Ședința extraordinară a Sinodului Bisericii Greciei, convocată în ultima clipă de Arhiepiscopul Ieronim, marchează un moment important în evoluția situației bisericești în Ortodoxie. Ea poate deschide drumul spre alte hotărâri similare din partea celorlalte Biserici Locale, printre care și cea Română. De aceea ne interesează foarte mult implicațiile care decurg de aici. Încercăm câteva observații la cald asupra lor.
1. În primul rând, ar trebui să existe o argumentare serioasă a deciziei. De aceea
este necesară studierea pe îndelete a referatului Arhiepiscopului
(deocamdată disponibil doar în greacă) și al
celor două Comisii sinodale, care au studiat
problema în cauză. Există multe implicații în ecuația așa-zisei autocefalii din
Ucraina, de natură dogmatică și canonică, pe lângă cele de politică
bisericească; ce presupune această recunoaștere? Din câte precizează Comunicatul
oficial, a fost recunoscut dreptul Patriarhiei de Constantinopol de a
acorda autocefalia. Cu alte cuvinte, doar Fanarul poate face acest lucru, fără
consimțământul celorlalte Biserici Locale. Rezultă o poziție privilegiată a
Patriarhiei Ecumenice, un soi de papism. Este această viziune compatibilă cu
doctrina ortodoxă? Poate fi ea adoptată doar pentru a impune orgolii personale
sau pentru a sancționa pe cele bisericești rusești? Nu reprezintă cumva o
abatere dogmatică?
Pretenția
că Ucraina este în jurisdicția fanariotă și doar temporar a fost administrată
de ruși este una întemeiată pe faptele istorice? Întreaga suprafață a Ucrainei
de astăzi a fost sub jurisdicția Istanbulului sau doar o parte din ea? Pot restul
teritoriilor fi smulse pur și simplu bisericește din granițele rusești? Acestea
ar fi doar câteva întrebări care nu par a fi fost soluționate edificator, ci
pur și simplu impusă o perspectivă fără a fi documentată.
2. Ce reprezintă decizia sinodală? A fost luată canonic, după regulament? Din câte informații avem, nu a existat, ba chiar a fost respins un vot asupra hotărârii. Pur și simplu a fost asumată o propunere a Arhiepiscopului, fără consimțământul scris al corpului arhiereilor. Par a fi fost urmate la literă propunerile IPS Ierotheos în această privință. Este regulamentară această practică de a atribui Întâistătătorului niște drepturi peste cele prescrise de canonul 34 apostolic, care prevede că primul dintre episcopi nu poate face nimic fără consimțământul celorlalți episcopi? Deja practica din Creta se generalizează prin impunerea unor decizii care nu adună nici voturile necesare, ba nici nu se pune problema lor, dar nici nu convinge prin puterea dovezilor? Iar aceasta nu în probleme de administrație oarecare, ci chiar în chestiuni ce țin de definiția Bisericii.
3.În ce
raport se găsește Biserica Greciei cu cea Rusă acum? Mai ales în contextul
în care cei din urmă au avertizat că cea mai probabilă măsură va fi ruperea
comuniunii cu oricine recunoaște pe ucrainenii schismatici, ce transmite acest
act de curaj? Pentru că este o îndrăzneală să vii în contradicție cu cea mai
puternică Biserică de la ora actuală, care reprezintă cel puțin jumătate din lumea
ortodoxă. Este evident o înfruntare deschisă. Pentru orice drept-credincios
este evident că nu e doar o sfidare, ci și un tupeu pentru că vine pe fondul
unor erori de doctrină fățișe. Există foarte multe mărturii istorice care atestă
inexistența unui primat de putere în Ortodoxie, ci doar unul onorific, mai ales
în contextul în care Papa Romei a fost rupt de Biserică și pe acest
considerent, printre altele. Așadar această înfruntare nu pare un act de curaj,
ci o jalnică manifestare a neputinței, după cum zicea și Mitropolitul Simeon,
care afirma că ralierea la poziția Fanarului nu ar face cinste în condițiile
date nici aceluia. Este posibil ca și rușii să merite o lecție pentru motive
știute de toți sau de un cerc restrâns. Însă, cel puțin la nivel bisericesc, nu
reiese nici o învățătură de minte, ci doar o țâfnoșenie nepotrivită. Ridicolul Patriarhiei
Ecumenice, lipsită de credincioși și de credibilitate, susținută de cercuri de
putere nebisericești, este expus din plin de către Biserica Greciei. Nici ea nu
reușește să convingă prin canoane, dogme și seriozitate, ci prin decizii pe
genunchi care pun în pericol unitatea întregii Biserici Ortodoxe.
4. Ce ar însemna ruperea comuniunii Moscovei cu Atena? Nimic altceva decât o grea lovitură duhovnicească. Chiar dacă nu ar presupune anatematizarea, totuși ar fi un canon sever. Credincioșii greci ar trebui să ia serios în considerare direcția impusă de păstorii lor și supunerea bisericească mai departe. Oprirea comuniunii la nivelul actual nu presupune invalidarea Tainelor din Grecia, după cum a afirmat un ierarh rus (ucrainean), totuși reprezintă o sancționare pe care nu și-o dorește nimeni asupra sa. Este un pericol pentru mântuire, un semn vizibil al deraierii de la calea cea dreaptă. Se poate ajunge la punctul critic în care cei din diaspora să fie favorizați pentru că-și pot alege jurisdicția pe care o doresc, având la dispoziție mai multe opțiuni. Dar, mai potrivit zis, predispoziția spre rupere/schismă nu este una adecvată și ușor de apelat la ea, ci se impune o evaluare corectă a credinței și poziționării bisericești. Altfel spus, există o situație de criză care se tot adâncește și apare pericolul real al unei ruperi serioase, ce trebuie preîntâmpinată din timp, cu responsabilitate. Nu alegerea jurisdicției „corecte” din partea credincioșilor de rând ar fi soluția, ci o atitudine și preocupare care să contribuie la stingerea conflictului. De aceea și celelalte Biserici Locale vor avea un rol important în această ecuație în funcție de felul cum vor reacționa, cu calm și limpezime sau în dispreț cu legile duhovnicești și bisericești lăsate de Hristos.
Comentariu adăugat: “Aprecierile cu privire la ruperea comuniunii și mai ales la eventuala reacție a credincioșilor de rând pot părea exagerate. Însă aceasta se datorează neștiinței din zilele noastre. Reacțiile de genul acesta au existat dintotdeauna în istoria Bisericii, și nu din partea unor extremiști, ci a celor mai râvnitori și evlavioși, după cum dă mărturie Sf. Vasile cel Mare, spre exemplu, în scrisorile sale 238, 242 și 243. Atunci când episcopii cetăților schimbau credința cea dreaptă, poporul nu îi urma, ci își făcea slujbele mai degrabă în afara zidurilor, în vânt și condițiile de afară, numai să nu aibă comuniune cu erezia. Totuși aceasta nu a fost o caracteristică absolută pentru că în alte zone răbdau până sosea momentul alegerii unui nou episcop, când credincioșii (care aveau pe atunci drept de vot) alegeau episcop ortodox. Dar important este că despărțirea de ierarhul eretic nu era ceva ieșit din comun, ci chiar ceva firesc. Cu precizarea că pentru noi e mai bună temperarea.”
5. Acum s-a vădit că discordia ține de orgolii naționaliste, filetiste. Aceasta în
primul rând, dar pot exista și alte motivații. Disputele acestea seamănă cu certurile
dintre apostoli pentru întâietate. Ori este limpede că Hristos i-a învățat că
toți trebuie să fie egali în a se sluji unul pe altul; doar El este Învățătorul
prin excelență, restul sunt slugi și frați între ei în dragoste smerită. Însă este
vădit că există o luptă pentru întâietate între Biserici, care implică multe
aspecte. Arhiepiscopul Ciprului a făcut referire la unele contre ale rușilor la
rezolvarea „problemelor din Ortodoxie”. Cea mai importantă aluzie este față de ne/participarea
la „Sfântul Sinod”, cu alte cuvinte la demersurile ecumeniste. Aceasta nu ar fi
deloc o bulină neagră pentru ruși. Ecumenismul nu este nicidecum o problemă a
Ortodoxiei, ci una străină de ea. Deci împotrivirea a fost chiar bună și
lăudabilă, deși puțin sesizabilă din afară (poate ar fi trebuit să fie mai
puternică).
6. Din păcate,
există pericolul ca în acest conflict să fie implicate interese politice sau
chiar geopolitice, după
cum acuză Mitropolitul Serafim de Pireu, spre exemplu. Ori este de
trebuință ca problemele bisericești să fie rezolvate bisericește.
Credința nu este și nu trebuie să fie tratată ca fiind din lumea aceasta. De
aceea noi, credincioșii și sinodalii (îndrăznesc să spun), nu putem să ne
identificăm cu interesele grecilor, nici cu cele NATO sau de altă culoare.
Bineînțeles că nici cu ale rușilor. Problema trebuie abordată în granițele
strict ale credinței, indiferent cât de greu ne este să suportăm eventuale
neajunsuri. Altfel există riscul unor abateri grave de la credință și
să fie subminată serios Biserica lui Hristos, dar și mântuirea noastră.
Preluăm o relatare frumos scrisă a jurnalistului clujean Ionuţ
Ţene despre pelerinajul de la Iaşi de anul acesta, de la Sărbătoarea Sfântei
Parascheva, care
s-a bucurat de o participare foarte numeroasă, relatare pe care o confirmăm cu bucurie. Nu
este suficient subliniat sentimentul deosebit pe care românii din alte regiuni
istorice îl trăiesc atunci când vin în Moldova, cei mai mulţi dintre aceştia
atestând faptul că aici credinţa se trăieşte un pic altfel. Nu pretindem vreo
superioritate de vreun fel, ci doar un specific de care românii din alte
regiuni sunt mai conştienţi decât sunt chiar moldovenii înşişi.
Date fiind aceste multe încercări prin care trece ortodoxia în zilele noastre, pelerinajul la Cuvioasă rămâne un prilej de sinceră bucurie şi împlinire sufletească, care evocă o stare duhovnicească pe care poporul român a avut-o cândva şi care subzistă cu încăpăţânare în forme care sunt, din păcate, insuficiente.
