Un eveniment de importanţă sistemică, dar care nu a primit atenţia cuvenită în mediul ortodox, este propunerea Comisiei UE de adoptare a Pactului Ecologic European (Green Deal). Ne informează Comisia următoarele:
Transformarea Europei în primul continent neutru din punct de vedere climatic până în 2050 este cea mai mare provocare și oportunitate a epocii noastre. Pentru a reuși să facem acest lucru, Comisia Europeană a prezentat Pactul ecologic european, cel mai ambițios pachet de măsuri care ar trebui să le permită cetățenilor și întreprinderilor din Europa să beneficieze de tranziția către o economie verde și durabilă. Măsurile sunt însoțite de o foaie de parcurs inițială a principalelor politici și variază de la reducerea ambițioasă a emisiilor și investițiile în cercetarea și inovarea de vârf până la conservarea mediului natural al Europei.
Susținut de investiții în tehnologii ecologice, soluții durabile și noi întreprinderi, Pactul ecologic poate fi o nouă strategie de creștere a economică a UE. Succesul său depinde în mare măsură de implicarea și angajamentul publicului și al tuturor părților implicate.
Mai presus de toate, Pactul ecologic european stabilește o cale de tranziție justă și echitabilă din punct de vedere social. El este conceput în așa fel încât marea transformare care ne așteaptă să nu lase în urmă pe nimeni – niciun om, nicio regiune.
Este uşor de observat că presa noastră mainstream a preluat exclusiv perspectiva optimistă în articolele de informare, de cele mai multe ori folosind chiar termenii regăsiţi în materialele de promovare publicate de Comisie.
Însă, pentru o iniţiativă de o asemenea magnitudine şi cu un impact atât de pronunţat asupra ţării noastre, Green Deal-ul european a prilejuit, totuşi, puţine analize de conţinut. Acest fapt este remarcat de editorialistul Iulian Anghel de la Ziarul Financiar care atenţionează în privinţa unor efecte negative în plan economic şi social. Acestea, deşi sunt cunoscute, sunt trecute sub tăcere.
Mai avertizează editorialistul ZF asupra faptului că cei care emit opinii nealiniate entuziasmului eurofil se găsesc în postura ingrată de a fi consideraţi refractari sau chiar antieuropeni, acuzaţie deosebit de gravă în spaţiul public românesc, lucru care sporeşte tăcerea pe acest subiect şi care inhibă orice iniţiativă de punere în dialog a avantajelor dar şi a dezavantajelor(clare!) aferente acestor deziderate.
Pe
acest blog nu avem astfel de temeri de a fi aşa etichetaţi, ne-am asumat anterior
opţiunea în favoarea RoExit-ului (ieşirea României din Uniunea Europeană), cu
menţiunea că deşi o dorim sincer, o considerăm şi cvasi-imposibilă şi extrem de
periculoasă în acest moment, dar şi că îi înţelegem pe deplin pe cei care sunt
pro-europeni convinşi.
Din
punctul nostru de vedere, proiectul de ţară care ar trebui să fie locomotiva
RoExit-ului presupune aceleaşi elemente de dezvoltare economică şi socială care
trebuie implementate pentru continuarea parcursului european, plaja reformelor cu dublă utilitate fiind
extrem de largă.
Tocmai această vocaţie reformatoare cu dublă utilitate este, în opinia noastră, motivul pentru care parcursul european al României este securizat printr-o vânătoare atât de necruţătoare a disidenţilor ideologici: integrarea şi alinierea europeană pot fi lesne folosite pentru atingerea unor obiective naţionale, după cum constatăm exemplul politicienilor maghiari (faţă de care avem şi rezerve pe care le vom relua cu altă ocazie). Credem că astfel se explică, pe de o parte, virulenţa cu care sunt atacate structurile de susţinere ale fibrei naţionale şi, pe de altă parte, exaltarea cu care sunt promovate temele progresiste, euro-atlantice.
RoExit-ul,
pentru a fi măcar superficial fezabil, are nevoie de energii şi sacrificii mult
peste ceea ce ar presupune o aliniere integrală la setul de politici publice
europene şi, din această perspectivă, considerăm că participarea României la
proiectul european (integrarea U.E.) este o manifestare a neputinţei noastre de
a ne căuta un rost propriu. Chiar ideea de a ne imagina, colectiv, un model de
înflorire naţională, a fost abandonată de multă vreme în favoarea unei stări de
apatie şi de aliniere seacă înaintea tuturor comandamentelor din exterior.
Propaganda anti-europeană întâlnită în spaţiul public românesc vânează motive de a picta UE în culorile cele mai sumbre, căutând exclusiv componenta negativă, lucru ce înfrânge tocmai ideea unui RoExit viabil. Vedem în acest lucru dovada că propaganda antieuropeană nu urmăreşte o Românie puternică şi înfloritoare ci, în primul rând, şubrezirea elementelor de sprijin actuale, sporirea vulnerabilităţilor României. Or, pentru a nu cădea în această capcană, este nevoie de discernământ şi pricepere în a fi înţelese atât avantajele cât şi dezavantajele politicilor europene. În continuare, este mare nevoie de un spaţiu public în care să-şi găsească loc şi ideile neconforme grilei acceptate politic, şi analiza critică a proiectelor europene, şi contestarea legislaţiei de sprijin.
În acest context, preluăm editorialul din Ziarul Financiar pentru că, deşi este redactat sub forma unei simple opinii, loveşte convingător în aura eurofilă în care este prezentat meta-proiectul european şi poate fi un model de însuşire a poziţiei minoritare pe teme importante, poate fi acel model care ar putea să caracterizeze intelectualitatea mijlocie activă în spaţiul public ortodox (middle-class intelectual).
Din nefericire însă, când vine vorba de UE, în spaţiul ortodox sporeşte ideea respingerii de plano a oricărei forme de asimilare a lucrurilor folositoare, cu consecinţa perpetuării stării noastre de slăbiciune şi a îndepărtării continue de posibilitatea concretă de a ne bucura de un RoExit viabil.
Dacă deschizi gura pe subiect, te poţi aştepta la un potop de imprecaţii. Încă este bine. La cum se mişcă valul, în anii următori te-ai putea trezi cu bastoane pe spinare, dacă vei pune la îndoială predicile apostolilor lumilor noi.
