcătuit Paraclisul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, prin credinţa în vise, a ajuns în cele din urmă atât de înşelat, încât a pierit. Este cu adevărat înţelept acela care nu crede nici în cele mai adevărate arătări.
(RUGĂCIUNE PENTRU SINUCIGAȘI)
Ucenicul: Dar cum mă pot ruga pentru astfel de oameni?
Starețul: Potrivit cu duhul în care o fac oamenii virtuoși și înțelepți: „Caută, o, Doamne, la sufletul pierdut al tatălui meu dacă e cu putință; fie-Ți milă! Judecățile Tale sunt de nepătruns. Nu socoti această rugăciune a mea ca pe un păcat! Facă-se voia cea sfântă a Ta!”.
Roagă-te simplu, fără să te gândești, încredințându-ți
inima dreptei Celui Preaînalt. Bineînțeles, o astfel de moarte nefericită nu a
fost voia lui Dumnezeu pentru tatăl tău, dar acum dânsul se află cu totul în
voia Lui, care poate să arunce atât sufletul, cât și trupul în cuptorul cel de
foc, căci El smerește și El înalță, omoară și învie, coboară la locuința
morților și iarăși scoate (I Regi 2, 6-7). Mai mult, El este atât de milostiv,
atotputernic și plin de iubire, că toate calitățile tuturor celor născuți pe
pământ sunt nimic pe lângă suprema Sa bunătate. Din acest motiv, tu nu ar
trebui să te mâhnești până la exces. Tu spui: „Îl iubesc pe tatăl meu, așadar
plâng fără să pot fi mângâiat”. E adevărat; dar Dumnezeu l-a iubit cu mult mai
mult decât tine și încă îl mai iubește. Ceea ce înseamnă că singurul lucru care
ți-a rămas să îl faci este să lași soarta din veșnicie a tatălui tău pe seama
bunătății și a iubirii lui Dumnezeu, Căruia, dacă Lui Îi place să arate milă,
cine Îi poate sta împotrivă?
Din cartea Ierom. Clement Sederholm, Viața și învățăturile Starețului Leonid de la Optina, Editura Bunavestire, 1998, p. 169-192.
Stărețismul din sec. XVIII-XX este un fenomen ce decurge din isihasm și este important pentru că el constituie materializarea autentică și este continuatorul Ortodoxiei curate în acele vremuri. Credința a cunoscut perioade de revigorare, cum ar fi cea dată de Sf. Simeon Noul Teolog (sec. X-XI) și isihasmul de câteva secole mai târziu (XIV), urmate de neo-isihasmul colivarilor și paisianism (de la Neamț, sec. XVIII). Înainte de acestea, în perioada bizantină, viața Bisericii își avea cadre firești prin simfonia cu puterea imperială, dar, după căderea Bizanțului și chiar mai înainte de aceasta, odată cu scolastica (sec. XII-XIV), etosul creștin a cunoscut un regres și a fost concurat de umanism și a filozofia profană, care au dominat Occidentul, dar și Orientul. Pe acest fundal deteriorat au apărut curentele enumerate mai sus, de valorificare a autenticității Ortodoxiei. Stărețismul este ultimul fenomen important, urmat de moduri de supraviețuire duhovnicească precum este cel reprezentat de Starețul Sampson în perioada prigoanei bolșevice. Este important să fie cunoscute rădăcinile Ortodoxiei autentice pentru a dobândi experiență și legitimitate.
Spiritualitatea „de la Optina” nu ține atât de ascultarea în sine de un duhovnic, cât de un anumit tip de formare în Hristos, de modul de abordare a vieții (duhovnicești). Este vorba de isihasm aplicat. Un înnoitor al acestei căi în Ortodoxie a fost Sf. Paisie de la Neamț, iar mai înainte de el a fost renumit Sf. Serafim de Sarov. O împlinire la scară mare a fost șirul de stareți de la Optina. În rândurile ce urmează redăm câteva trăsături ale stăreției, așa cum a fost înțeleasă și trăită de primul stareț, Leonid. Relatările alese sunt dinainte de a se fi instalat acesta în vestita Mănăstire, pe când era încă ucenic și prieten cu Schimonahul Teodor, fost viețuitor pe lângă Sfântul Stareț Paisie de la Neamț.
„În același timp cu Părintele Teodor și părintele Leonid, trăia în Valaam și ieromonahul Varlaam (mai târziu stareț la Valaam). Fiind un mare iubitor de liniște, el era intrigat cum reușeau acești bătrâni să petreacă zile întregi în mijlocul mulțimilor de oameni, vorbind celor care veniseră să găsească sfat duhovnicesc, și totuși să rămână netulburați. Odată, el i-a adresat părintelui Teodor aceste cuvinte: „Părinte! Cum este posibil să fii zile întregi ocupat, orbind cu cei din afară, și să nu te tulburi?” „Ei, ce om simpatic ești, frățioare”, răspunse bătrânul. „Din iubire, pot sta câteva zile de vorbă cu aproapele meu și să rămân netulburat”. Din acest răspuns al unui duhovnic cunoscut pentru ostenelile și darurile sale harice, părintele Varlaam a înțeles odată pentru totdeauna cum să deosebească căile „anahoretică și cenobitică”. (notă: Sf. Ioan Scărarul spune: „Cu adevărat e lucru mare să te lupți în singurătate cu bărbăție și curaj; dar este neasemănat mai mare lucru să nu te temi de zarvă și să rămâi neclintit sub atacurile ei cu o inimă netemătoare în timp ce sălășluiești printre oameni doar în afară, dar în realitate în Dumnezeu”. Totuși la această măsură ajung foarte puțini și nu ușor; și ei o primesc ca pe o răsplată a multor osteneli, și mai ales a smereniei. Abia atunci sunt chemați de Dumnezeu la lucrare de slujire a aproapelui, căci atunci sunt în stare de a dărui și altora marile binefaceri duhovnicești, ei înșiși nefiind câtuși de puțin păgubiți de întâlnirea cu ceilalți. așa au și fost acești vrednici de pomenire stareți Teodor și Leonid și urmașul lor, părintele Macarie.)
Printre cei care s-au folosit de îndrumarea
părintească a Părintelui Teodor și a Părintelui Leonid a fost și chelarul
Mănăstirii Valaam, părintele Evdochie (ulterior Schimonahul Eftimie, duhovnicul
Mănăstirii Valaam). El și-a petrecut mai întâi viața monahală fără călăuzire
duhovnicească și-a petrecut viaţa monahală fără călăuzire
duhovnicească, nădăjduind să dobândească sporirea duhovnicească numai pe calea
nevoinţelor exterioare şi prin supunerea desăvârșită faţă de Stareţ, care îl
considera a fi un ucenic fidel. Dar nici ascultarea, exprimată prin dispoziţia
de a muri, chiar, în împlinirea unei porunci a Stareţului, nici nevoințele
ascetice nu i-au adus roadele adevăratei vieţi monahiceşti. Părintele Evdochie
nu simţea în sine nici blândeţe, nici dragoste, nici lacrimi sau umilinţă, ci
mai degrabă uscăciune, asprime, dispreţ faţă de alţii şi alte patimi ascunse,
care îl chinuiau. Nu găsea nici o scăpare din această situaţie, chiar dacă
îndeplinea tot ceea ce ar fi trebuit să împlinească conform cu cărţile şi cu
propria sa părere şi experienţă. Călugărul căzu în deznădejde; gândurile i se
îndreptau deja spre sinucidere, îndemnându-l să se azvârle de pe o stâncă in
mare. Domnul a inspirat pe Evdochie, după ce a renunţat la a mai nădăjdui în
propria lui dreptate, să recurgă la părintele Teodor şi la părintele Leonid.
Bătrânii l-au ajutat amândoi imediat, arătându-i, cu temeiuri din Sfinţii
Părinţi, că numai lucrarea exterioară şi nevoinţele trupeşti nu aduc unui monah
sporire, mai ales dacă, fiind făcute în văzul celorlalţi, îl târăsc în slava
deşartă şi mândrie cu toate urmările acestor patimi, nesimţirea, judecarea și
deznădejdea; și că, fără o lucrare lăuntrică, smerită, tainică a rugăciunii și
fără o totală lepădare se sine[1],
cineva nu poate simți nici o ușurare, nici să se smerească și să găsească
fericirea în acea bucurie copilărească, evanghelică. Bătrânii
i-au arătat adevărata cheie care deschide inima; şi părintele Evdochie, călugăr
doar în afară, deşi sincer şi gata să rabde chiar moarte pentru mântuire,
înţelese învăţătura smerită a duhovnicilor şi începu să renască, să se
smerească în sine însuşi şi puţin câte puţin să capete pacea. După aceea el a
fost respectat de toţi în Valaam. Stareţul din acea vreme, părintele
Damaschin, se spune că îi cerea deseori sfatul şi spunea anumitor
persoane că numele părintelui Teodor şi al părintelui Leonid erau întotdeauna
pe buzele părintelui Evdochie şi că-şi amintea mereu de ei cu recunoştinţă şi
cea mai adâncă veneraţie.
Faima bătrânilor se răspândea din ce in ce mai
mult. Alături de părintele Evdochie şi urmărindu-i exemplul, tot mai mulţi
fraţi începură si îi cerceteze. Pelerini sosiţi la mănăstire din toate cărările
vieţii, grăbeau de asemeni spre chilia lor pentru a se folosi de sfaturile
dumnezeieştii lor înţelepciuni.
Dar, în acelaşi timp în care aceste călăuze
înţelepte îi foloseau pe unii, în alţii creştea nemulţumirea faţă de dânşii,
care în parte provenea din slăbiciunea inimii omeneşti, în parte din faptul că
aceştia nu puteau înţelege cum se cuvine țelul de viaţă şi învăţăturile celor
doi. Am spus mai înainte că părintele Evdochie era considerat ucenicul cel mai
credincios al Stareţului de la Valaam, părintele Inochentie. Dar, când el şi,
după el, şi alţi fraţi se întoarseră către cei doi bătrâni, stareţul se văzu cu
tristeţe abandonat de unul dintre cei mai devotaţi oameni ai lui şi se simţi
cumva trecut cu vederea de către fraţi, poate fiindcă gândea că stareţul
trebuie să fie singura călăuză duhovnicească din mănăstire. În vremurile mai
simple din vechime, aceasta ţinea mai mult de regulă decât de excepţie. Dar, în
timpurie noastre mult mai formaliste și rigide, starețul singur, fără sprijinul
părinților duhovnici și al bătrânilor experimentați, nu poate conduce cu
ușurință obștea. Acest lucru a fost înțeles încă din timpurile vechi de unul dintre
cei mai mari învățători monahi, de cel între Sfinți Părintele nostru Teodor
Studitul, care, cu privire la alegerea și numirea starețului, în ultimul său
testament lăsat fraților, a scris acestea: „Mai întâi vă las drept călăuzitor
pe învățătorul și Părintele meu și al vostru, pe pustnicul și părintele nostru
cel mai venerabil și luminător și învățător. … Iar apoi pe oricine, prin
alegerea voastră comună, îl veți numi, în felul potrivit de a o face, să vă fie
stareț…” Nu cu astfel de sentimente și gânduri îi privea părintele Inochentie
pe părintele Teodor și pe părintele Leonid. Iubirea lor părintească pentru
toți, deschiderea lor permanentă și felul lor liber de a fi i se părea a fi
lipsă de supunere față de stareț și amestec în treburile lui; învățătura lor i
se părea a fi o noutate de un soi ciudat. Nemulumirea lui ață de bătrâni ajunse
la apogeu când Ministrul Cultelor, prințul A. N. Golițin, în timpul unei vizite
la Valaam, petrecu tot timpul în chilia lor, chiar cerând să i se servească
ceaiul acolo și invitându-l pe stareț să vină de la Mănăstire la Schit.
În cele din urmă, părintele Inochentie se hotărî
să înainteze o plângere Mitropolitului Ambrozie al Novgorodului și Sankt Petersburgului
împotriva acestor duhovnici noi, care, după părerea sa, tulburau pacea
Mănăstirii. Mitropolitul cunoștea partea bună a Starețului de la Valaam,
știindu-l un nevoitor cinstit și sârguitor; așa că s-a lăsat influențat
împotriva bătrânilor și se pregăti de să îi învinovățească. Curânnd începură să
circule zvonuri cum că părintele Teodor, de vreme ce fusese călugărit în
Moldova, și nu în Rusia și de vreme ce în Rusia nu fusese decât un simplu
negustor din Karachev, trebuia să fie expulzat din Mănăstire și trimis în fosta
sa țară și că nici părintele Leonid nu va scăpa ușor. Totuși Mitropolitul
încredință cercetarea problemei părintelui Ialrion (ultimul Arhimandrit al
Mănăstirii Tikhvin). Părintele Ilarion vizită Mănăstirea Valaam în februarie
1817, îl cercetă pe părintele Teodor și pe tovarășii săi de nevoințe și le puse
dinainte 30 de întrebări scrise. Părintele Ilarion citi răspunsurile cu uimire
și după aceea spunea întotdeauna că nu mai citise niciodată nimic precum cele
ce acești duhovnici simpli răspunseseră în rândurile lor. Simplitatea lor
sfântă s-a dovedit a fi mai înaltă decât înțelepciunea oamenilor.
Părintele Ilarion a făcut tot ceea ce i-a stat în
putință pentru a-l împăca pe Stareț cu bătrânii. El a procedat în acest fel în
parte dintr-o conștiință a adevărului și un simț al dreptății și poate că și
pentru că împreună cu el fusese trimis la Valaam un om de încredere al Ministrului
Cultelor, A. N. Golițin, un anume A. N. Nicolsky, spre a cerceta chestiunea
care fusese ridicată și a-i apăra pe duhovnici. În același timp, unele dintre
persoanele cele mai devotate au adus la cunoștința a doi mari ierarhi, Filaret
și Inochentie, dificila situație în care se aflau bătrânii. Acești gânditori
creștini, care auziseră câte ceva despre părintele Leonid, luară partea celor
doi și interveniră în apărarea lor. Cuvintele lor au produs efect asupra
Mitropolitului. Cam tot atunci a fost primit raportul părintelui Ilarion.
Cu amărăciune Mitropolitul văzu că era cât pe ce
să comită o mare nedreptate. Starețul Inochentie a fost chemat și întâmpinat cu
neprevăzuta și neceremonioasa întrebare: „Ce încerci să-mi faci, bătrâne…? Din cauza
ta era cât pe ce să osândesc persoane care sunt mai bune decât noi amândoi”. Apoi
i s-a poruncit să nu îi mai stingherească în nici un fel pe bătrâni cu
avertismentul că, dacă aceștia îi vor adresa vreo plângere, el va fi înlăturat.
Bătrânilor li s-a spus că pot să fie siguri de sprijinul celor mai înalte
autorități bisericești. Dar experimentații și smeriții asceți, cunoscând
inimile oamenilor, nu s-au lăsat în nădejdea că starețul se va împăca
într-adevăr cu ei. Conștienți de faptul că e mai ușor să porți ura întregii
obști decât intențiile rele din partea starețului și pentru a evita un păcat
prelungit, se hotărâră părăsească Valaamul. Curând după aceasta, în iunie 1817,
ei se mutară la Sfântul Alexandru din Mănăstirea Svir, considerându-se respinși
din lume și nevrednici de nici un loc pe pământ.
Cu privire la starețul Inochentie, am notat că a făcut o greșeală datorită în principal neînțelegerii. Această experiență dureroasă pentru el și pe care a trebuit să și-o asume i-a folosit ca o lecție utilă, se pare, întrucât după aceea, era amintit ca o figură remarcabilă.”
Din cartea Ierom. Clement Sederholm, Viața și învățăturile Starețului Leonid de la Optina, traducere din engleză de Paul Daniel, Editura Bunavestire, Bacău, 1998, p. 23-27.
[1] Lepădarea de sine, conform cu învățătura
Sfântului Varsanufie cel Mare, constă în aceea ca să te consideri pe tine
nimic, să te vezi țărână și cenușă, să nu te compare cu nimeni și să nu
vorbești despre propriile tale fapte bune, spunând: „Eu am făcut aceasta”.
Prigonirea Starețului Leonid nu a încetat, sub alte auspicii, după moartea Părintelui Teodor, nici măcar la Optina. Dar Dumnezeu l-a întărit să-i facă față. În special datorită lui au urmat o serie de stareți sfinți, pe parcursul unui secol, dintre care amintim pe Ambrozie, Macarie, Sebastian, Nectarie, Nikon, Varsanufie, până când a fost închisă Mănăstirea de bolșevici. Ceea ce-i reunește pe toți aceștia nu este locul, ci duhul. Nu pustia Optinei a dat astfel de Părinți, ci tradiția pe care au cultivat-o a rodit în locul acesta. De aceea am și ales ca întâmplările prezentate în acest articol să fie dinainte de a reveni Starețul Leonid la Mănăstirea sa de început, Optina, pentru a reliefa că factorul principal nu este litera (forma), ci duhul.
