Greco-catolicii din Ucraina promovează ecumenismul

Sviatoslav Șevciuk în timpul întâlnirii cu jurnaliștii în sala de conferințe a Vaticanului.
Foto: Vatican News

Sviatoslav Șevciuk, capul BGCU subliniază faptul că ecumenismul este „parte din identitatea Bisericii Catolice Orientale”.

În timpul unei conferințe de presă în sala de conferințe a Radio Vatican, după întâlnirea cu Papa, a spus că BGCU vrea să fie un „catalizator pentru ecumenism”, relatează Vatican News.

Potrivit agenției, Sviatoslav Șevciuk a spus că „astăzi Ucraina are chiar mai multe motive de a fi numită laboratorul ecumenismului”. Potrivit lui, cercetările sociologice asupra situației religioase din Ucraina arată că 70% din populație se consideră drept ortodocși.

A amintit că în 2015 BGCU a adoptat un document despre „Misiunea Ecumenică” ce a format baza pentru raportul Cardinalului Kurt Koch, Președintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștine și pentru discuția de la această întâlnire.

Capul BGCU a întărit faptul că „vrem să nu fim un obstacol, ci un catalizator pentru ecumenism”, adăugând că ecumenismul este „parte a identității Bisericii Catolice Orientale”.

De asemenea, la întâlnirea cu jurnaliștii, Sviatoslav Șevciuk a insistat că „Papa vrea ca (Biserica –n.ed.) noastră, ca și celelalte Biserici Catolice Orientale, să se dezvolte și să înflorească”.

Mai devreme, UJO a scris că reprezentanții BGCU au susținut acordarea Tomosului de dragul unității tuturor Bisericilor Creștine, dar, pentru de a se unit cu BOaU, noua structură bisericească trebuie să recunoască supremația Romei.

Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși

Sinodul grec din toamnă nu se va atinge încă de „problema ucraineană”

„Chestiunea ucraineană” nu este pe agenda de lucru a următoarei întruniri a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, care va fi ținut în octombrie 2019.

Din 8 până pe 11 octombrie 2019 va avea loc o întrunire curentă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei, prezidată de Arhiepiscopul Ieronim al Atenei și a toată Grecia.

Potrivit informației în exclusivitate a ediției, ierarhii nu intenționează să discute situația bisericească din Ucraina; nu este cuprinsă pe ordinea de zi.

Vor fi prezentate trei teme de către trei Mitropoliți (Gavriil de Nea Ionia și Filadelfia, Macarie de Siderocastro și Maxim al Ioaninelor). Aceștia vor supune dezbaterii problema ratei scăzute a natalității, problemele tinerilor neangajați, care nu-și pot întemeia familii și care devin homosexuali, și problema tehnicii inteligente.

Șeful departamentului pentru Relații Externe al BOU, Preotul Nicolai Danilevici apreciază că Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a luat o decizie înțeleaptă și de înțeles.

„Așa este. Marea majoritate a ierarhilor greci sunt împotriva recunoașterii BOaU. Membrii individuali nu sunt prea tare în favoarea recunoașterii, cât pentru sprijinirea cumva a Fanarului. Astfel, chestiunea ar putea declanșa o discordie în sânul Bisericii Ortodoxe a Greciei. Arhiepiscopul Ieronim înțelege aceasta”, a remarcat Preotul Nicolai pe Facebook. „Într-adevăr, de ce să fie ajutat Fanarul să-și rezolve problemele, care sunt create de el, cu consecința creării unor probleme în propria lor Biserică? Astfel, chiar și Biserica Greacă, în care își puneau speranțele dușmanii unității Bisericii lui Hristos, nu recunoaște schisma, care este BOaU”.

După cum a relatat mai devreme UJO, în timpul întâlnirii dintre șeful Departamentului Relații Externe al BORu, Ilarion (Alfeyev), și Arhiepiscopul Ieronim și membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, a fost discutată chestiunea „autocefaliei” ucrainene. Presa a relatat că „a avut loc un schimb de păreri asupra acestor chestiuni într-o atmosferă frățească, în timpul cărora ambele părți au stăruit asupra importanței unității Bisericii Ortodoxe”.

Surse: Romfea și UJO

ADORMIREA STAREŢULUI SAMPSON (cuvinte de pe urmă)

Unele cuvinte de pe urmă ale Starețului Sampson Sievers către fiii săi duhovniceşti adunaţi la el:

Slăbesc tot mai tare… Să nu-i judecaţi niciodată [pe eterodocşi]. Ei nu cunosc această bogăţie pe care voi şi eu o cunoaştem, această bogăţie nesfârşită… pe care ni s-a dăruit s-o cunoaştem – a fi ortodox, şi nu eretic… Îi cer iertare Patriarhului pentru tot ce am făcut necugetat şi din voie proprie… vreau să fiu cinstit… acestei despărţiri de trup… pe durata perioadei de până la A Doua Venire şi a celei de a treia perioade – veşnicia. După veşnicie, ce este viaţa pământească? Nimeni nu poate să ajungă la deplinătatea veşniciei.

… este cuviincioasă înfăţişarea mea? Sunteţi trişti că v-am ţinut aşa de mult? Nu v-am smintit?

Nu, suntem fericiţi…

Sunt ceea ce sunt!

Nu avem nevoie de altul, nici de un sfânt, nici de un păcătos. Sunteţi ceea ce sunteţi. Sunteţi tocmai ceea ce avem nevoie!

N-am fost niciodată un sfânt.

Avem nevoie chiar de ceea ce sunteţi, Părinte, n-avem nevoie de nimic altceva!

Mi-e greu să respir…

Slava noastră e veşnicia!

Umilinţa! Nimic nu e mai important ca umilinţa şi lacrimile. Înveţi – eşti monah.

Să vă ducem trupul la Zhirnovitry, dacă ne primesc?

Pentru ce?

Ce vreţi să spuneţi, Părinte?

Înmormântează-mă lângă părinţii tăi.

Părinte, ce ziceţi de Peşterile din Pskov*?

Prea multă cinste… prea multă cinste…

Oriunde sunteţi… la muncă sau oriunde, totdeauna să vă aduceţi aminte că cea mai mare garanţie a mântuirii noastre suntem noi înşine. Viaţa altuia nu e treaba noastră. Să-i lăsăm să facă ce vor! Să-i dezvinovăţim, să-i îndreptăţim, să ne aducem aminte totdeauna… că sunt oameni sărmani, că nu i-a învăţat nimeni, nimeni, aşa-i?

Spuneţi lui ___ că ne vom vedea unul cu altul la Judecata din urmă. Să se uite la mine fără frică, pentru că mi-a provocat o mare suferinţã, o mare răbdare, o mare umilinţã şi toate spre mântuirea mea veşnică. Dacă m-am plâns cuiva de ea din lipsă de răbdare, din milă de sine, îi cer iertare ei…

*             *           *

La 4:20 după-amiaza, pe 24 august 1979 Stareţului Sampson i s-a dăruit cea mai mare dorinţã a sa – o adormire creştină.

O fiică duhovnicească de-a sa ţinea totdeauna mese de pomenire pentru Părintele în oraşul ei, adunând laolaltă pe toţi prietenii ei. Părintele i-a apărut în vis şi i-a dat următoarele indicaţii:

1. Să nu iroseşti timpul de la ceilalţi oameni şi să nu-ţi pierzi timpul tău propriu. Fiecare minut ar trebui să fie dedicat slujirii Domnului pentru că acest timp este cel care a dobândit veşnicia.

2. Să mă asculţi fără deosebire, să slujeşti oamenilor şi în mintea ta să fii totdeauna cu Domnul. Eu sunt o pildă a voii lui Dumnezeu.

3. Tu crezi că vei câştiga mila mea prin mese de pomenire – gândeşti greşit. Eu cer o strictă împlinire a tuturor rânduielilor şi făgăduinţelor pe care le-ai dat.

4. Tu eşti cu inima deschisă. Ai nevoie să-ţi ascunzi toate mişcările emoţionale de toţi. Să ai luare aminte şi să-ţi curăţi inima de toată necurăţia, aşa ca să poţi agonisi Duhul Sfânt în inima ta.

5. Nu există întoarcere înapoi. Fii tare în orice problemă duhovnicească, să slujeşti numai Domnului în fiecare minut în gând, cuvânt şi faptă! Biografia Stareţului Sampson se încheie cu culegere de cuvinte de neuitat spuse către fiii săi duhovniceşti: „Pot să vă descopăr doar a opta parte din taina vieţii duhovniceşti. Nu puteţi auzi mai mult decât atât”.


* Adică să fie înmormântat în peşterile de la Mănăstirea Peşterile Pskov, unde trăise înainte Stareţul Sampson.

De ce nu se pot mântui păgânii, mahomedanii și ereticii

Scrisoarea 28 a Sf. Ignatie Briancianinov, despre erezii (din cartea De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu. Scrisori către mireni, editura Sofia, 2009, p. 86-98)

Ce priveliște vrednică de tânguire amară sunt creştinii care nu ştiu în ce constă creştinismul! Iar această priveliște se înfățișează acum aproape neîncetat privirilor; acestea sunt mângâiate doar rareori de priveliștea contrară, care negreșit e mângâietoare! Rareori pot, în gloata numeroasă a celor ce își dau numele de creștini, să se oprească asupra care sunt creştini și cu numele, şi cu fapta!

Îmi puneți din nou următoarea problemă: „De ce să nu se mântuiască, îmi scrieți, păgânii, mahomedanii şi aşa numiţii eretici? Între ei sunt oameni cu o mare bunătate. A-i da pierzării pe aceşti oameni atât de buni ar fi un lucru potrivnic milostivirii lui Dumnezeu!… Da! Aceasta ar fi un lucru potrivnic chiar și rațiunii omenești sănătoase! Iar ereticii sunt creştini și ei. A te socoti pe tine însuți mântuit, iar pe membrii celorlalte confesiuni pierduţi este un lucru și nebunesc, și extrem de trufaș!”

Mă voi strădui să vă răspund cât mai pe scurt, ca multa grăire să nu vatăme limpezimea expunerii. Creştinilor! Voi judecaţi despre mântuire, dar nu ştiţi ce e mântuirea, nu ştiţi de ce au oamenii nevoie de ea; în fine, nu-L ştiţi pe Hristos, Singurul nostru mijloc de mântuire! Iată adevărata învăţătură despre aceasta, învăţătura Sfintei Biserici Soborniceşti: mântuirea stă în recăpătarea împărtăşirii cu Dumnezeu. Tot neamul omenesc a pierdut această împărtăşire prin căderea protopărinţilor. Tot neamul omenesc este o tagmă de fiinţe pierite. Pieirea este partea tuturor oamenilor, atât a celor îmbunătăţiţi, cât şi a răufăcătorilor. Ne zămislim în fărădelege, ne naştem în păcat. Mă voi pogorî în iad la fiul meu plângând (Fac. 37, 35), grăieşte Sfântul Patriarh Iacov despre sine şi despre sfântul său fiu, Iosif cel feciorelnic şi preafrumos! S-au pogorât la iad după încheierea pribegiei lor pământeşti nu numai păcătoşii, ci şi drepţii Vechiului Testament. Iată puterea faptelor bune omeneşti, iată preţul virtuţilor firii noastre căzute! Pentru a reface împărtăşirea omului cu Dumnezeu, altfel spus, pentru mântuire, era neapărată nevoie de răscumpărare. Răscumpărarea neamului omenesc a fost săvârşită nu de un înger, nu de un arhanghel, nu de vreo alta din fiinţele înalte, dar mărginite şi zidite: a fost săvârşită de însuşi Dumnezeu, cel nemărginit. Pătimirile – partea neamului omenesc – au fost înlocuite de pătimirea Lui; lipsurile meritelor omenești au fost acoperite de vrednicia Lui cea nemăsurată. Toate faptele bune omenești, care sunt neputincioase și te pogoară în iad, au fost înlocuite de o singură faptă bună puternică: credința în Domnul nostru Iisus Hristos. Domnul a fost întrebat de către iudei: Ce să facem ca să lucrăm lucrurile lui Dumnezeu? Domnul le-a răspuns: Acesta este lucrul lui Dumnezeu: să credeți în Cel pe Care L-a trimis El (In. 6, 28-29). O singură faptă bună ne trebuie penru mântuire: credința, însă credința se arată prin fapte. Prin credință, doar prin credință putem intra în Împărtășirea cu Dumnezeu, cu mijlocirea tainelor dăruite de către El. Degeaba, în chip greșit, gândiți și spuneți că păgânii și mahomedanii care sunt oameni buni se vor mântui, adică vor intra în împărtășire cu Dumnezeu! Degeaba vă uitați la concepția contrară acesteia ca la o inovație, ca la o rătăcire strecurată în învățătura Bisericii! Nu! Aceasta este învățătura dintotdeauna a Bisericii celei adevărate, atât a Vechiuluii, cât și a Noului Testament. Biserica a mărturisit dintotdeauna că unul singur este mijlocul de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a mărturisit dintotdeauna că până și cele mai mari virtuți ale firii căzute se pogoară în iad. Dacă drepții adevăratei Biserici, luminătorii din care lumina Duhul Sfânt, proorocii și făcătorii de minuni, care credeau în Răscumpărătorul Ce avea să vină, dar care s-au săvârşit din această viaţă înaintea venirii Lui, dacă aceştia s-au pogorât în iad, cum vreţi ca păgânii şi mahomedanii, care nu L-au cunoscut pe Răscumpărător şi nu au crezut în El, să primească, pentru faptul că vi se par dumneavoastră oameni de treabă, mântuirea, pe care ne-o aduce un singur mijloc – unul singur, repet, care este credinţa în Răscumpărător? Creştinilor! Cunoaşteţi-L pe Hristos! Înţelegeţi că nu-L cunoaşteţi, că v-aţi lepădat de El, socotind că mântuirea este cu putinţă fără El, pentru nu ştiu ce fapte bune! Cel ce crede că te poţi mântui fără credinţa în Hristos se leapădă de Hristos şi, poate fără să îşi dea seama, cade în păcatul greu al hulei împotriva lui Dumnezeu.

Socotim, grăieşte Sfântul Apostol Pavel, că prin credinţă se va îndreptăţi omul, fără faptele Legii – iar dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred, căci nu este deosebire, pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, îndreptăţindu-se în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus (Rom. 3, 28, 22-24). Veţi replica: „Sfântul Apostol Iacov cere neapărat fapte bune; el învaţă că credinţa fără fapte este moartă”. Cercetaţi ce anume cere Sfântul Apostol Iacov! Veţi vedea că el cere, la fel ca toţi scriitorii de Dumnezeu insuflaţi ai Sfintei Scripturi, faptele credinţei, nu faptele bune ale firii noastre căzute! El cere credinţă vie, mărturisită prin faptele omului celui nou, nu faptele bune ale firii căzute, ce sunt potrivnice credinţei. El citează o faptă a Patriarhului Avraam, faptă din care s-a vădit credinţa dreptului: este vorba de aducerea ca jertfă lui Dumnezeu a propriului fiu unul-născut. Α-ţi junghia fiul ca să-l jertfeşti nu este nicidecum o faptă bună potrivit firii omeneşti: aceasta este o faptă bună ca împlinire a poruncii lui Dumnezeu, ca faptă a credinţei. Uitaţi-vă bine în Noul Testament şi, îndeobşte, în toată Sfânta Scriptură: veţi găsi că aceasta cere împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, că această împlinire este numită „fapte”, că în urma acestei împliniri a poruncilor lui Dumnezeu credinţa în El devine vie, fiind lucrătoare; fără aceasta ea este moartă, fiind lipsită de orice mişcare. Şi, dimpotrivă, veţi găsi că faptele bune ale firii căzute, care vin din simţuri, din sânge, din porniri şi din simţămintele gingaşe ale inimii sunt oprite şi lepădate! Iar dumneavoastră tocmai prăpăditele astea de fapte bune vă plac la păgâni şi la mahomedani! Pentru ele, chiar daca sunt însoţite de lepădarea lui Hristos, aţi vrea să le daţi mântuirea.

