România are nevoie de majorarea salariului minim

Următorul articol publicat de Ziarul Financiar cuprinde mai multe idei demne să fie reţinute, dar şi una care ne-a atras atenţia în mod deosebit, dată fiind preocuparea noastră pentru subiectul sindicalismului. Constată editorul Cristian Hostiuc (pentru care avem o consideraţie deosebită), că mişcările politice populiste care au apărut în Europa de est au preluat funcţiile sindicatelor, militând pentru creşterea salariilor şi îmbunătăţirea relaţiilor de muncă, întrucât sindicatele sunt slabe în această regiune.

Este o constatare pe care am făcut-o şi noi cu altă ocazie, observând discursul politic promovat de PSD şi implicit forma de naţionalism economic pe care a promovat-o în comunicarea publică până de curând, care aduce mai mult a activism sindical decât cu activismul politic. Din punctul nostru de vedere, diferenţa ar trebui să fie evidentă, politica fiind chemată să expună o viziune despre viitor în raport de revendicările imediate ale sindicalismului sau ale societăţii civile (ale civismului). Din nou, suntem nevoiţi să revenim la ideea sindicalismului şi civismului ca preocupări necesare ale oamenilor de condiţie mijlocie, prin care să fie sprijinită o politică înaltă.

În continuare campania electorală a PSD este axată pe subiectul „creşterii salariilor şi pensiilor” pe care îl opune contracandidaţilor care ar urmări „să taie salariile şi pensiile”. Iar aceasta se întâmplă în cadrul campaniei electorale pentru prezidenţiale (deşi preşedintele nu are atribuţii economice), etapă în care ar trebui, pe de o parte, să existe un bilanţ al mandatului prezidenţial care se încheie şi, totodată, să fie prezentate ideile în prelungirea obiectivelor deja atinse care să poarte ţara spre viitor. În lipsă, constatăm că obiectul atenţiei publice este reprezentat de chestiuni curente, de criza politică generată de mize politice mici, despre care se discută nesincer.

Meritul articolului de mai jos este că subliniază o direcţie pe care trebuie a o urma, a politicilor de stânga, de creştere consistentă a salariului minim şi de abandonarea ideii de ţară cu forţă de muncă ieftină. În aceeaşi idee care combate corelarea strictă a salariului minim cu indicele de productivitate, a se citi şi editorialului lui Ilie Şerbănescu scris cu un an în urmă în RomâniaLiberă.

Vă îndemnăm să parcurgeţi întregul editorial al lui Cristian Hostiuc, pe situl Ziarului Financiar, textul de mai jos fiind preluat parţial, în extras.


Sper că nu vom umple avioanele către Varşovia, aşa cum se întâmplă către Londra. Degeaba ai productivitate dacă nu mai ai oameni cu care să lucrezi. Când economiştii partidului spun că nu e bine, PNL trebuie să majoreze salariul minim mai mult decât a făcut-o PSD, altfel vor pleca şi mai mulţi români din ţară: de la 100 de lei, trebuie să crească cu minim 300 de lei în plus pe an

Opinie Cristian Hostiuc, director editorial ZF

De la 1 octombrie 2019, salariul minim pe economie ar fi trebuit să se majoreze de la 2.080 de lei brut (440 de euro), adică 1.286 de lei net (270 de euro), la 2.250 de lei brut, adică 1.390 de lei net, pentru cei fără studii superioare şi de la 2.350 de lei brut la 2.520 de lei brut, pentru cei cu studii superioare.

Din octombrie 2020, salariul minim ar trebui să crească de la 2.250 de lei brut la 2.430 de lei brut pentru cei fără studii superioare şi de la 2.520 de lei brut la 2.700 de lei brut pentru cei cu studii superioare.

În acest moment, salariul mediu în România este de 5.000 de lei brut, adică 3.100 de lei net (650 de euro).

Guvernul PSD a picat, iar PNL încearcă să formeze un nou guvern.

Suntem pe 20/21 octombrie şi în fiecare zi pleacă la muncă în străinătate peste 500 de români. Şi nu prea se întoarce multă lume.

Creşterea salariului minim cu 100 de lei net propusă de Comisia de Prognoză, aflată sub ordinea Guvernului, este mult prea redusă şi nu va reduce ritmul plecărilor.

România are nevoie de o creştere mai mare a salariului minim pentru a nu pierde şi mai mult din forţa de muncă, nu cea de mâine, ci cea de peste cinci ani, ca să nu mai vorbim de cea de peste 10 ani, când vor ieşi la pensie câteva milioane de decreţei.

Partidul de la putere din Polonia – care a câştigat din nou alegerile parlamentare, a propus/promis creşterea salariului minim în Polonia de la 520 de euro brut acum (2.250 de zloţi), adică 380 de euro net, la 900 de euro brut (4.000 de zloţi), adică 680 de euro net în 2023, o creştere de aproape 80%.

Credeţi că polonezii vor avea o creştere a productivităţii muncii cu 80% în următorii trei ani? Discuţia nu este de spre productivitate, ci despre cum îţi protejezi forţa de muncă. 

În Germania salariul minim brut este de 1.555 de euro, în Irlanda este de 1.656 de euro, în Marea Britanie este de 1.600 de euro, în Franţa este de 1.520 de euro, în Spania este de 1.050 de euro, în Cehia este de 522 de euro, iar în Ungaria este de 463 de euro.

Doar pentru a ţine pasul cu Polonia, nu cu ţările vestice, în trei ani România ar trebui să ajungă la un salariul minim net de 480 de euro, adică 2.200 de lei net, faţă de 270 de euro, adică 1.286 de lei, deci de trei ori mai mult decât se oferă în acest moment.

Repet, doar pentru a ţine pasul cu Polonia.

Chiar şi aşa, este prea puţin.

PNL vrea să preia guvernarea, dar nu are prea multe idei economice majore – cel puţin aşa se vede din declaraţiile publice de până acum (tot ce a făcut PSD-ul a fost prost sau nu a făcut nimic) -, dar nici nu are prea multă marjă de manevră. Deja taxele şi impozitele sunt prea jos şi statul nu colectează prea multe venituri, ci dimpotrivă.  

Şi nici economiştii din jurul PNL nu sunt fani ai creşterii salariului minim, aceasta fiind o măsură care aparţine mai mult PSD-ului, care a dublat în ultimii şapte ani salariul minim.

Dacă va ajunge la Palatul Victoria, singura măsură pe care poate şi trebuie neapărat să o ia PNL este de majorare a salariului minim nu cu 100 de lei net, ci cu 300 de lei net pe an, şi să menţină acest ritm mai mult de trei ani.

Aici nu este vorba de promisiuni electorale, ci de siguranţa naţională a României.

De unde să dai mai mult la educaţie, la sănătate, cu ce bani să construieşti autostrăzi şi cu cine, dacă nu ai forţă de muncă?

Polonia spune că majorează salariul minim cu 80% pentru că nu mai vrea să fie percepută ca o ţară cu forţă de muncă ieftină.

România trebuie să majoreze mai mult salariul minim, să-l dubleze în trei ani, pentru a încetini plecarea din ţară, pentru a nu ne trezi  că peste cinci ani vom mai pierde 1 milion de români pe lângă cei 5 milioane pe care i-am pierdut deja. La acest lucru se adaugă şi sporul natural negativ, adică numărul de români care mor este mai mare cu 70.000 pe an decât cei care se nasc.

Dacă tinerii continuă să plece la muncă în afară, nu numai că nu vom reduce sporul natural negativ, ci îl vom mări şi mai mult.

România are nevoie de autostrăzi, iar PNL, din opoziţie, a promis că va face mai mult decât a făcut PSD.

Doar în ultimii opt ani România a pierdut 200.000 de oameni care lucrau în construcţii, şi întrebarea este cu cine va mai face autostrăzi?

Creşterea salariului minim în construcţii la 3.000 de lei brut, adică 2.200 de lei net, aproape dublu faţă de salariul minim pe economie, creştere dată de celebra OUG 114 pe care PNL vrea să o anuleze din motive de bănci şi energie, a revigorat puţin piaţa construcţiilor şi a adus 500.000 de oameni în plus care să lucreze, dintre care cel puţin 10.000 de vietnamezi, nepalezi etc.

În România, o treime din forţa de muncă de 5 milioane de oameni este plătită cu salariul minim, şi cei de aici nu au prea multă marjă de manevră, depinzând de companii, pentru că nu au alternativă locală. Pentru ei, singura alternativă este să plece la muncă în afară.

Într-un articol din Bloomberg, editorialistul Leonid Bershidsky spune că politicile sociale lansate de guvernele populiste din regiune, indiferent ce se crede despre eficienţa lor, au scos oamenii din sărăcie, au redus inegalitatea şi au impulsionat cheltuielile.

Practic, aceste guverne au preluat funcţia sindicatelor, care sunt slabe în mare parte a Europei de Est, scrie acest editorialist.

Într-un articol din Financial Times, Ben Hall, editorul pe Europa al celui mai cunoscut ziar de business european, scrie că ţările din centrul Europei se confruntă cu scăderea numărului de muncitori din cauza ratei de natalitate scăzută şi a emigraţiei, iar acest lucru a devenit impedimentul principal în expansiunea businessului şi creşterea economică.

Cehia are un şomaj de numai 2%, deci nu mai are de unde să pună pe masă forţă de muncă în eventualitatea creşterii investiţiilor.

Chiar dacă productivitatea a crescut cu numai 1,5% în Cehia, salariile au crescut cu 8%, din lipsă de forţă de muncă.

Muncitorii de la Audi din Ungaria au obţinut o creştere de 18% a salariilor, fără ca productivitatea să crească cu acelaşi procent.

Deja se aduce în discuţie, scrie Ben Hall, faptul că multinaţionalele câştigă în Europa Centrală, din profit şi din dividende, mai mult decât oferă ca salarii, o situaţie care se va schimba.

Deci nu numai în România se pune din ce în ce mai mult în discuţie creşterea salariilor, ci şi în toată Europa Centrală şi de Est.

Într-un articol din Financial Times, Jean-Claude Trichet, fostul preşedinte al Băncii Centrale Europene, spune că BCE nu prea mai poate face multe lucruri, pentru că deja  a redus dobânzile, făcându-le negative, şi deja printarea de bani face mai mult rău decât bine.

În acest condiţii, creşterea salariilor în Europa, el vorbind de Europa Occidentală, este neapărat necesară.

Dacă economiştii români vor rămâne în paradigma că salariile trebuie să urmeze creşterea productivităţii, sigur vom rămâne fără bani pentru educaţie, pentru investiţii în sănătate sau infrastructură.

Chiar dacă asta va însemna închiderea unor companii şi un şomaj mai ridicat.

Vă îndemnăm să parcurgeţi întregul editorial al lui Cristian Hostiuc, pe situl Ziarului Financiar.

Mitropolitul Serafim despre pomenirea schismaticilor: „Nu cedați, Preafericite!”

Deși a fost alcătuită înainte de slujirea în comun cu Patriarul Bartolomeu a Arhiepiscopului Ieronim și viza tocmai zădărnicirea acestui eveniment, scrisoarea deschisă a Mitropolitului Serafim de Kitire, dimpreună cu clericii și mirenii din eparhia sa, rămâne la fel de valabilă și în aceste momente, când mai poate fi evitată lărgirea schismei ucrainene în sânul Bisericii Ortodoxe.

Apelul Mitropolitului de Kitire către Arhiepiscopul Ieronim de Atena și a toată Grecia

Preafericite Întâistătător, binecuvântați!

Vin cu respectul și cinstirea cuvenite către Preafericirea Voastră

Să vă adresez această o rugăminte și apel fierbinte în acest ultim ceas, având în vedere faptele furtunoase derulate în mediul bisericesc panortodox, din pricina problemei «autocefaliei» ucrainene canonice și ecleziologice de neamânat și care nu mai poate fi stăpânită, – din cauza formei ei cu totul particulare –, care provoacă problematizări peste problematizări și tulburări peste tulburări la scară mondială.

Acestei devieri grosolane îi urmează scindări, divizări, dezacorduri, disensiuni, altercații, schisme evidente și neclare și mii de rele. Nu o vedeți, Preafericite, nu o trăiți, nu o simțiți, nu o percepeți?

Cred că sesizați bine că lucrurile s-au ascuțit periculos și foarte neliniștitor și nu merg neted, îndeosebi după convocarea extraordinară a Ierarhiei noastre pe 12 octombrie a.c. pentru chestiunea aceasta foarte zgomotoasă și complexă.

După referatul Vostru din Sinodul Ierarhiei, s-au făcut luările de poziție față de ea a 33 de sinodali într-o atmosferă tensionată și fără să fie luată o decizie în mod canonic după norme (desfășurarea votării), domină iarăși confuzia.

Convocarea de ieri a Sinodului Patriarhal al Patriarhiei Ortodoxe a Rusiei, prin tratativele consemnate în procesele verbale ale organismului (sinodal), întruchipează agonia acută a sinodalilor pentru ce urmează să fie după convocarea menționată a Ierarhiei Bisericii noastre.

Sarcina deosebită a Conferinței Sinodale a lor se concentrează pe problema foarte acută a comuniunii bisericești cu schismaticii nehirotoniți, caterisiți și restabiliți necanonic. Acesta este înțelesul larg al considerentului deciziei lor.

Din această pricină, cercetând textele aferente ale Sfântului Sinod și ale unor Ierarhi ai Bisericii Greciei, precum și Comunicatul emis de Ierarhie, au decis atunci să întrerupă comuniunea bisericească și sacramentală cu Biserica noastră numai când Preafericirea Voastră va proceda la pomenirea numelui «noului Întâistătător». Este evidentă și categorică această decizie.

La cele 4 hirotonii ale Mitropoliților și Episcopilor Bisericii noastre (aleși la recentul Sinod, n.n.)  nu ați pomenit, prin vestire dumnezeiască, numele lui Epifanie, care nu are hirotonie și promovare ca Întâistătător canonice.

Nu cedați, Preafericite, pentru că aceasta va constitui un «început al durerilor»! Să fie trimis subiectul la viitoarea Sinaxă a Întâistătătorilor!

Preafericite,

În acest ceas de pe urmă și critic, vă supun atenției să nu slăbiți nici cât de puțin, încă o dată, rugându-vă și implorându-vă să nu intervină lucrul sfâșietor și dureros al întreruperii comuniunii bisericești și sacramentale a Bisericii Ruse de același cuget cu Biserica noastră din Grecia!

Înfricoșător și la simpla gândire, cu mulți parametri.

Vă rog, nu doriți să vă asumați o astfel de greutate împovărătoare a răspunderii foarte grele, care va înnegri slujirea Voastră arhiepiscopală binecuvântată de Domnul!

Amintiți-vă de ceea ce ați spus în mod repetat membrilor Sinodului permanent trecut: «să nu fim forțați; să meargă înainte Patriarhiile străvechi și Bisericile Autocefale de dinaintea noastră și apoi noi la rândul nostru!».

