Mărturii îngrijorătoare după trei luni de zile cu privire la gestionarea pandemiei de covid

O perspectivă reală asupra pericolului și implicațiilor virusului Sars-Cov-2 ar putea fi oferită de autorități. Însă acestea se întrec în bâlbe și decizii contestabile, care aruncă o umbră puternică de neîncredere în mintea cetățeanului de rând. De aceea este firesc să ne facem o viziune proprie, chiar cu riscul unor erori din lipsa informațiilor bine documentate și de ansamblu. Însă este preferabil un adevăr parțial unei minciuni oficial(izat)e.

În ultimul timp au existat dezbateri aprinse, iar subiectul exagerării pericolului pandemic din partea statului a fost abordat și de televiziuni importante, în emisiuni cu maximă audiență. Însă abordarea nu a fost una serioasă, ci tendențioasă, de pe poziții preconcepute, cu scopul vădit de a discredita aceste opinii fără a fi ascultate și înțelese până la capăt. Trebuie să recunosc că, fără a cunoaște detalii reale din spitale, aș fi avut tendința de a da dreptate discursului oficial, camuflat bine în spatele cifrelor și statisticilor.

Totuși realitatea din spitalele covid este departe de a fi așa cum este prezentată în mass-media. Din surse sigure, adică de la lucrători din sistemul medical pe care îi cunosc personal și care sunt de maximă încredere, am aflat câteva detalii care pun pe gânduri și pe care le redau mai jos.

În primul rând, spitalele au fost foarte puțin ocupate cu pacienți covid, iar majoritatea acestora au fost asimptomatici, internați și tratați cu forța. Au existat și pacienți cu simptome și, bineînțeles, unii au murit. Marea majoritate au avut alte boli suficient de grave încât să genereze ele singure moartea. Drept aceea există o marjă mare de eroare în a diagnostica decesele ca fiind cauzate de coronavirus.

Pacienții care au avut nevoie de intervenții, adică cei simptomatici, sunt comparabili ca număr cu cei bolnavi de viroze (gripe) în alți ani, poate chiar mai puțini. Practic, nu avem o epidemie, o boală cu împrăștiere mult mai mare decât altele deja cunoscute. Ca să fie mai clar, dacă ar fi scoși din ecuație pacienții asimptomatici, ar rămâne foarte puține cazuri, cu nimic diferite de virozele obișnuite din alți ani.

Raportarea bolnavilor și morților de covid a fost puternic influențată de sporurile primite de spitale pentru această categorie de pacienți. În felul acesta, a existat un interes deloc neglijabil să fie declarați cât mai mulți infectați pentru a fi accesate aceste beneficii materiale. Așadar numărul cazurilor este viciat, este exagerat, nu este de încredere. Doctorii au oferit rudelor unor pacienți decedați sume de bani pentru a fi de acord să fie declarați morți covid. Ca o paranteză, acest fenomen nu este specific nouă, românilor, ci a fost observat și în SUA; nu ține de așa-zisa slăbiciune pentru mită a românilor, ci este o caracteristică sistemică.

Testarea PCR nu este relevantă. Au existat pacienți care au stat mult în spital și chiar au primit tratament, dar fără a avea siguranța că sunt bolnavi într-adevăr. Există un caz când pacientul, după vindecare, și-a făcut testul pentru anticorpi în dorința de a dona plasmă pentru a fi tratați cei infectați. Nu mică a fost surpriza când a aflat că nu are anticorpi și a stat în zadar în spital sub tratament medicamentos mai bine de o lună.

Au existat infectați care au avut o evoluție proastă de la internarea în spital. Spre exemplu, o femeie cu multe boli grave a fost testată și depistată pozitiv pentru că a fost în contact cu o persoană pozitivă. Până la internare a avut o stare stabilă, iar apoi s-a deteriorat vizibil până a murit. Se poate spune că acesta este efectul bolii, dar la fel e posibil să fie o cădere bruscă a sistemului imunitar din cauza stresului cauzat de situația în care a ajuns sau în urma contactului cu alți bolnavi de pe secție. Sau, o ipoteză deloc neglijabilă, nu a mai fost urmat tratamentul pentru celelalte boli de care suferea, care erau suficiente pentru a-i cauza decesul. Există mărturii suficiente că unii pacienți au primit „îngrijiri” doar pentru covid, nu și pentru restul bolilor de care sufereau, acest lucru fiindu-le fatal.

Mai trebuie menționat că rata deceselor celor ce prezentau comorbidități este destul de mică. Chiar și statisticile oficiale vorbesc de un procent de 15% al mortalității în rândul bolnavilor de peste 80 de ani.

Acum, după mai bine de două luni de restricții, secțiile de ATI din spitale s-au umplut. Dar nu de pacienți covid, ci de alte categorii de bolnavi, care au evitat să vină la control pentru a nu se infecta și au ajuns cu boli în stare acută, gravă. Victimele colaterale sunt mult mai multe decât cele cauzate de virus.

A existat o întreagă isterie că medicii, în special cei din Suceava, au fost infectați și activitatea spitalului a fost compromisă. Însă există români care au lucrat în străinătate chiar și când au fost infectați și cu simptome/efecte importante, dar au continuat să îngrijească bolnavii covid. Bineînțeles că medicii de alte specialități nu ar fi fost nevoiți să lucreze. Nu cunosc starea de sănătate a doctorilor infectați, dar cred că este exagerată și contraproductivă panica instalată. Se pare că au fost înregistrate 22 de decese la nivel național în rândul personalului medical.

La acest tablou din informații particulare se pot adăuga alte informații care au circulat în public:

– abuzuri clare și poate chiar fatale asupra pacienților internați, cum este cazul celor din Botoșani;

asimptomaticii nu par a transmite boala. Cel puțin nu este bine documentat acest aspect, care este important. Ar însemna că ne păzim degeaba de persoanele fără simptome;

– au fost interzise autopsiile, deși erau singurele în măsură să diagnosticheze și să investigheze corect efectele virusului;

– numărul morților din această perioadă este mai mic decât în alți ani atât în România, cât și în Italia, dar probabil în toate țările. Practic virusul nu a fost atât de periculos încât să crească mortalitatea;

– efectele închiderii asupra economiei, asupra psihicului și stării de sănătate a populației sunt sau vor fi considerabil negative;

– au existat mai multe decese de alte boli decât covid, cauzate de proasta gestionare a sistemului medical în această perioadă. Unii doctori deplâng și condamnă această situație tragică.

Aceste informații, care sunt foarte sumare, dar elocvente, pot duce la concluzia că nu există o epidemie (pandemie) reală, adică o boală cu efecte mai mari și mai puternice decât ale altor viroze existente. Evident că virusul corona este nociv și cauzează decese absolut tragice sau chiar o deteriorare pe viață a sănătății (a funcționării plămânilor la capacitate normală), totuși impactul său nu este ieșit din comun.

Desigur că se ridică multe întrebări și se nasc multe observații care pot fi făcute cu privire la organizarea sistemului sanitar în această perioadă și la modul în care statul a administrat situația, dar deocamdată las să vorbească de la sine datele de mai sus. Sau recomand o perspectivă avizată oferită de medicul Răzvan Constantinescu:

Yoghinii racolează adepți prin învierea așa-zisului păgânism dacic│VIDEO

Pericolul religios reprezentat de tehnicile yoga a fost reiterat recent de Sinodul Bisericii Greciei de pe luna aceasta (iunie). Această decizie nu este una banală, ci reprezintă un răspuns necesar provocărilor tot mai mari din partea ezoterismului promovat de yoghini, care este prezent puternic și la noi în țară.

În România este folosit păgânismul dacic pentru a fi racolați adepți. Aceasta pentru a face mai accesibil și familiar mesajul pentru oamenii de aici, pentru a-i da o înfățișare autohtonă și a masca ideile străine religioase hinduse. Însă nu există o legătură reală cu religia vechilor daci, ci doar o mistificare a ei în folos propriu.

Yoga nu are nimic în comun cu strămoșii noștri daci, dar face apel la așa-zise tradiții străvechi pentru a-și introduce practicile păgânești de dezmăț și de invocare a spiritelor. Practic este vorba de o revenire la idolatria de altădată, de dinainte de creștinism, care prinde foarte bine la omul contemporan, dispus să accepte mult mai ușor explicații facile și „interesante” decât să se supună adevărului revelat al Evangheliei și să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Chiar și învățătura creștină este adaptată și ciuntită în așa măsură, încât să fie pe potriva concepțiilor ezoterice din religia hindusă, yoga fiind o ramură a acesteia.

Negarea unui Dumnezeu personal, folosirea unor energii obscure și reîncarnarea sunt doar câteva elemente cu care sunt amăgiți oamenii că ar putea dobândi fericirea în viață, dar prin care le este ruinat sufletul și alienată mintea.

Semnalăm și atragem atenția asupra pericolului imens reprezentat de tehnicile yoghine și meditațiile ezoterice neo-păgâne, care îmbracă adeseori haina ademenitoare a dacismului. Desigur, concepțiile acestea pot fi disimulate și în diverse alte moduri, mai ales sub masca științei și psihologiei, care au mare trecere în ochii omului modern.

În filmulețul de mai jos Părintele Marius Ghidarcea oferă informații interesante despre ne-păgânismul actual cu aparență dacică, pe care le-a cules și le-a prezentat în teza sa de doctorat despre Neopăgânismul dacic în contextul noilor mișcări religioase.

Isihasmul – specificul monahismului și creștinismului românesc. Scurt istoric

Chilia Sf. Daniil Sihastrul, poate cel mai cunoscut isihast de origine română

Sfințenia pe pământul nostru românesc are istoria ei, dezvoltarea și specificul propriu. Ea este dată atât de marile personalități bisericești, dar și de mediul general, credința ca ferment în popor. Un aspect și un factor important este evoluția monahismului, care a influențat întotdeauna și pretutindeni și modul mirenilor de a trăi ortodoxia.

Isihasmul reprezintă o formă de spiritualitate care are în centru liniștirea (isihia) și s-a manifestat prin retragere și prin accentul pus pe practica rugăciunii lui Iisus. Acesta a fost o caracteristică a monahilor români, după cum arată Dario Raccanello în studiul său despre viața Sfântului Stareț Vasile de la Poiana Mărului (din cartea Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în rugăciunea lui Iisus). Acest lucru este dovedit din mai multe surse istorice. Au existat mereu sihăstrii de monahi, care chiar se transformau în sate în decursul timpului datorită oamenilor care se așezau în apropiere, calculându-se un număr de 300 de astfel de așezări. Existența monahismului timpuriu românesc organizat este atestată de nume precum Sf. Ioan Casian și Dionisie cel Mic, dar și de monahi români veniți în Țara Sfântă (Ierusalim-Palestina), despre care există mărturii dintotdeauna, mai bogate începând cu sec. X-XI.

Un alt fenomen este acela al transformării sihăstriilor în mănăstiri, îndeosebi după sec. XIV. Începând cu această perioadă, informațiile sunt mai interesante cu privire la specificul isihasmului românesc, după cum se desprinde din rândurile de mai jos.

Impulsul dat vieții monahale de Sfântul Nicodim de la Tismana nu putea să nu implice în mod direct și tradiția isihastă românească, cu atât mai mult dacă luăm în considerare faptul că el însuși era un adept al mișcării de înnoire duhovnicească inițiată de Sf. Grigorie Sinaitul și era în corespondență cu Patriarhul Eftimie de Târnovo, care reprezenta una din cele mai ilustre figuri ale isihasmului slav.

Două evenimente ne permit să susține că ideile isihaste au putut ajunge în România înainte de 1370, data clasică legată de Sf. Nicodim și de [întemeierea] Mănăstirii Vodița. primul eveniment privește prezența călugărilor români în Paroria; al doilea privește legăturile mediului monahal românesc cu Muntele Athos.

Așezarea isihastă de la Paroria, la sud de Dunăre, în țaratul bulgar, fusese întemeiată de Sf. Grigorie Sinaitul (1275-1346) în jurul anului 1325. Cu mici întreruperi,Sfântul a rămas aici până la moartea sa survenită în 1346. În jurul marelui povățuitor în ale isihasmului s-au adunat monahi de diferite naționalități ortodoxe, printre care s-au numărat și monahi de origine română. Admițând că monahi de origine română au fost prezenți la școala Sf. Grigorie Sinaitul, cum să nu credem că, întorși în patria lor după moartea povățuitorului lor, nu au adus acei germeni de înnoire duhovnicească din care s-au hrănit mulți ani?

Al doilea eveniment privește legăturile pe care unele mănăstiri românești le-au avut cu Muntele Athos, îndeosebi cu mănăstirea Cutlumuș. Știm, de exemplu, că sub conducerea egumenului Hariton, provenit din Țările Române, mănăstirea de la Cutlumuș a fost renovată datorită ajutoarelor oferite de principele român Vladislav I. Acest fapt a oferit multor monahi de origine română prilejul de a se stabili în mănăstire într-o perioadă în care la Muntele Athos era destul de vie spiritualitatea isihastă susținută de Patriarhii Calist și Filotei, ucenicii Sf. Grigorie Palama (1296-1359). Obișnuiți cu un stil de viață mai liniștit, mai „isihast”, tipic miilor schituri din țara lor, acești monahi suportau cu dificultate viața comunitară de la Cutlumuș și mulți se întorceau în țară. Suntem înainte de anul 1370. Numai după ce principele Vladislav I a reușit să obțină de la Hariton promisiunea că monahii de origine română vor putea duce un stil de viață mai adecvat lor, acești monahi s-au întors la Cutlumuș, iar unul din ei, pe nume Melchisedec, a devenit egumen între 1370 și 1375, obținând apoi chiar permisiunea ca mănăstirea să-și schimbe regimul din „chinovial” în „idioritmic”. În acest climat al unor contacte vii este imposibil să nu ne gândim la o interferență a tuturor acestor fermenți duhovnicești ce caracterizau acea epocă. De altfel, nici marea bunăvoință întâlnită de sf. Nicodim de la Tismana n-ar putea fi explicată fără a presupune că un teren propice era deja oarecum pregătit și de cunoașterea acestor fermenți.

După ce a trăit ca monah mai întâi la Athos, iar apoi în regiunea Kraina, trece Dunărea cu câțiva din ucenicii săi și construiește, în 1370, Mănăstirea de la Vodița, după care se mută din nou și construiește o altă Mănăstire la Tismana, unde moare și este înmormântat în 1406. Tradiția îi atribuie Sfântului Nicodim și întemeierea altor mănăstiri: Topolnița, Gura Motrului, Coșuștea, Ilovăț și Prislop.

Influența acțiunii Sf. Nicodim s-a răsfrânt și asupra vieții sihăstriilor. Mitropoliții și principii, care doreau să exercite un control mai mare asupra întregii vieți monahale, s-au prevalat de lucrarea Sfântului pentru a încerca să-i „organizeze” și pe sihaștri. Mai mulți monahi din diferite sihăstrii au fost adunați astfel într-un singur loc, au fost puși egumeni și s-a impus o viață de obște după tradiția mănăstirilor de la Athos. Aceștia, însă, obișnuiți fiind să trăiască în mici comunități și doritori să se dedice în mod individual, fiecare după puterile sale, propriei lucrări ascetice, suportau cu greu înregimentarea în mari mănăstiri cu viață de obște. O dovadă este și faptul că la sfârșitul secolului XIV marea majoritate a monahilor români erau constituiți încă din sihaștri.