Au mai existat Părinți duhovnicești de o statură impresionantă, dar aici vorbim de un focar. Nu s-a putut ajunge în acest punct din întâmplare, ci atât ca urmare a eforturilor Stareților, cât și ca ecou al monahilor si credincioșilor ruși.
Un vlăstar deosebit al Optinei, mai precis chiar al Starețului Leonid (Lev în schimă), a fost marele ierarh Sfântul Ignatie Briancianinov. Dar Stareții de mai târziu au influențat nu doar pe călugări, ci și personalități precum scriitorii Gogol și Dostoievski, care au arătat o întoarcere radicală.
Tradiția duhovnicească pe care o putem numi generic „de la Optina” arată linia autentică a Ortodoxiei, care a supraviețuit dincolo de decadența și moartea spirituală care vatămă Biserica la nivel generalizat. Se poate afirma că esența se păstrează în astfel de fenomene providențiale (la noi putem remarca strădania de redescoperire a izvoarelor dusă de unii teologi precum Părintele Dumitru Stăniloae), nu în linia oficială tot mai formalistă și chiar deraiată. Pentru a evita falsul bisericesc actual și chiar devierile doctrinare (ecumenismul), este nevoie să ne cunoaștem rădăcinile, să reușim să găsim căile care duc cu adevărat la Hristos, nu la forme și formule religioase înfundate.
Preluăm în cele ce urmează un articol al domnului profesor Andrei Marga publicat pe situl Cotidianul.ro, în care, plecând de la situaţia statistică reţinută în cartea Capitalul în România Postcomunistă (autor Florin Georgescu), acesta formulează consideraţii cu privire la performanţele per ansamblu ale societăţii româneşti.
Cu această ocazie ne manifestăm şi simpatia personală pentru domnul profesor Andrei Marga din ale cărui intervenţii publice am avut mereu (foarte multe) de învăţat, făcând cuvenita excepţie în privinţa articolelor în care tratează spiritualitatea ortodoxă prin lentilă catolică, tributar fiind, probabil, formaţiunii sale de filosof.
În orice caz, domnul profesor Andrei Marga este printre puţinii intelectuali publici care nu s-au autocenzurat în privinţa „subiectelor controversate” pe care intelectualii rasaţi ai ţării noastre le evită, deşi reprezintă probleme de esenţă ale societăţii noastre.
Nu de puţine ori, aşa cum se întâmplă şi în articolul de faţă, domnul profesor Andrei Marga face referire la controlul pe care serviciile secrete îl exercită strâns în societate, la implicarea ambasadelor în viaţa publică, cu referiri concrete la controlarea scenei politice prin oameni de paie, prin controlul procesului electoral, a accesului la spaţiul mediatic, la resurse bugetare şi aşa mai departe.
În articolul de astăzi, se fac aprecieri cu privire la parcursul economic al societăţii noastre prin raportare la lipsa unor elite veritabile, formate de educaţia românească, din care sistemul de învăţământ este doar o componentă. După cum arătam în descrierea proiectului nostru theodosie.ro, considerăm că elitele autentice trebuie să primească sprijin din partea noastră, a celor de condiţie medie, întrucât în lipsa acestui sprijin, promovarea şi fidelizarea elitelor se face pe căi indirecte, nedemocratice, de către actori străini de interesele majorităţii.
Într-un articol anterior care viza un subiect specializat, domnul profesor denunţa mediocritatea politică, însă cu argumente care, în opinia noastră, nu infirmă dezideratele noastre care vizează reconsiderarea utilităţii sociale a mediocrităţii. În general vorbind, considerăm că mediocritatea se apropie mai curând de ideea de followership despre care mai întâi a vorbit la noi un alt intelectual pe care îl stimăm în mod deosebit, respectiv domnul ambasador Theodor Paleologu, de ale cărui opinii despre spiritualitatea ortodoxă suntem, din nou, nevoiţi să ne disociem.
Starea unei societăți nu este doar rezultatul educației. La
ea concură numeroși factori: moștenirea istorică, cultura, organizarea,
valoarea decidenților. Dar performanțele dintr-o societate depind de educație
atât de profund, încât putem spune că se măsoară prin ele. De fapt, câte
performanțe, atâta educație.
Nici nu există un criteriu mai profund de evaluare a educației. Se poate vorbi de
examene, de promovări, de durata școlarizării, de efectivul de universități și
de studenți, de publicații, de mulți alți indicatori operaționali. Dar nici
unul nu exprimă mai bine măsura în care s-a atins scopul educației decât
performanțele pe care le obțin cei trecuți prin ea. În definitiv, poți avea din
abundență profesori, publicații, titluri gonflate, institute, iar performanțele
să fie mediocre.
Așa stând lucrurile, să luăm în considerare procesele majore
pe care România, ca și alte țări din Europa Centrală și Răsăriteană, le-a
parcurs în ultimele decenii – privatizarea în economie, utilizarea fondurilor
europene și folosirea globalizării – în scopul propriei dezvoltări. Nu este
realist să nu compari cu ceea ce au realizat țări aflate într-o situație
analoagă. Așa cum nici în educație nu este evaluare mai bună a elevului,
studentului sau profesorului decât să observi ce pot face elevul, studentul și
profesorul din alte sisteme de învățământ!
Să ne adresăm, pentru a avea tabloul situației, unei surse
de informații serioasă și adusă la zi. Aceasta este acum solida carte a lui
Florin Georgescu, Capitalul în România postcomunistă (Editura Academiei Române,
București, 2019, 3 volume, 1018 pagini). Ce performanțe s-au atins în cele trei
procese?
În România, privatizarea, „dacă nu a fost un eșec, în mod
sigur a fost o nereușită”, cu prea puține excepții (p.657). Fondurile europene
au mers mai ales în finanțări de cheltuieli curente ale programelor, în
salarii, în achiziții de bunuri și servicii, în condițiile „lipsei strategiei
și coordonării din partea statului” (p.734). De aceea, țara noastră poartă mai
puțin decât țările vecine urmele resurselor europene. România a înfruntat
globalizarea cu o „mai slabă capacitate instituțională comparativ cu alte state
foste socialiste” (p.781-782) și prezintă puține produse în competițiile
epocii. Să detaliem.
Economistul de referință al trecerii de la socialism la
capitalism, Janos Kornai (1990), spunea
că scopul privatizării nu este schimbarea proprietății, ci găsirea unui
proprietar mai bun. Nu oricum! Pentru a ține sub control pericolele – speculanții,
indisciplina financiară, netransparența – și pentru a valorifica activele, era
nevoie de stat clarvăzător și puternic.
În România, statul nu numai că s-a minimalizat, dar a
devenit slab. FMI și BIRD au presat asupra privatizării, iar autoritățile s-au
conformat fără a avea o perspectivă proprie. Ca rezultat, s-au făcut greșeli în
șir: s-au permis prețuri sub nivelul pieței la vânzarea de active; cei care
le-au cumpărat au adus adesea echipamente supraevaluate; ei au raportat
pierderi, care au fost scoase tot din
ceea ce aveau de plătit; cumpărătorul a avut voie să facă orice, inclusiv să
dezafecteze unități. Oricum, România a privatizat 8200 de unități de stat în 26
de ani și a încasat 7,1 miliarde de euro.
Media pe societate comercială (p.602)
a fost, cu 592 mii euro pe unitate, uimitor de mică.
Banii rezultați din privatizare ar fi trebuit să meargă în
investiții, crearea de locuri de muncă, mărirea competitivității, sporirea
veniturilor bugetare, creșterea PIB. În România, ei au mers în finanțarea de cheltuieli
bugetare și acoperirea de diferențe ale cursului valutar, răscumpărarea
titlurilor de stat, reducerea datoriei interne – iar 49% din sumă se află în
sold la Trezoreria Statului.
Cum se stă cu producția? Aceasta este mai mică în 2016 decât
în 1989,
la cele mai multe produse. Numai la zece categorii de produse sunt
creșteri – aspiratoare de praf, frigidere, anvelope, autoturisme, bere(+71%),
cherestea (+44%), preparate din carne (+37%), carne (+14%), uleiuri comestibile
(+13%), brânzeturi (+6%). Toate sunt produse cu grad mic de prelucrare. S-a
prăbușit producția la produse cu grad mai ridicat de prelucrare: tractoare
(este 1% față de 1989), locomotive (2%), păcură (3%), autobuze (3%), mașini de
spălat (5%), țesături (7%), tricotaje (9%), îngrășăminte chimice (13%), fontă
și oțel (22%).
În 2016, a continuat dezindustrializarea României. Agregată,
producția industrială în 2016 era de 70% din nivelul anului 1989. Extracția
este doar 40%, energia doar 50%, prelucrarea 80% din ceea ce era odinioară. S-a
dublat importul de produse de tehnologie ridicată, de la 6% din importul total,
la 12%, în vreme ce exportul de produse cu grad tehnologic ridicat este de
numai 8% din exporturile României.
S-au format firme private mai ales în comerțul cu amănuntul,
comerț cu ridicata, transporturi de persoane și mărfuri, construcții,
restaurante – domenii cu valoare adăugată mică.
A crescut, însă, exportul de fier vechi. În ultimii 20 de ani România a
exportat 35 milioane tone fier vechi, la preț de 0,21 euro pe kg. –
echivalentul unui tren cu lungime de 42.000 km, mai mult decât circumferința
Pământului.
Perspectiva nu este promițătoare. În 2016, capitalul
firmelor era de 87 miliarde euro, dar numai 32% este capital ce constă în
contribuția inițială a acționarilor și numai 17% sunt rezerve ale firmelor.
Profitul nerepartizat este mare – ceea ce denotă ezitarea în a investi.
Fondurile europene au fost concepute ca mijloace pentru a
realiza „creșterea economică inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii”.
România a primit în 2007-2016 suma de 40,9 miliarde euro și a cotizat cu 13,8
miliarde euro, având deci un sold de 27,1 miliarde euro. Ce s-a făcut cu acești
bani?
Politica de coeziune trebuia să ia 55% din fonduri. S-a
optat pentru transport și mediu, programul privind creșterea competitivității
beneficiind de doar 7% din fondurile nerambursabile. Dar, la transporturi,
progresele au fost mici, ca urmare a slabei capacități instituționale din
domeniu. La mediu se sesizează anevoie unde au mers banii. Programul pe resurse
umane nu a folosit deplin fondurile
alocate, dar nici nu a făcut mare lucru în formarea continuă, în crearea celei
de „a doua șanse” și în trecerea de la învățare, la viața activă.
Per total, absorbție necorespunzătoare și utilizare
inadecvată a fondurilor europene! Cauzele au fost multiple. Statul nu s-a
pregătit pentru absorbție și utilizare. S-a recurs la excesiva externalizare
către firme, potențialii beneficiari au fost ținuți în neinformare, ghidurile
au rămas exagerat de complicate. Numai 52% din fondurile europene absorbite
s-au regăsit în România în formarea de capital fix.
Globalizarea a însemnat demontarea barierelor vamale și
deschiderea țărilor pentru schimburi practic nelimitate de bunuri, servicii,
persoane. Fructificarea avantajelor ei depinde de fiecare țară. Nici „guvernele
invadante” și nici „guvernele debile”, cum spunea acum două decenii Joseph
Stiglitz, nu mai sunt soluții. Dar cum a acționat România în condițiile
globalizării?
Un fapt spune aproape totul: apelul României la instituții
financiare internaționale pare să fie mai mare decât al oricărei alte țări din
Europa Centrală și Răsăriteană. Ea a solicitat aceste instituții 22 de ani din
cele trei decenii, Bulgaria 18 ani, Ungaria 11 ani, Polonia 7 ani, Slovacia 5
ani, Cehia 4 ani.
Niciuna dintre aceste țări nu a rambursat datoria externă
până în 1989, preferând retehnologizarea internă. România și-a lichidat
datoriile externe și avea, în decembrie 1989, un plus de 1,8 miliarde de dolari
americani.
Reformele care s-au operat după 1989 au restructurat
economia în vederea înfruntării globalizării, iar capitalul privat a preluat
conducerea. În 2016, sectorul public mai deținea 12% din capital, iar
acționarii români 46% din totalul capitalului privat. Societățile comerciale cu
capital străin asigură acum în jur de 44 % din cifra de afaceri din România.
Competitivitatea firmelor autohtone este însă în suferință. Cum spunea un
economist, România actuală exportă mai
ales ce produc firme cu capital străin.
Efectivul de salariați s-a redus în acest timp cu 45%. Cele mai multe ocupații din România presupun
muncă slab calificată. Vârsta medie a pensionării este una dintre cele mai
scăzute în Europa. România înregistrează cea mai amplă emigrație de cetățeni
dintre țările globului, în condiții de pace.
Acestea sunt date precise, de neocolit, care ar trebui să
alarmeze. Nici privatizarea, nici accesarea și utilizarea fondurilor europene
și nici abordarea globalizării nu au dus la rezultatele dorite în România
acestor decenii. Cine este de vină?
Unii pun nereușitele în seama „clasei politice”. Cu
siguranță că aceasta are probleme grave în România, mai cu seamă după
abandonarea fără perdea a meritocrației și intervenția tot mai pe față a noii
Securități în selecția personalului de decizie, în ultimul mai bine de un
deceniu. Nu are cum să dea rezultate un stat
dublat de organizări oculte și decidenți contrafăcuți.
Alții acuză transformarea țării într-un protectorat sau o
colonie. Se poate discuta, numai că toate înțelegerile, inclusiv cele oneroase,
sunt semnate de reprezentanți români. Ca nici o altă țară, România de azi are
„reprezentanți” care înțeleg rudimentar politica și, sub pretextul
„deschiderii”, vând orice – de la resurse subevaluate și decizii, trecând prin
soarta copiilor, la integritate și onoare.
Unii acuză cultura moștenită. Numai că și alte țări au avut
premise culturale nesincronizate, dar au demarat energic. Multe au avut curajul
unei revizii culturale.
Autorul cărții din care am citat consideră că miezul
explicativ este slăbiciunea statului: statul român, din varii motive, nu a
reușit coordonarea activităților și a prilejuit pierderi mari de resurse. Este
adevărat, dar acest stat a fost condus de cetățeni trecuți prin alegeri. Este
adevărat, de asemenea, cum s-a observat din nou la recentele alegeri europarlamentare: serviciul
care numără voturile stabilește deznodământul.
Fiecare dintre răspunsuri are partea sa de adevăr. Eu cred,
însă, că trebuie mers mai în adâncime și spus lucrurilor pe nume. În primul
rând, și pe cei trecuți prin alegeri și pe ceilalți cineva i-a selectat. Ar fi
de făcut o cercetare privind calibrul profesional, cultura civică și
apucăturile celor care ajung să „reprezinte”. Vom fi îngroziți de gravitatea
răsturnării valorilor din viața României actuale! Apoi, pe toți cineva i-a și educat și le-a
dat diplome.
Altfel spus, chestiunea privatizării pune în discuție
pregătirea juriștilor, economiștilor, alături de cea a decidenților. În fapt,
România a procedat la privatizare fără a avea o abordare proprie a economiei.
La drept vorbind, nu prea o are nici acum.
În chestiunea accesului la fondurile europene și a
utilizării lor, ar trebui pusă în discuție calificarea și atitudinea diverșilor
„specialiști” și „experți” – ingineri, profesori, manageri. În fapt, România nu
și-a clarificat ce vrea să facă. Și nici acum nu are o țintă limpezită.
În chestiunea înfruntării globalizării, ar trebui pusă în
discuție prestația intelectualității, de la istorici și sociologi începând. În
fapt, mulți intelectuali nu și-au lămurit implicațiile globalizării.
În pofida impresiilor, nici un sector al culturii nu este
exonerat de răspundere pentru ceea ce s-a făcut sau nu s-a făcut. Sărăcia
dezbaterilor, precaritatea informării și subiectivismul nu duc la performanțe.
Nu este scuză faptul că este slabă conștiința că dezvoltarea instituțiilor, a
societății, condiționează performanțele culturii, cum spunea John Adams.
Dar, trebuie spus, educația însăși a dat un examen la cele trei procese. Un examen pe care nu l-a trecut sau l-a trecut la nivel jos! Adâncirea lipsei de răspundere spune cam totul despre nivelul educației. Bunăoară, nu se plagiază neapărat, ci se scriu cărți de către alții. Se comercializează copii în scopuri dubioase, cum arată și cazul sărmanei fetițe din Baia de Aramă, iar cei care au jurat pe Biblie să apere drepturile cetățenilor se ascund. Politica se înțelege nu ca o competiție de propuneri în interes public, ci ca vânare de rivali cu „justiția” și organizare de referendumuri șmecherești. Sunt doar câteva exemple ale degradării, inclusiv ale degradării educației.