Să ne temem de consecințele înfricoșătoare ale încă unei schisme! După declarația de ieri a Bisericii Ruse de același cuget, ochii tuturor grecilor și ortodocșilor, ale fraților noștri de pretutindeni de pe pământ sunt întoarse către venerabila voastră persoană.

Să odihnim gândul și inima fraților noștri, pliroma ortodoxă creștină a Bisericii Ortodoxe sobornicești/catolice.

Și Bisericile surori de un gând: Patriarhia Moscovei de sub Preafericitul Patriarh Chiril și Biserica Kievului canonică și a toată Ucraina de sub Preafericitul Mitropolit Onufrie, să-și amintească de legăturile lor duhovnicești veșnice și indestructibile cu Biserica noastră Locală prin Bizanț și prin romeitate.

Să cunoască faptul că, pe lângă cele arătate, un număr foarte important de Episcopi ai Bisericii noaste a Greciei, dar și numeroși clerici de alte ranguri, monahi și majoritatea covârșitoare a creștinilor bine-credincioși și ortodocși, care aparțin conștient de trupul Preasfintei noastre Biserici din Grecia, fiind atașați de tradiția îndelungată a Bisericii Ortodoxe sobornicești/catolice, nu acceptă formațiunea «bisericească» din Ucraina.

Cu adânc respect,
† Serafim de Kitire

PS: Αș fi dorit pe viu să vă depun această cerere-apel din inimă sau prin scrisoare. Am preferat apelul-scrisoare deschis pentru că aceasta este o cerere comună a clericilor, monahilor și laicilor care sunt îngrijorați de escaladarea acestei teme spinoase.

† S. K.

update-„Autocefalia” schismatică ucraineană a fost parafată în Grecia prin pomenirea lui Epifanie; rușii manifestă încă rezerve

Astăzi la Tesalonic a avut loc slujba arhierească la care a participat Patriarhul Ecumenic Bartolomeu la invitația Mitropolitului local Antim, cu ocazia unui eveniment organizat de asociația „Tesalonicul bizantin”, conform relatărilor Orthodoxie.com și Romfea.gr (care a și transmis în direct).

La această Liturghie au participat 7 ierarhi, pe lângă Patriarh și Arhiepiscopul Ieronim. Organizată în ultima clipă, după așa-zisa decizie a Sinodului Ierarhiei Greciei, scopul conslujirii a fost tocmai recunoașterea oficială a structurii nou-create din Ucraina prin pomenirea numelui lui Epifanie printre Întâistătătorii de Biserici autocefale de către Biserica Greacă. Acest fapt a avut loc, drept pentru care Patriarhul Bartolomeu, printre altele, a menționat în predica de la final această recunoaștere. A mulțumit Arhiepiscopului Ieronim pentru trecerea în diptice a numelui lui Epifanie și a mai spus că va veni la Tesalonic pentru a se convinge personal credincioșii din „Biserica” ucraineană că grecii, care le-au dat credința ortodoxă, îi primesc cu brațele deschise.

Sunt disponibile deja imagini de la vizita Patriarhului și filmări de la Liturghia de astăzi.

Deși recunoașterea este evidentă, Biserica Rusă își manifestă neîncrederea și așteptarea până la o dovadă și mai concludentă. Astfel, purtătorul lor de cuvânt, Nicolai Balașov, a declarat următoarele:

«Liturghia comună a lui Ieronim cu Patriarhul Bartolomeu nu înseamnă recunoașterea schismaticilor ucraineni e către capul Bisericii Greciei.»
«Patriarhul Bartolomeu pomenește pe «Mitropolitul Epifanie» la fiecare Liturghie și, dacă am considera că liturghisirea cu Patriarhul Bartolomeu înseamnă recunoașterea „BSU” (Bisericii Schismatice Ucrainene), ar trebui să oprim comuniunea cu toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Locale».
«Deci consecințele la care se referă declarația Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse (din 17 octombrie) pot fi puse în aplicare dacă însuși Arhiepiscopul Atenei începe să cinstească numele capului bisericii schismatice ucrainene altfel, de exemplu, printr-un mesaj sau într-o comunitate care dă mărturie de recunașterea unei comunități necanonice a schismaticilor ucraineni», a completat printre altele.

Memorialistica intelectualităţii mijlocii: Un secol de amintiri (2)

Deși proiectul theodosie.ro face trimitere la vremuri românești de acum 500 de ani, pentru a remonta învățături și acțiuni care să ne ajute să trecem în următoarea jumătate de ev, aducem în atenția publicului mărturisiri istorice memorialistice sau biografice, purtătoare de învățăminte și semnificații, din timpuri mai apropiate.

Vă îndemnăm să parcurgeţi mai întâi prima parte a seriei.

A doua zi din zori începea forfota în ogradă cu încăr­catul căruţei. Leonora, Victoria surorile mele mai mari şi cu mine de abia mai pridideam cu căratul, iar mama di­rija unde şi cum trebuie aşezate toate. Mai întâi în căruţă se aşeza fosta ladă de zestre a mamei, apoi în ea binişor, „ca să nu se întâmple vreo poznă”, se rânduiau panerele cu colivă, colaci, colăcei, brânză, slănină, orătă­niile fripte, ouă fierte, cârnaţi şi plăcinte, apoi cele cinci damigene cu vin, vreo 80 de căni de lut, să fie din ce se bea vinul, cam tot atâtea străchini cu linguri şi cu mare grijă cam cele vreo 200 de lumânări. Când totul era gata, mama răsufla uşurată, lua de la icoane pomelnicul îl băga la piept, şi dădea comanda: „Căruţa cu tine Leo­nora merge la cimitir pe şosea, eu cu Gheorghiţă şi Vic­toria o luăm pe jos, peste deal, pe scurtătură”.

La cimitir, mai întâi era pomelnicul mamei. Cu lu­mânările aprinse în mână, cât timp ţinea citirea lui, pre­otul şi tot satul aflat acolo stăteau în genunchi.

Sora mea cea mai mare Victoria, căsătorită cu unul din dascălii bisericii Sfântul Gheorghe, locuia chiar în fundul ogrăzii bisericii, unde se afla un rând de case cu odăiţe înşiruite, ca vagoanele unui tren jucărie.

Zidită de Elena, doamna lui Petru Rareş, din piatră şi cu contraforturi, biserica străjuia ca o cetate, tot ce era în jurul ei şi de multe ori, învăţând din istoria neamu­lui, retrăiam înfăptuirile şi vitejiile strămoşeşti, privind prin fereastră, mărturia ce se afla de veacuri în ograda aceea.

Către clasa a patra primară, şcoala începuse a ne pre­găti şi milităreşte. Ni s-a dat fiecăruia câte o cărţulie care cuprindea instrucţia individuală fără armă, instruc­ţia întrunită şi instrucţia cu armă. Cartea avea şi o mul­ţime de poze.

În fiecare săptămână, joia, venea la şcoală un sergent de la Batalionul de Vânători şi ne instruia cam două ore, dar nouă ne plăcea şi îl rugam să mai stea cu noi.

Ni se spunea „curcănaşi”, fiindcă purtam uniformă ca aceea a învingătorilor de la Plevna şi Griviţa, cu că­ciulă neagră şi pană de curcan, dar cu puşcă de lemn şi raniţă de carton vopsit.

Desigur că instrucţia se făcea, nu atât pentru cunoaş­terea tehnicii militare, cât mai ales pentru obişnuirea de timpuriu a tineretului cu exerciţiile fizice, cu îndemâ­narea şi disciplina şi mai ales pentru cultivarea dragostei de Patrie.

*

La prima vacanţă m-am dus acasă în chip de „curcănaş”, cu pană la căciulă şi mundir negru, să mă fălesc şi toţi ai mei şi tot satul mă primiră şi mă priviră cu drag şi zâmbet.

Moş Neculai, fratele mai mare al tatei, când mă văzu rămase ţintuit locului cu privirea pornită prin mine, spre undeva departe. El făcuse „răzbelul” de la 77, fusese că­lăraş.

Trecuseră 30 de ani de atunci, Moş Neculai era într-adevăr moş acum, dar amintirile îi rămăseseră tinere şi neşterse, iar faptele de atunci îi aduceau din când în când un fel de mândrie anume. Fiind cel mai mare dintre fraţi, după legile de atunci, fusese obligat să facă armată pen­tru toţi. Plecase cu cal cu tot, spre Botoşani şi de aici spre Roman, apoi mai departe, ajungând în Giurgiu cam la 200 de săbii. S-au unit cu alte vreo 200 de lănci şi împreună au trecut podul peste Dunăre sub privirile Domnitorului Carol. Au trecut de Rusciuc, Biela şi au în­tâlnit armata rusească şi bulgărească.

M-a luat de subţiori şi m-a ridicat în bagdadie : ,,Să creşti mare măi Gheorghiţă şi să nu uiţi că eşti nepotul meu”.

Apoi îmi povesti despre întâmplările de atunci şi des­pre oamenii din Horlăceşti, Brăeşti, Liveni şi alţii de prin meleagurile noastre, care cu Regimentul 8 Dorobanţi de linie, din Dorohoi, luptaseră cu turcul, mulţi închizând ochii pe acolo.

La parada ce a avut loc cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la 77, am defilat şi noi „curcănaşii”, nepoţii celor de atunci, şi toată lumea a spus că noi am defilat cel mai bine, mai bine chiar decât armata. Aşa au spus.

Sub influenţa instrucţiei şi a zidirii voievodale, sub straşina căreia trăiam, desigur că jocul nostru preferat era de-a războiul. Câmpul de bătălie era un teren viran, aflat lângă biserică, unde strada Războieni dă în Calea Naţională. Se afla acolo o movilă înaltă de nisip, tocmai bună de a fi pe rând, când Plevna când Smârdan, când Griviţa.

De cum terminam lecţiile, acolo eram toată liota de copii. Cei care urcau pe movilă erau „turcii”, cei care ata­cau „românii”.

Şi se dovedea că ştiam tactică nu glumă, că întotdeauna în redută se aflau mai puţini apărători decât cei care atacau.

Cei din redută strigau „Alah” cei ce atacau „Uraaa”. Lupta se termina totdeauna cu victoria românilor. Într-o duminecă, pe la început de martie 1907, către prânz, când „românii” atacau puternic „Griviţa”, ţipând cât îi ţinea gura, iar „turcii” îl chemau în ajutor pe Alah, auzim tot nişte strigăte şi mai puternice, bărbăteşti, ce veneau dinspre Podul de Piatră : „Jos moşierii”, „Să plece arendaşii”, „Vrem dreptate”, „Vrem pământ”…

Speriaţi am lăsat lupta neisprăvită şi ne-am strâns grămadă, pitiţi după movila de nisip.

Pe stradă veneau buluc vreo şase-şapte sute de ţărani, cu coase, ciomage, topoare, hârleţe, ţăpoaie. Mergeau că­tre Prefectură.

După ce au trecut de noi, am fugit toţi de acolo spe­riaţi, către casele noastre.

Spre seară am aflat că erau ţărani de prin Flămânzi, Frumuşica, Cristeşti, Coşula, Zăiceşti, ce porniseră răs­coală, ca să li se uşureze învoielile cu moşierii şi să li se dea pământ, că ajunşi la Prefectură, a ieşit armata şi au fost morţi şi au fost răniţi, durere şi lacrimi.

Îndată după 5 martie, ziua când la Botoşani au căzut primii răsculaţi ucişi de armată, Nicolae Iorga a publicat rugăciunea şi blestemul cutremurător intitulat : „Dum­nezeu să-i ierte”.

Rugăciunea era făcută „pentru cei patru ţărani ro­mâni împuşcaţi în oraşul românesc Botoşani, de oastea românească”, şi „pentru ostaşii noştri care de frica po­runcii, au împuşcat pe fraţii lor, cel mai greu păcat ce poate împovora o inimă omenească”.

Blestemul era adresat „autorilor morali, adevăraţii res­ponsabili de această crimă”.

Când m-am dus acasă în vacanţă, totul se terminase, dar oamenii încă mai scrâşneau. Nici tata nu era mulţumit, dar el privea altfel cele întâmplate. Nereuşita îl durea, dar îi dădea speranţa că lupta nu fusese în zadar.

Cartea îi fusese de folos şi tata intuise bine atunci… dar cum a înţeles el în 1942, în plin succes al nemţilor, că Germania va pierde până la urmă războiul?

După ce am absolvit şcoala primară, am dat examen şi am reuşit la liceu. Aveam să port uniforma Liceului Laurian din Botoşani. Când s-au început cursurile, tata m-a dus până în faţa unei uşi. Pe săli erau alţi părinţi şi alţi copii. S-a apropiat un vârstnic cu pârul alb. Tata l-a salutat şi i-a spus că i-a fost elev cu 35 de ani mai în urmă. Profesorul a tresărit şi i-a întins mâna. Apoi tata i-a explicat că fostul elev de atunci se numea Răţoi, iar cel de acum se numeşte Răţescu şi e fiul său.

Profesorul s-a uitat lung la mine, la tata, apoi s-au privit amândoi tăcuţi, parcă numărând în gând şirul unor ani greu de socotit… ,,Să trăieşti copile, mi-a spus, să fii cuminte şi să te sileşti la învăţătură, ca să fii mândrie ta­tălui tău” după care luându-şi rămas bun, profesorul Mărgineanu a plecat mai departe pe sală, tata în oraş, iar eu am călcat pragul clasei întâia.

Uniforma liceului era sobră, de culoare bleumarin. Tunica cu guler înalt pe gât, închisă până sus, avea cu­sute pe manşete în unghi ascuţit, cu vârful în sus, trese înguste sau galoane late, după clasa în care se afla cel ce o purta. Cursul inferior purta trese, cursul superior galoane şi trese. Şapca avea o bandă bleu, la care cei din cursul superior adăugau şi un fir auriu. Nimeni nu avea voie să poarte haine civile şi nimeni nici nu simţea nevoia; uniforma era purtată cu demni­tate şi dădea fiecăruia personalitate.

Pentru întărirea disciplinei şi dezvoltarea bunei cu­viinţe şi a respectului faţă de alţii, elevii cursului infe­rior erau obligaţi să-i salute pe cei din cursul superior, atât în şcoală cât şi în afara ei. Disciplina şcolară pregătea viitoarea disciplină socială.

Liceul participa la toate aniversările istorice, Ziua Unirii, Ziua Independenţei, precum şi la toate acţiunile de tradiţie ale oraşului, cum era „întâi de mai”, sau pri­mirea lui Iorga şi Enescu.

În vara anului 1908, mi-a fost dat să-l văd pentru prima oară pe Enescu, la Dorohoi la locuinţa unchiului său, părintele Ion Enescu, parohul bisericii Sfântul ,,Niculai”.

Mergeam cu tata către centrul oraşului. Când am ajuns în dreptul casei, tata a încetinit pasul şi scoţându-şi pălă­ria spuse cele de cuviinţă preotului care se afla în curte.

Părintele i-a răspuns şi l-a poftit să intre. Şi-au strâns mâna iar eu i-am sărutat dreapta.