Ciudată este părerea dumneavoastră despre raţiunea sănătoasă! De unde și până unde, cu ce drept o găsiţi în dumneavoastră? Dacă sunteţi creştin, ar trebui să aveţi despre aceasta o con-epţie creştinească, nu alta, samavolnică sau luată de nu ştiu unde! Evanghelia ne învaţă că prin cădere am dobândit raţiunea cea cu nume mincinos, că raţiunea firii noaste căzute, oricare ar fi valoarea ei naturală, la orice treaptă de sofisticare ar ti ajuns prin erudiţia lumească, păstrează valoarea pe care i-o dă căderea: rămâne rațiune cu nume mincinos. Trebuie s-o lepădăm, trebuie să ne încredinţăm călăuzirii credinţei: sub această călăuzire, la vremea potrivită, după nevoințe însemnate în buna credinţă, Dumnezeu îi dăruiește robului Său credincios înţelegerea Adevărului, altfel spus, raţiunea duhovnicească. Această raţiune poate şi trebuie recunoscută ca raţiune sănătoasă: ea este credinţa cea adeverită pe care Sfântul Apostol Pavel a descris-o atât de bine în capitolul 11 al Epistolei sale către evrei. Temelia raţiunii duhovniceşti este Dumnezeu. Pe această piatră tare se zideşte ea şi de aceea nu se clatină şi nu cade. Iar „raţiunea sănătoasă”, de care vorbiţi dumneavoastră, noi, creştinii, o socotim raţiune atât de bolnavă, atât de întunecată şi rătăcită, încât vindecarea ei nici nu se poate săvârşi altfel decât prin tăierea cu sabia credinţei tuturor cunoştinţelor care o alcătuiesc şi prin lepădarea ei. Iar dacă am recunoaşte-o – pe un oarecare temei şubred, tulbure, pururea schimbător – drept sănătoasă, atunci ea, „sănătoasă” cum este, negreşit Îl va lepăda şi pe Hristos. Lucrul acesta este dovedit de experienţă. Şi ce vă spune raţiunea dumneavoastră sănătoasă? Că a recunoaşte pierzarea oamenilor buni care nu cred în Hristos este ceva contrar ei? Mai mult decât atât: că această pierzare ar fi potrivnică milostivirii unei fiinţe atotbune ca Dumnezeu. Bineînţeles, aţi avut descoperire de sus despre acest lucru, despre ceea ce este potrivnic şi ceea ce nu este potrivnic milostivirii lui Dumnezeu? Nu? Dar raţiunea dumneavoastră sănătoasă arată asta. A! Rațiunea dumneavoastră sănătoasă!.. Şi totuşi, cu rațiunea dumneavoastră sănătoasă, de unde aţi scos că puteţi, cu propria minte omenească mărginită, să înţelegeţi ce este potrivnic şi ce nu este potrivnic milostivirii lui Dumnezeu? Daţi-mi voie să-mi rostesc gândul: Evanghelia, altfel spus, învăţătura lui Hristos, altfel spus, Sfânta Scriptură, altfel spus, Sfânta Biserică sobornicească ne-au descoperit tot ce poate cunoaşte omul despre milostivirea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice filosofare, orice înţelegere omenească, care este de neajuns pentru ele. Zadarnică este trufia minţii omeneşti atunci când încearcă să-L hotărnicească pe Dumnezeu, Cel fără hotar, când încearcă să explice inexplicabilul, să supună judecăţii sale… pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea întreprindere este o întreprindere satanică!… Tu, care îţi dai numele de creştin şi nu ştii învățătura lui Hristos! Dacă din această învăţătură cerească, harică, nu ai învăţat că Dumnezeu e de nepătruns cu mintea, du-te la școală, ascultă ce învață copiii acolo! Profesorii de matematică le explică, vorbind despre teoria infinitului, că acesta, ca mărime infinită, nu se supune legilor cărora le sunt supuse mărimile finite – numerele –, că rezultatele lui pot fi cu desăvârşire opuse rezultatelor numerelor. Iar tu, vrând să statornicești legi lucrării milostivirii lui Dumnezeu, zici: „Asta se potriveşte cu ea, asta este potrivnic ei!” Ea se potriveşte sau nu cu raţiunea ta „sănătoasă”, cu concepţiile şi cu senzaţiile tale! Oare din asta reiese că Dumnezeu este obligat să înțeleagă şi să simtă aşa cum înţelegi şi aşa cum simţi tu? Or, tocmai asta ceri tu de la El! Iată un lucru cât se poate de nechibzuit şi întru totul trufaş! Aşadar nu învinui judecăţile Bisericii de lipsa bunului simţ şi a smereniei: acesta e neajunsul tău! Ea, Sfânta Biserică, nu face decât să urmeze neabătut învăţăturii lui Dumnezeu despre lucrările lui Dumnezeu, pe care i-a descoperit-o Dumnezeu Însuşi! O urmează ascultători toţi fiii ei cei adevăraţi, luminându-se prin credinţă, călcând în picioare raţiunea îngâmfată, care se ridică împotriva lui Dumnezeu! Credem că putem şti despre Dumnezeu numai ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere! Dacă ar fi o altă cale către cunoaşterea de Dumnezeu, o cale pe care să o croim minţii noastre prin propriile puteri, nu ne-ar fi fost dăruită dumnezeiasca descoperire. Ea ne-a fost dată pentru că avem neapărată nevoie de ea. Aşadar deşarte şi mincinoase sunt interpretările proprii şi rătăcirea minţii omeneşti!

Spuneţi: „Ereticii sunt tot creştini”. De unde aţi mai scos-o şi pe asta? Numai un om care își dă numele de creştin fără să ştie nimic despre Hristos se va socoti, în adâncul neştiinţei sale, creștin de acelaşi fel ca ereticii şi nu va deosebi sfânta credinţă creştinească de odraslele blestemului – ereziile hulitoare de Dumnezeu! Altfel judecă despre aceasta creştinii adevăraţi! Numeroase cete de sfinţi au primit cununa mucenicească, au ales mai degrabă cele mai cumplite chinuri, închisoarea, surghiunul, decât să se învoiască a avea împărtăşire cu ereticii în învăţătura de Dumnezeu hulitoare a acestora. Biserica sobornicească a socotit dintotdeauna erezia un păcat de moarte, a socotit dintotdeauna că omul molipsit de cumplita boală a ereziei este mort sufleteşte, străiin de har şi de mântuire, părtaş al diavolului și al pierzării acestuia. Erezia e un păcat al minţii. Erezia este un păcat mai mult diavolesc decât omenesc; ea este fiică a diavolului, născocire a lui, necredință apropiată de închinarea la idoli. Părinții numesc de obicei închinarea la idoli „necredință”, iar ereerezia – „rea credinţă”. În închinarea la idoli, diavolul primea cinstire ca un dumnezeu de la oamenii orbiţi, iar prin erezie îi face pe oamenii ce orbecăie părtaşi ai păcatului său de căpetenie: hula împotriva lui Dumnezeu. Cine va citi cu luare aminte Actele Sinoadelor Ecumenice se va convinge cu uşurinţă că ereticii au un caracter cu totul satanic: va vedea cumplita lor fățărnicie, trufia lor cea nemăsurată, va vedea purtarea lor alcătuită din minciună necontenită, va vedea că ei sunt dedați cu tot felul de patimi josnice, va vedea că ei, atunci când le stă în putere, nu se dau înapoi de la cele mai cumplite fărădelegi. Deosebit de grăitoare în această privinţă este ura lor cea neîmpăcată faţă de fiii Bisericii Adevărate și setea de sângele lor! Erezia este unită cu împietrirea inimii, cu o cumplită întunecare și vătămare a minţii; se ţine cu îndărătnicie în sufletul molipsit de ea şi greu este pentru om să se vindece de această boală! Orice erezie cuprinde hulă împotriva Duhului Sfânt: ea huleşte fie dogma Sfântului Duh, fie lucrarea Sfântului Duh, dar nrspărat Îl huleşte pe Sfântul Duh. Esenţa oricărei erezii este hula împotriva lui Dumnezeu. Sfântul Flavian, Patriarhul Constantinopolului, care a pecetluit cu sângele său mărturisirea credinţei adevărate, a rostit hotărârea Sinodului Local de la Constantinopol împotriva ereziarhului Eutihie în cuvintele următoare: „Eutihie, până acum preot şi arhimandrit, a fost dat în vileag pe deplin atât de faptele lui din trecut, cât şi de lămuririle lui de acum că este părtaş rătăcirilor lui Valentin şi Apolinarie, că urmează cu îndărătnicie lui hulei lor împotriva lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât nici măcar n-a băgat în seamă sfaturile şi poveţele noastre spre primirea învăţăturii celei sănătoase. Drept aceea, plângând şi suspinând pentru pieirea lui cea desăvârşită, vestim în numele Domnului nostru Iisus Hristos că el a căzut în hulă împotriva lui Dumnezeu, că este lipsit de tot cinul preoţesc, de împărtăşirea noastră şi de cârmuirea mănăstirii sale, dându-le de ştire tuturor celor ce vor sta de vorbă cu el sau vor merge la el de acum înainte că vor fi supuşi afuriseniei”. Această hotărâre este un model al părerii generale a Bisericii Soborniceşti despre eretici; această hotărâre a fost recunoscută de toată Biserica şi întărită de Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Erezia lui Eutihie stătea în aceea că el nu mărturisea în Hristos după întrupare două firi, aşa cum mărturiseşte Biserica, ci recunoştea doar singură firea dumnezeiască. Veţi spune: „Şi atât, asta e toată vina lui?…” Caraghios prin lipsa lui de cunoaştere adevărată şi cumplit de jalnic prin miezul şi urmările sale răspunsul dat de o oarecare persoană sus-pusă, învestită cu puterea acestei lumi, Sfântului Alexandru, Patriarhul Alexandriei, cu privire la erezia ariană! Persoana cu pricina îl sfătuieşte pe Patriarh să păstreze pacea, să nu stârnească gâlceavă, care este atât de potrivnică duhului creştinismului, din pricina unor cuvinte; scrie că el nu găseşte nimic condamnabil în învăţătura lui Arie, ci doar o anumită deosebire in modul de exprimare. Acest „mod de exprimare, în care nu este nimic condamnabil”, observă istoricul Fleury, respinge dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – numai atât! Aşadar dărâmă toată credinţa creştină – numai atât! Remarcabil este faptul că toate ereziile din vechime, sub felurite măşti schimbătoare, năzuiau spre un singur scop: ele respingeau dumnezeirea Cuvântului și răstălmăceau dogma Întrupării. Cele mai noi se străduie în primul rând să respingă lucrările Sfântului Duh cu hule îngrozitoare, ele au lepădat dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, toate lucrurile în care Biserica sobornicească a recunoscut dintotdeauna lucrarea Sfântului Duh. Ele numesc lucrurile acestea „rânduieli omeneşti”, ba chiar şi mai obraznic: „superstiţie”, „rătăcire”! Bineînţeles, în erezie nu vedeţi nici talhărie, nici hoţie? Poate doar pentru că n-o socotiţi păcat? În ea este lepădat Fiul lui Dumnezeu, în ea este lepădat și hulit Duhul Sfânt – numai atât! Cel care a primit şi ţine o învăţătură hulitoare de Dumnezeu rostește hulă împotriva lui Dumnezeu; nu tâlhăreşte, nu fură, chiar face faptele cele bune ale firii căzute! Cum poate Dumnezeu să-i refuze mântuirea?!… Toată pricina ultimei dumneavoastră nedumeriri, ca şi a tuturor celorlalte, este profunda necunoaştere a creştinismului!

Să nu credeţi că această necunoaştere este un neajuns de mică însemnătate! Nu! Urmările ei pot fi pierzătoare, mai ales acum, când în societate circulă nenumărate cărticele cu titlu creştin, dar cu învăţătură satanicească. Neştiind adevărata învăţătură creştină, puteţi primi un gând mincinos, hulitor de Dumnezeu, drept adevăr, vi-l puteţi însuşi, iar odată cu el vă veţi însuși și pierzarea veşnică. Hulitorul de Dumnezeu nu se va mântui! Acele nedumeriri pe care le-aţi exprimat deja în scrisoarea dumneavoastră sunt nişte vrăjmaşi cumpliţi ai mântuirii dumneavoastră. Miezul lor este lepădarea de Hristos! Nu vă jucaţi cu mântuirea dumneavoastră, nu vă jucaţi! Altfel, veţi plânge veşnic. Îndeletniciţi-vă cu citirea Noului Testament şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe (nu a Terezelor, nu a Franciscilor şi a celorlalţi smintiţi apuseni pe care Biserica lor eretică îi dă drept Sfinţi!); cercetaţi la Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe cum trebuie înţeleasă corect Scriptura, ce fel de vieţuire, de gânduri şi simţăminte se cuvine să aibă creştinul. Pornind de la Scriptură şi de la credinţa vie, să-L cercetaţi pe Hristos şi să cercetaţi creştinismul. Înainte de a veni ceasul cel înfricoşător în care vă veţi înfăţişa lui Dumnezeu spre a fi judecat, dobândiţi îndreptăţirea pe care El o dă în dar tuturor oamenilor prin creştinism!

Convorbiri & învăţături pătrunzătoare la suflet ale Stareţului Sampson (3) – Milostenia adevărată și despătimirea

Continuare la partea 1 și 2.

MILOSTENIA (DESPRE PROTOIEREUL IOAN KONONOV)

Cui ar trebui să fie date milosteniile şi cui n-ar trebui să se dea milostenii? Cum putem proba oamenii cine are şi cine nu are într-adevăr nevoie?

E foarte greu să-i probezi. Noi avem ştiinţã deja de o regulă: a nu da celor ce cerşesc pe treptele bisericii. În vremea noastră toţi aceşti oameni îşi cheltuie banii ca să-şi cumpere băutură, tutun, pastile etc. Sunt clienţi constanţi ai farmaciilor. Sunt oameni bolnavi. Vieţile lor sunt atât de încâlcite, încât li se pare cel mai uşor mod de a trăi şi au devenit de netămăduit. Un astfel de om nu simte nici frigul, nici ploaia; simte nevoia doar să-şi răsfeţe patima: ori vin, ori bani. Chiar ştim că sunt mulţi cerşetori care au conturi în bancă şi sunt foarte sănătoşi. Cu scopul de a nu ajuta o persoană la păcatul acesta, nu-i vom da nimic, nu-i aşa? Nu trebuie să ne facem vinovaţi de a-l fi ajutat să se scufunde în păcatul acesta ucigător. Apoi, Domnul vede că am crezut pe cerşetor şi i-am dat o rublă, aşa-i? Şi cerşetorul ia rubla aia şi cumpără nişte vin sau se duce şi o pune în contul său de la bancă. Drept aceea, suntem preveniţi dinainte să nu schilodim un om bolnav. Aceştia sunt oameni bolnavi. Ci trebuie să cauţi pe cel cu adevărat nevoiaş, care-ţi cere cu adevărat ajutorul pentru Domnul Iisus Hristos şi aşteaptă, dar nu este nimeni care să i-l dea. Suntem vinovaţi de a nu fi căutat pe aceşti oameni şi să fi purtat grijă de ei.

Dar este şi altceva, ca milostenia duhovnicească. Putem ajuta nu doar cu bani şi material, ci şi într-un alt fel oarecare?

Bineînţeles că putem. Putem da un sfat, o compătimire, lacrimi, lacrimile noastre sau putem să ne bucurăm cu bucurie. Putem da, de asemenea, lucruri de-ale noastre de care avem nevoie noi înşine. Regula este: să nu refuzăm ceva cuiva. Câteodată nu avem nimic. Dă batista ta, dacă-i curată. Dă-o! Spune: „Am o cârjă” şi dă cârja ta. Apoi mergi acasă fără cârja ta.

Ţi-am spus odată cum mergeam pe stradă cu Părintele Ioan Kononov şi cum a spus unui cerşetor: „Aşteaptă o clipă să trec colţul şi-ţi voi da ceva chiar acum”. Cum s-a întors, a mers după colţ, şi-a scos reverenda şi apoi şi-a scos ultima sa şi singura cămaşã şi a adus-o cerşetorului: „Poftim, ia-o, dacă vrei!” Şi a rămas doar cu reverenda pe pielea goală. În final n-a rămas cu nici o haină pe dedesubt. Începuse să poarte bluzele nevestei sale şi apoi a dat, de asemenea, şi bluzele acestea săracilor. În ultima vreme, nevasta sa plângea că nu mai avea nimic ce să poarte. Dar a murit în curând. S-a rugat pentru moartea ei. Era o persoană dificilă şi-l mustra totdeauna. În simplitatea inimii lui, a început să se roage în timpul Liturghiei: „Să lucreze bunătatea Ta cea iubitoare asupra mea, scapă-mă de soţia mea”. S-a simţit bolnavă, i-a făcut Sfântul Maslu, i-a dat Sfânta Împărtăşanie şi a plecat în pace. A slujit la înmormântarea ei, a îngropat-o şi a mers cu ea întru veselie.

Ei bine, iubea să dea totul. Ascundeau de el zahărul, sarea, cerealele. Era imposibil la drept vorbind – dădea totul. Dădea cărţi, icoane. Avea o aşa dragoste! „Ei bine, cum să nu-l mângâi, să nu-i aduc bucurie”, spunea.

Părintele Ioan era plin de o grămadă de înţelepciune deosebită, absolvind Academia Teologică din Kazan. Am fost în închisoare împreună. Am slujit de multe ori împreună cu el în biserica de parohie, unde venea să slujească cu mine. Eram prieteni. Ne-au băgat în închisoare pe noi, doi porumbei împreună, la început în celule separate şi apoi s-au hotărât să ne unească. Noi doi am fost împreună aproape un an. Nu ştiau că eram prieteni şi nimeni nu le-a spus că ne cunoşteam de mult timp şi că eram de un gând. Apoi ne-au despărţit oricum. Am rămas singur şi el a fost luat. I-au dat drumul mai târziu, dar nu pentru mult timp. L-au eliberat în aparenţã din supravegherea lor ca să-l poată prinde din nou. Era un predicator remarcabil şi un duhovnic remarcabil, remarcabil. Era un psiholog şi a vindecat demonizaţi şi bolnavi. Am slujit privegheri împreună, care durau şase ore. „Hai să cântăm din nou”, spunea. Cântase deja de doisprezece ori „Doamne, strigat-am…”, dar voia s-o facă din nou. Spunea: „Ce frumos, ce bine, să cântăm!”. Cântau oamenii din biserică pentru că nu aveam cor. „Părinte Simeon, putem să mai cântăm o dată?”

Bineînţeles, l-au luat pe el, porumbelul, şi m-au luat şi pe mine, aşijderea. Înţelegi, era un om uimitor. Şi în asemenea împrejurări, după cum ai pomenit, în privinţa cerşetorilor, nu le dădea bani. Le arăta întâi ospitalitate, îi încălzea şi-i hrănea. „Vino oricând şi-ţi vom da ceai şi supă de varză ori borş şi pâine”. Dar nu lua niciodată nimic [bani] cu el. Toată casa sa era plină de cerşetori. Cerşetorii îşi petreceau noaptea în casa lui şi venea câteodată poliţia. Erau scandaluri fără sfârşit etc. Era un sfânt adevărat. Da, dacă arăţi fotografia lui unui demonizat, demonul se va scutura.

Numai la fotografie?