În regiunea Ungrovlahiei, care a suferit mai îndeaproape influența Sfântului Nicodim, procesul de transformare a sihăstriilor în mănăstiri cunoaște în cursul secolului XV o perioadă de stagnare. Sihaștrii s-au opus cu o mai mare vigoare acceptării vieții comunitare și a existat într-adevăr o înflorire a noilor sihăstrii. Pe de altă parte, în același secol, în Moldova monahismul trăia momentul cel mai glorios al istoriei sale: asistăm acum la o dezvoltare atât a marilor mănăstiri cu faimoasele școli de copiști și miniaturiști, cât și a sihăstriilor. Două din cele mai mari centre moldovenești de viață isihastă au fost cel din regiunea Neamțului, cel mai vast din întreaga Românie, și cel din zona Putna-Voroneț-Rarău, în care, în această epocă, strălucesc prin viața lor ascetică Sfinții Lavrentie (cunoscut mai mult ca Leontie, în schima mare) de la Rădăuți și Daniil Sihastrul. Acesta din urmă și-a datorat faima faptului de a fi fost sfetnicul duhovnicesc al lui Ștefan cel Mare.

În aceeași perioadă asistăm la o transformare specifică: grupuri de mici comunități de sihaștri încep să formeze adevărate „sate” isihaste, grupând mai multe zeci de locuințe individuale. Deși continuau să trăiască fiecare pe cont propriu, acești șihaștri se supuneau ascultării duhovnicești față de părinți bătrâni recunoscuți de toți, adunându-se în fiecare noapte pentru rugăciune în biserica de lemn construită în centrul „satului” lor. În aceeași biserică, duminicile și în sărbători se săvârșea Sfânta Liturghie și fiecare avea posibilitatea de a se împărtăși.

În sec. XVI, întemeierea de noi mănăstiri dovedește o dezvoltare fără precedent. Zecile de mănăstiri ivite în locul sihăstriilor nu diminuează însă numărul total al monahilor sihaștri datorită faptului că asistăm la ivirea unui nou gen de sihăstrii. Monahii aparținând marilor comunități, care doreau să se retragă periodic, mai ales în timpul postului, precum și cei care depuneau voturile „schimei mari” și care erau obligați la forme de asceză deosebită încep să întemeieze mici săhăstrii în apropierea mănăstirii. Aceste așezări erau „închinate”, adică depindeau din toate punctele de vedere de mănăstirea din care provenea întemeietorul lor. Sihăstriile de acest tip vor crește secol de secol și vor deveni practic unica posibilitate oferită monahilor doritori de isihie. Celelalte feluri de sihăstrii se vor diminua tot mai mult până vor dispare. Legate de mănăstiri sunt și sihăstriile numite „metocuri”, adică „dependințe”. în practică, ele erau destinate supravegherii acelor terenuri și culturi care, prin distanța lor, puneau dificultăți în a fi controlate direct de mănăstire.

Nu lipsesc însă și în acest secol sihăstrii total independente. Printre acestea, cele mai faimoase se datorează celor patru ucenici ai Sfântului Daniil Sihastrul. În aceeași perioadă avem, de altfel, o informație despre un obicei deosebit, adoptat de unele grupuri de monahi isihaști și nemaiîntâlnit în alte țări ortodoxe. Aceștia instalau un clopot pe culmea muntelui locuit de ei și se slujeau de sunetul acestuia pentru a trezi și a chema la rugăciune. Zona cea mai bogată în noi așezări isihaste este cea a Munților Buzăului, unde, peste mai bine de un secol, starețul Vasile va întemeia Poiana Mărului. În această zonă, procesul de transformare a sihăstriilor în mănăstiri urmează o regulă nemaiîntâlnită înainte. Fiecare sihăstrie putea adăposti până la doisprezece monahi. Când acest număr era depășit, ea era declarată mănăstire. În mod normal, când numărul de monahi îl depășea pe cel stabilit, se căuta întemeierea unei noi sihăstrii, divizând comunitatea de origine.

Deși în sec. XVII s-a continuat pe calea transformării sihăstriilor în mănăstiri, asistăm totuși la o creștere a numărului total de noi așezări isihaste. Aceasta se explică prin faptul că fiecare mănăstire tinde să construiască una, două sau mai multe sihăstrii pentru proprii monahi. În dorința de a căuta un ritm de viață mai liniștit decât cel pe care-l puteau oferi marile mănăstiri, aceștia preferau să se retragă din când în când în pădurile din apropiere. Se construiau chilii și curând în jurul acestora prindea viață o sihăstrie. Zona care cunoaște cel mai mare număr de astfel de noi întemeieri chiar și în acest secol este tot cea a Buzăului. Cu cele 50 de așezări isihaste ale sale, regiunea subcarpatică Buzău-Vrancea constituia unul din cele mai înfloritoare centre isihaste și ea va permite nașterea și dezvoltarea mișcării de înnoire duhovnicească din secolul următor ce va începe la Poiana Mărului odată cu starețul Vasile.

Înmulțirea surprinzătoare a atâtor sihăstrii semnala însă și o criză incipientă în viața comunitară a marilor mănăstiri. Monahii se îndepărtau de comunitățile lor pentru a scăpa de preocupările materiale și economice pe care le aduceau în mod inevitabil marile proprietăți ce se constituiau în jurul mănăstirilor.

Această criză se face simțită mai apăsător în sec. XVII. Numărul mare de noi sihăstrii întemeiate este semnificativ: în Moldova, spre exemplu, sunt 83 față de doar 4 mănăstiri; în Țara Românească 93 față de 14 mănăstiri. Marile mănăstiri întâmpinau dificultăți tot mai mari în administrarea terenurilor și a dependințelor, agravate în același timp de politica noului regim fanariot, care își continua planul de „închinare” a mănăstirilor în exterior. Dacă ne gândim apoi la numeroasele războaie și devastări prin care au trecut în aceeași perioadă Țările Române, putem să ne imaginăm modul în care s-a ajuns la o epuizare morală și materială. În acest climat se simțea nevoia, mai ales în mediul monahal, a unei înnoiri profunde. Începutul acestei acțiuni de înnoire debutează cu starețul Vasile. Fapt unic în istoria isihasmului românesc, el întemeiază un fel de federație cu mai mult de zece sihăstrii legate de Poiana Mărului.

În Moldova, lucrarea de înnoire este continuată și dezvoltată de starețul Paisie Velicikovski. Acțiunea acestuia va fi îndreptată îndeosebi în direcția revitalizării duhovnicești a comunităților marilor mănăstiri, cum este cea de la Neamț, aducând aici schimbări importante și profunde. Pentru sihăstriile dependente de mănăstiri, însă, marea „înnoire” nu va aduce nici o schimbare în regimul vieții lor interne.

Explicații despre “Puterea politică” spre folosul credincioșilor ortodocşi

Propunem o lectură de întindere medie care e precedată de câteva observaţii proprii vizând necesitatea înţelegerii corecte a conceptului de putere politică de către creştinii ortodocşi. Preluăm un extras din cartea Cum percepem puterea politică? de Daniel Sidor, material pe care îl vom folosi drept reper şi bază pentru discuţii viitoare.

***

Măsurile luate de autorităţile statului român faţă de credincioşii ortodocşi în perioada infectărilor cu Covid19 şi modalitatea în care Biserica a răspuns acestora au pus în evidenţă modalitatea complet deficitară în care majoritatea ortodocşilor înţelegem concepte elementare ce ţin de viaţa cetăţii. Neînţelegerea conceptelor precum (participare la) guvernare, politici publice (evidence-based) sau noţiunea de putere politică împiedică formularea unor reacţii de apărare civică în faţa agresiunilor la care suntem supuşi, cimentează o atitudine de conformism şi de pasivitate în faţa nedreptăţii, impune indiferenţă în raport de ofensele aduse credinţei ortodoxe şi simbolurilor sale publice.

Deşi starea de urgenţă şi apoi starea de alertă reprezintă simple instrumente executive specializate, pentru uzul autorităţilor în împrejurări excepţionale, conchidem că acestea au fost transformate într-un regim politic de putere cu caracter permanent, care nu respectă constrângerile constituţionale, degradând nepermis substanţa drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, caricaturizând relaţii sociale legitime şi protejate. În panoplia acestora, libertatea religioasă este, de departe, cea mai batjocorită şi deposedată de componentele sale de autonomie, fiind supusă unui regim nedemn, discriminatoriu şi marginalizator.

Atât starea de urgenţă cât şi starea de alertă, neconsacrată constituţional, au menirea de a funcţiona, în mod excepţional, tocmai pentru a demonstra superioritatea democraţiei şi a statului de drept în apărarea drepturilor omului şi gestiunea situaţiilor de criză. Acestea reprezintă o oportunitate de a reafirma supleţea şi flexibilitatea regimului democratic, iar nu o paranteză istorică ce permite exercitarea neîngrădită a unor prerogative absolutiste.

Faptul că puterea politică a găsit în criza de sănătate politică pretextul perfect pentru a suspenda democraţia şi a impune un regim despotic, fără corespondent în logica politică şi în ştiinţa dreptului, trădează mentalitatea nedemocratică şi autoritaristă a acestora, neîncredere funciară în principiile democratice şi indiferenţă faţă de drepturile omului.  

Pentru ortodocşi, tolerarea continuă a cinismului politic, îngăduinţa răului în toate formele sale de manifestare publică a produs efecte extreme în însăşi forma ritualică a exercitării libertăţii religioase, fiind puse astăzi sub semnul întrebării chestiuni ce ţin de esenţa creştinismului.

Credem că această transformare a regimului politic nu este temporară ci că este definitivă şi că aşteptarea revenirii la normalitate, despre care face vorbire comunicatul Patriarhiei prin care salută „cu bucurie” permisiunea oficierii slujbelor religioase în interiorul bisericilor, este o naivitate de neprimit. Iluzia de parteneriat social pe care reprezentanţii Patriarhli se străduiesc să o impună credincioşilor este mai batjocoritoare decât chiar acţiunile factorului politic. Avem de-a face cu o reacţie tipică a victimei care îndreptăţeşte atitudinea agresoare, reacţie care, din păcate, nu prevesteşte nimic bun şi care invită abuzuri şi mai jignitoare, care sunt uşor de anticipat.

În spaţiul online ortodox, prin forţa împrejurărilor, s-a făcut vorbire în această perioadă despre noţiuni precum legalitate, constituţionalitate, legitimitate, autoritate, credibilitate, comunicare strategică, conformare (respectarea măsurilor), fără însă ca acestea să fie puse într-o perspectivă mai largă, fără a se cunoaşte raportul firesc între stat şi societate, între stat şi Biserică, în aşa fel încât să obţinem o înţelegere comună şi lămuritoare a vremurilor pe care le parcurgem.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât statul ne impune insidios o naraţiune falsă, în care eliminarea sau restrângerea drepturilor civile este prezentantă mincinos ca fiind o exagerare scuzabilă, cauzată de temerea faţă de un pericol grav, iar nu ca o politică deliberată de aservire, de deposedare de drepturi sub pretextul unei crize de sănătate publică. Însă statul nu poate invoca în apărare propria turpitudine, propriul abuz şi propria nelegalitate. După cum vom vedea în cele ce urmează, controlul opiniilor, cenzura libertăţii de expresie şi restrângerea drepturilor nu sunt deloc întâmplătoare, persecutarea marginalilor fiind recunoscută pentru caracterul său disuasiv şi util pentru stăpânirea despotică a comunităţilor politice.

Repunerea în discuţie a principiului proporţionalităţii măsurilor sau cel al restrângerii drepturilor astfel încât să nu fie afectată substanţa acestora, invocarea principiul legalităţii actului de guvernare sau de legiferare, toate aceste chestiuni sunt urgente şi pretind atenţia credincioşilor ortodocşi. Scrisoarea PS Petru adresată autorităţilor basarabene, în care se avertizează cu privire la rolul statului în protejarea libertăţii religioase, reprezintă un pas important în această direcţie şi aşteptăm ca acest document să fie preluat/discutat şi de blogurile religioase româneşti, mai cu seamă de Mărturisirea Ortodoxă, dat fiind că se invocă o acţiune civică de petiţionare a instituţiilor publice iniţiată chiar de Mihai Silviu Chirilă.

Pe de altă parte, cred că este mare nevoie de un corp comun de cunoştinţe politice care să faciliteze exprimarea civică a credincioşilor şi înţelegerea mecanismelor de guvernare. Întrucât nu am găsit un material mulţumitor în blogosfera ortodoxă care să descrie într-o manieră structurată chestiunile esenţiale ale acestei teme, propunem o lectură destul de densă, dar neîndoielnic utilă şi necesară, o referinţă la care credem că va fi necesar să facem trimitere în mod repetat în perioada următoare.  

***

Sursă imagine: WFFD.org

Cum percepem puterea politică? de Daniel Sidor

Evenimentele petrecute în secolul al XX–lea, şi anume cele care ţin de zona politicului, au în centru conceptul de putere politică. Spunem acest lucru deoarece alternanţa regimurilor politice diferite, modul şi rapiditatea cu care se produc anumite schimbări, dar şi dezvoltarea unor noi discipline de studiu (teoria politică, teoria democraţiei sau psihologia socială), aduc o nouă perspectivă asupra relaţiilor umane, şi anume perspectiva puterii. Cu alte cuvinte, în acest secol se dezvoltă o întreagă nouă civilizaţie care se bazează pe cultura puterii. Zona economicului este dependentă de putere (sub forma influenţei), zona politică excelează prin abuzul de putere, în domeniul social puterea dă dreptul unei restructurări valorice a condiţiei umane etc.

Secolul XX nu descoperă puterea, dar experimentează în a o folosi. Vom încerca să observăm modul în care funcţionează puterea în diferitele tipuri de regim politic. Pentru a face acest lucru, este necesară o privire de ansamblu asupra fenomenului puterii, privire care să includă concepte corelative ale puterii cum ar fi: stat, suveranitate, autonomie, legitimitate, libertăţi politice, consens, toleranţă etc.

Aproape fără niciun fel de obiecţii, teoreticienii au împărţit dihotomic solul în care poate rodi puterea în democraţie şi alte tipuri de regim. Le vom numi în acest text nedemocraţii, specificând, la momentul necesar, deosebirile conceptuale care există între ele (unii autori folosesc termenul de totalitarism, alţii de despotism occidental1, regimuri monopoliste2 etc.). Vom urmări puterea în aceste două tipuri esenţiale de regim, însă nu dintr-o perspectivă instituţională, cantitativă, ci mai mult din una teoretică, conceptuală, înţelegând cum este teoretizată puterea în aceste regimuri.

În final, vom încerca să identificăm un sens minimal al puterii, comun diferitelor accepţiuni, indiferent de nuanţele prezente în fiecare teorie. Acest acord minim va trebui să poată face diferenţa între un regim democratic şi unul nedemocratic, indiferent de cum pretinde regimul respectiv că ar fi.

Putere şi putere politică

Deseori, pentru a face trimitere la relaţii petrecute între diferite instituţii de guvernământ, între indivizi sau între indivizi şi instituţii, termenii de putere şi cel de putere politică sunt folosiţi pentru a exprima acelaşi lucru. Între aceşti doi termeni există însă diferenţe importante de semnificaţie, care ar putea fi clarificate făcând trei precizări.

