Panica de coronavirus îi cuprinde doar pe cei cu ochii închiși. Evaluări de etapă

Panica: „Stați în casă!”

Orice boală produce frică, teamă de moarte și suferință. Este o reacție normală și înțeleaptă. Însă panica pătrunde doar în sufletele mărunte și fără Dumnezeu. Drept aceea, este nevoie mai mult ca oricând de luciditate în aprecierea situației și luarea măsurilor celor mai potrivite de protejare în fața contaminării. Și, nu în ultimul rând, de o triere a informațiilor, care curg avalanșă în aceste zile.

Deja după atâtea luni de luptă „crâncenă” cu virusul corona, apar unele evaluări și observații pe baze științifice, mai raționale și mai puțin isterice. Surpriza constă în aceea că tocmai cei ce ar fi trebuit să ia în calcul realitățile din teren, adică factorii de decizie instituționali, nu dau semne că ar face-o, ci urmează tot direcții panicarde. Însă există unii medici care au curajul să facă analize chibzuite și chiar o țară, anume Suedia, a preferat o altă abordare decât blocarea în casă. Cifrele reale spun că sunt infectați puțini, spitale goale, oameni carantinați, acesta este peisajul care domină cele ~700 de decese contorizate până acum în țară la noi, marea majoritate cauzate de alte comorbidități (boli grave). Însă nu doar la noi, unde sistemul sanitar ar fi la pământ, ci și în toate țările dezvoltate se constată aceleași elemente.

Din păcate, nici Biserica nu a dat dovadă de limpezime, ci s-a lăsat târâtă într-o frică nespecifică celor care înfruntă moartea prin definiție, prin însăși credința ortodoxă. Totuși Dumnezeu dă semne celor care mai iau aminte la El. Unul dintre acestea este situația Arhiepiscopiei din Suceava, mai exact a IPS Arhiepiscop Pimen, infectat cu virus, și a celor din jurul lui, care nu s-au contaminat.

Basilica.ro: Anchetă epidemiologică: 25 de preoţi care au intrat în contact cu IPS Pimen au rezultate negative la coronavirus

Cei 25 de preoţi din diferite parohii, identificaţi în cadrul anchetei epidemiologice efectuate de autorităţile sanitare sucevene ca fiind contacţi ai Arhiepiscopului Pimen, confirmat cu noul coronavirus, au avut rezultate negative la testarea pentru SARS-CoV-2.

În urma analizelor de laborator, directorul executiv al Direcției de Sănătate Publică (DSP) Suceava, medicul Elena Manuela Trifan, a declarat pentru presa locală, că toate testele recoltate de la cei 25 de preoţi au avut rezultat negativ pentru noul coronavirus.

Potrivit DSP Suceava citată de Crai Nou, din cele 37 de probe recoltate de la personalul mănăstirii şi al căminului „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava” în cadrul anchetei epidemiologice efectuate în cazul infectării cu SARS-CoV-2 a IPS Pimen, şase au avut rezultat pozitiv, iar celelalte au fost negative.

În cursul zilei de 21 aprilie au fost recoltate 22 de probe pentru SARS-CoV-2 de la personalul Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava” şi alte 15 probe de la personalul Căminului „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”, unde sunt îngrijite persoane vârstnice.

Arhiepiscopul Pimen a oficiat Sfânta Liturghie și s-a împărtășit cu Sfintele Taine din același potir cu mai mulți clerici, potrivit tradiției ortodoxe, atât în noaptea de Înviere, cât și în ziua în care a fost confirmat pozitiv cu noul coronavirus.

Conform unor informații care au circulat pe rețelele de socializare, nu doar că cei care au slujit împreună cu IPS Pimen și s-au împărtășit din același Potir nu s-au molipsit, ci, culmea, doar cel care a participat la slujbă ca paraclisier, dar nu s-a împărtășit.

Această întâmplare ar trebui să dea curaj celor credincioși, chiar dacă există și cazuri când clerici și chiar ierarhi ortodocși au murit de coronavirus în Serbia și Rusia până acum.

Dar cel mai uimitor lucru este că anihilarea virusului s-ar face cel mai bine prin imunizarea de turmă. Acest lucru l-au susținut doi medici din SUA într-o filmare postată pe youtube, care a fost ulterior cenzurată (oare de ce?). Pentru că am apucat să urmăresc discursul lor în fața unor reporteri neîncrezători, am rămas în special cu această idee centrală, că e nevoie de formarea acestei imunități. Organismul uman rezistă mai bine la boli producând anticoropi, creându-și imunitate printr-o expunere la boli, prin călire, nu prin izolare, ceea ce l-ar face mai vulnerabil. Acest plan de turmă a fost gândit inițial de Marea Britanie, dar abandonat la insistențele unor „binevoitori” care au avansat cifre fabuloase de morți (500.000), pe care imediat le-au revizuit la 20.000, dar fără o revenire asupra deciziei adoptate. Cei doi medici de care vorbeam și-au bazat ideile lor pe cifrele colectate de ei. Din ce țin minte, în spitalul lor s-au făcut ~5.250 de teste, din care au ieșit cam 225 de pozitivi, adică aproximativ 5%. Iar cei care au murit au fost în covârșitoarea lor majoritate bătrâni și bolnavi. Iar rata mortalității este undeva în jur de 0,1%. După spusele lor, populația dobândește imunitate de turmă prin confruntarea cu virusul a celor care au sănătatea mai puternică. Aceștia îl pot transmite altora într-o formă mai ușoară și chiar le dau și anticorpi. Pur și simplu așa funcționează organismele, într-o simbioză cu bacteriile și virușii. Eu nu mă pot pronunța asupra acestor aprecieri pentru că nu am specializarea necesară, dar par a fi foarte corecte și realiste. Într-un contrast evident cu discursul oficial, care avansează tot felul de informații neconcludente și lozincarde.

Deși există mai multe voci care susțin aceleași idei, cea mai concludentă prezentare a situației acestei pandemii consider că este aceasta, detaliată la sursă cu argumentele de rigoare:

Cuvântul Ortodox: 5 FAPTE ESENȚIALE ignorate de promotorii restricțiilor…

Fapt 1: Majoritatea covârșitoare a oamenilor nu prezintă niciun risc semnificativ de a muri din cauza COVID-19

Fapt 2: Protejarea persoanelor în vârstă, cu factori de risc, elimină supraaglomerarea spitalului

Fapt 3: Imunitatea vitală a populației este împiedicată prin politicile de izolare totală, prelungind problema

Fapt 4: Oamenii mor din alte cauze, deoarece alt gen de îngrijiri medicale nu se mai oferă din cauza proiecțiilor ipotetice referitoare la pandemie

Fapt 5: Avem o categorie de populație clar definită în ceea ce privește riscul, categorie ce poate fi protejată cu măsuri personalizate

Probabil că foarte mulți dintre noi ne confruntăm destul de puternic cu aceste aspecte. Desigur că este mai greu pentru cei care gestionează lucrurile să ofere un discurs credibil decât pentru alții de a critica de pe margine. Totuși realitatea este atât de evidentă, încât este greu și tragic să nu ne punem semne de întrebare și să ne îngrijorăm în sensul cel bun.

Din păcate, peste toate aceste greutăți se mai adaugă una deosebit de provocatoare. Chiar și din domeniul credinței apar voci care susțin măsurile de izolare. Nu dintre cercurile oficiale, ci tocmai unul dintre cei care au ținut o linie sănătoasă până acum. Dacă alunecările IPS Ierotheos de până acum (pe tema primatului constantinopolitan) ar putea fi justificate ca provenind din mentalități naționaliste, reflecțiile teologului francez Jean Claude Larchet au stârnit indignare pe bună dreptate. Însă acestea par să se înscrie într-o ispită tot mai accentuată: foarte mulți dintre teologii de bună calitate capitulează și se conformează cu linia oficială, chiar dacă este fățiș contra bunului simț și a adevărului, nu mai spun a Evangheliei. Aș include aici și pe cei din Mănăstirea Essex, de altfel un reper bun și purtătoarea moștenirii Părintelui Sofronie, reprezentată îndeosebi de Părintele Zaharia, dar care îl sprijină pe Mitropolitul Zizioulas în rătăcirile lui și în alte chestiuni. Este o ispită care produce descurajare și dezorientare. Pe de altă parte, dintotdeauna au existat astfel de situații, așa că nu avem de ce ne plânge prea tare, ci să stăruim în învățătura cea mântuitoare fără cârteală și descumpănire.

Într-o societate pretins mai rațională ca în trecut, aflată pe culmile științei, se pare că ne confruntăm cu opusul, cu decizii din condei, bazate pe cu totul alte calcule decât știința și observația. Aceasta nu poate decât să atragă atenția asupra științei promovate mai ceva ca un cult, care nu este, de fapt, decât un alt soi de religie. Așa cum evoluționismul a indus o ideologie atât de falsă, dar bine ticluită, la fel sunt și măsurile de acum, dar resimțite cu mult mai intens, chiar și pe plan material.

În concluzie, nu putem ignora faptul că însuși discursul distanțării sociale este un fals. Nu de distanțare socială avem nevoie, ci fizică. Prin acest slogan se induce, de fapt, o abordare greșită, de frică și panică și chiar de ură și anarhie. Mai mult, distanțarea fizică necesară ar trebui aplicată persoanelor infectate și celor cu risc major de a nu face față bolii, adică bătrânii și cei ce au deja alte probleme serioase de sănătate. Restul populației ar trebui să se îngrijească de traiul de zi cu zi. Așadar toată această pandemie pare mai mult o manevră de control al populației (la nivel mondial) și introducere a unor măsuri legislative în această direcție decât una de prevenție și îngrijire a sănătății publice.

Oare câți se vor trezi cum se cuvine măcar la viața trupească normală, dacă nu să vadă sensul mai înalt al existenței printr-o trăire duhovnicească? Nu la nivel de grup, dar măcar individual să ne preocupăm mai bine de suflet, văzând minciuna și vremelnicia de pe pământ.

Mângâierea plânsului duhovnicesc este partea cea bună, nu distracțiile. Evitarea capcanei râvnei trupești

Un mare îndrumător duhovnicesc al vremurilor din urmă a fost Sf. Ignatie Briancianinov (†30 aprilie 1867). Alături de Sf. Teofan Zăvorâtul, contemporan cu el, a fost un Părinte care a repus temeliile corecte pentru trăirea duhovnicească. Viața monahală și-a început-o la Optina, sub călăuzirea Starețului Leonid, a ajuns Episcop de Stavropol, scaun din care s-a retras după patru ani din cauza bolii. Principala sa învățătură, pe care o subliniem și noi prin aceste fragmente de mai jos din operele sale, este discernământul, înțelegerea vieții autentice creștine, căutarea virtuților duhovnicești și evitarea înșelării, a părerii de sine. A fost și un apărător al Ortodoxiei în fața apostaziei pe care o întrevedea încă de pe atunci, dar punctul pe care a insistat mereu și pe care trebuie să-l conștientizeze orice credincios este despătimirea și dobândirea harului Duhului Sfânt prin nevoințe corecte.

Deosebirea dintre virtuțile sufletești și cele duhovnicești

Pe noi, toți oamenii, ne privește Dumnezeu Cel întru totul desăvârșit. În fața nesfârșitului Său bine piere binele omenesc, care e atât de nedesăvârșit, că, după foarte îndreptățita spusă a unui Sfânt Părinte, el poate fi numit mai degrabă schimonosire a legii lui Dumnezeu. Până și Avraam, cel atât de îmbunătățit, are laudă pentru virtuțile sale înaintea oamenilor, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Înaintea lui Dumnezeu i s-a socotit întru virtute credința în Cel ce acoperă neajunsurile omenești: Dumnezeu. Dumnezeu primește virtuțile noastre numai atunci când ele sunt martore ale credinței; în sine, ele sunt nevrednice de Dumnezeu. Toată dreptatea noastră, a zis Sfântul Prooroc Isaia, este ca o cârpă de femeie curvă (potrivit versiunii slavone) (Is. 64:6). Din această pricină, Dumnezeu, privind inimile noastre, binevoiește doar către inimile smerite, pline de recunoașterea propriei păcătoșenii, care mărturisește zădărnicia binelui lor firesc, vătămarea lui de către cădere, care îi aduc prinos dorința lor după binele cel duhovnicesc. Omul poate săvârși cu propriile puteri virtuțile sufletești, însă virtuțile duhovnicești sunt în el ca dar al Milostivului Dumnezeu, Care dă acest dar celor săraci cu duhul, care flămânzesc și însetează de dreptatea lui Hristos.

Fericiți sunteți voi, cei ce ați cunoscut deosebirea dintre virtuțile duhovnicești și cele sufletești, dintre virtuțile proprii doar Noului Adam și virtuțile de care e în stare Adam cel vechi, dintre virtuțile evanghelice și virtuțile firii noastre căzute, virtuți de care nu sunt străini închinătorii la idoli, mahomedanii și toți ceilalți oameni care s-au abătut de la urmarea sfântului Adevăr!