Da, de la o fotografie, de la fotografia lui. Vestitul Kononov, Protoiereul Kononov. A slujit în sudul Stavropolului. Fiica lui este încă în viaţã, o cunosc – Olga. A fost exilat la Borisoglebsk, unde eram şi eu exilat. Acolo am devenit cunoscuţi. A fost închis de doisprezece ori. Dar nu era niciodată vreun motiv real pentru că nu se implica niciodată în politică şi nu se angaja niciodată în discuţii anti-sovietice. Era un om foarte înţelept, sensibil. Era, cum se spune, „Păstorul cel bun”. Ştia Evangheliile pe de rost, din scoarţã în scoarţã. Ştii despre ce a fost dizertaţia lui de doctorat? Despre Fraţii Karamazov. A analizat valoarea Fraţilor Karamazov şi a Stareţului Zosima din punctul de vedere creştin. Pentru aceasta şi-a primit doctoratul.

LUPTA CU PĂCATUL

Părinte, cum putem începe războiul cu păcatele şi cu patimile noastre?

Ia-ţi păcatul tău preferat, mica ta rădăcină: un nărav, cum îl numim, sau, cum îl numesc Sfinţii Părinţi, o patimă. Dacă nu ne dezicem de el, nu vom moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi ce va fi dacă avem vreo câteva sau şi mai multe? Suntem copleşiţi, aşa-i? Episcopul Teofan Zăvorâtul scria: „Ia cea mai rea patimă a ta, nărav sau păcat şi mergi de lucrează asupra lui. Vei avea de-a face prin aceasta şi cu toate celelalte păcate ale tale şi în final le vei clarifica. Dar roagă-te totodată pentru ajutor din cer – să nu crezi că poţi să lucrezi asupra lor singur”. Episcopul Teofan remarcă: „dacă ai o pocăinţã sinceră şi o umilinţã sinceră, care urmează din ea, atunci cere celor care locuiesc cu tine să te ajute. De dragul unei astfel de umilinţe – prin care te-ai umilit pe tine însuţi în faţa celor apropiaţi ai tăi şi, după cum s-a întâmplat, te-ai pocăit în mod public – Domnul te va scăpa repede de acest păcat şi patimă statornicită. Te va mântui pentru singură pocăinţa ta, pentru că te-ai pocăit nu doar înaintea unui preot, ci chiar şi înaintea celor apropiaţi şi a rudelor”. Nu mă refer, oricum, la vicii ca beţia, ci la aşa fel de păcate ca trândăvia, lenea, mânia, un temperament înfocat, lăcomia, ambiţia, preocuparea de sine, măgulirea de sine, toate cele pe care trebuie să le dezrădăcinăm fără greşeală.

Ce trebuie să fac – cum să fiu slobozit de patima care dă război împotriva mea? N-am nici o putere să lupt cu ea şi asta mă duce la disperare.

Dacă ai pocăinţã sinceră, atunci Domnul, în chip nevăzut şi fără greş, într-un mod de neînţeles pentru cel ce se pocăieşte, Îşi va trimite harul Său să te ajute şi vei ajunge să urăşti acea patimă. Tu însuţi nu-ţi vei da seama cum se va întâmpla aceasta. Numai că Domnul cere sinceritate, tărie şi perseverenţã. E uşor pentru noi, călugări şi preoţi, să vărsăm lacrimi pentru aceste lucruri când ne pregătim pentru slujirea şi primirea Sfintei Împărtăşanii, când plângem în chip stăruitor, insistent, cutezător pentru ele şi ne rugăm la Liturghie ca să fim vindecaţi, curăţiţi şi eliberaţi. Toată puterea noastră este în credinţa noastră, nu-i aşa? Şi tăria, statornicia şi umilinţa, toate sunt din credinţã.

Neglijând aceasta şi sperând să facem faţã cumva [păcatului] înseamnă o uşurătate de minte de neiertat. Şi, desigur, nu vei găsi niciodată slobozire de păcatele tale printr-o credinţã ne-ortodoxă, aşa-zicând vagă. Trebuie să te lipseşti pe tine însuţi de slavă, să te necinsteşti, dând în vileag cu răbdare… cum a fost săvârşit păcatul şi nu doar numele păcatului. Apoi primim ajutor nevăzut din partea harului şi păcatul este şters din inimile noastre… până la punctul de a avea oroare faţã de el. Acesta este indiciul că păcatul a fost iertat. Dar, atâta timp cât simţim doar părere de rău că am păcătuit şi că n-am ajuns încă să-l urâm, n-a apărut nici un semn că păcatul a fost iertat.

Ar fi nimerit să cer unui frate să-mi atragă atenţia asupra tuturor faptelor mele greşite, a păcatelor şi a păcătoşeniei în cuvânt şi fapte şi să mă mustre?

Nu poţi să te adresezi chiar către orice frate pentru un asemenea ajutor. Trebuie să-ţi aminteşti cum ai putea să faci rău acelei persoane prin faptul că trebuie să te mustre în timp ce el însuşi îşi pierde mântuirea. Nu pentru că va fi ispitit să păcătuiască în acelaşi fel ca tine, nu. Ci pentru că s-ar putea să fie rănit de părerea de sine, care este în principiu mândrie sau ar putea deveni vanitos. Unui începător n-ar trebui să i se dea o asemenea însărcinare, nu contează cât de mult îl iubeşti. În asemenea cazuri, în mănăstiri, merge în felul acesta: du-te la Părintele duhovnic, plânge-te [de tine însuţi] şi spune: „Părinte, arată-mi către care din fraţii bătrâni m-aş putea adresa pentru ajutor spre a fi slobozit de patima asta şi asta”. S-ar putea să-ţi dea pe unul din fraţi pentru ajutor.

Harul lui Dumnezeu! Nu este nici un păcat, nici un nărav, chiar înnăscut de la părinţi, care să nu poată fi tămăduit de harul lui Dumnezeu. Totul este vindecabil, în măsura credinţei fiecăruia. De aceea noi, prin harul lui Dumnezeu, am plecat pentru un „spital”, care se numeşte mănăstire, aşa încât putem tămădui cu precizie păcatele noastre ascunse. Aceasta este motivaţia pentru monahism. Nu perfecţionarea sinelui – nu!!! – ci pocăinţã!!!

Dar câteodată sunt convorbiri printre fraţi despre desăvârşirea duhovnicească.

În general, orice discuţie despre plecarea la mănăstire pentru a se desăvârşi cineva este foarte îndrăzneaţã. Descoperă un stadiu avansat de mândrie. Înţelegi? Arată că este un om plin de părere de sine, un om grav bolnav! Trebuie dată alarma că n-ar trebui nici să gândească un asemenea lucru, cu atât mai mult să-l spună tare.

CONŞTIINŢA

Trebuie să înţelegem că unealta pe care o numim conştiinţã este o unealtă deosebit de delicată. Este, cum se spune adesea, mai delicată decât un ceas de damă. N-ai să tai lemne cu un ceas de damă, nu-i aşa? S-ar opri, aşa-i? Nici n-ai să crăpi lemne cu el, aşa-i? Mecanismul s-ar dezmembra. La fel este cu conştiinţa noastră. Cea mai fină greşeală se reflectă în conştiinţa noastră, în oglinda noastră. Este glasul Duhului Sfânt. Aceasta este pricina pentru care, înţelegi, cea mai mică constrângere a voinţei sau a conştiinţei noastre devine un păcat de moarte pentru noi. Ne silim pe noi înşine, nu-i aşa? Ştim că se întâmplă aşa ceva. Ne forţãm să păcătuim, ne obligăm pe noi înşine, vorbim cu noi înşine înăuntrul ei. Şi, deşi voinţa şi glasul nostru interior – ceea ce numim noi conştiinţã – se împotriveşte, totuşi o facem. Ce viaţã minunată ar fi fost dacă oamenii ar fi înţeles şi ar fi băgat în seamă conştiinţa lor! N-ar fi fost nevoie de poliţie, judecători sau închisori – de nimic. Oamenii ar fi avut grijă unii de alţii, nu-i aşa? S-ar fi temut de păcat, va să zică de a batjocori pe Dumnezeu. Aceasta-i dragostea de Dumnezeu.

Au conştiinţã chiar şi oamenii necredincioşi?

Cu siguranţã. Este, peste toate, o calitate naturală dată de Dumnezeu din naştere. La necredincioşi, oricum, este foarte slabă şi crudă (necoaptă). Dar conştiinţa, luminată de Sfântul Botez, ba chiar mai mult decât atât, de Sfintele Taine, este foarte simţitoare, delicată şi subtilă. Şi, pe măsură ce ne curăţim conştiinţa noastră prin pocăinţã şi prin taina pocăinţei, adică prin despătimire, devine tot mai sensibilă. De aceea Sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu erau aşa de uimitor de sensibili în privinţa dragostei şi a păcatului. Asta va să zică desăvârşire.

Părinte, dacă conştiinţa unui om este întunecată, de unde ar trebui să înceapă? E cu putinţã să o curăţească?

Cu siguranţã. Trebuie să încerce să strice rădăcinile o dată pentru totdeauna prin taina pocăinţei, nu doar mergând la preot şi mărturisindu-se. Asta nu-i de ajuns. Trebuie să postească vreo câteva săptămâni, să citească şi canoanele de pocăinţã sau către Iisus – asta-i regula pocăinţei. Dar îndeosebi trebuie să verse lacrimi pentru păcatul său şi să ceară ajutor aşa ca să nu mai repete păcatul. Dacă-l săvârşeşte din nou, trebuie să meargă la preot şi să se mărturisească din nou. Această luminate prin taina [pocăinţei] va ajunge să se sălăşluiască în om şi păcatul sau năravul se va face în cele din urmă uitat cu totul de la sine şi nu va mai fi repetat.

ÎNFRÂNAREA

Părinte, de ce nu are un loc de frunte postul în timpurile noastre, ci este cel mai adesea trecut cu vederea sau ţinut în mod formal?

Din cauza neînţelegerii dragostei lui Dumnezeu, a neînţelegerii mântuirii cuiva şi veşnicia devine din ce în ce mai puţin văzută în fiecare din noi.

Părinte, dar se spune că postul este maica tuturor virtuţilor.

Înfrânarea.

Postul nu trebuie neglijat?

Imposibil. Imposibil! Este cu totul neavenit! Ştim ce fel de spovedanie ne-ortodoxă fac oamenii care nu ţin posturile. Nu sunt niciodată înnoiţi. Sunt neînstare de a-şi părăsi păcatul lor iubit. Asta pentru că o pocăinţã fără de înfrânare nu poate fi adusă înaintea lui Dumnezeu. Orice spovedanie, orice faptă de pocăinţã este legată fără drept de apel de înfrânare. Imaginează-ţi pentru o clipă că ai să mănânci până la săturare şi apoi te vei sili pe tine să te pocăieşti. Va ieşi ceva din aceasta? Nu va ieşi nimic din ea. Vei cădea în păcat pentru că demonii te vor înfrânge cu mila ta de sine: „Fie-ţi milă de tine însuţi! De ce ai nevoie să faci asta? Ia o gură de mâncare, păstrează-ţi energia, întinde-te, odihneşte-te!” Pentru că demonii nu vor să te pocăieşti şi te supui lor datorită milei de sine.

Poate un diavol să împiedice pe cineva de la pocăinţã? De vreme ce un om se hotărăşte să se pocăiască, să înceapă de a pune în faptă înfrânarea, să postească, aude din toate părţile: Du-te de te odihneşte, posteşti prea mult, păstrează-ţi sănătatea, ai nevoie, peste toate, de putere şamd.

Asta pentru că-şi zice în sine din mândrie: „Mă voi pocăi, mă voi pune la punct”. E vorba de acel blestemat „eu” – mândria – care-l împiedică.

Şi din această pricină nu poate face faţã îndemnului.

Ei, desigur. Dar umilinţa pune început într-un cu totul alt fel: „Doamne, ajută-mă, ajută-mă!” Omul începe cu rugăciunea, aşa-i? Cerşeşte ajutor şi oroare de păcat. Această oroare şi pocăinţã, această cerşire: „Iartă-mă şi ajută-mă!” sau „dăruieşte-mi-o!” va întoarce pe orice criminal pe dos. În experienţa mea pastorală am avut prostituate care nu-şi puteau imagina cum ar putea să trăiască fără patima lor de căpătâi, fără plăcerea lor de căpătâi. Dar, fiind rănite de conştiinţã şi având, până la urmă, credinţã, au venit la mine prin mila lui Dumnezeu. Ei bine, au trebuit să se silească la început să vină la mine, dar pe parcurs s-au obişnuit cu mine şi au început să vină foarte des şi după un an sau mai puţin s-au dezbărat de patima lor de căpătâi. Şi îşi aduceau aminte de ea doar cu o cumplită oroare şi lacrimi. Nu faptele în sine, ci că le-au făcut vreodată cumva. Una dintre aceste persoane este acum călugăriţã, şi încă o călugăriţã puternică. Eu am tuns-o – este o călugăriţã minunată. Şi nimeni n-ar fi putut ghici, văzând-o acum, că a fost cum a fost. Se întâmplă aşa pentru că pocăinţa nu doar tămăduieşte oameni, ci-i şi înnoieşte. Dar diavolii te ponegresc, spunând că nu vei putea să te întorci vreodată de la păcat. Asta e o sugestie drăcească.

Am avut un cleptoman. Nu se putea abţine şi fura. Dar prin pocăinţã a devenit un om curat. A înapoiat tot ceea ce furase şi s-a pocăit. Vezi, asta e o dovadă de cum se poate pocăi cineva sincer, aşa-i? Prin hotărâre, neabatere şi nădejde. Dumnezeu îl va ierta. Acum este un om fericit, un om încântător. Nu-şi aminteşte niciodată ce a fost pentru că oroarea l-a vindecat de frica că Dumnezeu nu-l va ierta. Domnul i-a iertat totul din clipa în care a început să urască dorinţa de a lua ceea ce nu aparţinea lui. Ei bine, bineînţeles că s-a luptat mult timp, era cu mine adesea sau în orice vreme din zi şi din noapte. Şi, bineînţeles, dracii l-au atacat: începuse să mă urască, să mă ponegrească, dar mi se supunea. Împlinea orice ceream de la el, adică întâi se ruga, apoi întorcea tot ceea ce furase.

Îndelungarea vine din neabaterea lacrimilor şi a pocăinţei sau din tăria lacrimilor, din plânsul pentru păcat. Când vorbesc de lacrimi nu mă refer la apa din ochi. Vorbesc de inimă, când inima plânge şi nu când curge apă din ochi. Apa din ochi este adesea emotivă şi nu trebuie crezută niciodată. Apa din ochi poate veni, de asemenea, din ambiţie, din mila de sine, din admirarea de sine. Câteodată este numai apă ceea ce numim lacrimi. Dar, când inima e curăţită de mândrie, atunci începe să verse lacrimi adevărate şi apa iese din inimă. Oamenii mari au asemenea apă. Vorbeam odată de cineva pentru care nu erau suficiente patru batiste pe durata Liturghiei.

Am cunoscut un episcop căruia îi dădeau prosoape. Asta arată ce inimă delicată, sfinţită avea. Şi cum iubea oamenii, cum era în stare să se bucure cu bucurie sfântă şi să plângă pentru întristările altora. Nu avea, desigur, viaţã proprie. Aparţinea în întregime oamenilor. Dar a trăit până la adânci bătrâneţi, ajungând să orbească de lacrimi, dar, orb fiind, avea darul străvederii. Deşi orb, striga pe oamenii care veneau la el pe nume şi putea să le citească gândurile. Când se termina Liturghia, se aşeza pe un scaun. Preotul slujitor stătea în picioare cu crucea. Oamenii se închinau crucii şi apoi se întorceau spre el şi spunea ceva fiecăruia, ceva ce aveau nevoie să audă: ori un gând, ori un necaz, ori o bucurie. Ipodiaconii erau, bineînţeles, epuizaţi; biserica nu se închidea până ce nu termina vlădica. Liturghia se termina pe la 11 sau 12, dar Vlădica stătea în biserică până ce şirul acela enorm de oameni venea pe la el. Dar era imposibil să nu te duci pe la el. Asta e puterea harului Duhului Sfânt.

Părinte, care-i era numele lui?

Serafim. Odihneşte aici, în Zagorsk [Serghiev Posad, unde se află Lavra Sfânta Treime a Sf. Serghie].

Este îngropat în Lavră?

Nu, în cimitirul public. A avut un secretar care a avut grijă de afacerea asta şi ciocănea foarte tare. Vlădica nu l-a dojenit niciodată. „Prea Cucernicia Voastră, iertaţi-mă, am întârziat puţin. Iertaţi-mă că v-am răpit din timpul vostru preţios”, obişnuia să spună Vlădica. Apoi bătrânul se umilea, dându-şi seama că tocmai ciocănise foarte rău. Când a murit pe neaşteptate, Vlădica a plâns trei zile ca un copil. O aşa dragoste! A murit cu o moarte neaşteptată, subită. Era preotul mai mare al bisericii, cancelarul diocezan şi secretarul lui. L-am cunoscut bine. Eram în subordinea lui. Ei bine, nu poţi decât să te minunezi de cum se umilea pe sine însuşi acest plăcut al lui Dumnezeu înaintea unui asemenea om, da. Aceasta este o caracteristică a sfinţeniei. Ştia prin Duhul Sfânt toate jocurile murdare pe care i le făcea acest vechi protoprezbiter. Dar aşa-l dojenea: „Ei bine, de ce ai făcut asta, Părinte Protoprezbiter, de ce? Hai să nu mai faci aşa din nou!” Şi nimic mai mult.

Convorbiri & învăţături pătrunzătoare la suflet ale Stareţului Sampson (2) – Inima creștină

Spiritualitatea ortodoxă este strâns legată de dreapta credință. Lupta cu patimile, ceea ce este cunoscut drept viață duhovnicească, este fundalul pe care se dezvoltă și este păzită învățătura dreaptă despre Dumnezeu, Biserică, mântuire = Ortodoxie. Fără duh autentic, dogma este doar fanatism, după cum și spiritualitatea care nu se fundamentează pe corectitudinea credinței este neroditoare. Învățăturile Starețului Sampson, pe care le continuăm aici, scot în evidență faptul că păzirea credinței trebuie să meargă mână în mână cu lupta autentică cu patimile, amândouă ducând la viața cea adevărată în Hristos.