Pe părintele Enescu îl mai văzusem, dar cu el în curte mai erau doi bărbaţi pe care eu nu îi cunoşteam. Unul era vârstnic, cu părul alb, cu cioc tot alb, înalt şi voinic, celălalt tânăr şi nespus de frumos, cu ochii mari căprui şi părul negru.

Tata le-a dat şi lor bineţe, iar cel vârstnic dând mâna tatei i-a spus : „Iată-l pe fiul meu, despre care îţi vor­beam că e când la Viena când la Paris”. Tata a dat mâna şi cu cel tânăr.

Am înţeles că bărbatul cel vârstnic era boierul Costache Enescu de la Liveni, iar cel tânăr fiul său George, care era mândria plaiurilor noastre.

Boierul Costache Enescu se cunoştea cu tata de la nişte vânători mai vechi făcute împreună, iar tata avea pentru el stimă atât pentru faptul că, deşi boierul urmase Seminarul de la Socola, renunţase la preoţie, cât şi pen­tru faima de care se bucura fiul său în întreaga lume.

Pe mine însă nu m-au prea băgat în seamă. Au înce­put a discutat cu toţi despre câmp, vreme şi recolta care se apropia de strâns. Eu eram numai ochi şi urechi la tânărul Enescu, care asculta la cele ce se vorbeau. Nu mai văzusem niciodată un om aşa de frumos. El a obser­vat şi s-a apropiat de mine. „La ce şcoală înveţi ?” „La Liceul Laurian din Botoşani” am îngăimat cu voce în­ceată.

„Bravo, mi-a spus Enescu, să te sileşti să înveţi bine”. I-am promis, afirmând repetat din cap. Şi pentru că tata tocmai spunea cele de bun rămas, George Enescu a în­tins şi a dat mâna cu mine. Nu ştiu de voi fi spus ceva, rămăsesem cu privirea agăţat de ochii lui şi simţeam că mă ia aşa… un fel de ameţeală.

Aveam 11 ani. George Enescu 27.

Enescu venea de obicei la Botoşani cu un tren spre seară. Purta cu el cutia cu cele două viori Guarnieri. El nu cânta pe Stradivarius. Avusese un Stradivarius cum­părat cu 19.000 lei aur, dintre care 10.000 strânşi de către un comitet condus de soţia lui Spiru Haret, dar după câteva luni, neplăcându-i cum sună vioara, a înlocuit-o-pentru totdeauna cu Guarnieri.

Pe peronul gării era aşteptat de către Primarul ora­şului, oficialităţi, cetăţeni şi o orchestră din cei mai buni muzicanţi ai urbei. Cobora din tren în acordurile unui marş. Primarul îi spunea cele cuvenite pentru sosire, după care orchestra cânta Rapsodia a doua. Enescu pri­vea atunci către biserica Popăuţi, ctitoria lui Ştefan cel Mare şi mai departe peste dealuri, unde cei ce îi inspi­raseră rapsodiile mai trudeau încă pe ogoare.

Mulţimea păstra o linişte adâncă.

Când orchestra termina, în uralele care nu mai con­teneau, era condus în piaţa din faţa gării. Dar aici eram noi elevii, care aplaudam cât ne ţineau puterile.

Enescu era impresionat şi transfigurat de emoţie.

Apoi urca în cupeul de la scara gării. Dar elevii din clasele mai mari, doar atâta aşteptau. Deshămau caii şi în fruntea alaiului purtau ei cupeul, până în centrul ora­şului, în urale care nu se mai sfârşeau.

În centrul oraşului, alţi elevi din cei mai voinici se adunau şi făceau cu spatele lor un pod viu, pe care Enescu era purtat până la biserica Sfântul Gheorghe.

În faţa bisericii se urca iar în cupeu şi de data aceas­ta tras de cai, pornea către casa lui Ciomac, unde găzduia totdeauna.

Amfitrionul îl aştepta în capul scării, intrau toţi în casă, dar mulţimea nu se împrăştia, ci ovaţiona înainte.

Atunci Enescu apărea pe terasa casei, cu capul gol, şi cu vioara în mână. Se făcea o linişte desăvârşită şi în înserarea care se lăsa maestrul începea să cânte pentru cei mulţi. Şi cei mulţi înmărmureau. Cântecul îi vrăjea pe toţi.

Când termina de cântat, ridica vioara şi arcuşul în semn de mulţumire şi intra în casă.

Din prag se adresa elevilor : „Băieţi la 9 la teatru”. Eram invitaţii lui Enescu. Galeria era rezervată din timp, gratuit pentru noi elevii liceului.

Sosirea lui Nicolae Iorga constituia deasemeni un alt mare eveniment. În gară la fel era aşteptat de către oficialităţi, de profesorii şi elevii liceului, de sute de ce­tăţeni şi chiar de ţărani din împrejurimi.

La ieşirea din gară se pornea alaiul, având în frunte elevii cursului superior şi profesorii, după care venea trăsura Primăriei în care se afla oaspetele însoţit de primar, iar în urmă elevii din cursul inferior, cetăţenii şi toţi cei aflaţi la sosirea trenului.

Alaiul se îndrepta spre centrul oraşului, pe Calea Naţională, pe la Poştă, spre Podul de Piatră, iar de aici, în deal la liceu.

Pe tot parcursul era ovaţionat. Urale ca: „Trăiască Nicolae Iorga…” „Trăiască apostolul neamului…”, „Trăiască fiul Botoşaniului…”, nu mai conteneau.

Ajungând la liceu, Iorga era înconjurat de profesori şi condus pe scara de onoare în cabinetul directorului.

Către ora 12 conferenţia.

Aula liceului devenea neîncăpătoare. În primele rân­duri se aflau cadrele didactice de la toate şcolile, apoi părinţii şi elevii care stăteau câte doi pe un scaun. Uşile aulei erau larg deschise pentru cei care ne mai având loc în sală umpleau şi holul mare.

Când apărea Iorga, încadrat de directorul liceului şi de fostul său profesor de română, Nicolae Răutu, lumea se ridică în picioare ovaţionând. Aplauzele se auzeau până în stradă. Se făcea apoi linişte şi Iorga începea să vorbească.

Avea o dicţie unică, cuvintele aveau o intonaţie, o muzicalitate aparte, iar fraza de obicei foarte lungă se alcătuia fără nici un efort. Ştia să cucerească publicul şi să-l vrăjească.

Era un dar al său înăscut şi nu apela la nici un fel de artificiu oratoric. La sfârşit, în ovaţii de nedescris, pă­răsea aula modest şi simplu, ca şi cum nimic nu se întâmplase, ca şi cum nu lăsa în urmă un auditoriu fascinat.

Seara conferenţia la teatru.

Cele mai frumoase amintiri din liceu sunt cele despre profesori. Acei oameni minunaţi care s-au străduit oră cu oră, zi de zi, ani la rând, dăruind ştiinţa lor, pentru ca să ne ridicăm şi noi oameni.

Acei dascăli care întotdeauna şi pretutindeni au în­cărunţit înainte de vreme.

Timp de aproape treizeci de ani a predat muzica la Liceul Laurian, profesorul Victor Fleury.

De pe ce meleaguri venise la Botoşani şi de ce na­ţionalitate era, nu ştia nimeni. Era un bărbat frumos, înalt, distins, cu o mustaţă mare în şfichi şi cu părul negru, cănit.

Călca rar, cu paşi mari, îndesaţi, purta o redingotă neagră şi o pălărie cu boruri foarte mari. Saluta şi răspundea cu mişcări largi de cavaler medieval.

Nu pretindea să avem cărţi de muzică, ci doar o bro­şurică de vreo 10—12 file, care cuprindea câteva noţiuni elementare de muzică, precum şi câteva cântecele, bine­înţeles compoziţii proprii, intitulate : Alfabetul, Moşul şi baba, Marş Napoleon şi altele cam tot aşa. Păcat că nu le-aţi putut asculta vreodată…

O broşurică de asta costa cam 70 de bani. Cine nu cumpăra ?

Vorbea stâlcit româneşte şi întreaga lui fiinţă exprima bunătate.

Muzică nu prea ştia şi orele lui erau o desfătare pentru noi.

La fiecare oră, cum intra în clasă, începea să ne ci­tească din catalog notele pe care le aveam la alte obiecte.

După ce termina de citit ultima notă, închidea cata­logul, scotea din cutie o vioară, la cuiele căreia era legată o fundă mare roşie şi ne îndemna. „No acu cântam Mo­şul şi baba. Dădea tonul cu un arcuş tras cu nădejde pe strune şi… începea schiorlăiala..

Încheierea mediilor se făcea în ultima oră a trimestru­lui cu o singură notă care se dădea atunci şi care era şi notă şi medie.

Eram strigaţi după catalog, cel strigat mergea la catedră, se oprea milităreşte şi striga : Prezent.

„Mă parlac, îl întreba don Fleury, tu la cor o cântat ?”

,, Cântat don Fleury.”

,,Bini. Zeşiu.” şi chema un altul. ,,Tu la cor o cântat ?” „Nu don Fleury”. „Bini. Noua.”

Şi tot aşa, în fiecare an, noi aveam numai de „zeşiu” şi „noua” la muzică, deşi eram toţi „tufă de Veneţia”.

Uneori se întâmpla, ca cine ştie cum, să-l supere vreun elev.

Atunci numai ce-l auzeai pe don Fleury : „Ma parlac, iu pi Iorga ţi dat afară, da pi tini nu ţi-o da?” La această ameninţare vinovatul îndemnat anume cu voce tare de către colegi, se ducea la catedră şi ori îi săruta o mână pe furiş, ori cădea în genunchi şi cerea teatral iertare. Şi bunul don Fleury ofta adânc şi zicea : „Bini iu ţi ert la tini, nu vreau fac superare la părinţi, da tu nu mai superat la mini mai mult”.

Dar care era povestea cu Iorga ?

Academicianul Barbu Teodorescu, în lucrarea sa „Oa­meni de seamă” arată ca elevul Iorga, când era în clasa a cincea a fost eliminat din liceul Laurian, deoarece nu l-ar fi salutat pe profesorul Fleury şi că acesta ofensat l-a reclamat directorului cerându-i satisfacţie.

Directorul a convocat consiliul profesoral, care a hotă­rât imediat eliminarea elevului Iorga pentru gravă indis­ciplină.

S-a petrecut asta în anul şcolar 1885—1886.

De la profesorul de franceză Ariton Iacobeanu, cunosc o altă variantă, pe care mi-a povestit-o în 1926, când, locote­nent fiind, călătoream împreună în trenul de Bucureşti.

Profesorul de istorie al elevului Iorga din acel an, nou venit la liceu, a dat într-un trimestru la teză un subiect pe care Iorga l-a dezvoltat mai mult decât foarte bine.

Când profesorul a adus tezele, Iorga vede pe teza lui nota 6.

Nemulţumit se duse la catedră şi îl întrebă pe profesor dacă teza lui a fost citită cu atenţie. Profesorul surprins de asemenea îndrăsneală, îi răspunde tăios că a citit-o cu destulă atenţie.

„Şi atunci numai 6 merită această teză?” îl întrebă Iorga.

„Dacă am pus 6, înseamnă că atâta merită” a răspuns profesorul, la care Iorga ripostează: “Atunci domnule profesor unul din noi doi nu ştie istorie.” şi rupând caietul l-a aruncat la picioarele profesorului.

A urmat eliminarea. La consiliul profesoral doar pro­fesorul Răutu l-ar fi susţinut pe Iorga.

Se prea poate să fi coincis ambele motive, după cum se poate ca adevăratul motiv, către care înclin şi eu, să fie cel cu teza, iar Fleury să fi votat doar pentru eliminare.

De altfel şi pedeapsa dată, presupune o faptă foarte gravă, iar Fleury nu era profesorul care să ceară satisfac­ţie directorului, ei îşi rezolva singur, în felul lui, „acci­dentele” cu elevii.

Profesorul Iacobeanu a fost până la sfârşitul vieţii în strânse relaţii cu Iorga, pe care-l găzduia întotdeauna la el când venea la Botoşani şi desigur cunoştea întâmplarea chiar din gura savantului.

Oricum, Fleury folosea în orice împrejurare versiunea sa, care îl avantaja, iar Iorga a terminat liceul la Iaşi, pe cheltuiala în galbeni a boierului Ciomac.

Şi într-o zi a venit şi pensionarea lui don Fleury, iar după o jumătate de an, într-o frumoasă zi de primăvară, întreg liceul, profesori şi elevi cu steagul liceului în frunte îl purtam, pe ultimul său drum, spre cimitirul Eternitatea.

De pe ce meleaguri o fi venit don Fleury şi de ce tocmai la Botoşani nimeni nu ştia, dar ştiam toţi că ne despărţim pentru totdeauna de un om şi un prieten minunat.

Catedra de muzică fiind acum liberă, a venit de la Liceul Grigore Ghica Vodă din Dorohoi, profesorul Grigore Posluşnicu.

Un om energic cu o voce baritonală, cu un păr bogat şi blond ce-l purta vâlvoi ca Barbu Delavrancea. Era tobă de carte.

Când a văzut halul de neştiinţă al elevilor a umplut cataloagele cu 3 şi cu 2.

Alarmaţi directorul liceului, profesorii, diriginţii au intervenit explicându-i motivele dezastrului şi cerându-i înţelegere.

Săracul don Fleury…

Şi profesorul Posluşnicu a început o muncă titanică, întrebuinţând cât mai cu folos fiecare minut de clasă, adăugând şi ore suplimentare, pe care se străduia să le re­alizeze cât mai atrăgătoare.

Încet, încet situaţia s-a îndreptat, mediile urcând la limita necesară promovării.

A concurat la Bucureşti cu imnul „La arme” pe ver­surile poetului Şt. O. Iosif, şi sunt convins şi acum că nu a luat premiul întâi, pe care îl merita din plin, numai da­torită faptului că cel care l-a luat era din Bucureşti, iar Grigore Posluşnicu din fundul Moldovei.

Noi însă cântam imnul lui Posluşnicu, deşi luase premiul doi, pentru că era mult mai frumos şi mai răscolitor decât al lui Castaldi. Profesorul Posluşnicu a fost şi auto­rul marei lucrări „Crestomaţia muzicii româneşti” prima carte de acest fel, care complecta un mare gol în mişcarea muzicală românească.

În certificatul de naştere al lui Iorga este arătat că tatăl său era de profesie avocat. Şi aşa se ştie până în ziua de azi.

Încă din liceu, când eliminarea lui Iorga fusese mult comentată, am auzit precum că tatăl său nu ar fi fost avocat, ci administrator de plasă, cu dreptul de a pleda la judecătoriile de ocol şi numai la acestea, asa cum îngăduia legea pe atunci. Şi se pare că acesta ar fi adevărul.

