Semnalăm o solicitare de sprijin pentru republicarea de către Editura Manuscris a memoriilor scrise de Petru Cojocaru și Mihai Buracu, supraviețuitori ai „fenomenului Pitești” . Finanţarea se desfăşoară prin metoda crowdfunding (obţinerea sumelor necesare de la publicul interesat), fiind utilizată platforma online sprijină.ro
“Cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane” – astfel descria scriitorul Aleksander Soljenițîn, laureat al premiului Nobel, acțiunea violentă petrecută între 1949-1951 la închisoarea Pitești. Peste 600 de tineri au fost torturați, obligați să își renege valorile, familia și prietenii și, în cele din urmă, să-și lovească colegii de detenție. Doi dintre cei care au trecut prin această cumplită experiență – cunoscută drept „fenomenul Pitești” – au fost Petru Cojocaru și Mihai Buracu.
După căderea comunismului, cei doi foști deținuți politic au avut puterea să își înfrunte trecutul și să își aștearnă pe hârtie amintirile despre unul dintre cele mai negre momente din istoria recentă a României. Iar astăzi avem șansa de a le face cunoscute tinerilor și publicului larg, pentru ca suferințele lui Petru Cojocaru și Mihai Buracu să nu fie niciodată uitate.
Cu ajutorul fiecăruia dintre voi, volumele vor fi publicate de Editura Manuscris, în condiții grafice foarte bune, și vor întregi colecția de memorialistică de detenție. Din 2016 până în acest moment, Editura Manuscris a publicat atât memoriile unor foști deținuți politic – precum Galina Răduleanu, Marcel Petrișor, Demostene Andronescu sau Nicolae Purcărea –, cât și sinteze de istorie a perioadei comuniste, dintre care amintim volumul lui Alin Mureșan: „Pitești. Cronica unei sinucideri asistate”, care este cea mai amplă lucrare dedicată acțiunii violente căreia i-au căzut victime și Petru Cojocaru și Mihai Buracu.
Editura Manuscris a fost creată de Fundația Memorialul Închisoarea Pitești care administrează o parte din fostul penitenciar Pitești, inclusiv camera 4 Spital – locul unde s-au petrecut cele mai grave atrocități în cadrul „fenomenului Pitești”. Astăzi, spațiile sunt transformate într-un memorial dedicat victimelor și pot fi vizitate în mod gratuit.
Dintre cei peste 600 de tineri care au fost torturați în închisoarea Pitești între 1949-1951, numai o parte a cunoscut căderea regimului comunist în decembrie 1989, iar dintre aceștia din urmă puțini și-au scris memoriile. De aceea, fiecare mărturie este esențială pentru cunoașterea și înțelegerea trecutului nostru. Iar prin publicarea celor două volume putem contribui la educarea publicului larg cu privire la efectele unui sistem totalitar și vom păstra memoria suferințelor celor ce au avut curajul să se împotrivească comunismului.
Sumele obținute prin această campanie vor acoperi costurile de editare, grafică și tipar ale volumelor. Astfel, dorim tipărirea volumelor în tiraje care să asigure un preț accesibil și promovarea celor două titluri către un public cât mai larg.
Citiţi în continuare despre Petru Cojocaru și Mihai Buracu pe pagina proiectului de finanţare.
Vă îndemnăm cu căldură să sprijiniţi finanţarea acestui proiect şi a celor ce vin în prelungirea iniţiativelor de conservare, recuperare şi publicare a memorialisticii celor care au suferit în timpul prigoanei comuniste.
Deşi nu avem nicio implicare directă în acest proiect, alegem să îl promovăm cu entuziasm întrucât completează imaginea publică a victimelor regimului comunist. Este îndeobşte recunoscut faptul că scopul regimului comunist a fost acela de a „distruge elitele româneşti” pentru a pregăti terenul noii orânduiri sociale. Cu toate acestea, este evident că prin dimensiunea politicii represive, bazată pe crime individuale dar şi pe genocid, în fapt s-a urmărit mutilarea sufletească a omului de rând, a intelectualităţii mijlocii, a celor ce reprezintă pilonii de sprijin ai societăţii.
Literatura de detenţie recentă vădeşte limpede această intenţie criminală, auxiliară eliminării elitelor româneşti, constând în eliminarea unei întregi categorii sociale care, oricât de generos am califica-o, nu poate fi caracterizată sau asociată elitelor culturale, politice, economice.