Provocările la adresa dreptei credințe din ultima vreme din partea ecumenismului, mai ales după Sinodul din Creta, au succes îndeosebi din cauza despărțirii artificiale între morală și corectitudinea credinței. Pe de o parte unii consideră că oamenii pot fi buni chiar și fără a crede drept, iar alții exagerează cu patimă valoarea ortodoxiei în dauna vieții îndreptate. În ambele cazuri există o separare a celor două componente, care duce pe căi diferite la neglijarea cuvintelor lui Hristos: „fără Mine nu puteți face nimic” (In. 15, 5). Faptele care nu-și trag puterea de la Hristos nu valorează nimic, dar și cele care nu au roadele (dragostea, mila și dreptatea) lui Hristos sunt dovedite că nu au rădăcina în El, ci sunt omenești.
Cea mai succintă prezentare a interdependenței
dintre dreapta credință și trăirea curată o face Sf. Ioan Gură de Aur în aceste
cuvinte: „După cum nu se poate ca cel ce se găsește în rătăcire – însă cu o
viață curată – să rămână pentru totdeauna în rătăcire, tot așa și cel ce
trăiește în răutate nu cu ușurință va putea să privească la înălțimea dogmelor,
ci tot cel ce voiește a cuceri adevărul trebuie a se curăța iute de toate
patimile. Cel ce se izbăvește de patimi iute se va izbăvi și de rătăcire și se
va învrednici de adevăr”[1].
Deci nu doar ortodoxia influențează trăirea, ci și invers. În plus, legătura
dintre ele nu este una fixă, rigidă și automată, ci una care vine prin inimă,
funcționează prin mecanisme care țin de viața lăuntrică, de transformări
așezate, statornice și cu o oarecare inerție ce ține de experiențele duhovnicești.
Nu există o determinare stabilită pe criterii exterioare, ci interioare.
În general, gândurile, faptele și atitudinile
noastre trebuie probate, puse la încercare. Ispitirea aceasta intervine pentru
a le vădi dacă sunt cu adevărat bune sau doar au aparența bunătății, dar esența
le este rea. „Smintelile trebuie să vină” (Mt. 18, 7) și chiar ereziile „ca să
se învedereze cei încercați” (1Cor. 11, 19). În Patericul egiptean se spune la fel: „ridică ispitele și nimeni nu este
care să se mântuiască” (Avva Antonie, 7).
Valoarea faptelor bune este dată de credință
Doar faptele care izvorăsc din credința curată și sănătoasă sunt bune cu adevărat și mântuitoare. Lucrul acesta îl arată și Sf. Ioan Scărarul când face legătura între credința greșită a lui Evagrie și concepțiile sale despre nevoință: „Urgisitul de Dumnezeu Evagrie a socotit că este mai înțelept decât cei înțelepți și în rostire, și în înțelegere. Dar a fost dat de gol, nenorocitul, arătându-se mai fără de minte decât cei fără de minte, nu numai în multe altele, ci și în aceasta. Căci zice: când sufletul poftește mâncare felurită, să se strâmtoreze cu pâine și apă. … Noi, respingând porunca lui, zicem să tăiem întâi mâncările care îngrașă, pe urmă pe cele care ne aprind, apoi pe cele ce ne fac plăcere”[2]. Asceza pe care o aproba Evagrie era una greșită, pe principii eronate, gnostice. Din păcate, aceste învățături pătrundeau și în mediul ortodox și mulți le puneau în aplicare din neștiință, lucru care se petrece adesea și cu alte curente neortodoxe. O situație asemănătoare a fost denunțată de Sf. Ignatie Briancianinov cu privire la cartea de origine papistașă Urmarea lui Hristos, dar se întâmplă și cu practicile orientale (yoga) și cu diferite concepții moraliste care se strecoară în viețuirea ortodoxă.
Însă, după cum arată cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur de la început, și viața cuiva îl determină să fie receptiv sau refractar față de credința adevărată. Lucrul acesta este adeverit de mulți romani din Evanghelie care au venit la Hristos și credința lor a fost lăudată de El mai mult decât a iudeilor și fariseilor din vremea aceea. Însuși Apostolul Pavel s-a convertit și a devenit „vas al alegerii” (Fapte 9, 15) datorită râvnei sale curate; s-a făcut Apostol din prigonitor. Dar și Sfinți precum Ioanichie cel Mare și Gherasim de la Iordan au fost înșelați pentru o vreme de ereziile iconoclastă și monofizită, însă, datorită curăției lor, s-au întors ușor la dreapta credință.
Un fapt vrednic de luat aminte este relatat în Pateric despre Avva Ghelasie. Un oarecare Teodosie a vrut să-l facă să defaime Sinodul de la Calcedon. Dar el, „din așezarea omului aceluia și din priceperea ce avea de la Dumnezeu, a cunoscut vicleșugul socotelii lui și nu numai că n-a fost răpit cu depărtarea lui de la dreapta credință, ca mai toți cei de atunci, ci, precum se cade, l-a ocărât și l-a izgonit” (§Ghelasie, 4). Mai târziu nu s-a înfricoșat nici de amenințarea cu arderea pentru dreapta credință. Așadar comportamentul smintitor și impulsiv, care ascunde interese personale, nu au fost compatibile cu credința dreaptă în ochii Cuviosului.
Există și alte exemple elocvente care demonstrează legătura dintre morală și credință. Starețul Varsanufie de la Optina povestește despre scriitorul Gogol cum a fost schimbat în bine după discuțiile cu Starețul Macarie. Dar relatează și despre Tolstoi, care a devenit neortodox din mândrie. Și-a făcut Evanghelia lui și principiile proprii și nu a ascultat de Starețul Ambrozie, care a spus numai atât despre el: „Are mult egoism (iubire de sine)”. Starețul Macarie vorbește astfel despre Tolstoi: „Începutul căderii este în gândul viclean. Oare Tolstoi nu s-a pierdut din pricina gândurilor viclene? … L-a ispitit gândul că Domnul nostru Iisus Hristos nu este Dumnezeu. Și l-a primit și a crezut în el. Apoi l-a ispitit iarăși gândul că Evanghelia nu este scrisă corect, corectând Evanghelia cum i-a trecut prin cap. Astfel a căzut din credința ortodoxă”[3].
Desigur că oamenii credincioși sinceri și cu gând
curat formează o turmă mică. Există mulți din Biserica Ortodoxă care nu sunt cu
adevărat creștini. La o încercare, trădează pentru că nu au convingeri trainice
în ei. Nu este suficient să te naști în dreapta credință, ci să te naști din
nou, lăuntric în ea. Iar aceasta nu înseamnă doar adeziunea la crezul ortodox,
ci preschimbare interioară. Și Apostolul Petru a fost următor al lui Hristos din
râvnă exterioară și a căzut. Dar, pentru că o avea și pe cea interioară, s-a
ridicat prin pocăință, ca o dovadă că nu cere Dumnezeu de la noi să avem un
crez, un ideal omenesc, ci unul duhovnicesc, sădit în conștiință. Idealurile pot
duce la fanatism pentru că înflăcărează sângele și tulbură mintea. Curajul și
dăruirea care vin în acest chip sunt avântate și „fără cunoștință” (Rom. 10,
2).
De aceea ne propunem să cultivăm învățăturile
patristice despre nevoință în paralel cu dreapta credință pentru a avea
consistență toate împreună.
Răzvrătirea și râvna fără discernământ
Așa cum Tolstoi și-a alcătuit Evanghelia proprie, la fel există capcana ca o minte cu râvnă greșită să-și facă lege și canoane proprii. Ecumeniștii vin cu „legea” iubirii, prin care reinterpretează totul, toate hotarele pe care le-au pus Părinții Bisericii între Ortodoxie și erezie sau chiar și între creștinism și alte religii. Dar mai grav este că opoziția față de ei, prin care ar trebui să fie păstrat adevărul, este compromisă și ea. Este făcută adesea tot după legi proprii, după interpretări personale ale canoanelor și fără a mai ține cont de dragostea creștină. Spre exemplu, câțiva, puțini, resping Sinodul din Creta, dar neagă posibilitatea întreruperii pomenirii și se dezic de ea. Ații, în partea opusă, justifică ura față de ereticii ecumeniști și aplică o îndepărtare care este mai drastică decât normele bisericești. Înainte de o condamnare oficială, operează o separare nu doar de clericii ecumeniști, ci și de cei aflați în comuniune cu ei ca de niște contaminați.
Revolta nu face parte din simțămintele care zidesc Biserica. Oprirea pomenirii nu trebuie să vină din răzvrătire, nu este o ieșire din ascultarea ierarhilor, ci ar trebui să fie o faptă ziditoare. Ea este acceptată de canoane (31 apostolic și 15 I-II) și are menirea de a păstra linia sănătoasă, nu de a se dezice cineva de ierarhi. Iar direcția cea bună nu este o simplă ideologie, o listă de puncte de credință, ci un mod de viață. Reacția la devierile ecumeniste trebuie să vină tocmai din necesitatea de a ne păzi de cugete rele și din trezvia minții. Cum poate fi indiferent la trădarea credinței cineva trezvitor? Sau cum poate justifica cineva abaterile semnate în Creta fără să-și adoarmă vigilența conștiinței?
Mesajul sănătos socotesc că este acela al
păstrării nealterate a tradiției sfinte a Bisericii. E greu să fac un inventar
al tuturor abaterilor din rândul nepomenitorilor, dar îmi propun o critică
constructivă. Punctul de pornire ar fi că delimitarea trebuie să se facă față
de cei care profesează ecumenismul, nu față de cei care sunt în comuniune cu
ei. Comuniunea,
până la o condamnare a ereziei, nu este vinovată canonic și, deci, nu poate
fi socotită ca o greșeală. Nu trebuie să urmărim cu cine să fim în comuniune,
de parcă toți ar fi ecumeniști din start. Ci atenția trebuie îndreptată spre
cine trebuie sancționat și arătat în greșeala ereziei predicată cu capul
descoperit, anume ierarhii semnatari în Creta și cei care îi susțin deschis.
Dorința mea este ca râvna cea bună să-i însuflețească atât pe „pomenitori”, cât și pe „nepomenitori”, să fie părăsită frica și lașitatea, dar și răzvrătirea necugetată, laxismul moral, dar și încrâncenarea. Exemplele Sfinților sunt neprețuite: Sf. Paisie Aghioritul, majoritatea mănăstirilor athonite și cei trei episcopi greci care au oprit comuniunea doar cu Patriarhului Atenagora în anii ’70, Sf. Iustin Popovici, Sf. Vasile cel Mare[4], Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Ioan Maximovici și Luca al Crimeii, precum și Bătrânul Gavriil din Athos sunt doar câțiva care pot fi luați ca repere bune. Toți aceștia s-au împotrivit fățiș ecumenismului (și bolșevismului), dar cu discernământ, fără să rupă unitatea Bisericii. Au sancționat doar pe cei vinovați, nu au făcut și „victime colaterale”. Cei care se depărtează de comuniunea cu ecumeniștii vădiți sunt de înțeles și au acoperire canonică, dar cei care se rup și de cei în comuniune cu aceia o fac dintr-o exagerare. Desigur că au o oarecare îndreptățire în exemplul Sf. Teodor Studitul, dar nu au dezvinovățire pentru faptul că sunt indiferenți la toți ceilalți Sfinți Părinți, unii chiar contemporani cu Sf. Teodor. Nu este scuzabil să fie invocată ascultarea de „Sfinții Părinți”, dar aceștia să fie neglijați și defăimați, ca și atâtea canoane. O viziune patristică presupune discernământ și cercetare amănunțită.
Dumnezeu să ne țină în credința mântuitoare prin
fapte și cugete bune!
[1] Comentariile sau Explicarea Epistolei I cătră
corintheni, Omilia VIII, traducere de Arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice
SOCEC&co., București, 1908, p. 103.
[2]Scara,
XIV, traducere de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, EIBMBOR, 1992, p. 2014.
[3] Mitropolitul Meletie de Preveza, Starețul Varsanufie, Sfaturi către monahi și
omilii către mireni, Editura Evanghelismos, București, 2003, p.181-182.
[4] După cum se poate vedea din Epistola 113, Sf. Vasile nu cerea o
mărturisirea foarte precisă tocmai pentru a nu se autoizola. Mulți l-au acuzat
în vremea lui de arianism, lucru pe care l-ar face destui și astăzi, pe când el
a fost unul din cei mai mari Sfinți și apărători ai Ortodoxiei fără
compromisuri. Lipsa de concesii dogmatice a fost declarată și de Pr. Teodor Zisis prin comuniunea cu credincioșii
ortodocși a celor care au întrerupt pomenirea. E vorba doar de o iconomie
pastorală necesară.
Ruptura de la 1054 este puțin cunoscută cu privire la factorii declanșatori și la implicațiile ei. O descriere care aduce lumină în această privință este cea realizată de Anastasios Philippides, din care am tradus partea relevantă. După o prezentare succintă a faptelor delegaților papali la Constantinopol, urmează o schițare a situației politice din acea vreme. Răsăritul, adică Imperiul Bizantin, era în floare, cu majoritatea adversarilor îngenuncheați la acel moment, pe când Occidentul era fărâmițat de invadatorii vikingi și maghiari. Apusul era într-o stare de supraviețuire fizică și decadență culturală și bisericească. Simonia și imoralitatea erau plăgi grele. Roma era la începutul unei reforme prin care începea să se desprindă de puterea seculară și chiar să o subjuge. Acesta este momentul unor transformări lente, care au dus la depărtarea tot mai accentuată și, până la urmă, ireversibilă de trecutul ei.
Schisma a fost, de fapt, graduală. În orice caz, influențați de propaganda papală de multe secole, istoricii se referă adesea la „schismele” din secolele al V-lea, al VII-lea și în special al IX-lea (de sub Fotie), care nu au avut niciodată loc. În zilele noastre, datorită cercetărilor extinse ale lui Francis Dvornik și Pr. Ioannis Romanidis, adevărul este restabilit treptat. Așa că stadiile care au condus la schisma din 1054 nu sunt nici atitudinea iconoclastă din Constantinopol din sec. al VIII-lea, nici vreo excomunicare mitică a lui Fotie din sec. al IX-lea. Toate acestea, ca și disputele anterioare, au fost rezolvate de-a lungul timpului și validate formal în Sinoade cu participarea Patriarhiilor Răsăritene și a Papei.
Stadiile reale
care au condus la 1054 au fost următoarele patru:
Prima etapă a avut loc în 794, când francii, sub Charlemagne (Carol cel Mare), au convocat un Sinod la Frankfurt, care a respins Sinodul al VII-lea Ecumenic din 787. Astfel, Biserica francă s-a deosebit de restul Bisericii. Apoi, în 809, francii au ratificat Filioque la Sinodul de la Aachen, introducând astfel în Crez o diferență doctrinală față de restul Bisericii unite. Această mișcare a fost respinsă, bineînțeles, categoric de Papa Leon III. Această respingere a fost repetată la ceea ce este considerat al VIII-lea Sinod Ecumenic din 879. Biserica celor cinci Patriarhii a rămas unită în secolul al IX-lea, dar Biserica francilor, care ocupa o mare parte din Europa Occidentală, a fost făcută țăndări.
A doua etapă a avut loc în 962, când regele saxon Otto I a venit cu armata sa la Roma și, după ce a intervenit în disputa locală, l-a forțat pe Papa Ioan al XII-lea să-l încoroneze împărat. Pentru a-și asigura loialitatea fiecărui Papă, Otto a dat lege ca toți viitorii Papi să jure credință față de el înainte de a fi întronizați. Papa Ioan XII nu a acceptat această cerință și Otto a convocat o întâlnire a episcopilor italieni, pe care i-a „convins” să-l detroneze pe Ioan și să aleagă pe candidatul lui, în 963. În acest fel, Papa a fost transformat într-un instrument al Imperiului German. Pentru următoarea sută de ani, 21 din 25 de Papi au fost aleși de regele german. Reacția romanilor în acest secol, de la Otto până în 1054, a fost reacția obișnuită a tuturor oamenilor de sub ocupație: unii au devenit colaboratori ai germanilor și unii au fost în rezistență. De vreme ce ocupația nu s-a încheiat niciodată, istoria a fost scrisă de învingători și acești ani au rămas în amintire ca o perioadă de declin pentru tronul papal și Papa Ioan XII îndeosebi este considerat de cei mai mulți drept cel mai „imoral” Papă din istorie.
A treia etapă logică a fost expulzarea finală a romanilor de pe tronul papal și înlocuirea lor cu germani. Din cauza rezistenței romanilor, a fost nevoie de câțiva ani pentru a realiza această etapă. În 996, Împăratul german Otto III a desemnat primul papă german, tânărul său verișor Bruno, care a fost numit Grigorie V. Nou Papă nu a fost recunoscut de Constantinopol, fie deoarece a adăugat Filioque în Crez, fie pentru că nu a vrut să trimită Scrisoare de recomandare acolo. A fost curând expulzat de romani, care au ales în locul lui un roman, pe Ioan cel Binevoitor[1]. A trimis o Scrisoare la Constantinopol și a fost recunoscut de el. Otto s-a înfuriat și s-a dus la Roma și l-a repus pe Grigorie V și l-a arestat pe Ioan și l-a dezmembrat[2]. Când a murit Grigorie, Otto l-a desemnat pe primul Papă francez, Gerbert d’Aurillac, numit Silvestru II, care nu a fost înregistrat nici el în dipticele de la Constantinopol.