Prima precizare este de natură logică şi justifică identificarea „puterii” şi a „puterii politice” ca doi termeni diferiţi. Dacă aruncăm o simplă privire, dar în manieră logicistă, aspra termenilor „putere” şi „putere politică”, vom sesiza diferenţa semantică printr-o diferenţă de proprietăţi. Termenul „putere”, din punctul de vedere logic, este unul absolut, adică poate căpăta o semnificaţie independent de alţi termeni (alte concepte). Putem, prin urmare, să introducem într-un univers de discurs termenul „putere” fără ca acesta să sufere deprecieri ale semnificaţiei sale în urma despărţirii de, sau asocierii cu, alţi termeni. „Putere politică” este un termen relativ. Semnificaţia lui este aşadar tributară termenului de care este legat, în cazul nostru, „politică”, respectiv politicul. Intensiunea mai mare a puterii politice va implica o restrângere a semnificaţiei conceptului. Semnificaţia puterii politice va fi, prin urmare, datorită intensiunii lărgite prin legarea de politic, mult mai restrânsă decât semnificaţia puterii. Am observat, aşadar, o primă diferenţă dintre conceptul de putere şi cel de putere politică. Am putea spune că între cei doi termeni există un raport de ordonare, adică „puterea” include „puterea politică”. Am ţinut să facem o distincţie între cei doi termeni pentru a evita să confundăm, în vreun univers de discurs, aceste două noţiuni.

Modul în care ar trebui să fie definită puterea nu a atins încă consensul specialiştilor. Că este considerată proprietate a unui individ, că este considerată exterioară individului, individ care reprezintă doar o formă de manifestare a ei, despre putere se admite în sens minimal că poate fi recunoscută acolo unde un agent (individ) poate să influenţeze atitudinile sau acţiunile unui alt agent3. Aici pot să intervină o multitudine de nuanţe, dar, în principal, putem spune că un agent X are putere asupra unui agent Y, dacă X poate să-l determine pe Y să acţioneze într-o manieră în care Y nu ar fi acţionat fără intervenţia lui X.

Robert Dahl4 conceptualizează această relaţie de putere şi ajunge la concluzia că acolo unde există modificări susţinute în comportamentul lui B în urma influenţei lui A putem observa exercitarea puterii de către A. Raportul de putere poate fi total sau nul, în funcţie de rezultatul operaţiei p1-p2, unde p1 este probabilitatea ca B să întreprindă acţiunea x ca urmare a intervenţiei lui A, iar probabilitatea ca B să întreprindă aceeaşi acţiune fără intervenţia lui A este p2. p1-p2= 1 este cazul puterii totale, iar p1-p2= 0 este cazul puterii nule. Teoria este adaptată ulterior prin introducerea conceptelor de control, influenţă şi autonomie. Controlul este văzut ca o relaţie între mai mulţi actori, în urma căreia intenţiile unora provoacă celorlalţi reacţii de conformare sau predispoziţii către astfel de acţiuni. Autonomia este complementul controlului. Influenţa are un sens mai vast, dar în general se manifestă acolo unde puterea unui actor faţă de celălalt este vizibilă, însă nu este instaurat controlul.

Prin a doua precizare vom încerca să arătăm relaţia dintre putere şi politic, respectiv rezultatul asocierii acestor doi termeni. Evident, descrierea de mai sus a puterii e mai mult decât săracă. Vom încerca totuşi să asociem descrierea rudimentară dată mai sus puterii, cu politicul. După cum bine ştim, politica este ştiinţa şi arta de a guverna un stat.

Dintr-un punct sociologic de vedere, prin politică ne referim la procesul prin care un grup uman, cu opinii şi interese iniţial diferite, ajunge la decizii şi opţiuni colective care se impun întregului grup şi simbolizează opţiunea acestuia în ansamblu. La nivel social global, statul este exponentul unei politici comune a întregii comunităţi pe care o reprezintă.

Politica presupune diversitatea opiniilor, chiar dacă acestea diferă doar în ce priveşte mijloacele şi nu obiectivele vizate. Când oamenii sunt spontan de acord privind modalităţile unei acţiuni sau, şi mai mult, ajung la unanimitate în procesul decizional, fără însă a fi constrânşi, atunci nu mai au nevoie de politică5.

Principala arenă de manifestare a politicului (în lumea modernă) este statul. Acesta din urmă, fiind cea mai mare (întinsă) autoritate existentă, este şi cea mai influenţată de politic, lucru care i-a făcut pe unii analişti să lege prin definiţie politicul de stat, „fiind desemnat drept politic tot ce are de-a face cu treburile de stat6“. Politica, în concluzie, apare şi se manifestă acolo unde, dintr-o diversitate de idei, se selectează o opţiune, se găseşte o procedură de adoptare a deciziilor, se acceptă şi se impune această decizie ca linie de acţiune comună7.

Puterea politică, într-un sens minimal, se va referi la posibilitatea unui agent de a influenţa atitudinile şi acţiunile altui agent, într-un cadru organizat, instituţionalizat, adică într-un stat (bineînţeles că, existând entităţi organizate superioare ca întindere unui stat, afirmaţia de mai sus poate fi aplicată şi relaţiei dintre state, adică există manifestări ale puterii politice şi în relaţiile dintre state, nu numai în interiorul unui stat; la nivel macro, statele se transformă în indivizi).

Este foarte important să înţelegem că nu orice formă de putere care se manifestă în interiorul unui stat este putere politică. Aceasta din urmă se diferenţiază de celelalte forme de putere care pot apărea, prin faptul că se încearcă rezolvarea conflictelor prin apel la un set de norme şi de instituţii care aparţin statului. Dacă o persoană X reuşeşte, în urma unui oarecare efort să schimbe atitudinea altei persoane Y, sau să o determine să acţioneze într-un anumit fel, de exemplu să adopte o atitudine de conservare a mediului înconjurător, putem vorbi de o oarecare putere avută de X asupra lui Y. Dacă însă Y este convins (sau constrâns) să adopte o asemenea atitudine de o organizaţie sau instituţie, în urma unei norme care să prevadă acest lucru sau în vederea susţinerii adoptării unei norme, putem vorbi de o putere politică exercitată asupra lui Y.

Făcând cea de-a treia precizare, vrem să arătăm că folosirea termenului de putere politică naşte inevitabil o serie de întrebări. Care este sursa puterii politice? Care este reprezentarea ideală a puterii politice? Cine ar trebui învestit cu puterea politică? Prin ce metode? Care sunt limitele puterii politice? Se poate contesta acest gen de putere? Există limite în contestarea puterii?

De obicei, fiecare întrebare legată de conceptul de putere politică este urmată de un demers explicativ care are ca rezultat un nou concept, strâns legat de conceptul de putere. Contractul social este un astfel de concept, menit să explice care este sursa puterii politice şi să justifice tipul de guvernământ existent, de exemplu pentru Hobbes – monarhia absolută. Democraţia, ca formă de guvernare, este un sistem în care puterea politică vine de la popor şi, conform lui Popper, ar trebui să împiedice venirea la putere a regimurilor nedemocratice. Alţii consideră că esenţa democraţiei constă în modul în care este împărţită puterea politică, conform principiului separaţiei.

Ceea ce vrem să arătăm aici este că puterea politică nu poate fi definită şi înţeleasă raportându-ne doar la ea însăşi. Din ce am arătat mai sus, o înţelegere a contractului social, a separaţiei puterilor în stat, a democraţiei ca principiu şi ca sistem, evident dintr-o perspectivă a puterii, ajută în mod evident la conturarea înţelesului puterii politice. Tocmai de aceea demersul nostru de conceptualizare a puterii politice nu va putea omite explicarea termenilor complementari ei.

De la putere la putere politică

O altă diferenţă care se poate face între putere şi putere politică vizează aspectul cronologic. Un raport de putere între indivizi (manifestat prin forţă fizică, adică violenţă) a existat înainte de a exista puterea politică. Putem vorbi, însă, de putere politică numai după instituţionalizarea societăţii, adică după trecerea de la preistorie la istorie, după trecerea de la starea naturală la o formă de organizare socială. Nu susţinem că această trecere a existat în mod istoric, nici că nu a existat. Doar contabilizăm diferitele accepţiuni. Spunem acest lucru deoarece, de exemplu, pentru Hobbes starea naturală este doar un mit justificativ („Este vorba de un mit explicativ, folosit pentru a lămuri de ce oamenii consimt, şi trebuie să consimtă, la limitările libertăţii personale pe care le presupune supunerea faţă de o autoritate”8), pe când pentru Locke starea naturală este un dat istoric („dacă nu există însemnări despre copilăria soldaţilor din armatele lui Xerses, nu înseamnă ca aceştia nu au fost niciodată copii” – este argumentul de care se foloseşte Locke pentru a dovedi existenţa stării de natură).

Trei perspective, cu diverse nuanţări, domină ontologia puterii: una ecleziastică, una laică şi una psihologică.

Perspectiva ecleziastică asupra puterii

Societatea religioasă (care crede în împărăţia lui Dumnezeu) şi cea laică (care crede în împărăţia cezarului) coexistă. Totuşi societatea laică este cea în care puterea politică este instituţionalizată. În împărăţia lui Dumnezeu este de prisos să discutăm despre putere. Cine deţine însă puterea în împărăţia cezarului, şi mai important, cum este justificată o asemenea putere? Printr-o contopire a celor două feluri de putere. „Cezarul este sacralizat de către Biserică”9. Puterea cezarului capătă consfinţire bisericească. Observăm aşadar că sursa puterii politice se află în religie. Despărţite la început, cele două împărăţii se unesc, cel puţin la nivelul puterii. Odată ce reprezentantul împărăţiei cezarului a căpătat o destulă putere, cel mai adesea prin poziţia pe care o ocupă în diferite ritualuri, se separă de împărăţia lui Dumnezeu şi revendică întreaga ascultare a oamenilor.

De vreme ce este acaparată, puterea politică trebuie păstrată. Acest proces al consolidării puterii este unul lung şi se realizează prin intermediul unor mituri: mitul monarhiei, al suveranităţii monarhului; mitul democraţiei, al suveranităţii poporului; mitul comunismului, al suveranităţii proletariatului. Elementul comun al acestor mituri este caracterul lor mistic. Nevoia acestui caracter mistic este strâns legată, după cum explică Berdiaev, de pasiunea indivizilor. Pasiunea este cea care generează permanent miturile de care are nevoie puterea pentru cârmuirea maselor. Deşi motivată raţional, sursa puterii este iraţionalitatea, mai precis pasiunile maselor. Iar aceste pasiuni nasc drepturi individuale inalienabile care delimitează puterea societăţii. Ele nu sunt determinate de natură ci de spirit10.

Caracterul iraţional pe care se fundamentează puterea se regăseşte în toate tipurile de regim. În cazul monarhiei, puterea s-a sprijinit pe credinţele religioase, în cazul democraţiei puterea se sprijină pe propaganda şi pe retorica liderilor. În ambele cazuri, rolul important este jucat de subconştientul colectiv, „o conştiinţă care surprinde prin iraţionalitatea sa11“. Într-o democraţie „misterul supunerii oamenilor faţă de autorităţi nu este îndeajuns descifrat până acum. De ce mase uriaşe de oameni a căror forţă fizică este precumpănitoare consimt să se supună unui singur om sau unui grup minoritar în cazul în care acesta deţine puterea? Chiar şi un simplu poliţist ne provoacă alt sentiment decât un simplu muritor în haine civile”12. Berdiaev găseşte două explicaţii pentru acest lucru. În primul rând, cei conduşi cred încă într-o putere consacrată ritualic, credinţă născută în antichitate şi nedepăşită încă de democraţii. Pe de altă parte această supuşenie se datorează „darului” pe care oamenii aflaţi la putere îl au în a sugestiona. Un alt autor important, Sartori, identifică aceleaşi două surse ale puterii. Una este Dumnezeu, omnis potentas a Deo, cealaltă este poporul, omnis potentas a populo.

Perspectiva contractuală

Deşi a apărut înaintea secolului XX şi, prin urmare, iese din limitele temporale ale contemporaneităţii, este imposibil să nu amintim o sursă a puterii cu importante influenţe ulterioare: contractul. Ne vom referi la teoriile lui Thomas Hobbes şi John Locke. Pentru ambii autori puterea politică se naşte în urma unui contract pe care indivizii, aflaţi într-o stare de libertate şi egalitate (starea naturală), dar ameninţaţi permanent de o stare de război (care pentru Hobbes este normală, iar pentru Locke opusul normalităţii, adică a stării de pace), îl semnează, renunţă la o parte din drepturile pe care le au, şi le transferă unei persoane sau unui grup.

Trei atribute ale omului influenţează climatul existent în starea naturală. Concurenţa, neîncrederea şi reputaţia, specifice fiecărei persoane, fac ca starea naturală să fie una de conflict permanent. Cuvântul folosit de Hobbes pentru acest conflict este războiul: starea naturală „ este o stare de război între fiecare om şi fiecare altul”.

Oamenii sunt egali şi liberi în starea naturală. Prin libertate se înţelege, conform sensului propriu al cuvântului, absenţa piedicilor externe, care adesea îl lipsesc pe om de o parte a puterii sale de a face ceea ce ar voi, dar care nu-l pot stânjeni să-şi folosească puterea rămasă, aşa cum îi dictează judecata şi raţiunea13. Libertatea pe care o posedă şi atributele specifice fiecărei persoane fac posibilă existenţa dorinţei de autoconservare, adică păstrarea (conservarea) libertăţii şi a bunurilor, dar în acelaşi timp şi sporirea acestora. Sporirea este de cele mai multe ori posibilă numai prin împuţinarea libertăţii şi bunurilor altora. În acest sens, pentru Hobbes există un război permanent al omului împotriva omului. Pentru a ne fi mai uşor în argumentare, vom numi libertatea şi bunurile unei persoane, proprietate. Vom înţelege deci prin proprietate că omul este stăpânul propriei sale persoane, a acţiunilor sale şi a rezultatului muncii sale.

Având însă deplina libertate, starea de conflict existentă nu se va încheia niciodată, deoarece siguranţa personală, proprietatea şi mijloacele de a le conserva nu vor exista niciodată (întotdeauna va exista un individ mai puternic care să priveze de proprietatea sa pe unul mai slab). Se tinde astfel spre o depăşire a stării de natură şi o îndreptare a individului către o formă socială organizată. Această trecere se face prin renunţarea la anumite drepturi.

Care sunt motivele pentru care un individ ar renunţa la o parte din drepturile sale? Primul motiv, pentru Hobbes, este obţinerea unui beneficiu în urma renunţării la acel drept: „ori de câte ori un om îşi transferă un drept sau renunţă la el, o face fie cu gândul la un transfer reciproc al unui drept, fie în vederea vreunui alt bun pe care speră să-l obţină astfel. În ultimul rând, motivul şi scopul pentru care un om recurge la renunţarea la drepturi şi la transferul lor sunt siguranţa propriei persoane în ceea ce-i priveşte viaţa şi mijloacele de a o conserva, pentru care niciodată nu poate stărui îndestul”14.

În două feluri poate un individ să renunţe la drepturile sale. „Prin simplă renunţare, atunci când celui ce renunţă nu-i pasă asupra cui se va răsfrânge beneficiul. Şi prin transfer, atunci când intenţionează ca beneficiul cedării să-i revină unei (sau unor) anumite persoane. Iar atunci când un om şi-a abandonat sau şi-a cedat un drept, se spune că este obligat sau legat să nu-i împiedice pe cei cărora le-a fost abandonat sau acordat dreptul să beneficieze de pe urma lui15“.