Am luat cu doar două săptămâni în urmă decizia de a merge la Iași, în pelerinaj la Sfânta Parascheva. De câțiva ani mă fascina fenomenul religios de la Iasi. Doream să văd cu ochii mei ”fluviul” de pelerini și har. Ce-i fac pe cei circa 250.000 de credincioși ortodocși și nu numai, care vin anual de hram, să se roage la protectoarea Moldovei. Impresionant este si cum un tânăr musulman vine si el din anul 2016 să se roage la Sfânta. Cum a reușit Iașiul să aducă mai mulți români și străini la un loc decât Clujul cu celebrul festival Untold. De ce oamenii vin să stea la coadă la moaște în medie de 12 ore, în nevoință, să se roage, mai mulți decât vin la distracția cu vin, bere și muzică electronică de la Untold. Pe scurt: de ce mai mulți români preferă rugăciunea nevoinței decât distracția? De hramul Sfintei Parascheva trebuie să-ți rezervi cameră la hotel sau pensiune cu circa o lună sau două înainte, datorită numărului mare de pelerini. Este o problemă să găsești o cameră liberă. Cu ajutorul Domnului am reușit să rezerv o cameră de hotel în Valea Lupului, un fel de comuna Baciu, lângă Cluj-Napoca. Era ultima cameră liberă din oraș. Cel mai scurt drum spre Iași, așa cum mi l-a dat GPS-ul este pe la Reghin -Toplița -Borsec – Bicaz – Tg. Neamț – Pașcani – Tg.Frumos – Iași. Drumul până la Reghin este la fel de prost ca pe vremea lui Ceaușescu. Faptul că trece prin trei județe, nu s-a reparat unitar. În schimb de la Reghin șoseaua este destul de bună și bine marcată. Dacă nu se lucra lângă Tg. Neamț, unde am stat în trafic o jumătate de oră până la Iași, faci relaxat cu mașina, circa șase ore, cu o pauză de plin și cafea la benzinărie.
Am plecat vineri la drum pe 11 octombrie, când a început sărbătoarea hramului Sfintei Parascheva. La radio din mașină am ascultat postul Trinitas, care prin agentia de stiri Doxologia al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei unde se vorbea că primarul Pandele a adus 180 de autocare cu pelerini de la comuna Voluntari, iar în prima zi de sărbătoare timpul de asteptare la coadă este de circa patru sau cinci ore. Mi-am zis că este ok timpul de așteptare. Așa că după ce m-am cazat la hotel am plecat repede în centru cu mașina, unde am parcat-o într-un parking privat cu tariful de cinci lei/oră și ne-am grăbit să ajungem la coada cu pelerini. De pe pietonala din Iași am admirat frumusețea Palatului Culturii, palatului Roznovanu, unde este primăria, și statuia Regelui Ferdinand, care erau frumos iluminate și digitalizate cu informații de patrimoniu. În chestiunea aceasta, noi clujenii mai avem de lucru. Renovarea pe fonduri europene a Catedralei Mitropolitane face din acest așezământ religios de secol XVIII – XIX o bijuterie arhitectonică, armonios iluminată.
Lângă catedrală se înalță zveltă biserica Trei Ierarhi ridicată de domnitorul Vasile Lupu cu meșteri sirieni, fiind o capodoperă ce imită întrucâtva reședința muntenească de la Curtea de Argeș a lui Neagoe Basarab. La Trei Ierarhi sunt înmormântați Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir și Al. Ioan Cuza, fapt ce impresionează.
Iașiul trăiește gloria unei foste capitale domnești. De la catedrala mitropolitană am fost ghidați de jandarmi și ”Voluntarii Sfintei Parascheva”, îmbrăcați în geci roșii inscripționate cu evenimentul, spre coada care te ducea spre racla cu Sfintele moaște. În fiecare an coada este direcționată pe alte străzi, fiind bine organizată, traseul fiind străjuit cu garduri de fier și acoperiș din folie de plastic ca să nu plouă pe pelerini. Anul acesta am prins o vreme superbă, așa că nu m-am îmbrăcat prea gros, lucru care nu a fost bine pentru ce a urmat. Încrezător de știrea de la Doxologia, că se așteaptă doar patru sau cinci ore la coadă mi-am făcut un calcul că pe la ora 23.30 voi fi reîntors în camera de hotel. Am trecut pe lângă Palatul Culturii, am coborât pe niște scări și am mers pe străduțe lăturalnice până pe malul unui canal. Aici intri cu mulțimile într-un culoar de garduri de fier ale primăriei și jandarmeriei. Pe stâlpi erau niște pancarte cu numărul stâlpului 80, 79, 78, tot așa…Cu soția am ajuns la stâlpul 48, unde era coada spre moaște. De aici se vedea pe deal catedrala mitropilitană, așa că am zis cu voce tare, încrezător, că în trei ore ajung la moaște. Era ora 19.45. În fața mea o familie din Ploiești, care s-au dovedit mai târziu niște ”îngeri protectori”, ne-au spus că sigur vom ajunge, dacă suntem la stâlpul 48, la moaștele de pe baldachinul din fața catedralei mitropolitane pe la cinci și jumătate dimineața. Am crezut că glumesc, dar mi-au spus că ei vin de câțiva ani și știu de la stâlpul de curent numerotat, la ce număr ești, când ajungi la moaștele Sfintei Parascheva. În alți ani când au fost mai în spate la stâlpul 78, de exemplu, se ajunge la moaște în 15 ore. La auzul acestei vești, fără apă și mâncare la noi, pentru că presupuneam pelerinajul de circa trei sau patru ore am intrat ușor într-o ușoară panică. La mașină nu mă mai puteam întoarce fiind foarte departe și pierdeam rândul, plus că veneau întruna autocare cu pelerini din toată țara. În special, pelerinii veneau din județele Moldova, Dobrogea, Muntenia și Oltenia, dar și de la Brașov sau Rep. Moldova. În trei zile de stat la Iași am văzut doar un autoturism cu numere de CJ, în afară de-al meu. Așa că încărcat cu ”îndelungă răbdare” am început să citesc acatistul Sfintei Parascheva și alte rugaciuni din cartea de rugăciuni. Pelerinajul de la Iași este unic în România, nici măcar comuniștii nu au putut să-l stopeze. E celebră filmarea TVR din 1956 în care mii de pelerini mărșăluiau pe străzile Iașiului comunist.
Fenomenul din 2019 este uimitor pentru cine participă la el. Timpul trece relativ ușor. Oamenii se roagă cu voce tare. Citesc acatiste și cărți de rugăciune. Totul într-o ordine și liniște duhovnicească perfectă. Deși la pelerinaj participă sute de mii de oameni, nu este îmbulzeală sau incidente parcă în ciuda presei de scandal. Oamenii stau la coadă calmi și se roagă. Sigur că în cele câteva – sau mai mult de 10 ore – și se socializează între pelerini sau se cumpără icoane și cărți sfinte de la chioșcurile de pe traseu. Coada este păzită de jandarmi, pe culoarul dintre garduri se înaintează încet, foarte încet și se și stă pe loc atunci când pelerinii trebuie să treacă o stradă sau intră pe anumite sectoare sau în curtea mitropoliei. Coada de pelerini este gândită pe străzi, în culoare ca cele din aeroporturi, ca să nu se creeze îmbulzeală. De fapt de la stâlpul 48 unde m-am așezat (de la un stâlp la altul este o distanță standard de circa cincizeci de metri) coada face niște bucle pe străzi lăturalnice și te îndepărtezi de catedrala mitropolitană ca să revii apoi pe traseul spre moaște de la stâlpul numărul 10. În curtea mitropoliei intri doar când ajungi la stâlpul unu, iar de aici mai ai un timp de așteptare până la baldachinul cu racla sfintelor moaște, de circa 45 de minute. Dar când ajungi aici, la Sfânta bucuria e prea mare ca să mai simți oboseala. Sigur orele trec în rugăciune sau conversații destul de greu. Pe la stâlpul cu numărul 35 un jandarm mi-a spus că vom ajunge sigur la ora cinci dimineața la moaște. Gândul meu de a fi la ora 11.30 la camera de hotel s-a spulberat. De-a lungul cozii, voluntarii Sfintei Parascheva ne-au servit cu ceai fierbinte și cafea în pahare de hârtie, dar și cu mâncare, în general, celebrele sarmale. Eu și soția, care nu am avut experiența duratei pelerinajului, am fost serviți de familia din Ploiești cu tot felul de bunătăți bine gătite și de casă, pe care le țineau într-un rucsac voluminos. Astfel am aflat că delicioasele gustări erau gătite de doamna din Ploiești, o cunoscută chef din localitate care vine anual la pelerinaj. Astfel am cunoscut oameni noi și interesanți în pelerinajul nostru spre moaște. E de admirat și nevoința miilor de romi (ei își spuneau țigani), care stăteau la coadă ore întregi să ajungă la Sfânta, cum o numeau. Totul era într-o ordine și trăire religioasă, cu adevărat duhovnicească, care nu am mai cunoscut-o vreodată. La patru și jumătate dimineața am ajuns în curtea mitropoliei, iar la 04.45 la baldachinul unde erau expuse moaștele Sfintei Parascheva. În fiecare an, baldachinul este ornamentat cu mii de flori frumoase aduse cu camionul de 15 ani de aceeași familie Buștei din București. Baldachinul era înconjurat de militari îmbrăcați în haine de ceremonie și preoți, precum și de voluntari. Momentele de emoție și har când ajungi la moaște în zilele de hram nu pot fi explicate rațional. Ce am simțit eu atunci nu pot să explic. Sunt lucruri care țin de legătura fiecăruia cu Dumnezeu. Mulți spun că de ce se stă la coadă zeci de ore la hram, când în timpul anului poți ajunge ușor la moaște. Dar nevoința hramului, atunci de ziua Sfintei Parascheva, aduce harul care se revarsă și care numai cei credincioși în genunchi și lacrimi o pot înțelege pentru ca unde nu-i nevointa si rugaciune nu este nici mantuire, nu simti greul,pentru ca binecuvantarea este mult mai mare.La 04.50 am plecat de la Sfintele moaște cu ochii înlăcrimați și cu o fericire inexplicabilă, deși am stat nouă ore în picioare la coadă și în frigul dimineții de octombrie îmbrăcat subțire. În alte condiții aș fi fost răcit și cu dureri de sciatică. Acum nu mi s-a întâmplat nimic din toate acestea, doar bucuria unui har inexplicabil pentru cei ce nu cred.