Ultimul Papă ortodox a demisionat (din motive necunoscute) în 1009. Acesta este ultimul an, până astăzi, în care numele Papei a fost trecut în dipticele de la Constantinopol. S-a speculat că de atunci Papii germani au înlocuit definitiv pe cei romani. Pare că acest punct de vedere nu este corect deoarece în următoarele patru decenii au existat Papi romani. În orice caz, după cum a remarcat Pr. Ioannis Romanidis, toți veneau din familii germane și, de aceea, au introdus oficial Filioque în Biserica Romei din 1014. Mai târziu, Biserica papală, de acum deținută de germani, a recunoscut ca „sfânt” pe Regele Henric II (1002-1024), care a realizat expulzarea definitivă a romanilor ortodocși de pe tronul papal și introducerea Filioque. După un efort de două sute de ani, adaosul Filioque în Biserica Romei a reprezentat triumful politicii germane acolo.
A patra etapă au fost evenimentele din 1046-1049 din Roma. Datorită conflictului germanofil și rezistenței, în 1046 au fost trei Papi concomitenți. Regele german Henric III a coborât la Roma și i-a scos pe toți trei și l-a desemnat pe propriul său ales, dar a murit în mai puțin de un an. Henric a desemnat pe un al doilea, dar a trăit doar 23 de zile. Există bănuiala că ambii au fost victime ale rezistenței romane împotriva germanilor. Cel de-al treilea desemnat de Henric a fost vărul său, Leo IX, care a fost mai norocos și, în acele zile, delegația culminantă a fost trimisă cu Humbert la Constantinopol în 1054.
Evenimentele din 1054 au provocat direct desfășurările militare din Sudul
Italiei, când balanța puterii a fost răsturnată între Statul Papal, bizantini
și normanzi din cauza avansării celor din urmă. Conflictul, în orice caz,
începuse în 1050, când Papa a desemnat pe Cardinalul Humbert ca Arhiepiscop de
Sicilia, membru al ambasadei ulterioare fatidice din 1054, deși Sicilia
aparținea de Patriarhia de Constantinopol și nu fusese cucerită (încă) de
normanzi. Ca răzbunare, Patriarhul de Constantinopol, Mihail Cerularie, a luat
măsuri împotriva bisericilor latine din Constantinopol și l-a determinat pe
Arhiepiscopul Leon de Ohrida să facă un raport scris cu erorile latine în 1053.
Cele mai noi cercetări, în orice caz, nu admit că Patriarhul ar fi închis
bisericile latine din Oraș, după cum se credea până de curând. Când Humbert era
în Constantinopol în 1054, a restructurat unele obiceiuri în anumite biserici
de acolo, așa că evident bisericile latine din Constantinopol trebuie să fi
rămas deschise.
De-a lungul anului 1053, au fost evoluții militare rapide în Italia. La început, Papa Leon nu a avut nici o problemă față de cuceririle normande în desfășurare, de vreme ce aparțineau de Biserica Latină. Dar, când au început să se apropie de Roma, a căutat alarmat o alianță cu Constantinopolul, care avea și el un interes în înăbușirea normanzilor. Înainte ca cele două armate aliate să se întâlnească, normanzii au biruit pe bizantini în februarie 1053 și au capturat pe Papă în iunie 1053. În timpul captivității, Papa a primit Scrisoarea lui Leon al Ohridei și l-a îndrumat pe Cardinalul Humbert să redacteze un răspuns către Patriarh. În acesta, folosind argumente din Pseudo-Donația lui Constantin, apăra primatul papal. Emisarii au dus scrisoarea cu ei la Constantinopol în 1054.
Echilibrul diplomatic fragil al vremii s-a reflectat în următoarele două
scrisori primite de Papă în captivitate, una de la Împăratul Constantin
Monomahul și cealaltă chiar de la Patriarh. Prima era într-un stil prietenos,
în favoarea unei alianțe politice mai strânse, în timp ce a doua, de la
Cerularie, era adresată cu respect față de Papă și se ruga pentru unitatea
celor două Biserici, fără să se refere la conflict. În orice caz, Papa a
ignorat stilul de ansamblu și a reacționat la titlul de „Patriarh Ecumenic”, cu
care a semnat Cerularie. Așa că a decis să trimită delegația papală condusă de
Humbert la Constantinopol în 1054. (Ar trebui remarcat că între timp Papa i-a
recunoscut pe normanzi și s-a aliat cu ei. În 1059, conducătorul lor, Robert
Guiscard, și-a luat titlul de duce împreună cu puterea în Apulia și Calabria și
cu dreptul de a se extinde spre principatul Siciliei, dacă putea să-l
cucerească. Din partea lor, normanzii i-au dat Papei bisericile bizantine care
erau pe teritoriul lor.)
Ce s-a întâmplat exact în vara lui 1054?
Când cei trei legați papali au ajuns în Constantinopol, l-au tratat pe Patriarh
într-un mod disprețuitor, refuzând să-i arate cinstirea stabilită sau chiar o înclinare
normală a capului spre dreapta pentru a-i arăta respect. Când a fost citită scrisoarea
Papei Leon, l-a criticat pe Patriarh pentru titlul de „Ecumenic” și a continuat
cu o polemică pe alte chestiuni. Patriarhul a fost dezamăgit atât de mult,
încât a refuzat să creadă că venea de la biroul papal. A examinat cu atenție
sigiliile și a decis că documentul este un fals. (Aceasta s-a datorat probabil schimbării
recente a ștampilelor adoptată de Papă). Apoi Humbert a prezentat un răspuns
către Leon al Ohridei, care fusese redactat de latini. Bizantinii au răspuns cu
un text de Nichita Stithatul împotriva folosirii pâinii nedospite, celibatului
clerului și alte lucruri. Humbert a reacționat violent și abuziv. Nichita Stithatul,
în orice caz, a fost forțat să rămână tăcut la ordinul Împăratului, care voia
să mențină alianța cu Papa împotriva normanzilor. Humbert, încurajat, a trecut
la un nou atac prin criticarea bizantinilor că nu acceptă Filioque. Cerularie a
refuzat categoric să discute asta la vremea aceea, insistând că o astfel de
discuție ar trebui să aibă loc cu ceilalți Patriarhi din Răsărit. Apoi Humbert
a decis să treacă la anatematizare.
Documentul anatematizării produce surpriză astăzi, pentru că este plin de
imprecizii. Singura concluzie logică este că latinii erau într-o lipsă
disperată de argumente pentru a-și susține singurul lucru care-i interesa, care
era primatul autoritar al Papei. Vom înșirui aici unele dintre acuzațiile pe
care le conținea, împreună cu un comentariu (în paranteze) de la un istoric
neortodox modern, Steven Runciman.
Potrivit lui Runciman, documentul depus de trimișii papali pe Sfântul Altar din Sfânta Sofia pe 16 iulie 1054 acuza, printre alte lucruri, pe oricine susținea pe Cerularie ca fiind vinovat de simonie („viciul major al Bisericii Occidentale la vremea aceea, după cum Humbert știa mai bine ca oricine”), de încurajare la castrare („o practică care se aplica și la Roma”), de insistența pe re-botezarea latinilor („ceea ce nu era adevărat la vremea aceea”), de îngăduirea preoților să se căsătorească („ceea ce era greșit: un om căsătorit putea deveni preot, dar unul deja hirotonit nu se putea căsători”), de botezarea femeilor gravide, chiar dacă erau pe moarte („o practică bună a Bisericii străvechi”), de refuzarea împărtășirii oamenilor bărbieriți („ceea ce nu era adevărat, în ciuda faptului că grecii nu erau de acord cu preoții bărbieriți”) și, în final, de omiterea unei clauze în Crez („care era tocmai opusul adevărului”).
Emiterea acestui document a provocat o revoltă în rândul oamenilor din
Constantinopol, care a dus la un Sinod ce a condamnat pe autorii ei.
După furia din prima instanță, Constantinopolul se pare că nu a dat mare
greutate acțiunilor tronului papal slăbit atunci. Într-un climat de
superioritate politică și culturală deținut de bizantini în secolul al XI-lea,
acțiunile Apusului au fost privite probabil cu dispreț și sfidare. Comportamentul
grosolan al trimișilor papali doar a confirmat percepția bizantină.
În afară de Cerularie, alți oameni ai Bisericii din timpul acela au fost prudenți. De exemplu, Patriarhul Petru al Antiohiei și Arhiepiscopul Leon al Ohridei au avut un ton destul de condescendent în scrierile lor. Ei credeau că latinii s-au distanțat de adevărata cale din ignoranță și că, dacă erau corectați de oamenii mai învățați și mai înțelepți dintre frații lor din Răsărit, s-ar putea întoarce la calea dreaptă. Petru al Antiohiei a scris o Scrisoare către Cerularie: „Pentru că sunt frații noștri, chiar dacă, din cauza unei lipse de educație, s-au abătut adesea de la calea cea dreaptă”. De asemenea, cu referire la Biserica papistașă, el vorbește de „romani” pentru a-i distinge de „vandali”, deși se teme că romanii au fost influențați de vandali.
Este remarcabil că la început bizantinii nu au susținut că Biserica
Apuseană a căzut pe de-a-ntregul în eroare. În corespondența sa, Cerularie
insista de obicei că Papa nu era de vină pentru greșelile Apusului sau pentru
gâlceava cu Humbert. Făcea o diferență între Papă, cu care căuta să colaboreze,
și „franci” (aceia pe care îi numim normanzi). În plus, Sinodul din
Constantinopol din 20 iulie 1054 nu l-a condamnat pe Papă sau Apusul în
general, ci a pus toată răspunderea asupra lui Humbert și celorlalți trimiși
care aduseseră documente falsificate. Petru al Antiohiei insista că, dacă unii
occidentali încălcau canoanele, o făceau fără știința Papei.
Este evident că Biserica Ortodoxă făcea un efort să mențină canale deschise
de comunicare cu Apusul, sperând că trimișii papali au acționat arbitrar, fără
aprobarea Papei, sau că unii dintre viitorii Papi vor înfrânge vederile
separatiste ale predecesorilor lui. De aceea prima mențiune cunoscută la
schisma dintre Cerularie și Humbert datează mult mai târziu, la începutul
secolului al XII-lea.
Mai mult, după cum a fost indicat corect de către istorici moderni, în
general protagoniștii acestei perioade din Bizanț nu vedeau Apusul ca ceva
monolitic și, de aceea, nu simțeau că trăiau într-o lume foarte distinctă
Răsărit-Apus. În schimb, ciocnirea Roma-Constantinopol a arătat diferite
grupuri cu interese diferite. În Italia, să zicem, era Papa, Împăratul german,
normanzii, lombarzii și italienii nativi, care se considerau cetățeni ai
Imperiului Roman de Constantinopol. Multe din elementele din relațiile
ulterioare dintre Bizanț și apuseni nu erau încă vizibile. Percepția Apusului
ca o amenințare unitară, antipatia populară față de „latini”, toate acestea se
vor ivi mai târziu. Se poate spune chiar că schisma însăși a dus treptat la
construirea unui Apus monolitic în ochii bizantinilor și subtilitățile minore
s-au înclinat în fața priorității de a face o demarcație între ortodocși și
eretici.
Cercetarea completă a surselor în perioada secolului al XII-lea a condus pe
mulți istorici la concluzia că nu a fost o schismă definitivă în 1054. Acest
punct de vedere este susținut de două curente de gândire.
Primul pretinde că chiar înainte de 1054 a fost o creștere notabilă a
distanțării celor două Biserici și că în 1054 nu s-a petrecut nimic decât o
pecetluire formală a separării care exista deja între lumile vorbitoare de greacă
și latină. Aceste două popoare s-au înstrăinat treptat cu trecerea secolelor și
schisma a fost doar culminarea rupturii.
Al doilea curent susține că schisma nu a avut loc în 1054 pentru motive tocmai opuse: în ciuda diferențelor culturale și teologice și a evenimentelor din 1054, ambele părți au continuat contactele fără să arate că s-a produs ceva definitiv. Mai degrabă, de vreme ce acest fapt era obișnuit din conflictele trecute, ei credeau că în timp vor putea să recupereze decalajul tranzitoriu. Probabil că acesta este motivul pentru care istoricii timpului respectiv nu au considerat că merită să menționeze evenimentele din 1054. Potrivit acestui punct de vedere, evenimentul „definitiv” a venit la a patra Cruciadă și căderea Constantinopolului în fața occidentalilor. Prăduirea care a urmat după ocuparea țării, ocupația francă, „a radicalizat” populația „de la cei mai învățați teologi din Constantinopol până la ultimii fermieri din Peloponez”, după cum a remarcat profesorul universitar de la Princeton Tia Kolbaba. Apoi, ulterior, evenimentele din 1054 au dobândit o altă însemnătate.
Runciman scrie la fel că, după cucerirea Constantinopolului de către cruciați
în 1204, „Papa a rămas prins între plăcerea față de rezultatul total și
antipatia față de metode și, astfel, a pierdut singura oportunitate să
recâștige bunăvoința din partea Răsăritului. Într-un moment critic, a arătat că
este lipsit de compasiune și înțelegere și nu a fost iertat niciodată pentru
asta”.
În opinia noastră, adevărul este undeva la mijloc între cele două curente
istoriografice. Este un fapt recunoscut că evoluțiile istorice diferite ale
Răsăritului și Apusului și diferențele culturale au distanțat cele două
popoare. În orice caz, de la sine, nu este suficient pentru a crea o schismă. Celelalte
trei Patriarhii din Răsărit (Alexandria, Antiohia și Ierusalimul) au avut și
ele o evoluție istorică diferită. De secole au fost diferențe imense la nivel
cultural între Constantinopol și slavi. Oricum, nu a fost niciodată nici o
schismă între ei.
Este adevărat și că în unele părți ale Imperiului Bizantin nu erau semnele
unei rupturi ireversibile în primii ani după 1054. În 1073, de exemplu,
diplomații bizantini l-au abordat pe Papă pentru o alianță împotriva
selgiucizilor. Răspunsul a fost pozitiv, deși în final Constantinopolul și-a
asigurat ajutorul normanzilor și nu a răspuns. În 1089, când Alexios I era interesat
în dizolvarea alianței dintre Papă și normanzi, i-a primit pe delegații Papei
Urban II și a consultat Sinodul din Constantinopol asupra stării de schismă
dintre Biserici. Nu a fost găsită nici o documentație oficială pentru schismă
în arhivele Patriarhiei și Patriarhul Nicolae III a scris Romei, oferind o
restabilire a relațiilor bazată pe condiția obișnuită ca Papa să expedieze o
mărturisire de credință ortodoxă către Constantinopol. „Aparent, în ochii
bizantinilor, nu era nici o ‘schismă’ oficială a Bisericilor, ci doar o înstrăinare care putea fi remediată
printr-o eliminare simplă și formală a lui Filioque din Crezul latin”, remarcă
Meyendorff. Bineînțeles, Papa nu a răspuns niciodată deoarece știa foarte bine
că mărturisirea de creidnță cu adăugarea lui Filioque nu ar fi fost probabil
niciodată acceptată la Constantinopol. Drept aceea, deși era o dispoziție de a
apropia diferențele din partea ortodocșilor, ei recunoșteau în același timp că
menținerea Filioque era o pricină de schismă.
Este caracteristic faptul că în jurul anului 1090 Teofilact de Ohrida a
scris că o persoană adâncită în tradiția Bisericii noastre știe că nu este nici
un obicei îndeajuns de important încât să pricinuiască o separare a Bisericilor
decât dacă duce la distrugerea doctrinei. De aceea nu era de acord că Apusul
comisese un păcat de neiertat cu privire la chestiuni precum folosirea pâinii
nedospite. Dimpotrivă, credea că Filioque era o eroare traumatică.
Din păcate, în ciuda bunei voințe a ortodocșilor, nu a fost nici un răspuns din partea opusă. Într-adevăr, dacă ar fi existat, ar fi fost o simplă și scurtă anulare a anatemelor pentru a scuza o problemă normală: se putea afirma că acțiunile trimișilor papali au fost lipsiți de legitimitate deoarece Papa Leon murise în aprilie 1054 (tronul rămăsese gol chiar și în iulie) și, de aceea, Humbert nu avea autorizarea să facă ce a făcut. Oricum, după 1054 Papii nu au denunțat acțiunile lui Humbert, așa că anatemele au fost ținute în vigoare. De fapt, urmașul lui Leon a fost desemnat Ștefan IX de către regele german Henric III, care, ca Frederick de Lorrena, a fost unul dintre cei doi care au venit ca ambasadori cu Humbert în 1054. Chiar dacă noul Papă a fost condamnat de Sinodul din Constantinopol pe 20 iulie 1054, este clar că alegerea a fost o provocare conștientă față de Biserica de Răsărit și o politică adâncită implicită a germanilor față de apropierea celor două popoare. În final, în 1098, un Sinod din Bari a condamnat oficial ca eretici pe aceia care nu acceptau Filioque, finalizând astfel schisma. A trebuit să treacă nouă sute de ani ca să ajungă la 1965, pentru ca anatemele să fie ridicate. A fost, bineînțeles, prea târziu.