Spuneți că dorința binelui duhovnicesc este încă nestatornică în dumneavoastră? Dar în cine nu este ea nestatornică? Cu câtă ușurință trădează inima binele! Ce uitare, ce orbire, ce patimi și ce căderi însoțesc aceste trădări! De câtă osteneală este nevoie, de câtă luptă a omului cu sine însuși pentru a se întoarce la bine! Și iarăși este nevoie de osteneală, și iarăși este nevoie de luptă dârză până la sânge pentru a rămâne credincios binelui! Străvechiul ispititor, încercatul ispititor ne îmbie neîncetat cu gustarea fructului oprit. Pentru biruința asupra răului avem nevoie neapărată de ajutorul lui Dumnezeu. Când lucrează împreună cu noi ajutorul acesta atotputernic, biruim; când el se depărtează de la noi, suntem biruiți. Eu am zis întru îndestularea mea: „Nu mă voi clătina în veac!”, dar, când Ți-ai întors fața Ta, eu m-am tulburat (Ps. 29:6-7). Când suntem biruiți, simțim atât de adânc neputința noastră, încât starea de biruitori ni se pare nefirească, ni se pare cu neputință, iar când biruim, dacă experiențele dinainte nu ar da mărturie grăitoare, nu am crede că este atât de aproape de noi înfrângerea, și încă în fața unui dușman atât de nimicnic, de respingător ca păcatul. Preaînțeleapta pronie a rânduit în așa fel, încât nevoitorii lui Dumnezeu să nu se afle totdeauna în starea de bucurie, de triumf și de biruință. O asemenea stare neîncetată ar putea naște în ei o trufie cruntă: nevăzându-și niciodată din experiență înfrângerile și neputințele, li s-ar părea că starea de necontenit triumf asupra păcatului nu e un dar al lui Dumnezeu, ci meritul lor. Tocmai de aceea Dumnezeu a amestecat pentru ei, după cum spune Cuviosul Isaac Sirul, „mângâierea și bântuirea, lumina și întunericul, războaiele și clipele de ocrotire dumnezeiască – pe scurt, strâmtorarea și lărgimea. Și acesta este semnul că omul sporește, cu ajutorul lui Dumnezeu”. În urma acestui amestec de biruințe și înfrângeri, de treceri de la una la cealaltă, omul își cunoaște tot mai mult neputința: treptat, înaintea lui Dumnezeu crește și, în cele din urmă, devine pentru el totul, obiectul întregii sale iubiri, nădejdi și credințe. Această cale pe care îl duce pe om Însuși Dumnezeu, pe care omul este ținut într-o necontenită stare de umilință a duhului, de sărăcie cu duhul, de vedere a păcatelor proprii, de plângere pentru ele, se numește „calea pocăinței”. Pe ea au mers toți sfinții de la păcat la Dumnezeu. Această cale e luminată de învățătura Sfântului Duh, ce strălucește din Sfânta Scriptură și din scrierile Părinților.

Pe calea pocăinței nu vei afla mulțumire de sine. Privind în dumneavoastră înșivă, nu veți afla nici un lucru care să vă lingușească părerea de sine: dimpotrivă, veți afla multe lucruri vrednice de tânguire și de suspine, vrednice de lacrimi amare și îndelungi. Vă vor mângâia plânsul dumneavoastră și lacrimile dumneavoastră; mângâiere vă vor fi ușurimea și libertatea conștiinței, pe care le vor aduce, pe care le vor întări și face să crească treptat plânsul dumneavoastră, suspinele dumneavoastră, lacrimile dumneavoastră. Doar cei smeriți, doar cei săraci cu duhul își vor găsi odihnă, vremelnică și veșnică. Aceasta este soarta și partea lăsată de Dumnezeu pentru cei pe care El i-a ales ca să-I slujească duhovnicește, adevărat. De-a lungul vieții pământești, ei trebuie să petreacă în pocăință, străini de plăcerile și de distracțiile stricăcioase, și prin această necontenită pocăință se deosebesc aleșii lui Dumnezeu de fiii lumii. Numai prin mijlocirea pocăinței se poate trece din starea sufletească în starea duhovnicească. Spune Sfântul Isaac Sirul: „De vreme ce toţi suntem păcătoși și nici unul dintre noi nu s-a înălţat mai presus de toate ispitele, înseamnă că nici una dintre virtuţi nu poate fi mai presus de pocăinţă (adică toate virtuţile, până şi cele mai înalte, trebuie îmbinate cu pocăinţa). Nevoinţa pocăinţei nu se poate încheia niciodată: ea este cuvenită întotdeauna tuturor păcătoşilor şi tuturor drepţilor care vor să primească mântuirea. Nu este hotar care să însemneze desăvârşita ei împlinire, căci până şi desăvârşirea celor desăvârşiţi este, cu adevărat, nedesăvârşită. Drept aceea, pocăinţa nu poate fi mărginită nici de timp, nici de mulţimea nevoinţelor, până în clipa morţii”.

În alt Cuvânt, acest mare îndrumător spune: „Pocăinţa este uşa milostivirii dumnezeieşti pentru cei ce se îndeletnicesc osârdnic cu ea. Pe această uşă intrăm în mila lui Dumnezeu şi nu putem intra în ea altfel decât pe această uşă”. Deşarte, sterpe, adeseori vătămătoare de suflet sunt nevoinţele, oricât ar fi ele de înalte, dacă nu sunt amestecate cu simţământul pocăinţei. Pocăinţa e străină de amăgirea de sine; aceasta nu se poate apropia de ea. În faptul că Dumnezeu v-a descoperit calea pocăinței se vede o milă aparte, o deosebită purtare de grijă a Lui faţă de dumneavoastră. Despărţiţi-vă de pământ cu mintea și cu inima! Începeți, pe calea care s-a deschis înaintea dumneavoastră, să mergeți spre Dumnezeu! La porunca Lui, toate împrejurările, chiar și cele ce par potrivnice, vă vor ajuta. Întru răbdarea dumneavoastră vă veți dobândi sufletul, privind cu mărinimoasă îngăduință la neputințele lui, la alunecările lui cele fără voie. A pretinde de la tine însuți să fii neschimbat și fără de păcat întru totul este o cerință cu neputință de împlinit în acest veac trecător. Neschimbarea și nepăcătuirea deplină sunt proprii omului în veacul ce va să fie, pe când aici trebuie să îndurăm cu mărime de suflet neputințele aproapelui și neputințele noastre proprii. Fugiți, pe cât vă stă în putere, de toate păcatele, iar neputințele de care nu puteți scăpa, în care cad fără voie gândul și inima, răbdați-le bărbătește! Dobândiți din vederea propriilor neputințe adâncul și statornicul simțământ al sărăciei cu duhul, care Îi este atât de plăcut lui Dumnezeu, nu descurajare și puținătate de suflet! Și săvârșiți-vă calea vieții pământești umblând înaintea Domnului întru umilința duhului!

(din cartea Sf. Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu. Scrisori către mireni, Ed. Sophia, 2012)

Râvna firească și râvna duhovnicească

Un călugăr trebuie cu desăvârşire să se păzească de râvna trupească şi psihică ce dă aparenţa exterioară de evlavie, dar care, în realitate, nu-i altceva decât împietrirea şi întunecarea sufletului.

Oamenii din lume, ba chiar şi mulţi călugări, elogiază o asemenea râvnă, fără să-şi dea seama că ea provine din părere de sine şi din mândrie. O laudă ca zel pentru credinţă, pentru evlavie, pentru Biserică, pentru Dumnezeu. Această râvnă constă în tendinţa, mai mult sau mai puţin manifestată, de a-i judeca şi condamna pe alţii pentru greşelile lor de natură morală sau pentru abaterea de la disciplina şi rânduiala bisericească, înşelaţi printr-o concepţie falsă ce o au despre râvnă, aceşti oameni imprudenţi cred că aşa îi imită pe Sfinţii Părinţi şi mucenici, uitând că ei nu sunt nişte sfinţi, ci nişte păcătoşi.

Dacă sfinţii îi mustrau pe cei ce trăiau în păcate şi-n impietate, o făceau la porunca lui Dumnezeu, cu mandat şi inspiraţie de la Sfântul Duh, şi nu după pornirea lor sau după provocarea dracilor. Cel ce se hotărăşte cu de la sine putere să-l blameze pe fratele său, sau să-i facă reproşuri, arată limpede că se consideră mai înţelept şi mai virtuos decât acela, şi că acţionează sub impulsul unei patimi şi într-o stare de orbire sufletească, provocată de gândurile drăceşti. Trebuie să-şi aducă aminte de cuvântul Mântuitorului: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 3-5).

Ce înseamnă bârna din acest citat? înseamnă înţelepciunea trupească groasă ca o bârnă, şi care înlătură de tot puterea de pătrundere dată de Dumnezeu minţii şi inimii omului. Omul călăuzit de către înţelepciunea trupească nu poate în nici un chip să judece nici propria sa stare lăuntrică, nici a altora. Judecata pe care şi-o face sieşi, sau altora, este întemeiată pe cea care o are el despre sine şi despre alţii, văzuţi din exterior prin prisma deformată a înţelepciunii trupeşti. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu îl numeşte pe bună dreptate “om cu judecată strâmbă”.

După ce a fost tămăduit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Sfântul Duh, un creştin capătă o viziune corectă a stării sale duhovniceşti, precum şi a aproapelui, înţelepciunea trupească, arătându-i semenului “bârna” din ochi, îl tulbură, adesea îl distruge, nu-i poate da nici un ajutor şi n-are nici cel mai mic efect asupra păcatului. Dimpotrivă, înţelepciunea duhovnicească acţionează exclusiv asupra bolii sufletului aproapelui având milă de el, tămăduindu-l şi salvându-l.

Fără teamă notăm că atunci când s-a dobândit înţelepciunea duhovnicească, neîmplinirile şi greşelile semenului încep a se părea foarte puţin importante, fiind deja răscumpărate de Mântuitorul, şi uşor de tămăduit prin pocăinţă, pe când pentru înţelepciunea trupească păreau deosebit de mari şi serioase. Este evident că fiind ea însăşi o “bârnă” le-a acordat o importanţă atât de mare. înţelepciunea trupească vede în semeni păcate care de fapt nu există; din acest motiv cei care se lasă cuprinşi de un zel exagerat cad adesea în păcatul bârfirii aproapelui şi devin un instrument de joacă pentru duhurile căzute.

Sfântul Pimen cel Mare povesteşte că un călugăr oarecare, cuprins de zelul său, a fost supus ispitei următoare: a văzut pe un alt călugăr culcat peste o femeie. Mult timp s-a luptat cu gândul de a-l opri de la păcat; în sfârşit s-a decis şi i-a lovit cu piciorul zicând: opriţi-vă! Abia atunci şi-a dat seama că erau doi snopi.

Avva Dorotei povesteşte că atunci când el era în mănăstirea Sfântului Sava, un frate a fost cuprins de o râvnă fără discernământ (aceasta aduce întotdeauna suspiciune şi neîncredere faţă de ceilalţi şi predispoziţie înspre fabulaţie) şi l-a bârfit pe un alt frate, îl acuza pe acela că, toată, dimineaţa, a furat smochine din grădină şi le-a mâncat. Egumenul făcând o cercetare a aflat că cel acuzat nici n-a fost dimineaţa în mănăstire, ci a fost trimis de către econom în satul vecin, şi nu s-a întors în mănăstire decât spre sfârşitul Sfintei Liturghii.

Dacă vrei să fii un fiu râvnitor al Bisericii Ortodoxe, să realizezi acest lucru prin împlinirea statornică a poruncilor Evangheliei faţă de semenii tăi. Nu-ţi îngădui să-i bârfeşti. Nu-ţi permite să-i înveţi. Nu-ţi îngădui să-i judeci şi să le faci reproşuri. Toate acestea nu sunt izvorâte din credinţă, ci dintr-o râvnă exagerată, din părerea de sine şi din mândrie. Avva Pimen a fost întrebat: Ce este credinţa? Şi a răspuns: credinţa constă în umilinţă şi în milostivire, adică a te smeri în faţa aproapelui şi a-i ierta toate calomniile şi batjocurile; toate păcatele. Cum pot spune “zeloşii” lipsiţi de înţelepciune că raţiunea zelului lor stă în credinţă, când ştiu bine că adevărata credinţă, şi prin urmare zelul autentic, trebuie să se manifeste prin smerenie şi milostenie faţă de semeni? Să lăsăm judecata şi purtarea de grijă de alţii, pe seama celor ce trebuie s-o facă.

Cel ce este cuprins de o râvnă falsă, a spus Sfântul Isaac Sirul, suferă de o boală grea. Tu, care crezi că te foloseşti de zel pentru a tămădui infirmităţile altora, ai renunţat la sănătatea propriului tău suflet! Ocupă-te mai bine cu grija de sănătate a propriului tău suflet. Şi dacă vrei să tămăduieşti bolnavii, să ştii că ei au mai întâi nevoie de grijă, decât de vorbe dure. Dar tu, fără a-i ajuta pe alţii, te arunci într-o gravă şi dureroasă boală. Acest fel de zel nu este dovadă de înţelepciune, ci este dovadă de boală sufletească, este semn de micime sufletească şi de ignoranţă, începutul înţelepciunii, celei după Dumnezeu, este blândeţea şi bunătatea; ele sunt pecetea unui suflet mare şi puternic, care gândeşte sănătos şi este în stare să poarte slăbiciunile oamenilor. “Datori suntem noi cei tari, zice Scriptura, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi” (Romani 15, 1); şi încă: “chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii” (Galateni 6, 1).