Tatăl lui Iorga a murit la numai 38 de ani, iar soţia sa a rămas cu o pensie de 60 Iei pe lună. De la cine? Avocaţii, pe atunci, nu ieşeau la pensie de nicăieri şi ca atare nu aveau pensie nici ei și cu atât mai puţin urmaşii lor.

O pensie nu putea fi dată decât fie de Primărie, fie de către stat.

Primăria Botoşani, de atunci dăduse după multe inter­venţii şi dezbateri o biată şi de scurtă durată pensie lui Eminescu, care se afla la boală şi care era deja Eminescu. Cu atât mai puţin nu cred ca Primăria să o fi ajutat pe mama lui Iorga, el fiind pe atunci, doar un copil de 5 ani şi nu marele Iorga.

Deci nu rămâne decât că pensia a fost acordată de stat.

Apoi filotimia moşierului Ciomac, care a întreţinut lunar cu câte 4-5 galbeni studiile lui Iorga la Liceul din Iaşi, ne poate ajuta şi pe noi. Oare nu cumva moşia lui Ciomac era în plasa ce fusese administrată de către tatăl Iui Iorga ?

Desigur acestea toate nu impietează cu nimic biografia lui Iorga, poate sunt simple speculaţii, dar cred că pot fi şi o idee pentru eventuale cercetări privind familia sa, dacă aceasta ar fi de vreun folos.

În ceea ce mă priveşte, dintre toate materiile care se făceau la liceu, se pare că mai multă înclinare aveam către muzică şi istorie.

Astfel am învăţat singur să cânt la vioară, iar în clasa a cincea am fost trimis la Bucureşti la tradiţionalul concurs al Tinerimii Române, prezentându-mă la istorie şi luând o menţiune.

Într-o zi plimbându-mă împreună cu mai mulţi elevi prin Bucureşti, aproape de Ateneu, pe Calea Victoriei, a apărut în faţa noastră un domn înalt, foarte elegant îmbrăcat, cu o pălărie cu borul exagerat de mare, călcând grav şi cu o prestanţă remarcabilă.

Atrăgându-mi atenţia, dintre atâţia pietoni, am întrebat pe colegii bucureşteni, ghizii noştri, dacă îl cunosc. „Desigur, e domnul Niculescu Magnificenţiu poreclit şi „Imperatorul artelor”. De ce ?

Avea un nemaipomenit talent la desen. Putea cu uşu­rinţă imita o bancnotă a Băncii Naţionale, atât de perfect încât nu era deosebită de una originală.

Aducându-se posibilitatea sa, la conducerea băncii, aceasta spre a nu avea complicaţii i-a făcut un salariu lunar, destul de substanţial, spre a-l îndepărta de orice tentaţie.

Mai târziu am aflat că Imperatorul artelor realizase printre altele şi planurile unui pod peste… Oceanul At­lantic, planuri care însumau peste 100 de metri de hârtie de calc şi pe care le-a prezentat Preşedenţiei Consiliului de Miniştri spre a-i fi achiziţionate.

Aşa ceva şi azi ar cauza priviri pătrate zâmbete şi anumite semne… dar atunci ?

De complezenţă, autorul a fost lăudat, iar planurile au fost respinse.

Se spune că Magnificenţiu nu s-a lăiat învins si s-a prezentat cu planurile la Paris.

Francezii le-au considerat şi ei irealizabile dar le-au cumpărat pentru îndrăsneala ideii, păstrându-le în depozit.

După ani de zile am văzut la o nepoată a sa, doctoriţa Margareta Tasssi, azi la Roma, două diplome, format foarte mare, pe care Imperatorul artelor le obţinuse în Statele Unite ale Americii, una din februarie 1898, din partea oraşului Saint Louis.

UNITED STATES OF AMERICA ST. LOUIS

Diploma of honor for

Geographical engineer to Mr. Teodor Niculescu.

City St. Louis                                 Fbr. 18 th. 1898

This is of certify that Mr. Theodor Niculescu has executed a topographical map and plan of part of St, Louis, workway executed in a very artistic manner and is very satisfactory to the departament.

10 iscălituri                                                                             stampilă metalică

ştampilă metalică                                                                             (timbru sec)

(timbru sec)                                         cu o panglică drapel tricolorul românesc.

cu o panglică drapel a Statelor Unite.

(Se certifică prin aceasta că domnul Th. Niculescu, a executat harta topografică şi planurile unei părţi a ora­şului St. Louis, care au fost executate într-o manieră foarte artistică şi foarte satisfăcătoare pentru departament.)

O altă diplomă din septembrie 1900 din partea oraşu­lui Jersey.

UNITED STATES OF AMERICA JERSEY CITY N.T.

This Diploma

Is to certify Theodor Niculescu has presented himself to the engeneering departa­ment of this City, for the purpose of showing his capabilites as an enginer, His work was scientifically executed and proves that Mr. Niculescu is an eminent and expert topographical engineer.

14 iscălituri                                                             21 sept. 1900

ştampila metalică

(timbru sec) cu panglică drapel a Statelor Unite.

(Această diplomă este spre a dovedi că Theodor Nicu­lescu s-a prezentat la departamentul de inginerie al acestui oraş cu scopul de a-şi arăta aplicaţiile sale ca inginer. Lucrarea sa a fost executată ştiinţific dovedind că domnul Niculescu este un eminent şi expert inginer topograf).

Deci încă în secolul trecut o parte a unui oraş american era construit după planurile unui inginer român din Ro­mânia.

Tot nepoata, acestui inginer român, mi-a spus în ce consta şi îndrăsneala ideii podului de peste Atlantic.

Nu lungimea de peste 4000 de kilometri, ci faptul că picioarele podului erau proiectate pentru a sta nu pe fundul oceanului, mişcările tectonice periclitând securitatea podului, ci pentru a se sprijini pe sfere din mercur stabi­lite la o anumită adâncime, prin raport de densitate.

Nu ştiu dacă tehnic această rezolvare e sau nu o fan­tezie (cred că pe pământ nici atunci şi nici astăzi nu se află atât mercur cât ar fi necesar podului) dar ceea ce se pare a pune pe gânduri este precizarea pe care Magnificenţiu a făcut-o, că podul va putea fi realizat atunci când omul va reuşi să ajungă pe alte planete, de unde să aducă mercurul necesar pentru construirea podului său.

Azi realizarea acestei previziuni devine posibilă şi s-ar putea ca, în cine ştie ce viitor, să se întindă un pod peste Oceanul Atlantic, idee şi proiect al unui inginer român.

*

Anul 1914 aduce în Europa mari frământări.

Ideia autodeterminării, interese politice şi economice, nu aşteptau decât un pretext pentru deslănţuirea unui răz­boi.

Şi acesta a venit în iulie ’28: „Atentatul de la Sarajevo”.

Europe se împarte în două tabere : – Puterile centrale : Germania şi Austro-Ungaria, iar Franţa, Anglia, Belgia, Rusia, Serbia şi Muntenegru – Puterile înţelegerii.

România e neutră, dar se pregăteşte pentru orice even­tualitate. Două curente se străduiesc să dirijeze această „eventualitate”. Cel germanofil, şi cel francofil, susţinut de întregul popor, deoarece numai prin alipirea la Puterile înţelegerii se putea realiza idealul nostru de veacuri, uni­rea tuturor românilor.

Pregătirea opiniei publice pentru intrarea într-un război de întregire începuse chiar din primele zile şi avea să se intensifice în timp. Profesorii ne vorbeau la ore despre unirea românilor, despre România Mare. În întruniri publice oratori de frunte vorbeau despre dreptatea cauzei noastre. Am ascultat oratoria furtunoasă a lui De­lavrancea, pe marele patriot Nicolae Filipescu, pe Octavian Goga, pe preotul Lucaci.

Elevi şi actori recitau cu înflăcărare versuri patriotice, militari convingeau despre necesitatea intrării noastre în război şi încredinţau mulţimea despre victoria noastră.

Zilnic se cânta imnul „La arme”. Era o trăire generală de înălţătoare simţăminte patriotice.

„Liga Culturală” prezidata de Nicolae Iorga activa din plin, deasemeni presa ţinea publicul la curent cu situaţia fronturilor.

Iorga cutreiera ţara de la un capăt la altul, fascinând cu verbul său. „Apostolul neamului” făcea apostolat patri­otic de înaltă incandescenţă: „Poporul păstrează aminti­rile sale în sufletul său, din tată în fiu… pe umerii popo­rului se sprijină statul… El poartă azi steagul existenţei şi el va purta mâine drapelul ţării în mâinile sale, pe câmpurile de bătălie..”

Împreună cu colegi de ai mei, V. Gheorghiţă, Alexa, S. Stârcea, Manoliu, sau Zămoşteanu, recitam în faţa co­legilor sau, pornind cu bicicletele, în faţa sătenilor de prin satele apropiate, versuri care scormoneau cenuşa ce acoperea de atâtea secole jăratecul unirii cu fraţii noştri de dincolo de munţi şi din celelalte provincii furate în timp de lotri.

În vacanţă, la Broscăuţi, fie sub mărul din grădina casei, fie pe la alţi consăteni, elevii satului, ţineam întru­niri literar-patriotice. Sub mărul casei noastre erau nelipsiţi, ulteni megieşi, tata şi bădia Alecu Anistoroaie, un real talent poetic, care vorbea în versuri cu uşurinţa cu care alţii nu pot vorbi nici în proză.

Ştia o mulţime de poezii de ale lui Alecsandri, Coşbuc, Vlahuţă.

Când declama din Eminescu se transfigura. Recitam cu toţii şi discutam până noaptea târziu, înflăcăraţi de pers­pectiva unirii.

Tata ne citea din Bălcescu.

Începând din 1915 în licee s-a introdus „Cercetăşia”, organizaţie de tineret cu scopul de a-l pregăti moral şi practic pentru activităţile ce le pretindea spatele frontului.

S-au înscris toţi elevii. Încă din toamna lui 1914 mulţi absolvenţi ai liceului au pornit către şcolile militare, iar la regimente înscrierile de voluntari creşteau zilnic.

Toţi ardeam de nerăbdare să înfăptuim cât mai curând România Mare a tuturor românilor.

În primăvara anului 1914, Iorga a venit la Botoşani şi ca de obicei a tras la prietenul său profesorul Ariton Iacobeanu, doctor în litere de la Bruxelles.

După cină şi conversaţia de digestie, pe la vreo 10—11 de noapte, oaspetele este condus la culcare. Pe aproape de miezul nopţii, gazda observă lumină în camera lui Iorga. Bănuind că o fi adormit cu lumina aprinsă, profesorul laco­beanu deschide uşor uşa, cu gândul de a stinge lumina, pentru ca oaspetele să se odihnească mai bine. Dar Iorga nu doarme, ci scrie la masă. Iacobeanu îşi explică prezenta, cere scuze pentru deranj, Iorga promite că se culcă ime­diat şi gazda se retrage.

Pe la vreo două din noapte însă, în camera lui Iorga tot lumină.

Descumpănit lacobeanu se duce din nou şi deschide şi mai binişor uşa. Iorga tot la masă. Scrie.

— Domnule profesor, e ora două, sunteţi obosit.

— Iaca mă culc, iaca mă culc, îi răspunde bine dis­pus Iorga, dar să ştii că n-am stat degeaba. Am scris ultimul act, ca să sfârşesc piesa asta. De altfel patru ore de somn, cât mai am, îmi ajung. Niciodată nu am dormit mai mult. Şi s-a culcat.

A doua zi a ţinut două conferinţe, la liceu şi la teatru cu subiecte total diferite.

Nu mai ţin minte despre ce piesă mi-a vorbit profe­sorul lacobeanu, dar controlând cronologic, se pare a fi vorba despre piesa în versuri „Constantin Cantemir”.

Dacă despre piesa în cauză mai poate fi discuţie, în ceea ce priveşte faptul că Iorga dormea în mod obişnuit maximum patru-cinci ore pe noapte, nu mai poate fi nici o îndoială.

După zeci de ani şi foarte mulţi de pensie, activând la Cenaclul literar al Veteranilor militari „Vasile Cârlova” din Bucureşti, am cunoscut pe profesorul universitar, doctor docent, Dan Smântânescu, fost timp de 10 ani secretar a lui Iorga, care public a confirmat acest lucru. Profesorul Dan Smântânescu a relatat şi despre rapidi­tatea cu care Iorga scria sau citea o carte.

Mi s-a confirmat atunci şi o întâmplare, pe care o ştiam, cu Iorga la Leipzig.

*

La Leipzig, Iorga şi-a luat doctoratul în litere:  Aproape zilnic un student frumos şi înalt, cu o bogată barbă neagra, era văzut intrând într-un    anticariat şi ieşind cu două-trei cărţi sub braţ, pe care a doua zi le aducea înapoi pentru a lua altele.

După ce a făcut tot felul de calcule, anticarul a ajuns la concluzia că nu se pot citi două-trei volume peste noa­pte. Drept pentru care, într-o zi când studentul a venit din nou pentru a schimba cărţile, cu jena cuvenită, l-a între­bat dacă el le citeşte sau ce face cu ele? Studentul a răspuns că de bună seamă le citeşte.

Anticarul neîncrezător l-a rugat atunci să-i povestească măcar cuprinsul unei cărţi.

Fără nici o ezitare tânărul i-a rezumat cuprinsul tuturor cărţilor.

Este lesne de înţeles cum a rămas anticarul şi de ce a vrut să afle cine e şi de unde e studentul.

— Sunt din România şi mă numesc Nicolae Iorga. Din clipa aceea au rămas prieteni.

Astăzi ştim că există creiere care rezolvă unele ope­raţiuni matematice mai repede decât calculatoarele, dar mai ştim că şi Iorga citea o carte în mai puţin de o jumătate de oră. Citea dintr-o privire câte o pagină în­treagă.

Dacă cineva îl vedea citind, era convins că  savantul doar răsfoieşte cartea, aşa de repede întoarcea filele.

Se explică deci cum a putut citi mii de volume pentru a putea scrie la rândul său 1200 de cărţi diferite şi peste 25.000 de articole pentru ziare şi publicaţii.

Confirmarea cea mai temeinică ne-o dă şi faptul că în 1923, şi-a dăruit Ministerului Instrucţiunii Publice, biblioteca personală cu peste 10.000 de cărţi, gata citite desigur, şi că Istoria Românilor pentru liceu, însumând 381 de pagini, a dictat-o în 28 de ore, câte şapte ore în patru duminici.