„Transferul reciproc de drepturi este ceea ce oamenii numesc CONTRACT”, spune Hobbes. Prin aceste contracte indivizii îşi aleg persoana (sau grupul de persoane) care să îi cârmuiască, să îi apere de ei înşişi şi să menţină o stare de pace. Contractele se realizează pe plan orizontal, adică între indivizi şi nu între indivizi şi suveran. Din acest motiv suveranul nu poate să încalce niciun contract: „deoarece dreptul de a fi purtătorul persoanei tuturor este acordat celui căruia i se atribuie suveranitatea, nu printr-o convenţie a acestuia cu fiecare din ei, ci doar prin convenţii reciproce între supuşi, nu poate exista nici un fel de încălcare a convenţiei din partea suveranului”16.

Care sunt drepturile la care renunţă indivizii în urma semnării contractelor? În primul rând, lucru pe care-l vom întâlni şi la Locke, trebuie acceptată voinţa majorităţii. Voinţa celui mai puternic, hotărâtoare de altfel în starea naturală, se transpune în voinţa majorităţii, voinţă care este necesară constituirii unei comunităţi şi apoi legitimării suveranului acesteia: „Se spune că o comunitate civilă este instituită, atunci când o mulţime de oameni cad de acord şi convin fiecare cu fiecare altul, ca oricărui om sau oricărei adunări de oameni i-ar fi conferit, de către majoritate, dreptul de a reprezenta persoana tuturor, adică de a fi reprezentantul lor, cu toţii, atât cei care au votat în favoarea lui, cât şi cei care au votat împotrivă-i, să-i autorizeze toate acţiunile şi judecăţile în acelaşi fel, ca şi când ar fi fost ale lor înşişi, cu scopul ca ei să convieţuiască paşnic şi să fie protejaţi în faţa altor oameni … deoarece majoritatea a declarat prin consimţământ un suveran, cel care a votat împotrivă trebuie acum să cadă de acord cu ceilalţi”17.

Un alt element fundamental al proprietăţii pe care individul îl pierde este libertatea opiniilor. Odată ieşit din starea naturală şi intrat în comunitatea imaginată de Hobbes, individul care semnează un contract renunţă la dreptul de exprimare a opiniilor. Cel care primeşte dreptul de a controla aceste opinii este suveranul. El poate astfel „să decidă care doctrine şi opinii sunt duşmănoase şi care sunt favorabile păcii; căci acţiunile oamenilor se nasc din opiniile lor; iar buna cârmuire a acţiunilor, pentru pace şi bună înţelegere, constă în buna cârmuire a opiniilor”18.

De asemenea, semnatarul contractului dă suveranului dreptul de control asupra bunurilor lui şi ale semenilor: „este atribuită suveranităţii întreaga putere de a prescrie regulile prin care fiecare om să ştie care sunt bunurile de care se poate bucura şi ce acţiuni poate înfăptui fără a fi stingherit de nici un alt supus”19.

Şi Locke îşi imaginează omul înaintea oricărei stări de organizare socială într-o stare naturală, una de perfectă libertate şi egalitate. Starea naturală este pentru Locke una dominată de pace, condusă după o lege naturală care garantează pacea şi conservarea întregii omeniri. Executarea legii naturale îi aparţine fiecărui om, fiecare are dreptul de a pedepsi încălcarea legii, astfel încât să împiedice nerespectarea ei pe viitor20. Fiecare are obligaţia de a se conserva el însuşi, iar atunci când propria sa conservare nu este ameninţată, să conserve restul umanităţii, neputând să afecteze viaţa, libertatea, sănătatea sau bunurile altcuiva decât pentru a face dreptate faţă de un criminal21. Singura libertate absentă este cea de distrugere pe sine sau orice altă vietate aflată în posesie.

Starea de natură dominată, de pace, se poate transforma însă într-o stare de război. Atunci când puterea individului de a pedepsi pe cel care încalcă legea naturală este folosită în mod absolut şi arbitrar, se poate ajunge într-o stare de conflict similară celei imaginate de Hobbes. În acest sens este de dorit o autoritate superioară individului, care să menţină starea de pace. Vom înţelege şi aici prin proprietate că omul este stăpânul propriei sale persoane, a acţiunilor sale şi a rezultatului muncii sale.

De ce este necesară o trecere dinspre starea naturală spre o organizare politică? Locke identifică trei lipsuri care justifică această trecere: „în starea de natura lipsesc: o lege stabilă, cunoscută drept etalon, un judecător cunoscut şi imparţial şi puterea de a susţine, sprijini şi executa sentinţa”22.

Şi aici, ca şi la Hobbes, trecerea spre societatea politică se face printr-un contract semnat voluntar şi conştient de către indivizii care doresc să facă parte din această comunitate. Semnarea contractului presupune bineînţeles renunţarea la anumite drepturi. Contractul reprezintă consimţământul23 individului de a face parte din comunitatea politică respectivă: „prin urmare trebuie să se înţeleagă că oricine intră din starea naturală într-o colectivitate renunţă în favoarea majorităţii comunităţii la întreaga putere necesară scopurilor pentru care se intră în societate. Iar aceasta se face pur şi simplu prin înţelegerea privind unirea într-o societate politică, acesta fiind întregul contract ce poate exista sau trebuie să existe între indivizii care intră într-o societate”24.

La ce drepturi renunţă indivizii în momentul semnării contractului? Locke susţine că omul, în starea naturală are două puteri. Tocmai acestea sunt drepturile la care renunţă (le delegă): „Căci în starea naturală omul are două puteri. Prima dintre acestea este aceea de a face tot ce găseşte potrivit pentru conservarea lui însuşi şi a celorlalţi în limitele permise de legea naturală. Cealaltă putere a omului în starea naturală este aceea de a pedepsi crimele. El renunţă la ambele puteri atunci când se alătură societăţii politice”25.

Am afirmat mai sus că individul, în momentul semnării contractului îşi delegă anumite drepturi. Ţinta delegării lui este puterea politică. Spre deosebire de Hobbes, la Locke această delegare se face prin convenţii semnate între cârmuire pe de o parte şi individ pe de altă parte. Cârmuirea îşi are puterea de la individ şi cârmuieşte pentru individ. Prin această convenţie, omul nu se dezarmează, nu rămâne neputincios în faţa puterii: „Aşadar, eu înţeleg puterea politică ca pe un drept de a face legi însoţite de pedeapsa cu moartea – şi, prin urmare, de toate pedepsele mai mici – , în vederea reglementării şi conservării proprietăţii, şi de a folosi forţa colectivităţii atât în executarea unor asemenea legi, cât şi în apărarea comunităţii de vătămări aduse din afara ţării, toate acestea numai în vederea binelui public”26… „Pe când, dacă presupunem că s-au încredinţat pe ei înşişi puterii arbitrare absolute şi voinţei unui legislator, asta înseamnă că ei înşişi s-au dezarmat şi l-au înarmat pe el pentru ca să poată face din ei o pradă oricând doreşte. Puterea supremă nu-i poate lua unui om vreo parte a proprietăţii sale fără consimţământul său”27.

Ceea ce am vrut să arătăm mai sus este un tipar folosit şi de Hobbes şi de Locke. Rezultatele aplicării ideilor pe acelaşi tipar sunt însă diferite. Ambii autori plasează individul într-o stare naturală, stare în care indivizii sunt egali între ei şi liberi. Cu toate acestea, în mod voluntar, renunţă la starea naturală prin semnarea unui contract şi trec într-o comunitate politică, comunitate care are ca principal scop protejarea membrilor ei (în principal prin protejarea proprietăţii acestora). Ajunşi în comunitatea politică, indivizii nu mai sunt egali, în sensul că, prin contractul semnat renunţă la anumite drepturi, drepturi care se îndreaptă spre cârmuitorul acelei comunităţi.

Diferenţele care apar între cei doi autori, şi care ne interesează aici, vizează condiţia individului după semnarea contractului. Indivizii pornesc din starea naturală egali şi liberi şi ajung în comunitatea politică inegali (cei care au renunţat la drepturi şi cei care au primit drepturile la care ceilalţi au renunţat) şi mai puţin liberi.

Cei care au semnat contractul întocmit de Hobbes au ales un suveran către care au transferat toate drepturile referitoare la proprietatea lor, atât cea materială, cât şi cea spirituală. Se supun dorinţei suveranului ales de majoritate, nu pot să aibă opinii care ar putea distruge starea de pace şi bunurile lor devin dispoziţia hotărârii suveranului. Toate acestea în schimbul protecţiei probabile oferită de suveran. Singurul drept rămas este cel al autoapărării, drept care exista şi în starea naturală. Mai mult, suveranul nu poate fi tras la răspundere pentru faptele sale, deoarece nu există niciun contract între el şi supuşii lui. Prin trecerea de la starea naturală la comunitatea politică, individul a pierdut dreptul asupra bunurilor sale şi asupra opiniilor proprii.

Cei care au semnat contractul întocmit de Locke se supun de asemenea voinţei majorităţii. Puterea însă este răspunzătoare deoarece există un contract între ea şi indivizi. Proprietatea le rămâne intactă, transferând puterii dreptul de a folosi forţa în vederea pedepsirii criminalilor. Opiniile le rămân libere, atâta vreme cât nu încalcă legile. Prin trecerea de la starea naturală spre comunitatea politică, indivizii au câştigat o autoritate care deţine puterea de a pedepsi crimele, iar această putere nu este exercitată absolut şi arbitrar, ci criterial.

Să presupunem că indivizii, care au renunţat prin consens la starea de natură pentru a obţine beneficii prin apartenenţa la o comunitate politică, realizează că există o altă formă de organizare, care le poate aduce şi mai multe beneficii. Hotărăsc, prin urmare, să renunţe la comunitatea politică şi să treacă la comunitatea ideală. Pentru semnatarii contractului întocmit de Locke nimic mai simplu. Renunţă la protecţia comunităţii din care fac parte, sunt capabili să supravieţuiască folosindu-se de bunurile şi roadele muncii lor, şi pot să se asocieze cu cei apropiaţi în opinii. Sunt liberi să experimenteze orice fel de stări de organizare ar dori (inclusiv întoarcerea la starea naturală).

Cei care au semnat contractul întocmit de Hobbes, dacă şi-ar manifesta opinia de a renunţa la suveranul existent, ar putea rămâne, în cel mai fericit caz, fără proprietate, şi ar putea ajunge în imposibilitatea de a supravieţui, sau ar putea fi pedepsiţi pentru opiniile contrare păcii, pe care le-au exprimat (şi eventual ucişi).

În concluzie, comunitatea politică imaginată de Locke este superioară celei hobbesiene, dacă aplicăm în comparaţie criteriul proprietăţii (al libertăţii asupra bunurilor şi al libertăţii asupra opiniilor). Această superioritate este însă consecventul contractului semnat de indivizi. Pentru Hobbes, prin contract, individul renunţă la o serie de drepturi, tocmai acelea care i-au oferit posibilitatea să depăşească starea naturală. Locke nu doreşte renunţarea la drepturi, ci delegarea lor. Puterea imaginată de Hobbes devine una absolută, pe când cea imaginată de Locke devine una contractuală. Pentru Hobbes, prin contract individul se supune, pentru Locke individul participă.

Am amintit aceste teorii justificatoare ale puterii, deoarece stau la baza unor reacţii ulterioare destul de importante pentru problematica puterii (una dintre cele mai importante este liberalismul).

Revenind la contemporaneitate, Michel Foucault nu agreează teoria contractualistă, ceea ce nu înseamnă că o şi neagă. Se acceptă, în general, fundamentarea pe un contract social a oricărei societăţi care are la bază indivizi. „Este posibil”, zice Foucault. Individul însă este fabricat de puterea politică. Este atomul „fictiv” al societăţii, dar este în acelaşi timp şi un produs al puterii. În sens deplin contractual, individul – produs al puterii – nu mai este îndreptăţit să semneze un contract. Fiind produs de puterea politică este constant aservit şi util ei (atât fizic, cât şi spiritual). Contractul nu are cum să existe, deoarece individul nu are libertatea de a-l semna, în cazul în care nu posedă libertăţi pe care să le delege sau la care să renunţe28.

Disciplina creează între indivizi o legătură privată care este un raport de constrângere cu totul diferit de obligaţia contractuală. Acceptarea vreunei forme de disciplină se poate face printr-un contract. Atunci însă când o astfel de disciplină duce la o supunere a unora faţă de ceilalţi, iar pulsul de putere e mereu în aceeaşi parte, asistăm la o falsificare a contractului de către disciplină29.

Puterea este rezultatul plasării individului, a corpului său, într-un sistem în care, bine folosit, corpul devine util (economic). Utilitatea corpului este dată de cunoaşterea asupra corpului, deci între putere şi cunoaştere trebuie să existe o relaţie.

De aceea Foucault preferă contractului lupta continuă, într-o reţea mereu activă şi tensionată. Teoria contractului ar avea sens atunci când puterea ar fi ceva ce poate fi deţinut, asemeni unui privilegiu. Puterea însă mai mult se exercită decât se posedă. Ea nu este un „privilegiu al clasei dominante, ci ansamblul poziţiilor strategice pe care aceasta le ocupă” (s.n.)30. Puterea emană din corp. „Corpul uman este implicat într-un câmp politic; raporturile de putere îl învestesc, îl marchează, îl formează, îi impun cazne, îl silesc să muncească, îl obligă la ceremonii, îi cer semne … relaţie legată de utilizarea lui economică. Corpul este învestit cu raporturi de putere şi dominaţie tocmai în calitatea lui de forţă de producţie … corpul nu devine o forţă utilă numai dacă este în acelaşi timp corp productiv şi corp aservit31.

Aservirea corpului nu se face numai prin violenţă şi ideologie. Este necesară o cunoaştere a corpului uman (şi nu este vorba de medicină), cunoaştere prin care acesta este dominat. Această cunoaştere nu poate fi focalizată într-un anumit tip de regim politic sau stat. Prin acestea doar dominaţia poate fi pusă în practică. Este ceea ce Foucault numeşte o tehnologie politică a corpului.

Disciplina, ca metodă, sporeşte aservirea corpului şi în acelaşi timp asociază ascultarea cu utilitatea. Cu cât un corp este mai util, cu atât el trebuie să devină mai aservit şi invers. Se fabrică, în acest sens, printr-o mecanică a puterii, un nou corp capabil să atingă eficienţa dorită. Este ceea ce Foucault numeşte corpuri docile. Disciplina sporeşte puterea corpului, în termeni de utilitate economică, dar în acelaşi timp o separă de corp în termeni de aservire politică32.

În acest sens, puterea nu mai este o proprietate, ea devine o tehnică, o strategie33. Tehnologia puterii este dependentă de cunoaştere în sensul în care puterea însăşi este dependentă de cunoaştere. În fapt, Foucault vede între putere şi cunoaştere o relaţie de implicare reciprocă. Cunoaşterea nu există independent de relaţiile de putere iar puterea, odată exercitată, aduce cunoaştere. Această cunoaştere de care vorbim trebuie să existe înainte şi să sporească odată cu exercitarea puterii. Întreaga tehnologie politică, întreg sistemul prin care puterea domină corpul, nu ar exista independent de cunoaştere.