Într-altă cuvântare a sa, Sfântul Isaac zice: Nu-l urâţi deloc pe păcătos, căci noi toţi suntem păcătoşi. Dacă pentru dragostea lui Dumnezeu te preocupi de el, atunci varsă lacrimi pentru el. De ce să-l urăşti? Urăşte păcatele lui şi roagă-te pentru el, căci aşa te vei asemăna cu Hristos care nu S-a mâniat pe păcătoşi, ci S-a rugat pentru ei. Nu vezi cum a plâns pentru Ierusalim? Şi noi de multe ori devenim pricină de râs pentru diavoli. De ce să-l urâm pe cel de care-şi bate joc diavolul ca şi de noi? De ce omule îl urăşti pe păcătos? Pentru că nu este aşa de drept ca tine? Unde este dreptatea ta, când tu nu ai dragoste? De ce în loc de a-l condamna nu plângi pentru el? Când un om oarecare îşi închipuie că face o judecată dreaptă asupra faptelor păcătoşilor, sub acest pretext ajunge să se mânie pe ei şi să acţioneze în necunoştinţă de cauză.

Nu este o mai mare nenorocire ca părerea de sine. Aceasta alungă smerenia. Este o mare pacoste pentru un călugăr predispoziţia de a-i învăţa pe alţii, fără să i se fi cerut acest lucru. Atunci când eşti solicitat să dai un sfat, sau să-ţi exprimi opinia, ori refuză, ca şi cum n-ai şti nimic, sau, în caz de mare necesitate, vorbeşte cu o extremă precauţie şi modestie, ca să nu devii victima mândriei şi orgoliului, nici să-l răneşti pe aproapele tău printr-un cuvânt aspru nelalocul lui.

Dacă și ca răsplată pentru truda ta în grădina poruncilor lui Dumnezeu, vei simţi în sufletul tău un zel dumnezeiesc, acesta te va determina să fii tăcut şi smerit în prezenţa altora, să-i iubeşti, să le arăţi afecţiune şi compasiune, cum spune Sfântul Isaac Sirul.

Zelul dumnezeiesc este foc care nu încălzeşte sângele, ci linişteşte frământarea şi o aduce la o stare de linişte. Zelul inspirat de înţelepciunea firească este întotdeauna însoţit de o înfierbântare a sângelui şi de o invazie de gânduri şi de imagini. Consecinţele unui zel orb şi ignorant, dacă aproapele i se împotriveşte, sunt în mod obişnuit ura împotriva acestuia şi dorinţa de răzbunare sub diferite forme; şi dacă ne supunem acestui zel, ni se umple inima de o mândră autosatisfacţie şi de o amplificare a mândriei şi a părerii de sine.

(din cartea Sf. Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospățului, Alba Iulia, 1996)

Cipru: bisericile se vor deschide de pe 1 iunie

Președintele Republicii Cipru, Nikos Anastasiadis, a anunțat că se vor deschide bisericile pentru rugăciune individuală a cel mult 10 persoane începând cu 4 mai, iar din 1 iunie se va putea participa la slujbe.

În Cipru se vor ridica gradual măsurile restrictive în două faze, care vor începe pe 4 mai și se vor încheia pe 8 iunie, acestea fiind în dependență absolută indisolubilă de evoluția epidemiei.

Președintele a declarat: «Mica noastră țară devine locul de referință pentru înfruntarea până acum a unei alte crize. Ministerul a luat o serie de decizii. Pe de o parte, vor permite întoarcerea progresivă la modurile acceptate de viață, deși, pe de altă parte, nu vor pune în primejdie toate câte le-am reușit».

Cu privire la deschiderea bisericilor, acesta a menționat că din 4 mai va fi îngăduită deplasarea în spațiile de închinare, dar nu vor fi mai mult de 10 persoane în același timp. De la 1 iunie credincioșii vor putea merge la biserică pentru slujbe.

Președintele a mulțumit Bisericii și Arhiepiscopului pentru poziția adoptată pe acest subiect critic.

Se pare că un rol important l-au jucat glasurile care s-au făcut auzite zilele acestea. Un ecou deosebit l-a avut scrisoarea a 401 de profesioniști în domeniul sănătății din Cipru. Medici, dentiști și alții din personalul medical au cerut deschiderea imediată a bisericilor.

Deși pare o victorie, totuși amânarea cu aproape o jumătate lună a deschiderii bisericilor față de Grecia (17 mai) sună mai degrabă cu o punere la colț a Bisericii Ortodoxe. De altfel, nici nu există o siguranță că nu vor apărea alte motive pentru a nu fi ținute aceste promisiuni.

Deschiderea bisericilor preconizată în Grecia, mai puțin în Moscova. Situație neclară în Cipru

Arhiepiscopul Ieronim al Atenei

În situația în care întrunirile sunt îngreunate din cauza regimului de epidemie, Arhiepiscopul Atenei a trimis o scrisoare către Primul Ministru al Greciei pe tema deschiderii bisericilor. Despre aceasta purtătorul de cuvânt al Sinodului grec, Mitropolitul Ierotheos, a dat unele detalii: „Preafericitul a trimis scrisoarea miercurea trecută, adică pe 22 aprilie, și nu are legătură cu faptele care s-au ivit între timp. A fost trimisă această scrisoare către Primul Ministru și a fost comunicată către șase destinatari. Această scrisoare a fost trimisă prin mandatare și autorizare sinodală. Așteaptă răspuns de la Primul Ministru și spun aceasta pentru că s-a scurs informația că scrisoarea a fost trimisă Ministrului Educației. Da, a fost și Ministrul Educației printre destinatari, dar scrisoarea a fost trimisă către Primul Ministru”. De asemenea, Preasfințitul, cu privire la cuprinsul scrisorii, a accentuat că scrisoarea nu este aspră, ci realistă, prin ea Preafericitul este de acord cu Primul Ministru pentru lucrul pe care l-a împlinit până acum și în continuare se referă la eforturile pe care le-a făcut Biserica pentru a contribui la truda aceasta titanică a statului pe tema coronavirusului, pe lângă faptul că Biserica a înfruntat dificultăți interne și externe, chiar și presiuni. Și, la final, încheie că trebuie să fie deschise bisericile în scopul întoarcerii treptate la normalitate.

Pe 24 aprilie a trimis o scrisoare către guvern și Sinodul Bisericii din Creta, care este o Mitropolie organizată în cadrul Bisericii Greciei. Episcopii cretani au cerut repunerea în funcțiune a bisericilor cu stabilirea unor măsuri de prevenție contra coronavirusului.

Ca reacție la un concert mobil susținut în Atena sâmbătă, 25 aprilie, Mitropolitul Teoclit de Stagona a amenințat că va deschide bisericile în replică la acțiunea Primului Ministru de a participa la acel concert în mijlocul oamenilor.

Urmarea acestor evenimente a fost că Primul Ministru al Greciei, Kyriakos Mitsotakis, a anunțat ieri (28 aprilie) deschiderea treptată în curând a lăcașurilor de cult:  „Din 4 mai bisericile vor fi deschise pentru închinare individuală și de duminică, 17 mai, credincioșii vor putea să participe și la Sfânta Liturghie și la celelalte slujbe, totuși mereu cu reguli stricte care vor fi convenite cu Sfântul Sinod și cu comunitatea științifică”.

*          *          *

În același timp, în Rusia bisericile vor rămâne închise credincioșilor din Moscova și din împrejurimi, slujbele fiind săvârșite doar de clerici. Patriarhia a anunțat că această situație va mai dura pe termen nedelimitat.

Este de notat că există mai multe cazuri raportate de îmbolnăviri ale clerului din această țară. Chiar și situații în care unii Episcopi au decedat de coronavirus, cum este cazul Episcopului Veniamin de Zeleznogorsk și Logofsk. Acesta a murit sâmbătă, 25 aprilie, după o pneumonie acută. A fost tratat într-o clinică din Kursk după ce fusese testat pozitiv de covid-19. Culmea este că el este cel care se poziționase negativ pe tema coronavirusului și declarase anterior că virusul este o lucrare a diavolului și, dacă nu vrea Dumnezeu, nu va muri nimeni.

*          *          *

În Cipru, pe lângă cererea adresată de Mitropolitul Atanasie de Limassol de convocare a Sinodului pentru a fi luată în discuție situația actuală a Bisericii cu adoptarea unor hotărâri clare, Arhiepiscopul Hrisostom a făcut unele declarații interesante pe această temă către ΚΥΠΕ (Agenția Cipriotă de Știri). Printre altele, acesta a spus:

„Scopul nostru, busola și etalonul acțiunilor noastre sunt interesul înțeles bine al turmei noastre.

Biserica Ciprului are o conducere, care păstrează raporturi foarte bune cu Președintele și Guvernul și conlucrarea lor este normală.

A făcut apel ca medicii care au cerut Președintelui să deschidă imediat bisericile cu măsuri de precauție „să-și facă meseria lor”, punctând că nu este nevoie să se amestece în treburile Bisericii. „Ar fi trebuit să abordeze întâi și-întâi conducerea Bisericii, pe Arhiepiscop și să asculte intențiile lui. Și, dacă nu ar fi fost de acord cu cele ce le-ar fi spus, atunci să se ridice”. El a apreciat că Biserica are conducerea ei care vorbește cu Președintele și Guvernul, care nu se vor luat după diferite sentimente înflăcărate ale unora, nici nu va urma reguli laice.

Guvernul are consilierii săi și va decide și Biserica Ciprului, la rândul ei, va aborda pe Președinte și-și va exprima ideile ei.

Biserica nu va fi influențată de «binevoitori» care au ca scop autopromovarea, exploatând subiectele Bisericii. Scopul său este interesul înțeles bine al turmei sale și al lumii pe care o slujește Biserica.

Arhiepiscopul a transmis un mesaj clar că nu vom merge să facem orice și să fie readus coronavirusul și mâine să fie acuzată Biserica de faptul că ea a dat încredințare de reluarea activității bisericilor cu consecința că începe să apară încă o dată din nou virusul. „Și, în loc să se întoarcă poporul la lucrurile sale și la ritmul corect, să facem înmormântări în popor”, subliniind că Biserica nu dorește așa ceva.

De asemenea, a transmis mesajul că nu trebuie să fie forțat nimeni, accentuând faptul că va veni ceasul când va vizita pe Președinte și va vorbi cu el. Vom face ceea ce este în interesul poporului și Biserica nu se va comporta ca o gloată. „Ne vom comporta ca oameni responsabili pentru binele poporului nostru, care ne-a rânduit să-l slujim.”

Este de amintit că Arhiepiscopul se va întoarce mâine la Nicosia.

Deși nu ne privesc direct pe noi, totuși declarațiile de mai sus pot fi considerate o mostră de ipocrizie și aroganță prin care este disprețuită opinia credincioșilor și impusă una oficială, fără fundament real în practica Bisericii.

Chiar și așa, într-un alt interviu către Cyprus Times, Arhiepiscopul Hrisostom s-a referit și la deschiderea treptată a bisericilor. Acesta a declarat: „Gândul nostru este să poată veni un număr de credincioși pentru slujbe la biserici, avânt totuși o distanță de 10 metri păstrați unul de altul. … Într-o zi să meargă unii și în altă zi alții”.

Există intenția atât din partea Arhiepiscopului, cât și a Președintelui să aibă loc un comunicat pe tema deschiderii bisericilor.

Vedenia și sfaturile Starețului Nectarie despre Antihrist. Amăgirile lui vor fi biruite prin credință tare și dreaptă

Sfântul Stareț Nectarie a fost printre ultimii Stareți de la Optina dinainte de a fi închisă Mănăstirea de bolșevici în 1923. A murit pe 12 mai 1928, iar ziua sa de prăznuire este 29 aprilie. El a lăsat câteva învățături foarte folositoare despre vremurile apocaliptice de la sfârșitul lumii, care sunt de mare importanță pentru noi, cei de astăzi, care suntem bombardați cu tot felul de evenimente și evenimente pe care le putem numi „semnele vremurilor”. Deja pe vremea lui timpul era aproape.

Proorociile Starețului Nectarie

Chiar după revoluție, Starețul Nectarie a povestit această vedenie, pe care o avusese un monah cu mult timp înainte de răzmeriță. Șezând în pridvorul chiliei sale, el a văzut deodată că totul a dispărut: și casele, și copacii, și, în locul lor, până la cer, șiruri de sfinți; iar între rândul de sus și cer rămăsese un spațiu foarte mic. Și monahului i s-a descoperit că, atunci când acest spațiu se va umple, va veni sfârșitul lumii. „Iar spațiul era deja foarte mic”, a spus Starețul.

Devreme, încă din 1910, Nilus a consemnat alte cuvinte proorocești ale Starețului despre ceea ce văzuse în vis. „Acest vis a durat aproape toată noaptea”, spunea Părintele Nectarie. Nu pot să vă relatez toate detaliile, căci ar dura prea mult. Iată esențialul: văd o câmpie imensă, unde are loc o bătălie cumplită între nenumărate gloate de apostați și o mică oaste de creștini. Toți apostații sunt foarte bine înarmați și duc lupta după toate regulile științei războiului; creștinii sunt însă fără arme. Eu, cel puțin, nu văd la ei nici o armă. Și deja se poate ghici, spre îngrozirea mea, deznodământul acestei lupte inegale: survine momentul biruinței totale a gloatelor de apostați, deoarece dintre creștini nu a mai rămas aproape nimeni.