„Nimic nu va mai fi la fel”, răsună glas tulburător, din amvonul noii ideologii.
Epidemia de gripă plecată din China ar trebui să rupă, sub povara regretelor, coloana oricăui apostat. Să ingenuncheze definitiv voinţa oricărui incredul. Iată că, la nici două luni de când o parte a industriei Chinei şi-a închis obloanele în urma carantinei, cerul Imperiului de Mijloc, pustiu şi gol ca în vremea în care Duhul Domnului plutea peste ape, a devenit limpede, ca imediat după infricoşătoarea poruncă: Să fie lumină!
Cu voie sau din teamă, rândurile închinătorilor noii ideologii îngraşă pământul până ieri neroditor al revelaţiei climatice. De pe un site franţuzesc aflăm poveşti de jale. În Uniunea Europeană ar fi deja peste 700.000 de strămutaţi ai climei. Unde sunt ei? Printre noi, dar ochii noştri sunt prea orbi de neştiină ca să-i vadă.
Acum, desigur, problema încălzirii globale este un foarte serioasă. Până la a vedea soarele căzând pe pământ, zeci şi sute de mii de oameni mor în fiecare an în marile aglomerări urbane, din cauza bolilor asociate cu poluarea, poluare care contribuie, nemijlocit, la modificarea climei. Dar, în acest punct, nu mai este suficient să acţionezi raţional. Focul Vestei a fost reaprins, iar Vestalium Maxima ţipă infricoşător de la tribunele marilor organizaţii: ”Vreau să vă speriaţi!” Desigur, ştim din istorie puterea unei vestale. Poate ierta păcatul de moarte printr-o simplă atingere, iar pentru cel care i-ar aduce un prejudiciu exista o singură binecuvântare: moartea.
Aşa că, oricare dintre cei care au mai rămas pe aici să-şi pună întrebări se împacă cu muţenia lebedei. De ce să mă bag eu?
Comisia Europeană a propus la finalul anului trecut un megaproiect, pompos intitulat “Green Deal”, care vrea să facă din Europa, până în 2050, un spaţiu în care emisiile de carbon să nu depăşească ceea ce mediul poate absorbi în mod natural (“neutralitate climatică”). Adică ceva de felul Edenului, grădina feerică, în care Adam se plimba fără amintiri şi fără dorinţe, înainte de a muşca din mărul promisiunii şi al morţii.
Comisia a mers mai departe în această săptămână şi a pus proiectul în dezbatere publică. Proiectul va deveni lege şi toate ţările sunt obligate să-l urmeze.
Ca întotdeauna, mai întâi sunt prezentate lucrurile bune. Cu toţii ne dorim o planetă fără poluare. Tehnologiile viitoare ne vor ajuta. Suntem bogaţi, avem, prin urmare, bani pentru un astfel de efort. Putem renunţa la cărbune ca materie primă pentru energie. Mai încolo poate şi la gaz (probabil acesta va fi admis ca element de tranziţie, nu se ştie pentru câţi ani), la energie nucleară, cine ştie.
Costuri? Modeste. Între 2021 şi 2027 va fi creat un fond de 100 mld. euro. 7,5 mld. euro (“fond al tranziţiei juste”) sunt granturi pentru ţările în dificultate. România primeşte, din aceşti bani, 750 mil. euro ca să închidă minele din Valea Jiului şi capacităţile de la Rovinari şi Turceni. Vor mai avea de suferit unii prin Galaţi, Dolj, Parhova, Mureş – vrei 28.000 de locuri de muncă. Un mizilic. Nu face să gura când ţi se cere să-ţi inchizi 24% din capacitatea de producţie a energiei.Poate de la 90% încolo…
Restul banilor, până la 100 mld. euro, sunt imprumuturi ce vor fi acordate preferenţial statelor şi companiilor private.
Nimeni nu spune însă că proiectul costă între 260 mld. euro anual şi 400 mld. euro anual, până în 2030 – estimare a serviciilor de specialitate ale Parlamentului European. Adică spre 4.000 de miliarde de euro, în zece ani. Cum România înseamnă doar ceva peste 1% din PIB-ul Uniunii, rezultă că ea trebuie să găsească vreo 40 de miliarde de euro, în zece ani, pentru a se conforma. Mai mult decât soldul pozitiv al fondurilor structurale primite de România – 37 mld. euro, de la aderare până azi.
Şi mai puţin se vorbeşte în România, deşi informaţia este publică: un sfert din fondurile stucturale acordate de UE trebuie redirecţionate către “proiecte verzi”. În plus, pentru a avea acces la granturile de 750 mil. euro, România trebuie să pună, din banii ei, cel puţin 1,5 euro (probabil şi aceştia din fondurile structurale) pentru fiecare euro primit prin mecanismult tranziţiei juste.
Acum în România de la analişti cu ştaif din Big Four, până la ziarişti leneşi, toată lumea şterge aburul din fereastră şi-şi dă cu părerea despre câte grade sunt afară, dar nimeni nu deschide uşa să păşească în zăpadă. Vai, România trebuie să fie pregătită să absoarbă pleaşca de 750 de milioane de euro de la UE: să facă programe, proiecte, să susţină iniţiativa privată, să facă reconversie profesională! Dar unde am mai auzit eu muzica asta de film?
Păi am auzit-o chiar în Valea Jiului, unde minele de cărbune vor fi închise definitiv. Am auzit-o de fiecare dată când se închidea câte un fost colos comunist.
Vă mai aduceţi aminte de ultima mineriadă, cea din 1999? Credeţi că putea fi posibilă fără “reforma” lui Ciorbea? Eu nu cred. Am fost în Vale şi înainte, şi după “reforma” guvernelor CDR. Atât i-a reconvertit profesional reforma lui Ciorbea pe minerii scoşi din minele Dâlja, încât toţi au devenit culegători de fructe de pădure cu diplomă, care iarna se încălzeau cu energie furată şi făceau cozi la cantinele sociale, care, pentru majoritate celor din Uricani sau Petrila, era singura soluţie pentru o masă caldă.
Acum, din nou: “reconversie profesională”, “iniţiativă privată” “proiecte inteligente” – toată maculatura gândirii leneşe îşi revarsă puhoaiele de nimicuri peste bruma de bun-simţ care a mai rămas pe aici.