A doua zi am participat la procesiunea „Calea Sfinților”, unde pe lângă moaștele Sfintei Parascheva au fost aduse și moaștele Sfîntului Ierarh Spiridon. De remarcat că la Iași, parcă este o altă Românie, sute de preoți, maici și seminariști în frunte cu mitropolitul și primarul Chirică, cu eșarfă tricoloră pe umeri, au adus prinos de recunoștință și s-au rugat Sfintei în pelerinajul desfășurat în centrul cetății. „Calea Sfinților” a fost „luminată”, ca în fiecare an, de militarii Batalionului 151 Infanterie „Războieni”, care au însoţit sfintele moaşte, purtând torţe aprinse în mâini precum si fanfara militară a Garnizoanei Iaşi urmați de pelerinii cu lumânări aprinse. Băteau toate clopotele bisericilor din oraș și lumânările aprinse în mijlocul cântărilor religioase mi-au creat sentimentul că suntem în Noaptea de Înviere. Ieșenii care stăteau pe margine, aplaudau și se rugau. Așa ceva cred că nu se vede sau simți în niciun oraș din România sau Europa. Duminică după Sfanta Liturghie am plecat spre Cluj-Napoca, iar înspre racla cu Sfintele moaște se îndreptau alte sute de mii de pelerini studenți și elevi, colegi de serviciu, vecini de bloc, grupuri din același sat, bătrâni tineri toți stau laolaltă unii se rugau pentru sănătate, alții pentru pace, înțelegere în familie și pentru copii. Deja coada era undeva pe la stâlpul 80. Durata de așteptare spre moaște a ajuns la 19 ore. Se citea pe fețele pelerinilor care se îndreptau spre coadă o bucurie și în ochi o lumină inefabilă, nelumească, deși îi aștepta 19 ore de stat în picioare în frig, dar și în rugăciune până la întâlnirea cu Sfânta Parascheva, ocrotitoarea Moldovei și toți îngână împreună „Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip…”.
După atmosfera
aprinsă din cadrul discuțiilor sinodalilor greci în jurul autocefaliei
ucrainene, vor începe să se decanteze lucrurile. Deocamdată se pare că cei mai
înfierbântați sunt fanarioții și grecii mai la general, pe când rușii afișează
calm și siguranță, dar și intransigență.
Interesantă este poziția Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului, care dovedește echidistanță. Acesta a făcut unele declarații ample, care s-ar rezuma astfel: A prevăzut această poziționare a Bisericii Greciei de mult timp pentru că Ținuturile Noi, care aparțin de Constantinopol, joacă un rol important, ba chiar toată țara respectă Patriarhia pentru că reprezintă neamul grecesc. Pe de altă parte, Moscova a jucat în ultimul timp un rol de a împiedica rezolvarea diferitelor probleme ale Ortodoxiei în Conferințele Panortodoxe. Însuși Arhiepiscopul cipriot a încercat să medieze acest conflict, dar Patriarhul rus nu s-a lăsat înduplecat. Eforturile pentru organizarea Sinodului din Creta au fost fără efect asupra rușilor și, astfel, problemele Ortodoxiei nu s-au rezolvat. A abandonat inițiativa cu privire la problema ucraineană la insistențele Patriarhului Bartolomeu, deși nu a avut nici un interes deosebit în această privință; ciprioții pot recunoaște sau nu autocefalia fără vreo frică. Scopul este să nu existe schismă, lucru care este mai rău. Nu poate să spună să recunoască autocefalia chiar dacă se va isca o dezbinare în Ortodoxie, Biserica cipriotă nu-și poate asuma greutatea schismei. De aceea va pleda în Sinodul local pentru o neutralitate pe acest subiect. De vreme ce ciprioții au relații bune cu catolicii, cu protestanții, cu anglicanii, cu toți, de ce să nu aibă legături bune și cu ortodocșii și cu Patriarhul Ecumenic al neamului grec („nostru”)? Pașii făcuți trebuie să fie studiați și atenți pentru a nu se face o greșeală în Biserică și în Ortodoxie. A mai declarat: „Noi avem trei Sinoade pe an și extraordinare oricâte subiecte apar. Mai degrabă aceasta dacă o vom vedea, o vom vedea într-o ședință extraordinară pentru că Sinodul extraordinar este în februarie. Cu siguranță nu cred că vom aștepta până în februarie. Pentru aceasta (poziția Bisericii Ciprului) vom schimba păreri între noi și vom vedea”. Așadar, până la o decizie sinodală, nimic nu este sigur în privința ciprioților; totuși direcția pare a fi una neutră, de nerecunoaștere a „autocefaliei” ucrainene.
În Grecia există o serie de Mitropoliți care s-au împotrivit recunoașterii schismaticilor ucraineni, dar aceștia constituie o minoritate absolută. Cei șapte episcopi care s-au opus sunt, de fapt, opt: Serafim de Karistia, Gherman de Ilia, Andrei de Konitsa, Daniil de Kesariana, Nicolae de Mesoghea, Serafim de Kitira și Cosma de Etolia; la aceștia se adaugă Nectarie de Kerkira, care și-a exprimat împotrivirea printr-o scrisoare, el fiind plecat din Grecia spre Iași cu moaștele Sfântului Spiridon. O listă ce trebuie ținută minte. Curios este că Mitropolitul Serafim de Pireu nu este printre opozanți, deși a reacționat în cadrul ședinței sinodale. Acesta a declarat: «Pot să am problematizările mele în anumite chestiuni, dar mă alătur deplin Arhiepiscopului». Așadar acesta poate fi considerat un bun polemist, dar mai puțin mărturisitor în practică. De fapt, Mitropoliții care se opun recunoașterii sunt mai mulți, sunt 10 și ei pregătesc o Scrisoare pe această chestiune. La cei recunoscuți oficial, enumerați mai sus, se adaugă Simeon de Nea Smirna și Serafim de Pireu. Conform unei surse care s-a adresat agenției Sputnik, «Mai întâi de toate, nu există decizie oficială pentru recunoaștere (a autocefaliei ucrainene). Mai mulți decât zece Mitropoliți au cerut amânarea dezbaterii până la un moment corespunzător. Mitropoliții (enumerați mai sus) nu au fost de acord. Au cerut amânarea dezbaterii și, în cazul luării unei decizii, să se desfășoare o votare deschisă cu desemnare nominală. Aceasta nu s-a întâmplat». Potrivit aceleiași surse, au fost mai mulți care nu au fost de acord, în afara celor 10, care au vorbit în plen și au cerut să fie consemnată poziția lor în declarația finală, lucru pe care Arhiepiscopul nu l-a făcut. În total, există vreo 33 de Mitropoliți. «Luni-marți va exista o declarație din partea Mitropoliților care nu sunt de acord cu decizia plenului. Vor exista 12-15 semnături. Unii dintre ei nu sunt de acord nu cu recunoașterea (autocefaliei), ci cu decizia Bisericii Greciei. Acestea sunt lucruri diferite. Între aceia care nu sunt de acord cu decizia (Bisericii Greciei) există unul sau doi care vor recunoașterea autocefaliei, dar pentru Onufrie», potrivit aceleiași surse. Unii, dintre care Daniil de Kezariana, au dorit amânarea dezbaterilor pentru a se desfășura pe parcursul a trei zile. «Din 69 de Mitropoliți prezenți, 10 nu au fost de acord. Alții nu au zis că nu sunt de acord ca să nu se implice. Între aceia care nu au fost de acord acolo au fost aceia care aparțin Patriarhiei de Constantinopol, nu au vrut să fie cunoscute numele lor. În două zile vom scrie o declarație comună, astfel încât Biserica să nu fie implicată în eventuale peripeții». Sursa acestor declarații a mai spus că unii episcopi au sprijinit recunoașterea pentru că urmăresc scaunul de Arhiepiscop, cum ar fi Mitropoliții de Dimitriada, Mesinia și Nafpaktos. A mai declarat că această decizie va duce la o împărțire în ierarhia greacă și și-a exprimat speranța că Arhiepiscopul nu va pomeni pe Epifanie la vizita Patriarhului Bartolomeu pe 19-21 octombrie. Decizia sinodală nu reprezintă o recunoaștere definitivă, ci abia pomenirea lui Epifanie ca Primat ortodox de către Arhiepiscopul Ieronim.
Ruptura dintre rusofili și grecofili în Biserica Ortodoxă se lărgește după decizia Sinodului Bisericii Greciei de ieri. Este de așteptat ca mai multe Biserici Locale să adopte aceeași poziție, printre care cel mai probabil BOR. Doar că diferențele nu sunt atât de natură etnică, ci chiar dogmatică, neopapismul instaurat prin aceste mișcări fiind o invenție doctrinară de inspirație occidentală. Pare o scindare trasă la indigo cu cea produsă în 1054 între Roma și Constantinopol, între ortodocși și catolici. Doar că, prin prisma evoluțiilor în timp, îndrăznim să spunem că ambele schisme, de atunci și de acum, au ceva în comun și sunt o continuitate: ele sunt o erodare a credinței, o lucrare a tainei fărădelegii, o îndreptare spre apostazie generală. Chiar dacă era incipientă în vremurile acelea, când occidentalii distorsionau dreapta credință pe fondul înapoierii lor religioase (revenirea la filozofia păgână sub forma scolasticii prin coborârea Evangheliei la nivelul rațiunii umane căzute fiind unul din fenomenele minore, ca să nu vorbim de cruciade și degradarea artei bisericești și moralității lamentabile), acum este într-o fază finală, cu ingrediente ecumeniste și de apostazie mult mai evidente. Cursul pe care se înscrie Constantinopolul (și „grecii” lor sau și noi, românii) este unul de unire cu Roma sau pur și simplu cu orice altă religie într-o pace potrivnică adevăratului creștinism. Aceste afirmații sunt bazate pe acțiunile întreprinse până acum de Fanar, care se înscrie într-o apropiere cel puțin ciudată față de catolici și eterodocși, iar pe de altă parte ține să fie liderul lumii ortodoxe, pe care să o ducă în direcția dorită. Dacă acestea sunt speculații mai mult sau mai puțin întemeiate, asemănarea dintre despărțirea de la 1054 și ceea ce trăim acum este foarte bine surprinsă în articolul tradus mai jos, The time for luxury is over, unul dintre materialele lăudabile ale celor de la Orthodoxsynaxis.org.