Îmbrăcați sărbătorește, apostații, împreună cu soțiile și copiii lor, triumfă și deja sărbătoresc victoria… Deodată, un grup neînsemnat de creștini, printre care sunt femei și copii, execută un atac neașteptat împotriva apostaților și într-o clipă imensa câmpie de luptă se acoperă de trupurile oștii atee și toată nenumărata adunătură este nimicită și, pe deasupra, spre uimirea mea, fără ajutorul vreunei arme. Și l-am întrebat atunci pe un ostaș creștin, ce stătea lângă mine:

– Cum ați putut înfrânge această nenumărată oaste?

– Dumnezeu ne-a ajutat! a fost răspunsul.

– Dar cu ce? întreb eu. Doar nu ați avut nici un fel de arme.

– Cu ce s-a nimerit, a răspuns oșteanul. Cu aceasta s-a sfârșit visul meu”, a încheiat Starețul.

Îndrumările Starețului pentru depășirea cu bine a încercărilor ce vor veni se referă îndeosebi la păstrarea credinței ortodoxe și la formarea duhovnicească, la creșterea în Duhul lui Hristos.

Nina D., prin anii ’20, l-a întrebat pe Starețul Nectarie:

Se spune că toate semnele celei de-a doua veniri s-au împlinit…

Nu, nu toate, – a răspuns Părintele. Desigur, și cei ce au o vedere simplă observă că multe se împlinesc, dar celor duhovnicești li se descoperă mai înainte. Biserica era un cerc imens în întreg orizontul, iar acum este un cerculeț. Iar în ultimele zile înainte de venirea lui Hristos, ea își va păstra acest chip: un singur episcop ortodox, un singur preot ortodox, un singur laic ortodox. Eu nu îți spun că nu vor mai fi biserici, dar Ortodoxia se va păstra doar în acest chip. Tu ia aminte la aceste cuvinte, și înțelege că așa va fi în întreaga lume.

* * *

Și Monahia Nectaria l-a întrebat pe Stareț despre sfârșitul lumii. El a răspuns:

„De ce mă întrebați pe mine, cel cu mintea mărginită? Mergeți la monahii din Optina.

Sunt oameni care se ocupă de cercetarea semnelor sfârșitului lumii, dar nu se îngrijesc de sufletele lor. Oamenii nu au nici un folos dacă știu timpul celei de a doua veniri. «Privegheați și vă rugați!» (Mt. 26:41), a spus Mântuitorul. Înseamnă, deci, că nu trebuie să ghicim evenimentele. Toate vor fi descoperite la timpul lor.

Toate acestea vor fi, dar aceasta este o mare taină. În zilele lui Noe, Dumnezeu, timp de o sută de ani, a spus că va fi potopul, dar oamenii nu au crezut, nu s-au pocăit și, dintr-o mulțime de oameni, s-a găsit doar un singur drept cu familia lui. Așa va fi și la venirea Fiului Omului.

(Din cartea Starețul Nectarie de la Optina,Editura Doxologia, Iași, 2010)

Observațiile noastre: În general, proorociile despre venirea lui Antihrist și a unor vremuri de cernere a credinței generează reacție fie de panică și o curiozitate chițibușară, fie de negare. Dar orice creștin autentic va înfrunta cu bărbăție și luciditate orice amenințare, pregătindu-se cum se cuvine. Ba chiar va avea ochi să vadă că taina fărădelegii este în lucru, prinde tot mai mult teren. Din cuvintele proorocești ale Starețului Nectarie se desprind câteva idei și sfaturi de bază despre timpurile apocaliptice care se prefigurează.

1. Există o pregătire a terenului pentru Antihrist. Așadar pericolul este unul de natură duhovnicească. Îndeosebi vedenia pe care a avut-o Starețul subliniază faptul că există o conspirație, ca să fie numită așa, împotriva Bisericii, împotriva credincioșilor. Chiar este una foarte bine pusă la punct, după toate regulile unui război duhovnicesc de amploare. Iar creștinii sunt total neînarmați, dar vor birui „cu ce apucă” pentru că puterea diavolului este ca un foc de paie, pe când Hristos îi poate întări neașteptat pe cei ce cred în El. Nu ne putem bizui pe tactici de luptă, pe strategii sofisticate, ci pe simplitatea credinței. Lupta cu diavolul constă în a nu lua aminte la mașinațiile lui, ci la Hristos prin rugăciune și trezvie.

2. Preocuparea obsesivă de Antihrist nu este folositoare. Ca și astăzi, erau mulți și în acele vremuri, acum un secol în urmă, care se îndeletniceau cu citirea semnelor vremurilor. Totuși Starețul nu vede cu ochi buni această preocupare pentru că distrage de la grija autentică pentru suflet.

3. Vital este să fie păzită dreapta credință. Cel mai important lucru este să fie păstrată dreapta credință, ortodoxia. Este foarte posibil chiar ca Biserica la nivel oficial să nu mai conducă spre mântuire, ci să devină o ruină, o epavă cu fațadă de credință, dar pe dinăuntru plină de apostazie. Lucrul acesta îl poate constata deja oricine cu ochiul liber că este început.

Deși apostazia se lucrează, este periculos duhovnicește să ne preocupăm de ea într-un mod aventurat, adică luând aminte la perspective care se bazează pe învățături neortodoxe. Multe din teoriile conspirației se întemeiază pe idei greșite, cum ar fi pierderea liberului arbitru prin injectarea unor nano-cipuri. În felul acesta este deturnată atenția de la vigilența de a nu face concesii și a cădea în lepădări conștiente spre o preocupare nepotrivită cu inteligența artificială, 5G, vaccinuri fatale și alte subiecte de acest gen. Se creionează un Antihrist subversiv, cu totul diferit de cel descris în Evanghelii. Mântuitorul a spus limpede: „Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (In. 5:43). Iar în altă parte Apostolul Pavel scrie: „Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (2Tes. 3:3-4). Este limpede că Antihristul nu va fura capacitatea intelectuală a oamenilor, ci deplina lor adeziune și închinare conștientă. Bineînțeles că prin amăgire, dar în cunoștință de cauză, nu alterând mintea. Așadar orice teorie care vorbește despre pierderea liberului arbitru prin inserarea de nano-cipuri este amăgitoare și deturnează de la înțelegerea ortodoxă a vremurilor apocaliptice.

4. Antihristul nu are puteri absolute de care să ne înfricoșăm, ci dimpotrivă, va fi biruit cu mâinile goale. În acest sens, Cuviosul Paisie Aghioritul este elocvent: „–Părinte, atunci când aud despre Antihrist simt o frică înăuntrul meu. – De ce te temi? Va fi mai înfricoșător decât diavolul? Acesta este om. Sfânta Marina l-a bătut pe diavol și Sfânta Iustina a alungat atâția. La urma urmei, noi n-am venit sa ne aranjam in aceasta lume”. Dar slăbiciunea de care profită este lipsa de credință curată și pregătire duhovnicească. Pe acestea încearcă să ni le fure prin teorii bine ticluite și preocupări false, abătute. Același Părinte Paisie a diagnosticat sugestiv și această exagerare: „Câinele, dacă e păzitor bun, latră atunci când vine hoțul. Când pleacă, tace. Dacă însă continuă să latre, atunci nu e păzitor bun”. Altfel spus, trebuie să fim vigilenți la hoț, la antihriști, nu la orice foșnet și diversiune.

Desigur că vaccinurile, cipurile, 5G și o întreagă gamă de noi tehnologii nu sunt bune, ci dăunătoare. Chiar pot fi folosite înspre descreștinarea lumii, depărtarea ei de Dumnezeu. Dar orice exagerare nu este potrivită. Trebuie să reacționăm împotriva lor, dar la nivelul și cu mijloacele nimerite, nu isteric și avântat. Sunt nocive la nivelul sănătății trupești și al ordinii sociale, nu pe plan duhovnicesc. Trebuie protejate și aceste aspecte foarte importante, dar ca atare, nu ca pe o mărturisire de credință. Altfel există riscul să fie deturnate valorile spirituale, credința însăși și devenim o pradă ușoară, destabilizată spiritual pentru amăgirea Antihristului.

Deja există destule împotriviri față de noua ordine mondială care se construiește, dar care sunt de factură ezoterică, yoghină sau cu alte conotații neortodoxe. Din acestea se inspiră și foarte mulți ortodocși, fără să vadă că au alt duh.

Este nevoie de mult discernământ. Există o lucrare a lui Antihrist evidentă, o pregătire a lumii pentru pierderea libertăților trupești și spirituale, o înrobire mentală față de valorile lumii. Totuși contracararea robiei antihristice constă în rugăciune, păzirea minții de patimi și păzirea credinței ortodoxe. Este atât de simplu și atât de dificil. Fără interpretări avântate ale Apocalipsei, fără idei deocheate despre controlul gândurilor; ci cu o abordare la nivel duhovnicesc, nu material. Însă repet, e normal să existe o luptă și pentru libertățile civice, dar aceasta este pe alt plan deocamdată. Tot ce trebuie dobândit este o întărire în rugăciune, pocăință și în harul Duhului Sfânt, care ne vor proteja la vremea potrivită. Frica cea mare este să nu ne pierdem echilibrul duhovnicesc, tăria credinței, fără a căuta obsesiv să fugim în munți, în afara sistemului, ci să dobândim puterea să ducem o viață de mărturisire a credinței la nivelul fiecăruia. Poate în condiții mai sărăcăcioase material și simplificate, dar cu dispoziția de mărturisire, de curaj, de bărbăție, nu de fugă.

Diavolul lucrează prin înfricoșare, dar această vedenie a Starețului Nectarie dă mare nădejde că puterea este în mâna noastră, doar să avem curajul să nu stăm cu mâinile în sân și să nu ne lăsăm intimidați de amploarea desfășurărilor de forțe omenești și demonice.

Ca un rezumat, este necesară vigilență față de semnele venirii lui Antihrist, să nu fim nepăsători față de un eveniment atât de important, dar să ne pregătim prin dreaptă credință și curățirea de patimi, nu fiind luați de valul multor teorii conspiraționiste rătăcite.

Cum se dobândește dezlegarea de păcate

În pericopa evanghelică ce se citește în Duminica Tomei, prima de după Paști, se relatează faptul că Hristos cel înviat a dăruit ucenicilor Săi prin suflare asupra lor puterea de a lega și dezlega păcatele. Este vorba despre Taina Spovedaniei. Pentru că este un har, acesta trebuie înțeles cum se cuvine, în chip ortodox, nu catolic-legist, judecătoresc. O bună prezentare a acestui aspect se găsește în Epistolele despre spovedanie ale Sf. Simeon Noul Teolog. În ele este descrisă lucrarea pe care sunt însărcinați duhovnicii să o facă în sufletele celor ce se mărturisesc. Epistola a 2-a, pe care o redăm aici, prezintă ce este dator să facă cel care se pocăiește, cum trebuie să-și ducă epitimia primită eventual la spovedanie pentru păcatele sale pentru a ajunge la dezlegarea lor, care constă în dobândirea părerii de rău pentru ele cu zdrobire de inimă, adică tocmai contrariul împietririi produse de fărădelegi.

Un aspect important: Această scrisoare punctează un lucru esențial în viața duhovnicească, anume că dezlegarea de păcate nu se produce în momentul rugăciunii formale pe care o rostește duhovnicul la finalul spovedaniei, ci abia când dobândim cugetul smerit, simțământul lăuntric de pocăință, zdrobire și străpungere. Spovedania, legarea și dezlegarea păcatelor tocmai aceasta urmăresc, sunt mijloace prin care este lucrată curățirea duhului, a cugetului.