Cine-mi poate spune câţi oameni şi-au schimbat profesia în urma cursurilor de “reconversie profesională”, susţinute cu banii POSDRU (2007 -2014) – 4,2 miliarde de euro? Câţi şomeri au fost angajaţi? Ştie cineva?
Ştie cineva de unde va scoate România (statul şi mediul privat) în următorii zece ani 30 – 40 mld. Euro, pe care să-i investească în proiecte verzi? Când statul are nevoie, an de an, de 8 – 10 miliarde de euro, din împrumuturi, pentru a se menţine pe linia de plutire?
Nu este de dorit ca roata lumii să fie întoarsă. Este bine că problema protejării mediului a ajuns în centrul dezbaterii. Dar oamenii nu trebuie să ştie ce-i aşteaptă?
Preşedintele Klaus Iohannis a participat la astfel de discuţii, dar întors în ţară, nu zice nici pis. De parcă nu ar şti că cei care plătesc factura la final vor fi tot cetăţenii.
Puţin au rămas cei care ridică problema şi pun întrebări. Fostul preşedinte Traian Băsescu vorbeşte în pustiu: Green Deal este un dezastru, vom cultiva mori de vânt pe câmpurile de grâu de astăzi.
Adrian Volintiru, directorul general al Romgaz admite: Greean Deal ne va reduce profitul. Păi îl va reduce. Dar Comisia Europeană, în trufia ei, crede că a găsit antitodul: va pune taxe vamale mari pentru produsele din afara UE care sunt realizate cu materii prime poluante. De parcă ceilalţi nu pot pune şi ei taxe.
României i se întinde un măr otrăvit şi nimeni nu reacţionează. Ajunşi în acest punct şi temători de a nu fi arătaţi cu degetul şi cârtiţi ca făuritori de dezastru, oameni cu influenţă în dezbateri au ales să înghită în sec şi să tacă.
Post ușor și cele trei zile la fel de ușoare să vă fie! Nădăjduiesc ca în acest Post să nu aveți multe treburi ca Să participați sufletește la Patima Domnului, ca să lucrați mai mult duhovnicește. Din clipa în care începe Triodul, trebuie ca fiecare să înceapă să călătorească spre Golgota. Și, dacă va pune în valoare duhovnicește această perioadă, când va muri, sufletul lui va călători spre cele cerești fără să fie împiedicat de vămi.
În fiecare an vin aceste zile, dar, odată cu fiecare an, mai pierdem un an; și aici este problema. L-am pus în valoare duhovnicește sau l-am risipit în cele materiale?
Odată cu toate celelalte prefaceri lumești ale vremii noastre, s-a pierdut și sensul celor trei zile, pentru că în fiecare săptămână mirenii au trei zile – vineri, sâmbătă și duminică – pe care le petrec lumește. Din fericire, în mănăstiri și în puține familii creștine din lume se mai păstrează adevăratul sens duhovnicesc al celor trei zile și astfel se mai ține lumea. Rugăciunea multă și postul care se fac în fiecare an în aceste trei zile de la începutul Postului Mare frânează lumea de la multe derapaje duhovnicești, care, de obicei, se fac în cele trei zile petrecute lumește.
– Gheronda, care este noima celor trei zile?
– Cele trei zile de la începutul Postului Mare au mai mult sensul de a-l obișnui pe creștin cu postul, cu înfrânarea. Apoi, când va mânca în fiecare zi la ceasul al nouălea (ora 3 după amiază), va considera aceasta prăznuire. În viața de obște, după cele trei zile mâncam o supă la ora 4 după amiază și consideram aceasta mare binecuvântare. După cele trei zile, ce mare binecuvântare era să mâncăm în fiecare zi!
Cele trei zile de la început au rolul de a ne ajuta să postim tot postul. Dacă cineva nu poate ține cele trei zile, să mănânce puțin posmag seara sau să mănânce la ceasul al nouălea. Este mai bine să se cruțe puțin pentru că, dacă îl ia amețeala și nu poate să mai facă nimic din cele duhovnicești, ce câștig duhovnicesc va avea după aceea? Într-o marți din prima săptămână a Postului Mare, bătrânul Varlaam de la Chilia Sfinților Varlaam și Ioasaf a mers la o altă chilie, unde abia se stabiliseră doi monahi tineri, cunoscuți de-ai lui. Bate la ușă. Nimic. Deschide și-i găsește pe amândoi întinși pe pat. „Ce se întâmplă cu voi? Sunteți bolnavi?” „Nu, ci postim cele trei zile”, au spus aceia. „Ia sculați-vă!”, le-a poruncit bătrânul. „Faceți un ceai, puneți două linguri de zahăr, mâncați și vreun posmag, ca să puteți rosti o rugăciune, să faceți un șirag de rugăciuni. Acesta este post? Ce câștig aveți din el?”
– Gheronda, cum voi putea să mă nevoiesc mai mult cu înfrânarea în Postul Mare?
– Acum, în Postul Mare, mirenii sunt mai cu luare aminte la înfrânare, însă noi, monahii, totdeauna trebuie să fim atenți la ea. Însă lucrul cel mai important la care trebuie să ia aminte cineva sunt patimile sufletești și apoi patimile trupești. Pentru că, dacă dă întâietate nevoinței trupești și nu se nevoiește să dezrădăcineze patimile sufletești, nimic nu face. Un mirean a mers odată la o mănăstire la începutul Postului Mare și un monah s-a purtat cu el cu asprime. Sărmanul mirean a pus gândul cel bun și l-a îndreptățit. După aceea a venit la mine și mi-a spus: „Nu l-am judecat, Părinte. Era așa din pricina celor trei zile”. Dacă, însă, ar fi petrecut duhovnicește cele trei zile, ar fi avut o dulceață duhovnicească și i-ar fi vorbit aceluia cu puțină bunătate. Însă el s-a zorit în chip egoist pe sine ca să țină cele trei zile și de aceea toate îl deranjau.
– Gheronda, ce să cuget în Postul Mare?
– La Patimă, la Jertfa lui Hristos să cugeți. Cu toate ca noi, monahii, trebuie să trăim în orice clipă Patima lui Hristos, pentru că la aceasta ne ajută diferitele tropare și slujbele din fiecare zi.