MAI MULT DESPRE INIMA CREŞTINĂ

…Întâi se pune întrebarea ce este o inimă creştină? Prima dată, inimă necreştină este aceea care nu iartă şi nu poate să ierte şi să cruţe. Nu poate şi nu va ierta! De aceea o astfel de inimă este în vrăjmăşie cu Dumnezeu, nu poate spune rugăciunea domnească, n-are nici un drept să spună rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat” şi nu are nici o nădejde de veşnică mântuire dacă nu îndreptăţeşte, cruţã şi se roagă cumva pentru o persoană, pentru oameni pe care nu-i poate suferi, nu-i poate ierta. Mărturisim că hoţul şi preacurvarul, cârciumarul s-au mântuit, aşa-i? Dar fariseul a fost lipsit de mântuire, cel ce a ţinut doar o formă exterioară a credinţei. Se preţuia pe sine şi nu putea să ierte.

Părinte, nu ne puteţi spune cum să facem inimile noastre să ierte?

Problema este că mustrările noastre, atenţionările directe şi probabil aspre nu lucrează asupra inimii unei asemenea persoane. Omul mândru nu e în stare să ierte. Un om mândru nu vrea să ierte şi întreabă „De ce pot ceilalţi să ierte şi să se roage totuşi şi să primească Sfintele Taine – de ce stărui ca eu să iert şi numai după aceea pot să mă spovedesc şi să primesc Împărtăşania?” Aceasta e iubire de sine mândră, şi nu creştină, când cineva nu vrea şi nu intenţionează să ierte şi să iubească. Cum poate Domnul Dumnezeu să audă un astfel de suflet şi să-i ierte ceva, dacă inima lui nu are nici o intenţie să ierte?!

Părinte, ei bine, oamenii primesc Împărtăşania oricum. Se poate întâmpla să sporească în alte virtuţi [în ciuda nevolniciei de a ierta]?

Nu, nici o virtute nu poate ţine locul lipsei de iertare, a lipsei de dragoste pe care o au aceşti oameni. Nici o nevoinţã, nici o milostenie nu poate ţine locul refuzului de a ierta. Milostenia unui preacurvar este o grozăvie înaintea lui Dumnezeu pentru că este dată de mâini murdare. Dă milostenii, dar, în acelaşi timp, plănuieşte să se scalde în păcate animalice. Milosteniile lui nu-l pot îndreptăţi de nu se pocăieşte şi nu cere ajutor ca să poată renunţa la păcatul său şi la patima sa. Şi omul nemilostiv este lipsit chiar şi de dreptul de a fi auzit şi de a dobândi dreptul de a da milostenii. Este cumplit! «Şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!». Aceasta este singura condiţie de a fi auzit pentru mântuire. Nu-L poţi cumpăra pe Dumnezeu prin nici o formalitate. Legea lui Dumnezeu este o lege absolută (strictă). De aceea este aşa de dureros şi de greu pentru noi când întâlnim suflete care nu sunt creştine, adică suflete care nu au nici o intenţie, sau măcar dorinţa, nu numai putinţa de a ierta. „Şi de ce”, îl întrebi, „nu poţi să ierţi?” „Pentru că nu sunt iubit”, spune persoana, „de aceea nu voi iubi!”

Părinte, le daţi voie să se apropie de Potir?

Nu.

Acelaşi lucru s-a întâmplat cu mine şi cu o soră. Inima mea nu o iertase.

Aceasta e o funcţie a invidiei femeieşti.

Nu, nu-i.

Dacă-i aşa, trebuie să lucrezi asupra ta aşa încât să poţi să dezvinovăţeşti acea persoană şi să te osândeşti pe tine însuţi înaintea lui Dumnezeu. Totul e aşa de prostesc şi de nesăbuit. Problema e că asta e creştinismul.

Părinte, mi-aţi spus înainte că nu mă sfătuiţi să mă întâlnesc cu ea.

Aşa-i. Nu te sfătuiesc să iriţi acea persoană sau pe tine însăţi. Dacă eşti liniştită şi paşnică în tine însăţi, asta înseamnă că eşti în deplină pace cu cerul şi că eşti pregătită să înduri şicanele de la acea persoană. Persoana aceea ar putea să te asuprească, să ţi se opună în public, să-ţi facă jocuri murdare, să te înşele şi vei zâmbi. Nu vei râde, ci vei zâmbi! Pentru că vei fi aşa de luminată de mila cea binecuvântată şi de o asemenea dreptate înaintea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, încât toate aceste biciuiri răutăcioase vor fi o bucurie pentru tine.

Ei bine, Părinte, merită să fie binecuvântat cineva în asemenea cazuri.

Ştii ce?! Creştinismul ortodox deţine în sine harul Sfântului Duh. Şi sensul Ortodoxiei este în legătură cu Duhul Sfânt şi cu a-L purta cu tine. Poate face totul! Tocmai acesta e semnul de a fi ortodox.

Am avut unele izbucniri, dar mă voi duce la ea chiar acum.

Da.

Dar mi-aţi spus că nu mă sfătuiţi.

Nu te sfătuiesc asta pentru că cunosc slăbiciunea ei şi slăbiciunea ta. Te vei duce la ea cu mânie, cu cuvinte batjocoritoare, cu aducerea aminte a greşelilor şi îndeosebi cu un fel de răfuieli vechi care au fost îngropate şi putrezite şi care vor fi înviate.

Şi voi fi lipsită de pace după ce o voi vedea?

Învinovăţeşte-te pe tine însuţi, numai n-o învinovăţi pe ea şi nu pentru că ţi-a greşit ţie. Aceasta e o fiinţã omenească slabă, aşa că să te iei pe tine însăţi în mâini şi să fii aspră doar cu tine. Creştinismul cu asta se ocupă.

În toate împrejurările să fii aspru doar cu tine însuţi?

Numai cu tine însuţi. Chiar şi călăii pot fi dezvinovăţiţi şi îndreptăţiţi. ‘Îşi împlinea datoriile sale – cum i s-a ordonat, aşa face’. Nu m-am simţit niciodată jignit de ei. [Stareţul Sampson a fost împuşcat înainte de un călău, dar a supravieţuit].

Aceasta este soarta Domnului Însuşi. L-au răstignit pe Domnul, dar El a zis: „Doamne, iartă-i!”

Pentru că nu ştiu ce fac. N-au avut curajul să spună: „Nu, nu voi face asta!” Asta-i singura lor vină. Dar Domnul le va şterge vina acesta pentru că nimeni nu i-a învăţat vreodată.

Părinte, dacă mă duc la ea, voi avea nevoie de curaj ca să pot să-i zâmbesc.

Dacă vii la ea în Domnul, cu rugăciunea lui Iisus în buzunar şi cu ‘Atotmilostiva’, vei zâmbi în mod sincer. Şiragul de metanii va fi în buzunar. Foarte sincer. Îi vei spune: „Cum te simţi? Ce bucuroasă sunt că arăţi aşa de bine!” Este tocmai această dragoste creştină cea care va fi sinceră şi nu una de circumstanţã!!

Mă gândesc la ea tot timpul. Ar trebui să mă duc la ea, dar mi-e frică.

E vorba de păcatul micimii de suflet şi al lipsei de dragoste, a dragostei frăţeşti. Da, este lipsă de dragoste. Resimt o cruntă nelinişte şi tristeţe pentru că nici unul dintre noi nu vrea să se ducă până la urmă la K. Fiecare îşi găseşte o scuză. „Va fi fără folos, nepotrivit – pentru care scop mă voi jertfi pe mine însumi?” Dar… biata aceea fată, singură între patru pereţi.

Dar şi noi suntem singuri!

Voi sunteţi oameni sănătoşi, ar trebui să fiţi mulţumiţi că sunteţi singuri şi nu vine nimeni să vă deranjeze rugăciunea şi vi se permite să fiţi liniştiţi. Mai de preţ ca aurul! Şi tu fugi de liniştea aceasta! Liniştea aceea e un chin pentru tine. Dar cel ce fuge de linişte, care nu iubeşte liniştea va avea o mare greutate când va trece prin vămi. Demonii s-ar putea să-l înşface pe cel ce n-a iubit liniştea şi singurătatea. Pentru că sufletul e neajutorat după ce a părăsit trupul… Închipuieşte-ţi pentru o clipă că ţi-ai părăsit trupul, „cutia”, bine? Eşti singură. E bine dacă îngerul păzitor este de faţã. Dar ce se întâmplă dacă nu-i? Şi demonii te supără primprejur? Şi asta se va întâmpla!!!

Părinte, nu spune lucruri aşa de înspăimântătoare!

Asta e pentru că nu am deprins creştinismul cât am fost aici, pe pământ, ci l-am înlocuit cu o paradă şi cu formalităţi. Ca să vorbesc adevărat, nu ştim cum să ne fie milă de noi înşine. Dacă am fi avut într-adevăr părere de rău pentru noi înşine, ne-am fi gândit la moartea noastră de neocolit, la clipa, la ziua despărţirii noastre de trup. Nu ştim cum să avem milă de noi înşine pentru că nu ştim cum să ne înfuriem pe noi înşine şi să ne pedepsim. Sfântul Teofan Zăvorâtul sfătuieşte adesea în scrisorile sale: „Să te mânii tare pe tine însuţi, ia-te în mână, ai milă de tine!”

Cel mai rău lucru este să nu ierţi şi să nu iubeşti şi să ai duşmănie în inimă. Acestea sunt cele trei motive principale. Domnul va ierta pe cel preadesfrânat, pe tâlhar, pe hoţ, pe fariseu. Dar nu va ierta un astfel de suflet.

Ei bine, nu sunt atât de crudă încât să nu iert.

Ai grijă de tine. Toate citirile noastre din Psaltire, acatistele şi canoanele noastre, Evangheliile – toate sunt goale dacă nu ne fac moi, delicaţi, iubitori, plângători. Toată acea citire va fi doar spre osânda noastră.

Un duh zdrobit şi umilit nu ştie cum să ţină vrăjmăşie. Iartă până la sfârşit, cruţã până la sfârşit şi se judecă doar pe sine însuși, căutând fără încetare totdeauna vina în sine însuși. Va ierta şi va dezvinovăţi pe orice om, chiar dacă a fost călău sau torţionar. Am avut multe cumpene grozave în viaţa mea, dar totul era într-un anume fel uşor de iertat.

Părinte, chiar aţi iertat totul într-o clipă?

Nu trebuie decât să te rogi la Maica Domnului şi jignirea este înlăturată. E înlăturată dacă te rogi numai către Maica Domnului. E de ajuns pentru tine să ai un fel de legătură directă cu Maica Domnului şi acea cruzime, jignire şi rană, întristare şi ponegrire va fi înlăturată.

Părinte, poate că e doar uitată, dar, când îţi aduci aminte, iese la iveală.

Nu. Nu se poate. Dacă inima a iertat şi a dezvinovăţit, atunci nu va reveni în amintire. Revine în amintire doar în cap, în memorie, fără implicarea inimii. De asta trebuie să facă distincţia între aceste două lucruri: inima şi raţiunea. Rememorarea poate fi a inimii sau a creierului. Dacă inima a iertat, atunci nu-şi va aminti niciodată pentru că nu mai are ţinere de minte. Creierul, sistemul nervos s-ar putea să nu uite şi să-şi aducă aminte, dar inima se va împotrivi şi va sili creierul să tacă.

Părinte, am avut o astfel de experienţã. În inimă eram în pace, dar raţiunea mea îşi amintea, cu toate acestea.

Aşa cum suntem aici, inimile noastre nu s-au întors către Maica Domnului. Când spui „Atotmilostiva”: „Nu te scârbi de mine, nu te întoarce de la mine, nu mă părăsi, nu mă lăsa”, vine o răceală, linişte şi orice stare de fapt în care îi ceri ajutorul este iertată. Aceeaşi persoană umbroasă, putredă, haină, murdară, care vine în contact cu ea pe moment suferă o schimbare a inimii şi inima devine moale şi cu mustrare de conştiinţã. Vine duhul zdrobit şi umilit, care este singurul semn al creştinismului – trebuie să fie duh zdrobit şi umilit. În afară de acesta nu este alt semn. Nu ţinerea posturilor, nu mersul la biserică, nu citirea acatistelor şi a canoanelor – nu! Doar un duh care este zdrobit şi umilit nu poate să nu ierte – nu poate! Asta e o stare a inimii, a unei inimi dumnezeieşti (a lui Dumnezeu)…

Părinte, zicerile populare merg pe ideea că timpul vindecă toate.

Nu! Aceasta-i categoric înţelepciune omenească. Ascuţimea durerii inimii sau impresia sistemului nervos s-ar putea să se diminueze. Dar, în această privinţã, vorbim din punct de vedere al condiţiilor exterioare, şi nu de o stare duhovnicească sau morală.

Starea lăuntrică?

Da, cea morală, duhovnicească. Aşa se întâmplă că, dacă inima nu poate ierta sau dezvinovăţi, chiar şi după trei ani îşi aduce aminte întocmai la fel de clar totul.

Nu, Părinte, nu pot să zic că starea mea este de aşa natură. Aşa s-a întâmplat cu mine: când îmi aduceam aminte, mă simţeam rău. Nici nu mă puteam gândi la ea, îmi era rău. Dar acum nu mai am aceeaşi reacţie.

Asta înseamnă că inima ta în timpul acela se căznea să o dezvinovăţească şi s-o ierte. Înţelegi? Totul depinde de inimă. Altfel nu e posibil. În plus, nu creierul este cel ce primeşte harul sfânt al Duhului Sfânt, ci inima. Sfântul Serafim de Sarov vorbea totdeauna mult despre asta tuturor.

Ce poate face o persoană supărată (înfuriată)?

Trebuie să se roage şi să se roage pentru vindecare. De dragul credinţei sale, de dragul insistenţei, Domnul îi va schimba inima. În al doilea rând, orice manifestare a răului trebuie întotdeauna răscumpărată prin milostenie. Milosteniile trebuie să fie ceva propriu, ceva de care ai nevoie şi nu ceva care zace primprejur nefolosit.

*       *       *

Continuarea în partea a treia.

Convorbiri & învăţături pătrunzătoare la suflet ale Stareţului Sampson (1) – Valoarea spiritualității ortodoxe

Unii dintre fiii duhovniceşti ai Stareţului Sampson au făcut notiţe pe larg ale convorbirilor lor cu el şi au pătrat multe scrisori scrise de el. Aceste notiţe au fost strânse în câteva volume sub titlul Comori ale cunoaşterii lui Dumnezeu. Ele constituie o amintire şi o mângâiere pentru cei ce l-au cunoscut şi un izvor de înţelepciune duhovnicească pentru toţi căutătorii contemporani ai Adevărului şi ai modului de viaţă ortodox.

Aici sunt prezentate câteva fragmente din volumul ce conţine convorbirile sale duhovniceşti. (traducere din THE ORTHODOX WORD, nr. 4 (177), iulie-august/1994, pp. 193-236).

CREDINŢA

Părinte, cum v-a oblăduit Dumnezeu?

Cu o mare luptă şi cu multe greutăţi, nevăzute celorlalţi oameni. Pe lângă asta, prin păcate. Pentru că, chiar dacă au fost păcate, ele au fost îngăduite de Dumnezeu din dragostea Lui pentru mine, aşa-i? Pentru veşnica mea mântuire, aşa-i? Ştiind că ispitirea era peste puterea mea, încât, chiar dacă au fost căderi, mi-a fost spre folosul meu. Pentru că păcatele m-au dus la lacrimi şi lacrimile m-au dus la stăruinţã. Lacrimile ne conduc spre taina pocăinţei şi, treptat, omul se întoarce la starea sa dinainte şi la stăruinţã. Dar vai omului care nu are nici o credinţã – aceasta-i cel mai rău! Dacă un credincios întărit îşi pierde râvna, asta nu-i aşa de rău. Dar, dacă un om de credinţã slabă sau puţină îşi pierde râvna, este foarte rău pentru că-i va fi greu să se îndrepte.

Dacă nu crede, se poate să nu se mai ridice?

Dacă nu crede cu inima lui, atunci este de credinţã puţină, de credinţã slabă. Şi-a pierdut râvna pentru Domnul în inima sa. Chiar se bucură că a fost slobozit de obligaţiile netrebuincioase – ceea ce este o lipsă de credinţã. De asta trebuie ca oricine să fie foarte grijuliu. Când avem de-a face cu un om de credinţã puţină, nu-l putem apăra prin ostenelile mari ale rugăciunii şi nu îndrăznim. Tot secretul stă în stăruinţã. Stăruinţã. Asta e care mântuieşte, şi nu falsa împlinire a rânduielilor de rugăciune şi ale regulilor de vieţuire. Vreau să spun că tocmai cu cei de puţină sau slabă credinţă trebuie să fim cu grijă, încât să nu-i supraîncărcăm. Apoi trebuie să ştim cum să-l mângâiem când o ia aiurea, aşa încât să nu-şi piardă puţina credinţã pe care o are. Se naşte întrebarea: cum putem insufla credinţã în cei de puţină credinţã? Acesta e un lucru foarte complicat. Întâi de toate, trebuie să fie cerută. E un dar al lui Dumnezeu, o lucrare a Duhului Sfânt. Credinţa nu poate fi predată sau câştigată din cărţi. Ar putea ca cei de puțină credință să fie siliți să se roage, să ceară: „Dă-mi credinţã!”. Şi, când se roagă cu stăruinţã pentru acest dar, darul va veni pe măsura insistenţei lui. De asta e foarte greu de lucrat cu cei de puţină credinţã… Sunt surzi la toate faptele preotului. Este greu în special pentru preot. Aceştia [necredincioșii] nu sunt interesaţi de alcătuirea credinţei, de lucrarea mântuirii, de veşnicie – pur şi simplu nu sunt interesaţi. Sunt interesaţi doar de tehnică, de ştiinţã, vreun fel de calcul, de haine, patimi. Îi numim „oameni bolnavi” pentru că sunt bolnavi. E nevoie de o mare trudă şi putere a harului în vederea întăririi lor în credinţã.