Pocăința fiului risipitor

Despre pocăinţă şi care sunt cele ce trebuie să le facă cel ce mai întâi a căzut în păcat şi s-a obişnuit cu el, iar mai apoi s-a mărturisit şi pune început pocăinţei

Suntem învăţaţi de dumnezeieşti le Scripturi, frate al meu duhovnicesc, că nu trebuie nici să deznădăjduim vreodată din pricina mulţimii păcatelor noastre, nici să ne încredem cu îndrăznire în păzirea epitimiilor (canonisirii, n.n.) pe care ni le-a dat duhovnicul nostru din pricina păcatelor noastre, aşa încât nici cel ce s-a oprit sau a încetat păcatul nu trebuie să se încreadă cu îndrăznire, nici cel ce a căzut nu trebuie să deznădăjduiască; ci şi cel ce a păcătuit mult să se încreadă cu îndrăznire în pocăinţă, şi cel ce a greşit cu măsură să nu socotească că primeşte iertarea greşelilor lui numai de la faptele bune, ci să arate şi pocăinţă; dar nu pocăinţa arătată numai prin cuvinte, post, băut de apă, culcare pe pământ şi celelalte chinuri ale trupului, ci pe cea care se face prin întreaga zdrobire şi străpungere a sufletului şi inimii lui, pe care a arătat-o şi Prorocul David, deşi se găsea cu totul în lume şi în grijile lumii. Fiindcă, socotindu-se în el însuşi că L-a mâniat pe Stăpânul Cel Bun şi Milostiv prin aceea că s-a făcut călcător al poruncilor Lui şi s-a arătat nerecunoscător şi a uitat darurile atât de multe şi de nenumărate şi binefacerile Lui, acela se găsea întotdeauna în toată viaţa lui plângând şi mâhnindu-se [Ps 34, 14; 37, 7; 41, 10; 42, 2], cum spune el însuşi, şi era nenorocit nu din pricina altuia, ci a lui însuşi; căci se zdrobea pe sine însuşi şi se smerea mult şi se îngropa în suspinul inimii lui şi celelalte asemenea, pe care ne învaţă în fiecare zi psalmii lui. Şi aceste înjosiri David şi le făcea lui însuşi când se pocăia, deşi era împărat şi avea grijă de atâta popor, de femei şi copii, de casă şi de împărăţie. Dar ce a făcut Manase şi ceilalţi care s-au pocăit după acestea, pe care îi ştii şi tu? Adică Petru, căpetenia Apostolilor, vameşul, tâlharul şi desfrânata. Şi ce să mai spun multe? Ce a arătat fiul destrăbălat [risipitor] care a cheltuit moştenirea sa părintească cu desfrânatele şi cu vameşii? Din ce fapte au primit toţi aceştia iertarea păcatelor lor? Oare de la postirile lor? Oare de la privegherile lor? Oare de la culcările pe jos? Oare de la milosteniile pe care le-au făcut săracilor? Oare de la vreo altă osteneală trupească făcută cu trupul? Nu! Să nu fie! Ci au primit iertarea numai de la pocăinţa, zdrobirea şi străpungerea [inimii] lor şi de la lacrimile pe care le-au vărsat din adâncul sufletului lor şi de la osândirea conştiinţei lor; fiindcă venind la simţirea păcatelor lor, fiecare din ei s-a învinuit şi s-a osândit pe sine însuşi şi a plâns din suflet, de aceea a primit iertarea păcatelor lui. Acest lucru se face şi acum cu toţi aceia care aleargă la Hristos cu lacrimi fierbinţi şi pocăinţă adevărată. Şi Domnul Cel Preabun şi Iubitor de oameni nu închide şi nu va închide nimănui îndurările iubitoare de oameni ale bunătăţii Lui; fiindcă iertarea păcatelor fiecăruia nu se face din faptele lui, ca să nu se laude cineva [Ef. 2, 9], ci din iubirea lui Dumnezeu şi din har.

Trebuie să spunem însă că, pentru ca să luăm iertarea păcatelor noastre, nu trebuie numai să ne pocăim din tot sufletul nostru, ci şi să nu mai cădem altă dată în aceleaşi păcate, nici să ne întoarcem iarăşi precum câinele la vărsătura lui [2 Ptr. 2, 22]. Dar a ne păzi noi să nu cădem în aceleaşi păcate e lucru foarte anevoios pentru noi dacă nu punem strajă şi pază mare asupra noastră înşine în tot felul şi cu toată grija şi, dacă nu avem ajutoare şi arme duhovniceşti ca să ne împotrivim vrăjmaşilor noştri gândiţi cu mintea [inteligibili] demoni. Căci, pentru că am fost prinşi mai înainte de vrăjmaşul prin păcate şi ne-am făcut robi plăcerilor şi ne-am făcut supuşi şi sclavi diavolului, trebuia să fim târâţi şi de asemenea pofte şi plăceri şi să fim traşi cu silă mare, ca nişte sclavi fără cinste, în chip vrednic de milă şi ticălos pentru ca să slujim şi să fim robi vrăjmaşului nostru diavol şi să fugim departe de robia pe care o datorăm Stăpânului nostru Hristos, iar aşa să ne facem călcători ai poruncilor Lui şi ai făgăduinţelor pe care I le-am făcut. De aceea, ca să nu ni se întâmple şi să nu păţim un asemenea rău, trebuie să luăm din Sfânta Scriptură ajutor şi armă potrivnică pentru fiecare vrăjmaş care vine asupra noastră, precum ne spune dumnezeiescul David: „Drept aceea spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am urât” [Ps. 118, 128]; şi împotriva poftei gândurilor de ruşine să punem amintirea morţii, a înfricoşătoarei Judecăţi şi a chinurilor de nesuportat ale iadului; împotriva trândăviei să punem râvna şi purtarea de grijă; împotriva lăcomiei pântecului postul; împotriva iubirii de plăcere înfrânarea, împotriva băuturii multe băutura puţină; împotriva aprinderii trupului să punem amintirea focului veşnic şi atenţia continuă şi din tot sufletul la Dumnezeu unită cu privegherea şi setea. Căci, dacă vom face în acest fel cu fiecare patimă care ne războieşte ca să nu le spun pe toate şi să lungesc cuvântul – şi vom dobândi virtutea opusă acelei patimi, cu siguranţă vom fi păziţi nevătămaţi şi nerăniţi de vrăjmaşul, pentru că suntem păziţi de aceste virtuţi ca de nişte soldaţi puternici. Căci dacă iertarea obişnuinţei rele şi abţinerea de la faptele nelalocul lor s-ar putea realiza fără sudori şi osteneli, atunci numai abţinerea ar fi de-ajuns celor ce se pocăiesc pentru mântuirea lor.

Pe lângă cele pe care ţi le-am scris până acum, îţi scriu, iată, spre aducere-aminte şi cele ce trebuie să le faci şi să le păzeşti pe lângă acestea, şi care sunt următoarele: Când se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie şi preotul sau diaconul spune: „Cei chemaţi ieşiţi!”, trebuie să ieşi afară din biserică şi să stai în pridvor şi să nu vorbeşti cu nimeni în vremea aceea, ci să-ţi aduci aminte de păcatele tale şi să plângi. Apoi după ce se încheie Dumnezeiasca Liturghie, iarăşi să intri în biserică, şi când vine seara, după pavecerniţă, să mergi în acelaşi loc şi să spui “Sfinte Dumnezeule” şi Psalmul 50: ,,Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta!” şi “Doamne miluieşte!” de cincizeci de ori şi “Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul!” tot de cincizeci de ori, după care să spui Psalmul 6: „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi!” şi “Doamne, câte am păcătuit cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul, iartă-mă!” pe care să o spui de cincizeci de ori şi să faci douăzeci şi cinci de metanii; miercurea şi vinerea să te abţii de la carne, brânză, ouă, peşte, vin și lapte, după canonul Sfinţilor Apostoli. În postul Sfinţilor Apostoli, al Maicii Domnului şi Naşterii Domnului să nu mănânci carne, nici brânză, nici ouă, dar din celelalte să mănânci cu măsură şi înfrânare, iar rugăciunile tale, adică psalmii pe care i-am spus şi metaniile, să le dublezi. Iar în Postul Mare să nu guşti lapte (probabil ulei, n.n.) şi vin toată săptămâna, afară de sâmbăta şi duminica, ci să-ţi chinui trupul pe cât e cu putinţă, precum e potrivit unor creştini care vor să se mântuiască, iar rugăciunea ta să o dublezi şi în aceste patruzeci de zile, ca şi în celelalte posturi, cum am spus mai înainte. Mai trebuie să te abţii şi de la dumnezeieştile şi înfricoşătoarele Taine, adică să nu te cumineci cu preacuratul Trup şi scumpul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos; iar eu te sfătuiesc să te abţii şi de la pâinea binecuvântată, adică de la anafură, cât timp gândul și socotinţa ta se vor găsi nemutate de la lucrurile cele rele ale păcatului şi până ce vei dobândi socotință tare ca să nu mai laşi vreodată faptele bune şi virtuţile şi nu vei urî păcatul în chip desăvârşit. Iar când te vezi pe tine însuţi că ai ajuns la această stare bună, că ai urât păcatul în chip desăvârşit şi socotinţa ta s-a întărit în cele bune şi te-ai făcut tare în încercări, că hotărârea să te abţii de la păcat e nestrămutată, atunci să te apropii, frate, de Taine cu credinţă neşovăielnică că nu te împărtăşeşti cu o simplă pâine şi un simplu vin, ci cu Trupul şi Sângele lui Dumnezeu. Şi, făcând aşa, te vei face părtaş al slavei Lui şi prin Tainele Lui vei lua iertarea desăvârşită a păcatelor tale şi vei dobândi în tine însuţi viaţa veşnică şi te vei face fiu al luminii şi al zilei [1 Tes.5, 5]. Vezi ca înainte să faci cele pe care ţi le-am spus şi înainte să arăţi cuvenita pocăinţă, să nu îndrăzneşti să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele lui Hristos, căci atunci când te vor vedea demonii că ai dispreţuit pe Dumnezeu şi te cumineci cu nevrednicie, vor năvăli toţi asupra ta şi aşa, împiedicându-te fără milă şi fără omenie, te vor arunca iarăşi în noroiul neînfrânării tale dintâi; şi atunci te vei face cu adevărat, în loc de creştin, ucigaş de Hristos şi vei fi osândit împreună cu cei ce L-au răstignit pe Hristos cum zice Pavel: „Oricine va mânca şi va bea cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului, vinovat va fi faţă de Trupul şi Sângele Domnului” [1Cor. 11, 27], adică va primi aceeaşi osândă cu aceia care L-au răstignit.

Nu-ţi scriu mai multe decât cele pe care ţi le-am scris, temându-mă să nu te plictisesc. Tu însă, frate, dacă vei face şi mai multe decât acestea, te vei folosi şi-ţi vei da sufletului tău bunătăţile cele veşnice. Căci cele pe care ţi le-am spus nu ţi le-am scris să le faci pentru că-ţi dau curăţirea sufletului şi iertarea păcatelor, ci ţi le-am scris pentru că îţi aduc aminte  de păcatele tale, fiindcă dacă aş şti că te vei întrista pentru ele nici acestea puţine nu le-aş fi scris iubirii tale. Vreau de la tine numai să te rupi de obişnuinţa păcatului şi de faptele cele nelalocul lor, ruptură şi abţinere pe care te rog mult să o păzeşti. Şi, dacă îţi e cu putinţă să faci aceasta fără alte sudori şi osteneli, voi fi mulţumit şi numai cu aceasta. Şi scrie-mi încontinuu despre sănătatea ta, ca să văd credinţa şi iubirea pe care le ai faţă de mine şi să-mi aduc aminte de tine încă şi mai fierbinte şi cu mai multă râvnă atunci când îmi întind mâinile mele spre Dumnezeu eu, nevrednicul. Harul lui Dumnezeu să fie cu duhul tău. Amin.

(Din cartea Sf. Simeon Noul Teolog, Scrieri III, Imne, Epistole, Capitole, Ed. Deisis, Sibiu, 2001)

Sf. Ioan Gură de Aur: Ce este și cum trebuie primită Sfânta Împărtășanie

În Joia Mare (din Săptămâna Patimilor de anul acesta), când Biserica prăznuiește Cina cea de Taină, a fost publicată o cuvântare a Sf. Ioan Gură de Aur despre Sfintele Taine în traducere neo-greacă. Textul este foarte important și binevenit chiar și pentru perioada pascală a Săptămânii luminate, drept aceea este potrivit de citit în aceste zile. Deocamdată ne mulțumim cu această traducere, care nu are o trimitere precisă de unde a fost luată, dar, în caz că va fi găsit fragmentul în greacă veche, va urma o îmbunătățire a formei finale prin verificarea cu originalul. Am adăugat și un pasaj pe aceeași temă dintr-o altă omilie, care completează ideile și întregește învățătura despre Sfintele Taine.

În contextul lipsirii de slujbe și de Împărtășanie din cauza epidemiei actuale, este cu atât mai bine să conștientizăm fiecare cum ar fi trebuit să prețuim Trupul și Sângele lui Hristos și cât de mult ar trebui să ținem să avem parte de Ele mai ales în cazul amenințării cu boală (molimă).

Cuvânt al Sf. Ioan Gură de Aur despre dumnezeiasca Împărtășanie, dar și despre cât de des trebuie să se împărtășească creștinul

Dumnezeiasca Împărtășanie

Dacă vine clipa dumnezeieștii Împărtășanii și este vorba să te apropii de Sfânta Masă, crede neclintit că acolo este prezent Hristos, Împăratul a toate. Când vezi că preotul îți oferă Trupul și Sângele Domnului, nu socoti că preotul face aceasta, ci crede că mâna care se întinde este a lui Hristos. Cel Care a strălucit cu prezența Lui masa de la Cina cea de Taină, Acesta și acum împodobește Masa dumnezeieștii Liturghii. Este prezent concret și cercetează intenția fiecăruia și observă cine se apropie cu evlavie potrivită cu Sfânta Taină, cine cu conștiință rea, cu gânduri murdare și necurate, cu fapte întinate.

Deci meditează și tu ce cusur ai îndreptat, ce virtute ai săvârșită, ce păcat  ai stins prin mărturisire, în ce te-ai făcut mai bun. Dacă te înștiințează conștiința ta că te-ai îngrijit suficient de cicatrizarea rănilor sufletești, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtășește-te cu frică de Dumnezeu! Altfel, stai departe de preacuratele Taine. Și, când te curățești de toate păcatele tale, atunci să te apropii.