În secolele care au urmat după schismă, teologia apuseană a apucat pe căi
noi, bazate pe o tratare rațională a adevărurilor de credință. Treptat, raționalismul
a monopolizat modul de apropiere de Dumnezeu în Apus. Biserica papistașă a fost
prinsă într-o școală aparte filozofică și s-a identificat cu ea. Așa că, atunci
când descoperirile științifice ale lui Copernic, Galileo și Newton au condus la
prăbușirea metafizicii occidentale, Biserica papistașă s-a simțit amenințată și
a reacționat în maniera violentă cunoscută. Din cauza acestor evoluții, o
cultură nouă în întregime s-a născut în Occident după schismă. O dispută care a
început sub aspect teologic și cultural a deteriorat acum evoluția de ansamblu
a omenirii.
Vom încheia studiul nostru cu punctul de vedere al unui mare teolog al
timpului nostru, Pr. Ioannis Romanidis, care este punctul de vedere autentic
ortodox și singurul bazat pe informații istorice:
„Simpla ridicare a anatemelor din 1054 nu poate obține unitatea. Când ne
întoarcem la starea lucrurilor de dinainte de 1054, ne aflăm iarăși în schisma
dintre latini și romani din cauza lui Filioque.”… „Avem o datorie sfântă, după
cum se cerea din partea Papei roman ortodox al Romei dinainte de 1009, de a
urmări eliminarea schismei nu prin ridicarea anatemelor din 1054, ci prin
îndepărtarea Filioque și a condițiilor și rezultatelor lui.”
[1] A rămas cunoscut în istorie ca Antipapa
Ioan XVI.
[2] Trupele împăratului i-au tăiat nasul,
limba, i-au rupt degetele și l-au orbit, ca să nu scrie, și l-au degradat
public înaintea lui Otto III și Grigorie V. La cererile Sf. Nil cel mai Tânăr, unul
din conaționalii săi, viața i-a fost cruțată: a fost trimis la mănăstirea din
Fulda, în Germania, unde a murit în jur de 1001.
Anatemele reciproce între Constantinopol și Roma din 1054 sunt de o mare importanță. Ele sugerează o ruptură anterioară, căci este acuzată practica grecilor de a boteza din nou pe latini. Contextul în care s-a produs scindarea rămâne de cercetat mai în amănunțime, dar pentru moment sunt utile introducerea și traducerea textelor făcute de Prof. Teodor M. Popescu. Am lăsat doar notele care aduc observații practice, eliminând pe toate cele ce țin de bibliografie, studii și detalii de traducere, care erau foarte numeroase.
I. VERSIUNEA GREACĂ.
Actul funest prin care, aruncând anatema asupra lui Mihail Cerularie şi a ortodocşilor, legaţii papali consacrau formal dezbinarea dintre Biserica latină şi cea greacă, ni s’a păstrat, împreună cu povestirea faptelor respective, în două forme: În raportul latin scris de cardinalul Humbert, autor principal al sentinţei de excomunicare şi factor hotărâtor în politica bisericească a Papei Leon IX (Brevis et succinta commemoratio eorum quae gesserunt apocrisiarii sanctae Romanae et apostolicae sedis in regia urbe et qualiter anathematizati sunt Michael cum sequacibus suis (citat „Commemoratio”), Migne, P. L. 143, 1001-1004) şi în actul Sinodului ţinut la Constantinopol la 20 iulie 1054 (Σημείωμα περί τοῦ ριφέντος πιτακίου). Ambele documente vorbesc despre misiunea legaţilor papali la Constantinopol și despre evenimentul de la 16 iulie 1054, iar hotărârea Sinodului de la 20 iulie, numită de obicei „edict sinodal”, ne informează mai de aproape şi asupra celor ce au urmat la Constantinopol, până la 24 iulie 1054.
Între cele două rapoarte există importante deosebiri de prezentare şi de
apreciere a faptelor, explicabile prin pasiunea şi interesul cu care le privesc
cele două părţi adverse. Acordând tot creditul cardinalului Humbert, istoricii
romano-catolici iau de bază povestirea lui şi infirmă versiunea greacă, acuzând
pe Mihail Cerularie de voită denaturare a faptelor spre a-şi justifica
atitudinea ce a avut faţă de legaţi.
Se pretinde chiar, după spusele lui Humbert[1], că şi sentinţa de
excomunicare de la 16 iulie 1054 a fost „falsificată” de Patriarh cu intenţia
de a ațâța cu ea poporul contra împăratului şi a legaţilor[2]. Dintre specialiştii
schismei, Hergenrother, Delarc[3] Gfrörer, Bréhier,
Hefele-Leclercq, mai ales, judecă pe Patriarhul grec ca pe un neleguit fixat
definitiv la stâlpul infamiei. Nu fără greutate şi contraziceri, desigur,
pentru că firea şi conduita legaţilor, şi în deosebi a cardinalului Humbert,
explică şi justifică ele mai întâi măsurile lui Mihail Cerularie. Spre
deosebire de cei citaţi însă, se observă la unii cercetători mai noi ai
schismei o înţelegere ceva mai justă a oamenilor şi a faptelor de la 1054. W. Norden[4], J. Gay, E. Amann, A. Michel
recunosc sau lasă să se înţeleagă că violentul cardinal nu poate fi crezut în
totul pe cuvânt și conced până la un punct că este loc şi pentru cele afirmate
de Patriarhul de Constantinopol (J. Gay, op. cit., p. 498-499).
Sperând să putem face mai târziu studiul acestor fapte, ne mărginim aci
la documentul principal al schismei, care este sentinţa de excomunicare. O dăm
în traducere, cu edictul sinodal, deci după forma greacă, în care evenimentele sunt
povestite mai amănunţit, adnotând-o şi indicând în anexă locurile corespondente
din referatul cardinalului Humbert pentru a arăta deosebirile. Ele sunt puţine
şi neînsemnate, aşa cum recunosc de altfel chiar acuzatorii Patriarhului[5]. A admite, după Humbert şi
Sigebert[6], că Mihail Cerularie a
falsificat (omnino=cu totul!), la început, sentinţa de excomunicare cu scopul
de a revoltă poporul şi că a trebuit ca legaţii să trimită împăratului, din
cartierul rusesc al oraşului[7] un „exemplar
excommunicationis verissimum”, pentru restabilirea textului ei, însemnează a
nu ţine seamă de fapte.
Sentinţa a intrat în mâna altora înainte de a fi fost adusă Patriarhului;
cu toată greutatea, cu care se citea latineşte, nu era exclus să se ia
cunoştinţă de cuprinsul ei înainte de a se face o traducere oficială. Dar nu se
putea, mai ales, ca Patriarhul să se pună în situaţia de a publică întâi o sentinţă
falsă şi a avea apoi să discute şi condamne, cu Sinodul, sentinţa autentică.
S’ar fi contrazis şi compromis fără nici un motiv, pentru că sentinţa era în ea
însăşi atât de scandaloasă şi de insultătoare, încât făcea de prisos orice
încercare de a o schimba, care mai putea fi şi uşor demascată. Chiar dacă ar
fi fost lipsit de prevedere, Patriarhul – neputând să facă el traducerea –
trebuia, cum s’a şi întâmplat, ca s’o încredinţeze altora; printre ei este şi
un latin, Ioan Spaniolul, precum şi un om de importanţa unui protospătar
(Cosma). Este naiv a se crede că Patriarhul putea să le ceară – lor sau altora –
o traducere falsă sau pe care s’o prezinte el poporului falsificată după gustul
său. Dacă ea ar fi existat, ar fi cunoscut-o împăratul şi ar fi putut s’o aibă
prin el legaţii. Humbert ar fi păstrat-o şi publicat-o cu mare satisfacţie, ca
pe un document zdrobitor pentru Patriarhul de Constantinopol, pe care avea tot
interesul să-1 umilească. Acuzaţia că Mihail Cerularie a falsificat sentinţa de
excomunicare pare a fi deci de valoarea şi seriozitatea aceleia că grecii au
scos din Simbolul credinţei pe Filioque[8].
Din începutul edictului sinodal, se va vedea că el
împrumută, rezumând, pe al Enciclicei lui Fotie către Patriarhii orientali de la 867.
Mihail Cerularie ia de asemenea din această Enciclică
unele din argumentele sale contra latinilor în controversa despre Filioque. Şi
în Epistola a doua către Petru l Antiohiei, el imită începutul Enciclicei lui Fotie. Aceasta arată
importanţa ce păstra încă Enciclica
în conflictul dintre cele două Biserici, precum şi lipsa de originalitate, ca
polemist, a lui Mihail Cerularie. A spune totuşi, ca J. Bousquet, că ,,edictul
sinodal relua în întregime (en entier) Enciclica lui Fotie”[9]
înseamnă a nu cunoaşte din proprie lectură nici Enciclica, nici edictul.
Ca şi Fotie, Mihail
Cerularie înştiinţează pe ceilalţi Patriarhi despre cele întâmplate cu latinii,
scriind Patriarhului de Antiohia şi prin el celor de Alexandria şi Ierusalim[10].
Textul edictului sinodal se găseşte, în afară de Migne, P.G. 120, 736-748, în manuscris, în cod. LXXVII, 62, la Viena (și încă în alte 4 tipărituri).
Însemnare despre pitacul[11] aruncat de trimişii Romei pe Sfânta Masă împotriva Prea Sfinţitului Patriarh Domnul Mihail, în luna Iunie[12], indiction 7[13]
Sub prezidenţa Prea Sfinţitului nostru Stăpân şi Patriarh
Ecumenic Mihail, în partea din dreapta celor pentru catehumeni[14],
prezenţi fiind prea iubitorii de Dumnezeu Mitropoliţi Teofan al Cizicului şi
singhel[15],
Nichita al Calcedonului şi singhel, Laurenţiu de Dyrrachion şi singhel, Antim
al Sidei, Nicolae al Pisinuntei, Leon al Mirelor, Leon al Trapezuntei, Ioan al
Smirnei, Eusebiu al Adrianopolului, Constantin al Mitilenei, Nicolae al
Honelor, Hypatios al Hidruntei şi arhiepiscopii Leon al Caraviziei, Grigore al
Mesimvriei, de faţă fiind şi demnitarii patriarhali[16].
Nu era deci, pe cât se pare, sătul de rele cel viclean.
Şi de aceea nu încetează de a se insinua pe lângă dreptcredincioşi şi de a
născoci totdeauna ceva nou împotriva adevărului. Aşa a sugerat omului câte
nenumărate înşelăciuni înainte de venirea Domnului în trup. Chiar şi după aceea,
nici nu s’a lăsat cu totul, nici măcar nu s’a oprit un timp de a amăgi şi a
atrage la el prin nenumărate rătăciri şi ademeniri pe cei care îl ascultă. Dar
şi acestea fiind înlăturate şi revenindu-le dreptcredincioşilor pioasa şi
profunda speranţă că nu se vor mai găsi niciodată născocitori de noi religii
întru toate cele de care, contra dreptei judecăţi, cel rău a căutat să se
atingă şi ale cărui uneltiri s’au întors împotriva lui însuşi, acum nişte bărbaţi
nelegiuiţi şi detestabili – căci ce i-ar putea numi un dreptcredincios? –
bărbaţi iviţi din întuneric (căci erau făpturi din părţile Apusului), venind în
acest dreptcredincios şi de Dumnezeu păzit oraş, din care ţâşnesc izvoarele
ortodoxiei ca dintr’un loc înalt şi ridicat spre cer şi din care curg până la marginile
pământului şuvoaiele curate ale dreptei credinţe, adăpând ca nişte râuri, cu
dogmele dreptcredincioase, sufletele cele din toată lumea, au căzut în el ca un
trăznet sau cutremur sau potop de
grindină; sau mai degrabă, propriu vorbind, năvălind ca un mistreţ, au încercat
să strice cu deosebirea lor de dogme cuvântul cel drept, ba au depus şi scrisoare
pe masa cea tainică a marii lui Dumnezeu biserici prin care ne-au anatematizat
pe noi sau mai degrabă au anatematizat Biserica dreptcredincioasă a lui
Dumnezeu şi pe toţi ortodocşii care nu se supun nelegiuirilor lor, pentru că suntem
dreptcredincioşi şi voim să se înalţe Ortodoxia, imputându-ne între altele că
nu admitem să ne radem barba ca ei şi să schimbăm contra firii chipul cel de la
fire al omului şi că primim împărtăşania, fără să facem deosebire, de la preoţi
căsătoriţi. Pe lângă acestea, zic că am voit să falsificăm, prin raţionamente
nedrepte şi prin cuvinte schimbate și prin exces de îndrăzneală, sfântul simbol
care are din toate hotărârile sinodale şi ecumenice putere inatacabilă, pentru că
nu zicem ca ei, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl și de la Fiul – o,
uneltirile a celui rău ! —, ci zicem că purcede (de la Tatăl[17]).
Şi nu voiesc nici să ia în seamă Scriptura care zice: „Nu tăiaţi barba voastră”[18],
nici să înţeleagă că aceasta (a nu avea barbă) a făcut-o Dumnezeu potrivită femeilor,
pentru bărbaţi însă a socotit-o nepotrivită; ba necinstesc pe faţă şi canonul
al patrulea al Sinodului din Gangra[19],
care zice despre cei ce resping căsătoria: „Dacă cineva socoteşte că nu trebuie
să primească împărtăşania de la preotul căsătorit, care liturghiseşte, să fie
anatema”. Prin aceasta nesocotesc şi necinstesc şi Sinodul al şaselea, care
zice[20]:
„Deoarece am aflat că în Biserica Romanilor s’a predat în chip de canon ca
aceia care se vor învrednici de hirotonie de diacon sau de preot să declare că
nu se vor mai apropia de soţiile lor, noi, urmând canonului vechi al grijii şi
rânduielii apostolice, voim ca să rămână în vigoare şi de acum înainte căsătoriile
legitime ale bărbaţilor sfinţiţi; ca nicidecum să nu strice legătura cu femeile
lor sau să se lipsească de împreunarea cu ele la timpul cuvenit. Aşa că, de se
va află cineva vrednic de hirotonie de diacon sau de ipodiacon, să nu fie
nicidecum împiedecat să se ridice la această treaptă, locuind împreună cu soţie
legitimă, şi nici să nu i se ceară la timpul hirotoniei să declare că se va
abţine de la legăturile cele îndreptăţite cu propria soţie. Pentru ca nu cumva
să fim siliţi astfel să batjocorim căsătoria legiferată şi de Dumnezeu binecuvântată
în prezenţa Lui, căci glasul Evangheliei strigă: „Cei pe care Dumnezeu i-a unit
omul să nu-i despartă” (Mat. XIX, 6) şi Apostolul învaţă: „Cinstită este nunta întru toate”
şi „patul este neîntinat” (Evr. XIII, 4) şi: „Te-ai legat de femeie? Nu cere
dezlegare” (1Cor. VII, 27). Dacă deci va îndrăzni cineva, pornind contra
canoanelor apostolice, ca să lipsească pe vreunul din cei sfinţiţi, adică
preot, diacon sau ipodiacon, de legătura şi împreunarea cu femeia sa legitimă,
să fie anatema. De asemenea, şi daca vreun preot sau diacon, sub pretext de
pietate, îşi alungă femeia, să se afurisească; iar dacă stăruie, să se
caterisească.