Şi pentru Tofler, care ierarhizează manifestarea puterii, cunoaşterea este un factor important. Astfel, puterea brută, forţa fizică, nu poate fi folosită decât pentru a pedepsi. Bogăţia este un instrument mult mai bun al puterii. Bogăţia poate fi folosită şi pentru a recompensa. Poate fi folosită atât pozitiv, cât şi negativ. Este o putere de calitate medie. Puterea de cea mai înaltă calitate provine din aplicarea cunoaşterii. Această formă de putere implică eficienţa, adică folosirea a cât mai puţine resurse pentru obţinerea maximului de efect34. Efectele produse de aplicarea, diferită calitativ a puterii, sunt şi ele diferite. Un stăpân de sclavi sau un feudal ar fi surprinşi când un muncitor bătut mai puţin produce mai mult. Acest lucru se întâmplă datorită aplicării puterii de calitate superioară, trecerii de la puterea bazată pe violenţă la puterea bazată pe avuţie, sau, de ce nu, la cea bazată pe cunoaştere. Sartori se încadrează în aceeaşi direcţie de definire a puterii: „Puterea este în cele din urmă exerciţiu: a exercita puterea35“.

Perspectiva psihologiei sociale

Perspectiva psihologiei sociale asupra puterii merită privită separat deşi, am putea spune că actul de canibalism care consfinţeşte acordul fiilor poate fi considerat un fel de contract. Însă diferenţele care apar nu pot fi deloc neglijate.

Psihologia socială36, în ceea ce priveşte conceptul puterii, se bazează pe memorie şi pe „opiniile morţilor care se amestecă în afacerile celor vii într-un mod oneros pentru aceştia”37, adică impresiile acumulate de generaţii se păstrează în viaţa mentală a maselor şi uneori pot fi restituite sau înviate.

Totul începe cu un patricid preistoric. Tatăl reprezenta, în perioada de dinaintea istoriei, figura atotputernică a grupului (hoardei) în care trăiau oamenii. Înconjurat de soţiile sale şi de fiii lor, el exercita o teroare constantă şi nu tolera niciun fel de manifestare a autonomiei individuale. Dar era, în acelaşi timp şi măsură, iubit de copiii săi, deoarece reprezenta idealul a tot ce exista mai puternic. Datorită violenţei şi a bunului plac cu care conducea, împotriva lui s-au acumulat sentimente de ură. Urmarea este logică, într-o oarecare măsură. Unul dintre fraţi, sprijinit de ceilalţi, dar şi de mamele38 lor, şi-a ucis tatăl.

Crima a fost urmată de un act de canibalism, prin care fiii şi-au pecetluit unirea prin sânge, „căci nimic nu-i leagă pe oameni mai mult decât o crimă comisă în comun”. În acest fel ia naştere prima asociere compusă din indivizi liberi şi egali şi anume fraternitatea. „Raporturile instinctuale şi violente sunt înlocuite cu raporturi de valoare şi drept … Legea pune capăt arbitrariului şi bunului plac care erau atotputernice pe vremea dominaţiei tatălui. Ea atribuie fiecăruia o parte de suveranitate”39.

În această nouă comunitate se face apel la consimţământ şi la adeziune voluntară. Dominaţia se transformă în disciplină. Este interesant de observat faptul că, spre deosebire de teoriile contractualiste, în care indivizii sunt liberi şi egali înainte de semnarea tratatului, în această perspectivă se ajunge la libertate şi egalitate abia după prima asociere pecetluită.

Puterea este preluată de unul dintre fiii care au participat la asasinarea tatălui, şi care, sub o aură de erou, devine locţiitor al acestuia. Deşi păstrează imaginea vechiului tată, afişează şi imaginea celui care a învins în lupta cu acesta. Este iubit din perspectiva tatălui dar şi temut datorită violenţei prin care a învins. Capătă carisma necesară pentru a fi recunoscut de mase, lăsând impresia că este, în acelaşi timp, şi deasupra celorlalţi şi asemeni celorlalţi. Vechiul tată este înlocuit cu unul nou, care, încă de la început, transformă legea pe care se bazează societatea tocmai formată. Transformă egalitatea în inegalitate prin distribuirea părtinitoare a recompenselor şi a pedepselor. Puterea pe care a primit-o prin lege transformă legea într-un instrument al puterii40.

Deşi nu numeşte explicit care sunt sursele puterii, sau modalităţile prin care se naşte puterea politică, prin clasificările pe care le face asupra puterii, Russell sugerează o categorie de răspunsuri. Astfel puterea îşi are originea în sentimentul de frică, deoarece impulsul către supunere îşi are originea în frică41. Din cele două forme de putere pe care le identifică Russell, una manifestată asupra persoanelor şi alta manifestată asupra materiei şi asupra formelor de viaţă non-umane, ne interesează doar prima. Asupra oamenilor puterea se poate manifesta în trei feluri: asupra corpului persoanei (încarcerarea sau uciderea), prin folosirea pedepselor şi a recompenselor drept stimulente şi prin influenţarea opiniilor42.

După sursele din care provine, două sunt tipurile de putere identificate, una tradiţională, bazată pe tradiţie sau pe asentiment şi una „brută” care este de obicei militară şi ia fie forma tiraniei interne, fie pe cea a cuceririlor externe. Astfel, controlul asupra fricii se poate manifesta în două moduri. Rezultatul acestui control se vede în tipurile de societăţi diferite care există, diferite prin modalitatea în care s-a dobândit puterea: monarhia ereditară, conducerea religioasă, democraţia, războiul etc.

De la putere politică la exercitarea puterii

Am văzut mai sus că, în principal, puterea politică înseamnă exerciţiu, exercitare. Deşi se presupune că la început, în starea naturală sau în preistorie, oamenii erau egali în drepturi, s-a ajuns, după cum spune Foucault, la o dihotomizare a indivizilor. Există în acest sens un plus de putere şi respectiv un individ sau un grup de indivizi care se bucură de acest plus de putere şi un minus de putere şi respectiv indivizi care „se bucură” de lipsa puterii (de supunere). Prin exercitarea puterii vom înţelege relaţia dintre plus putere şi minus putere.

Evident că, de-a lungul istoriei, exercitarea puterii nu s-a produs într-un singur mod, ci într-o diversitate. Teoreticienii au împărţit sistemele, în funcţie de modalitatea în care s-a manifestat puterea, în democraţii şi nedemocraţii. Criteriile după care au fost făcute aceste clasificări sunt numeroase şi variate. Vom încerca în continuare doar să contabilizăm principalele forme de manifestare a puterii, cu trăsăturile distinctive ale fiecăreia. Vom începe cu nedemocraţia care, conform lui Russel, a jucat rolul cel mai important în istorie, din cauza numărului mai mare de regimuri în care s-a concretizat.

Sartori inventariază conceptele care se constituie ca opuse democraţiei: tiranie, despotism, autocraţie, absolutism, dictatură, autoritarism şi totalitarism43.

Termenii de despotism şi tiranie sunt printre cei mai vechi care caracterizează puterea şi se referă în general la o guvernare cu puteri nelimitate. Datorită rolului justificativ, aceste două concepte înregistrează, de-a lungul timpului, modificări ale înţelesului, însă rareori se abat de la sensul peiorativ, sens căpătat încă de la începuturi. Pentru Aristotel, diferenţa dintre despotism şi tiranie este dată de cei asupra cărora se exercită puterea. Despotismul este caracteristic sclavilor, indivizilor care acceptă tacit o putere „atotputernică” şi ereditară. Tocmai datorită acestui consimţământ despotismul este stabil. Aristotel leagă despotismul de Imperiul Persan.

Tirania în schimb este văzută ca o formă instabilă de putere. Ea se manifestă prin uzurparea puterii dintr-un polis prin violenţă şi forţă. Tiranul care guvernează pentru propriul interes stârneşte nemulţumirea cetăţenilor, prin cârmuirea coercitivă, cetăţeni care erau obişnuiţi să se guverneze singuri. Acest înţeles al tiraniei s-a păstrat şi în Evul Mediu. Mai târziu, Locke deosebea puterea tiranică de cea despotică, aceasta din urmă fiind puterea asupra unor oameni care şi-au pierdut orice drepturi. O influenţă aparte asupra acestui concept a avut-o Montesquieu. Şi pentru el, despotul, prin cârmuitorii săi, exercită o putere completă asupra supuşilor şi proprietăţii acestora. Pentru ca despotismul să funcţioneze, supuşii trebuie să fie cuprinşi de teamă şi să manifeste o obedienţă totală şi pasivă44. Tirania se exercită asupra unui demos capabil de libertate, despotismul asupra unui demos incapabil de a fi liber.

O formă de despotism45 este identificată şi de către Moscovici, în cel oriental. Avea la bază principiul inegalităţii dintre indivizi şi era necesar pentru a fi posibilă funcţionarea unui anumit mod de producţie şi a dezvoltării oraşelor. Despotul cerea supunere, puterea sa era absolută, întărită de proprietatea acestuia asupra totalităţii resurselor şi exercitată şi coordonată prin reţeaua de ofiţeri. Practica recurge la despot tocmai pentru a evita dezordinea46. Existenţa despotismului oriental satisfăcea raţiuni economice, în principal stăpânirea forţei de muncă.

De obicei, o societate devine instabilă atunci când libertatea şi egalitatea sunt prost distribuite. Rezolvarea acestei situaţii stă într-o redistribuire a puterii. Aceasta se poate face în două moduri: plasarea puterii în mâinile unui singur individ sau în mâinile nimănui. „Despotul este singura salvare împotriva represiunii pe care tot el o exercită, în aşa fel în care autoritatea nu are limită în afara propriei lui voinţe”47.

Un despot, o autoritate carismatică, are nevoie de evenimente deosebite pentru a se naşte. Aceste evenimente coincid cu o criză socială, atunci când masele simt că în jurul lor „totul se prăbuşeşte”. Este momentul în care masele caută un individ care să remedieze situaţia, sau măcar să ofere impresia că deţine posibilitatea de a face acest lucru. Va ajunge deci să obţină puterea individul care, prin carismă, poate demonstra că este capabil să transforme situaţia din interior48.

„Carisma oferă celui care o posedă semnul unei valori extraordinare, dar şi marca unui exces, a unei violenţe intolerabile … această particularitate este în mod simultan şi atrăgătoare şi ameninţătoare. Protejează dar şi sperie … provoacă o intensificare a efectelor, smulgând mulţimile din amorţeală, pentru a le galvaniza şi mobiliza”49.

Dictatura, la romani, era o formă de magistratură extraordinară, cu durata de şase luni, destinată să răspundă unor scopuri militare. Abia după fascism dictatura devine o formă de stat în sine şi poate însemna recurgere la forţă în exercitarea puterii. Dictatura este o formă neconstituţională de conducere. Dictatorul este eliberat de constrângerile legii. Autocraţia poate fi definită ca opus al democraţiei50 (Sartori face diferenţa între regimuri aflate în raport logic de contrarietate şi contradicţie; democraţia este în contradicţie doar cu autocraţia, cu celelalte aflându-se în raport de contrarietate).

Absolutismul este un concept fără o sferă încă bine clarificată. Totuşi, el trimite către acele guvernări în care puterea se exercită fără instituţii reprezentative sau îngrădiri constituţionale. Pentru Jean Bodin concentrarea puterii este necesară. Stabilitatea politică şi socială impune o autoritate cu jurisdicţie nelimitată şi cu un exerciţiu perpetuu al puterii. Această putere nu se extinde însă asupra persoanei şi proprietăţii supuşilor, însă legal, faţă de suveran nu există vreo posibilitate de împotrivire. Hobbes atribuie suveranului, fie el persoană sau adunare, o putere exclusivă, nelimitată şi fără de împotrivire. Absolutismul poate fi înţeles în legătură cu termenul potestas amplissima, putere discreţionară, absolută51.

Puterea manifestată în nedemocraţie

„Masele nu tind în mod spontan spre democraţie ci spre despotism”52.

Am afirmat mai devreme că deşi nu secolul al XX-lea descoperă puterea, deocamdată, el excelează în a o folosi, a o exercita. Având caracteristici din regimurile amintite mai sus, regimurile nedemocratice apărute în secolul XX îşi depăşesc modelele anterioare cronologic. Apare, astfel, în filosofia politică contemporană, un nou termen prin care se încearcă caracterizarea acestor forme de putere: totalitarismul. „Totalitarismul este o convingere conform căreia un grup organizat sau o instituţie, fie ea biserică, guvern sau partid, are acces în mod privilegiat la adevăr”53. În regimurile monopoliste, conform lui Aron Raymond, interesele statului se confundă cu interesele regimului de partid. Statul lasă de o parte neutralitatea şi devine mijlocul prin care se poate realiza politica de partid. Este nevoit deci să limiteze libertatea discuţiilor politice. În acest sens el deţine un monopol asupra adevărului. „Nu putem avea dreptate decât cu şi prin Partid, căci Istoria nu a oferit nici un alt mod de a avea dreptate”54. Despotismul occidental55 satisface nevoi politice. Dacă primul (despotismul oriental) se impune prin controlul necesităţilor al doilea se impune prin controlul ideilor, prin fabricarea unor credinţe în partid, ideal sau om56.

Adevărul se impune prin ideologiile create de partid. Hannah Arendt57 consideră că ideologiile se consideră a fi o filosofie ştiinţifică şi o practică ştiinţifică. Ideologiile, promovate de sistemele totalitare, se constituie într-un unui ghid de acţiune de care conducerea totalitară are nevoie pentru a trasa principiile de comportament ce dau indivizilor o dublă calitate: fiecare devine victimă şi călău58.

Putem înţelege prin ideologie „logica unei idei”. Având ca subiect de studiu istoria, ideologia, pe lângă un sistem explicativ, propune cu prioritate un sistem de acţiune, legitimat de expunerea logică a ideii. Ideologia este interesată de realitatea ca atare (dezvoltare, criză, armonie, conflict). Încercând să depăşească orice preocupare care să aibă în vedere misterele existenţei, ideologia explică întreaga mişcare istorică drept un proces unitar, astfel încât „istoria nu apare în lumina unei idei… ci drept ceva ce poate fi calculat prin ea. Ceea ce face ca o idee să se conformeze acestui nou rol este propria sa logică, adică o mişcare ce este consecinţa ideii însăşi şi care nu are nevoie de niciun factor exterior pentru a o pune în mişcare”59. Ideologiile încearcă să explice întreaga complexitate a realităţii, până la cel mai mic eveniment. „Ideologiile admit totdeauna postulatul că o singură idee e suficientă pentru a explica totul … a logicii cu care omul se poate constrânge aproape tot aşa de violent pe cât este de constrâns de vreo putere exterioară”60.

Există trei elemente care caracterizează orice gândire ideologică: se pretinde o cunoaştere totalizatoare a trecutului prezentului şi a viitorului. Ideologiile par „să nu ţină seama de ceea ce este, de ceea ce se naşte şi moare”, fiind „preocupate exclusiv de elementul mişcării”. În al doilea rând, ideologiile se rup de existenţa imediată, considerând că există o realitate mai importantă. Acest lucru se realizează prin intermediul educaţiei (speciale), a îndoctrinării. Propaganda are în vedere „să injecteze un înţeles secret în orice eveniment public şi concret şi să suspecteze o intenţie ascunsă în spatele oricărei acţiuni politice publice”. Fiind capabile să transforme realitatea, ideologiile afişează, în al treilea rând, o imagine inconsistentă a realităţii, ordonând faptele într-o structură absolut logică. Surprinderea mişcării istorice se realizează ca urmare a unui proces de imitaţie logică sau dialectică în care mişcarea gândului se autogenerează, iar orice experienţă viitoare lasă intact procesul anterior al argumentării logico-deductive61.