Deci să veniți la dumnezeiasca Împărtășanie cu frică și cutremur, cu conștiință curată, cu post și rugăciune. Fără să vă agitați, fără să vă călcați în picioare și să îmbrânciți pe cei de alături. Pentru că aceasta constituie cea mai mare nebunie și cea mai mare desconsiderare a Sfintelor Taine.

Spune-mi, omule, de ce faci agitație? De ce te zorești? Poate te presează nevoia să-ți faci treburile tale? Și oare te-a prins gândul că ai treburi în ceasul când mergi să te împărtășești? Nu cumva ai sentimentul că ești pe pământ? Socotești că te afli cu oamenii, și nu cu cetele îngerilor? Dar așa ceva este dovada unei inimi împietrite…

Cât de des să ne împărtășim?

Există și alt subiect: Mulți se împărtășesc o dată pe an, alții de două ori, alții de mai multe ori. Pe care din ei îi vom aproba? Pe cei ce se împărtășesc o dată, de multe ori sau de puține ori? Nici pe cei o dată, nici pe cei de multe ori, nici pe cei de puține ori, ci pe aceia care se apropie de Sfântul Potir cu inimă curată, cu viață nepătată. Aceștia să se împărtășească mereu! Ceilalți, păcătoșii nepocăiți, să stea departe de preacuratele Taine pentru că altfel își pregătesc judecată și osândă pentru ei înșiși.

Sfântul Apostol spune: «Cine mănâncă Pâinea și bea Paharul Domnului într-un mod nepotrivit se face vinovat de păcat față de Trupul și Sângele Domnului, provocându-și osândă» (1Cor. 11:27, 29). Adică va fi chinuit atât de sever, ca și răstignitorii lui Hristos, de vreme ce aceia s-au făcut vinovați de păcat față de trupul Lui.

Mulți dintre credincioși au ajuns într-un asemenea punct de desconsiderare a Sfintelor Taine, încât, deși sunt plini de răutăți nemăsurate și nu se îndreaptă deloc pe ei înșiși, se împărtășesc de sărbători nepregătiți. Fără să știe că sărbătoarea nu este o condiție pentru dumnezeiasca Împărtășanie, ci, după cum am zis, conștiința curată. Și, precum cel care nu simte nici o răutate în conștiința lui trebuie să vină la dumnezeiasca Împărtășanie în fiecare zi, așa și cel care este împovărat cu păcate și nu se pocăiește trebuie să nu se împărtășească nici de Praznic.

De aceea vă și rog iarăși pe toți să nu vă apropiați de dumnezeieștile Taine așa nepregătiți și deoarece ar cere-o praznicul, ci, dacă vă decideți vreodată să luați parte la dumnezeiasca Liturghie și să vă împărtășiți, să vă curățați de răutăți pe voi înșivă cu multe zile înainte, cu pocăință, cu rugăciune, cu milostenie, cu îngrijire de cele duhovnicești.

Despre Paști și Sfânta Împărtășanie

(partea morală din Omilia V din Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei):

Multe ca acestea se fac şi astăzi. Fiindcă preoţii nu ştiu pe cei păcătoşi şi nevrednici a se împărtăşi de Sfintele Taine, Dumnezeu face aceasta de multe ori, căci îi predă pe aceia satanei. Când se întâmplă boli sau curse sau alte nenorociri de felul acestora, pentru aceasta se întâmplă. Aceasta o şi spune Pavel, zicând: „De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (1Cor. 11: 30). Şi cum se întâmplă aceasta, zici tu, dacă noi ne apropiem de Sfintele Taine o singură dată în cursul anului? Apoi acesta este răul cel mare, că tu hotărăşti vrednicia apropierii de Sfintele Taine nu după curăţia cugetului, ci după intervalul de timp şi crezi că aceasta este evlavie, de a nu te apropia de multe ori în cursul anului de Sfânta Împărtăşire, neştiind că, dacă te apropii cu nevrednicie, fie chiar numai o dată, aceasta îţi pătează şi înfierează sufletul; iar dacă te-ai apropiat cu vrednicie, fie chiar şi numai o dată, ţi l-ai mântuit.

Îndrăzneală nu este a te apropia de multe ori în cursul anului, ci a te apropia cu nevrednicie, fie chiar şi o singură dată în tot timpul anului. Noi însă ne găsim în aşa stare de ticăloşie şi îndobitocire că, deşi în cursul anului facem mii de rele, totuşi pentru îndepărtarea de acele rele nu avem nici o grijă, ci credem că ne este de ajuns a nu îndrăzni să ne apropiem des de Trupul lui Hristos sau să ne apropiem cu batjocură, neînţelegând că cei ce L-au răstignit pe Hristos o singură dată L-au răstignit. Dar oare, fiindcă o singură dată L-au răstignit, păcatul lor este mai mic? Şi Iuda o singură dată a vândut pe Hristos! Dar cum? Oare faptul acesta l-a scăpat de răspundere? De ce faptul acesta să-l îndeplinim numai o dată şi la un anumit timp în cursul anului? Timp de apropiere să ne fie nouă curăţia cugetului. Nici o deosebire nu este între Paști şi Taina ce acum se săvârşeşte; unul şi acelaşi lucru este, fiind acelaşi har al Duhului, aşa că Paștile aceeaşi este. Ceea ce grăiesc acum o ştiţi voi, cei iniţiaţi în taine. Şi Vineri, şi Sâmbătă, şi Duminică, şi în ziua mucenicilor una şi aceeaşi Jertfă se săvârşeşte. „Căci de câte ori veţi mânca această Pâine şi veţi bea acest Pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.” (1Cor. 11: 26). Nu prescrie tu sau, mai bine zis, nu mărgini într-un timp anumit Jertfa cea fără de sânge. Apoi, zici tu, cum de se numeşte atunci Paști? Pentru că atunci a pătimit Hristos pentru noi.

Deci nimeni să nu se apropie de acea Jertfă în alt mod, iar de aceasta în altul, fiindcă o putere este, o valoare este, un har este, unul şi acelaşi Trup este; nu doar că aceea este mai sfântă decât aceasta sau că aceea este inferioară acesteia. Lucrul acesta îl ştiţi şi voi, nimic mai nou văzând aici, afară doar de vălurile (perdelele) acestea împodobite şi de strălucirea mulţimii. Zilele acelea au poate ceva mai mult decât acestea: atunci a început ziua mântuirii noastre, căci în acea zi S-a jertfit Hristos; dar în privinţa Tainelor, nici o altă preferinţă nu are una asupra celeilalte.

Şi apoi, când tu te apropii de hrana aceasta preţioasă, îţi speli gura; şi, când voieşti a te apropia de hrana cea duhovnicească, nu-ţi speli sufletul, ci te apropii plin de necurăţie? Nu sunt de ajuns, zici tu, cele patruzeci de zile de post pentru a curăţi de păcate chiar şi pe cel mai încărcat cu ele? Ce folos este, spune-mi, când cineva, voind a curăţi un loc, aruncă acolo mirodenii, iar după câtva timp de la aruncarea mirodeniilor el pune bălegarul; oare n-a dispărut mirosul cel plăcut? Aceasta se petrece şi cu noi. Ne-am făcut vrednici de a ne apropia de cele sfinte după puterea noastră, apoi iarăşi ne murdărim pe noi înşine. Aceasta o spunem şi pentru cei ce pot să se cureţe în timpul celor patruzeci de zile.

Deci, iubiţilor, să nu ne lenevim spre mântuirea noastră. „Ca un câine care se întoarce unde a vărsat, aşa este omul nebun care se întoarce la nebunia lui” (Isus Sirah 34, 26; Pildele lui Solomon 26: 11). Vă rog să vă străduiţi, ca să nu rămână zadarnică osteneala noastră. Căci numai astfel ne vom putea învrednici de bunurile cele făgăduite nouă. Cărora fie cu toţii să ne învrednicim întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Paștile 2020: în Ucraina, Georgia și Bulgaria poporul a fost prezent în biserici; Patriarhia Sârbă a depus eforturi în același scop; grecii, rușii și românii au fost lipsiți de slujbe; Mitropolitul Atanasie deplânge situația din Cipru

Deși toate Bisericile Ortodoxe Locale s-au confruntat cu aceeași situație delicată a pandemiei de coronavirus, nu toate au reacționat la fel. Atât deciziile autorităților politice au fost diferite, cât și atitudinile Bisericilor Autocefale. Toate acestea provin din deosebirea de perspectivă asupra modului cum trebuie înfruntată creștinește o boală molipsitoare. În general, Bisericile și episcopii mai tradiționaliști au pledat pentru deschiderea bisericilor, iar cei mai secularizați s-au aliniat discursului sanitar și politic al momentului. Acolo unde poporul este mai credincios și atașat de Biserică, precum în Georgia și Ucraina, slujbele s-au ținut cu participarea mirenilor chiar în ciuda hotărârilor statului.

Ucraina: Deși în Rusia bisericile au fost închise printr-o hotărâre comunicată de Patriarhul Chiril, Biserica Ucrainei, membră a Patriarhiei Moscovei, a procedat diferit, lucru ce dovedește atât credința fermă, cât și autonomia largă de care se bucură.

Într-o adresare către credincioșii Mitropoliei de Kiev, Mitropolitul Onufrie i-a anunțat că Paștile vor fi prăznuite în biserici. Ulterior, Poliția a anunțat că slujbele au fost săvârșite în 13.658 de biserici, cu participarea a 130.000 de credincioși fără încălcarea regimului de carantină. Doar în 19 cazuri au fost constatate abateri.

Georgia. Ca în toate celelalte zile, în această țară, slujbele au fost ținute fără întrerupere cu păstrarea distanței de protecție între participanți. Deși autoritățile georgiene au dispus închiderea lăcașurilor de cult, credincioșii au făcut tot posibilul să fie prezenți și în noaptea de Paști. Mai puțini ca în ceilalți ani, ei au trebuit să ajungă până la ora 9 seara și să plece după ora 6 dimineața. unii episcopi au făcut apel ca oamenii să stea acasă, dar nu cu mult succes. Majoritatea au purtat măști de protecție. Patriarhul Ilia și cei mai mulți preoți nu i-au îndemnat pe credincioși să rămână acasă, ba chiar i-au împărtășit după ritualul normal.

Catedrală din Georgia de Paști (2020)

Bulgaria. Deși ortodocșii nu sunt chiar atât de mulți în această țară, totuși există episcopi devotați, dar până și Primul Ministru a hotărât să fie deschise bisericile.

Bulgari prăznuind Paștile de anul acesta

Serbia. După cum am menționat, Sinodul Sârb a cerut statului să facă o derogare și să permită credincioșilor să participe la slujba de Paști. Patriarhul Irineu s-a arătat înțelegător asupra faptului că nu le-a fost primită cererea din cauza „fricii mari și îndreptățite”, deși ar fi fost de dorit ca slujbele să fie oficiate cu participarea oamenilor. Într-un interviu pe temă, acesta a spus că nu este prima dată când poporul sârb sărbătorește Învierea în aceste condiții; bombardamentele germanilor și apoi ale aliaților au produs situații similare în trecut.

Din nefericire, în Rusia, Grecia, România și Antiohia, precum și în Cipru, bisericile au fost ținute închise. O surpriză o constituie Patriarhia Moscovei că a luat o astfel de decizie după ce inițial a combătut încercările primarului din Sanct Petersburg de a opri slujbele, pe când celelalte Biserici sunt cunoscute ca fiind mereu în tandem cu autoritățile civile.

Însă merită menționată poziția Mitropolitului Atanasie de Limassol, care a făcut unele declarații într-un interviu acordat Philenews. Printre altele, a răspuns criticilor pentru afirmația sa că „cei ce judecă sunt judecați”: «Sigur nu se primejduiește credința, nici Biserica nu se primejduiește, ci oamenii credincioși, care au dreptul inalienabil să-și exercite libertatea vieții lor religioase, a rugăciunii, a cultului lor. Eu îndemn lumea să facem toți ascultare de cele ce ne spun atât Întâistătătorii Bisericilor noastre, cât și Guvernul și să arătăm o dispoziție bună și spirit de conlucrare cu Statul și cu oamenii de știință ca să treacă pandemia».

«Sigur, cred că ar fi putut fi găsit un mod diferit prin care ar fi putut oamenii să vină la biserici, îndeosebi în aceste zile sfinte, luând toate măsurile indicate. … Arhiepiscopul și Sfântul Sinod au primit (măsurile statului). Noi facem ascultare de Arhiepiscopul nostru. … Trebuie să păzim cele ce ni le-a poruncit Statul pentru sănătatea publică a oamenilor și să rămânem acasă în rugăciune. … Ne aflăm aproape de schimbări mondiale. Nu vreau să spun lucruri și să bag în panică lumea. Se vor arăta lucrurile ușor-ușor. Și se vor arăta dispozițiile globalizării și a Noii Ordini și toate se vor clarifica ușor-ușor. Să avem răbdare. Ne rugăm să vină pacea în lume, să aibă oamenii pace în suflete și să nu se teamă și să se panicheze.»