În Postul Mare ni se dă cea mai mare ocazie să ne nevoim și să participăm intens la Patima mântuitoare a Domnului nostru, cu pocăință și metanii, cu tăierea patimilor, prin împuținarea mâncării, din dragoste pentru Hristos.
Să punem în valoare, pe cât putem, acest stadiu duhovnicesc cu multele lui condiții și posibilități pe care ni le dă, ca să ne apropiem cât mai mult de Hristos cel Răstignit, ca să fim ajutați de El și să ne bucurăm de Sfânta Înviere preschimbați duhovnicește, de vreme ce am trăit mai duhovnicește Sfântul și Mrele Post.
Vă doresc să aveți putere multă în Postul Mare, ca să urcați pe Golgota lângă Hristos, împreună cu Maica Domnului și cu ocrotitorul vostru, Sfântul Ioan Teologul, și să vă faceți părtașe la înfricoșătoarea Patimă a Domnului nostru! Amin.
Din cartea Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești – VI, Despre rugăciune.
Preluăm un articol AgerPres care informează despre adoptarea în unanimitate în şedinţa Comisiei pentru Sănătate a proiectului de lege vizând vaccinarea obligatorie, la care adăugăm o singură precizare finală, urmând ca, în măsura în care vom găsi răgaz, să completăm opiniile noastre în secţiunea de comentarii:
Vaccinarea copiilor ar putea deveni obligatorie, după ce deputaţii din Comisia pentru sănătate au votat, luni, în unanimitate, introducerea acestui amendament în proiectul legii vaccinării.
Proiectul de lege trebuie să primească votul plenului Camerei Deputaţilor – care este decizională.
“Încă nu am terminat raportul, am terminat şedinţa comisiei în care am dezbătut Legea vaccinării. Dacă până acum mergeam pe acest concept unanim, al obligativităţii informării, de astăzi putem vorbi şi despre o obligativitate a vaccinării. Dar nu vorbim despre un consimţământ prezumat, aşa cum el era trecut iniţial în proiectul de lege, acest punct a fost scos din lege, celelalte obligaţii rămânând incluse în lege, începând de la nivelul medicilor, la nivelul Ministerului Sănătăţii, Caselor de asigurări şi aşa mai departe. Consimţământul prezumat ar fi însemnat că de la naştere oricine ar fi considerat că îşi dă consimţământul pentru a fi vaccinat. Nu, acest consimţământ trebuie obţinut”, a explicat preşedintele Comisiei pentru sănătate din Camera Deputaţilor, Florin Buicu.
El a precizat că sancţiunile, în principiu, au rămas aceleaşi, pornind de la avertisment într-o primă fază, ulterior fiind prevăzute amenzi.
“Cea mai mare amendă este, din câte ştiu eu, de până la 10.000 de lei. Părinţii care nu vor să vaccineze un copil pot să aibă un motiv. Dacă există un motiv de nevaccinare, şi anume o contraindicaţie definitivă sau temporară, ei au posibilitatea, fără niciun fel de problemă, să refuze vaccinarea. Există nişte mecanisme prin care odată la 3-4 luni li se va prezenta părinţilor care este situaţia, se va discuta cu ei, li se va spune despre toate beneficiile legate de vaccinare”, a adăugat Buicu.
Referindu-se la un protest organizat luni în faţa Palatului Parlamentului împotriva vaccinării obligatorii, Florin Buicu a susţinut că noua lege “introduce mecanisme protective pentru părinţi”, adică Ministerul Sănătăţii sau producătorii vor fi responsabili pentru apariţia unor eventuale probleme secundare sau accidente.
“Am încercat prin modificările rezultate în urma discuţiilor de astăzi din comisie să introducem nişte mecanisme protective pentru părinţi, astfel încât, în cazurile în care, de exemplu, apar probleme legate de efecte secundare sau de acest tip, Ministerul Sănătăţii să fie cel care să plătească contravaloarea acestor probleme care apar. Pe de altă parte, producătorii vor fi responsabili de eventualele accidente care apar. (…) Vaccinarea obligatorie este pentru copii, în schimb există anumite situaţii în care şi vaccinarea adultului poate fi obligatorie. Vorbim de angajaţi din anumite instituţii a căror activitate poate avea impact în sănătatea publică”, a afirmat preşedintele Comisiei pentru sănătate din Camera Deputaţilor.
Întrebat de ce nu s-a venit mai devreme cu o decizie, în contextul în care proiectul de lege este din 2017 în Parlament, Buicu a recunoscut că apariţia riscului epidemiei de coronavirus a grăbit dezbaterile comisiei.
Buicu a mai susţinut că a primit numeroase mesaje şi de la cei pro şi de la cei anti-vaccinare, alături de toţi deputaţii din Comisia pentru sănătate, care au votat însă în favoarea obligativităţii.
“Nu apare această lege doar de dragul de a amenda părinţii. Scopul legii vaccinării este în primul rând de a stabili obligaţiile către Ministerul Sănătăţii, Casa de Asigurări de Sănătate, (…) responsabilităţile DSP-urilor, asigurarea finanţării necesare pentru aşa ceva, de unde se plătesc banii şi abia pe urmă ajungem la aceste obligaţii pe care le vor avea părinţii. (…) Legea se aplică doar de la momentul aplicării ei în Monitorul Oficial. Costurile cu aceste vaccinuri sunt determinate de costurile de achiziţie, pe de o parte, a vaccinărilor, dar, şi aici este un “dar”, se decontează corect, inclusiv consultaţiile pe care le fac medicii de familie, inclusiv campaniile de informare care vor fi derulate vor putea fi decontate din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Sănătăţii”, a explicat Buicu.
Parlamentarul a mai spus că, pentru angajatorii care achiziţionează vaccinurile, cheltuielile sunt deductibile fiscal.
“Sunt şapte vaccinuri prevăzute în lege. (…) Erau anumite prevederi, ca în proiectul iniţial, erau la nivel de ordin de ministru, toate sau majoritatea dintre ele au fost ridicate la nivel de hotărâre de guvern. În situaţii speciale, Guvernul, prin HG, poate stabili şi alte lucruri, dar în situaţii speciale. Acestea nu sunt aşa de capul Guvernului, ci vin de fapt într-un context mult mai larg, la recomandarea instituţiilor europene, respectiv OMS”, a detaliat deputatul PSD.