Tirania logicii duce în cele din urmă la ruperea tuturor relaţiilor interpersonale şi, în planul ideologiilor, la ruperea de orice contact cu realitatea62. „Supusul ideal al dominaţiei totalitare” nu este adeptul convins al ideologiei, ci omul pentru care nu mai există o deosebire între fapt şi invenţie, între adevăr şi fals63.

Pentru Aron Raymond regimurile totalitare au cinci trăsături distinctive. Din punctul de vedere al puterii, prima dintre ele este cea mai importantă, restul venind în completarea ei, ca mijloace prin care se poate realiza. Astfel, un partid politic deţine monopolul activităţii politice. Acesta este înarmat cu o ideologie care devine singurul mijloc de raportare la adevăr. Pentru a putea impune această ideologie, statul, respectiv partidul unic, deţine şi monopolul de a populariza această ideologie: mijloacele de comunicaţie, constrângere şi persuasiune. Statul controlează întreaga activitate economică. În cele din urmă, greşelile devin ideologice şi sunt atribuite indivizilor, care, drept rezultat, se plasează sub o teroare poliţienească şi ideologică.

Chantal Millon-Delsol identifică cinci curente care se manifestă în planul realităţii în secolul al XX-lea: marxism-leninismul, nazismul, fascismul corporatist, socialismul, şi statul de drept64. Aceste curente pot să depăşească sfera teoretică şi să fie puse în practică în acest secol, în principal, din două motive. Filosofia modernă satisface primul motiv. Ştergerea adevărurilor universale, subiectivismul, filosofiile despre moartea lui Dumnezeu, permit omului să se recreeze pe sine însuşi. Tehnica satisface cel de-al doilea motiv, tehnică ce devine slujbaşa regimurilor opresive. Despotismul a existat întotdeauna, dar nu a avut mijloacele tehnice (maşinile spion care distrug spaţiul de intimitate şi libertate al individului) necesare pentru a atinge totalitarismul65. Ne vor interesa în continuare marxism-leninismul, nazismul şi fascismul.

Teoria marxistă este fundamentată pe lupta de clasă. Statul este văzut ca o instanţă prin care o clasă poate să o domine pe cealaltă. Clasele se schimbă, iar puterea trece de la o clasă la altă, începând cu sclavagismul până la munca salariată. Marx se orientează înspre o formă de guvernământ în care puterea statului este omniprezentă şi care ţine în frâu toată societatea. Mai mult, diferenţele dintre clase par să se estompeze. Este vorba de despotismul asiatic în care bogaţii şi săracii, deţinători sau nu de bunuri, toţi rămân supuşi voinţei arbitrare a suveranului. Teoria care circula în acea perioadă implică, prin dispariţia claselor sociale, dispariţia statului66. Acest lucru constituie un impediment în corpul unei teorii raţionale şi unitare. Teoria dispariţiei statului se transformă. Statul va ajunge să reprezinte guvernarea despotică a maselor. Individul va trebui aservit pentru a putea oferi libertate maselor67.

Lenin aduce în discuţie problema spontaneităţii populare şi a acţiunii partidului. Conform ideilor sale, „oricărei doctrine îi este necesară o instanţă decretată, deţinătoare a adevărului şi garantă a doctrinei. Partidul va fi prezentat ca purtător şi garant al adevărului: ideologia se încarnează în el. Legitimitatea sa de constrângere este deci totală, deoarece el reprezintă interesele – chiar inconştiente – ale poporului. Totalitarismul în formare se sprijină pe certitudinea că, indiferent de sinuozităţi sau aparenţe, partidul vorbeşte şi acţionează spre binele proletariatului”68. Unicul punct de referinţă al adevărului trebuie să fie partidul şi ideologia sa69. Berdiaev avertizează asupra pericolului pe care îl naşte învestirea societăţii cu mai multă importanţă decât individul. Societatea nu este o fiinţă aparte şi nici un organism. Este o realitate, dar nu una care primează în faţa individului. Nu se poate recunoaşte primatul societăţii aspra personalităţii umane. Societatea există doar în urma existenţei omului şi a relaţiilor umane. O mentalitate colectivistă, care ar pune societatea înaintea individului ar duce la un stat în care puterea ar avea justificări de a se manifesta despotic70.

Concepţia marxist-leninistă despre stat71 este însumarea a două alte concepte. Statul deţine monopolul legitim al violenţei (Max Weber), dar această violenţă trebuie folosită de o clasă împotriva celeilalte (Marx)72.

Lenin va transforma dictatura proletariatului într-o dictatură de partid, asupra poporului şi mai ales asupra ţărănimii. Înăbuşirea primelor revolte atestă instaurarea despotismului şi diferenţa dintre aşteptările poporului şi binele poporului. Libertatea presei este eliminată, se stabileşte controlul asupra învăţământului şi a economiei. Odată cu această societate reprimarea poliţienească, manifestată la început asupra burgheziei se întinde la întreaga clasă. Puterea trece la eliminarea sau reeducarea duşmanilor poporului. În primii patru ani sunt executate 140.000 de persoane şi s-au deschis 132 de lagăre. Adevărul ideologic se concentrează exclusiv în mâinile clasei conducătoare73. Totalitarismul va genera perfecţiunea socială. Teroarea impusă are menirea de a transforma omul.

„Naţional-socialismul este o gândire a spaimei. El vânează inamici potenţiali, bănuiţi că ar dori moartea civilizaţiei. În acest sens se poate spune că este vorba de o gândire cu adevărat paranoică, în sensul ştiinţific şi nu figurat al cuvântului”74. Este ideologia conform căreia o civilizaţie exemplară este supusă unui complot care îi ameninţă existenţa. Civilizaţia este cu atât mai persecutată, cu cât este mai exemplară, excelentă. Nazismul crede în repunerea la locul ei a unei civilizaţii fără pată. Spre deosebire de marxism – leninism, această civilizaţie nu mai este produsul unei lupte de clasă, ci al unei lupte de rasă. Teroarea logică a guvernării presupune găsirea unui ţap ispăşitor. Prin lupta cu acest rău, şi învingerea lui, rasa pură (care înlocuieşte clasa imaculată) poate realiza un paradis terestru75. Această luptă a puterii cu elementele răului este semnalată şi de Berdiaev care identifică funcţia puterii, şi anume lupta cu fenomenele răului76. Necesitatea acestei funcţii este una constantă, deoarece şi existenţa răului este constantă. Asta nu deoarece există un rău permanent. Puterea care înlătură un rău, reprezentat de obicei de puterea anterioară, după îndeplinirea funcţiei, devine noul rău. Este necesară deci existenţa permanentă a unei forme de putere politică. „Din acest cerc vicios nu se poate ieşi”77.

Ideile prezentate de nazism nu sunt inedite. Europenii sunt obişnuiţi cu lecturi despre lichidarea bolnavilor incurabili, a handicapaţilor, a alcoolicilor, a evreilor sau a slavilor. Hitler oferă posibilitatea de a pune aceste lucruri în practică. Această ideologie se poate manifesta prin naţional – socialism ca instrument al puterii. Ideologia este una simplă. Un maniheism care naşte într-o parte ura, în cealaltă parte grandoarea, şi ideile germanofile, sistematizate şi concretizate într-o eugenie78.

Grandoarea germanică se bazează pe aportul ei civilizator, germanii formând toate elitele Europei79. „Pretutindeni ei sunt nobili dar nu din întâmplare. Nobleţea este natura lor”. Germanul comanda prin cultură, dar şi prin forţa de caracter, eroismul şi devotamentul fiind uneori mai importante decât inteligenţa80. Chiar şi în educaţia tinerilor îşi face prezenţa ideea conform căreia o voinţă puternică este de preferat unei acumulări de cunoştinţe. Educaţia trebuie să stimuleze dorinţa individului de a se sacrifica pentru societate, să favorizeze idealismul, să motiveze spre dreptate şi adevăr, adică să creeze un om nou. Grandoarea civilizaţiei germane este un mit. De-a lungul secolelor, ea cunoaşte aceleaşi eşecuri ca şi celelalte popoare: războaie pierdute, perioade de descurajare şi slăbiciune. Ideologia nazistă vine şi explică aceste eşecuri. Înfrângerile civilizaţiei germane sunt lovituri date de un adversar care vrea să distrugă sufletul german81.

Sentimentului de superioritate îi mai trebuie o justificare. Se face apel la ştiinţă. Arheologia începe să admită existenţa unor grupuri de persoane numite indo – iranieni, care se autointitulau arieni şi care au trăit în regiunea Caucazului cu 2000 de ani înainte de Cristos. Era un popor alb, cu părul blond, originar din matricea pământului, înzestrat cu calităţi umane simple, dar puternice şi care a servit drept model pentru toate popoarele, pe măsură ce le-a cucerit. Arianul, care din punct de vedere ştiinţific îi defineşte pe cei mai vechi indo – europeni, „servea drept material concret pentru a justifica în fine toate premoniţiile germanismului: limba pură şi autocreatoare a germanilor, colonizarea făcută prin intermediul elitelor, superioritatea Europei asupra celorlalte continente. Acest concept va deschide uşa fanatismului politic82.

Cum se explică succesul lui Hitler în una din cele mai dezvoltate civilizaţii ale timpului? Răspunsul îl dă identificarea psihologică. Psihologia tânărului Hitler corespunde mentalităţii germane din acea perioadă. Un sir de eşecuri şi un sentiment de măreţie. Sentimentele care apar sunt de amărăciune şi revoltă. Aceste sentimente se găsesc şi la poporul care îl acceptă. Printr-un talent oratoric Hitler reuşeşte să se impună. Prin pasiunea şi sentimentul cu care vorbea, dar şi prin simplitatea gândirii se pune în armonie cu sufletul mulţimii. Starea de dictatură care urmează pare a fi firească. Convinsă pe căi ideologice de corupţia democraţiei, opinia publică acceptă dictatura. Din cauza neajunsurilor din trecut este acceptată militarizarea. Opinia publică accepta şi deschiderea primelor lagăre de concentrare convinsă de realitatea intrigilor evreieşti. Poporul a văzut în Hitler propria voinţă de renaştere. Se formează astfel un fel de complicitate între opinia publică şi un guvern totalitar. Evident că nu putem trece cu vederea nici puternicul mecanism al terorii pe care îl instalează83.

Înainte să arătăm trăsăturile fascismului trebuie să precizăm că pentru Aron Raymond fascismul tinde mai mult spre un regim autoritar decât spre unul totalitar. Monopolul partidului nu este însoţit de un monopol ideologic în sensul în care între spaţiul public şi cel privat se menţine o anumită diferenţă. Violenţa exercitată este mai redusă.

Fascismul nu dorea transformarea radicală a societăţii, ci doar necesitatea afirmării italienilor ca o naţiune puternică.

Fascismul şi nazismul au mai multe trăsături comune. Apar pe terenul mediocrităţilor liberale şi democratice, amândouă realizează o superdezvoltare a statului, sunt pericole pentru democraţie, iar istoric, între Mussolini şi Hitler există complicitate şi alianţă. Regimul lui Mussolini nu se naşte şi se dezvoltă singur, ci în mijlocul altor regimuri asemănătoare cu al său. Fondul general social este unul de nemulţumire economică, socială – datorată muncii, politică – datorată inadaptării la regimurile democratice sau datorită corupţiei acestora, intelectuală – datorată slăbirii valorilor religioase şi morale pe continentul european. Pe acest fond se revendică o putere autoritară, ea însăşi purtătoare de valori, care să poată lupta cu democraţia şi cu liberalismul şi să poată oferi ca ideal o guvernare bazată pe principiile moralei84.

Ţările în care s-au manifestat ideile fasciste sunt numeroase. Comune au fost următoarele idei: perceperea modernităţii ca decadenţă, critica liberalismului economic şi politic, dictatura salvării publice, un stat etocratic a cărui morală se reclamă din valori creştine sau păgâne (dar ancorate în natură), un stat autoritar şi independent85.

Conform fascismului, liberalismul economic şi cel politic se hrănesc cu aceleaşi erori. Libertatea şi egalitatea sunt concepte abstracte şi îndepărtează de la adevărata natură a omului. Economia capitalistă este sortită eşecului, deoarece nu se bazează pe nici o lege a istoriei. Corporatismul, în schimb, va fi „o întoarcere la locul de pornire, o expresie a înţelepciunii naţiunilor pentru a uita o rătăcire”. Libertatea politică este de asemenea criticată. Libertatea de participare nu e altceva decât guvernarea ţării pe seama înşelăciunilor generate de libertatea de conştiinţă. Libertatea de opinie oferă aceeaşi posibilitate de dezvoltare a adevărului şi a erorii. De aceea nu există toleranţă, ci relativism86.

Într-o lume aflată în descompunere nu există altă salvare decât politica fascistă, singura capabilă să înlăture catastrofa. Dictatorii devin salvatori. Şi fascismul trece prin etapa de făurire a omului nou, un individ care se poate sustrage materialismului real şi îndreptat către un idealism absolut. În Italia lui Mussolini totul este extraordinar, conducătorul este protejat de Dumnezeu, poporul este inatacabil, patria este prestigioasă. Noul om trebuie să dispreţuiască confortul şi să îşi fixeze ca sarcină imposibilul. Din om se transformă în erou. Îşi respinge umanitatea prezentă şi devine supraom. Observăm şi la fascism tema măreţiei unui popor şi a unei culturi87, însoţită de o revoluţie izvorâtă din dorinţă populară88.

Dictatura fascistă este comparată cu dictatura romană. Numai că situaţia de criză care legitimează magistratura dictatorială este înlocuită de o criză structurală, profundă şi durabilă. Se trece de la magistratura dictatorială la regimul dictatorial. Din simplu mijloc, dictatura devine singura politică aptă să facă să supravieţuiască o societate pe termen lung89.

Puterea este a întregului popor, care acţionează prin directive de stat. Numai că aceste directive fac ca puterea să fie independentă şi să nu răspundă în faţa nimănui. Şeful statului primeşte puteri depline. Suprimă parlamente, restrânge libertatea presei şi libertatea de opinie. Şeful statului are totuşi limite. El se supune moralei şi a dreptului natural. Puterea de natură morală este diferită de puterea politică şi superioară ei. Politica este dependentă de eventuala bunătate a guvernului. Singura limitare a dictatorului este deci arbitrariul ei. Scopul guvernării este acela de a aduce şi menţine pacea socială. Lupta de clasă este considerată falsă. Natura tinde spre colaborare şi nu spre conflict. Pacea socială nu poate fi instaurată decât prin dictatură, care pune capăt conflictelor economice prin sistemul corporatist90.

Este important să subliniem importanţa terorii şi a ideologiei în regimurile totalitariste. Ideologiile reprezintă „constelaţii de credinţe şi expresii cu încărcătură simbolică, prin care lumea este prezentată, interpretată şi evaluată într-un fel menit să modeleze, să mobilizeze, să orienteze, să organizeze şi să justifice anumite modalităţi sau direcţii de acţiune şi să anatemizeze altele”91. Ideologia este formulată în aşa fel încât o argumentare raţională nu mai este nici necesară, nici posibilă. Ideologia reprezintă un tip aparte de formă culturală, ce exprimă interpretări ale lumii formulate expresiv şi substituie tradiţia în sensul valorizării şi orientării.

Pe lângă mijlocul prin care se poate concretiza o anumită ideologie teroarea trebuie să producă continuu o creştere a imaginii pe care o are puterea. Pentru Foucault, acest lucru se face prin pedeapsă. Pedeapsa este o funcţie socială complexă. Metodele punitive pot fi privite drept tactici politice. Tehnologia puterii stă la baza umanizării tehnicilor punitive şi la cunoaşterea omului. Corpul însuşi este învestit cu raporturi de putere92.