Este evident că, dincolo de aceste diferențe exterioare care nu sunt de neglijat nici ele, există o deosebire de substanță, o criză în Ortodoxie, un conflict mocnit între curentul progresist și adaptat la planul lumesc și cel tradiționalist. Din păcate, noi, cei din România, nu suntem devotați credinței și dispuși la sacrificii pentru ea, cum ar fi normal, ci dimpotrivă, Biserica este gata să renunțe la credință pentru a nu deranja societatea așa-zis civilă. Probabil că mulți gândesc că vom trece și peste aceste greutăți cum am trecut și peste atâtea altele; dar este de remarcat că prin comunism am trecut și am rămas cu multe sechele. La fel, după trădările care s-au făcut în ultima vreme, lucrurile nu rămân neschimbate, ci se înrăutățesc fără să se simtă acut acest lucru, fapt ce agravează situația. Nu agitația este soluția, ci conștientizarea cu seninătate și încredere în Dumnezeu și dispoziția cea bună de a înfrunta viitorul cu credință fermă.

Deja am trăit un Paști îndepărtați de Domnul. Ce va mai urma și cât ne vom afunda în comoditate și în fricile trupești?

Hristos a înviat! Nu vă înspăimântați și nu vă temeți de Înviere!


Până și ucenicii Mântuitorului s-au înspăimântat de vestea adusă de „unele femei de ale noastre” (Lc. 24:22) că Hristos este viu. Ei au trăit clipele dramatice ale Răstignirii și batjocurii la care a fost supus și înțelegeau prea bine minunea învierii Lui atât de improbabile. Doar cei care trec prin clipe asemănătoare pot pricepe; lor li Se descoperă mai clar puterea Domnului de dincolo de lumea aceasta și de mârșăviile ei, prin care încearcă să anuleze până și mesajul minunilor vindecărilor descrise în Evanghelie și să impună doar cursul imperturbabil al vieții pământești trecătoare.

Astăzi lumea creștină trăiește momente asemănătoare la nivel global, de negare a credinței și de presiune și interdicție a valorilor duhovnicești. Nu de slujbe ducem lipsă, ci de starea lângă Hristos în biserici sau oriunde; nu ritualul ne este refuzat, ci adevărul și minunea în numele materialității. Sănătatea duhovnicească este vândută pe 30 de arginți pentru o sănătate trupească iluzorie. Dar Învierea lui Hristos ne învață că toate trec și sunt chiar păguboase, numai Duhul este cel ce dă viață, și nu de oricare, ci netrecătoare și nechinuitoare.

Cu inimi deschise și cu curaj strigăm tuturor care pot răspunde tot din adâncul lor, dar și celor ce cred, ba și celor ce nu cred:

Hristos a înviat!

Pe cei foarte mulți care nu se pot bucura de slujbele bisericești îi îndemnăm să încheie postul și pregătirea duhovnicească pentru marele praznic al Învierii cu urarea între cei ai casei: „Hristos a înviat!” și răspunsul: „Cu adevărat a înviat!”, aprinzând chiar lumânări de la candela din casă ca simbol al strălucirii îngerești și al biruirii morții. Apoi s-ar cuveni făcută o rugăciune către Dumnezeu (indicat ar fi Acatistul Învierii Domnului Iisus Hristos), cu gândul la Mântuitorul nostru, Care a înviat pentru noi, cu împăcare și înțelegere întreolaltă pentru bucuria Învierii. Abia după această ofrandă duhovnicească bine-primită înaintea Domnului, va avea gust și mâncarea de dulce, ciocnirea ouălor și dezlegarea postului care a fost ținut după puterea fiecăruia. Fără nici o îndoială, Hristos va fi cu mult mai prezent în sufletele celor „doi sau trei adunați în numele Lui”, care nu cârtesc pentru aceste condiții vitrege, chiar și fără slujbe și lumânări. Bine ar fi fost să fi luptat mai mult pentru această sărbătoare centrală a creștinătății împreună, dar măcar și individual să-L întâmpinăm cum se cuvine pe Cel ce a biruit moartea.

Paștile sunt o dată pe an, la momentul când S-a sculat Hristos din morți acum două milenii, dar bucuria Învierii o putem avea în tot cursul anului, îndeosebi la Liturghie, în Împărtășanie sau cum Se arată Domnul celor vrednici. Nimeni și nimic nu ne poate despărți de Hristos afară de delăsarea noastră; însă curajul ne va însufleți în fața oricărei primejdii din lumea aceasta și ne va păzi pe cât este cu putință din toate părțile, nu doar de boli și molime, ci ne va da și bucuria Învierii.

Dumnezeu să binecuvinteze pe toți cititorii și credincioșii, cunoscuți și neștiuți, și să ne țină în turma Sa mică, dar fericită a creștinilor ortodocși!

Predicţii eronate dar totalitare. Sunt spitalele de boli infecţioase goale?

Considerăm utile şi necesare pentru buna informare a credincioşilor ortodocşi două articole care pun în discuţie problema predicţiilor mai mult decât discutabile despre evoluţia pandemiei şi care confirmă gradul scăzut de ocupare a spitalelor de boli infecţioase din România.

O chestiune care a dispărut din atenţia publică este reprezentată de criteriul de proporţionalitate a măsurilor aferente instituirii stării de urgenţă, criteriu care trebuie evaluat şi comunicat continuu către societate de Biserică, în exercitarea funcţiei sale. Limpede spus, este nevoie ca cei care vorbesc în numele ortodoxiei să o facă în proprii termeni, să se refere la ceea ce ne interesează, la ceea ce ne doare.

Considerăm complet inoportună adeziunea necondiţionată, abordarea asumată în prezent de comunicatorii Patriarhiei care subscriu fără niciun simţ critic la măsurile complet excesive şi evident ilegale care sunt dispuse de autorităţi. Reamintim, în linie cu opinia unanimă exprimată în spaţiul public, faptul că exercitarea libertăţii de conştiinţă prevăzut de art. 29 din Constituţie nu a fost restrânsă formal nici prin decretul de ieri şi nici prin legislaţia care reglementează starea de urgenţă. Deşi este de la sine înţeles, subliniem că orice restrângere a drepturilor şi libertăţilor constituţionale trebuie să fie expresă. Dar chiar şi legală dacă s-ar fi străduit să o facă, lucrurile în esenţa lor nu se schimbă pentru credincioşi.

Înţelegem momentul dificil în care se află Biserica noastră şi nevoia de solidaritate şi sprijin jertfelnic dar, totodată, ne exprimăm îngrijorarea şi prevenim că eşecul de a pune sub semnul întrebării absurditatea naraţiunii oficiale şi temeinicia măsurilor dispuse faţă de credincioşi ameninţă pe termen lung exercitarea liberă a cultului ortodox.

Lipsa de discernământ pe care o dovedesc cei îndrituiţi să apere Biserica şi concesiile pe care sunt forţaţi sau amăgiţi să le facă devin normative şi standard de reacţie la viitoare intervenţii similare în viaţa Bisericii. Deşi experienţa politică şi de negociere pe mize mici(?) nu lipsesc ierarhilor români, contextul actual vădeşte neputinţa clară a Sfântului Sinod şi a Părintelui Patriarh de a garanta libera exercitare a credinţei ortodoxe într-un moment de o importanţă deosebită.

Or, tocmai aceste neputinţe de a angaja problemele ortodocşilor în esenţa lor, de a ne raporta la realitate liber de falsa naraţiune impusă de autorităţi sau alţi parteneri sociali şi, în cele din urmă, de a putea vorbi şi spune lucrurilor pe nume, produc o amară dezamăgire şi confirmă temerile noastre că ierarhii noştri nu sunt oameni liberi. Ideea de parteneriat social între Biserică şi cei aflaţi în funcţii de autoritate în statul român este profund iluzorie, iar a persista în această linie de discurs, în pofida realităţilor acestor zile, este nu doar smintitor ci vădeşte o formă de schizofrenie colectivă de care Biserica trebuie să se izbăvească.

Cu toţii resimţim războiul de natură politică (political warfare) la care este supusă Biserica. În acest context, ierarhii noştri au o răspundere clară şi urgentă pe care nu mai sunt în măsură să o amâne sau să o nege. Tăcerea ierarhilor noştri reprezintă o continuă dezicere, o autocenzură de nepermis în vreme de grea încercare ce pare că a devenit permanentă. Credem că este nevoie să fie asumată starea de prigonire a ortodoxiei în România, pusă în discuţie, combătută prin faptă şi cuvânt. Putem înţelege până la un punct alegerea pe care Biserica o face pentru ascultare, pentru suferirea nedreptăţilor, dar nu când această atitudine concesivă atacă însăşi exercitarea cultului ortodox. Aici nu mai este loc de tăcere, vecină cu apostazierea, nu mai e loc de îndreptăţirea unor excese de nejustificat, lipsite de orice rezonabilitate sau proporţionalitate. Din păcate, de la ierarhii noştri nu avem mare nădejde pentru toate acestea, dar nu putem înceta a le cere!

Mai trebuie să ne amintim că bazele filosofice ale organizării statale presupun un contract social încheiat cu cetăţeanul om liber, o renunţare la o parte din drepturile individuale în favoarea unei instanţe supraindividuale, cu scopul de a primi de la aceasta instanţă garanţia exercitării tuturor drepturilor individuale. Măsura în care această răspundere a statului este adusă la îndeplinire trebuie să fie obiectul privegherii continue a ierarhilor români, trebuie să fie o activitate cel puţin la fel de vizibilă cum este cea administrativ-bisericească, trebuie să reprezinte o preocupare neîncetată ce nu poate fi, vreodată, trecută în plan secund. Este nepermis ca întreaga Biserică să se găsească surprinsă şi imobilizată de o vicleană politică statală a paşilor mici făcuţi în direcţia unei dictaturi sanitare.

Prin urmare, sunt salutare articolele publicate de situl contramundum care, prin efortul administratorilor săi, complinesc printr-un exemplu autentic de civism lipsa de reacţie, discernere, iniţiativă şi prezenţă publică a episcopilor români, amorţiţi într-o stare de falsă priveghere, paralelă cu viaţa Bisericii. Ne cerem iertare.


CONTRAMUNDUM.RO: PREDICȚII ERONATE DAR TOTALITARE

O știre care a circulat cvasiclandestin pe canalele media oficiale a fost închiderea spitalului militar construit de armata SUA la Seattle. Motivul închiderii, după doar trei zile, a fost absența pacienților. Nu a fost tratat acolo niciun pacient, nici de coronavirus, nici suferind de vreo altă boală.

O știre care ar putea interesa jurnaliștii locali, dar pe care este puțin probabil că o veți vedea la televizor sau în altă parte, este situația spitalelor militare ridicate de armata română la Constanța și Otopeni. Au tratat vreun pacient? Mai rămân deschise? Care va fi soarta lor în perioada următoare? O altă știre de interes pentru ziariștii locali este situația spitalelor din afara focarelor de infecție.

În fine… ceea ce ar trebui să reiasă suficient de limpede până acum este că epidemia de coronavirus nu doar că nu a lovit teribil, dar nu s-a apropiat nici măcar vag, slavă Domnului, de estimările apocaliptice fluturate la posturile tv și în presa „de calitate” de către experți, vedete, politicieni și oameni de presă preocupați.

Să luăm doar câteva exemple pentru a vedea discrepanța uluitoare dintre ceea ce a fost prognozat și ceea ce s-a întâmplat în realitate. În Statele Unite ale Americii, „Doctorul Americii”  Anthony  Fauci, principalul expert în problemă și cel care a condus comitetul de urgență al țării, a avansat prima oară cifra de două milioane de victime. Două milioane de oameni erau așteptați să moară din cauza Covid 10! Apoi, pe baza acelorași modele, a susținut la 1 aprilie că dacă se iau măsuri de amploare și rigoare (cu alte cuvinte, carantină în stil totalitar chinezesc) numărul victimelor ar putea varia, în cel mai optimist scenariu, între 100.000 și 240.000 de morți. La două săptămâni după aceste declarații și după impunerea unei carantine stricte în cele mai multe dintre statele americane, numărul morților a ajuns la 23.000 de persoane (asta în condițiile în care autoritățile americane au recomandat ca în cazurile de deces unde nu este confirmată prezența virusului printr-un test, dar există circumstanțe rezonabile de a fi presupusă existența Covid-19, cauza decesului, să fie trecută infecția cu coronavirus, ceea ce, pe lângă alte probleme, mărește arbitrar numărul infecțiilor). Între timp, lucrurile par că își reintră în normal, așa că doctorul Fauci s-a văzut nevoit să avanseze o altă predicție în urmă cu doar câteva zile și anume aproximativ 65.000 de morți, asta pentru a ține cât de cât pasul cu realitatea care se încăpățânează să nu-i confirme așteptările sumbre.

Desigur, și poate că nu este nevoie să mai reamintim, nu este o situație fericită, dar suntem foarte departe de scenariile groazei propuse de marii specialiști în urmă cu doar o lună.

În cazul de față există două observații care se impun cu necesitate: spulberarea oricărei credibilități pentru experții de tipul lui Anthony Fauci, cel care și-a modificat estimările aproape de la o zi la alta; în al doilea rând, chiar dacă vorbim de un număr mare de morți  – rămâne de văzut dacă SUA se vor apropia într-adevăr de 60.000 de decese sau nu – acest număr prognozat este chiar și așa mai mic decât cel al victimelor gripei de acum doi ani din America, când conform Agenției de Sănătate a SUA (CDC)  și-au pierdut viața 80.000 de oameni. Atunci țara nu s-a oprit din activitate, ci toată lumea și-a văzut de treabă, televiziunile nu au observat ceva semnificativ, și astfel nimeni nu a băgat de seama cât de dur a lovit gripa.