*

Cu toată rigiditatea şi de acum de cunoaştere publică, consider că o sumară totalizare matematică a activităţii lui Iorga, va contura cu mai multă precizie genialitatea sa:

  • în 1889 student al Facultăţii de Istorie şi litere din Iaşi, dă în luna decembrie 27 de examene şi absolvă într-un singur an facultatea, obţinând cu „magna cum laudae”, licenţa;
  •  La 18 ani este numit profesor de liceu;
  • Se specializează la Paris şi Leipzig, cercetează 9 arhive şi biblioteci din Franţa, Anglia şi Germania şi poartă corespondenţă cu alte 7 arhive din Italia;
  • Doctor în istorie, literatură şi filozofie, este numit profesor universitar la numai 23 de ani;
  • A predat la 7 universităţi din străinătate;
  • A ţinut prelegeri şi conferinţe la 19 universităţi din ţară şi străinătate printre care : Oxford, Bruxelles, Geneva, Upsala, Roma, Milano, Madrid, Atena;
  • La 27 de ani membru al Academiei Române;
  • Doctor „honoris cauza” la 12 universităţi din ţară şi străinătate;
  • Membru activ corespondent al 11 Academii (Italia, Franţa, Suedia, Grecia, Chile ş.a.);
  • A întemeiat şi organizat peste 15 societăţi, institu­ţii şi aşezăminte de cultură (Liga Culturală, Teatrul Ligii Culturale din Bucureşti, azi Teatrul Lucia Sturza Bulandra, Universitatea Populară din Vălenii de Munte, Şcoala Română de la Fontenay—aux—Roses, Casa româ­nească din Veneţia, Fundaţia N. Iorga, Academia Română de la Roma) ş.a.;
  • A întemeiat şi condus 13 reviste şi publicaţii (Neamul românesc literar, Neamul românesc pentru popor, Ra­muri, Universul literar, Revista istorică);
  • A colaborat la peste 80 de publicaţii din care peste 30 din străinătate (Grecia, Franţa, Polonia, Germania, Elveţia, Yugoslavia, Italia, Anglia, Suedia, Statele Unite ale Americii etc.);
  • Cunoscător a 20 de limbi străine vechi şi moderne;
  • A activat în peste 12 domenii (istorie, scriitor, poet, folclorist, critic literar, ziarist, dramaturg, filozof, eseist, sociolog, estet, orator);
  • Onorat cu nenumărate decoraţii şi ordine româneşti şi străine (Steaua României, Legiunea de onoare, Ordinul „Leul alb”, Polonia Restituta, Ordinul Alfons al II-lea, Colanul Ordinului Ferdinand, Marele Cordon Vitard, Cola­nul Carol I ş.a.)
  • Totalizând, geniu, mare patriot, personalitatea cea mai universală în cel mai universal sens al cuvântului pe care a dat-o până astăzi poporul român.

Pentru toate acestea declarat „Fenomenul Iorga”.

La moartea sa aproape 50 de universităţi şi instituţii superioare de cultură, de pretutindeni, au arborat drapele în bernă.

Biserica Rusă va rupe comuniunea DOAR cu Arhiepiscopul Greciei și cu cei care vor recunoaște pe schismaticii ucraineni

Redăm mai jos Declarația Sinodului Bisericii Ruse din data de 17 octombrie a.c., tradusă după două versiuni, grecească și engleză.

Pe 17 octombrie 2019 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Rusiei, care s-a adunat în ședință, a adoptat o declarație cu privire la situația care s-a format în Biserica Ortodoxă a Greciei după desfășurarea întrunirii extraordinare a Sfântului Sinod al Ierarhiei pe 12 octombrie 2019 despre problema bisericească ucraineană (proces verbal nr. 125).
Membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Rusiei au luat la cunoștință actele postate pe mijloacele de informare în masă ale întrunirii Sfântului Sinod al Ierarhiei Bisericii Ortodoxe a Greciei din 12 octombrie 2019 și îndeosebi Comunicatul Sinodului și Referatul Preafericitului Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia pe tema «Autocefalia Bisericii Ucrainene», prin care propune «recunoașterea… autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Republicii independente Ucraina».
Câtă vreme Biserica Ortodoxă Ucraineană autonomă de sub Mitropolitul Onufrie al Kievului și a toată Ucraina, cu 95 de arhierei, mai mult de 12 mii de parohii, mai mult de 250 de mănăstiri și zeci de milioane de credincioși rămâne unită canonic cu Biserica Ortodoxă a Rusiei și nici nu a cerut autocefalia de la cineva, este vorba evident despre recunoașterea facțiunile schismatice din țară.
Mai devreme Patriarhul Bartolomeu de Constantinopol a procedat la declarații repetate despre recunoașterea Mitropolitului Onufrie al Kievului și a toată Ucraina drept singurul Întâistătător al Bisericii Ortodoxe din Ucraina (ultima astfel de declarație a fost făcută în auzul tuturor în Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe din ianuarie 2016). Cu toate acestea, la sfârșitul anului 2018 Patriarhul Bartolomeu, contrar ultimelor declarații și fără să fie competent canonic, fără pocăință și dezavuarea schismei, «a restabilit» pe cei caterisiți, anatematizați sau care nu au avut niciodată hirotonie canonică, ba nici continuitatea apostolică tipiconală. Drept cap al noii structuri a fost ridicat un om cu «hirotonie» de la Filaret Denișenko, fost Mitropolit al Kievului, caterisit și excomunicat din Biserică. Cel din urmă a fost și el «restabilit» «în vrednicia arhierească» de către Patriarhul Constantinopolului, dar imediat după aceea a plecat din «biserica» abia alcătuită, comunicând reînființarea facțiunii sale schismatice mai vechi, pe care o definește drept «Patriarhia de Kiev».
Biserica Ortodoxă a Rusiei a informat în repetate rânduri pe conducătorii bisericești ai Bisericii Ortodoxe ai Greciei despre poziția dificilă în care a intrat Biserica Ortodoxă a Ucraineană după legiferarea necanonică a schismei ucrainene de către Constantinopol, precum și despre violența și persecuțiile pe care le-au declanșat în detrimentul fiilor credincioși ai săi foștii conducători ai Ucrainei. Pe 9 octombrie, la puține zile înainte de amintita întrunire extraordinară a Ierarhiei, Patriarhul Chiril al Moscovei și al tuturor rușilor a trimis o Scrisoare către Preafericitul Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia cu îndemnul să se abțină de la acțiuni unilaterale și să nu procedeze la «decizii pripite până când Sfântul Duh nu îi va aduna pe toți Întâistătătorii Sfintelor lui Dumnezeu Biserici și îi va înțelepți să găsească o rezolvare prin eforturi comune în numele întregii Biserici sfinte, sobornicești/universale și apostolice, prin care să fie odihniți toți și care să constituie depășirea crizei prezente».
Provoacă supărare faptul că Preafericitul Arhiepiscop Ieronim motivează nevoia unei recunoașteri pripite și unilaterale a comunității schismatice printr-un șir de argumentări greșite și mincinoase, care au fost combătute în mod repetat nu numai de ierarhi, cercetători și teologi ai Bisericii Ortodoxe a Rusiei, ci și de către destui arhierei, preoți și teologi renumiți ai Bisericii Ortodoxe a Greciei.
Nu răspunde realității teza Preafericitului Arhiepiscop Ieronim că «Biserica Ortodoxă a Ucrainei… a rămas întotdeauna în jurisdicția canonică bisericească a Bisericii Mamă, Patriarhia Ecumenică». În anul 1686, prin Scrisorile Sanctității Sale, Patriarhul Dionisie al Constantinopolului și ale Sfântului sinod al Bisericii de Constantinopol, Mitropolia de Kiev a fost supusă în jurisdicția Patriarhiei de Moscova. Mai bine e 300 de ani toată Ortodoxia, fiind cuprinsă și Biserica Ortodoxă a Greciei, a recunoscut jurisdicția canonică a Patriarhiei de Moscova asupra Mitropoliei de Kiev. Totodată, conform sfintelor canoane ale Bisericii, pentru diferențe jurisdicționale, este în vigoare prescripția de 30 de ani (canonul 25 al Sinodului trulan).
Toate cele de mai sus au fost ignorate de către cele două Comisii ale Bisericii Ortodoxe a Greciei, cărora le-a fost încredințată cercetarea problemei bisericești ucrainene. În concluziile lor, Comisiile, potrivit Mitropolitului Serafim de Kitire și Antikitire, «neglijează tradiția vie a dependenței de aproape 300 de ani a Mitropoliei de Kiev și a toată Ucraina față de Patriarhia Rusiei. De altfel, această realitate este ilustrată în toate dipticele Bisericii Greciei până chiar de anul trecut. Trec cu vederea poate faptul că Patriarhul Ecumenic de acum Bartolomeu, prin Scrisori Patriarhale (1992 și 1997) recunoaște jurisdicția canonică a Patriarhiei Moscovei asupra Sfintei Mitropolii de Kiev și respectarea pedepselor canonice impuse clericilor caterisiți și schismatici, acum curățați și restabiliți».
Nu răspunde realității nici susținerea Preafericitului Arhiepiscop Ieronim că chipurile, «deoarece Patriarhia Moscovei a lipsit de la lucrările Sinodului din Creta din 2016, nu s-a dat posibilitatea cercetării subiectului acordării autocefaliei». În realitate, subiectul autocefaliei a fost exclus de pe Ordinea de zi a Sinodului mult mai devreme după insistența Patriarhului Bartolomeu. Acum este vizibil cu ochiul liber motivul mișcării de mai sus. De altfel, la ședințele Comisiei Pregătitoare inter-ortodoxe din anii 1993 și 2009, delegații tuturor Bisericilor Ortodoxe Locale au concluzionat în acord cu privire la rânduiala acordării autocefaliei, care prevede: a) consimțământul Sinodului Local al Bisericii Mamă suverană ca parte din ea să primească autocefalia, b) asigurarea din partea Patriarhului Ecumenic a încuviințării tuturor Bisericilor Ortodoxe Locale, care se exprimă în consens de către Sinoadele lor, c) prin consimțământul Bisericii Mamă și încuviințare panortodoxă este proclamată oficial autocefalia prin emiterea Tomosului, care «este semnat de către Patriarhul Ecumenic, dând mărturie în el prin semnăturile lor Preafericiții Întâistătători ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe, fiind chemate la aceasta de către Patriarhul Ecumenic». Referitor la ultimul punct, nu a obținut un acord numai rânduiala semnăturilor Tomosului, dar aceasta nu anulează acordurile anterioare, care au fost atinse în restul punctelor. În Sinaxele Întâistătătorilor din anii 2014 și 2016, delegația Patriarhiei Moscovei, precum și delegații Bisericilor surori individuale, au insistat pe încadrarea temei autocefaliei pe Ordinea de zi a Sinodului. Biserica Rusă a primit în final excluderea acestei teme din Ordinea de zi a Sinodului numai când în ianuarie 2016 Patriarhul Bartolomeu, în prezența celorlalți Întâistătători, a încredințat că Preasfânta Biserică de Constantinopol nu are intenții să recurgă la orice acțiuni care să privească viața bisericească din Ucraina, nici la Sfântul și Marele sinod, nici după aceea.
Argumentările care sunt aranjate în referatul Preafericitului Arhiepiscop Ieronim, care au fost combătute și mai demult în repetate rânduri, urmează precis poziția Patriarhiei de Constantinopol. Totuși se ridică dubii cât participă pliroma Bisericii Ortodoxe a Greciei. Lipsa consensului în sânul ierarhiei Bisericii Greciei pe tema în discuție, precum și disprețuirea glasurilor celor care nu sunt de acord cu recunoașterea schismei ucrainene este dovedită de Mitropolitul Serafim de Kitire: «Au luat-o înainte cei doi Mitropoliți cărunți și venerabili, Serafim de Karistia și Gherman de Ilia, care au vorbit cu multă înțelepciune și pricepere despre chestiunea aceasta arzătoare, care au recunoscut că Patriarhul Ecumenic are dreptul canonic al acordării autocefaliei în anumite limite, dar și că împrejurarea de față este foarte critică și cere mare prudență și studiu și cercetare aprofundate, fără presiunea timpului, asupra acestui subiect. Pe această „lungime de undă” s-au mișcat și Mitropoliții Daniil de Kesariana, Nicolae de Mesogheea, Serafim de Pireu… și smerenia mea. Mitropoliții Andrei de Driinupolis și Cosma de Etolia nu au luat cuvântul, dar s-au aliat cu Arhiereii antevorbitori. Cei absenți, dar care s-au poziționat în scris, Simeon de Nea Smirni și Nectarie de Kerkira, au abordat cu aceeași dispoziție și din aceeași perspectivă această chestiune serioasă ucraineană».
În Scrisoarea sa către Sinodul Ierarhiei și către Preafericitul Președinte al ei, Mitropolitul Simeon de Nea Smirni semnalează că «autocefalia ucraineană și condițiile în care a fost acordată nu au nici o asemănare cu celelalte autocefalii care au fost acordate mai demult» de către Patriarhia de Constantinopol. Accentuează faptul că «recunoașterea în grabă… a schismaticilor și așa-numiților „autohirotoniți” – fiind evitată Biserica Locală canonică, dar și Patriarhia Moscovei, de către care au fost condamnați schismaticii – și acordarea autocefaliei noii structuri bisericești naște întrebări rezonabile și provoacă reacții». De asemenea, arată faptul inacceptabil canonic al existenței simultane «a două Biserici Locale paralele» în Ucraina și separația deja creată în «noua structură bisericească ce a primit autocefalia». Menționează imediat interesul marilor puteri geopolitice pentru acordarea forțată a «autocefaliei» schismaticilor. Comparând situația de astăzi a Ortodoxiei cu faptele marii schisme din 1054, cheamă ierarhia «să nu ne grăbim să luăm poziție». «Abordarea forțată și „pe genunchi” a chestiunii ne va expune și va implica Biserica noastră în peripeții. Este greșit să credem că o abordare de acest fel a temei constituie susținere față de Patriarhia Ecumenică».
Mitropolitul Nectarie de Kerkira, care nu a putut să fie prezent la întrunirea extraordinară a Sinodului Ierarhiei Bisericii sale, a adresat o Scrisoare către Sinod, unde cere «să amânăm luarea acestei decizii». Subliniază că nu crede că «este vremea adecvată să luăm o decizie în această chestiune spinoasă și deoarece condițiile geopolitice în zona mai largă nu sunt regulate, cu concluzia că orice decizie să fie probabil să provoace dificultăți țării noastre». Mai cheamă Biserica Greciei să facă «o tentativă să mijlocim» să înceapă un dialog între Patriarhiile de Constantinopol și Moscova.
Ca un expert în subiecte de drept bisericesc canonic, Mitropolitul Serafim de Pireu nu numai că a depus înaintea Sinodului un studiu amănunțit, unde a combătut convingător argumentarea referatului Întâistătătorului Bisericii Greciei, dar și prin intervențiile sale verbale a exprimat o critică severă față de așa-zisul „Sinod unionist” al schismaticilor. A accentuat că «așa-numitul „Sinod unionist” întrunit este și el nul pentru că a fost compus din persoane laice și î, de aceea, acordarea regimului de autocefalie acestei structuri „bisericești” inexistente devine nulă». A mai subliniat faptul că tentativele de îndreptățire a acestor «nereguli canonice» printr-o practică neuniformă canonică, «prin recursul la robia otomană a Bisericii» și la groaznica perioadă când unele dintre Bisericile Locale sfârșeau într-o dependență directă față de Patriarhul de Constantinopol, «trec sub tăcere rânduiala canonică a Bisericii Sfintelor Sinoade Ecumenice». «Am cerut din partea Sfântului Sinod al Bisericii Greciei – spune Mitropolitul Serafim – convocarea unui Sinod Panortodox pentru soluționarea acestui subiect foarte anevoios, în care este implicată, din păcate, geopolitica și geostrategia prin acțiuni asupra tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale. Totodată am reproșat Comisiei sinodale pe relații inter-ortodoxe și inter-creștine că nu a prezentat nici un referat Sinodului permanent, Preafericitului Președinte și Ierarhiei Bisericii Greicei despre opiniile pe temă ale celorlalte Biserici Ortodoxe Autocefale și nici o evaluare preliminară a consecințelor probabile pentru unitatea Bisericii, pentru întreruperea comuniunii cu Biserica Rusiei și pentru recunoașterea de către ea a vechilor calendariști din Grecia. În același timp, am răspuns Președintelui Comisiei de drept canonic că Mitropolitul Onufrie nu avea nici o posibilitate să participe la așa-numitul „Sinod unionist” după cum nu ar fi putut participa Preafericitul Arhiepiscop Ieronim al Atenei cu autointitulatul „Arhiepiscop de Atena” Partenie Vezirea, diacon caterisit din Biserica Greciei».
Comunicatul întrunirii extraordinare a Ierarhiei a informat despre decizia care a fost luată în urma dezbaterii referatului în discuție. Totuși rămâne necunoscut cine anume a primit decizia și în ce formă. Un întreg șir de ierarhi demni au atras atenția Sinodului asupra situației critice a Ortodoxiei din lume, la prudență și studiu aprofundat al problemei fără forțare și presiuni din exterior. Unii Mitropoliți, chiar și cei care au fost absenți de la Sinod, au depus cererile lor scrise Sinodului pentru amânarea luării unei decizii.
Deciziile Sinodului Ierarhiei în Biserica Greciei sunt luate prin votarea tuturor sinodalilor. cu toate acestea, nu a fost efectuată votarea Ierarhiei nici pe subiectul recunoașterii facțiunilor schismatice ucrainene, dar nici chiar pe tema aprobării deciziilor Sinodului permanent.
Îndeosebi acestea le-a informat Mitropolitul Serafim de Kitire: «Deciziile sunt luate, după cum este cunoscut, în mediul nostru bisericesc prin votare: fie prin ridicarea mâinii, fie deschis, fie secret sau după întrebare către toți sinodalii. Pot să existe unele voci pentru autocefalie, dar a fost un număr important al acelora care susțin opinia contrară, dar și a celor care s-au raliat prin tăcere cu cei de-al doilea».
Nu există un text oficial cu acces deschis pe care să fi fost semnat de arhierei greci și care ar putea oricine să-l considere mărturie a unei decizii a unității sinodale a Bisericii Locale. Mai mult, a fost dată foarte pe scurt știrea Biserica Ortodoxă a Greciei a recunoscut chipurile autocefalia ucraineană, ceva ce nu conglăsuiește nici cu textul Comunicatului, dar nici cu pozițiile multor sinodali. Se ridică temeri serioase că a fost anulat în acest caz modul sinodal de luare a deciziilor, care este binecuvântat de cuvintele Sfinților Apostoli: «Părutu-s-a Sfântului Duh și nouă» (Fapte 15:28), precum și de istoria de mii de ani a Bisericii una, sfântă sobornicească/ universală și apostolească».
Dacă schisma ucraineană va fi recunoscută în fapt de către Biserica Ortodoxă a Greciei sau de Întâistătătorul ei – în forma conslujirilor, pomenirii liturgice a conducătorului schismei sau a trimiterii de scrisori oficiale către el – aceasta va constitui o mărturie tristă a adâncirii scindării în familia Bisericilor Ortodoxe Locale. Toată răspunderea scindării și-o va asuma Patriarhul Bartolomeu de Constantinopol și acele puteri politice externe pentru care «a fost legiferată» schisma ucraineană. În loc să-și admită greșeala săvârșită și să se silească să o îndrepte printr-o consfătuire panortodoxă, Patriarhul Bartolomeu a blocat orice inițiativă de discuție în acest domeniu și de un an, conform multor martori, a exercitat o presiune fără precedent asupra ierarhilor Bisericii Greciei, cerându-le recunoașterea schismaticilor. A făcut declarații repetate referitoare la recunoașterea de către Biserica Greciei a pseudo-ierarhilor necanonici din Ucraina, ca o supoziție decisă dinainte, ca și cum nu ar fi vorba de o decizie independentă a Bisericii Locale Autocefale. Poziția Bisericii Greciei, care este limitată în esență în regimul ei de autocefalie, este complicată prin dubla jurisdicție a unei părți importante a ierarhiei ei, care depinde canonic de Constantinopol: de ex., a comunicat acestor ierarhi o scrisoare enciclică cu cererea să recunoască imediat nou creata structură pseudo-bisericească. Cei care s-au dovedit îndrăzneți și au mustrat public rătăcirile Constantinopolului, procedând la dezbateri cu el, au primit amenințări, li s-a cerut să le fie aplicate măsuri de convingere, au fost acuzați de trădare și lipsă de patriotism.
Provoacă durere faptul că prinosul istoric al poporului grec la transmiterea ortodoxiei este transformat în câștig politic vremelnic și susținere a unor interese geopolitice străine de Biserică. Totuși aceste abuzuri ale simțământului național nu vor fi încununate de succes. Nu vor putea să submineze unitatea credinței noastre, care a fost cumpărată cu sângele noilor mucenici și mărturisitori ai Bisericii noastre. Nu vor întrerupe unitatea tradiției noastre ascetice, care a fost formată prin nevoințele multor cuvioși părinți și râvnitori. Nu vor distruge veșnica prietenie a popoarelor grec și slav, care a fost cumpărată cu sângele soldaților ruși și forjate prin luptele comune pentru libertate ale poporului frate grec.
Apreciem comuniunea de rugăciune cu frații noștri din Biserica Ortodoxă a Greciei și vom păstra prin această relație vie, canonică și liturgică cu toți ierarhii și păstorii care s-au raliat deja și se vor ralia mai departe împotriva recunoașterii schismei ucrainene, cu toți care nu se vor contamina prin slujiri împreună cu pseudo-ierarhii schismatici, ci vor constitui exemplu de bărbăție creștină și statornicie în adevărul lui Hristos. Domnul să-i împuternicească în lupta lor mărturisitoare cu rugăciunile Sfinților Marcu al Efesului și Grigorie Palama, ale Cuviosului Maxim Mărturisitorul și ale tuturor Sfinților greci care au avut și au parte de evlavie în Sfânta Rusie.
În același timp, amintim că sfintele canoane condamnă pe cei care primesc în comuniune de rugăciune și ajung la conslujire cu cei caterisiți și excomunicați (10, 11, 12 apost., 5 Sin. I Ec., 2 Antiohia ș.a.). După acestea, întrerupem comuniunea de rugăciune și euharistică față de arhiereii Bisericii Greciei care au primit sau primesc într-o astfel de comuniune delegații comunităților ucrainene schismatice necanonice. La fel, nu dăm binecuvântare pentru călătorii de închinare în eparhiile care sunt păstorite de ierarhii în cauză. Informațiile aferente vor fi comunicate pe larg organelor de închinare și turistice ale țării, care constituie ținutul canonic al Bisericii noastre.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Rusiei autorizează pe Sanctitatea Sa, Patriarhul Chiril al Moscovei și a tuturor rușilor, să întrerupă pomenirea Preafericitului Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia în cazul în care Întâistătătorul Bisericii Greciei începe să pomenească la sfintele slujbe pe conducătorul uneia dintre facțiunile schismatice ucrainene sau își asumă alte inițiative care vor da mărturie de recunoaștere făcută de el a schismei bisericești ucrainene.