Există o legătură între diferitele tipuri de regimuri politice, respectiv tipuri de producţie şi evoluţia modalităţilor legitime de a pedepsi. În sclavie, rolul mecanismelor punitive este de a procura mână de lucru, în feudalism se intensifică pedepsele corporale, corpul fiind singurul bun accesibil, munca silnică apare în economia de piaţă, iar în contemporaneitate pedeapsa va ţine cont de corp şi de forţele lui, de randamentul, utilitatea şi aservirea lor93.

Pedeapsa îşi găseşte expresie, mai ales în epoca monarhiilor, şi în afara sistemului punitiv. Manifestarea pedepsei echivala cu manifestarea puterii. O pedeapsă executată în public avea menirea de a consolida puterea, respectiv poziţia regelui. Cel care a greşit, pe lângă nedreptatea pe care a comis-o, a atentat şi la cel care a dat legea. Legea echivalează cu voinţa monarhului, forţa legii cu forţa monarhului. Dreptul de a pedepsi este o manifestare particulară a prerogativei suveranului de a purta război cu duşmanii. Condamnatul echivalează cu inamicul94. „Răzbunarea poporului era chemată să participe la răzbunarea suveranului. Ceea ce nu înseamnă că se găsea şi la originea acesteia şi că regele ar fi fost chemat să traducă în felul lui propriu răzbunarea poporului”95.

Criminalul a devenit, pentru sistemul punitiv, un obiect de cunoaştere. Pedeapsa nu mai are rolul de a reaminti existenţa unei anumite puteri ci de a preveni, a evita abaterea şi a controla. Corpul a încetat să mai fie pedepsit, fiind înlocuit de spirit. Asupra spiritului se putea lucra cu un alt set de unelte, cu ideile. S-a ajuns la o supunere a corpurilor prin controlul asupra ideilor. „Când veţi fi format astfel lanţul ideilor în mintea cetăţenilor voştri, vă veţi putea lăuda că îi conduceţi şi că le sunteţi cu adevărat stăpâni. Un despot imbecil îi poate convinge pe sclavi cu lanţuri; însă un veritabil om politic îi leagă mult mai trainic cu lanţul propriilor lor idei; disperarea şi timpul rod lanţurile de fier şi de oţel, dar nu au nicio putere asupra conexiunilor de idei obişnuite, nu reuşeşte decât să le strângă şi mai tare; iar pe fibrele cele moi ale creierului stau temeliile de nezdruncinat ale celor mai solide imperii”96.

Puterea manifestată în democraţie

„Democraţia este guvernarea poporului, de către popor, pentru popor”97.

Am văzut că, regimurile nedemocratice cer o multitudine de concepte care exprimă, cu diferenţele de rigoare, felul în care se manifestă puterea, adică tipurile de regim. Regimurile democratice folosesc un singur termen: democraţia. Acest termen provoacă însă mult mai multe nuanţe decât toţi ceilalţi termeni prin care este exprimată nedemocraţia. Mai mult decât atât, apar şi o serie de termeni corelativi, obligatorii însă pentru înţelegerea conceptului de democraţie.

Fără a intra încă în detalii, următoarea descriere a democraţiei este prezentă în cea mai mare parte a dicţionarelor. Democraţia face trimitere la cârmuirea populară, la guvernământul reprezentativ, la guvernământul conform legii. Încă de la începutul ei, democraţia se baza pe idealul unui model în care cârmuitorii se subordonează virtuţii sau legii, sau se subordonează unii altora printr-un sistem de limitări reciproce. În perioada modernă, democraţia a constituit o alternativă şi o ameninţare la adresa dictaturii tradiţionale şi a dreptului divin al regilor. Se punea în discuţie legitimitatea tipului de guvernământ în condiţiile în care statul era tot mai mult înţeles ca un produs artificial al omului. Contractul social, care a văzut sursa ultimă a legitimităţii în indivizi, a pus bazele guvernământului democratic şi a declarat nelegitimă ideea cârmuirii pe baze divine sau ereditare. Dezbaterile iscate de conceptul democratic în modernitate au ridicat o serie de probleme, dintre care cele mai evidente sunt următoarele: cine este îndreptăţit să conducă?; în cadrul căror limite şi competenţe?; în numele căror scopuri?; cu ce mijloace?; în ce condiţii şi sub ce constrângeri98?

Concept controversat, democraţia şi-a găsit numeroase critici. Cele mai importante dintre ele se referă la o posibilă tiranie a majorităţii, la o diferenţă tot mai mare dintre cei care guvernează şi cei guvernaţi, apărută şi accentuată datorită principiului reprezentării, diferenţă care poate submina democraţia în însăşi substanţa ei şi la o incompatibilitate între democraţie şi societatea de masă, motivul fiind exerciţiul direct al participării, care devine imposibil. În perioada contemporană, conceptul democraţiei încearcă o dezlipire ontologică şi justificativă şi se îndreaptă către o înţelegere operaţională, funcţională. Democraţia este privită ca produsul unor condiţii de consens şi toleranţă99.

Revenind la particular, Sartori înţelege prin democraţie trei lucruri. O domnie a majorităţii limitate, proceduri electorale, transmiterea reprezentaţională a puterii100. Democraţia este văzută ca refuz al puterii personalizate. Puterea trebuie să aparţină cuiva, nu să fie proprietatea cuiva. În democraţie nimeni nu se poate proclama conducător,

nimeni nu poate deţine puterea în nume personal şi în mod irevocabil. Puterea omului asupra oamenilor poate fi dată doar de ceilalţi. Cei care dau puterea pot să o şi revoce („nimeni nu se poate alege pe sine nici nu se poate învesti singur cu puterea de a conduce şi, prin urmare, nimeni nu îşi poate aroga de unul singur puterea necondiţionată şi nelimitată”)101.

Statul de drept apare ca un garant al unor valori în spatele cărora dispare, dar le slujeşte şi le asigură existenţa şi nu le revendică pentru sine. După răspândirea regimurilor dictatoriale, conceptul statului de drept este reînvestit cu importanţă. Democraţiile corupte, aşa cum au apărut ele conceptualizate până la jumătatea secolului XX, nu au dispărut. Deşi nedesăvârşite, se pare că, în comparaţie cu alte tipuri de regimuri, generează cel mai puţin rău102.

Definiţia statului de drept nu are ca scop alegerea unui regim politic, ci vizează rolul pe care îl are puterea. Legarea statului de drept de democraţie nu se face din perspectiva valorii pe care o are democraţia în sine. Nu democraţia legitimează statul de drept, ci drepturile omului. Democraţia este doar instrumentul prin care puterea poate fi forţată să respecte şi să garanteze drepturile omului. Statul de drept trebuie astfel să înfrâneze puterea fără a o nega. Puterea este necesară oricărei societăţi. Fără putere, o societate ar putea ajunge în anarhie, haos şi violenţă. Puterea însă manifestă o tendinţă spre exces, spre oprimare103.

Scopul democraţiei este de a controla puterea şi de a o limita. Cel mai sigur mod prin care se poate face acest lucru este fragmentarea puterii, construirea a cât mai multor contraputeri. La aceasta se adaugă ceea ce Sartori numeşte îmblânzirea puterii, adică încetinirea procesului decizional104. Contraputerile, în democraţie, se conformează principiului madisonean „checks and balances”. Doctrina separaţiei puterilor implică: puterea executivă, legislativă şi judecătorească sunt conferite prin constituţie unor persoane sau organisme diferite. Nici una dintre aceste puteri nu este subordonată în faţa vreuneia din celelalte, iar nici o ramură a guvernământului nu poate să exercite puterile atribuite prin constituţie celorlalte ramuri105. Numărul de instituţii se pare că fragmentează şi puterea tradiţională. Familia şi-a pierdut din puterea socială pe măsură ce numeroase dintre funcţiile sale se transferau altor instituţii – educaţia, către şcoală, de exemplu106. Trebuie să reţinem totuşi un drept pe care îl acaparează puterea democratică în totalitate: dreptul de a folosi violenţa. „Puterea ordonă. Statul impune comenzi prin folosirea monopolului legal al forţei”107. Primul lucru pe care îl face un guvern după ce este constituit este să monopolizeze violenţa, soldaţii şi poliţiştii săi fiind singurii care au dreptul să o folosească. Dincolo de orice lege, bună sau rea, „găsim ţeava unei puşti. Legea trebuie să aibă forţa de partea sa, legea este violenţă sublimată”108.

Aceeaşi perspectivă este enunţată şi de către Russell. Limitarea puterii trebuie privită dintr-o perspectivă care implică patru elemente: condiţiile politice, democraţia fiind o parte importantă, însă nu soluţia finală a acestei perspective, condiţiile economice, factorii propagandistici şi factorii psihologici şi educaţionali109.

Statul de drept apare ca o tentativă de a risca răul cel mai mic pentru a evita un rău mai mare. Am putea spune că democraţia şi filosofia creştină au elemente în comun, amândouă fiind realiste. Deşi democraţia promovează toleranţa, generează laicitate, este împotriva oricărei intruziuni a sacrului în politică, acceptă, la fel ca şi filosofia creştină realitatea umană în legătură cu păcatul originar110.

Democraţia nu îşi revendică nicio misiune superioară. Scopul ei e să protejeze societatea existentă, aşa cum este în prezent, fără a încerca să-i schimbe cursul. Observăm aici un efect al contractului, aşa cum vedea Locke. Individul este creat înaintea societăţii politice, fiind liber şi autonom. Puterea politică este invocată numai ca o măsură de protecţie. În momentul în care puterea îşi depăşeşte aceste atribuţii devine nelegitimă111.

Grecii spuneau că puterea este prea grea pentru un muritor, dar necesară. De aceea ea trebuie împărţită, distribuită, echilibrată prin contraputeri. Singura cale de a scăpa de oprimarea puterii este să o slăbeşti, aşa cum dezbini pentru a stăpâni. Se ajunge astfel la o idee general acceptată, cum că puterea executivă trebuie supusă unei legi fundamentale. Se creează o distanţă între ea şi puterea legislativă, putere care îi rămâne exterioară. Apoi independenţa justiţiei garantează judecăţi imparţiale, care ar trebui să se sustragă măcar parţialităţii guvernanţilor112.

Dar cui aparţine puterea într-o democraţie? Răspunsul este evident: demosului. Faptul că puterea aparţine poporului stabileşte un principiu referitor la sursele şi legitimitatea puterii. Puterea este legitimă numai dacă vine în mod real de jos (de la popor), şi în urma unui consens113. Această ultimă frază introduce două concepte corelative ale democraţiei care trebuiesc explicate: legitimitatea şi consensul.

Întrebarea cu care se confruntă membrii unei societăţi este dacă şi de ce datorează loialitate ordinii existente. Problema legitimităţii apare abia atunci când lumea încetează a mai fi percepută ca o ordine cosmică, în care fiinţelor omeneşti le erau predestinate anumite poziţii şi roluri sociale. Dacă lumea iese de sub această ordine cosmică atunci orice direcţii care ni se impun nu sunt decât încălcări ale libertăţii. Aceste limite pot însă să devină legitime dacă sunt conforme voinţelor indivizilor. În viziunea modernă, legitimitatea este importantă deoarece ajută la înţelegerea raportului dintre individ şi stat. Pentru H. Arendt legitimitatea se referă la acele convenţii privind guvernământul care au consimţământul raţional al cetăţenilor. În aceeaşi viziune se încadrează şi G. Kateb, pentru care chestiunea legitimităţii trebuie redusă la consimţământul dat de cetăţean principiilor constituţionale de bază care guvernează statul114.

Pentru Raymond Aron, principiul legitimităţii apare atunci când justificarea divină a puterii este înlocuită cu o justificare populară. Transformarea supuşilor în cetăţeni duce la politizarea maselor care au un rol din ce în ce mai important în procesul politic. În acest sens partidele politice preiau povara legitimităţii pentru că în interiorul acestora se dau bătăliile politice şi luptele pentru putere.

Ce anume legitimează o democraţie? Rolul esenţial al democraţiei este acela de a da oamenilor putere să se conducă singuri. Această „împuternicire” nu este însă asigurată de o democraţie nominală, în sensul în care existenţa dreptului de a vota şi alegerile libere nu garantează această împuternicire. Pentru ca oamenii să se poată autoguverna Welzel şi Inghehart identifică o reuniune de trei aspecte fundamentale: controlul şi acţiunea asupra resurselor, libertatea de expresie şi libertăţile democratice. Controlul asupra resurselor permite indivizilor să-şi controleze şi propriile vieţi. Controlul asupra resurselor legitimează economia. Libertatea de expresie motivează indivizii să vrea să-şi conducă propriile vieţi, prin dreptul de a acţiona conform propriilor interese şi credinţe, atâta vreme cât nu primejduiesc libertatea altora. Libertatea de expresie legitimează cultura. Libertăţile democratice le conferă indivizilor dreptul de a se guverna. Acestea legitimează regimul115.

Ajungem la un alt concept corelativ şi anume la consimţământ. Deosebirea dintre guvernările democratice şi cele nedemocratice constă în faptul că, în primele, cei care conduc au acordul celor conduşi. Consimţământul este important în teoria politică, deoarece persoanele nu trebuie obligate, politic şi moral, să trăiască în cadrul unor aranjamente pe care nu le doresc. Putem înţelege prin consimţământ un procedeu prin care autorizăm o persoană pentru a acţiona sau a se abţine de la o acţiune. O persoană transferă altei persoane un drept116.

Democraţia este deci guvernarea poporului prin consimţământ. Când întâlnim poporul care guvernează? Cu ocazia alegerilor. Între alegeri, puterea poporului rămâne în mare parte pasivă. „Se pare că poporul trebuie să fie suveran. Însă un suveran care nu are nici un cuvânt de spus, fără opinii, este un simplu ratificant, un suveran al nimicului”117. Prin suveranitate (un alt concept corelativ) înţelegem puterea sau autoritatea care întruneşte atributele de agent arbitral ultim având facultatea de a adopta decizii şi de a soluţiona dispute în cadrul unei ierarhii politice118. Dacă ar fi să rezumăm, prim suveranitate am înţelege prerogativa deciziei ultime.

Puterea înseamnă exercitare iar puterea este a poporului. Cine însă exercită puterea, cine este îndreptăţit să o facă? Teoretic tot poporul. Democraţia devine astfel „guvernarea poporului de către popor”, prin reprezentanţi. Jeffrey C. Isaac vede democraţia, ca un sistem funcţional cu patru trăsături. În primul rând principiul democraţiei este valabil numai în domeniul politicului, în domeniul guvernamental, şi se reflectă în relaţiile dintre instituţiile unui stat. Apoi democraţia se bazează pe reprezentativitate, puterea de a lua decizii fiind atribuită unor reprezentanţi ai societăţii. Poporul conduce în sens simbolic prin reprezentanţi aleşi în mod corect. A treia caracteristică este dată de votul universal. Toţi cetăţenii adulţi trebuind să poată să-şi exprime preferinţele. Diferenţe de rasă, clasă socială, sex, religie, etc. nu pot constitui surse de excludere. În al patrulea rând sistemul de selecţie trebuie să fie unul concurenţial, candidaţii putând să se bucure de libertăţi politice119. Democraţia va avea deci o clasă conducătoare.