Cursul pe care se înscrie Constantinopolul (și „grecii” lor sau și noi, românii) este unul de unire cu Roma sau pur și simplu cu orice altă religie într-o pace potrivnică adevăratului creștinism. Dacă acestea sunt speculații mai mult sau mai puțin întemeiate, asemănarea dintre despărțirea de la 1054 și ceea ce trăim acum este foarte bine surprinsă în articolul tradus mai jos, The time for luxury is over, unul dintre materialele lăudabile ale celor de la Orthodoxsynaxis.org.
Cei familiarizați cu istoria bisericească știu că ceea ce se numește „Marea Schismă” dintre creștinismul de răsărit și cel de apus nu a intervenit peste noapte. A venit totul treptat, începând înainte de 17 iulie 1054, când legații papali au depus excomunicarea pe altarul din Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol și nu a fost confirmată un timp mai târziu, când a fost adâncită și extinsă în timpul celei de a patra Cruciade, devenind o schismă reală, decisivă. Istoricii indică în această privință că înstrăinarea culturală, politică și economică a dus treptat la formarea unei schisme care a avut loc pentru motive dogmatice care existau de secole, dar pentru care Roma și Răsăritul au evitat, cu toate acestea, un conflict deschis înainte ca temperamentul personal al conducătorilor celor două Biserici să fi condus la vremea aceea la inflamarea lor și să-și permită să fie inflamați mai degrabă decât să lucreze la soluționarea lor în interiorul Bisericii una. Ceea ce este uimitor aici este că rezultatele acestei schisme nu au fost devastatoare la vremea aceea pentru credincioși, care nu sesizau atunci pericolul ei și care au continuat să participe la slujbe când se mutau din Este în Vest. Aceasta probabil datorită credinței în posibilitatea depășirii crizei pentru că Roma și Constantinopolul au rupt comuniunea între ele mai mult de zece ori din secolul al IV-lea și de fiecare dată au fost în stare să treacă peste diferențele dintre ele. Dar schisma, care la început a fost limitată la abținerea Papei Romei și a Patriarhului de Constantinopol să se pomenească unul pe altul la Liturghie și pe care mulți, precum Patriarhul Petru III de Antiohia, au încercat să o vindece, a atins nivelul popular prin cruciade, care au introdus duhul de ură, amărăciune și resentimente între popoare, în special după ce Roma a rânduit Patriarhi pentru Patriarhiile de Răsărit și episcopi pentru episcopiile de acolo, așa încât erau dispuse altar în fața altui altar și în fiecare cetate existau comunități rivale. Așa încât ceea ce a început ca o înstrăinare între Răsărit și Apus și a evoluat spre a deveni o divizare pe care mulți s-au străduit să o repare, a evoluat pe seama unor factori neprevăzuți încât să devină schisma de durată dintre Bisericile de Răsărit și Apus, care s-a adâncit cu trecerea timpului și acum constituie marea tragedie a creștinătății. O comparație între motivele, repercusiunile și cursurile schismei dintre Răsărit și Apus, care a avut loc la începutul celui de al doilea mileniu și situația de care suferă astăzi Biserica Ortodoxă la început de mileniu trei, ne conduce la observarea unor aspecte îngrijorătoare de asemănare între ele, inclusiv: – Divizarea care există între Bisericile de Constantinopol și Moscova astăzi a început cu înstrăinarea la început de secol XX pe seama a ceea ce Moscova privește drept convergența Constantinopolului cu persecutorii ei la început de eră sovietică. S-a mărit prin încercarea lui Stalin de a stabili în 1948 ceva ca un Vatican ortodox în Moscova și cu subminarea primatului Constantinopolului, care reînvie fricile Constantinopolului față de ambițiile de a fi „a treia Romă”. – Această înstrăinare, care s-a transformat în divizarea actuală de la mijlocul anilor ’90 pe seama crizei estoniene, a devenit astăzi o divizare ascuțită și a atins un grad de criză, pericol și ostilitate verbală între teologii greci și ruși, cler și susținătorii lor. – Ruperea comuniunii între Biserica Moscovei și a Constantinopolului și pledoaria și campaniile de mobilizare pe care le întreprind ambele Biserici au adus lupta, chiar dacă este într-un mod care nu este răspândită, la nivelul credincioșilor de rând. – Divizarea continuă, dată fiind lipsa de succes a oricărei medieri sau inițiative de arezolva criza ucraineană, a condus Biserica Moscovei la crearea propriilor ei parohii în teritoriul istoric al Patriarhiei de Constantinopol, cu toată scindarea pe care o aduce aceasta la nivel de credincioși. Acest lucru este susceptibil să se împrăștie în teritoriul Bisericilor care recunosc nou-creata entitate din Ucraina. – Divizarea continuă a început să-și arunce umbra asupra relațiilor dintre credincioșii care aparțin celor două Patriarhii din diaspora, unde ruptura se adâncește și scindarea crește între credincioșii care susțin scaunul acesta sau acela, după cum a fost clarificat de criza Arhidiocezei de tradiție Rusă din Vestul Europei și corespondența dintre episcopii de Constantinopol și Moscova din Coreea de Sud. – Adâncirea dezacordului cu privire la înțelegerea primatului în Biserică și maniera în care este exercitat între Constantinopol și Moscova a trecut de la stadiul discuției teologice la stadiul acuzațiilor reciproce de depărtare de la Ortodoxie și ruperea dialogului direct cu privire la această chestiune a adus un dezacord la nivel dogmatic. Toate cele de mai sus indică faptul că divizarea curentă dintre Moscova și Constantinopol a atins un grad de pericol acut care poate conduce la o schismă reală și de durată în interiorul Bisericii Ortodoxe în eventualitatea că există un element de politică externă care favorizează o parte sau alta. Probabil că posibilitatea alunecării în schismă nu este banală în contextul stării actuale de criză în relațiile internaționale, pe care mulți o descriu ca pe o pace fierbinte care este susceptibilă de a izbucni în flăcări. Vor fi prompți oamenii chibzuiți să dreagă rana și să o vindece înainte de a fi prea târziu? Sau își vor permite, ca niște înfierbântați, luxul de a se amuza prin a-și face acuzații reciproce, exagerând diferențe simple, alimentând sentimentele de dușmănie, punând lumea ortodoxă pe jar și trăgând-o spre o catastrofă? Să răscumpărăm vremea, pentru că timpul de desfătare s-a încheiat!
Portalul Orthodoxia.info face o prezentare a dezbaterilor din plenul Sinodului Bisericii Greciei, care a luat decizia recunoașterii autocefaliei ucrainene. Descrierea discuțiilor este tulburătoare, arătând mai degrabă atitudini viscerale. Abia pozițiile prezentate la finalul articolului sunt demne de credința senină în Iisus Hristos, Domnul păcii. Față de o temă atât de serioasă, dezbaterile au fost extrem de netemeinice și pe lângă subiect, dovedind un etnofiletism exagerat. Aspectele dogmatice și canonice au fost expediate la diverse, rezolvate pe genunchi, deși pot conduce la o criză profundă în toată Biserica Ortodoxă. „Propunerile” Mitropolitului Ierotheos au fost luate de bune și adoptate în integralitate. Acest lucru indică faptul că această hotărâre vine la presiunea unor factori politici externi, cum ar fi ambasadorul SUA din Grecia, cu care a avut discuții Mitropolitul menționat. Desigur că nu acest lucru este important (deși decisiv), ci lipsa de credincioșie față de linia dreptei credințe, față de Biserica Sfântă întemeiată de Hristos. Atitudinea perfect bisericească a Moscovei de a rupe comuniunea cu Fanarul pentru motive îndreptățite, care afectează credința, a fost prezentată drept armă de negociere. Autoritatea Constantinopolului este privită drept indiscutabilă, fără a se aduce argumente serioase. Situația Ortodoxiei din Ucraina este privită hăt din Grecia, fără a fi cunoscută realitatea din teren. Sinodul din Creta este readus iarăși în discuție într-o manieră care sugerează răzbunare copilărească. Pare a fi mai mult o decizie luată din frustrare și invidie grosolană față de avansul bisericesc real sau închipuit al rușilor. Nu reluăm aici toate aspectele devastator de problematice, asupra cărora vom reveni, ci doar redăm relatările așa cum au fost făcute pentru cei ce vor și pot să înțeleagă atmosfera.
Presiunile insuportabile și amenințările demnitarilor de vârf ai Bisericii Rusiei împotriva ierarhilor Bisericii Greciei s-au întors ca un «bumerang», după cum s-a dovedit din decizia de astăzi a Sinodului extraordinar al Ierarhiei, care s-a încheiat la amiază. Unul după altul Mitropoliții Bisericii Greciei, care au luat cuvântul în ședință, mai mult de 35, au descris în culori mai mult decât negre presiunile pe care le-au primit din partea demnitarilor bisericești ruși, care au declarat că refuză să cedeze. «Amenințările că rușii vor face „asta sau aia” întăresc faptul că panslavismul care a început sub Stalin continuă prin alte mijloace astăzi», a întărit Mitropolitul de Langada, în timp ce cel de Peristeriu a adus cuvântul de «imbolduri viclene» din partea Bisericii Rusiei. Mitropolitul de Patra, care a fost membru al Sinodului permanent precedent, a ținut un cuvânt despre climatul de frică din partea Moscovei și a transpus în plen convorbirea pe care a avut-o cu un arhiereu rus care l-a vizitat pentru a învinui pe Patriarhul Ecumenic de «egumenism». Dacă veneați la Sinodul din Creta, nu s-ar fi întâmplat nimic din toate acestea, se pare că a spus rusului trimis Mitropolitul de Patra, care a admis că, deși a avut rețineri la început, a înțeles când a discutat cu Patriarhul Ecumenic. «Noi astăzi
avem prilejul să dezlegăm și mâinile altor Patriarhii», a spus cu sens
Hrisostom, care a semnalat Arhiepiscopului că «Nu am fi ajuns aici dacă și Preafericirea
Voastră ați fi pomenit imediat pe Epifanie».