IERTAREA

Sfinţii Părinţi sunt fiii harului Duhului Sfânt. Rezultatul acestei lucrări a harului este când inima dezvinovăţeşte, iubeşte, poate să vorbească de bine de cineva şi să se roage pentru el. Nu-şi aminteşte necăjirea sau răul.

De aceea e imposibil să nu ierte şi să nu dezvinovăţească. Este o stare psihologică. Inima este făcută aşa. Nu creierul, nu sistemul nervos – după cum încearcă să înveţe ştiinţa şi în special psihiatrii –, ci inima e cea care a fost făcută aşa de Dumnezeu. E numită inimă creştină. Dezvinovăţeşte, face tot posibilul să îndreptăţească şi să dezvinovăţească. Nu-i aşa?! Aceasta e o caracteristică creştină.

Păgânii sau musulmanii nu ştiu despre această … lucrare a harului Duhului Sfânt… Încearcă să spui unui musulman să îndreptăţească şi să dezvinovăţească, să-şi iubească vrăjmaşul. Te va omorî.

Odată am vrut să te întreb de ce nu te gândeşti niciodată să mă întrebi: „Ce te mânie? Ce te face aşa de trist? Ce te mâhneşte aşa de tare?”.

Totdeauna este acelaşi lucru: inima necreştină. O inimă răutăcioasă, care nu e în stare să ierte. O inimă care e în vrăjmăşie cu Dumnezeu pentru că nu vrea să ierte, nu intenţionează să ierte, dar îşi aduce amine să zică rugăciunea domnească: …«şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri»… în vreme ce, în acelaşi timp, inima şi mintea sunt în duşmănie cu vreun om.

Mă mânii aşa de tare pentru aceasta… pentru că forma exterioară nu e de folos nimănui, cu atât mai mult pentru Dumnezeu.

Cred… totdeauna am tras concluzia: asta înseamnă că nu au priceput esenţialul, că tot secretul, că toată sarea creştinismului stă în aceasta: să ierţi, să dezvinovăţeşti, să îndreptăţeşti, să nu ştii, să nu-ţi aduci aminte răul. Nu păcatul, ci răul.

Beţivul, preadesfrânatul, mândrul – vor primi mila lui Dumnezeu. Dar cel ce nu vrea să ierte, să dezvinovăţească, să îndreptăţească conştient, voit … acea persoană se închide pe sine faţã de viaţa veşnică înaintea lui Dumnezeu şi chiar mai mult în viaţa de faţã. E întors înapoi şi nu e auzit [de Dumnezeu].

DUHUL ŞI SUFLETUL ŞI ROLUL MATERNITĂŢII

Poate să se nască cineva cu această caracteristică creştină sau trebuie s-o atingă prin trudă?

Trebuie să fie atinsă nu doar prin trudă. E primită de la Duhul Sfânt. Semnele de caracter ale părinţilor pot fi înnăscute, dar caracteristicile creştine sunt caracteristici ale Duhului, şi nu ale sufletului.

Deci nu pot fi deloc înnăscute?

Nu. Aceasta e o înrâurire a Duhului Sfânt prin Taine, prin rugăciunile părinţilor, în special ale mamei. De asta mama îşi educă copilul de la sine. Îl împărtăşeşte adesea, îl ia adesea la biserică, îl duce la icoane, face adesea semnul crucii peste el, îl hrăneşte în timp ce se roagă. E interzis a hrăni un copil fără rugăciune pentru că mama îi transmite propria ei „stare în faţa lui Dumnezeu” copilului. Prin aceasta copilul e sfinţit, consacrat, prin hrănirea mamei. În aceasta se află taina maternităţii. Este un lucru foarte important, de care, din păcate, preoţii noştri nu se preocupă şi oamenii cred că sănătatea trupească e lucrul de bază.

Oricine trebuie să-şi amintească de diferenţa dintre planul emoţional, cel duhovnicesc şi cel trupesc: viaţa duhului, viaţa sufletului (adică simţirile şi emoţiile) şi viaţa trupului. Aici este atât de multă confuzie. Apropo, denominaţiunile [creștine] occidentale … toate au tocmai această confuzie între duh şi suflet. Mama poate transmite copilului trăsături minunate de caracter, de suflet, aşa-i? Dar nu şi calităţi ale duhului: credinţa şi dragostea faţã de oameni [care sunt date de Duhul Sfânt].

De aceea [pentru că Ortodoxia face deosebirea între darurile Sfântului Duh şi emoţiile banale] satana s-a sculat asupra noastră… împotriva poporului ortodox. Noi trecem totdeauna în mod deschis prin sfera lui de influenţã duhovnicească, a puterilor lui rele, a influenţei lui rele.

CĂLUGĂRII

Vezi, pentru aceasta ei [călugării] sunt războinici, războinici duhovniceşti. Ei dau război cu diavolul şi cu îngerii săi drăceşti, demonii, omorându-şi deja patimile lor sufleteşti. Patimile ar trebuie să fie terminate înainte de tundere. Acesta e motivul pentru care, când este tuns un monah, este tuns deja matur – nu cunoaşte ambiţia, nu cunoaşte preacurvia, nu cunoaşte cinstea.

SLĂBICIUNEA OMENEASCĂ E MARCATĂ PE CHIP [FAŢÃ]

Ce diferenţã este între răutate şi slăbiciune omenească?

Răutatea este o calitate a inimii, în timp ce slăbiciunea omenească poate fi o slăbiciune a voinţei, o infirmitate trupească sau o slăbiciune a sistemului nervos. Trebuie făcută deosebirea între calităţile emoţionale şi duhovniceşti.

Ce fel de slăbiciune a voinţei?

Slăbiciunea voinţei se vede când un om nu e în stare să-şi controleze expresiile feţei, ochii. Dar virtutea curăţã şi înnoieşte înfăţişarea feţei şi ochilor. O pată, o umbră, rămâne pe inimă şi pe faţã un semn al păcatului. Rămâne pe faţã şi în ochi fără greşeală în special un viciu – adică un păcat cronic [constant]. Oamenii evlavioşi şi insuflaţi pot citi din expresiile feţei şi ale ochilor de care patimi este molipsit un om, ce păcat domneşte în el, ce patimi sau patimă are putere asupra unui om.

Un preadesfrânat are propria sa mimică. Încă şi ce fel de preadesfrânat, unul firesc sau nefiresc. Lăcomia, avariţia, cruzimea, ambiţia – totul este scris pe faţã.

Ar avea nevoie să fie psiholog, Părinte! Şi ce se întâmplă dacă toate păcatele sunt amestecate pe faţã?

Unul dinte ele va fi redat mai puternic.

S-a întâmplat să întâlnesc oameni foarte interesanţi. Un chip cu deosebire interesant a fost acela al unui gardian de închisoare din închisoarea din Baku, un fel de ofiţer, care era peste mine. O faţã grozav de interesantă: un cap enorm, enorm! Şi nişte ochi mititei, mititei şi o labă mare înspăimântătoare. A omorât mulţi oameni la timpul său. Ei bine, acea expresie de cruzime, sete de sânge şi nepătrunsa … luciditate, înaintea căreia stătea iadul. Disperarea putea fi ucisă doar cu vodkă sau morfină. Acesta era permanent asupra mea. Avea ceva cu mine.

Şi cum se împăca cu Sfinţia Voastră, Părinte?

Se ferea să se uite la mine.

Părinte, asta înseamnă că era un credincios, de vreme ce avea iadul cel veşnic în faţa sa. Nu-i aşa că un necredincios nu are nici un iad?

N-a vorbit cu mine niciodată despre asta. Avea doar permanent o luciditate a ororilor comise şi asta era tot. Această nebunie îl urma peste tot. Toţi oamenii aceia omorâţi, torturaţi, executaţi – îl chinuiau zi şi noapte. Şi singura lui mângâiere erau fie doi litri de vin deodată, fie morfină de două ori pe zi.

*       *       *

Continuarea în partea a doua.

Viața Starețului Sampson – întruchiparea credinței autentice

* Cunoașterea și cunoașterea lui Dumnezeu sunt două lucruri diferite.
* Smerenia este sursa înțelepciunii.
* Toată nebunia este din mândrie.
* Noi toți vrem să fim creștini, dar nu vrem să purtăm legea dragostei.
* Înțelege că a trăi pentru slujba ta înseamnă să te usuci… să te usuci duhovnicește, să mori pe încetul.
* Bețivul, desfrânatul, omul mândru… vor primi mila lui Dumnezeu. Dar cel care nu vrea să ierte, să îngăduie, să dezvinovățească în mod conștient, intenționat… acea persoană se închide față de viața veșnică înaintea lui Dumnezeu și chiar mai mult în viața prezentă. S-a întors cu spatele și nu este auzit.

Prefaţa editorului american (THE ORTHODOX WORD, nr. 4(177), iulie-august/1994, pp. 193-236)

Stareţul Sampson s-a născut în 1898 ca fiu al Contelui Esper Alexander Sievers şi având o mamă englezoiaică şi a fost botezat în Biserica Anglicană. La vârsta de 14 ani s-a hotărât de la sine să se convertească de la anglicanism la ortodoxie şi a fost botezat în Biserica Ortodoxă patru ani mai târziu, în 1916. În 1917, a intrat ca începător în Mănăstirea Sf. Sava din Kripeţk, lângă St. Petersburg, iar în 1919 a fost arestat de Poliţia locală secretă(CEKA). În acelaşi an a fost împuşcat într-o execuţie în masă şi aruncat într-o groapă comună. Prietenii săi monahi au venit să-i ia trupul şi, pe când îl scoteau de sub grămada de cadavre, au descoperit că încă mai răsufla. S-a întors la slujirea lui Dumnezeu în Biserică, unde a fost tuns ca monah şi hirotonit preot. În 1929 a fost arestat din nou şi trimis în Gulag. A fost eliberat în 1934, dar apoi a fost arestat pentru a treia oară doi ani mai târziu şi condamnat la încă zece ani. În toţi aceşti ani a slujit ca infirmier într-un spital de închisoare. Autorităţile au refuzat să-l elibereze când timpul său s-a scurs în 1946 pentru că aveau nevoie de serviciile lui medicale. Hotărându-se să evadeze, a trecut în chip minunat de sub supravegherea paznicilor închisorii şi a mers 7.000 de mile de-a lungul Siberiei. Cumulaţi, a petrecut aproape douăzeci de ani în sistemul lagărului de concentrare.

Sustragerea Stareţului Sampson de la arestări şi lucrarea sa pastorală în anii ce au urmat – fără nici un document legal în timpul apogeului erei staliniste şi după aceea – se prezintă ca o altă minune a lui Dumnezeu. A slujit ca părinte duhovnicesc pentru oameni de rând, atât monahi, cât şi mireni, fiind iubitor, deşi aspru cu fiii săi duhovniceşti. După cum se poate vedea din convorbirile sale care s-au păstrat, săpa adânc cu scopul de a dezrădăcina răul şi egoismul din fiii săi şi pentru a insufla virtuţile de bază ale creştinismului, ale dragostei, milei şi iertării.

În timp ce creştinismul şi monahismul erau persecutate în Rusia, mulţi tineri căutători ai lui Dumnezeu, în loc să se alăture mănăstirilor, care atunci erau sub supravegherea guvernului sovietic, s-au adunat în jurul Stareţului Sampson. Între ei şi cu dânsul au format comunităţi de fraţi şi surori pe ascuns, neînchegate, totuşi strâns unite cu scopul de a fi împreună cu Iisus Hristos şi pentru a spori în viaţa duhovnicească. Unii erau tunşi în taină în monahism. Aceasta se petrecea prin anii 1960-’70, când în lumea liberă avea loc de asemenea o mişcare anti-culturală (împotriva civilizaţiei pământeşti) a căutătorilor de Dumnezeu. Cu toate că contra-cultura din lumea liberă s-a născut într-o climat de belşug, aşa încât era adesea caracterizată de superficialitate şi plăcere, cineva ar putea crede că mulţi din cei ce căutau pe Dumnezeu mai cu seriozitate din acea mişcare s-ar fi putut aduna în jurul unui Stareţ Sampson, dacă un asemenea fenomen le-ar fi fost accesibil.(…)

Fragmente din convorbirile Stareţului Sampson privitoare la viaţa sa

Fiii mei duhovniceşti mi-au cerut mai mult de un an să le spun ceva despre viaţa mea. M-am născut în Petersburg în 1898, pe 27 iunie(stilul vechi) – de ziua Dreptului Sampson, primitorul de străini. Tatăl meu a fost Contele Esper Alexander Sievers (Sievers d’Espera). Mama mea a terminat conservatorul la Londra şi a venit în Rusia datorită unor împrejurări din cele mai neobişnuite. A fost silită să părăsească Londra de un criminal. Înainte de aceasta a fost nevoită să se ascundă în casa mătuşii sale. S-a îmbarcat pe vaporul ce mergea la Libava şi a ajuns în Rusia, neştiind limba rusă. Bunicul meu era profesor la Academia de Arte şi lucrările sale sunt încă păstrate în Palatul de iarnă, în Catedrala Sf. Isaac şi în alte biserici. Străbunicul său, Alexander Sievers plecase după insurecţia decembristă.

De la vârsta de şapte ani mi-am citit rugăciunile de dimineaţă şi de seară în limba engleză împreună cu mama mea, îngenunchind pe un covoraş în faţa unei icoane mari a Bunei-vestiri – lucrarea bunicului meu. Duminicile mama mea obişnuia să adune copiii şi să ne pregătească în Legea lui Dumnezeu, în engleză, desigur. Cu ajutorul imaginilor ne explica Noul Testament şi ne tălmăcea rugăciunile într-o limbă pe înţeles pentru copii.

La vârsta de doisprezece ani mi-a stat înainte această întrebare: Care dintre variatele confesiuni ale lui Hristos era dreaptă? Cine a păstrat adevărul despre Hristos: anglicanii sau francezii, catolicii sau protestanţii, ortodocşii sau protestanţii de toate naţiile? Am fost preocupat de această întrebare de la începutul liceului. Nu mă interesau nici teatrul, nici filmul. Tot venitul meu, fie pentru micul dejun, fie cadourile, îl cheltuiam pe cărţi. În perimetrul hotelului în Petersburg, Tuzov, un negustor de cărţi vindea literatură duhovnicească. Fără ştirea părinţilor, scotoceam pe acolo şi cumpăram cărţulii cu micile mele monede de argint şi le ascundeam în camera mea. În 1914 tatăl meu a plecat la război la cartierele generale ale comandamentului în Armata Rusiei mari şi eu m-am mutat în biroul său. Acolo mi-am atârnat în sfârşit prima icoană; a urmat o candelă mică cu icoană şi lumânări. Citeam în fiecare limbă: în germană, franceză, engleză şi le comparam să văd cine are dreptate. Am studiat bine catolicismul, protestantismul, reforma franceză, învăţăturile lui Zwingli şi Calvin.

Totul s-a rezolvat pe deplin într-un minunat când am intrat în paraclisul Icoanei Mântuitorului „Nefăcută de mână” din apropierea casei lui Petru cel Mare de pe Insula Vasilievski. În timpul cât am stat în rugăciune în faţa icoanei făcătoarei de minuni am primit luminare. Am văzut ceea ce oamenii nu văd. Mi-a devenit limpede că numai Ortodoxia a păstrat harul Duhului Sfânt moştenit de la Sfinţii Apostoli. Bineînţeles, orele despre Legea lui Dumnezeu predate de un preot ortodox m-au ajutat mult. Am terminat un seminar reformat. Acolo se preda Legea lui Dumnezeu după toate confesiunile. În fiecare Marţi şi Joi doi preoţi ortodocşi, doi preoţi catolici şi trei pastori luterani şi un rabin veneau la liceul nostru. La început am optat pentru orele Legea lui Dumnezeu predate de un pastor luteran, dar la luterani era oarecare lipsă de evlavie, o atitudine neduhovnicească faţă de Legea lui Dumnezeu. Şi interpretarea lor a Sfintei Evanghelii devenise atât de dezgustătoare pentru mine, încât am cerut pe directorul liceului, Doctor Brooks, permisiunea de a opta pentru orele de Legea lui Dumnezeu predate de un preot ortodox, primind consimţământul mamei pentru a proceda aşa. Cu lacrimi în ochi, mama mea m-a luat în biroul Dr. Brooks şi i-a explicat că voiam să optez pentru orele de Legea lui Dumnezeu predate de un preot ortodox rus. A fost mirat la culme, dar nu mi-a refuzat cererea. Învăţătura aceasta a Protoprezbiterului Nicolae Pisarev, Doctor în teologie – care, atunci când a murit, era parohul Bisericii de la Cimitirul Volkov din Petersburg – a întărit în mine faptul că tocmai Ortodoxia este cea care a păstrat adevărul absolut, autentic al Harului. Am terminat liceul cu rezultate remarcabile la Legea lui Dumnezeu. Programul de învăţământ era extrem de interesant. Pe vremea noastră Seminarul putea fi invidios – atât de multe învăţam.

Nu eram ortodox; numele meu era atunci Eduard. Dar mi-era teamă să n-o mâhnesc pe mama, să n-o fac să sufere prin primirea Ortodoxiei. Am aşteptat un moment prielnic, cerând mila lui Dumnezeu şi binecuvântarea Lui pentru acest mare eveniment – să devin creştin ortodox.