Observațiile noastre: Textul Sinodului rusesc este unul foarte elaborat și respiră un aer bisericesc, bazându-se pe informații și temeiuri documentate, fără neclarități și ambiguități, cum am tot fost obișnuiți în ultima vreme de către comunicatele oficiale emise de diferite organisme ortodoxe.

1. În ce privește oprirea comuniunii, ea este decretată doar din momentul în care va deveni clar că a fost recunoscută structura bisericească din Ucraina de către greci. Aceasta este o hotărâre care dovedește limpezime, atenție și lipsă de hazardare, tocmai opusul a ceea ce s-a petrecut în Sinodul Greciei.
Într-adevăr, recunoașterea dreptului Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie de către Biserica Greciei nu presupune comuniunea cu așa-zișii autocefali ucraineni. Acest nu este definit ca fiind absolut sau exclusiv; nu implică faptul că alte Biserici autocefale nu au acest drept, ci numai Constantinopolul sau că el operează și în teritorii bisericești străine. De fapt, este chiar o perspectivă corectă faptul că Fanarul, ca orice altă Patriarhie, poate acorda autocefalie unei Biserici din jurisdicția sa. Continuarea firească este aceea că orice eventuală autocefalie va fi recunoscută de celelalte Biserici Locale. În orice caz, hotărârea Sinodului Ierarhiei grecești nu poate fi interpretată drept o acceptare în comuniune a schismaticilor ucraineni de către toată Biserica Greciei în ansamblul ei.
În plus, decizia controversată grecească nu a fost semnată de nici un ierarh; drept aceea ar fi incorect să fie tratați toți ca și cum ar fi responsabili pentru eventuala comuniune cu gruparea lui Epifanie.
Deci momentan nu există fapte care să dovedească această comuniune, deși pare iminentă zilele următoare, odată cu venirea Patriarhului Bartolomeu la Tesalonic, unde va sluji împreună cu Arhiepiscopul Ieronim special pentru a inaugura recunoașterea „Bisericii Ortodoxe a Ucrainei” în Grecia. Până atunci, comuniunea cu grecii nu este ruptă de către ruși, ci abia în momentul în care va interveni explicit un semn de comuniune cu ucrainenii.

2. Prezentarea implicațiilor politice în criza ucraineană este una, iarăși, detașată. Fără polemici inutile, sunt aduse în atenție și validate referințele altora asupra intereselor geostategice. Nu există nici o respingere a acuzelor că rușii ar fi exercitat presiuni în favoarea lor în mediul bisericesc grecesc. Probabil pentru că nu au fost exprimate în Comunicatul oficial al Sinodului Ierarhiei și nici în alte luări de poziție publică demne de luat în seamă. În orice caz, întreruperea pomenirii cu Patriarhia Ecumenică și iminentă cu Biserica Greciei este un soi de presiune corectă, legală și responsabilă. Diferența se face prin mijloacele utilizate: politice și subversive pe de o parte/ bisericești și canonice pe de altă parte. Desigur că există destul de multe mize sociale și politice în această problematică spinoasă, însă corectitudinea nu este egală cu inacțiunea, ci cu respectarea prevederilor canonice bisericești și detașarea de interesele strict politice.

Ca un rezumat, decizia Sinodului rus este una echilibrată și fermă, capabilă să aducă roade bune în sufletele credincioșilor autentici, ierarhi sau popor de rând. Sperăm să inspire poziționări bune în rândul celorlalte Biserici Locale, printre care și BOR, și să conducă spre o refacere a unității zguduite a Bisericii prin susținerea ierarhilor și clericilor de bună credință. Bineînțeles, ne dorim ca orice eventual orgoliu sau ambiție deșartă din prezent sau viitor să fie înlăturate chiar și din sânul celor din Patriarhia Rusă.

Patriarhia Moscovei va întrerupe comuniunea cu Biserica Greciei dacă va pomeni sau va recunoaște pe schismaticii ucraineni

După cum relatează presa rusă, Sinodul Bisericii Ruse întrunit astăzi a hotărât oprirea comuniunii cu Biserica Greciei în caz că aceasta va pomeni sau va recunoaște autocefalia schsimaticilor ucraineni.

Decizia se bazează pe o analiză a comunicatului Sinodului grec și denunță preaiunile politice externe.

Vom reveni cu detalii.

Mitr. Serafim de Kitire: „Nu am luat nici o decizie. Trebuie să se facă din nou Sinod”

Hotărârea recentă a Sinodului grec stârnește multe discuții. Nu doar prin natura subiectului, ci și dacă a existat o decizie reală, votată de sinodali.

Astfel, Mitropolitul Serafim de Kitire a emis o declarație mai amplă, în care critică modul în care a fost alcătuit comunicatul final și face unele precizări cu privire la deciziile Sinodului permanent de luna trecută, care sunt neclare și au primit o interpretare unilaterală. În afară de această declarație, prin care răspunde celor care i-au cerut lămuriri, redăm mai jos alte afirmații, care surprind cam aceleași idei:

«Nu am luat nici o decizie. De acolo înainte, dacă, după dezbatere, Arhiepiscopul va pomeni sau va trece la orice altceva, ia toată răspunderea asupra sa. Au fost ascultate opinii pozitive și negative despre autocefalie, însă sunt și mulți care nu au luat poziție. Cei care nu au luat poziție au rezervele lor. Aceasta nu îi dă avânt să meargă înainte. Suntem cu respirația tăiată.»

«Ne e teamă nu cumva să nu se ascută lucrurile și sperăm să nu ajungem în punctul acesta. Dacă acest subiect va merge înainte, în câteva zile, când va avea loc la Tesalonic slujirea împreună (a Patriarhului Bartolomeu cu Arhiepiscopul Ieronim), dacă îl vor chema și pe Epifanie, mă tem că acolo se vor ascuți lucrurile. Să nu se verse sânge. Există oameni care sunt strâmtorați și se neliniștesc pentru cele ce se întâmplă.»

«Mitropolitul Daniil de Kesariana a luat cuvântul și a spus apăsat: Preafericite, Dacă e vorba să luăm decizie, vom vota toți și deschis, în clipa asta. Nu s-a făcut votare. Decizia iese după votare. Cât timp nu a existat votare, nu poate ști nimeni sigur câți sunt și câți nu sunt de acord. Nu a fost votat nimic prin strigare. În final a zis „pentru rugăciunile” (adică încheierea) și jumătate au plecat din sală.»

«Suntem sigur 11 persoane (în declarația sa a menționat că numărul se poate ridica la 33) care nu vrem să meargă subiectul autocefaliei înainte. Spunem că trebuiesa se facă din nou Sinod. Propunerea mea a fost ca tot materialul pe care îl are Sinodul (permanent) în mână să-l vadă Ierarhia, dacă există o astfel de așteptare. Personal, nu aș fi fost de acord cu nimic pe această temă a autocefaliei.»

«În afară de 4 Mănăstiri (din Sfântul Munte), celelalte nu sunt de acord cu recunoașterea».

«Referatele Comisiilor au fost împărțite, dar le-au adunat din nou imediat. Nu am apucat să le vedem. Totuși acum le avem în mâini. Opinia mea despre chestiune rămâne aceeași.»