CINE ESTE MOSCOVA, LA URMA URMELOR?
Îndeosebi a fost problematic Mitropolitul de Corint, care a făcut o referință întinsă la experiența lui cu vizita recentă la Ierusalim, unde a văzut presiunile pe care le experimentează Patriarhia de acolo din partea Bisericii Ruse. Kir Dionisie s-a întrebat: «Cine este, la urma urmelor, Moscova? Este Ecumenică?», deși în alt punct al luării de poziție s-a referit la expansiunea continuă a Bisericii Ruse în lume, spunând că «Nu este posibil să vorbească despre canonicitate aceia care forțează toate canoanele și să vorbească despre corupție cei ce construiesc biserici în toată lumea cu bani rusești». Pe aceeași lungime de undă a fost și Mitropolitul de Maronia, care a chemat Ierarhia să nu se teamă. «Nu avem să ne temem de nimic. Suntem o ierarhie vitează și nu trebuie să ne temem de nimeni și nimic», a spus. Dar și
Mitropolitul de Veria a clarificat că pentru Mitropoliții din Grecia de Nord nu
se pune subiectul recunoașterii din moment ce pomenesc pe Patriarhul Ecumenic.
«Trebuie să ne identificăm cu Patriarhia noi, cei din Grecia din Nord», a spus în
acest sens Mitropolitul Pantelimon.
VOM ARUNCA ÎN AER CEL MAI SFÂNT AȘEZĂMÂNT AL NEAMULUI?
«Noi, din Ținuturile Noi, am recunoscut de facto», a clarificat în Ierarhie Mitropolitul de Drama, care s-a poziționat, ca și marea majoritate a Ierarhiei, împotriva oricărei votări. «Nu este posibil să votăm pentru o decizie a conducerii noastre superioare», a spus Pavel, care a chemat pe ierarhi să respecte Patriarhia, spunându-le: «Vom arunca în aer cel mai sfânt așezământ al neamului?». Mitropolitul de Mesinia a prevenit Ierarhia că nu trebuie să pună la îndoială dreptul Patriarhiei Ecumenice să dea autocefalia, ci și că, atâta timp cât Biserica Greciei nu trece la recunoașterea lui Epifanie, se va intensifica δισενσιθνεα în interiorul Ucrainei. În mod corespunzător, și Mitropolitul de Idra a amintit în Ierarhie că, dacă nu este luată decizia corectă pentru noua Biserică, «vom săvârși cel mai mare delict». «Nu ajunge să cedăm forțărilor Mitropolitului de Volokalamsk», a zis în Ierarhie Mitropolitul de Ioanina, care a făcut mențiune de mai mult de 200 de jurisdicții rusești în lume despre care nu vorbește nimeni. Dar și
Mitropolitul de Ierisos nu a ascuns stânjenirea lui pentru modul în care se fac
referirile la Patriarhie. «Nu putem să suferim să se refere la Patriarhia
Ecumenică drept Patriarhie simplă… să fim serioși», a zis Teoclit.
SE JOACĂ CU COMUNIUNEA
Argumentarea rusească despre mituirea Patriarhiei Ecumenice cu referire la acordarea autocefaliei s-a dovedit că a deranjat îndeosebi pe ierarhii Bisericii Greciei, după cum și decizia Patriarhiei Moscovei de a întrerupe comuniunea cu Fanarul. Mitropolitul de Gumenisa a caracterizat întreruperea pomenirii drept «delict impardonabil», în timp ce Mitropolitul de Seron a clarificat că nu este posibil să fie folosită comuniunea/împărtășania dumnezeiască drept armă de negociere. Merită să fie semnalat că Ierarhia Bisericii Greciei a refuzat să intre la procedura de votare în ciuda intervențiilor energice ale Mitropolitului de Kezariana, car ea cerut votare nominală. Mitropolitul de Nafpaktos se pare că a accentuat că rușii și Patriarhia de Moscova au subminat de-a lungul timpului Patriarhia Ecumenică, ceva ce Biserica Greciei nu poate să ignore. «Au răsturnat sistemul sinodal, avem un egumenism», pare să fi accentuat Mitr. Ierotheos, care, după aceleași surse, a semnalat Ierarhiei că nu are dreptul ca organism să judece deciziile altei Biserici, înțelegând Tomosul pe care l-a emis Patriarhia Ecumenică, în timp ce s-a poziționat împotriva desfășurării votării nominale. Serafim de Kastoria a încriminat stringent mișcările Bisericii Rusiei și amenințările ei. «Biserica Ucrainei se spune că dă Împărtășania uniților, nu cumva fac același lucru și rușii?», a zis. Dintre membrii
Ierarhiei care au luat cuvântul, au cerut să înregistreze obiecția lor de a fi
luată decizia Mitropoliții de: Karistia, Pireu, Kitira, Ilia și Mesoghea, în
timp ce Mitropoliții de Etolia și Driinupoli, deși nu au luat cuvântul, au
cerut să fie înregistrați de asemenea că nu doresc luarea deciziei. Dimpotrivă,
și Mitropolitul de Kerkira a declarat că în luarea deciziei corespunzătoare să
nu fie implicată Biserica Greciei în conflict. El a înaintat o declarație
scrisă pe motiv că este plecat în străinătate (este venit la Iași cu moaștele
Sf. Spiridon, n.n.).
MITROPOLITUL DE MESOGHEA: RISCUL ESTΕ MARE
Deosebit de negativ la luarea deciziei a fost Mitropolitul Nicolae de Mesoghea, care a zis Ierarhiei că «riscul este mare», semnalând că prin emiterea tomosului autocefaliei nu a fost atinsă unitatea bisericească a ucrainenilor. «Să așteptăm să se coacă», a cerut membrilor Ierarhiei Nicolae, care a insistat ca Atena să recunoască faptul că există confuzie. În final,
Mitropolitul de Kezariana nu a ascuns fricile lui despre o nouă chestiune
vechi-calendaristă în sânul Bisericii Greciei, spunând semnificativ: «mă tem că
semănăm o nouă dihonie».
S-a întrunit astăzi, sâmbătă, 12 octombrie, în mod extraordinar, Sfântul Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei sub președinția Preafericitului Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia, în Sala de Ședințe a Sfântului Sinod al Ierarhiei.
Înaintea Ședinței a fost săvârșită dumnezeiasca Liturghie în Biserica mare a Sfintei Mănăstiri “a celor fără de tup” Petraki.
Pe la 9 dimineața, în Sala mare a Ședințelor Sfântului Sinod, s-a săvârșit slujba pentru începerea lucrărilor Sfântului Sinod. Când a fost citit catalogul ierarhilor participanți, s-a constatat că există cvorum.
Prin urmare, a fost convocată Comisia de Presă, compusă din Cinstiții Mitropoliți Ierotheos de Nafpaktos, Dorotei de Mikonos și Hrisostom al Patrelor.
Conform cu Ordinea de zi, Preafericitul Ieronim al Atenei și a toată Grecia și-a expus referatul cu titlul: «Autocefalia Bisericii Ucrainei».
În introducerea referatului, Preafericitul a făcut mențiune că Sinodul permanent s-a ocupat intens în destule Ședințe cu tema aceasta, pe care care a și trimis-o la Comisiile Sinodale corespunzătoare, pentru Chestiuni dogmatice și canonice și pentru Relații inter-ortodoxe și inter-creștine, astfel încât să fie prezentate în comun Sfântului Sinod după cum se cuvine.
Pe 13 august a.c. Comisiile în cauză au depus la Secretariatul general Constatarea comună și Semnalarea-referat cu titul: «Chestiunea jurisdicției canonice pentru Sfânta Mitropolie a Kievului». Constatarea Comisiilor, în urma a cinci teze de bază din perspectiva dreptului canonic, a concluzionat după cum urmează: «După cele de mai sus, luând în considerare subiectul autocefaliei Bisericii Ucrainei din perspectivă canonică, dar și legală, prezentăm cu respect că nu este nimic care să împiedice recunoașterea autocefaliei Bisericii Ucrainei și armonizarea absolută și alăturarea Bisericii Greciei la Patriarhia Ecumenică».
Prin urmare Preafericitul a făcut o mențiune concisă la regimul sinodal și la organizarea jurisdicțională a Bisericii, precum și la regimul Autocefaliei. A semnalat că Biserica Ucrainei a rămas mereu în jurisdicția bisericească a Patriarhiei Ecumenice, care a renunțat la jurisdicția ei canonică pentru pentru a se înrola în comuniune cu Bisericile Ortodoxe autocefale, lucru pe care Patriarhia Moscovei îl contestă ca fiind anticanonic, ca și cum ar aparține canonic de ea.
În final, după ce a caracterizat proclamarea autocefaliei bisericești a Ucrainei drept folositoare îndeosebi pentru Biserica Ortodoxă și valoroasă pentru întărirea relațiilor celor două Biserici Ortodoxe surori, a Marii Rusii și a Ucrainei, a prezentat «recunoașterea de către Biserica noastră a autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Republicii independente a Ucrainei».
A urmat un dialog ziditor și luări de poziții a multor ierarhi și Ierarhia a decis că a fost acceptată decizia Sinodului permanent trecut și referatul Preafericitului Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia, adică recunoaște «dreptul canonic al Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalia, precum și prerogativele Întâistătătorului Bisericii Greciei de a se ocupa mai departe de chestiunea recunoașterii Bisericii Ucrainei», deși șapte Mitropoliți au cerut amânarea luării unei decizii.