Adevărata mea viaţă a început când, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, am devenit începător într-o mănăstire rusă ortodoxă.

Modesta, dar de o mărime considerabilă Mănăstire a Sf. Sava din Kripeţk era ascunsă în dosul unor ziduri masive. Zidurile erau destul de largi ca trei cai să poată merge alături pe culmea lor. În mijlocul mănăstirii era bisericuţa cu paraclisul cu o singură latură. Existau băi, o spălătorie, stăreţia, trapeza, corpul de chilii cu două etaje ale fraţilor şi anexe. Grajdul era în afara împrejmuirii. De-a lungul întregii mănăstiri erau morminte vechi şi inscripţii pe cruci: „Schimonahul aşa şi aşa”. Toţi boierii care au refuzat odată să se supună lui Ivan cel Groaznic odihnesc aici pentru că cel din urmă ordonase să fie tunşi cu forţa şi au murit aici.

M-au condus la o chilie şi mi-au dat o dulamă peticită care aparţinuse unui monah adormit şi nişte încălţăminte. În chilie erau aşezate cutii şi pe ele erau întinse scânduri. În colţ era o icoană cu Maica Domnului şi pe o masă stătea o lampă cu gaz, o Psaltire, o carte de rugăciuni şi o carte cu Evangheliile.

Prima mea ascultare a fost să îngrijesc vacile. Erau 48 de capete de animale. Trebuia să le îngrijesc şi să le aduc apă de la vechea pompă de mână. Apoi m-au îndemnat să încerc să mulg vacile. Monahii spălau rufe, le călcau, peticeau haine şi aveau grijă de animale.

Apoi am fost trimis să muncesc la bucătărie, să crăp lemne şi să ajut pe bucătar să cureţe legume. Apoi m-au schimbat la brutărie să frământ aluat. Era o covată imensă în care eu trebuia să cern doi saci de făină, să adaug un anumit număr de găleţi de apă şi apoi să frământ aluatul. Era folosită o paletă mare. Plecai trei sau patru ceasuri în timp ce aluatul se ridica, apoi te întorceai şi frământai aluatul; apoi, când aluatul creştea din nou, începeai să scoţi aluatul de acolo.

Mai apoi m-au trimis să fiu vizitiul stareţului. Mi-au dat un cal bun, o trăsură şi o caretă. Spălam careta cu apă fierbinte şi cu săpun. Aveam grijă de cal, unul frumos, al cărui nume era Mica Stea. Era foarte ataşată de mine.

Pentru un motiv oarecare a strigat o dată stareţul la mine: „Vei fi conducător de herghelie de cai”. Eram un călăreţ bun. În copilăria mea am învăţat să călăresc pe spinarea calului. Drept aceea ţineam o nuia, stăteam pe un cal fără şa şi mânam turma în pădure. În dosul pădurii era un câmp unde erau lupi. „Ai grijă, Alexandru, ca lupii să nu mănânce nici un cal, asta e ceea ce cerem de la tine”. Privegherea de toată noaptea avea loc Sâmbăta, dar eu păzeam caii toată noaptea. Când băteau clopotele de Liturghie duceam caii acasă.

Conducătorul hergheliei trebuia să stea într-o chilie mică. Era o colibă simplă în pădure. O pisică, un cocoş singurel, fără găini, şi o mulţime de gândaci trăiau acolo. Imaginează-ţi doar: noaptea în pădurea întunecată, linişte şi demoni peste tot. Eram un tânăr începător, un monah şi trebuia să stau acolo toată săptămâna, să păzesc turma noaptea, să-i duc la mănăstire şi să trebuiască să mă întorc acolo la chilia mea. Nimic mai puţin: ascultarea era ascultare.

Dar am trăit frică de moarte. Demonii m-au chinuit pentru că atunci eram neştiutor despre învăţătura monahală. Aveam o icoană a Maicii Domnului, o lampă cu gaz, 25 de fitile, o Psaltire, o Evanghelie şi un şirag de metanii. Luam în fiecare vineri o provizie de mâncare de la mănăstire ca să-mi ajungă întreaga săptămână: o sticlă de ulei de floarea soarelui, crupe şi pâine proaspătă. Strângeam plante de pădure, le uscam şi beam ceai.

Cocoşul venea la mine. L-am dresat să vină la timpul hotărât să-şi primească grăunţele. Nu erau încuietori la uşi.

La ora cinci dimineaţa toţi erau deja duşi la câmp. Nu era nici mic dejun sau vreun prânz mai timpuriu. Numai doamnele mănâncă mic dejun. La ora unsprezece suna chemând călugării să vină în mănăstire de la feluritele lor ascultări. După masa din trapeză, era stabilită o oră şi jumătate odihnă. Apoi sunau din nou clopotul ca semnal pentru a se întoarce la treabă. Înainte de a pleca la treabă în fiecare zi, îşi citeau pravila de rugăciune în trapeză. Toţi fraţii care nu erau în stare să citească, afară de bătrâni, ascultau. Erau schimonahi, pustnici. Nu erau defel monahi tineri. Toţi cei din urmă au fost recrutaţi din mănăstire în timpul revoluţiei.

Când soarele răsărea, noi eram deja la treabă. Ne adunam seara să ne rugăm. Trei monahi infirmi care nu mai erau în stare să muncească reuşeau să săvârşească Liturghia; abia puteau să meargă cu ajutorul unui baston. Şi cât de multe pomelnice erau acolo! Toate erau citite de sute de ani la fiecare Liturghie pentru binefăcători, pentru ctitorii mănăstirii, din zilele lui Ivan cel Groaznic – numele tuturor boierilor erau înscrise acolo. Şi cât de mulţi fraţi plecaţi! – numele erau toate acolo. Cum le citeau cu dragoste! Monahii erau pe jumătate orbi şi aveau cataracte. În mănăstire proscomidia dura trei ore. Dar numai cei de curând răposaţi erau pomeniţi tare pe nume în timpul dumnezeieştii Liturghii. Duminicile şi de praznicele Domnului nostru cântarea „Cu sfinţii fă odihnă…” nu se cânta. Rânduiala slujbelor era păzită cu stricteţe acolo.

Printre frăţimea Mănăstirii Sf. Sava din Kripeţk (ce mănăstire severă era!) un monah care locuia lângă mine obişnuia să recite tare poeziile lui Lermontov şi Puşkin. A venit la mine şi mi-a zis: „Frate Alexandru, ascultă ce minunat scrie Puşkin”. Şi stătea în picioare cu o cărţulie şi recita Puşkin. Aceasta era o mănăstire aspră. Nimeni nu ştia de asta. Nu s-a căit niciodată de aceasta. Stareţul nu ştia despre aceasta. Eu, ca frate mai tânăr, nu aveam nici un drept să-l corectez, să-l învăţ, să-i aduc aminte de rânduiala monahală sau să-l dădăcesc. Aceasta este temelia umilinţei.

*             *          *

În 1919 Ceka locală a venit să mă ia şi m-a scos sub bănuială că aş fi un mare prinţ al casei Romanov.

Comisarul a zis: „Arăţi ca el. Avem actul lui, actul marelui prinţ Vladimir (Iverski)”.

Douăzeci de letoni înarmaţi au intrat în mănăstire şi m-au înşfăcat. Voiau să mă omoare în timp ce eram încă pe drum. Dar comisarul m-a apucat cu mâna sa stângă şi, ţinând un revolver în mâna sa dreaptă, m-a avertizat simplu: „Nu fă nici jumătate de pas la o parte. Pot să te omoare chiar acum”. M-a condus în siguranţă.

Îmi dădeau în fiecare zi ceva de la mănăstire: lapte, brânză de stână, o pâine. Toată celula se hrănea cu hrana aceasta.

Detaşamente de puşcaşi executau deţinuţi. Un comisar ne-a condus într-un fel de clădire şi de acolo am fost îmbarcaţi în vagoane cu geamuri cu gratii. Nu mă înspăimântau deloc, nu eram singur. Era Cineva cu mine, un fel de putere. O oarecare rază de bucurie. Când m-au aşezat în faţa zidului, eram cu desăvârşire împăcat – aceasta însemna că trebuia să se întâmple aşa, pentru că El veghea asupra mea. A îngăduit să se întâmple aceasta, asta înseamnă că era necesar. Pentru că m-am născut nu pentru nimicire, ci spre veşnică mântuire. Niciodată în toată viaţa mea n-am judecat pe nimeni, nici chiar pe cei ce au împlinit execuţia, ci i-am dezvinovăţit şi i-am îndreptăţit pentru ce au făcut. Ei împlineau ordinele, datoriile lor. Ceea ce li s-a ordonat să facă au făcut. N-au avut curajul să spună: „Nu, nu voi împlini”. Aceasta este singura lor greşeală. Dar Dumnezeu va îndepărta vina lor pentru că nimeni nu i-a luminat.

Au tras cu armele de la 10-15 paşi depărtare de mine. Erau şase sau şapte bărbaţi. M-am înfierbântat. Gloanţele m-au lovit în braţ, în piept.

Călugării m-au luat. Au păstrat o supraveghere asupra mea. Mi-amintesc cum s-a apropiat cineva de mine, m-a atins şi a zis: „E mort”. Şi au plecat. Dar nu departe, sub o claie de fân, erau călugării Mardarie şi Vlasie. Au pregătit o manta de-a Armatei Roşii, o pălărie franceză înaltă şi un veston. Voiau să-mi ia trupul, dar eram încă în viaţă. M-au îmbrăcat, m-au dus la o cale ferată şi, sub înfăţişarea unui soldat rănit din Armata Roşie, m-au dus la Petrograd (Petersburg) la apartamentul mamei mele.

S-a stăpânit şi a zis: „Vă mulţumesc foarte mult, vă mulţumesc foarte mult, vă sunt foarte recunoscătoare”. Eram acoperit tot cu sânge. Sângele s-a năclăiat în hainele mele. Îmi aduc aminte de cuvintele mamei: „Edi, ce vrei? Ce ţi-ai dori?”.

„Du-te în împrejurimile Nevski. Aproape de catedrala din Kazan este o casă… o intrare secundară… urcă la etajul al treilea… acolo va fi o siglă: ’Protopop Basil Vasilievich Prozorov’. Roagă-l să vină”.

„A-a-a! Eşti un rus [ortodox] peste toate?!”

„Da, sunt [ortodox] rus de mult timp!”

Şi a adus pe preot într-o oră. A pus un sfeşnic şi a aranjat ce era necesar. A fost aprinsă o lumânare. M-a spovedit pe scurt şi mi-a dat Sfânta Împărtăşanie. Şi am dormit pentru prima dată de trei zile. Nu fusesem în stare să dorm din cauza durerii. Dar acum am căzut într-un somn adânc.

*          *          *

Am rămas în Tikhvin să locuiesc şi să muncesc ca asistent într-un spital militar. Am predat ore de educaţie generală în literatură şi în istoria Rusiei pentru a educa şi mângâia pe răniţi. Acolo am devenit ipodiacon al viitorului Patriarh Alexei [I]. Era Episcopul Tikhvinului. Venea acolo de cinci ori pe an şi-mi dădea misiuni de la Patriarhul Tihon. Umblam prin diferite locuri pe unde erau întemniţaţi episcopi şi păstram legătura dintre ierarhi şi Patriarh cu Mitropolitul Novgorodului şi cu Mitropolitul Petrogradului. Mi-au încredinţat mari secrete. Am pătruns în închisoarea unde era închis Episcopul Arsenie al Novgorodului şi am devenit cunoscut cu el. Era învăţătorul şi binefăcătorul viitorului Patriarh Alexie [I]. Era cu un cap mai înalt decât mine, cu un cap bogat în păr şi cu o barbă mare. Mâinile lui erau de două ori mai mari decât ale mele. Mâinile oricui ar fi fost strivite doar dând mâna cu el. Obişnuia să lovească oamenii dacă auzea ceva ce nu-i plăcea. Chiar şi-n altar. Episcopii din acele zile aveau obiceiuri stricte. Cereau ascultare. Trebuia să te apropii în vârful picioarelor. Era foarte atent faţă de ponosirea mea. Am venit o dată să-i dau un pachet secret. L-a citit în faţa mea, a scris un răspuns, mi l-a dat, dar nu l-a închis. L-am dus înapoi prin toate punctele de control ale închisorii şi am dat înapoi răspunsul Vlădicăi Alexie, care conducea eparhia Novgorodului pentru el. Acesta era modul în care se mânuiau treburile Bisericii în acea vreme.

Şi aşa am fost apreciat ca vrednic să iau parte la o procesiune de Praznicul Învierii ca ipodiacon, ajutându-l pe viitorul Patriarh Alexie. Am mers în procesiune de la Catedrala Kazan către Lavra Sf. Alexandru Nevski. Am dus lumânări tot drumul înspre piaţa Nevski. Am dus tricherul ca ipodiacon prim. Alexie era în veşminte roşii cu o mitră roşie. Când toate procesiunile s-au întâlnit laolaltă, am mers în jos spre Piaţa Nevski. Din fiecare stradă pe unde treceam venea o procesiune cu icoane. Aşa era obiceiul de Paşti, să ne îndreptăm spre Lavra. Mitropolitul ne-a întâmpinat în Lavră cu frăţimea. Am intrat în catedrală. Aceasta a fost prima mea sărbătoare somptuoasă în viaţa mea – am privit toată splendoarea Lavrei Sf. Alexandru Nevski.

Am locuit acolo jumătate de an. Eram un începător ce slujea la Biserica Sfânta Cruce. Dar apoi m-am săturat să fiu pe lângă femei tinere. Era acolo o grupare de surori vestită sub patronajul Sf. Ioan Teologul. Optzeci de viitoare maici se adunau, ţineau citiri, se rugau. Obişnuia să vină Losski, teologul înnoitor. M-am dus la Episcopul Nicolae, cârmuitorul Lavrei. „Am făcut tot ce mi-a stat în putere, Părinte Stareţ. Primiţi-mă ca pe propriul ucenic!” A înţeles că nu aveam nici o dorinţă să fiu în mijlocul tuturor acestor femei. Nu pentru că eram ispitit. Nu. Pentru mine erau tocmai ca nişte viespi. Bâzâiau şi asta era tot.

Când a aflat mama că încă mai eram ucenic la Biserica Sfânta Cruce, a venit şi mi-a zis: „Asta înseamnă că vei rămâne aici? Ar trebui să-ţi iei un costum, ceasul tatălui tău, inelele lui”. Am spus: „Îmi pare rău, n-am nevoie de ele”.

Nu ne văzusem de un an întreg. „Ştii, a spus ea, ne-ai insultat pe noi toţi, ai insultat familia noastră şi te ştergem de pe lista celor vii şi morţi”. Dar eu, desigur, i-am iertat. N-am simţit nici tristeţe, nici jignire, nimic. Am lăsat lumea visând să mă fac călugăr şi să-mi dedic viaţa căii de renunţare desăvârşită la lume.

*          *          *

Am fost propus pentru tunderea în monahism. În ajunul tunderii m-am dus să mă spovedesc şi să iau asupra mea toate făgăduinţele: să nu-mi retez barba, nici să o rad, nici să-mi tund măcar părul, să nu-mi dau jos hainele monahale, să nu merg la filme, nici la restaurante.

Am primit tunderea în mantie de la Vlădica Nicolae (Iaruşevici) pe 25 martie cu numele Sampson. În timpul tunderii în monahism, Vlădica a ţinut o predică, felicitându-mă pentru tunderea mea şi a explicat ce cinste înseamnă aceasta. Ca zălog ca să-mi aduc aminte această cuvântare, a adus o icoană a Sf. Ioan Teologul.

*          *          *

… Îmi aduc aminte că, pe când dormeam în chilie, l-am văzut pe Sf. Serafim de Sarov. A venit la mine în haina sa aspră în vedenie în timpul somnului, s-a oprit deasupra mea şi a citit încet: „O, Atotîndurată…” şi am simţit lacrimile lui pe fruntea mea. Dimineaţă m-am sculat şi am scris această rugăciune:

O, atotmilostiva mea Doamnă Stăpână!

Atotsfântă Doamnă, Preacurată Fecioară,

Născătoare de Dumnezeu, Marie, Maica lui Dumnezeu,

Neîndoita şi singura mea nădejde:

Să nu mă treci cu vederea, să nu mă depărtezi, să nu mă părăseşti,

Ajută-mă, mijloceşte, auzi-mă şi caută asupra mea!

O, Doamnă, ajută-mă, iartă-mă, iartă-mă,

O, una curată!

Peste trei ore am fost arestat. „Atotmilostiva” m-a condus şi a purtat grijă de mine optsprezece ani în lagărele de concentrare.

Elena Andreievna, una dintre primele mele fiice duhovniceşti, a călătorit până la Solovki ca să mă vadă. Nu numai că mi-a adus nişte materiale, nişte mâncare, ci chiar şi Sfintele Taine. A adus nişte panglici albe adezive şi a făcut butoni şi un epitrahil pentru mine. A adus un antimis, de asemenea. Pe o buturugă de molid am săvârşit Liturghia.

*          *          *

O dată, nişte deţinuţi condamnaţi pentru crimă m-au bătut la cărţi. Asta s-a întâmplat iarna. Au aranjat cu forţa partida cu mine şi m-au pus să stau pe gheaţă. Am stat aşa câteva ore. Mulţumită „Atotmilostivei” [Fecioare]* şi rugăciunii lui Iisus, am rămas nevătămat. Nu eram îngheţat ţeapăn de frig.

În lagăr ştiau cum să dea bătăi. Băteau în principal pe criminalii politici. Autorităţile băteau pe deţinuţi pentru a insufla frică într-înşii, dar criminalii te băteau „până ieşea sufletul din tine”, vărsându-şi sila pentru închiderea lor. Băteau pe oameni în fiecare zi, îi băteau cu îndemânare, cu plăcere şi cu o bucurie răutăcioasă.