În urma acestor declarații, Sfântul Sinod a emis un comunicat care să lămurească situația:

„Cu prilejul Comunicatului Preasfințitului Mitropolit Serafim de Kitire, care a fost postat pe internet, referitor la decizia din 12 octombrie a.c. a Sfântului Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei, care a fost comunicat prin Buletin de presă de către Comisia de presă competentă, se comunică și se clarifică faptul că, după cum pot da mărturie toți preasfințiții ierarhi prezenți, dar a fost și consemnat în procesele verbale ale Sfântului Sinod, Buletinul de presă emis, care s-a sprijinit atât pe referatul Preafericitului Arhiepiscop și pe dezbaterea la care au participat 33 de arhierei, cât și pe concluziile pe care le-a comunicat  Preafericitul la finalul dezbaterii, a fost citit în auzul tuturor și, după îndreptările făcute de arhierei, a prins forma lui finală și a constituit decizia Ierarhiei.
Drept urmare, Comisia de presă compusă din trei membria exprimat adevărul celor petrecute și orice altă tentativă de interpretare a lor nu redă realitatea.

Din partea Sfântului Sinod
Al Bisericii Greciei.”

Se poate constata ușor că cele exprimate de Mitropolitul Serafim și de Sinodul grec nu sunt într-o contradicție evidentă. Doar că cel care pare a avea dreptate este Mitropolitul. Concret, nu a avut loc o votare a deciziei, ci doar o dezbatere și un Comunicat oficial pe temă. Decizia practic nu a fost adoptată de sinodali, ci de Arhiepiscop și comunicată de Comisia de presă a Sinodului. Așadar trebuie văzut ce spune Regulamentul de funcționare a Ierarhiei cu privire la luarea deciziilor. Până la o clarificare avizată a acestor probleme, menționăm că art. 19,1 stabilește că, după dezbaterea unui subiect, dacă este cazul, se trece la votare din partea fiecărui sinodal. Iar la art. 23,pct. 5 și 6 se precizează că procesele verbale trebuie semnate de toți ierarhii sinodali, iar refuzul semnării din partea unuia este considerat drept opreliște pentru lucrările Sinodului. În cazul de față, este evident că, neexistând votare, nu putem vorbi de o decizie, ci de una ilegală și forțată.

De puțină vreme, Mitropolitul Serafim a revenit și el cu noi precizări ca replică la Comunicatul de mai sus al Sinodului, pe care le redăm în continuare:

„Cu considerație adâncă,  merg mai departe să menționez următoarele, cu prilejul comunicării lămuritoare de ieri a Sfântului nostru Sinod, publicată ca răspuns la declarațiile mele față de Ședința care a avut loc prin convocarea extraordinară a Ierarhiei (12-10-2019) pentru «autocefalia» ucraineană:
1) O decizie, potrivit celor valabile în legislația bisericească și cea politică, se ia după referatul unui referent desemnat (și în cazul de față al Preafericitului Președinte), după dezbaterea amănunțită și după votarea care urmează (deschisă, secretă sau prin ridicarea mâinii).
Fără să aibă loc o votare după unul din cele trei moduri de mai sus, pe care a cerut-o insistent Mitr. Daniil de Kesariana, (și a semnalat lipsa ei în interviul său Mitropolitul Nicolae de Mesoghea) și a exprimat vădit voința mea și a altor frați Mitropoliți prin care mod poate să fie limpezită cu precizie decizia când avem o mulțime de șapte și mai mult de zece oameni? și
2) Prin această procedură este luată și întipărită o decizie și pentru o chestiune atât de serioasă, critică și arzătoare.
A fost cumva păzită o astfel de procedură cât privește a treia parte a ei și nu a fost sesizată de mine?
În Buletinul de presă (care, fie spus în treacăt, a fost citit de către Ierotheos de Nafpaktos, cel mai vechi din Comisia de presă, după «pentru rugăciunile» (rugăciunea de încheiere) pe care a zis-o Preafericitul Președinte – ulterior termenului Ședinței – și în timp ce destui sinodali plecaseră) nu sunt conținute deciziile, ci sunt comunicate și implicate unele corecturi cu privire la exprimarea și formularea lor.
Pentru fratele Mitropolit Calinic de Paronaxia sunt dator cu explicația și lămurirea următoare: Primesc informația Preasfințitului că «niciodată nu a cerut (de la Sfântul Sinod) să mă autorizeze pe mine sau pe alt frate Preasfințit pentru Ședința Ierarhiei Bisericii Greciei de sâmbătă 12-10-2019».
Este vorba mai mult de înțelegerea mea greșită, când la un moment dat, când era ședința Ierarhiei, m-a informat că va lipsi de la convocarea extraordinară a Ierarhiei din cauza unei Conferințe științifice din Paros și eu mi-am exprimat supărarea pentru absența lui de la o Ședință a Ierarhiei așa de critică.
Atunci, țin minte că a zis: V-aș autoriza pentru reprezentarea mea, însă acest lucru nu este acceptat.
Și, în timp ce episcopul de Paronaxia a înțeles, după cum a priceput mai târziu că reiese aceasta din lege, eu, în clipa aceea grăbită, m-am gândit că a întrebat eventual pe Secretarul general și a primit un răspuns negativ.
Totuși acesta este un detaliu. Fundamentul chestiunii este că Preasfințitul a simțit punctul critic și dificil al chestiunii ucrainene.
Acestea pentru restabilirea adevărului și asigurarea credibilității și cuviinței noastre arhierești. Totuși, în zilele acestea critice și neliniștite, nu ar fi trebuit să ne ocupăm cu explicații și lămuriri.
În genunchi și rugându-ne cu lacrimi, cu îngrijorare multă, ar trebui să cerem stăruitor la Domnul și Dumnezeul nostru cel atotîndurat să împace și să domolească popoarele ortodoxe ale Rusiei și Ucrainei, care, după informațiile noastre, sunt răvășite după ce au fost informate despre cele care au avut loc în Ședința istorică a Ierarhiei (12-10-2019).
Pentru adeverirea cuvântului, priviți, vă rog, eventual, protestul îngrijorat și zguduitor pentru noi, sinodalii Bisericii Greciei, al Mitropolitului Luca de Zaporojie al Bisericii canonice, care caracterizează nici mai mult, nici mai puțin drept «trădare decizia Bisericii Greciei».
Să fim toți atenți la cuvintele și la acțiunile noastre ca niciodată, pentru că o «scânteie» este suficientă să arunce în aer toată «butoiul de pulbere». Cu considerație,

† S.K.

Mitropolitul Serafim de Pireu înfruntă decizia eronată a Sinodului grec cu privire la criza ucraineană

Mitropolitul Serafim de Pireu a luat atitudine față de modul cum a fost dezbătută și „decisă” recunoașterea „autocefaliei” ucrainene. El nu s-a numărat printre cei care au cerut amânarea luării unei decizii, ci a criticat drept greșită recunoașterea autocefaliei. Pe această temă a remis acest comunicat:

COMUNICAT

Emis în Pireu, 13 octombrie 201

[…] Este o nebunie faptul că smerenia mea, care sunt singurul care am depus în Sinodul extraordinar de ieri al Ierarhiei pe tema crizei ucrainene un memoriu de multe pagini care a fost deja publicat pe12/9/2019 cu titlul: Chestiunea ucraineană. Adevărata considerație canonică. Constatare. Soluție în procesele verbale ale Ierarhiei și am vorbit destule ore despre esența canonică a subiectului, analizând memoriul de mai sus, și am demontat, prin recursul la sfintele canoane și la rânduiala canonică, concluzia neîntemeiat și perimat canonic al Comisiei sinodale pe probleme de drept canonic, pe care l-a adoptat deplin Preafericitul Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia în Ierarhie și îndeosebi faptul că Patriarhul Ecumenic așa-zicând are, potrivit canoanelor 9 și 17 ale Sinodului IV Ecumenic, prerogativa „recursului” din partea arhiereilordin toate celelalte medii bisericești, deși acest lucru evident nu e valabil pentru că aceste canoane conferă jurisdicție corespunzătoare Exarhului Diocezei (astăzi Întâistătătorul fiecărui Sinod Patriarhal complet) și Patriarhului Ecumenic, Sfântul Sinod al VI-lea Ecumenic,validând în mod specific și nominal canoanele Sinodului din Cartagina, a rezolvat pentru totdeauna acest subiect. Prin urmare, am clarificat în Sinodul Ierarhiei căSfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a anulat, fără a avea aptitudinea șicompetența, deciziile finale și definitive ale Sinodului Patriarhal al Bisericii Ruse asupra unor clerici de odinioară, care acum sunt deja laici, restabilindu-i și, prin urmare, deciziile respective sunt NULE pentru că au fost luate de un organ necompetent și, oricâtă vreme ar trece, vor rămâne NULE pentru că în Biserica lui Hristos nu operează situația de facto, ci numai de jure.
Aceasta induce drept consecință canonică legală faptul că așa-numitul „Sinod al unificării” este și el NUL pentru că a fost compus din persoane laice și, de aceea, acordarea regimului de autocefalie acestei structuri „bisericești” inexistentese dovedește a fi NULĂ.
În urma acestor acte canonice evident nule, pe care unii se străduiesc săle impună prin recursul la robia otomană a Bisericii și la Rum Milliet, trecând sub tăcere rânduiala canonică a Bisericii Sfintelor Sinoade Ecumenice, am cerut din partea Sfântului Sinod al Bisericii Greciei convocarea unui Sinod Panortodox pentru soluționarea acestui subiect foarte dificil în care este implicată, din păcate, geopolitica și geostrategia prin acțiuni asupra tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe.
În același timp, am învinuit Comisia sinodală pentrurelații inter-ortodoxe și inter-creștine pentru că nu a prezentat nici un referat Sinodului permanent, Preafericitului Președinte și Ierarhiei Bisericii Greciei  despre opiniile cu privire la subiectul celorlalte Biserici Ortodoxe Autocefale șio evaluare preventivă a consecințelor eventuale pentru unitatea Bisericii, întreruperea comuniunii cu Biserica Rusiei și recunoașterea de către ea a vechilor-calendariști din Grecia.
Concomitent, am răspuns Președintelui Comisiei pe drept canonic că Mitropolitul Onufrie nu a avut nici o posibilitate să conlucreze cu așa-numitul „Sinod al unificării”, după cum nu ar fi avut Preafericitul Arhiepiscop al Atenei să conlucreze cu autointitulatul „Arhiepiscop de Atena” Partenie Vezirea, diacon caterisit din Biserica Greciei.
Prin urmare, doar eu am fost care am vorbit la esențăși, din păcate, deoarece am plecat din Ierarhie văzând că s-a încheiat, nu am participat la alcătuirea Comunicatului și, poate din inadvertență, Comisia de presă formată din trei membri nu a clarificat faptul că opt sinodali au cerut amânarea luării unei decizii din cauza dificultății chestiunii și numai smerenia mea a cerut convocarea imediată a unui Sinod Panortodox la care Biserica Ortodoxă canonică a Mitropolitului Onufrie să aibă posibilitatea și răspunderea să-i pună în Biserică pe cei caterisiți, anatematizați și nehirotoniți din structurile schismatice ale Ucrainei și să aducă împăcarea în această țară mult încercată, cât timp se susține că este și absolut autonom de Biserica Rusă.
Prin urmare cele înregistrate nu redau adevărul pentru că niciodată nu a fost acceptată propunerea Preafericitului despre recunoașterea autocefaliei „Bisericii” nule și inexistente, care a fost creată în Ucraina, după cum a stabilit, spunând cu curaj că am fost chemați să recunoaștem acțiuni bisericești nule, care dizolvă unitatea Bisericiiși produc consecințe tragice, făcând previziuni despre ele de pe acum.
În încheiere, am declarat desigur că pentru acest subiect de natură administrativă, care nu este subiect de precizie (acrivie) ortodoxă despre credință, nu voi trece individual la orice acțiune de rupere a unității trupului Ierarhiei Bisericii Greciei, după cum aș fi procedat imediat pentru un subiect de comuniune ecumenistă, aplicând canonul 15 al Sinodului I-II pentru că aceasta ar fi constituit o acțiune negândită și antibisericească. Prin urmare protestez față de cele pe care comentariile de rea credință le-au scris pe motiv de proastă informare și ignorare a adevărului.
De altfel, oricine poate să cerceteze textul meu aferent din procesele verbale ale Ierarhiei de ieri a Bisericii Greciei…”

Este lăudabilă reacția Mitropolitului Serafim și benefică pentru păstrarea rânduielii corecte în Biserică. Chiar dacă în forma în care tratează Înaltpreasfinția Sa problema ucraineană, aceasta apare ca o disensiune la nivel strict administrativ, amintim, însă, că Tomosul emis de Patriarhia Ecumenică nu reprezintă doar consemnarea unei abateri administrative, ci conține și abateri de la dreapta credință, cum ar fi neopapismul, adică primatul de putere, nu doar onorific al Patriarhului de Constantinopol. Învățătura ortodoxă despre calitatea Bisericii de a fi sobornicească sau catolică/universală ține de doctrină, este o dogmă specificată în Crez, nu doar o reglementare administrativă.
Un punct sensibil este și acela că orice Biserică Locală, dacă ar recunoaște acest Tomos, s-ar vedea nevoită să renunțe la întreaga ei diasporă în favoarea Constantinopolului. Acesta este doar unul din punctele sensibile menționate în Tomos, care decurg de pretențiile de lider absolut ale Fanarului.

George Butunoiu: Intenţionat-proasta guvernanţă

Sursă imagine: declic.ro

Marea, imensă problemă legată de managementul companiilor şi instituţiilor de stat, prin care se sustrag direct sau se pierd miliarde prin proastă conducere intenţionată sau complice trecere cu vederea, e pur politică. Nu este de natură managerială, aşa cum cred foarte mulţi, nici socială, nici economică, de conjunctură sau de context. Ci este şi a fost tot timpul o decizie politică.

Lipsa totală a monitorizării şi controlului e o invitaţie la fraudă generalizată, la toate nivelurile. Şi marea fraudă, marea corupţie are tot interesul să menţină activă această mică fraudă generalizată, e cel mai eficient paravan. Cu atât mai mult cu cât pot da o aparenţă de legalitate, sau chiar să legalizeze corupţia, pur şi simplu.

Intenţionat-proasta guvernanţă şi complicitatea la ea sunt principalul canal de corupţie, mai ales în ultimii ani. Intenţia e aproape imposibil de probat în justiţie, iar managementul bun sau prost nu au definiţii şi criterii de evaluare operaţionale opozabile în sala de judecată.

Un exemplu dintre altele mii, şi nici măcar cu cifrele cele mai “spectaculoase”: mare companie de stat, angajează un mare “manager privat” ca director general. În contractul de mandat, cinci criterii de performanţă, pe baza cărora îi era calculat şi bonusul. Profitul, şi încă vreo câteva. Vreo doi ani, cât a stat acolo, marele manager privat nu a ieşit din birou. Toată ziua, de dimineaţă până seara, se uită la cele cinci cifre, să vadă cum cresc, şi îşi calcula bonusul.