Nota noastră: Deşi cosmetizată cu felurite argumente care vizează responsabilităţile autorităţilor sau ale furnizorilor de vaccinuri, legea ţinteşte în mod evident, în primul rând, în dreptul părinţilor de a veghea la starea de sănătate a propriilor copii.
Mecanismul de informare despre care face vorbire legea reprezintă o menghină birocratică destinată să înfrângă voinţa părinţilor circumspecţi, smulgându-le sub ameninţare, printr-o formă explicită de violenţă, un consimţământ viciat, nedemn şi imoral.
Pentru a fi perpetuat discursul paralel şi abuzul de putere iniţiat de autorităţi se refuză angajarea în dialog şi se urmăreşte dispersarea costurilor politice ale acestei iniţiative către întreaga clasă politică. Totodată, cei care se opun acestui proiect legislativ sunt desfiinţaţi moral atât de adversari cât şi de falşi-aliaţi.
Legea nu este încă adoptată, dar nici mult nu mai este până acolo.
Concluzionăm arătând că, deşi opiniile noastre în privinţa vaccinării sunt oarecum nuanţate, suntem ferm împotriva oricărei forme de obligativitate. Avem în vedere atât obligativitatea vaccinării cât şi obligativitatea “informării despre beneficiile vaccinării”, termen care ascunde forme directe de presiune, pe care le considerăm absolut incompatibile cu liberul arbitru, cu autonomia personală şi cu demnitatea umană. Regăsim în această modalitate perfidă de introducere a “costurilor de frecare birocratică” (engl. friction costs) corespondentul în realitate al prorociilor Sfântului Paisie Aghioritul care vorbea despre “politeţea europeană” care nu va obliga, nu va pedepsi, dar omul nu va mai putea trăi dacă nu se supune. Dat fiind faptul că deja există nenumărate modalităţi şi chiar cazuri concrete în care autorităţile sau medicii de familie condiţionează actul medical ori condiţiile în care acesta este exercitat, de efectuarea integrală a vaccinurilor prescrise, considerăm că discuţia despre efectele benefice ale vaccinurilor nu face decât să mascheze turnura nepermisă a statului român către despotism biopolitic.
Facem un apel inedit către cititorii noştri, să nu aducă în discuţie subiectul “utilităţii vaccinurilor”, indiferent de modul de formulare/camuflare, întrucât nu această temă ne interesează. Ortodoxia nu recunoaşte instituţia “binelui făcut cu forţa” aşa încât orice trimitere la acest argument va fi înlăturată. Iertaţi-ne!
Urăm tuturor cititorilor și credincioșilor ortodocși un Post cu folos și cu nevoință bună, roditoare în Duhul lui Dumnezeu! Și cerem iertare pentru toate multele noastre sminteli și greșeli!
În primul rând, pacea și buna înțelegere sunt de absolută trebuință ca temelie a înfrânării trupești, ca să nu alergăm în zadar și să zidim „paie, lemne și fân”, care nu pot substitui frica și credința în Dumnezeu. După acestea, vine și înfrânarea de la mâncăruri și desfătări cu tragere de inimă și fără cruțare a trupului. Iar peste toate să adumbrească adevărul și lumina Duhului Sfânt.
Ca în orice Post Mare, care este pregătirea noastră pentru praznicul Învierii, dar și împreună-pătimirea cu Hristos, prima și ultima săptămână sunt mai aspre. Cine poate va posti negru până miercuri, când se mănâncă fără ulei, apoi iarăși joi post negru și vineri mâncare uscată. Sâmbăta și duminica este dezlegare la ulei. Doar de Buna Vestire și de Florii este dezlegare la pește în Postul Mare.
Această rânduială este îndeosebi pentru cei din mănăstiri, dar pt cei cu familie și cu obligații nu se poate pune o asemenea greutate. Mai ales că postul este pentru cei care și-au înnoit haina sufletului și-l pot duce mai ușor. Așadar fiecare e bine să postească mai aspru după putere; cel puțin ziua de luni post negru și apoi mâncare uscată restul săptămânii sau o masă simplă mai pe seară.
Această înfrânare aspră în primele zile are rostul să slăbească trupul și să-l supună sufletului pentru ca să poată gusta mai ușor din roadele și din rostul călătoriei Postului Mare. La fel și Săptămâna Mare este o pregătire duhovnicească pentru Înviere.
Bineînțeles că un loc important îl ocupă spovedania și împărtășirea (pentru cei care nu au impedimente).
Nu în ultimul rând, participarea la slujbe este necesară, la Canonul cel Mare îndeosebi, dar și la Liturghia Darurilor înainte-sfințite. Amintim că Sf. Andrei Criteanul a scris acest Canon ca expresie a pocăinței sale pentru faptul că a căzut în erezia monotelită, semnând documentele unui Sinod tâlhăresc la presiunea împăratului din acea vreme.
Ca o încununare a celor spuse, adăugăm și cuvintele de îndrumare cu privire la post ale Parintelui Iustin:
Şi a sădit
Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri şi a pus acolo pe omul pe care l-a
plăsmuit (Fc.
2:7).
Să înţelegem, o, ascultătorilor, sădire vrednică de
Dumnezeu şi rai cuviincios iubirii de frumuseţe (filocalie) a Unui Ziditor ca
Acesta şi atât de mare! În cele de mai înapoi s-a zis: „Să răsară pământul
iarbă verde şi pomul roditor care încolţeşte sămânţă să facă rod! Şi s-a făcut
aşa” (Fc. 1:11). Iar aici iarăşi spune: „Şi a sădit Dumnezeu rai în Eden”. Dacă
raiul ar fi fost plin de copacii cei obişnuiţi, ar fi avut cu adevărat
întemeierea de la facerea cea dintâi a plantelor şi pomii care au fost sădiţi
mai apoi în el n-ar fi avut trebuinţă de o sădire mai aleasă a lui Dumnezeu.
Dar acum se arată chiar din Scriptură că felurimile soiurilor de plante care au
fost făcute cu măiestrie de Dumnezeu Însuşi mai apoi în rai sunt altele mult
mai diferite cu chipul şi cu gustul decât cele ce au fost date afară de la sine
din pământ.