Erau mulţi bolnavi, zăcând într-o stare gravă chiar în barăci. Nu erau luaţi la spital pentru că era plin. Câte o dată, un civil de serviciu, care era angajat acolo, venea în barăci, se uita la cei bolnavi şi, fără să-i atingă, spunea: „Vor pleca curând, mulţi vor muri acum – de frig”. Nu le păsa că cei ce zăceau acolo puteau să-l audă.

Prânzul era o privelişte jalnică: porţiile erau nesemnificative, mâncarea era pe jumătate stricată şi, nu se știe de ce, mirosea a gaz. Această hrană proastă nu era posibil să împrospăteze vigoarea deţinuţilor, dar era calculată pentru o extenuare treptată a deţinuţilor.

Ingineri, soldaţi, clerici, artişti, lucrători la fermele colective (colhozuri), scriitori, agronomi şi doctori, toţi puteau fi găsiţi în barăci. O adunare „de suprafaţă” se ridica fără voie în barăci, formată din oameni de toate profesiile. Totul era compromis, dar peste tot domnea o vioiciune deşteptată de dorinţa acestor oameni de a nu-şi uita trecutul, îndeletnicirile lor. Oamenii duhovniceşti vorbeau de influenţa Ortodoxiei asupra poporului rus şi asupra culturii lui. Îmbrăţişând cultura bizantină în secolul al IX-lea, clerul rus şi monahii au transmis, sub forma cărţilor, a icoanelor, a frescelor, a arhitecturii bisericeşti, frumuseţea slujbelor dumnezeieşti. Rusul a abordat icoana nu ca pe un idol, ci ca pe un simbol. În aceasta stătea simbolul, că creştinul ortodox Îl vedea pe El, către Care căuta un adăpost prin rugăciune arzătoare şi plină de bucurie. Iconograful rus zugrăvea imaginea Domnului, a Maicii Domnului şi a sfinţilor rugându-se şi postind; şi nu în zadar poporul rus păstrează multe tradiţii frumoase şi minunate de spre cum au ajuns icoanele să fie modelate şi crede că mâna artistului iconograf a fost povăţuită de un înger al Domnului. Vechiul iconograf rus nu-şi semna niciodată icoanele pentru că el socotea că nu mâna sa, ci sufletul său era cel ce, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, a realizat icoana.

În icoanele noastre este şi a fost dintotdeauna semnul Ortodoxiei: credinţa, milostivirea nemăsurată a lui Dumnezeu pentru oameni şi nădejdea de mântuire.

*          *          *

Vremea devenea grozav de rece; deţinuţii picau literalmente jos după muncă. Mulţi mureau şi barăcile erau constant completate. Era greu pentru toţi, dar în special pentru criminalii politici. Ei abia se puteau scula şi merge la muncă; se întorceau de la muncă cu înverşunare şi erau totdeauna flămânzi. Au fost cazuri când criminalii obişnuiţi au luat toată mâncarea criminalilor politici. A doua zi spre seară s-a produs o luptă pentru nişte pâine – luptă până la moarte. Deţinuţii politici cereau ordine, în timp ce criminalii obişnuiţi au răspuns cu râs: „Am luat şi vom continua să luăm”, înţelegând perfect că administraţia lagărului nu va sta în apărarea criminalilor politici, ci vor aproba pe tăcute aceste furturi.

La început a izbucnit o luptă cu pumnii, apoi au fost folosite scânduri; unii criminali au învârtit cuţite. Au retezat gâtul unui fost soldat şi au tăiat capetele câtorva criminali politici. Criminalii de rând au acţionat în unire; majoritatea criminalilor politici au putut doar să strige, temându-se să-i ajute. Criminalii de rând i-au bătut fără milă şi în curând i-au învins pe criminalii politici şi sângele curgea pretutindeni.

Câţiva preoţi ortodocşi, văzând toate acestea, şi-au ridicat capetele şi au strigat tare: „Vă poruncim în numele Domnului să vă opriţi! Veniţi-vă-n fire!” şi au intrat în focul luptei. Într-o clipă scandalul s-a liniştit şi cei ce tocmai plouaseră cu lovituri unul asupra altuia au început să strige: „Ajutaţi pe răniţi!”. Punând jos cuţitele, au început să reaşeze ordinea. Au spus clericilor: „Vă mulţumim, aţi salvat multe vieţi”.

Aşa încât acestea erau împrejurările în care preoţii ortodocşi mângâiau sufletele multor oameni cu dragoste, cu cuvântul dreptăţii. Fie că era cineva credincios, fie comunist sau criminal – se găsea vreun cuvânt pentru fiecare şi străpungea sufletul, îl ajuta să trăiască, îl făcea să nădăjduiască în ceva mai bun, îl ducea la desăvârşirea bunătăţii.

*          *          *

În 1936 am fost arestat din nou şi peste doi ani am fost încarcerat în cartierele „speciale”. Au căutat un motiv ca să-mi dea o formă mai mare de pedeapsă. Atunci am început greva foamei – am trecut unsprezece zile fără apă. Am scris o notiţă prin care-mi anunţam definitiva grevă a foamei pentru că nu era nici o acuzaţie împotriva mea. Urmându-mi greva foamei, am zăcut totuşi un timp îndelungat în completă epuizare. Treptat puterea a început să-mi crească. Deţinuţii au început să-mi poarte de grijă şi eu, în schimb, le dădeam sfaturi. Apoi s-a născut din nou o prietenie cu deţinuţii şi am fost în stare să muncesc.

Am studiat automobilele, am pus benzină în maşini, am lucrat ca inspector la benzinăriile pe care lagărul le refăcuse, am curăţat băile şi am lucrat ca păzitor şi am supravegheat pădurea.

Cel mai interesant lucru a fost slujba de infirmier. Am lucrat din plin în această calitate: noaptea asupra culegerilor şi a manualelor şi în timpul zilei cu cei în suferinţă. Am reuşit să spovedesc şi să dau Împărtăşania celor muribunzi şi toţi ştiau că eram preot. Asta mi-a fost de mare ajutor mai târziu, când am fost trimis la spitalul pentru prizonierii germani de război. Acolo a fost o molimă şi era necesar să tăinuiesc pricina nenorocirii. De vreme ce era cunoscut la Moscova că mă descurcam în alte limbi, m-au trimis acolo. M-au luat sub escortă la Baku la amplasamentul unui spital enorm al prizonierilor de război. Erau aproape 800 de oameni în grija mea şi ştiam despre fiecare de ce era bolnav.

Apoi am fost trimis ca doctor la japonezi, tot într-un lagăr. Iar japonezii sunt nişte oameni foarte paşnici, foarte prietenoşi, foarte cinstiţi şi curaţi şi stăpâneau bine engleza. Aşa că am început să port grijă de ei.

Condamnarea mea s-a încheiat, dar am fost reţinut în lagăr. Apoi am fugit. „Un locuitor al pustiului, dar nu înger în trup”. Nu un înger, ci un vieţuitor oarecare, un medic obişnuit din lagăr. Eram absolut singur. Împrejurul meu erau animale sălbatice şi oameni răuvoitori faţă de fugari.

Dar aveam o aşa încredinţare binecuvântată că voi scăpa, încât eram în pace deplină. Pot să spun sincer că nu mi-a fost frică deloc. Am mers în pace. Am mers şi am mers până am căzut în amorţeală. Am purtat trei perechi de papuci, picioarele-mi erau beşici. Eram plin de păduchi. Am traversat Orientul Îndepărtat, Siberia, am ocolit deşertul, am venit în Kirghizia, apoi în stepă.

Locul acela era leagănul demonilor. Noaptea se târau afară din toate găurile şerpi, broaşte râioase, demoni şi tot felul de lucruri necurate. Părul mi se făcea măciucă. Am supravieţuit datorită rugăciunii lui Iisus şi rugăciunii către Atotmilostiva şi nu m-am dezlipit de icoana Maicii Domnului „Căutătoarea celui pierdut”, o mare comoară sfântă. M-a apărat pe fiecare potecă din închisoare – chiar şi când eram înecat şi mă cărau la cimitir, o aveam cu mine. Am mers aproape 7.000 de mile.

În 1946 m-am întors la Borisoglebsk. Era vreme de iarnă, chiar înainte de praznicul Arhanghelului Mihail.

M-am întors la Borisoglebsk pentru că nu aveam alt adăpost. Mama mea murise de foame în timpul blocadei [Petrogradului] şi nici una din rudele mele nu rămăsese în viaţă… M-am întors la binefăcătorul meu, unde am supravieţuit odată, aşa ca să-mi dea un acoperământ după marile atacuri ce le suferisem. Pentru un an viaţa mea a unduit ca o scândură între viaţă şi moarte. M-au hrănit cu lingura, ca pe un invalid.

Erau multe lucruri care mă mâhneau şi mă puneau în dificultate. Nu puteam să mă obişnuiesc cu faptul că oamenii erau aşa de nesimţitori faţă slujbele dumnezeieşti şi părăseau biserica pentru că trebuia să adape vacile sau că trebuia să meargă la piaţă să vândă lapte. Aceasta mă apăsa – eram tare întristat. Prin pronia lui Dumnezeu, am corespondat cu Prea Sfinţia Sa, Episcopul Serafim de Poltava. Era un stareţ clar-văzător care avea darul înainte-vederii, darul rugăciunii, darul lacrimilor. A insistat asupra mea să mă mut la Poltava. Acolo mi-a dat în chirie o cameră sub catedrală. Mi-am agonisit existenţa pentru patru luni îngrijind de cuptoare, fără posibilitatea de a apărea deasupra pământului pentru că autorităţile mă căutau. Când a trecut această perioadă de timp, m-a trimis sub ascultare la o mănăstire. Acolo m-am desfătat de cea mai mare bucurie duhovnicească. Nu puteam să mă satur îndeajuns de bucuria slujbelor dumnezeieşti, de cititul tare de pe cărţile sfinte, de Liturghia zilnică.

Dar timpul a trecut. Episcopul m-a convocat şi mi-a spus că urma să fiu oprit de la slujbă pentru cincisprezece ani şi despre pedepsirea mea. A cerut binecuvântarea Patriarhului Alexei ca eu, precum fusese scris, să fiu „încarcerat” în Mănăstirea Pskov a Peşterilor. Nu putea să-mi spună pricina tare, dar eu însumi am înţeles că era vorba de o chestiune politică. Mii de oameni îmi strângeau predicile. Am venit cu un călugăr însoţitor la Mănăstirea Pskov a Peşterilor. Stareţul Augustin m-a primit foarte sever, dar mi-a stabilit o chilie şi mi-a dat o ascultare: să mă îngrijesc de livada de meri. Nu mi se dădea voie să vin între clerici să cânt. Iubeam cu drag să cânt şi-mi era jale că eram lipsit de desfătarea aceasta de a cânta în biserică. Crucea pectorală, rasa, camilafca şi mantia mi-au fost luate; mi se poruncise să merg la biserică într-o singură dulamă, purtând palton civil pe deasupra. Într-o aşa vestimentaţie am cântat cu toate acestea la strană pentru că nu mă puteam abţine să nu cânt. Apoi toţi fraţii, convingându-se despre mine, au început să-mi vină în apărare: „Trebuie să-ţi ceri iertare de la Prea Fericirea Sa”. Şi Patriarhul Alexie [I] a retras toate opreliştile de la mine. Mitropolitul Ioan m-a chemat în altar, făcând cunoscut că oprirea mea a fost revocată şi că mâine eram desemnat să slujesc Liturghia. M-a numit să slujesc ca protos, de vreme ce eram hirotonit înaintea tuturor. Şi aşa am dus prima Liturghie după oprirea mea. Sunam atât de deosebit: rostirea, cântarea şi citirea rugăciunilor. Din vremea aceea am devenit cea mai norocoasă persoană. Am făcut slujbe de pomenire la gropniţa Mucenicului-monah Cornelie. Dimineaţa şi seara mergeam la biserică şi cântam. Am făcut Sf. Maslu pentru bolnavi, am ajutat pe cei posedaţi…

Aceste rugăciuni m-au însoţit în toate cele patru arestări. M-au dus prin optsprezece ani de lagăre de concentrare. Schima oficială mi s-a dat în 1969 cu binecuvântarea Mitropolitului Ioan. Am înţeles că ţelul vieţii noastre este pur şi simplu creştinismul, pur şi simplu de a deveni ai lui Hristos, şi cunoaşterea lui Hristos. Nu a unui Hristos pus în faţă, nu a unui Hristos „de biserică”, ci a lui Hristos viu, nici contrafăcut, nici catolic, nici protestant, ci ortodox, a lui Hristos real şi viu. Acesta este izvorul bucuriei şi mângâierii pentru toată interesanta, dar trista mea viaţă.

Şi pot să spun că am fost fericit, de-a pururi fericit. De-ar fi fost să mor dintr-o dată şi să vin la viaţă din nou şi aş fi întrebat: „Cine vrei să fii?”, aş spune: „Cu siguranţă un călugăr. Un preot ortodox rus şi fără dubii un călugăr – un călugăr schimnic”. Nu este nimic mai înalt sau mai bine răsplătit pe pământ din ce-ar putea un om să aibă decât să fie preot şi schimonah. Asta, bineînţeles, dacă temelia sa este Legea lui Dumnezeu.


* Aici Stareţul Sampson se referă probabil nu numai la Preasfânta Fecioară însăşi, ci, totodată, la rugăciunea către ea de mai sus, pe care Sf. Serafim a dezvăluit-o Stareţului într-o vedenie.

*       *       *

Dialoguri duhovnicești cu Starețul Sampson puteți găsi în partea 1, partea 2, partea 3 și relatări despre adormirea lui.

Mitropolitul Ierotheos Vlachos – ideologul neopapismului fanariot?

Mitr. Ierotheos de Nafpaktos continuă seria de articole pe tema primatului în sânul Bisericii Ortodoxe, susținând, de data aceasta, că autocefalia este o caracteristică improprie atribuită Bisericilor Locale. Ultimul său articol pe această temă, Termenul de «Biserică Autocefală», care a fost tradus și în engleză, a primit o critică îndreptățită din partea unui profesor oarecare grec, Nikolaos Manis, care exprimă o dilemă: «Biserică Autocefală» sau ecleziologie «autocefală»?. Critica adusă este neașteptat de valoroasă și merită să fie rezumată în rândurile de mai jos.

Înainte de toate, voi expune pe scurt concepția Mitropolitului despre autocefalie și inconsecvențele ei.

Ca observație generală, în ultimele sale texte se bazează îndeosebi pe teologi contemporani și foarte puțin pe Sfinții Părinți și canoanele Bisericii. Cel puțin ideile de bază nu sunt sprijinite pe mărturii patristice. Lucrul acesta este în contradicție flagrantă cu critica sa la adresa teologiei post-patristice. El însuși ajunge să răstălmăcească tradiția Părinților, făcând apel mai mult la teorii moderne. Chiar dacă nu se folosește de scrierile teologilor personaliști, totuși nu valorifică cum se cuvine comorile tradiției patristice.

Ultimul său articol prezintă o teorie despre autocefalie care sună astfel: termenul provine de la existența unor episcopi autocefali, care erau subordonați direct Patriarhului, nu Mitropolitului din regiunea din care făceau parte. În mod analog, Bisericile Autocefale nu trebuie înțelese ca fiind independente, ci ca având un Protos, care este primul din diptice, adică Roma odinioară și acum Constantinopolul.

Își începe pledoaria de la faptul că Biserica își are drept cap pe Hristos, însă și episcopii sunt conducători ai Bisericii: „Întâistătătorii locali sunt priviți ca și conducători în tipul/felul și locul lui Hristos, și nu ca reprezentanți sau vicari ai Lui”. Pornind de la canonul 34 apostolic, desprinde ideea că Mitropoliții sunt conducători ai Bisericilor Locale, care cuprindeau și alte Episcopii. Nu este clar de ce este raportat acest canon doar la Mitropolii, nu și la Patriarhii, deși nu se menționează în cuprinsul său decât că fiecare neam trebuie să-și aibă drept cap un episcop, care să acționeze sinodal împreună cu restul ierarhilor din acel teritoriu. Acest lucru nu se aplică doar la nivel mitropolitan, ci și patriarhal. Spre exemplu, ortodocșii din Republica Moldova au un Mitropolit, care este subordonat Moscovei, dar cei din România au un Patriarh, care nu este subordonat nici unui alt episcop direct. Rezultă că avem de-a face cu o teorie care nu se susține: Mitropoliile au un Protos și, prin analogie, și Patriarhiile au unul, în consecință, și Biserica în ansamblul ei ar avea unul. Însă  trebuie observat că aplicabilitatea canonului în discuție nu este doar la nivel de Mitropolii, ci și la nivel de Patriarhii, fără a presupune neapărat un superior al episcopilor din fruntea creștinilor de diferite neamuri.

În capitolul al 3-lea Mitropolitul face referire la Arhiepiscopi autocefali, care au apărut cu trecerea timpului, fără a menționa când și unde anume. Un exemplu ar fi Metodie din Moravia. Sursa acestor informații este Ioannis Tarnanidis, fără altă documentare istorică sau măcar trimitere precisă.

Termenul de „autocefal” se găsește la canonistul Balsamon. Acesta spune, în comentariul la canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, că Mitropoliții din Asia, Tracia și Pont erau autocefali și abia Sinodul IV a hotărât să fie hirotoniți de Arhiepiscopul de Constantinopol, nu de Sinoadele lor mitropolitane. Există un aspect pe care nu-l menționează IPS Ierotheos: situația lor este comparată de acest canonist cu cea a unor Biserici autocefale, cum ar fi Bulgaria, Cipru și Georgia. Ultima primise autocefalia de la Patriarhia Antiohiei, sub care fusese mai înainte. Așadar este uimitor cum dintr-un text în care sunt menționate Biserici autocefale este preluată doar informația despre Episcopi autocefali, care, în plus, chiar aveau statut independent. Mai concret, Mitropolitul Ierotheos face referire la termenul de Biserică autocefală pomenit de Balsamon, dar în comentariul altui canon, deși se regăsește și în comentariul canonului amintit mai sus. Deci teoria că inițial doar episcopii au fost numiți autocefali și Bisericile abia peste câtva timp rămâne nedemonstrată.