Semnătura Arhiepiscopului sub ultimul paragraf: „În spiritul acesta, prezint recunoașterea de către Biserica noastră a autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Republicii independente a Ucrainei”
Portalul Romfea.gr anunță că a fost recunoscută autocefalia ucraineană. Redăm mai jos știrea și vom reveni cu alte detalii în pe parcurs.
S-a încheiat de puțină vreme convocarea extraordinară a Sinodului Ierarhiei Bisericii Greciei, care s-a întrunit sub președinția Arhiepiscopului Ieronim al Atenei și a toată Grecia. Pe parcursul ședinței s-a ținut referatul pe tema: „Înștiințare despre Autocefalia Bisericii Ucrainei” de către Președintele Ierarhiei, Arhiepiscopul Ieronim. Conform informațiilor, Arhiepiscopul s-a referit în referatul său la privilegiul Patriarhiei Ecumenice de a da autocefalie, după cum și la prezentările pozitive ale celor două Comisii. Aceleași informații menționează că propunerea Arhiepiscopului pentru Biserica Ucrainei a fost recunoașterea, care a fost acceptată prin vot de către corpul Ierarhiei. „În spiritul acesta, prezint recunoașterea de către Biserica noastră a autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Republicii independente a Ucrainei” – a menționat în încheiere prezentarea Preafericitului. În continuare, Mitropoliții au vorbit despre propunerile referatului, în timp ce Mitropolitul Daniil al Kezarianei, a propus să fie luată decizia după votul vizibil. Ierarhia a decis în final să valideze propunerea recentă a Sinodului permanent și să fie de acord că este dreptul Patriarhiei Ecumenice să acorde autocefalie. În puține ore este așteptat și Comunicatul Sfântului Sinod al Bisericii Greciei.
Conform altor știri, ședința a fost una maraton și abia șase Mitropoliți au cerut amânarea unei decizii. La îndemnul Mitropolitului Kezarianei de a trece la vot a reacționat puternic Mitropolitul Serafim de Pireu. Urmează să fie pusă în practică în viitorul apropiat această decizie prin pomenirea Mitropolitului Epifanie în rândul capilor Bisericilor Autocefale. Cel târziu se preconizează acest fapt la slujirea în comun a Patriarhului Ecumenic cu Arhiepiscopul Ieronim. Această pomenire este așteptată cu nerăbdare de cel puțin doi Mitropoliți, care au făcut declarații pe marginea acestui subiect, anume Maxim al Ioaninelor și Ignatie al Dimitriadei.
Trebuie semnalat votul politic al celor două partide USR şi
PNL care reconfirmă ceea ce este probabil o decizie ideologică consecventă iar
nu una care să ţină de oportunitatea finanţării unui obiectiv de investiţii sau
de o adeziune politică pentru proiectele PSD.
Având în vedere împotrivirea repetată a consilierilor celor
două partide pentru finanţarea celui mai important proiect ctitoricesc al
Bisericii Ortodoxe Române considerăm că se impune ca Biserica să-şi reconsidere
neutralitatea politică faţă de cele două partide.
Catedrala Naţională nu este un proiect oarecare ci unul cu imens capital simbolic pentru creştinii ortodocşi ai acestei ţări, şi pentru cetăţenii români în general, iar modalitatea insultătoare în care cele două partide aleg să-şi promoveze interesele antireligioase considerăm că nu trebuie tratată cu indiferenţă ci trebuie confruntată. Considerăm că nu exagerăm atunci când punem semnul egalităţii între şicanele repetate care au vizat construirea Catedralei şi o politică coordonată de agresiune a sentimentului religios ortodox. Însă, dacă în urmă cu un deceniu anticlericalismul vehement constituia apanajul lui Remus Cernea şi a altor personaje asemenea compromise, astăzi vedem că opţiunea anti-ortodoxă este asumată deschis de polul politic dominant.
Patriarhia Română trebuie să solicite un punct de vedere din partea conducerii celor două partide, cu privire la această opţiune politică devenită regulă, un punct de vedere în care să fie indicate argumentele de sprijin pentru prezumtivele lor politici publice. Aceste argumente ar trebui să oglindească în mod limpede activitatea politică a reprezentanţilor acestor două partide.
Deşi consilierii locali nu sunt supuşi unor mandate
imperative, practica directivelor politice care au caracter strategic în orientarea
ideologică a partidelor este una de notorietate. Fie că votul reprezintă
opţiunea personală a consilierilor USR şi PNL, fie că în fapt avem de-a face cu
o politică de partid, această consecvenţă a votului negativ trebuie justificată
şi motivată în mod deschis.
Decizia de respingere a proiectului de finanţare este cu atât mai surprinzătoare cu cât la sfinţirea Catedralei au fost invitaţi şi au participat reprezentanţi ai întregului spectru politic, chiar dacă prezenţa unora dintre aceştia a fost în mod evident inoportună (ne referim la şeful PNL care a ales să fumeze o ţigară pe treptele Catedralei, chiar după slujba de sfinţire). Conversaţia publică purtată în zilele respective sugera un consens general în privinţa importanţei Catedralei pentru demnitatea poporului român, sfinţirea catedralei fiind un moment înălţător, speculat convenabil de liderii politici.
În lipsa argumentelor care să justifice consecvenţa votului negativ, considerăm că cele două partide profesează o discriminare pe criterii confesional-religioase, discriminare care este atât imorală cât şi ilegală. Prin aceea că nu este confruntată, politica anti-ortodoxă a celor două partide prejudiciază interesele credincioşilor ortodocşi şi dă ocazia avansării agendei politice anti-religioase care are drept scop, printre altele, redefinirea bunelor moravuri şi a participării creştinilor la viaţa publică.
Deși inițial subiectul autocefaliei ucrainene nu figura pe ordinea de zi a Sinodului lărgit (Ierarhia) Bisericii Greciei, în ultimul moment Arhiepiscopul Ieronim a convocat o ședință extraordinară pentru încă o zi, sâmbătă, 12 octombrie pentru o „informare” și dezbatere pe această temă. Se pare că sunt câteva nereguli cu privire la această procedură, îndeosebi faptul că nu au fost consultați episcopii, deși era necesar să existe acordul a măcar o treime dintre ei pentru susținerea unei ședințe extraordinare. Chiar dacă există mai mulți arhierei care și-au exprimat nemulțumirea, printre care menționăm pe Mitropolitul Serafim al Kitirelor, în continuare prezentăm luarea de poziție publică de ieri a unui ierarh mai puțin cunoscut, dar cu atât mai elocventă, în cadrul oficial sinodal. Este vorba de Mitropolitul Simeon de Nea Smirni, care a adresat o scrisoare în care-și exprimă neliniștile și îngrijorarea în fața Arhiepiscopului și a tuturor sinodalilor. Inițial intenționam să evit abordarea subiectului până după decizia finală, dar situația se precipită. În plus, textul de mai jos chiar merită citit și pentru modul de expunere în sine, care este cu adevărat bisericesc.
«Către
Preafericitul Arhiepiscop Ieronim
al Atenei și a toată Grecia,
Președintele Sfântului Sinod
al Bisericii Greciei,
și cinstiților membri ai ei
Preafericite Președinte Preacinstiți frați și sinodali,
Am simțit nevoia – trebuința mea, mai bine, ca episcop al Bisericii și membru smerit al cinstitului trup al Ierarhiei noastre – să mă adresez dragostei voastre la începutul de astăzi al lucrărilor ședinței ordinare a sfântului Sinod. Motivul este informarea care a fost scrisă – fără să fi fost dezmințită competent – că urmează să fie pusă în fața Sinodului și așa-numitul subiect «ucrainean», deși nu a fost cuprins în Formularul Informativ al lucrărilor Ierarhiei, care a fost completat de Sinodul permanent în perioada trecută și ne-a fost trimis la vreme după cum este prevăzut. Am ales calea pentru
o chestiune atât de serioasă și delicată de a mă adresa în Sinod pentru că
consider că sfântul cor al Sinodului episcopilor Bisericii este mai întâi și în
principal locul unde ar trebui să fie cercetate și să fie dezbătute subiectele
de această natură.
1. Primul lucru pe care vreau să-l prezint dragostei Voastre este adânca întristare și multa îngrijorare care au cuprins sufletul meu pentru situația care a fost creată în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă. Biserica numeroasă a Rusiei și Biserica primă a Constantinopolului, Patriarhia noastră Ecumenică, să se găsească în dezacord în premieră cu prilejul acordării autocefaliei ucrainene. Moscova a întrerupt comuniunea bisericească-euharistică cu Patriarhia Ecumenică și trece la acțiuni care zguduie unitatea bisericească și respectul pentru răspunderea la nivel bisericesc a Patriarhiei Ecumenice și a păstorilor săi locali, episcopi și preoți. Situația în cauză, dacă nu este schismă în sânul Bisericii noastre Ortodoxe, deschide larg poarta spre schismă. Și alte Biserici Ortodoxe, Patriarhiile vechi și Bisericile autocefale fie și-au exprimat opoziția asupra problemei care s-a ivit, fie adoptă o poziție de așteptare. Mă neliniștește adânc toată situația. Ne expune pe ansamblu, ca Biserică Ortodoxă, în ochii tuturor eterodocșilor și a toată lumea. Criteriile etnofiletiste,
după cât se pare, vor prima în opțiunile tuturor. Și primejdia să fie create
două «blocuri», elinofon și slavofon – ceva ce ne paște de ani de zile în
relațiile noastre bisericești – este văzută chiar și cu ochiul liber.
2. Nu doresc să intru în analiză istorică și canonică a problemei de cine aparține Mitropolia de Kiev și, prin urmare, a autocefaliei acordate. Înțelegerea diferită a izvoarelor istorice, explicarea sfintelor canoane într-un mod care să susțină opiniile sau oportunismele formate și invocarea selectivă a practicii bisericești de către cei direct interesați și de către cei care au intervenit pe subiect au provocat o confuzie uimitoare în jurul temei. Deși tradiționalist în cuget, simt nevoia să semnalez că nu trăim în veacul IV sau V. Structurile bisericești nu sunt cele care existau cândva în jurul bazinului mediteranean și puțin mai departe. Continente întregi au fost descoperite de atunci. Biserica s-a întins
în toată lumea. Și în fața ei nu mai are iudaismul și păgânismul. În jurul
nostru s-au conturat și continuă să se contureze transformări consmogonice. Oare
suntem îndreptățiți să ignorăm toate acestea?