2. Căci zice: Şi
a făcut Dumnezeu să mai răsară din pământ tot copacul frumos la vedere şi bun
la mâncare (Fc. 2:9). Căci, precum l-a învrednicit pe om de o plăsmuire mai
aleasă decât celelalte animale, aşa a făcut şi petrecerea omului să fie lucru
chiar al mâinii Sale, alegând loc îndemânatic şi care covârşea toată zidirea,
neîntunecat datorită înălţimii, minunat cu frumuseţea, neclintit cu aşezarea,
strălucit prin covârşirea asupra tuturor şi pentru că străluceşte toate
răsăriturile stelelor, fiind împresurat cu văzduh străveziu şi având prea
plăcută şi prea bună rânduială a vremurilor. Acolo deci a sădit Dumnezeu raiul,
unde nu era silă a vânturilor, nici nepotrivire a vremurilor, nici grindină,
nici furtuni, nici vifore, nici trăsnete, nici îngheţare de iarnă, nici
umezeală de primăvară, nici arşiţă de vară, nici uscăciune de toamnă, ci bună
închegare şi conglăsuire paşnică a vremurilor. Fiindcă fiecare era împodobită
cu frumuseţea sa şi nu era ameninţată de vecina. Că nici vara nu făcea vătămare
florilor de primăvară alergând ea poate mai înainte de vremea sa, nici iarăşi
roadele cele de vară şi cele de toamnă nu cădeau jos şi se stricau, fiind
lovite de multe ori din cauza neorânduielii văzduhului. Toate vremile dănţuiau
cu bună rânduială împrejurul locului aceluia, fiind împletite unele cu altele
şi legate lin şi fără de mâhnire şi aducând fiecare bunătăţile ei în vremea sa,
prea bune şi nevătămate. Încă şi pământul acela era gras şi moale, curgând cu
adevărat miere şi lapte, şi bine tocmit spre toată facerea de roade, plin de
ape prea roditoare. Apele erau frumoase şi plăcute şi foarte subţiri şi
limpezi, având multă frumuseţe la vedere şi dăruind mai mult folos decât
veselie.
3. Deci mai întâi a făcut locul acela vrednic de
primirea plantelor lui Dumnezeu, apoi a sădit într-însul frumuseţi de multe
feluri ale pomilor, care dăruiau vedere prea veselitoare omului şi desfătare
prea plăcută. Cum să-ţi pot aduce chiar de faţă frumuseţile patriei de unde ai
căzut ca să te pot slobozi din izgonire, durându-te după vrednicie pentru
lipsirea de acestea, şi iarăşi să alergi către cele cu adevărat bune şi
frumoase şi neamestecate cu cele rele şi de întristare?
4. Căci şi aici sunt livezi verzi şi frumoase la
vedere, însă închipuie-ţi cu gândul ceva mai de bucurie decât aceasta: cum se
ascunde aici trandafirul cu spinul, având neplăcerea împreunată cu bucuria şi
dându-ne mărturie pe scurt că toate cele frumoase ale vieţii de aici sunt
amestecate cu cele de întristare. Căci, într-adevăr, nici una din bunătăţile
omeneşti nu este chiar curată, ci în orice veselie lumească este înfiptă îndată
întristarea: la nuntă văduvia, în hrănirea fiilor grija, la naşterea de fii
buni moartea, lângă slăviri necinstirile, în desfătări pagubele, lângă sănătate
boala. Înflorit este trandafirul, dar îmi pricinuieşte posomorâre. Căci, de
câte ori văd floarea, îmi aduc aminte de păcatul meu pentru care a fost osândit
pământul să-mi răsară spini şi pălămidă. Şi aici splendoarea florilor de
primăvară stă puţină vreme pentru că, atunci când le dorim noi, ne lasă. Căci
n-am apucat a le culege şi s-au veştejit în mâinile noastre. Dar acolo floarea
nu străluceşte puţină vreme, apoi dispare, ci are frumuseţea vreme îndestulată
şi veşnică şi nesfârşită bucurie. Buna mireasmă este fără de saţiu, vopseaua
frumoasă străfulgerează de-a pururea. Silniciile vânturilor nu o mâhnesc, nu o
veştejesc lunile cele noi, nu o îngheaţă gerurile, nu o usucă arşiţa soarelui,
ci este duh măsurat care dă o oarecare adiere subţire şi plăcută şi care suflă
uşor şi blând asupra lor şi păzeşte splendoarea lor neîmpilată de vreme şi neveştejită.
5. Iar frumuseţile plantelor, vrednice şi acestea de
crearea şi sădirea Celui ce le-a sădit, câte sunt uscăcioase şi câte sunt cu
desişuri, cele ce au numai o singură ramură, cele cu multe ramuri, cele cu
ramurile înalte, cele înverzite din toate părţile, cele ce leapădă frunzele,
cele ce au pururea frunze, cele ce se golesc, cele pururea înverzite, cele
roditoare, cele neroditoare, unele slujind la trebuinţă, iar altele folosind
spre bucurie. Toate deosebindu-se cu mărimea şi cu frumuseţea, fiind umbroase
cu ramurile, înfrunzite din toate părţile cu frunzele, încărcate cu roadele,
împlinesc altora altă trebuinţă şi înfrumuseţare cu îndestulare. Căci multă
este splendoarea fiecăreia din roadele acestea şi mai multă iarăşi decât
frumuseţea este utilitatea.
6. Care cuvânt va înfăţişa covârşirea acelei
plăceri? Căci, de va compara cineva cele de acolo cu cele de aici, mai degrabă
le va ocărî cu asemănarea decât îţi va arăta vreo luminare din acea înfăţişare.
Fiindcă chipul este mult scăzut faţă de adevărul lucrului închipuit. Toate sunt
desăvârşite, toate coapte la vreme, nu crescute puţin câte puţin. Căci nu cresc
din floare spre deplinătate cu timpul, ci sunt răsădite de la sine cu
deplinătatea lor. Şi sunt săvârşiri ale firii, nu ale îndemânării omeneşti.