Mai departe, deși face o critică a sistemului papist din Apus, practic ajunge să afirme același sistem ierarhic și în Răsărit. Din faptul că Sinodul (Pentarhia de odinioară sau Sinaxa Primaților de astăzi) este forul suprem, peste Bisericile Autocefale, iar acesta este prezidat de un Protos, decurge concluzia că în Ortodoxie este necesar să fie un cap al ei, în persoana Președintelui Sinodului Panortodox. Dar această concluzie este una pur logică, nebazată pe dovezi istorice și, cel mai grav, în contradicție cu afirmația din început că Hristos este capul Bisericii.

Este prezentată o analogie între întruchiparea lui Hristos în persoana ierarhului care slujește Liturghia, care este întâiul între co-slujitori, și primatul jurisdicțional între Patriarhi. Scrierile Sf. Simeon al Tesalonicului vorbesc doar despre Liturghie și ordinea de onoare, nu despre conducerea Bisericii și ierarhizarea jurisdicțională. La fel, corespondența dintre ierarhia prezentată de Sf. Dionisie Areopagitul este pusă ca un model al primatului în Biserică, deși Sfântul vorbește despre cele trei trepte ierarhice (arhiereu, preot, diacon), nu și despre o ierarhie piramidală care are alt cap decât Hristos. Într-adevăr, prin har, Hristos este prezent și lucrează prin arhierei și ar putea fi justificată existența unui conducător suprem, dar practica ne arată că acela este doar Domnul Însuși. Mai jos de El sunt apostolii și urmașii lor, nu o persoană anume.

Practic, toată argumentația constă, în principiu, în aceste cuvinte: „La cine se raportează Întâistătătorii? Nu ar trebui să se raporteze la Sinaxa sau Sinodul Întâistătătorilor, cu Patriarhul Ecumenic drept Protos? Altfel, probabil că autocefalia este interpretată drept ‘autocefalarhie’ (guvernare de sine independentă)? Și Sinaxa sau Sinodul Întâistătătorilor nu are nici un cap sau Protos? Este Biserica Ortodoxă fără cap, în maniera protestantă?”. Cu alte cuvinte, avem de-a face doar cu niște raționamente și întrebări confuze care s-ar dori a fi argumente solide. Mai mult, răspunsul este simplu: capul este Hristos nevăzut. Așa cum la o Liturghie poate fi protos un preot, iar altă dată alt preot, fără să însemne asta că vreunul este conducătorul celuilalt în sens absolut, la fel este și între Patriarhi, ca să păstrăm comparația făcută chiar de Mitr. Ierotheos.

Însă cele mai grave afirmații și acuze sunt aduse în ultimul capitol, al 7-lea. Aici se spune că oprirea pomenirii Patriarhului Bartolomeu de către ruși este schismă și ieșire din Biserica Ortodoxă deoarece s-au rupt de capul ei „în afară de cazul când Protos-ul a căzut într-o erezie și aceasta a fost probată sinodal”. Practic, avem de-a face cu aceeași atitudine ca în cazul semnatarilor documentelor din Creta, care se declară ortodocși fără a binevoi să-și confrunte temeinic părerile lor cu învățătura statornicită în Biserică, declarând pe cei ce au întrerupt pomenirea drept schismatici în mod automat.

În rândurile de mai jos voi prezenta, într-o traducere selectivă, combaterea adusă de profesorul Nicolaos Mannis, care aduce un aport important la tema de față.

„Din păcate, în textul acesta IPS-ul vine în contradicție în principal cu sine însuși. Pentru că, deși dezvoltă foarte corect ecleziologia ortodoxă despre Capul Bisericii (doar Hristos), se contrazice apoi, considerând drept cap pe «Protos», indiferent dacă îl respinge teoretic.

Scrie IPS: «Patriarhul Ecumenic are anumite funcții ca Prim-Tron, pe care i le-au recunoscut în practică toate Bisericile Ortodoxe. Printre altele, este faptul că a prezidat Sinodul II Ecumenic și la următoarele Sinoade Ecumenice». Totuși aceasta nu este deloc întocmai! Pentru că la Sinodul II președinte a fost Sf. Meletie al Antiohiei și numai după moartea lui a fost ales președinte Sf. Grigorie Teologul, Arhiepiscop de Constantinopol; la Sinodul III președinte a fost Sf. Chiril al Alexandriei, iar Nestorie al Constantinopolului a fost condamnat; la Sinodul IV și VI președinția a fost ținută de legații Papei de la Roma; doar la Sinoadele V și VII au prezidat Patriarhi de Constantinopol (Sf. Eutihie și Sf. Tarasie).

IPS-ul continuă scriind că Patriarhul de Constantinopol «a acordat nu numai Tomuri de Autocefalie, ci și demnitatea și cinstea de Patriarhie tuturor Bisericilor mai noi de la Biserica Rusiei până astăzi».

Totuși nici aceasta nu este deloc întocmai. Este cunoscut din istoria bisericească faptul că la 1589 Patriarhul Ieremia al II-lea Tranos al Constantinopolului a acordat vrednicia patriarhală anticanonic Bisericii Rusiei (dându-i locul al treilea) și a înaintat ca Patriarh pe Mitropolitul Iov al Moscovei[1]. Totuși este cunoscut că la această acțiune samavolnică au reacționat mulți Ierarhi luminați, precum Ierothei al Monemvasiei și Sf. Meletie Pigas, care cunoșteau că, după ecleziologia ortodoxă, numai Sinodul Ecumenic dă vrednicia și cinstea patriarhală. Mai întâi Ierothei al Monemvasiei a reacționat și a «a spus îndeosebi Patriarhului: Stăpâne al meu, aceasta nu merge, pentru că marele Constantin a făcut Patriarhiile prin Sinod Ecumenic; și marele Iustinian a făcut Arhiepiscopie Ahrida prin Sinod Ecumenic și Ierusalimul Patriarhie pentru cinstitele patimi ale lui Hristos»[2]. Patriarhul Ieremia, în efortul de a-și consolida fapta lui samavolnică, a convocat un Sinod Endemic în mai 1590 în Constantinopol (care a cedat Tomosul Patriarhal Bisericii Rusiei, așezând-o în poziția a cincea), la care au participat și Patriarhii Ioachim al Antiohiei, Sofronie al Ierusalimului și optzeci de alți Episcopi[3]! Pe lângă acestea, Sf. Meletie Pigas, Patriarhul Alexandriei, cel caracterizat și ca un «nou Fotie de după schismă»[4], a reacționat și a revendicat convocarea unui Sinod Ecumenic. În epistola lui către Ieremia al Constantinopolului din 1591 scrie următoarele lucruri foarte importante, care constituie niște catapulte împotriva tezelor IPS-ului de Nafpaktos și oricărui alt apărător al samavolniciei fanariote din epoca noastră: «Am văzut aceste lucruri grozave cu privire la ridicarea la rang de Patriarhie a Mitropoliei de Moscova; căci nu-ți ascund că acest lucru nu ține de un Patriarh (doar Noua Romă a cunoscut să urmeze pe cea Veche), ci de un Sinod și Sinod Ecumenic (adică al ortodocșilor)· căci în felul acesta au fost așezate și Patriarhiile de până astăzi. De aceea trebuia ca sufletul tău sfânt și al celorlalți frați să se angajeze la vot, căci trebuie ca toți (după cum au stabilit Părinții la al III-lea Sinod) să știe ce se face, pentru că este o reflectare aspra unui fapt comun. Și este evident că nici un Tron Patriarhal nu se supune altuia, ci este legat de Biserica sobornicească»[5]. […]

De altfel, singura întâietate pe care o recunoaște Biserica lui Hristos este întâietatea cinstei cu totul protocolară, pe care impune, după Macarie al Ancirei, în a «prezida, a ședea primul, a vorbi primul, a spune părerea primul, a semna primul în adunările și acțiunile sinodale și a fi pronunțat numele lui în Diptice»[6]. Deci iată ce mod de «privilegii deosebite» are «Protos»-ul: să săvârșească dumnezeiasca Liturghie, să stea pe primul loc, să vorbească și să-și exprime primul părerea, să pună primul semnătrua lui și să fie pomenit primul numele lui în Diptice! Adică nici o legătură cu «privilegiile» pe care vor să i le recunoască neopapistașii și avocații lor.

Mai departe IPS-ul avansează la propuneri pentru anularea pomenirii tradiționale a Întâistătătorilor («pentru toți episcopii ortodocși») și înlocuirea ei cu pomenirea Patriarhului de Constantinopol de către ceilalți Întâistătători (acesta s-ar transforma în felul acesta în Protos mondial, după modelul papistaș!), propuneri care clar învață o ecleziologie «autocefală» a monarhiei Fanarului în locul ecleziologiei ortodoxe cu privire la poliarhia (pluriconducere) unor episcopi-conducători sub monarhia absolută a Capului general, Care este numai Hristos!

În acest punct trebuie să fie accentuat faptul că aceste teze ale IPS-ului nu sunt susținute de Părinții Bisericii. Dimpotrivă, pozițiile patristice sunt tocmai opuse și nimeni nu vorbește despre vreun «primat mondial» și «cap al celorlalți Întâistătători». Sf. Meletie Pigas scrie în acest sens: «Bisericile fiecăruia și capii Bisericilor, care se adună toți odată într-un singur plen (sic) al Bisericii sobornicești constituie un trup, al cărui cap este numai Hristos! Așadar Biserica sobornicească, ce are un Cap sobornicesc pe Hristos, nu este o pocitanie. Căci capetele diferite[7] nu dăunează rațiunii sobornicității, ci o împlinesc prin cele ale fiecăruia; după cum nici Bisericile diferite ale Bisericii una nu dăunează rațiunii sobornicității»[8]. Și Sf. Maxim Peloponesiatul mai detaliat: «Și toți sunt capete, toți învățători, toți păstori ecumenici ai Bisericii și ei au cap sobornicesc pe Hristos, pe Care sunt întemeiați și ei, cu toată Biserica, toți sunt slujitori și propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos, la care aduc și pe ceilalți creștini. Chiar dacă sunt căpetenii, dar nu sunt astfel de căpetenii încât să dea viață mădularelor din partea lor. Pentru că numai Hristos face asta, ca Unul ce este viață în sine și dătător de viață… Și oricine este despărțit de El[9], chiar și păstorii înșiși, chiar și Apostolii (sic), nu se poate să fie viu. Deci sunt numiți și ei căpetenii, dar în parte, nu deplin»[10].”


[1] Vezi Feida, Εκκλησιαστική ιστορία της Ρωσίας, εκδ. Αποστολικής Διακονία (Αθήνα), 2011, σ. 295.

[2] Κων. Σάθα, Βιογραφικόν Σχεδίασμα περί του Πατριάρχου Ιερεμίου Β’, Αθήνα, 1870, σ. 21.

[3] Καλλινίκου Δελικάνη, Πατριαρχικών εγγράφων, τόμ. γ΄, Κωνσταντινούπολη, 1905, σ. 24-26.

[4] Χριστόδουλου Παρασκευαΐδη (μετέπειτα Αρχιεπισκόπου Αθηνών), Μελέτιος Πηγάς, Αθήνα, 1971, σ. 27.

[5] Μεθοδίου Φούγια, Επιστολαί Μελετίου Πηγά, Εκκλησιαστικός Φάρος ΝΒ΄ (1970), σ. 232.

[6] Δοσιθέου Ιεροσολύμων, Ιστορία των εν Ιεροσολύμοις πατριαρχευσάντων, Βουκουρέστι, 1715, σ. 954.

[7] Oare de ce nu menționează ca unele capete au pe cineva între ele drept «cap» și «Protos»?

[8] Μελετίου Πηγά, Διάλογος ορθόδοξος χριστιανός (Harley MS 5643, f.309v).

[9] De Hristos, nu de «Protos»!

[10] Μαξίμου Πελοποννησίου, Εγχειρίδιον κατά του σχίσματος των παπιστών, Βουκουρέστι, 1690, σ. 36-37, 79. Și iarăși nici o referință la cineva care să fie căpetenia anumitor capete

Dintre toate, simptomatică este propunerea ca Patriarhul Ecumenic să nu mai pomenească nominal pe toți ceilalți Întâistătători. Acesta este, de fapt, adevărul cel mai incomod: toți Patriarhii sunt egali, drept aceea se pomenesc între ei. Acest fapt provine din vremea apostolilor, când nici unul nu era superior celorlalți. Putem asista la o răsturnare din temelii a rânduielii Bisericii Ortodoxe, iar unul din teoreticienii acesteia pare a fi, din păcate, chiar IPS Mitropolit Ierotheos.

Ecumenism: Fanarul promovează primatul în Biserică pentru apropierea de catolici

Marele praznic al Sfinților Apostoli Petru și Pavel este pentru unii prilej de manifestări ecumeniste. Chiar dacă cei doi Apostoli s-au remarcat îndeosebi prin luptele duse pentru apărarea dreptei credințe, ei pot fi instrumentalizați și prezentați drept modele de unitate în diversitate. Așa se face că anul acesta Patriarhia Ecumenică a trimis o delegație în frunte cu Arhiepiscopul Iov de Telmessos la Vatican cu ocazia sărbătoririi Sf. Petru și Pavel. Declarațiile de unitate emise de cele două părți parcă ne luminează cu privire la originea pretențiilor papiste ale Constantinopolului, sursa multor conflicte ce par să schimbe fața Ortodoxiei în aceste vremuri.

Documentele citite se regăsesc pe site-ul oficial al Patriarhiei Ecumenice.

Este uimitoare concordanța ce poate fi trasată între evenimentele din ultima vreme din Ucraina și acordurile semnate în cadrul mișcării ecumenice. Dacă până acum a fost semnat un document comun despre sinodalitate și primat în primul mileniu în 2016, suntem informați că urmează să fie redactat altul pe aceeași temă în al doilea mileniu de creștinism. Ciudat este faptul că primul document a fost emis imediat după Sinodul din Creta, care a dorit să accentueze latura sinodală a Bisericii, iar acum deja asistăm la promovarea celeilalte „componente”, anume primatul. Oare este întâmplătoare succesiunea aceasta de evenimente sau este un calendar impus din afara Bisericii Ortodoxe?

În textul citit anul acesta, Patriarhul Bartolomeu pornește de la portretizarea celor doi Sfinți Apostoli ca fiind o sinaxă/adunare și invitație la comuniune. În acest sens, sunt folosite cuvinte ale Sf. Grigorie Palama, în ciuda opoziției sale cunoscute față de catolici.

Cele două aspecte care ar uni pe catolici și ortodocși ar fi sinodalitatea și primatul.

Paradoxal, nu dreapta credință este pusă drept condiție pentru comuniunea euharistică, ci „participarea noastră comună la o adunare euharistică presupune ca noi să progresăm împreună pe aceeași cale. De fapt, mersul împreună (synodos) este o altă imagine a Bisericii sau, mai degrabă, o altă definiție a Bisericii”. Mai mult, prin manevrarea termenilor, „dialogul iubirii” devine „dialogul adevărului”, dar evident că nu la nivel dogmatic, ci ca „restabilire a comuniunii dintre Bisericile noastre”.

Culmea declarațiilor părții ortodoxe o reprezintă prezentarea nevoii de primat în Biserică pentru că „sinodalitatea este interdependentă reciproc cu primatul”, după cum a fost subliniat în documentul de la Ravenna, 43. „Aceasta înseamnă că sinodalitatea trebuie gândită în contextul primatului, la fel cum primatul trebuie gândit în contextul sinodalității.” Mai mult, „reflectarea asupra primatului și sinodalității este extrem de importantă nu doar pentru restaurarea comuniunii dintre Bisericile noastre surori, ci și pentru stabilitatea Bisericilor noastre în parte”. Deja temelia Bisericii nu mai este credința dreaptă în Hristos, ci înțelegerea și ierarhia omenească. De fapt, pentru ortodocși, primatul a adus nu doar ruperea din 1054, ci și în prezent produce o sciziune cumplită, care numai stabilitate nu înseamnă.

Scrisoarea este presărată și cu exprimarea tristeții pentru imposibilitatea actuală de a fi în comuniune, cât și cu asigurări că vor fi depuse toate eforturile pentru „«venirea împreună» a Bisericilor noastre”.

De partea cealaltă, Papa pledează pentru ecologie, primirea migranților și integrarea lor și promovarea păcii la toate nivelurile.

Este afirmată din nou dorința de unitate din partea catolicilor, resimțită mai puternic de Papă după vizita din Bulgaria și România(!). Aceasta este văzută ca „respect față de identitățile specifice și coexistența armonioasă în forme legitime ale diversității”. De aceea, „scopul dialogului este comuniunea deplină în formele legitime ale diversității, nu o uniformizare monotonă, cu atât mai puțin o absorbire”.

Trebuie specificat că o astfel de unitate, cum este cea dorită în astfel de întruniri, este cu totul străină de duhul evanghelic și ortodox, care urmărește o curățire și înălțare a omului, nu să-l lase în stadiul său decăzut. Cu alte cuvinte, trebuie urmărită pacea de sus, nu pacea precum o dă lumea. Depășirea rănilor dintre ortodocși și catolici ar trebui să vină prin vindecarea lor, prin revenirea la dreapta credință, nu prin acomodarea până la nesimțire sentimentală unii cu alții și tocirea sensibilității dogmatice.

În orice caz, unitatea dorită de Hristos în Biserică nu arată așa:

Rugăciuni în comun catolici-ortodocși la Vatican
Translate page >>