Pe lângă acestea, nu voiesc să înţeleagă nicidecum, când
zic că Sfântul Duh purcede nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul, că nici de
la Evanghelişti nu au graiul acesta, nici de la vreun Sinod Ecumenic n’au
primit această dogmă blasfemiatoare. Căci Domnul Dumnezeul nostru zice: „Duhul
adevărului, Care de la Tatăl purcede” (In. XV, 26); iar ei, părinţii acestei
noi nelegiuiri, zic: „Duhul, Care de la Tatăl şi de la Fiul purcede”, fără să
înţeleagă, iarăşi, că, dacă însuşirea Sfântului Duh stă în purcederea Lui de la
Tatăl, tot astfel şi în naşterea Fiului stă însuşirea Acestuia; iar dacă Sfântul
Duh purcede şi de la Fiul, cum zic ei în nebunia lor, Sfântul Duh Se deosebeşte
de Tatăl prin mai multe decât Fiul. Căci purcederea de la Tatăl ar fi ceva
comun Sfântului Duh şi Fiului, nu însă şi cea de la Fiul. Iar dacă Sfântul Duh S’ar
distinge prin mai multe deosebiri decât Fiul, ar fi mai aproape de fiinţa
Tatălui Fiul decât Sfântul Duh. Şi astfel ar ieşi iarăşi la lumină îndrăzneala
lui Macedonie contra Sfântului Duh, refăcând drama şi scena acelora. În afară
de cele zise, nu voiesc să înţeleagă nici că dacă tot ceea ce nu este comun
Treimii atotţiitoare şi de o fiinţă este numai al Unuia din trei, purcederea Sfântului
Duh nu este ceva comun Celor trei. Ei însă ne insultă astfel şi pe noi şi
Biserica cea ortodoxă a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte au venit din Roma
cea veche la prea piosul nostru împărat, uneltind şi altele împotriva plinirii
Bisericii ortodoxe, spunând chiar de la început că vin de la Roma şi pretextând
că au fost trimişi de Papa, în realitate însă, după sfaturile şi îndemnurile
cele înşelătoare ale lui Arghyros, au venit de la ei înşişi şi n’au fost
trimişi de Papa; ba chiar şi epistolele ce pretindeau că le aduc de la el erau
plăsmuite, şi aceasta s’a cunoscut din multe altele şi din sigiliile
scrisorilor dovedite pe faţă a fi false. Actul cel scris de către aceşti nelegiuiţi
contra noastră cu litere latine şi depus întâi pe masa marii biserici a lui
Dumnezeu, în prezenţa ipodiaconilor de rând a doua săptămână, pentru că aceştia
i-au făcut vânt şi l-au aruncat de pe sfânta masa, cerând celor care l-au pus
ca să-1 ia înapoi, iar ei n’au voit, fiind căzut pe jos, a ajuns în mâinile
multora; pentru a nu se răspândi în public hulele lui, Smerenia noastră l-a
primit şi, chemând pe câţiva din cei care ştiu să traducă din limba latină în
cea greacă, adică pe protospătarul Cosma Romanul, pe Pyros şi pe monahul Ioan
Spaniolul, a pus să se traducă actul. Şi cuprinsul actului tradus de ei sună cu
înseşi cuvintele lor astfel:
„Oricine se opune credinţei şi jertfei[21]
scaunului roman şi apostolic să fie anatema şi nici să nu fie primit ca
ortodox, ci să fie numit prozimit şi nou Antihrist[22].
Humbert prin graţia lui Dumnezeu episcop al sfintei Biserici a Romanilor, Petru
episcop de Amalfi, Frideric diacon şi sachelariu, tuturor fiilor Bisericii
catolice. Sfântul scaun roman, cel din frunte şi apostolic, cu care se pune în
special de acord – ca fiind capul – grija tuturor Bisericilor, ne-a
învrednicit, în interesul păcii şi nevoii bisericeşti, să ne trimită ca
apocrisiari în acest oraş imperial ca să descindem şi să vedem, precum este
scris (Fac. XVIII, 21), dacă s’a împlinit in faptă strigătul care fără încetare
s’a ridicat din acest oraş până la urechile noastre; iar dacă lucrul nu stă
astfel, să se ştie. Să afle de aceea, înainte de toate, glorioşii împăraţi[23],
clerul, senatul şi poporul acestui oraş Constantinopol şi toată Biserica
catolică, că am cunoscut aici lucruri din care am avut multă bucurie pentru
ceea ce este bun şi mare şi ne-am întristat mult pentru ceea ce este rău. Cât
pentru stâlpii statului, pentru cei în cinste şi pentru cetăţenii cei
înţelepţi, oraşul este prea creştin şi ortodox. Cât pentru Mihail însă, cel
care prin abuz se numeşte Patriarh, şi pentru colaboratorii nebuniei lui,
zilnic se seamănă nenumărate zizanii eretice în mijlocul lui. Ca şi simonienii,
vând darul lui Dumnezeu[24]
iar ca valesii, fac eunuci pe oaspeţii lor şi-i ridica nu numai la demnităţi
preoţeşti, ci şi la episcopat[25];
ca și arienii, rebotează pe cei botezaţi în numele Sfintei Treimi şi mai ales
pe latini; ca şi donatiştii, jură că în afară de Biserica grecilor a pierit din toată lumea
şi Biserica lui Hristos şi jertfa cea adevărată şi botezul; ca şi nicolaiţii, admit
căsătorie trupească şi o apără pentru slujitorii sfântului altar; ca şi severienii,
spun că Legea lui Moise este blestemată; ca şi pnevmatomahii sau teomahii, au
tăiat din Simbolul credinţei purcederea Sfântului Duh de la Fiul;[26] ca şi nazareii,
ţin atât de mult la curăţirea cea trupească a iudeilor, încât opresc să fie
botezaţi copiii care mor înainte de a opta zi de la naştere, să fie împărtăşite
femeile la menstruaţie sau la pericol de naştere sau să fie botezate, dacă sunt
nebotezate[27], şi
hrănindu-şi perii capului şi ai bărbii, ca nazareii, nu primesc la împărtăşanie
pe cei care îşi tund părul şi îşi rad barba, după rânduiala Bisericii romane.
Pentru aceste rătăciri şi pentru multe alte fapte ale lui, Mihail, fiind
mustrat prin epistola domnului nostru Leon papa[28], a
dispreţuit să se pocăiască[29]. După
aceea a refuzat cu desăvârşire şi să se prezinte şi întreţină cu noi, trimişii
Papei, veniţi pentru a pune cu chibzuinţă capăt unor atât de mari rele, şi n’a
ascultat de sfatul cel sănătos al împăraţilor şi al celor înţelepţi, care-l
îndemnau să-l urmeze, şi – ca şi mai înainte – a închis bisericile latinilor şi,
numindu-i azimiți, i-a persecutat pretutindeni cu vorba şi cu
fapta într’atâta, încât a anatematizat în fiii lui scaunul apostolic, împotriva căruia semnează ca Patriarh Ecumenic[30].
Drept care, noi neputând să suferim violenţa şi insulta atât de mult auzită la
adresa primului scaun apostolic şi privind cu teamă cum credinţa catolică se
cufundă în multe chipuri, cu judecata de mai înainte a sfintei şi nedespărţitei
Treimi, a scaunului apostolic, ai cărui reprezentanţi suntem, şi a tuturor
Părinţilor ortodocşi ai celor şapte Sinoade, subscriem precum urmează la
anatema cea din toată Biserica catolică, pe care domnul prea piosul Papa a
pronunţat-o împotriva aceluiaşi Mihail şi a celor care îi urmează, dacă nu se
vor pocăi. Mihail, care este Patriarh prin abuz, neofit, care a primit schima
monahală de frică omenească, iar acum este vestit între mulţi pentru crime ce
nu se mai pot îndrepta, şi cu el Leon numit al Ahridei şi sachelariul aceluiaş
Mihail, Nichifor[31],
care a călcat cu picioarele în public sacrificiul latinilor, şi toţi cei care
urmează lor în arătatele rătăciri şi cutezanţe, să fie anatema maranata cu simonienii,
cu valesii, cu arienii, cu donatiştii, cu nicolaiţii, cu severienii, cu maniheii,
ale căror dogme le împărtăşesc, şi cu ceilalţi care zic că pâinea dospită este
însufleţită şi cu toţi ereticii, iar mai degrabă cu diavolul şi cu îngerii lui,
dacă nu se pocăiesc. Amin, amin, amin”.
Acestea deci sunt scrise în acel act nelegiuit şi criminal.
Iar Smerenia noastră, neputând să lase nerăzbunată şi nepedepsită o atât de
mare îndrăzneală împotriva dreptei credinţe şi neruşinare, a comunicat acestea
puternicului şi sfântului nostru împărat; şi, pentru că ei plecaseră cu o zi
mai înainte, după ce i-am raportat acestea, a trimis să-i cheme înapoi în
marele oraş; şi au sosit în grabă, dar n’au voit să vină la Smerenia noastră
sau să apară la vedere în sfântul şi marele Sinod şi să dea vreun răspuns
pentru nelegiuirile ce au vomitat. Dar ei, urmând actului depus în scris, au
pretins că au şi mai multe de spus împotriva credinţei decât cele ce au scris
şi au mai zis că mai degrabă preferă să moară decât să vină în văzul nostru şi
al Sinodului[32].
Acestea ne-a anunţat pe noi şi Sinodul că le-au spus ei puternicul şi sfântul
împărat prin răspunsul ilustrului magistru, cel peste cereri[33]
şi al prea iubitorului de Dumnezeu hartofilax şi al scriitorului memoriului. Şi,
pentru a nu fi voit să se întâlnească cu noi şi cu Sinodul, puternicul şi
sfântul nostru împărat n’a aprobat să fie siliţi a veni, considerându-i învestiţi
cu oficiul de ambasadori. Nu se cuvenea însă, iarăşi – şi era de altfel nedemn
– ca să rămână nerăzbunată o atât de mare neruşinare şi a îngrijit de un mijloc
minunat pentru tămăduirea unui asemenea lucru şi a trimis o cinstită şi
venerată scrisoare către Smerenia noastră prin Ştefan, prea sfântul monah şi
econom al marii Biserici, şi Ioan magistrul cel peste cereri, şi Constans
vestarhul şi decanul filozofilor. Această scrisoare grăieşte astfel: „Prea Sfinţite Stăpâne,
cercetând cu privire la cele întâmplate, Majestatea mea a găsit că rădăcina
răului vine de la interpreţi şi din partea lui Arghyros, iar cât pentru
oaspeţii străini şi cei puşi de alţii nu avem ce să facem. Pe cei vinovaţi i-am
trimis bătuţi către Sfinţia ta, pentru ca prin ei să se înveţe şi alţii să nu
mai flecărească asemenea lucruri. Iar actul să fie ars în faţa tuturor, după ce
vor fi anatematizaţi şi cei care au dat sfat şi cei care l-au publicat şi cei care
l-au scris şi cei care au avut cât de puţină ştire despre săvârşirea acestor
lucruri. Căci Majestatea mea a poruncit ca şi pe vestarh, ginerele lui
Arghyros, şi pe vestis, fiul lui, să-i pună la închisoare, ca să petreacă
acolo strâmtoraţi, aşa cum merită pentru această chestiune. Luna iulie,
indiction 7”. Acestea cuprindea scrisoarea imperială şi sfântă.
Deci, prin purtarea de grijă a piosului împărat, actul cel nelegiuit însuşi,
cei care l-au publicat şi au dat fie idee pentru facerea lui, fie că au ajutat
celor care l-au făcut, au fost anatematizaţi în marele secret[34], în
prezenţa celor trimişi de împărat. S’a judecat a patra zi, care este prima a
săptămânii curente.
Iar în ziua de 24 a lunii în curs iulie, când după obicei
trebuie să se citească şi hotărârea Sinodului al cincilea în auzul mulţimii, se
va anatematiza din nou şi acest act nelegiuit, precum şi cei care l-au
publicat şi scris şi cei care au dat consimţimânt şi sfat la facerea lui.
Originalul nelegiuitului şi odiosului act aruncat de nepioşi nu s’a ars, ci
s’a depus în sacrul secret al hartofilaxului spre continuă mustrare a celor care
au hulit în acest chip pe Dumnezeul nostru şi spre mai statornică osândă. Să se
ştie că la douăzeci ale lunii curente, ziua în care au fost anatematizaţi cei care
au blasfemiat împotriva credinţei ortodoxe, au fost de faţă împreună cu
arhiereii adunaţi cu noi astăzi toţi mitropoliţii şi arhiepiscopii aflători în
oraş şi anume: Leon al Atenei şi singhel, Mihail de Syleon şi singhel, Nicolae
al Evhaniei şi singhel, Dionisie al Cariei şi arhiepiscop, Pavel de Limnos,
Leon al Cotradiei, Antonie al Sikhiei.
* * *
II. VERSIUNEA LATINĂ
Cu traducerea „edictului sinodal” de la 20 iulie 1054, am
dat în numărul anterior al acestei publicaţiuni relatarea greacă a celor
întâmplate la Constantinopol în ziua fatală de 16 iulie şi în cele următoare.
Dăm acum relatarea latină, în traducerea raportului legaţilor papali, intitulat Brevis et succinta
commemoratio eorum quae gesserunt apocrisiarii sanctae Romanae et apostolicae
sedis in regia urbe et qualiter anathematizati sunt Michael cum sequacibus suis.
Am observat cu anticipaţie că între cele două rapoarte
există deosebiri în prezentarea faptelor. O comparaţie între „edict” şi „commemoratio”
le va evidenţia cu atât mai mult. În fond însă, lucrurile sunt simple şi
cunoscute. În interesul colaborării contra normanzilor în Italia de Sud,
împăratul Constantin IX Monomahul şi Papa Leon IX se aliază prin Arghyros,
guvernatorul Apuliei bizantine, de neam lombard, de confesiune latină şi
adversar declarat al patriarhului Mihail Cerularie, cu care avusese conflicte
la Constantinopol.
Provocat prin politica reformatoare a papei în Sudul Italiei,
prin încălcarea teritoriului bizantin şi patriarhal[35]
şi prin alianţa, care sacrifica interesele bisericeşti celor politice, Patriarhul
reacţionează cu polemica ce deschide contra latinilor prin Leon, Arhiepiscopul de
Ahrida, şi apoi prin Nichita Stithatos, egumenul mănăstirii Studion de la
Constantinopol (ucenicul Sf. Simeon Noul Teolog, n.n.). Atacul produse mare
emoţie în Italia, unde Papa fu înfrânt grav şi de normanzi în iunie 1053, la Civitate,
şi ţinut captiv câteva luni la Benevent. La cererea împăratului grec, preocupat
de situaţia lui Arghyros, care şi el fusese bătut de normanzi, Mihail Cerularie
conveni să scrie Papei cu sentimente şi propuneri de bună înţelegere, care
făceau posibilă împăcarea lor şi uşurau totodată colaborarea politică. Leon IX
trimise în Constantinopol o legaţie ca să trateze. Legaţia nu eră însă
acreditată pe lângă Patriarh, ci pe lângă împărat, care a şi primit-o şi
tratat-o foarte bine, pe când faţă de Patriarh trimişii papii au avut o purtare
duşmănoasă şi jignitoare, venind la Constantinopol, cum recunosc chiar
istoricii romano catolici, nu să trateze pace, ci să facă război.
După umilirea lui Nichita Stithatos, mai ales, Patriarhul
evită să-i mai vadă. Legaţilor le trebuia însă un succes şi l-au căutat într’o
lovitură de teatru, excomunicând pe Patriarh şi pe toţi adversarii Bisericii
romane prin sentinţa de la 11 iulie, depusă pe altarul bisericii Sf. Sofia,
după o cuvântare adresată poporului adunat. Restul se ştie.
Această sentinţă este documentul de bază al schismei de
la 1054. Dacă ea prezintă, ca şi versiunea greacă, mare importanţă documentară,
prin povestirea faptelor legate de hotărârea de la 16 iulie, are o valoare
istorică şi mai mare prin sentimentele pe care le dezvăluie din partea latinilor.
Privită chiar şi numai în cadrul comemoraţiei, care prezintă faptele aşa cum
conveneau mai bine trimişilor Romei, sentinţa de excomunicare constituie actul
grav prin care legaţii lui Leon IX se acuză pe ei înşişi în faţa istoriei. Şi,
pentru că lectura ei instruieşte de la sine, nu este nevoie s’o analizăm în
amănunte. Notele cu care am însoţit traducerea edictului şi cele cu care vom însoţi
comemoraţia vor explica şi vor scoate în relief doar lucrurile mai importante
de ştiut.
Plină de ură, de erori, de răstălmăciri şi de insinuări,
sentinţa cu care a fost pângărită sfântă masă a catedralei bizantine nu găseşte
la istoricii romano-catolici decât scuza că era un act de disperare sau că nu
era opera unui papă. Ea nu are cel puţin meritul ce i se revendică, de a reda
fidel faptele istorice. Cel mai însemnat dintre istoricii recenţi ai schismei,
A. Michel, care de repetate ori o numeşte „wahrheitsgetreuer Bericht”, nu
reuşeşte s’o reabiliteze în acest punct. A afirma doar, sau chiar a dovedi, că
raportul prezentat de Mihail Cerularie este tendenţios sau greşit nu însemnează
a face dovada sincerităţii celui latin. El rămâne, cum a spus Schroeckh, sub
„mare bănuială de necrezare”.
Şi raportul, şi sentinţa sunt mai ales opera cardinalului
Humbert. Ideile teologice şi sentimentele omului de încredere al lui Leon IX se
oglindesc perfect în ele. A. Michel a dovedit-o cu lux de erudiţie şi de dovezi
în analizele sale minuţioase. Paternitatea documentului explică suficient şi
caracterul lui. Cardinalul este cunoscut ca un temperament impulsiv şi
nestăpânit, care-şi tratează adversarii cu insulte şi cu violenţe şi care ţine
să-i reducă la tăcere cu mijloace inchizitoriale, umilindu-i şi arzându-le
scrierile. Cu diferite nuanţe, istoricii sunt de unanim acord a recunoaşte
acestea şi a considera pe cardinalul Humbert cu totul nepotrivit pentru o
misiune pacifică la Bizanţ.