7. Acolo sunt şi specii de felurite păsări care prin
floarea aripilor şi prin ciripitul glasului bucură cu o oarecare minunare ce se
adaugă la cele ce se văd ca să se ospăteze omul prin toate simţurile, pe unele
văzându-le, pe altele auzindu-le, pe altele pipăindu-le, iar pe altele
mirosindu-le şi din altele gustând. Erau şi vederi de animale de uscat de multe
feluri împreună cu păsările, care erau toate blânde, toate obişnuite
întreolaltă, ele auzeau şi grăiau cu bună pricepere. Nu era atunci înfiorător
şarpele, ci domol şi blând, nefăcând valuri sălbatice şi netârându-se pe faţa
pământului, ci păşind înalt pe picioare. De acest fel erau delicate şi toate
celelalte animale necuvântătoare câte acum sunt nedomesticite şi nedomolite.
Deci acolo l-a pus Dumnezeu pe omul pe care l-a plăsmuit. În alt loc l-a
plăsmuit şi acolo l-a băgat. Căci, precum Dumnezeu adică i-a făcut întâi pe
luminători, apoi i-a pus pe tărie, aşa şi pe om l-a plăsmuit ţărână din pământ,
apoi l-a pus în rai. Şi însemnează că nu s-a zis „pe care l-a făcut”, ci „pe
care l-a plăsmuit”. Căci expresia „pe care l-a făcut” arată pe cel după chip şi
acesta este netrupesc, iar lucrul cel netrupesc nu se scrie şi nu se circumscrie
în vreun loc. Totuşi făptura urmează neapărat plăsmuirii, adică trupului îi
urmează sufletul. Căci trebuie să fie împreună cel alcătuit. Însă merge înainte
locul trupului, iar sufletul se închide ca urmare într-un loc prin ţinerea sau
amestecarea cu trupul, dar nu prin firea cea obişnuită, adică prin fiinţa cea
înţelegătoare[1].
8. Oare te-am veselit cu povestirea frumuseţilor
raiului sau mai mult te-am întristat prin asemănarea cu cele stricăcioase?
Căci, cugetând mintea ta cu adevărat lucruri înalte şi care sunt mai presus de
lume, ca ceea ce are petrecerea în ceruri şi priveşte spre vrednicia cea de sus[2],
gândea la cele făgăduite şi lua seama să audă ceva din bunătăţile cele
făgăduite nouă, „pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit,
nici la inimă de om nu s-au suit” (1 Cor. 2:9). Deci cine să le povestească,
dacă ochiul nu le-a văzut? Dacă urechea nu le-a auzit, cum le va primi a ta?
Dacă la inimă de om nu s-au suit, cum le va încăpea mintea noastră? Deci nu le
scoatem afară nici pe cele trupeşti, dar le căutăm pe cele duhovniceşti[3].
Căci, precum în Lege era ceva simţit, dar făcea şi închipuire a ceva înţeles,
aşa şi raiul îl înţelegem şi trupeşte, dar îl tâlcuim şi duhovniceşte.
Deci a sădit
Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri. Numele plantelor a fost trecut sub
tăcere, dar locul în care l-a sădit a fost arătat. Adică în desfătare, căci
Eden se tălmăceşte desfătare.
8. Deci, oare, numeşte desfătarea cea prin gură,
care se dă pântecelui şi al cărei sfârşit îi este şezutul? Şi a dat desfătarea
cea pieritoare? Asta este harul cel de la Dumnezeu pentru om, umplerea
pântecelui şi bunăstarea trupului şi revărsarea care pricinuieşte plăcere? Sau
a zice aceasta nu este nici lucru bine-credincios. Căci acest lucru este prilej
de neînfrânare şi ocară şi de toate cele oprite deodată, adică a îngrăşa prea
tare trupul şi a cufunda sufletul care locuieşte într-însul în mulţimea
mâncărurilor şi a-l face lesne plecat spre tot păcatul.
9. Aşadar, se cuvine să înţelegem altă desfătare,
vrednică de Dumnezeu, ca şi sădirea să se socotească cuviincioasă lucrării lui
Dumnezeu. Care desfătare deci, poate să fie potrivită sfinţilor?[4]
Ascultă pe cel ce zice: „Desfătează-te de Domnul şi-ţi va da ţie cererile
inimii tale” (Ps. 36:4).
10. Deci, de vreme ce nemărginită este felurimea
virtuţii şi neurmată frumuseţea, fiindcă are începutul de la înţelepciunea cea
de multe feluri a lui Dumnezeu, pentru aceasta s-a scris că a sădit Dumnezeu rai nu spre răsărit, ci
spre răsărituri. Căci fiecare din
plantele cele sădite de Domnul străfulgera, fiind împodobită cu a sa lumină a
virtuţii. Acolo sunt „pornirile râului celui ce veseleşte cetatea lui Dumnezeu”
(Ps. 45:4), iar într-alt loc (al Scripturii) se numeşte „pârâu al desfătării” (Ps.
35:9), care hrăneşte şi creşte frumuseţile acelor plante gândite[5].
Acest lucru se zice şi în cuvintele ce urmează ale Scripturii: râu care iese din Eden ca să adape raiul (Fc.
2:7). Deci în cele de dinainte s-a scris că, după ce a împlinit mai întâi
zidirea, a adus apoi aşa într-însa pe om spre cârmuire şi stăpânire, iar acum
dimpotrivă, mai întâi l-a plăsmuit pe om şi atunci a sădit raiul. Iar pricina
este că acolo a fost ca să aducă înăuntru îndată pe stăpânul casei ca să umple
casa şi nu să-i dăruiască mai pe urmă îndestularea după ce l-ar fi zidit
sărman. Iar aici, fiindcă i-a dăruit împlinirea cea din propăşire[6],
l-a zidit într-alt loc şi mai pe urmă îl sălăşluieşte în rai ca să cunoască
covârşirea frumuseţii din el şi să se teamă de păgubirea căderii din el după ce
s-ar fi învăţat deosebirea vieţii de afară şi a petrecerii celei din rai din
compararea amândurora şi din înseşi ispitirea şi a uneia, şi a alteia.