Când ai o companie mare, un contabil şef chiar şi mediocru şi care nu vorbeşte bine nici limba română, darămite vreuna străină, poate să facă să crească orice cifră vrei tu să crească, luând de la altele: de la investiţii, de la reparaţii, din alte zeci de locuri. Şi o poate ţine aşa un an, doi ani, sau chiar mai mult. Aşa că firma a făcut în primul lui an de “management” cel mai mare profit pe care l-a avut vreodată. Toate ziarele au scris despre această “performanţă”. Şi managerul privat a luat un milion şi jumătate de Euro bonus în doi ani, după care şi-a dat singur demisia. Evident, nu va ajunge la închisoare, deşi a pus compania în pericol, şi ca existenţă, dar şi în pericol de accident şi vătămare fizică pentru angajaţi şi pe cetăţeni.

Intenţionat-proasta guvernanţă nu e ceva ce au descoperit angajaţii de la stat, şi nici măcar o “invenţie” românească nu este. E prezentă peste tot acolo unde i se permite să se instaleze. Din biroul meu de head-hunter, o văd zilnic şi în companii private, româneşti sau exemplare multinaţionale. E suficient ca sistemul de monitorizare şi control să aibă o gaură sau o găurică, şi intenţionat-proasta guvernanţă se strecoară imediat prin ea.

Chiar dacă intenţionat-proasta guvernanţă nu poate să fie pedepsită proporţional cu pagubele pe care le produce, şi nici măcar nu poate să fie demonstrată în justiţie, ea poate să fie îngrădită şi limitată oricât de mult se doreşte în companiile şi instituţiile de stat prin monitorizare şi control în timp real. Cel mai important este ca acest sistem să acopere simultan toate departamentele şi activităţile organizaţiei, în aşa fel încât nici măcar un contabil şef genial şi care vorbeşte engleză şi germană să nu mai poată muta cifrele dintr-o parte în alta, şi creşterea unui indicator să fie, de fapt, o simplă scădere a altuia care scapă monitorizării.

Aici, experienţa marilor companii private în materie de sisteme de monitorizare şi control la nivel de management executiv e mai mult decât suficientă, nu cred că mai este ceva semnificativ de inventat în această privinţă. Iată un exemplu de sistem de monitorizare de la o companie din industria cimentului, care poate să fie folosit în orice companie şi instituţie de stat cu câteva ajustări şi adaptări relativ simple, aproape toate în categoria de “core business”. Acesta are 11 clase mari şi un total de vreo 120 de indicatori sintetici pe care managementul executiv îi urmăreşte în timp real: pe unii zilnic, pe alţii săptămânal, lunar, trimestrial etc.

Operaţii (core): cuprinde indicatorii legaţi de activitatea de bază a companiei (core business)

Venituri: indicatori financiari, comerciali şi de altă natură: volum, structura veniturilor, tipuri de produse şi servicii, grad de colectare etc.

Cheltuieli: indicatori financiari şi de altă natură: execuţie bugetară, structura etc.

Productivitate: indicatori financiari, operaţionali şi de altă natură

Tehnic: indicatori legaţi de întreţinere, mentenanţă, nivel tehnologic, performanţe etc.

Operaţii (non-core): indicatori financiari şi nefinanciari legaţi de operaţiile care nu fac parte din core business: logistică, administraţie, filiale etc.

Dezvoltare & Investiţii: indicatori legaţi de planurile de extindere şi dezvoltare a companiei şi de execuţia investiţiilor în curs sau viitoare

Resurse umane: indicatori legaţi de managementul performanţei, dezvoltare organizaţională, disciplină, relaţii sociale etc.

Juridic: indicatori financiari şi operaţionali legaţi de activitatea departamenului juridic: numărul şi structura litigiilor, prevenţie, operare, costuri etc.

Risc: indicatori legaţi de managementul tuturor tipurilor de risc: operaţional, financiar, piaţă, fraudă etc.

Relaţii externe: indicatori legaţi de calitatea şi execuţia relaţiilor cu entităţile din afara companiei: clienţi, furnizori, autorităţi, parteneri interni şi externi etc.

Numărul de indicatori care trebuie urmăriţi simultan pentru a avea sub control permanent fiecare colţişor din companie şi pentru a prevesti eventualele probleme poate părea mare, însă nu e deloc aşa. În primul rând, mai mult de trei sferturi dintre aceştia sunt indicatori « de deviaţie » (smoke detectors), adică nu se urmăresc valorile absolute, ci doar abaterile. Or, dacă e bine condusă activitatea, aceste abateri sunt rare şi nu prea apar simultan, aşa că chiar un singur om se poate descurca bine cu urmărirea lor în timp real. Apoi, alţii sunt verificaţi la intervale mari de timp, aşa că monitorizarea strictă poate ajunge repede o activitate de aproape rutină.

Niciun consiliu de administraţie nu va face un astfel de sistem de monitorizare şi control din proprie iniţiativă. Şi niciun management executiv al unei companii sau instituţii de stat nu va avea vreodată interesul ca acesta să-i urmărească eficient şi în detaliu toată activitatea şi să-i limiteze marja de manevră frauduloasă. Aşa că guvernul e singurul care poate şi să decidă şi să-l construiască. Un avantaj enorm este că acest sistem poate să fie unitar, cu aproape trei sferturi dintre indicatori identici pentru orice entitate sub monitorizare. Ceilalţi, majoritatea legaţi de obiectele de activitate specifice, pot fi monitorizaţi separat cu uşurinţă şi ei, dacă principiile sunt clare şi instrumentele deja puse la punct.

În câteva luni şi cu câteva sute de mii de Euro, guvernul poate să facă un astfel de sistem funcţional cu toţi indicatorii relevanţi, modurile şi procedurile de culegere a informaţiilor, de prelucrare şi de prezentare a lor, de transmitere şi de raportare, sistemele de alerte (smoke detectors) şi mecanismele care se declanşează automat în fiecare situaţie, cine şi când este informat, cine şi ce autoritate de intervenţie şi de decizie are.

Să facă un departament propriu-zis de monitorizare şi control generalizat, fizic, adică, cu o clădire, oameni, birouri şi calculatoare, iarăşi e relativ simplu. Şi nu costă mult. Şi dacă ar vrea, guvernul ar putea să şi informatizeze şi să automatizeze sistemul. Măcar colectarea unitară şi prelucrarea centrală a informaţiilor, şi tot ar fi ceva.

Dacă ar exista, acest sistem ar scoate la lumină o realitate înfricoşătoare. Şi dacă s-ar lua şi decizii pe baza acestor informaţii, rezultatele s-ar măsura în miliarde. Ar fi, de departe, cea mai rentabilă investiţie pe care statul ar fi făcut-o vreodată, fără îndoială, dacă o legăm şi de realităţile zilei. Şi una dintre cele mai mari reparaţii morale care pot să fie imaginate.

Nota utzu: Continuăm seria articolelor în care publicăm opinii ale unor persoane publice de pe urma cărora noi ne-am folosit (şi pe care le apreciem în mod deschis), deşi nu au legătură directă cu ortodoxia sau cu civismul ortodox în mod explicit. În materialul de mai sus este vorba despre o sugestie de sistem de monitorizare a guvernanţei corporative din cadrul companiilor şi instituţiilor de stat, pe care domnul George Butunoiu o preia de la exemplul concret folosit de o companie din industria cimentului. Descrie domnul Butunoiu, în linii generale (şi imprecise), un sistem de monitorizare axat pe 11 clase şi spre 120 de indicatori sintetici prin care ar putea fi combătute fraude economice care nu pot fi sancţionate de justiţie, fraude pe care inspirat le califică sub denumirea de „intenţionat-proastă guvernanţă”. Are în vedere domnul Butunoiu situaţia managerilor care, pentru a obţine bonusuri sau avantaje materiale, ţintesc atingerea unor indicatori sintetici pe spezele dezvoltării viabile de mai târziu a companiilor/instituţiilor pe care le conduc.

De fapt, ceea ce propune autorul este o lărgire a plajei de indicatori de care managementul este ţinut, crezând că doar prin adăugirea altor criterii (de monitorizat) va fi eliminat pericolul produs de reaua-credinţă a persoanelor aflate în poziţii de conducere. Avem deci de-a face cu o sugestie pe care o întâlnim din ce în ce mai des, în mai toate domeniile, şi care se reduce, în esenţă, la creşterea gradului de supraveghere (a oamenilor, a procedurilor, a proceselor etc). Fireşte că dacă ne referim la îmbunătăţirea punctuală a unor proceduri operaţionale de monitorizare sau control, în cadrul unor anumite tipuri de companii sau instituţii specifice, argumentul domnului Butunoiu ar putea fi (oarecum) acceptabil, dar credem că în continuare ratează problema de fond (reaua-credinţă a titularului funcţiei de conducere) şi că se propune o falsă soluţie: un alt sistem de monitorizare, (prezumtiv) mai eficient. Asta fără a mai face referire la componenta crucială pe care autorul o expediază mult prea facil, a celor „câteva adaptări şi ajustrări relativ simple” care să aducă un astfel de panaceu la îndeplinire.

În răspuns, îndrăznim să insistăm că buna-credinţă a persoanelor de la vârf, dar şi a celor de condiţie medie, nu poate fi substituită de mijloace de monitorizare automată, oricât de transparente au devenit intenţiile noastre pentru algoritmii moderni şi oricât de cuprinzătoare va fi suma indicatorilor sintetici. Integritatea morală va rămâne şi pe mai departe garanţia îndeplinirii cu bună-credinţă a îndatoririlor de serviciu iar guvernanţa prin valori morale, la noi în ţară, este singura care mai păstrează o vocaţie firavă de a îndrepta lucrurile, mai ales acolo unde vorbim despre servicii publice, nu neapărat de produse comerciale. În prelungirea acestei idei, opinăm că doar o anumită formă de sindicalism ortodox poate crea mediul propice şi adaptabil în care să se dezvolte valorile specifice care sunt necesare pentru diferite activităţi comerciale sau pentru servicii de interes public. Considerăm că avem mare nevoie de sindicalism (ortodox) înţeles ca grijă pentru semeni şi pentru lucrul mântuitor, bine făcut, iar nu al lucrului făcut „de mântuială” şi pentru câştig facil.

Acest duh de jertfă poate fi lesne cuprins, chiar de acum, în procedurile şi în legislaţia muncii care deja există (care încă ar putea primi îmbunătăţiri evidente), dar pentru care nu mai e nevoie de alte „ajustări sau adaptări” (simple ori ba) pentru a fi aptă să elimine „intenţionat-proasta guvernanţă” şi celelalte plăgi care ne consumă.

Erdogan îi mulțumește lui Victor Orban pentru „sprijinul acordat pe scena internațională”

Sursă imagine: Euronews.com

Președintele turc Recep Tayyip Erdoğan și premierul maghiar Viktor Orbán s-au întâlnit marți (15 octombrie) la Baku, în marja summitului Consiliului Turcic, un grup de țări care vorbesc aceeași familie de limbi, la care Ungaria vrea să se alăture.

Ungaria a provocat recent „scoaterea colţilor” dintr-o declarație a UE care critica incursiunea militară turcă în Siria, declaraţie în care nu mai apare cuvântul „kurzi”. Principalul obiectiv al operațiunii militare turce este curățarea teritoriului de-a lungul graniței sale cu Siria de kurzi și re-așezarea a 2 milioane de refugiați sirieni aflați în prezent pe pământ turcesc.

Ministrul maghiar de externe Péter Szijjártó se află și el la Baku, deși miniștrii UE s-au întâlnit luni la Luxemburg pentru a discuta chiar despre incursiunea turcă. Acesta a declarat că poziţia Ungariei cu privire la acțiunile Turciei în Siria este dictată de interesul național al Ungariei, iar acest lucru vizează eliminarea posibilității „sutelor de mii sau chiar a milioanelor de migranți ilegali” de a se îndrepta spre granița de sud a Ungariei și de a obliga statul maghiar „să-i blocheze acolo”.

“Ungaria va conlucra bucuros cu Turcia” a declarat acesta, pentru a se asigura că familiile forțate să părăsească patria pot fi reinstalate într-o zonă sigură din Siria. Aceste declaraţii contrazic însă poziția UE potrivit căreia nu sunt îndeplinite condițiile pentru returnarea sigură a refugiaților în Siria. Totodată UE a comunicat că nu va contribui la finanțarea unui astfel de program de relocare.

Presa maghiară a citat biroul de presă al guvernului, potrivit căruia Erdoğan i-a mulțumit lui Orbán pentru sprijinul acordat pe scena internațională iar Orbán a declarat că așteaptă cu nerăbdare următorul summit guvernamental maghiar-turc care va avea loc la Budapesta la 7 noiembrie anul curent.

Membrii fondatori ai Consiliului Turcic (2009) sunt Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâzstan și Turcia, iar cu ocazia summitului de la Baku, Uzbekistan se va alătura oficial ca membru cu drepturi depline. Ungaria are statutul de observator în organizație din 2018 și se dorește să se alăture ca membru complet. Limba maghiară nu este turcică, ci fino-ugrică.

Ideea înființării Consiliului Turcic s-a născut în anul 2006 şi aparţine fostului președinte al Kazahstanului, Nursultan Nazarbayev. Inițiativa își are rădăcinile în ideea de pan-turcism, mișcare care a apărut în anii 1880 printre intelectualii turci din Azerbaidjan (parte a Imperiului rus la acea vreme) și Imperiul Otoman (Turcia modernă), cu scopul de unificare culturală și politică a tuturor popoarelor turcice.

Presa din Azerbaidjan l-a citat pe Erdoğan spunând că lumea turcă, care unește 300 de milioane de oameni, are un potențial imens iar Turcia și Azerbaidjanul îşi pot rezolva toate problemele pe baza principiului „Două state – o singură națiune”. Se estimează că sunt câteva sute de mii de azeri care trăiesc în Turcia. „În ciuda faptului că avem state diferite, suntem copiii unei singure națiuni”, a adăugat președintele turc. Pan-turcismul este în prezent un instrument politic al Turciei moderne și este adesea perceput ca o ambiție imperială de a recupera gloria imperiului otoman.


Notă utzu: Acest articol apărut astăzi în Euronews descrie o nouă mişcare maghiară pe scena politică internaţională care ar părea în răspăr cu abordarea conformistă care caracterizează majoritatea ţărilor europene de pluton. Ungaria însă confirmă în continuare politica sa externă excepţională, care a condus la o vizibilitate de neegalat a acestei mici ţări pe scena internaţională, succes care este dublat de rezultate economice pe măsură. Este un parcurs de excepţie pornit de fostul ministru de externe János Martonyi (un fel de Serghei Lavrov mult mai cizelat), continuat de actualul ministru Péter Szijjártó şi reprezintă o dovadă de necontestat a capacităţii elitelor maghiare de a se pune de acord în interesul propriului popor. Avem enorm de multe de învăţat de la reprezentanţii statului maghiar deşi consider că România nu trebuie să adopte, pe fond, o politică externă similară.