Că ieşirea lui brutală şi absurdă contra Patriarhului şi
a Bisericii greceşti a fost departe de a avea succesul căutat este de asemenea
recunoscut, cu excepţii doar ca a lui Delarc. Tristul act de autoritate nu
rămâne decât manifestarea spiritului romano-german de dispreţ şi de ură faţa de
Orientul ortodox. Dacă acesta, la rându-i, nu avea pentru latini sentimente
mai frumoase merita totuşi, după concesiunea făcută de Mihail Cerularie la
cererea împăratului, să fie tratat altfel decât cu o sentinţă de excomunicare
atât de injurioasă.
Răspunzându-i, Patriarhul de Constantinopol nu făcea
decât să ridice, din nefericire, o piatră ce-i fusese aruncată. Jignite
reciproc, cele două mari Biserici se consideră de atunci în schismă consumată.
Ceea ce surprinde este însă că mai sunt istorici romano-catolici care o explică
fără nici cea mai uşoară aluzie la numele şi la faptele Papei Leon IX şi ale
cardinalului Humbert. Să fie oare dintr’un sentiment de ruşine şi dezgust
pentru fapta de la 16 iulie 1054?
Scurtă însemnare a celor făcute de apocriziarii sfântului scaun apostolic roman în oraşul imperial şi cum au fost anatematizaţi Mihail şi partizanii lui
I. În anul al unsprezecelea[36]
al împărăţiei lui Constantin Monomahul, indiction VII, în chiar ziua naşterii
fericitului Ioan Botezătorul, după ce sosise de la domnul papa Leon IX
apocriziari ai sfântului scaun apostolic roman, adică Humbert, cardinal episcop
de Silva Candida, şi Petru, arhiepiscopul Amalfitanilor, şi Frideric, diacon şi
cancelar, (venind ei) la mănăstirea Studion între zidurile oraşului
Constantinopol[37],
călugărul Nichita numit şi Pectoratus (Stithatul) a anatematizat în prezenţa
numitului împărat şi a demnitarilor lui[38],
de faţă fiind şi nunţiii romani, o scriere apărută sub numele lui împotriva
scaunului apostolic şi a toată Biserica latină şi întitulată: Despre azimă, despre Sâmbătă şi despre
căsătoria preoţilor. Pe lângă aceasta, a anatematizat pe toţi cei care ar
tăgădui că sfânta Biserică romană este cea dintâi dintretoate
Bisericile şi care ar cuteza să atingă în vreun punct credinţa ei totdeauna
ortodoxă. După care, acelaşi drept-credincios împărat a poruncit îndată în
prezenţa tuturor şi la cererea aceloraşi nunţii romani, ca să fie arsă numita
scriere, şi astfel au plecat.
II. Iar în ziua următoare, numitul Nichita a ieşit din
oraş şi de bună voie a mers la legaţi în palatul Pighi[39].
Primind de la aceştia dezlegare desăvârşită a întrebărilor lui[40], a
anatematizat din nou de bună voie toate cele ce zisese şi făcuse sau încercase
împotriva scaunului celui dintâi şi apostolic. Şi, primit aşa de ei în
comuniune, a fost făcut prietenul lor familiar[41].
Apoi, din porunca împăratului, au fost traduse în greceşte şi se păstrează până
azi în acelaşi oraş cele spuse sau scrise de legaţi împotriva diferitelor
calomnii ale grecilor şi mai ales împotriva scrierilor episcopului de
Constantinopol Mihail şi ale Episcopului mitropolitan Leon Ahridanul şi ale des
amintitului călugăr Nichita.
III. – În fine, Mihail, evitând prezenţa lor şi convorbirea
cu ei şi stăruind în prostia sa, arătaţii nunţii au mers la biserica Sfintei Sofia
în ziua a 17-a a calendelor lui August şi, plângându-se de încăpăţânarea lui
clerului pregătit după obicei pentru Liturghie, la ceasul al treilea al zilei
de Sâmbătă, au depus o sentinţă de excomunicare pe altarul principal, sub
ochii clerului şi ai poporului prezent. De unde ieşind îndată, şi-au şi
scuturat praful de pe picioare ca mărturie, după spusa Evangheliei, zicând: „Să vadă Domnul şi să judece”[42]. După aceea, sfinţind biserici latine chiar în oraşul
Constantinopol şi anatematizând pe toţi cei care de acum înainte ar primi
împărtăşania din mâna vreunui grec, care ar defăima Euharistia romană, primind de
la împăratul ortodox, cu sărutarea păcii, voie şi daruri imperiale pentru Sfântul
Petru şi pentru ei[43]),
au plecat în grabă în ziua calendei a 15-a a lui august[44];
dar, înduplecat prin marea sârguinţă a
rugăminţilor lui Mihail, care abia atunci făgădui să stea de vorbă cu ei,
împăratul i-a rechemat de la Selymvrin[45]
prin scrisori, în ziua calendei a 13-a a lui August[46].
Chiar în această zi, grăbindu-se, s’au înapoiat, mergând la palatul Pighi.
Aflând numitul Mihail că ei s’au înapoiat, se silea să-i aducă în ziua
următoare, sub pretextul unui Sinod, la biserica Sfintei Sofia, pentru că,
arătând sentinţa lor, pe care o stricase cu totul traducând-o, să fie asaltaţi
acolo de popor. Preîntâmpinând acestea, prudentul împărat n’a voit să se ţină Sinod
decât numai în prezenţa lui şi, pentru că Mihail i se opunea în tot chipul,
Augustul a poruncit ca legații să pornească îndată la drum, ceea ce au şi
făcut. După aceea, mâhnit[47] că
nu i-a reuşit cursa, nebunul Mihail a provocat o mare revoltă a poporului
împotriva împăratului, pentru că voinţa acestuia lucrase împreună cu nunţii. Împăratul
a fost de aceea nevoit să-i predea lui Mihail, bătuţi şi tunşi, pe interpreţii latinilor,
adică pe Paulus şi pe fiul lui, Smaragdus, şi aşa s’a potolit tulburarea aceea. În urmă, împăratul a primit de la
legaţi, prin trimişii săi, un exemplar fidel remis din cetatea ruşilor[48] şi l-a
arătat cetăţenilor, descoperind şi convingând în fine că Mihail a falsificat
sentinţa legaţilor. Astfel mâniat, a îndepărtat de la palat, luându-le
onorurile, pe prietenii şi pe rudele acestuia şi a păstrat chiar împotriva
lui, până acum, grea mânie. În fine, textul sentinţei de excomunicare este
acesta:
„Humbert, prin
graţia lui Dumnezeu cardinal episcop al sfintei Biserici romane; Petru,
arhiepiscopul Amalfitanilor; Frideric, diacon şi cancelar, tuturor fiilor Bisericii
catolice.
Sfântul scaun
roman, cel dintâi şi apostolic, către care se îndreaptă mai cu deosebire, ca
fiind el capul, solicitudinea tuturor Bisericilor, a binevoit să ne facă pe
noi apocriziarii săi în acest oraş împărătesc de dragul păcii şi al trebuinţei
bisericeşti pentru ca – după cum este scris – să coborâm şi să vedem dacă este în
realitate adeverit strigătul care fără încetare ajunge din acest mare oraş până
la urechile lui sau, dacă nu este, să ştie. Drept care, afle înainte de toate
glorioşii împăraţi, clerul, senatul şi poporul acestui oraş Constantinopol şi
toată Biserica catolică că am observat aici mult bine, pentru care ne bucurăm
mult în Domnul, şi foarte mult rău, pentru care ne întristăm cu jale. Căci, cât
pentru stâlpii imperiului şi cinstiţii lui cetăţeni înţelepţi, oraşul este foarte
creştin şi ortodox. Cât despre Mihail însă, zis în mod abuziv Patriarh, şi
despre partizanii prostiei lui, multe zâzanii de erezii se seamănă zilnic în
mijlocul lor. Pentru că vând darul lui Dumnezeu ca şi simoniacii; ca şi valesii,
îşi castrează oaspeţii şi-i înaintează nu numai în cler, ci şi la episcopat; ca şi arienii,
rebotează pe cei botezaţi în numele Sfintei Treimi şi mai ales pe latini; ca şi
donatiştii, afirmă că, în afară de Biserica grecilor, a dispărut din toată
lumea Biserica lui Hristos şi adevărata Euharistie şi adevăratul Botez; ca şi nicolaiţii,
îngăduie şi apără căsătoria trupească pentru slujitorii sfântului altar; ca şi severienii,
zic că Legea lui Moise este blestemată; ca şi pnevmatomahii sau teomahii, au
tăiat din Simbol purcederea Sfântului Duh de la Fiul; ca şi maniheii, zic între
altele că tot ce este fermentat este însufleţit[49];
ca şi nazareii, observă până într’atât curăţenia trupească a iudeilor, încât
opresc să fie botezaţi copiii care mor înainte de a opta zi de la naştere şi să
fie împărtăşite femeile care se găsesc în pericol de moarte la menstruaţie sau
la naştere sau să se boteze, dacă sunt păgâne; şi, hrănindu-şi perii capului şi
ai bărbii, nu primesc la împărtăşire pe cei care-şi tund părul şi-şi rad
barba, după obiceiul Bisericii romane. Mustrat fiind prin scrisorile domnului
nostru papa Leon pentru aceste erori şi pentru multe alte fapte ale lui, Mihail
a dispreţuit să se îndrepteze.
Pe lângă acestea,
voind noi, nunţiii lui, ca să înlăturăm în chip raţional cauzele unor atât de
mari rele, ne-a refuzat prezenţa lui şi convorbirea cu el[50]
şi a interzis săvârşirea Liturghiei în biserici[51]
aşa cum şi mai înainte a închis bisericile latinilor şi, numindu-i azimiţi, i-a
persecutat pretutindeni cu vorba şi cu fapta într’atât încât a anatematizat în
fiii lui scaunul apostolic împotriva căruia încă semnează ca Patriarh Ecumenic.
De aceea, neputând suporta nemaipomenita jignire şi insultă aduse sfântului
prim şi apostolic scaun şi observând cum credinţa catolică se ruinează în multe
chipuri, cu autoritatea sfintei şi nedespărţitei Treimi şi a scaunului
apostolic, a cărui delegaţiune o îndeplinim, şi a tuturor Părinţilor ortodocşi
din cele şapte Sinoade şi a întregii Biserici catolice, subscriem astfel la
anatema pe care domnul nostru prea venerabilul Papa a anunţat-o de asemenea
împotriva lui Mihail şi a partizanilor lui, dacă nu se vor îndrepta[52].
Mihail, Patriarh abuziv
şi neofit, care a primit haina monahală numai de frică omenească[53],
iar acum este chiar defăimat de mulţi pentru cele mai rele crime şi, împreună
cu el, Leon Ahridanul, numit episcop, şi sachelarul lui Mihail, Constantin,
care a călcat împărtăşania latinilor cu picioarele-i nelegiuite[54],
şi toţi partizanii lor în erorile şi în cutezanţele amintite, să fie anatema maranata
cu simoniacii, cu valesii, cu arienii, cu donatiştii, cu
nicolaiţii, cu severienii, cu pnevmatomahii şi cu maniheii, cu nazareii şi cu
toţi ereticii, ba chiar cu diavolul şi cu îngerii lui, de nu se vor îndrepta
cumva. Amin, amin, amin”.
De asemenea, o altă
excomunicare făcută acolo, prin grai, în faţa împăratului şi a demnitarilor
lui:
„Oricine va fi contrazis cu îndărătnicie credinţa sfintei
Biserici romane şi a scaunului apostolic şi Euharistia lui, să fie anatema
maranata, să nu fie socotit creştin catolic, ci eretic prozimit[55].
Fie, fie, fie!”
Traducere de TEODOR M. POPESCU înST, an. II, 1931, nr.1, p.49-69șiST, an. II, 1931, nr. 2, p.35- 46
[2]Wibert, în op. cit., col. 499 A; Histoire littéraire de la France, citat în Migne, P. L. 143, 924 B-C ; L. Bréhier, op. cit., p. 121; Hefele-Leclercq, op. cit., IV, II, p. 1006.
[3]Un pape alsacien. Essai historique sur
saint Léon IX et son temps, Paris 1876, p. 439 sq.
[4]Das Papsttum und Byzanz, Berlin 1903, p. 16-28.
[5] Hergenröther, op. cit., III, p, 760,
763; Amann, în op. cit., col. 1694.
[14] Galeriile de sus ale
Sfintei Sofia, rezervate de obicei femeilor, dar destul de largi, pentru a
cuprinde şi mari adunări (v. L. Bréhier, op. cit., p. 124
;Du Cange, Constantinopolis christiana III, p. 33-34).
[15] Σύγκελλοι
erau secretari, oameni de încredere, chiar şi duhovnici ai Patriarhilor.
Aveau rang de episcopi şi cea dintâi demnitate în Biserică după cea de
Patriarh. A se vedea:J. Pargoire, L’Eglise byzantine de 527 à 847,
ed. 3 Paris 1923, p. 62 ;L. Bréhier, op.
cit. p. 63 ; Kerker art.
Syncelli, în Wetzer und Weite’s Kirchenlexicon, ed. 2, t.
XI, col. 1094—1095;H. F. Jacobson-Ph. Meyer, art.
Syncellus, în Realenzyklopädie für protest.
Theol. und, Kirche, ed. 3. t. XIX,
p. 226 (şi
izvoarele indicate
:Thomassin, Suicerus, Du Cange) ; Άθηναγόρα
Παραμυθίας και Πάργας, Ό Θεσμός των συγκέλλων έν τω Οίκουμενικω
Πατριαρχείω, Atena
1927, şi
în Έπετηρίς Εταιρείας Βυζαντινών σπουδών, an. 5, Atena 1928 (şi extras, Atena 1929).
[16] Sinod ţinut la 20 Iulie 1054; v.
L. Bréhier, op.
cit. p. 124—125;A Michel, op.
cit., II, p. 93,
111; Aug. Fr. Gfrörer, op. cit., t. III, Graz 1877, p. 554 (părtinitor).
[17] În sentinţa de excomunicare de la
16 iulie
1054, stă
în adevăr şi această enormitate ; „sicut
Pneumatomachi vel Theumachi absciderunt a symbolo
Spiritus sancti
processionem a Filio” (Migne, P. L. 143, 1003 B), care reduce cu mult, fie
buna credinţă, fie lăudată erudiţie a cardinalului Humbert.
Hergenröther a
căutat o scuză în necunoaşterea istoriei de către legaţi şi în puterea convingerii
lor dogmatice (op. cit. III, p. 758, n.
119). V.
şi A. Michel, op. cit. II, p. 160, 161 (n. 4), 166, (n. 3); I, p. 84, n. 2;M. Jugie, op, cit., t. I, 274, n. 4,275;Ε. Αmann, în op. cit., col.
1689. De notat
că Humbert făcea
grecilor şi alte imputări greşite (comp. Hergenrother, op.
cit., III. p. 751,
n. 87).
[18] Levitic XIX, 27 ; v. şi Migne, P. G. 120, 790-791, n. 51, precum şi nota 10 de mai sus; de asemenea Aşezămintele apostolice I, 3 (în Scrierile Părinţilor apostolici, trad. de Pr. I. Mihălcescu, Econ. Matei Pâslaru şi Econ. G. Ν. Nițu, vol. II Chişinău 1928, p. 7).
[22] Această primă frază nu face
parte din sentinţă, ci constitue o altă excomunicare, pronunţată în faţa împăratului şi
a demnitarilor lui şi înscrisă în textul latin după sentinţa depusă în biserică.
(P. L. 143, 1004 C); v. şi
Hergenroctlier, op. cit., III, p. 759, n.
120.
[23] Înțelege, desigur, și pe împărăteasa Zoe, soția lui Constantin IX Monomahul, și pe sorea ei, Teodora, care era părtașă la demnitatea imperială.
[24] Formulând
această acuzație, Humbert este în contrazicere cu sine însuși. În Adversus
Simoniacus, lib. III, cap. X, el laudă pe greci că respectă hotărârile
privitoare la persoanele și lucrurile bisericești (col. 1154 D).
[25] A se vedea
pentru situația eunucilor în cler can. 21-24 al sfinților apostoli, can. 1 al Sin. I Ec., can. 8 al Sinodului
„protodeftera” (sub Fotie, 861).
[26] În traducerea
greacă lipsește aici acuzația privitoare la maniheism.
[27] Comp. Epistola
canonică a Sf. Dionisie al Alexandriei, can.
2 (și nota din Pidalion); can. 6 și 7 ale Sf. Timotei al
Alexanriei; novela 17 a lui Leon Filosoful; Sf. Vasile cel Mare, Reguli mici, 309. A se vedea, pentru
toleranța lor, Așezămintele apostolice,
cartea VI, cap. 27, 28, 30.
[28] Înțelege, desigur, epistola adusă
de legați, care este a doua din cele adresate de Leon IX lui
Mihail Cerularie. Cea dintâi pare a nu se fi trimis (comp. Hefele-Leclerq, op. cit., t. IV, II, p. 1101-1102).
[29] Textul grec
este în acest punct defect; traducerea se poate face după cel latin.
[30] Această enumerare de acuzaţii, dintre care unele nu formau atunci
obiectul controversei, arată că legaţii papali ţineau să integreze în procesul
ce făceau grecilor toate motivele lor de nemulţumire şi voiau, prin sentinţă,
să termine dintr’odată cu toate.