11. Dar, ca să înţelegi sădire vrednică de mâna şi
lucrarea lui Dumnezeu, adu-ţi aminte de cele zise de Domnul către ucenici în
Evanghelie: „Voi sunteţi viţele şi Tatăl Meu este lucrătorul” (In. 15:4), adică
sunteţi sădiţi de Dânsul. Dintr-acea sădire sunt şi cei sădiţi în casa
Domnului, precum este scris (Ps. 91:13), şi înfloresc în curţile Dumnezeului
nostru. Şi iarăşi acelaşi lucru şi la proorocul: „Eu am sădit vie aducătoare de
roadă, toată adevărată” (Ier. 2:21). Iar Pavel, următorul lui Hristos,
îndrăzneşte şi zice: „Pentru că suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu; ogorul
lui Dumnezeu sunteţi. Eu am sădit, Apolo a udat, iar Dumnezeu a făcut să
crească” (1Cor. 3:9 şi 7). Încă şi dreptul de la David s-a asemănat „pomului
celui sădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza
lui nu va cădea” (Ps. 1:3). Şi iarăşi: „Dreptul ca finicul va înflori” (Ps.
91:12) şi „via din Egipt o ai mutat, scos-ai afară neamuri şi o ai sădit” (Ps.
89:9). Aşadar, ispiteşte-te ca prin nişte învăţături ca acestea să vii la
înţelegerea raiului acela şi să ajungi şi tu la zorile dumnezeieştii lumini,
unde răsare lumina cunoştinţei, unde s-a sădit raiul desfătării[7].
Şi, măcar[8]
de vei şi înţelege vreun tărâm trupesc primitor de sfinţi, în care petrec toţi
cei ce au strălucit pe pământ în fapte bune, care s-au bucurat de harul lui
Dumnezeu după o răsplătire vrednică şi de frumuseţea cea adevărată şi fericită,
nu vei cădea nici aşa din asemănarea cea cuviincioasă pentru rai.
12. Deci acolo sunt înrădăcinate şi cu tărie înfipte
puterile cele bune, slujitoare sfinţilor, cărora a fost dat omul, fiind de
curând născut şi având trebuinţă de multă nevoinţă şi iscusinţă spre
desăvârşire. În locul în care este adunarea sfinţilor, în care sunt
răsăriturile luminii, în care este desfătarea sufletului, acolo a pus Dumnezeu
pe om. Deci, de eşti trupesc şi socoteşti mare îndulcirea din cele simţite, ai
zugrăvirea aceea a raiului celui trupesc şi săturarea cea prea plăcută.
Sârguieşte spre acestea, fiindcă acolo vei afla dăruire de neîncetată desfătare!
Iar de eşti duhovnicesc şi cugeţi cele mai înalte decât bucuriile cele
trupeşti, suie-te cu gândul către frumuseţile îngerilor, învaţă-te cu
de-amănuntul roadele dreptăţii care sunt într-înşii, vezi râul lui Dumnezeu cel
plin de ape, ale cărui porniri veselesc cetatea lui Dumnezeu (Ps. 45:4), al
cărui meşter şi Făcător este Dumnezeu (Evr. 11:10)! Printr-acea cetate curge
râul acesta al lui Dumnezeu, care începe din Eden, care adapă raiul. Socotind
toate acestea cu înţelegerea, slăveşte pe Dumnezeu, Creatorul acestora, Care
pentru tine şi pentru a ta plăcere a făcut bunătăţile cele atât de multe şi
atât de mari şi te-a învrednicit de o slavă ca aceasta, numai de te vei
întoarce pururea către Dânsul cu gândul şi vei înţelege de la Cine şi pentru
Cine am fost aduşi la fiinţă! Că Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
[1] Deci
sufletul se amestecă nu cu ceva netrupesc, asemenea lui, ci cu ceva material,
faţă de care nu are atingere în mod normal. Legătura dintre trup şi suflet este
prin plăsmuirea, prin crearea Ziditorului. Este uimitoare prin faptul că ţine
laolaltă materia şi spiritul. De aceea şi este omul cununa creaţiei.
[2] Prin
minte ne asemănăm şi ne legăm de Dumnezeu şi de cele netrecătoare. De aceea şi
vrea ea să audă şi să cunoască cele ce o privesc pe ea, pe care nu le ştie din cauza
izolării ei în cele materiale.
[3] Raiul
este un loc văzut, cu plante, păsări şi copaci, ape, vânturi, dar urechea şi mintea
omului pământesc nu le poate gândi pentru că sunt împodobite toate cu o
frumuseţe duhovnicească, nevăzută, nematerială. Dacă nu pricepe cineva podoaba
netrupească din rai se poate spune că a pierdut înţelegerea lui. La fel după cum
pe un om îl cunoaştem cu adevărat după suflet, şi nu după trup. O statuie sau
un tablou sau o poză pot spune foarte puţin despre omul întruchipat în ele.
[4] Pentru
că neamul omenesc s-a lipsit de desfătarea cea duhovnicească, noi ne bucurăm
doar de bunătăţile cele materiale şi nu avem experienţa celor nevăzute. Dar la
început Dumnezeu a dat omului să se bucure cu adevărat nu numai de lucruri
materiale, ci şi de cele nemateriale. I-a dat viaţă să petreacă cu sfinţenie,
având îndestulare trupului şi toată desfătarea sufletească. Dumnezeu fiind duh,
pe toate le face duhovniceşti, pline de sfinţenie.
[5] În rai trupul
primea desfătare prin toţi pomii şi cele de acolo, însă cu mult mai mult se
împărtăşea de această desfătare sufletul. El era hrănit prin virtuţile lui Adam
de harul lui Dumnezeu, care adumbrea totul. Virtuţile sunt ca nişte răsaduri
înţelegătoare pe ogorul minţii, care aduc roade purtătoare de viaţă. Aşa cum
roadele materiale hrănesc trupul, tot aşa cele duhovniceşti şi gândite satură
şi înviorează sufletul.
[6] Omul
este făcut după chipul lui Dumnezeu, pe care-l lucrează ca să ajungă la
asemănare. Dumnezeu i-a dat omului să se zidească singur prin propăşirea în
virtute. Mai mult decât atât, el poate chiar muri, se poate strica prin
abdicarea de la grija de suflet.
[7] Este obiceiul
Sf. Vasile să explice prin citate scripturistice înţelesurile duhovniceşti.
Aici ne lasă pe noi să înţelegem şi lumina cea nematerială care luminează
mintea prin răsărituri.
[8] Se mulţumeşte şi cu o înţelegere mai plăpândă, dar care nu cade din adevăr.