Conchidem deci că sutele de mii de victime ale comunismului pledează de la sine atât pentru o reconsiderare a rolului elitelor în societate, cât mai ales pentru o reaşezare a românilor de rând în matca firească a vieţuirii curajoase, energice, mărturisitoare.
Îndrăznesc cu un comentariu în completarea acestei teme. Sau o observație avută în legătură cu multe relatări în presă pe tema vieții deținuților din perioada comunistă. Majoritatea insistă exclusiv pe redarea ororilor, a torturilor, a detaliilor înfricoșătoare ca unică modalitate de a păstra memoria (inventarul) tuturor actelor de oroare petrecute și de a face dreptate. Dar pentru un creștin toate acestea înseamnă puțin dacă nu sunt încununate și de preschimbare sufletească, de sfințire.
Îmi amintesc cuvintele Sf. Pr. Gheorghe Calciu care nu era de acord și se simțea oarecum deranjat (și la noi, dar și în Vest) de o curiozitate cumva indecentă a lumii de a cunoaște în detaliu tipurile de torturi la care a fost supus etc. Curiozitate căreia, mărturisea, a încercat să nu îi dea curs considerând că prin astfel de discuții nu poate fi decât ratată înțelegerea întregii experiențe prin care au trecut cu toții. De mucenicie, de transformare lăuntrică, de legătură și sprijin absolut în Dumnezeu, de sfințire.
Nu este de uitat că, reîntorși în lume, acești mucenici au regretat sau au tânjit după căldura, ajutorul și Harul primite de la Dumnezeu în temnițe. Nu au dorit să fie răzbunați, nu au dorit să facă cunoscute toate nedreptățile, ci să îl facă cunoscut pe Dumnezeu. Aceștia trebuiau recunoscuți de mult ca Sfinți Mucenici ai neamului.
Este indispensabilă și această literatură memorialistică, nu este deloc o critică împotriva unor astfel de publicații. Doar am vrut să fac această observație personală suplimentară: că dacă rămânem doar cu această literatură și cu activismul civic de inventariere a ororilor trecutului riscăm să ne pierdem sufletul. Rămânem cu ochii minții fixați doar pe orori.
Da, este foarte bună observația. Știu bine despre ce vorbiți, despre un interviu în care părintele Calciu evită oarecum încurcat să intre în amănunte, iar apoi explică exact ceea ce spuneți dvs mai sus. Nu am vreme să caut acum interviul, să mă verific, dar nu cred că greșesc. La acel moment mi s-a părut un mare paradox această grijă a părintelui Calciu să nu alunecăm în detaliile morbid-scabroase ale Piteștiului ci să ne menținem atenția la încleștarea, la războiul duhovnicesc care s-a desfășurat acolo. Totodată, nu sunt mai puțin importante detaliile și inițiativele istoriografice. Pe acelea despre care spuneți dvs să le facem iar pe acestea spre care îndemnăm aici, să nu le lăsăm 🙂 Vă mulțumesc mult pentru completări! Doamne, ajută!
Adevarul este ca in marea lor majoritate acesti oameni au fost doar detinuti politici, nu marturisitori crestini autentici.
De admirat insa curajul acestor eroi ai natiunii care ar putea fi un exemplu crestinilor caldicei de astazi vehement potrivnici comunismului in vreme de dominatie capitalista si potrivnici capitalismului in vreme de dictatura comunista.
Puțin probabil să fi ajuns cineva acolo cu intenția inițială de a mărturisi. Puțin probabil să se fi dus cineva voluntar spunând “luați-mă, și eu sunt creștin” ca în vremea prigoanelor lui Dioclețian, Deciu și Maximian. Mai degrabă li s-a întâmplat să fie luați și acolo să fie puși în fața unei opțiuni: cedez sau mărturisesc. Deci lato sensu toți au fost deținuți politici. Dintre ei unii aveau deja tăria să se opună, iar alții și-au aflat-o acolo (aflandu-L și pe Hristos în același timp).
Am cunoscut un creștin căldicel, pe mine 🙂 , dar am întâlnit și multe “stânci”. Și am mai întâlnit oameni care nici măcar nu au habar că ar putea fi mărturisitori (nefiind măcar în Biserică), dar au un caracter ferm și, în condițiile potrivite, ar putea deveni stele în împărăția Tatălui. Deci nici nu știm noi câți poate ridica Domnul să mărturisească. Nu știm noi câți bărbați care nu și-au plecat genunchii lui Baal Și-a pus deoparte Dumnezeu, aidoma vremurilor când sf. prooroc Ilie credea că e ultimul drept-credincios rămas pe pământ.