Bineînțeles că obiecția standard imediată la cele de mai sus este elogiul carantinei. Avem un număr mai mic de victime (în fapt și din fericire, mult, mult, mai mic cu toate artificiile scriptice) datorită măsurilor excelente pe care autoritățile le-au luat de a băga în arest la domiciliu o populație întreagă. Argumentul însă nu are nicio forță în cazul de față deoarece modelul, cel puțin cel folosit de Fauci, presupunea că doar 240.000 de oameni vor muri în cel mai optimist scenariu, însă acel scenariu presupunea existența carantinei, un aspect subliniat de de Tucker Carlson într-un editorial despre eșecul lamentabil al modelelor epidemiologice.

Pe lângă comparația între estimările inițiale, cele ulterioare și realitate, în SUA se mai pot face totuși și comparații între state. Conform acelorași experți, în absența unor măsuri de carantină totală, oamenii ar fi fost decimați de virulența molimei. Totuși, după cum remarca Dr. Ron Paul, fost congresman american, dacă ne uităm la statele americane care nu au introdus măsuri foarte dure, ele nu se descurcă deloc rău, ba în cele mai multe cazuri au un număr de morți și infectați mai mic decât state similare care au adoptat reglementări autoritariste. Carolina de Sud, un stat cu aproximativ cinci milioane de locuitori, a avut la începutul epidemiei o politică liberală, iar numărul victimelor era, în urmă cu o săptămână, de 63 de persoane. Colorado, un stat cu aproximativ aceeași populație, dar care a luat măsuri mult mai dure avea, la aceeași dată, 190 de decese.

Arkansas, un stat care nu a impus carantina și a preferat măsurile liberale, înregistra în urmă cu două zile doar 25 de decese deși conform modelelor utilizate de experți ar fi trebuit să aibă un număr mult mai mare.

Modelul folosit pentru estimări și proiecții în SUA aparține Universității din Washington și conform unei prime estimări făcute în martie, în Arkansas urmau să moară peste 700 de oameni până la sfârșitul lui august. Doar că între timp, ca urmare a datelor din teren, această estimare a trebuit să fie și ea revizuită în jos. „Datorită succesului pe care l-am înregistrat au trebuit să schimbe previziunile”, a afirmat guvernatorul statutului Arkansas, Asa Hutchinson. 

Dakota de Nord, Dakota de Sud, Wyoming sunt alte state care nu au impus măsuri dure și care au un număr foarte redus de decese, sub 10. Fără îndoială că acestea sunt state cu o densitate foarte scăzută a populației (nu și Arkansas), dar la fel este cazul și unor state ca Alaska, Montana sau New Mexico, care au luat măsuri mult mai severe. Așadar, la o primă vedere superficială, din experiența americană nu rezultă de niciunde superioritatea modelului terapeutic bazat pe carantină și asta fără a lua măcar în calcul toate problemele economice, sociale și de sănătate care derivă din impunerea agresivă a arestului la domiciliu.

În Marea Britanie, modelul folosit pentru a estima numărul de morți și infectări a aparținut specialiștilor de la Imperial College, conduși de profesorul Neil Ferguson. Într-o primă etapă Ferguson considera că în absența unor măsuri stricte de carantină Marea Britanie s-ar confrunta cu peste 500.000 de decese. Cu anumite măsuri de auto-izolare și protejare a celor vulnerabili numărul morților ar fi de aproximativ 250.000, însă cu ajutorul unor măsuri dure numărul deceselor ar depăși cu puțin 20.000, dintre care 2/3 ar fi murit oricum, susținea Ferguson.

Modelul folosit de Imperial College, cel care a determinat în ultimă instanță schimbarea de strategie politică a guvernului Boris Johnson, care preferase inițial evitarea carantinei, a fost criticat, printre alții de o echipă de cercetători de la Universitatea Oxford. De asemenea, modelul Imperial College nu a fost publicat spre evaluare într-o revistă academică, nu a fost supus niciunei dezbateri științifice până să fie adoptat, iar codul matematic folosit pentru modelare încă nu fusese dat publicității la 1 aprilie. Cu alte cuvinte, s-a impus un model – dintre toate, cel mai pesimist și alarmant – în absența oricărei dezbateri științifice și fără niciun fel de monitorizare publică.

Pe de altă parte, după cum subliniază profesorul John Lee, echipa de la Imperial College a susținut într-o lucrare publicată pe 30 martie că „metodele noastre presupun că schimbările în numerele reproductive reprezintă un răspuns imediat la intervențiile implementate mai degrabă decât un răspuns general și gradual de comportament”. Cu alte cuvinte, după cum comentează profesorul John Lee, „dacă transmiterea virusului încetinește se presupune că acest lucru se datorează carantinei și nu (de pildă) faptului că epidemia ar fi încetinit oricum. Dar tocmai aici se află cheia problemei, cea absolut fundamentală pentru înțelegerea întregii situații?! S-ar putea să-mi scape mie din vedere ceva, dar dacă prezinți o lucrare care încearcă să dovedească de ce funcționează carantina, nu este un pic cam ciudat să începi prin a presupune că funcționează carantina?”

Discuția are implicații profunde deoarece miza ei constă în evaluarea acțiunilor guvernelor. Este clar ca lumina zilei că statistica deceselor nu se potrivește cu alarmismul oficialităților. Dar în același timp autoritățile au trecut deja la cosmetizarea carantinei pe care o prezintă drept un mare succes, avertizându-ne în același timp că ar putea urma alte episoade mai severe sau la fel de severe, condiționându-ne astfel să acceptăm măsuri de izolare socială, reglementări abuzive și pregătindu-i pe bătrâni pentru o continuare a arestului la domiciliu „spre binele lor”, deși consecințele unei asemenea măsuri pentru sănătatea fizică, psihică și emoțională a vârstnicilor sunt devastatoare.

Așadar, și din acest motiv este foarte important să ni se prezinte argumente convingătoare care să demonstreze că într-adevăr carantina a funcționat și că epidemia nu s-a stins de la sine iar măsurile luate nu au fost mai degrabă contraproductive nu doar pe plan economic (și pe cale de consecință și al sănătății) dar și al sănătății stricte din moment ce epidemia s-a răspândit mai ales prin intermediul spitalelor administrate public.

În plan secundar, ar trebui să ne punem întrebări serioase legate de tipul de societate în care trăim, dacă soarta și libertatea noastră au ajuns să atârne de anumite modelări matematice al căror arbitrar cu greu poate fi exagerat și al căror faliment a ieșit la iveală de nenumărate ori în științele sociale.

În același timp, fără cultivarea unui scepticism sănătos și informat față de predicțiile, informațiile și evaluările oficiale, șansele de a pune frână acestui totalitarism medical sunt practic nule. Toate autoritățile implicate efectiv la nivel mondial în managementul acestei epidemii s-au făcut vinovate atât în prezent, dar și în trecut de exagerări grosolane ale unor potențiale pericole epidemiologice.

Profesorul Vasile Astărăstoae mărturisea într-un interviu recent că în timpul gripei porcine autoritățile române au primit o informare de la Organizația Mondială a Sănătății care estima în varianta pesimistă un număr de trei milioane de morți în România, iar în scenariul optimist doar 400.000. Neil Ferguson, profesorul de la Imperial College, afirma în 2009 că gripa porcină ar putea infecta o treime din populația globului și deși nu ar muri trei sau patru milioane de oameni, ar muri cu toate acestea mai mulți oameni decât în timpul unei gripe obișnuite, când mor sute de mii de oameni. De prisos a mai spune că nu s-a întâmplat nimic de felul acesta. În 1999, experții Uniunii Europene au avertizat că boala vacii nebune ar putea ucide 500.000 de oameni, dar în realitate nu s-a confirmat niciuna dintre toate aceste profeții catastrofale.

Poate că oamenii au memoria scurtă sau unele informații publice și documentate din surse oficiale nu ajung la ei. Dar mai există un exemplu gigantic care stă în calea dictaturii medicale, iar acesta este modelul suedez. Suedia este criticată zi și noapte pe toate canalele oficiale fiind un ghimpe uriaș în coastele autoritariștilor de pretutindeni. Asta pentru că regatul scandinav reprezintă dovada limpede că în absența unor măsuri dictatoriale lumea reușește să supraviețuiască, ba chiar se descurcă foarte bine. Și, după cum mărturisea profesorul Ansgar Lohse, directorul spitalului universitar din Hamburg, „politicile suedeze sunt cele mai raționale din lume” iar dacă suedezii vor putea rezista un an în fața presiunii publice și internaționale, se va vedea atunci pe deplin succesul măsurilor luate. (Pe 13 aprilie Suedia cu o populație de 10 milioane de locuitori înregistra 919 decese, în timp ce vecinii danezi, cu o populație de 5,8 milioane de locuitori înregistrau 273 de decese.) Sigur că numărul de morți înregistrat de Suedia este mai mare dar nu se poate vorbi sub nicio formă de vreun dezastru. Și asta fără măcar a lua în considerare impactul complet al carantinei, cu toate costurile uriașe de vieți omenești pe care îl presupune.

Din acest punct de vedere, nu este exclus ca bătălia pentru reziduurile de libertate din lumea modernă să se dea având drept protagoniști pe experții virusologi germani și pe acei suedezii care au preferat să trăiască și să moară liberi.


NATIONAL.RO: Vârful pandemiei se fâsâie. Spitalele de infecțioase sunt goale

Au trecut aproape două luni de la apariția primului caz de coronavirus în România și vârful pandemiei, prognozat și re-re-prognozat de oficiali, refuză să se arate. Spaima indusă de prorocirile cataclismului care se va abate asupra noastră când se vor umple până la refuz secțiile de ATI a cam dispărut, cel puțin în rândul cadrelor medicale. Și asta pentru că spitalele de infecțioase stau goale în așteptarea valului de cazuri grave.

Cazurile semnalate în spațiul public de bolnavi asimptomatici care erau ținuți de peste o lună în spitalele de infecțioase încep să capete acum un înțeles. Vârful pandemiei, pe care românii îl așteaptă cu groază în suflet, o groază sădită în fiecare zi de comunicatorii Guvernului, nu se mai arată. Și, pentru că informațiile și comunicările au fost în mod deliberat confuze, trebuie să precizăm că vârful pandemiei este reprezentat de un număr foarte mare de cazuri deosebit de grave, care necesită ventilație mecanică la secțiile de terapie intensivă. Iar spaima de acest vârf este legată strict de insuficiența numărului de ventilatoare în cazul în care peste 1.000 de oameni ar fi avut nevoie de ele, în același timp. Până în prezent însă, potrivit raportărilor oficiale ale MAI, la ATI sunt internați doar 245 de pacienți, iar dintre aceștia sub 200 necesită ventilație mecanică. Potrivit opiniei prof.dr.Geza Molnar, fostul președinte al Societății Române de Epidemiologice, în acest moment ne aflăm în plin vârf al pandemiei românești. Chiar și modelele matematice ale Institutului pentru Măsurători și Evaluare în domeniul Sănătății, care funcționează în cadrul University of Washington, au arătat că vârful pandemiei în România va fi atins în 13 aprilie, iar 8 mai va fi prima zi în care nu va fi înregistrat niciun deces din cauza COVID-19. Totodată, medicii acreditați de Guvern să emită previziuni s-au învârtit tot în jurul acestor date, cu rostogolirea vârfului fix în ziua Paștelui și zilele de după, cu scopul de a-i înțepeni pe români în case de Sărbători.

Totul este Covid

Sistemul de raportare a morților Covid este, în România, extrem de defectuos. Oricine a contactat virusul sau este în izolare sau în carantină și a decedat este trecut ca mort Covid. În Germania, de exemplu, care are foarte puțini morți raportați, se consideră că este mort Covid doar în cazul în care principala cauză a decesului este coronavirusul. Și este și normal să fie așa, având în vedere și faptul că cei decedați ar fi putut contacta virusul și să fie asimptomatici sau în perioada de incubație. ”Cu raportarea asta, că totul este Covid care decedează, eu zic că stăm foarte bine. La numărul foarte mare de bolnavi, de izolați și de carantinați noi nu avem cazuri grave. Astea la noi sunt foarte puține. Populație atinsă de virusul acesta avem în număr mare, pentru că s-a testat puțin, dar nu avem cazuri grave. Pe zona Clujului, avem un spital de boli contagioase care preia pacienți din cinci județe, încă mai are locuri, iar alte trei spitale pregătite doar pentru Covid sunt aproape goale. Și așteptăm să vină ăia mulți, ăia gravi despre care se tot spune. Acum au spus că vârful este așteptat în 15-20 aprilie, nu știu dacă vom vedea așa ceva”, ne-a declarat Radu Vasile, co-președinte al Federației Solidaritatea Sanitară. Și în celelalte județe ale țării spitalele stau goale, pregătite pentru vârful pandemiei, în timp ce starea bolnavilor fără Covid-19 se agravează din cauza restricțiilor la internări impuse de Guvern.

Translate page >>