3. Pe lângă acestea,
îngăduiți-mi să semnalez următoarele pe temă:
a) Autocefalia ucraineană și împrejurările în care a fost acordată nu au nici o asemănare cu celelalte autocefalii care au fost acordate în trecut de către Patriarhia noastră Ecumenică. Autocefaliile anterioare
au fost cerute de către Biserici Locale canonice ale noilor state, pledând în
multe cazuri și forurile autorității lumești.
b) Recunoașterea în grabă (fără să exprime părere de rău) a schismaticilor și așa-zișilor «autohirotoniți» – fiind evitată Biserica Locală canonică, ba și Patriarhia Moscovei de către care au fost condamnați schismaticii – și acordarea autocefaliei unei noi structuri bisericești generează întrebări juste și provoacă la reacții. Este neglijat, din
păcate, faptul că în acest moment în același oraș avem doi Mitropoliți de Kiev
și două Biserici Locale paralele. Și Kievul, și Ucraina, în final, nu sunt un ținut
din diasporă, ci o ipostază etnică unitară.
c) Biserica lui Hristos trăiește în lume și merge prin istorie. Este firesc, prin urmare, ca viața ei să fie să fie influențată de evoluțiile sociale și de diferite alte transformări. Acest lucru este valabil pentru toate Bisericile Locale. Pentru Biserica Ucrainei acest lucru a fost valabil în trecut mult mai mult, după cum ne informează istoria. Fenomenul, după cum vedem, continuă să fie valabil și astăzi. Ucraina constituie un edificiu pe care se confruntă aspirațiile geopolitice ale Răsăritului și Occidentului. Și se întreabă cineva: Acordarea autocefaliei au urmărit-o și Statele Unite ale Americii și pentru aceasta, după acordarea ei, au exprimat repetat mulțumirea lor? Reacția Bisericii Rusiei este numai cu caracter bisericesc sau exprimă și efortul Moscovei să păzească sub influența ei Statul ucrainean, după cum se întâmpla până curând? Este de la sine
înțeles, totuși, că noi, păstorii responsabili ai Bisericii, care suntem datori
să ne luptăm mai presus de toate pentru unitatea Bisericii lui Hristos, să ne aliem
sau să cedăm organizațiilor și rivalităților puternicilor acestei lumi?
4. Se susține faptul că acordarea autocefaliei ar concura la depășirea schismelor, la unificarea bisericească a ortodocșilor și pacea din punctul de vedere bisericesc a Ucrainei. După cum arată lucrurile, acest lucru nu a fost atins. Au fost observate – cel puțin cât a stat în puterea președintelui de curând Poroșenko – persecuții ale credincioșilor și acaparări de biserici care aparțin parohiilor Bisericii de sub Mitropolitul Onufrie. A fost argumentată schimbarea prin lege a numirii Bisericii lui, care în final a fost invalidată la tribunal. Dar și noua structură bisericească ce a primit autocefalia s-a rupt. «Patriarhul onorific»
Filaret s-a depărtat de ea, fiind urmat de 15 episcopi și care aruncă în
paralel – el însuși sau episcopii lui – acuze foarte grele asupra tuturor.
5. Și vina la ale noastre. După părerea mea smerită, recunoașterea sau nu a noii autocefalii nu este de competența exclusivă a Președintelui, nici a Sinodului permanent, ci de Sfântul Sinod al Ierarhiei. Biserica noastră nu este administrată de un regim patriarhal, ci sinodal. Articolul 4 al Regulamentului nostru este mai mult decât clar. Chestiunea este extrem de serioasă. Sinodul permanent care a trecut, dacă judeca să se fi impus să fie examinată, ar fi trebuit să o cuprindă în Dispoziția Informativă a Ședinței regulate prezente. Consider că, pentru tema în discuție, dacă Sinodul decidea că se impune să fie abordată, să fie convocată Ierarhia extraordinară pentru aceasta. Să fie desemnat referentul, unul sau mai mulți. Și să ia cunoștință ierarhii de documentele oficiale adiacente, după cum și de cuprinsul contactelor Preafericitului cu privire la subiect. Abordarea forțată și
«pe genunchi» a chestiunii ne-ar expune și ar implica Biserica noastră în
peripeții. Este greșit să credem că o abordare de acest fel a temei constituie
o susținere față de Patriarhia Ecumenică.
6. Este necesar să scadă tonul din partea tuturor și din toate părțile. Și, firește, și din partea acelora care se zoresc să-și pună în scris opiniile lor. Patima întunecă mintea și agresivitatea împotriva celuilalt rănește dragostea în Hristos. Biserica este (și) comuniune de dragoste. Ca și creștini «suntem datori să ne iubim unii pe alții» (1In. 4,11). Ruși, sârbi, români, greci, asiatici, americani, toți suntem mădulare cinstite ale sfântului Trup al lui Hristos, «care este Biserica» (Col. 1,24). Chiar și când judecăm că avem trebuință să apărăm ceva, suntem datori să o facem «nepătimaș» pe cât putem. «Robul Domnului nu trebuie să se lupte, ci să fie blând față de toți» (2Tim. 2,24). Biserica nu ne aparținee. Noi aparținem Bisericii, cu harul lui Domnului. Acela, Domnul Iisus, este capul ei, nu noi; chiar dacă este o slujire pe care o exersăm în Biserică după îngăduința divină. Dragostea și grija Domnului
pentru Biserica Lui este neasemănat mai mare decât ale noastre. De aceea,
dincolo de «cele rânduite», pe care suntem datori, ca niște «robi», să le facem
(Lc. 17,10), ne rugăm fierbinte ca Acela să sprijine Biserica Sa și să ne lumineze
pe noi, robii Săi, să înțelegem corect și să împlinim bine datoria noastră
înaintea Maicii comune a noastră, a tuturor, Biserica lui Dumnezeu.
7. Vreau să cred că Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, bărbat bisericesc cu harisme extraordinare – totuși nu infailibil! – prin simțul adânc al răspunderii care îl caracterizează cu privire la slujirea pe care i-a încredințat-o Dumnezeu și pentru multa dragoste pe care o nutrește pentru Biserică, va săvârși ceea ce este posibil să iasă Biserica noastră Ortodoxă din impasul în care se pare că este băgată. Smerenia mea, în
numele respectului, al cinstei și al multei iubiri în Hristos pe care o nutresc
față de cinstita persoană a Lui (sentimente pe care și el însuși le cunoaște) îl
rog în genunchi pentru aceasta.
Preafericite,
Preacinstiți frați,
Tema ucraineană este eventual, dacă abordarea ei mai departe nu este constructivă, să lovească vremelnic unitatea Bisericii noastre Ortodoxe. Cineva a zis – evident că prin exagerare – că ne amintește de zilele din 1054! Rog cu smerenie să nu ne grăbim să luăm poziție. Bine este ca astfel de chestiuni să fie prevenite, pentru că, în final, este creată o abordare a lor și nu este ușor și ar cere timp pentru aceasta. Rog îndeosebi pe Preafericitul să amâne orice inițiativă care este utilă și să treacă la o intervenție judecă folositoare pentru abordarea pașnică a chestiunii. Îl ajută, de altfel, la aceasta cugetul său smerit care îl caracterizează și caracterul său calm. Peste toate, să trimitem cerea noastră «pentru buna stare a Sfintelor lui Dumnezeu Biserici și pentru unirea tuturor» mai des și mai fierbinte. Cel mai mic frate în Hristos,
Vezi, acuma, cum e și cu buletinele astea. Că la Dumnezeu nu este vicleșug. Eu așa socotesc, în mintea mea asta înapoiată – când ți se va spune: „Uite, ia buletinul ăsta și asta să știi, că trebuie să te închini lui Antihrist”… Dar conducătorii nu spun clar: „E buletinul lui Antihrist și de aceea iei buletinul, ca să asculți pe Antihrist, nu pe Hristos”. Acuma știi ce spun ei? Că, dacă nu iei buletinul, ești un răzvrătit, ești contra lor, contra autorităților, va să zică ești un om care vrei să faci răutate; de aceea iei buletinul ca să nu fii neascultător lor, că ei de aceea ne pun legi, ca să fie ascultate. Dar, de exemplu, când e vorba de buletinul lui
Antihrist, conducătorii trebuie să spună: „Buletinul ăsta are 666 și înseamnă
că trebuie să te supui proorocului care va veni. Sau care a venit. Sau cine știe
cine o fi.
[…]
– …Problema este ca nu cumva, prin faptul că-ți pun implantul sub piele, să-ți inducă niște semnale, niște sentimente, să obțină un control negativ asupra omului. S-ar părea că fiecare om va avea un cod și acest cod, care este format din cifre, va conține probabil și numărul 666 (lucru nedovedit până acum, n. theodosie.ro). – Minunate lucruri! Numai dacă or fi așa, pentru
conducerea omenirii (controlarea populației, n. theodosie.ro) – și nu-i după
cum citim noi în Apocalipsă, că-i pecetea lui Antihrist în numărul 666 – ,
numai atunci tu poți să zici că ești creștin. Dar, dacă ai pecetea aceea pusă
pe tine, a lui Antihrist, de-acum tu spui că ești creștin, dar nu ești creștin,
dacă ai primit-o totuși. Eu cred așa… nu știu cum o fi, dar eu cred că, ca
să-ți dea buletinul cu numărul acesta trebuie să-ți spună, ca să știi, ca să
fii convins că ai luat pecetea, adică te-ai închinat lui Antihrist.