[31] În Commemoratio (col. 1004 Β): Constantinus. Unul era probabil nume de botez şi celălalt de călugărie (v. A. Michel, op. cit., II, p. 342, p. 6).
[32] Cu această declaraţie şi cu mişcarea populară provocată de sentinţa de la 16 iulie 1054, susţin istoricii romano-catolici bănuiala că Mihail Cerularie urmărea prinderea şi moartea legaţilor papali (Hergenroether, op. cit., III, p. 759- 760, 763 n. 15; Hefele-Leclercq, op. cit., IV, II, 1105 n, 4; L. Bréhier, op. cit., p. 121-122); comp. şi Notitia historica din Migne, P. L. 143, 913; Notitia hist. et litteraria, ibidem col. 919 A. Bravada cardinalului nu presupune însă numaidecât vreo ameninţare sau un plan de ucidere din partea grecilor şi cu atât mai puţin a Patriarhului. Poporul s’a revoltat şi alteori de la sine contra împăratului (V. Ch. Diehl, op. cit., p. 280). Ε. Amann mărturiseşte: „Quant au plan machiavélique prêté à Michel d’attirer les légats dans un guet-apens, il est absolument impossible d’en démontrer l’existence. Humbert est trop passionné pour que son témoignage puisse emporter pièce” (în op. cit., col. 1697). V. şi A. Michel, op. cit. II, p. 26 (n. 1}.
[35] Sinodul de la Siponto (1050), ca şi, mai apoi (vara 1053), cel de la Bari.
[36] Greşit. Constantin Monomahul devenise împărat prin căsătoria cu împărăteasa Zoe, la 11 iunie 1042. În iunie 1054 intră deci în al 13-lea an de domnie. Comp. Ch. Diehl, Figures byzantines, s. I, ed, 9, Paris 1922, p. 273.
[37] În cartierul Psamathia,
Sud-Estul oraşului,
aproape de mare
şi de Poarta
da aur.
Mânăstirea purtă numele sf. Ioan Botezătorul.
[38] Era hramul mănăstirii şi mersese acolo toată curtea imperială (A. Michel, op. cit. I. 85, II, 159—160, 166). Patriarhul însă lipsea (ibidem, I, 85 n. 1 şi 2 ; II, 102 n. 1, 169-170).
[39] Πηγὴ, palatul de la Izvor, reşedinţa de plăcere a împăratului.
[40] Dovadă că în ziua precedentă, la Mănăstirea Studion, fusese executat sumar (comp. n. 20), cf. A. Michel, op. cit., I, 84 şi n. 5.
[41] V. şi Wibertus, op. cit., IX, col. 498 D; Hergenröther, Photius, III· 761. Acest „triumf” al legaţilor asupra lui Nichita făcea imposibilă înţelegerea cu Mihail Cerularie (W. Norden, Das Papsttum und Byzanz, Berlin 1903, p. 27)
[43]. Bréhier, Le schisme oriental du ΧΙ-e
siècle, p. 120. De
aceste daruri au fost jefuiţi legaţii în Italia de contele Trasemund de Teate (Knöpfler,
art. Humbert,
în Wetzer und Weite’s Kirchenlexicon, ed. 2, vol. VI, 413).
[49] Afirmație provocată și îndreptățită de afirmațiuni excesive din partea grecilor, ca ale lui Leon al
Ahridei (Migne P.G. 120, 837 B,C,D), care zicea că azima este ca o bucată de
pământ uscată, ca o piatră sau ca o cărămidă (fără viață)!
[50] „praesentiam
suam et colloquium
denegavit” (col. 1004 A).
Se referă probabil la refuzul Patriarhului de a asista la disputa de la
Mănăstirea
Studion. (A. Michel, op. cit. I, 85 (n. 2); II 172, n. 2).
[51] În biserici greceşti. Comp. A. Michel, op. cit., II, 140, 142 n. 3, 172 n. 2.
[52] Mihail
Cerularie enumeră în Epistola a doua către Petru al Antiohiei și (Migne P.G. 120, 817 A) și reproșuri pe care sentința de excomunicare nu le are.
[53] Implicat
într-un complot contra împăratului Mihail IV Paflagonul (1034-1041), Mihail
Cerularie fusese închis la o mănăstire. Obligat să se călugărească, el a
refuzat. Numai după sinuciderea fratelui său, de asemenea condamnat, Mihail s-a făcut de voie monah, fiind apoi
amnistiat de Mihail V Calfat (1041-1042). De văzut L. Bréhier, idem, p. 35-89.
[54] Cazuri de
violențe grecești la A. Michel, op. cit., I, 83, n. 1.
[55] „prozymita haereticus” (col. 1004 C), adecă ,,qui azimis in sacrificio uti respuunt” (n. 13).
Salutăm cu deosebită încântare alăturarea în calitate de contribuitor temporar al proiectului nostru pe ilustratoarea-scriitoare Daniela Gheorghiţă, cea care va aduce culoare sitului nostru (acum) tern, prin ilustraţii care să reflecte în piese grafice ideile autorilor.
Nădăjduim să punem bun început prezenţei grafice a sitului theodosie.ro în blogosfera ortodoxă şi, pe de altă parte, să facem cunoscute năzuinţele şi proiectele personale ale artistei rezidente a sitului în rândul publicului nostru. Suntem convinşi că vom fi reciproc câştigaţi!
Totodată, reînoim invitaţia lansată anterior cititorilor noştri care se simt reprezentaţi de ideea de middle-class intelectual, de a-şi formula năzuinţe proprii în legătură cu participarea credincioşilor ortodocşi în societate, în locul şi la nivelul în care se află fiecare acum. Insistăm asupra acestui îndemn, indiferent dacă veţi alege să colaboraţi cu situl nostru sau dacă veţi găsi mai multă bucurie iniţiind proiecte personale similare.
Prezentarea Danielei, în propriile cuvinte:
Sunt o tânără ilustratoare crescută pe meleaguri moldovenești, spre margine, în câmpiile Galațiului. Am copilărit la țară, împreună cu mulți frați, surori și rude, cu care am petrecut zile și sărbători la rând în lungi șederi de cântare, de meditație, de dezbatere și ascultare despre viață și despre cele sfinte. Astfel de experiențe m-au sensibilizat într-atât încât să înțeleg că fericirea de a trăi și de a nutri constant către o formă de nobilă omenie nu se bazează pe un câștig ulterior, cât pe frumusețea actului în sine.
Atunci când Dumnezeu a creat lumea, a gândit-o să fie funcțională, și le-a lucrat în așa fel până ”a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facerea, cap.1) Dar în lucrul Său, nu a uitat nicio clipă să le creeze pe toate în cea mai dulce frumusețe a lor. Căci lucrurile cu adevărat ”bune” sunt și frumoase în ele însele.
Încrezătoare, deci, în folosul Artei, am continuat studiile necesare.
În prezent, scriu și ilustrez în principal cărți pentru copii iar maniera de lucru este pictura tradițională, pictura în acuarelă. Aduc contribuții pentru theodosie.ro cu al cărui conținut rezonez. De asemenea, încurajez cititorii acestui site să își exprime părerile sincere despre aportul artistic propus de mine și pentru care semnez deschis și în întregime.
Arta este, în cele din urmă, forma cea mai subiectivă de a privi și percepe Lumea, atât cea de jos cât și cea de Sus.
„Au venit la mine unii și mi-au spus: „Toți cei care credem în Hristos, să facem o religie”. „Asta este ca și cum am lua aur și aramă, aur de atâtea carate și toate cele ce au fost separate de el, și să le amestecăm din nou ca să facem una. Este corect să le amestecăm iarăși? Întrebați un aurar: E bine să amestecăm zgura cu aurul? S-a dus atâta luptă ca să strălucească dogma”. Sfinții Părinți au știut ceva atunci când au interzis legăturile cu cel eretic. Dar astăzi spun: „Nu numai cu cel eretic, dar și cu budistul și cu închinătorul la foc și cu închinătorul la diavol să ne rugăm. Trebuie ca și ortodocșii să se afle la rugăciunile și conferințele lor. Este o prezență”. Ce prezență? Le rezolvă pe toate cu rațiunea și justifică cele ce nu se pot justifica. Duhul european crede că și problemele duhovnicești pot intra în Piața Comună.
Unii dintre ortodocși, ușori la minte și care vor să facă proiecte, „misiune”, convoacă conferințe cu eterodocșii, ca să facă zgomot și cred că astfel vor scoate în față Ortodoxia, prin a deveni adică o salată împreună cu cei rău slăvitori. După aceea super zelotiștii încep și apucă cealaltă extremă. Spun și hule despre Tainele celor de pe stil nou etc. și smintesc greu sufletele care au evlavie și sensibilitate ortodoxă. Eterodocșii, pe de altă parte, vin la conferințe, fac pe dascălul, iau tot materialul duhovnicesc bun ce-l află la ortodocși, îl trec prin atelierul lor, pun vopseaua și firma lor și-l prezintă ca prototip. Și lumea ciudată de azi este mișcată de astfel de lucruri ciudate, după care se distruge duhovnicește. Dar Domnul, atunci când va trebui, va ridica pe Marcii Evghenicii și Grigorii Palama, care vor aduna pe toți frrații noștri cei smintiți, ca să mărturisească credința ortodoxă și să întărească tradiția și să dea bucurie mare Maicii noastre Biserica. Dacă am fi trăit după Sfinții Părinți, toți am fi avut deplina sănătate duhovnicească, pe care ar fi invidiat-o și eterodocșii și astfel și-ar fi lăsat înșelăciunile lor bolnăvicioase și s-ar fi mântuit fără piedică. Aceasta deoarece ei acum nu se mai mișcă de tradiția noastră patristică sfântă, ci vor să vadă și continuitatea noastră patristică, înrudirea noastră adevărată cu Sfinții noștri. […] Ceea ce am înțeles este că toate acestea, pe care le avem astăzi, fie cărți patristice, fie tipice, sunt ceva de foarte mică însemnătate, adică asemenea unor rămășițe ce rămân după culesul strugurilor. De aceea trebuie să luăm aminte ca să se păstreze puțin aluat. Ca și creștini, avem mare datorie și nu avem dreptul să lăsăm o tradiție rea în urma noastră.
Cu câțiva ani înainte (de 1992) s-au adunat niște teologi la Geneva, profesori universitari etc. și au făcut pre-Sinodul. Au spus să desființeze Postul Nașterii Macii Domnului și al Sfinților Apostoli și din Postul Mare să taie vreo două săptămâni deoarece și așa lumea nu postește. Au mers profesori și de aici. Atât de mult m-am supărat atunci când au venit și mi-au spus acestea, încât am strigat la ei: „Vă dați seama ce faceți? Dacă unul e bolnav, e îndreptățit să mănânce; nu este sub canon. Dacă unul nu e bolnav, dar a mâncat din slăbiciune, să spună: „Dumnezeule, iartă-mă!”, să se smerească, să spună: „am greșit”. Nu-l va spânzura Hristos. Dar, dacă nu e bolnav, atunci să țină postul. Cel indiferent mănâncă orice și nu-l interesează. Așadar lucrul merge normal. Dacă cei mai mulți nu țin posturile, și mai ales fără un motiv serios, și mergem să-i odihnim pe aceștia și să desființăm posturile, de unde vom ști cum va fi generația următoare? Se poate să fie mai bună și va putea ține o astfel de scumpătate. Cu ce drept să le desființăm pe toate acestea dacă un lucru e simplu?” Apusenii au o oră de post înainte de Sfânta Împărtășanie. Vom merge și noi cu duhul acesta? Să ne binecuvântăm slăbiciunile și căderile noastre? Nu avem dreptul ca, din pricina slăbiciunilor noastre, să facem un creștinism după măsura noastră. Și puțini dacă ar fi cei ce pot, trebuie să se țină rânduiala.
Pe cât poate cineva, să se facă un creștin corect. Atunci va avea pricepere duhovnicească. Mult-puțin, îl va durea și de Ortodoxie și de patria sa și va simți și datoria ce o are ca grec. Așadar de acolo vine și experiența; dacă a aflat ceva, se întristează, se neliniștește, se roagă. Dar, dacă trebuie să i se spună: „Acum să te interesezi de asta, apoi să te interesezi de cealaltă”, va fi ca o roată pătrată care trebuie mereu împinsă ca să meargă înainte. Scopul e ca omul să se împingă dinlăuntru. Și, dacă cineva devine un creștin adevărat, este împins dinlăuntru, după care îl va înălța Dumnezeu mai mult decât pe cel ce citește despre foarte multe lucruri. Unul ca acesta știe nu numai pe cele scrise, dar și pe cele ce se gândesc să le scrie. Ai înțeles? Vine iluminarea dumnezeiască și toate inițiativele lui sunt luminoase.
Moștenirea pe care ne-a lăsat-o Hristos nu avem dreptul să o facem să dispară în zilele noastre. Vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu. Noi, acest neam mic, am crezut în Mesia, ni s-a dat binecuvântarea să luminăm toată lumea. Vechiul Testament s-a tradus în limba elină cu mai bine de 100 de ani înainte de venirea lui Hristos. Câte au tras primii creștini! Viața lor li se primejduia mereu. Ce nepăsare există astăzi!… Cum lăsăm ca astăzi, fiind fără durere, fără să ni se primejduiască viața noastră, putând lumina neamurile, să devenim mai nepăsători?
Astăzi (Părintele a murit în 1994, n.n.) avem puțină pace, dar știi câte au tras cei de demult? Știi câți s-au jertfit? Astăzi n-am fi avut nimic dacă nu s-ar fi jertfit aceia. Și fac comparație: cum atunci, deși li se primejduia viața, au ținut credința și cum acum, fără nici o silire, pe toate le nivelează. Toți cei care nu și-au pierdut libertatea lor națională nu înțeleg. Eu le spun: „Dumnezeu să vă păzească să nu vină barbarii și să ne necinstească!”, iar ei îmi spun: „Și ce vom păți?”. Auzi vorbă?… oameni pierduți! dă-le bani, mașini și nu-i interesează nici de credință, nici de cinste, nici de libertate.
Din cartea:
Cuviosul Paisie Aghioriul, Cu durere și
dragoste pentru omul contemporan, Chilia Bunei-Vestiri, Schitul Lacu,
Sfântul Munte Athos, 2000, p. 321-334.
„Durerea inimii și neliniștea cea bună, pe care Cuviosul Paisie le-a avut față de Biserică în general, au fost motivul pentru care acesta s-a învrednicit de o convorbire detaliată cu o Sfântă Mare Muceniță ca Eufimia. De aici înțelegem cât de grabnic vin Sfinții în ajutor atunci când realmente ne doare pentru Biserică, atunci când chiar ne neliniștim pentru mântuirea de obște. Mulți ar zice în vremurile noastre că preocuparea pentru lucrurile ce privesc „Biserica în general” sunt inutile sau chiar dovada unei mândrii și a unei ignorări a “vieții duhovnicești”. Viețile Sfinților ne arată că, dimpotrivă, acest gen de înfruntare – mai bine zis, de eludare – a realității este de la bun început unul profund eronat și vădește tocmai o ocolire a vieții duhovnicești reale.
Ce ne facem însă noi, ceilalți, care am socoti că ne neliniștim pentru Biserică? Oare o facem noi din toată inima? Până la capăt? Oare vom avea putere să păstrăm neliniștea în ciuda acestui război de uzură la care suntem supuși zi de zi? Sau nu cumva ne-am blazat deja sau ne-am refugiat pe pozițiile unei „rezistențe” pur ideologice, în care reacționăm mai mult automat, defensiv, și nu dintr-o autentică frământare a duhului?”
Având în vedere că arătarea Sfintei Eufimia a avut loc în anul 1974, la puțin timp după moartea Patriarhului Atenagora, este de bănuit că problema bisericească ce a fost discutată era aceea a reluării pomenirii Patriarhului Ecumenic următor, Dimitrie. După cum se știe, Cuviosul Paisie a fost unul dintre cei care au susținut întreruperea pomenirii Patriarhului Atenagora pentru ereziile sale. Deci neliniștea sa a fost una binecuvântată și echilibrată, încuviințată de Dumnezeu prin arătarea Sfintei. Nu a fost nici nepăsător, încât să rămână apatic față de ereziile ecumeniste promovate atunci, nici nu a căzut în extrema fanatismului de a lungi inutil oprirea pomenirii asupra noului Patriarh, care nu era vinovat direct pentru hulele celui dinainte.
Scopul oricărui creștin ar trebui să fie cultivarea neliniștii bune atât pentru sine, cât și pentru aproapele. Cine are în el sarea care dă gust adevărat credinței, acela are sensibilitate bună, echilibru, rugăciune și implicare sănătoasă, fără microbi duhovnicești dăunători. Însă lucrul pe care am dori să-l promovăm cel mai mult este persistența în bine, fără comoditate, stăruința și dăruirea de a trăi după legile de sus și a le apăra în fața lumii.