– Vedeți, tehnica avansează foarte mult și lucurile se complică, să știți. Și cu buletinul acela nu știu cum o fi, cum n-o fi, dar faptul că-ți implantează sub piele un dispozitiv și te poate urmări oriunde, că poate să-ți inducă niște lucruri negative, asta e mai problematic. Ei au ca paravan lupta împotriva terorismului. Spun că, dacă te răpesc niște teroriști, așa pot să știe de tine unde ești, să te localizeze la milimetru. La copii, în America, s-a implantat microcipul, la multe familii bogate, ca să nu le răpească copiii. S-au făcut deja probe în sensul acesta și acum urmează răspândirea în masă, la populație. – Și va să zică, ei o fac pentru ca să se convingă
ce fel de persoană ești. Pentru orice greșeală ai face, te găsesc.
– Da, te poate găsi oriunde. Nu te mai poți ascunde. Faci nu știu ce lucru și te ascunzi, dar ei te pot găsi imediat, oriunde. Te pot urmări, te țin sub control în felul ăsta. Și la sistemele de alarmă ale mașinilor prin satelit, îți găsește mașina oriunde, chiar dacă o bagi în buncăre, să zicem, până la un metru jumătate grosime. – Acum, totuși… Oricum ar face ei cu înțelepciunea
care o au pe fața pământului, totu-i să nu fim noi depărtați de Dumnezeu, cum
spune la Apocalips. Dar, dacă-ți pune pecetea, aceea înseamnă că te dai în
mâinile lui Antihrist. Tu spui că ești creștin, dar, dacă ți-a pus pecetea pe
tine, degeaba spui că ești creștin. Ești depărtat de Dumnezeu.
– Dar, dacă ei te marchează fără să știi, dacă tu nu ești conștient că ți-au pus pecetea? – Apoi, părinte, eu socotesc că înaintea lui Dumnezeu așa este… Dumnezeu zice: «Dă-mi, fiule, inima ta» (Pilde 23: 26). Dacă tu nu ești de acord și ei ți-au pus pecetea fără să vrei, tu nu ai nici o vinovăție înaintea lui Dumnezeu. Chestiunea asta Dumnezeu o știe. Dacă ți-a pus-o fără să-ți spună, fără să declari: „Da, vreau buletinul care are numărul 666, care-i pecetea lui Antihrist, vreau, că am nevoie”, n-ai vină. Numai atuncea ești vinovat, dacă știi. Dar așa, dacă tu treci pe lângă ei și ei, cu meșteșugurile pe care le au, îți pun numărul, înaintea lui Dumnezeu nu suntem vinovați. Tot creștini suntem și tot ca pe niște fii ai lui Dumnezeu ne va judeca Dumnezeu.
– Se spune că microcipurile îți pot afecta mintea, modul de gândire, că te distrug încet-încet, că au scopul să te controleze ca pe un animal. Dacă tu știi lucrul ăsta, e bine să le primești? – Nuuu! Asta-i rău.
[…]
– Deci care-i treaba? 0 să fie clară lepădarea? O să spună: „Măi, ori accepți ăsta și poți cumpăra orice, dar te lepezi de Hristos, ori, dacă nu te lepezi de Hristos, n-ai să poți cumpăra nimic din magazine”? – Apoi da! Da! Așa cred că o să fie, o să spună
clar: „Leapădă-te de Hristos și, uite, ai toate bunătățile!”.
– Cum L-au ispitit pe Mântuitorul. – Păi, da… Ei, numai Dumnezeu știe ce o fi, dar să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne lumineze mintea să nu dăm greș. Că, dacă dăm greș… Dar nu cred că treaba asta o slobozește Dumnezeu așa, fără să vrem noi să ne lepădăm de Hristos. […]
– Deci acuma buletinele și pașapoartele care sunt toate electronice, prin calculator, conțin ștampila aceasta ori nu? – Nu știm. Unii spun că o conțin, dar în secret. Însă
noi, dacă nu vedem numărul 666, noi rămânem nevinovați. Da’ când or veni și ți-o vor
pune pe mână, pe frunte, atuncea e altceva. Dacă ți-o vor pune fără să vrei tu…
na, cum stăm noi acuma la discuție, ei vin și de departe îți pun ștampila,
atuncea nu suntem vinovați. Că Dumnezeu ce zice? „Dă-mi, fiule, inima ta”. Inima
noastră este că să nu fim cu Antihrist. Dar, dacă ei cu vicleșug ne-au
ștampilat, înaintea lui Dumnezeu suntem fără de vină. Dumnezeu inima o caută. Că
ei o să întrebuințeze și asta, vrând-nevrând te ștampilează.
– […] Mai ales în Biserica Ortodoxă Rusă sunt mulți preoți care nici nu-i primesc la Împărtășanie pe cei care au buletine și pașapoarte electronice, nici în mănăstire nu le permit să intre, pentru că spun că acești oameni de-acum sunt lepădați de Hristos. Totuși, oamenii aceștia, făcând lucruri, le fac conștient, adică fac fapte cum este pocăința, recunosc că au păcătuit, îi doare în suflet… cum vă explicați lucrul acesta? Sunt de primit buletinele acestea ori nu, îndeobște? – Părinte, e lucru simplu. Când ți-or pune pe mână
sau ți-or da: „Uite, aici e 666, primește-l!” și tu vei primi, atuncea ești
vinovat, fiindcă știm de mici copii că acela-i Antihristul. Dar, dacă el, fără
să te întrebe, fără nimica, nu-ți spune: „Uite, îți dau pașaportul, da’ înăuntru am pus ștampila lui Antihrist”, nu-ți spune, nu știi nimic și ai
tu ideea că nu cumva să fie scris, atuncea n-avem păcat. Avem păcat când tu
singur o ceri: „Dă-mi ștampila, 666, că eu mă dau cu voi”. Atuncea-i păcat! Dar,
dacă el ți-o dă fără să știi tu, fără să îți ceară ideile tale, atuncea nu e. Că
la Dumnezeu nu este nedreptate. Numai Dumnezeu este adevărul.
(Starețul Dionisie, DUHOVNICUL DE LA SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Lumea în vremurile de pe urmă, vol. 2, Ed. Prodromos, Sfântul Munte, 2012)
Observațiile noastre:1. Cel mai clar lucru din toate este că lepădarea este una conștientă, nu în secret, cu vicleșug, într-o manieră fără să știm că ne-am lepădat de Hristos și am primit o altă credință 2. Într-un anumit punct, Părintele Dionisie spune că nu e bine să fie luate buletinele care au cipuri și suntem urmăriți prin ele, că este un lucru rău. Totuși este evident că nu se referă la apostazie, la închinarea lui Antihrist, ci la un alt fel de rău. „Taina fărădelegii se lucrează” (2Tes. 2:7) și probabil că implementarea sistemului de urmărire totală este parte din ultimele etape ale acesteia. De aceea este bine și necesar să ne împotrivim, dar nu ca și cum ar fi vorba de lepădarea de Hristos, de credință, ci pentru a stăvili lucrarea celui rău. 3. Tot Părintele Dionisie afirmă clar că putem lua buletinele care nu au pecetea lui Antihrist. Și este evident că nici măcar actele biometrice, care vor fi introduse, nu au pecetea. Împotrivirea noastră nu constă în a nu lua nicidecum actele, ci în a arăta că o astfel de îndosariere reprezintă o degradare civilizațională, o perspectivă josnică asupra omului. Dacă, totuși, suntem constrânși să le luăm, nu avem motive de credință să le refuzăm. Pe baza altor motive, de natură socială, juridică, de sănătate (cu privire la cardurile de sănătate, care pot duce la vulnerabilități în ce privește donarea de organe sau să fie aflate informații despre starea noastră de sănătate de către terți), avem tot dreptul să ne împotrivim. 4. Este evident că Antihrist nu va veni declarându-se Antihrist, ci va amăgi. Totuși va fi evident că va fi potrivnic creștinismului, Ortodoxiei, credinței adevărate. Probabil va accepta o Biserică reformată, ajustată la pretențiile sale, eretică în esență. Dar, deocamdată, nu s-a ridicat o astfel de persoană, cu asemenea pretenții religioase, ceea ce înseamnă că încă nu a venit vremea să fugim de pecetluire. Acea vreme va fi, după cum spune Pr. Ignatie și alți Sfinți, una clară, potrivnică fățiș lui Hristos. Îndrăznesc să spun că va fi totuși vicleană, cum este erezia semnată în Creta, care nu atacă fățiș ființa Bisericii, ci mascat. Un alt exemplu ar fi Referendumul pentru familie, la care nu au luat parte foarte mulți creștini, amăgiți de propaganda mediatică; totuși a fost o acțiune clară pentru tot omul, test picat de unii. 5. Chiar dacă nu a sosit încă Antihrist, venirea lui se lucrează. Consider că cel mai mult se lucrează pe plan moral, prin impunerea LGBT, prin atacarea credinței voalat sau fățiș, prin scoaterea ei în ilegalitate, prin degradarea morală a omenirii în general. Diavolul este împiedicat să-și facă lucrarea de oamenii cu conștiință trează, de Duhul lui Dumnezeu prezent în noi, nu prin acțiuni materiale, prin fuga de 666, prin psihoza apocaliptică. De aceea cel mai bine contracarăm venirea lui Antihrist prin pocăința noastră concretă și prin mărturisirea credinței fără frică. Iar vremurile când va veni pecetluirea nu par a fi departe; de aceea trebuie să stăm cu vigilență. Din păcate, tocmai esențialul nu-l facem, împotrivirea în duh, chiar la un nivel organizat, ca o Biserică (adunare) autentică. Se observă mai mult indolență în această chestiune sau alarmare exagerată. Atenția trebuie îndreptată spre Hristos, nu spre Antihrist și atunci vom reuși să scăpăm și de uneltirile celui rău. De aceea recomandăm să ținem credința neștirbită și cu inimă și viață cât mai curate. Nu avem pretenția că știm foarte bine cum stau lucrurile în toate detaliile, dar nici nu ne este de folos să ne ocupăm cu iscodirea lor. Evităm diferite speculații pentru că nimeni nu știe cum va fi apostazia finală, dacă a început sau dacă e departe. Dar cert este că va fi evidentă pentru cei cu mintea atentă la Hristos și la poruncile Lui și doar cei care vor avea ajutorul Duhului Sfânt vor reuși să ducă până la capăt lupta cea bună. Dumnezeu să lumineze și să păzească sufletele tuturor în ograda Lui!