„Superabundentele” denumiri ale minorităţii conducătoare sunt: clasă politică, clasă conducătoare, elită, elita puterii, elită conducătoare, minoritate conducătoare, conducere şi altele. Ca reprezentant, aceste denumiri au în vedere acele minorităţi însumate care formează un grup de control cu influenţă în structura verticală a politicii. Din cine sunt formate aceste grupuri care deţin puterea? O prima variată de răspuns este: cei care sunt localizaţi în vârful structurii verticale a societăţii. Puterea te duce în vârful acelei structuri. Cel care deţine puterea, o deţine tocmai pentru faptul că este situat într-o poziţie de vârf. Dacă adăugăm la cele spuse mai sus şi criteriul competenţei, putem afirma că, cel care exercită puterea este în vârf pentru că merită, adică este printre cei mai capabili în domeniul din care face parte, face parte din elită120.

În înţelegerea clasei conducătoare trebuie explicat încă un concept cu care democraţia învesteşte puterea, într-un sens diferit decât în regimurile nedemocratice. Autoritatea este considerată un sistem de putere sau de control social considerat legitim de către cei implicaţi în el. Max Weber introduce o tipologie a sistemelor de autoritate şi le împarte în carismatice, tradiţionale şi juridicraţionale. H. Arendt consideră că autoritatea este diferită atât de constrângerea bazată pe forţă, cât şi de persuasiunea realizată prin argumentare. Autoritatea este tratată ca şi concept relaţional, în înţelegerea lui fiind prinse: autorul, rostirea, auditoriul, reacţia. Autoritatea intelectuală devine prototipul autorităţii politice, cel puţin în recunoaşterea încrederii în competenţa intelectuală a persoanelor care trebuie să ia decizii. Gadamer afirmă că în cele din urmă autoritatea unei persoane vine odată cu recunoaşterea superiorităţii de judecată şi de pătrundere a persoanei respective. Acea persoană are autoritate, adică judecata acelei persoane are întâietate121.

Autoritatea poate însemna şi „a face apel”. Urmărind acest fir logic, autoritatea este eficientă dacă este ascultată şi recunoscută. Ea se bazează pe prestigiu şi respect. Autoritatea nu constrânge, nu lipseşte de posibilitatea a urma o altă cale. Din acest punct de vedere, ea merge mână în mână cu autonomia122 şi presupune legitimitate. Autoritatea este importantă într-o democraţie, deoarece însoţeşte puterea, o susţine. In extremis putem spune că uneori autoritatea înlocuieşte puterea. Vizibil, această înlocuire solicită în loc să comande. Putem considera autonomia şi un reper în diferenţierea statelor democratice de cele nedemocratice. Autoritatea presupune libertatea. Cu cât un regim devine mai autoritar, cu atât mai puţin se bazează pe autoritate123.

În concluzie, democraţia trebuie înţeleasă ca un postulat al stării de minim şi se opune nedemocraţiei care pretinde o stare de maxim. Democraţia încearcă găsirea celui mai mic rău, binele venind ca un adaos, dictatura promite cel mai mare bine în viaţa de toate zilele, răul venind ca o lipsă124. Regimul democratic poate fi înţeles ca un drum de la demo – putere (democraţia ca punct de pornire) spre un demo – beneficiu (democraţia ca rezultat)125. Rezultatul, beneficiul pe care îl produce democraţia este o protecţie a individul şi a drepturilor sale. „Drepturile şi interesele tuturor, şi ale fiecăruia în parte sunt ferite de pericolul de a nu fi luate în considerare numai atunci când persoana în cauză are posibilitatea, şi preocuparea, de a şi le susţine … Fiinţele umane se află în siguranţă în faţa răului ce le poate fi provocat de ceilalţi în măsura în care au puterea de a se proteja singuri şi chiar fac acest lucru”126. „Acolo unde masele domnesc, dar nu guvernează, se recunoaşte marca despotismului occidental. Acolo unde un rege domneşte, dar nu guvernează se salută o cucerire a democraţiei”127.

Consens şi toleranţă

Consensul a fost identificat mai sus ca un concept corelativ al democraţiei. Nu a fost explicitat, deoarece merită mai multă atenţie, împreună cu un alt concept, şi anume toleranţa. În argumentul care precede acest text, se propune încercarea de a găsi un minim conceptual în ceea ce priveşte puterea politică în democraţie şi nedemocraţie. Acest minim conceptual este oferit tocmai de aceste două noţiuni, consens şi toleranţă. Democraţia funcţionează pe baza consensului şi a toleranţei. Şi în regimurile nedemocratice există consens (care devine conformism) şi toleranţă, la nivel normativ, numai că în realitate „lipsesc cu desăvârşire”.

Pentru Sartori, consensul are trei obiecte:

  • valorile ultime
  • regulile jocului
  • guvernele specifice şi procedurile guvernamentale.

De aici se desprind trei niveluri ale consensului:

  • un consens de bază, consens la nivelul comunităţii,
  • consensul la nivelul regimului sau consensul procedural,
  • consensul la nivelul politicilor.

Când vorbim de consensul de bază înţelegem că, societatea politică în ansamblul ei, manifestă aceleaşi credinţe, valori şi scopuri. Democraţia poate exista şi într-o societate în care nu există acest tip de consens. Calitatea democraţiei însă este dată de consensul pe care îl poate produce. O lipsă a acestui gen de consens poate şubrezi democraţia, existenţa lui însă o facilitează şi, mai mult, o legitimează. Consensul manifestat asupra procedurilor dintr-o democraţie sporeşte puterea politică, putere implicată în rezolvarea conflictelor. Acest tip de consens este necesar existenţei democraţiei, deoarece trebuie un minim acord în legătură cu modurile în care trebuie rezolvat un dezacord (în democraţie vorbim de regula majorităţii). Inexistenţa unui astfel de consens poate duce la război civil, poate chiar la anarhie. Se identifică deci, acest consens, drept punctul de plecare al democraţiei. Sartori respinge teoriile în care conflictul, şi nu consensul ar reprezenta fundamentul şi esenţa democraţiei128.

Consensul este necesar şi se manifestă acolo unde oamenii doresc să se asocieze, să acţioneze unitar, să ia decizii. Deşi pare simplă, rezolvabilă prin numărul sau prin cantitatea argumentelor aduse, această problemă a consensului ridică numeroase dificultăţi. Datorită cantităţii imense de informaţii care circulă şi care influenţează opinia, se pune problema acordării indivizilor faţă de o idee înainte ca aceştia să se fi pus în acord, adică indivizii mai mult să se conformeze unui consens, unei soluţii gata pregătite, în loc să formuleze una.

Societatea modernă este una a dezacordurilor. Moscovici vede trei posibilităţi de rezolvare a lor: tradiţia, ştiinţa şi consensul. Tradiţia şi-a pierdut din efectul pe care îl avea asupra credinţelor şi a modului de viaţă al oamenilor. Ştiinţa, cu principiile ei de adevăr şi progres, îşi vede autoritatea subminată. Consensul este singura modalitate care rămâne să rezolve disensiunile din societate129.

Consensul are la bază alegerea, alegere care limitează abaterea de la fals, deoarece „nu va exista un garant al adevărului mai mare decât consimţământul universal” (Bergson). Apoi, alegerea mai poate fi înţeleasă ca o opţiune a individului de a face parte (prin asociere) dintr-o categorie specifică a societăţii, categorie cu care împărtăşeşte aceleaşi valori şi atitudini, dar şi aceeaşi soartă. În final, alegerea şi asocierea, împreună cu practicarea raţiunii (există un principiu al inteligenţei în virtutea căruia oamenii se asociază) fac ca un anumit grup să obţină o formă de putere. Consensul, prin urmare, este un concept care presupune atingerea unei forme de putere prin apel la trei idei: alegere, asociere şi raţiune130.

Moscovici atrage atenţia asupra unui efect al consensului care pare ilogic. Consensul presupune adoptarea unei poziţii care pare rezonabilă, ajungerea la un compromis. Acest lucru este posibil prin eliminarea extremelor şi ajungerea la o poziţie de „medie”, în sensul concesiilor care se fac din partea celor implicaţi, pentru a atinge consensul. Interesant este însă rolul individului şi rolul grupului din care acesta face parte. Ideea general acceptată era că individul care are de obicei poziţii extreme, odată ce trebuie să se manifeste într-un grup, este temperat de acesta şi făcut să îşi încline poziţia de la extremă spre medie.

Studiile pe care le face Moscovici dovedesc însă contrariul. Grupul nu face ca opţiunile indivizilor să fie mai moderate, din contră, le accentuează extremismul. Din cele ce am spus mai sus, se pare că între compromis şi consens există o incompatibilitate. Această incompatibilitate se rezolvă prin descoperirea unui nou sens al consensului. Departe de a găsi acele opţiuni comune şi de a ajunge la un compromis prin diferite concesii din partea părţilor, consensul are ca principal obiectiv modificarea opiniilor, a normelor şi a regulilor vieţuirii în comun. Într-o democraţie, diferitele comisii care trebuie să ia decizii pe baza ideilor diferite ar risca să intre în dileme fără ieşire. Deciziile se iau însă prin inovarea ideilor, flexibilitatea şi schimbarea atitudinilor. Acesta este noul rol al consensului, deşi această soluţie pare neaşteptată şi şocantă131. Perspectiva din care priveşte totalitarismul politica este una eronată. Politica nu este un act de creaţie, pornind de la un model reprezentat la nivelul mintal. Politica este o modalitate de acţiune în lipsa unui model prealabil. De aceea, totalitarismul considera societatea şi comunitatea identice şi va căuta un consens universal (natural sau fabricat)132.

Toleranţa este definită ca „opţiunea deliberată a cuiva care posedă cunoaşterea şi puterea necesare de a nu interzice, împiedica sau stânjeni conduite pe care le dezaprobă”133. Să nu confundăm toleranţa cu îngăduirea a ceva rău. Neimplicarea într-o acţiune nu poate fi considerată toleranţă. Indulgenţa şi indiferenţa sunt concepte opuse toleranţei. În cazul indiferenţei, o acţiune nu este nici aprobată, nici dezaprobată. Indiferenţa sugerează simpla pasivitate. Toleranţa este necesară şi rezultă din respectul pentru persoane ca agenţi autonomi şi raţionali. Este deci necesară şi toleranţa faţă de acţiunile lor liber alese. Mai mult, pentru Mill toleranţa este esenţială pentru dezvoltarea morală şi spirituală a individului134. Până unde se întinde însă toleranţa? Până acolo unde ea nu mai este utilă (conform utilitarismului), adică până acolo unde foloasele aduse de ea sunt mai mici decât daunele pe care le provoacă.

Gray vede în toleranţă idealul unui consens raţional asupra celui mai bun mod de viaţă, dar în acelaşi timp ea reprezintă convingerea că oamenii pot atinge binele în moduri variate. Pentru liberalism, consideră Gray, acest ideal este însă un eşec. Eşec deoarece ideea de toleranţă printr-un consens raţional s-a născut în societăţi care caută un mod de viaţă unic şi nu poate arăta cum se poate convieţui în societăţi care ocrotesc mai multe moduri de viaţă135.

În trecut, afirmă Foucault, păturile cele mai defavorizate nu dispuneau de privilegii, dar beneficiau o a anumită libertate de manifestare a nemulţumirii şi a revoltei, spaţiu numit de Foucault spaţiu de toleranţă136. Acest spaţiu era foarte bine apărat de aceste pături sociale, fiind în stare să se revolte pentru a-l apăra. Tolerarea era necesară acolo unde diferenţele nu pot ajunge la consens. Foucault exemplifică prin diferitele ilegalisme petrecute între clasele sociale, ilegalisme rămase nepedepsite tocmai datorită respectării unui anumit grad de libertate de manifestare, a unei mici abateri, tolerată de lege.

Există concepţii diferite despre cum ar trebui înţeleasă toleranţa. Ideea de la care plecăm este că toleranţa, mai degrabă decât perspectivele unor indivizi excentrici, ar trebui înţeleasă drept recunoaşterea şi respectul drepturilor unor grupuri care sunt marginalizate datorită perspectivelor politice pe care le au, sau a poziţiei lor sociale. În acest sens, toleranţa nu trebuie să privească doar recunoaşterea anumitor principii, ci şi aplicarea lor, deoarece, la nivel teoretic, un principiu poate fi recunoscut (tolerat), de exemplu recunoaşterea aceloraşi drepturi pentru toţi cetăţenii, iar la nivelul de aplicare, acest principiu nu mai este tolerat.

Studiul toleranţei trimite adeseori la relaţia dintre majoritate şi minoritate, înţelegând aici prin minoritate diferitele grupuri etnice care, în raport cu majoritatea, sunt mai puţin numeroase. Această conceptualizare a toleranţei din perspectiva grupurilor este oarecum logică, deoarece un individ se defineşte, printre altele, şi prin grupul din care face parte, dar mai ales prin grupul din care nu face parte. Aşadar, problema care se pune în discuţie când vorbim despre toleranţa etnică este dacă cei care sunt diferiţi pentru că fac parte dintr-un anumit grup ar trebui să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi, iar pe noi aici ne interesează dreptul de a conduce, respectiv dreptul de a candida şi de a fi ales. Toleranţa, privind lucrurile din punctul de vedere al regimului, devine o chestiune de responsabilitate publică137. Regimul poate fi categorizat drept intolerant dacă nu accepta drepturile minorităţilor. Dar cum este privit dacă acceptă drepturile cetăţeneşti ale minorităţilor cu condiţia ca acestea să îşi piardă cultura, asimilându-se în majoritate? Cât ar fi de responsabil regimul dacă le-ar permite toate drepturile cetăţeneşti, dar şi dreptul de a-şi păstra cultura şi tradiţiile? Variabilele cele mai utilizate în observarea gradului de toleranţă a diferitelor regimuri au fost: libertatea de expresie, libertatea de asociere, libertatea religioasă, egalitatea în faţa legii şi dreptul de a vota şi de a fi ales.

Toleranţa, potrivit metodelor convenţionale de analiză, este privită din trei perspective: una socio – culturală (toleranţa este tributară normelor culturale în care trăieşte individul şi în special educaţiei, care este principalul vehicul prin care se transmit normele sociale şi valorile culturale, inclusiv înclinarea spre toleranţă sau intoleranţă; ipoteza pe care o lansează această perspectivă este aceea că cei cu educaţie scăzută şi un venit scăzut, respectiv cei din clasa muncitoare, ar manifesta cel mai probabil un comportament intolerant), una a propriului interes (indivizii, sau grupurile din care aceştia fac parte, manifestă atitudini intolerante faţă de cei cu care sunt în conflict sau competiţie; toleranţa ar fi, conform acestei perspective, rezultatul unui calcul raţional al posibilelor câştiguri pe care le-ar putea aduce această atitudine) şi una psihologică (toleranţa şi prejudecata ar rezulta în urma emoţiilor personale care nu pot fi controlate)138.

Totalitarismul combate toleranţa. „Un om sau un stat înarmat cu o concepţie despre viaţă poate solicita toleranţă, deoarece el îi respectă pe oameni dincolo de propriile sale idei, sau pentru că respectul pentru om face parte din propria concepţie despre viaţă. O gândire care a privat omul de orice statut nu poate discerne în toleranţă decât un relativism al confuziei şi al neantului139.

Am inclus în discuţia despre putere şi modalităţile prin care ea se manifestă, deoarece aici se produce ruptura dintre discuţiile teoretice şi carenţele care apar în aplicarea ei. Puterea este percepută la nivelul simţului comun şi al culturii politice nu în mod exclusiv printr-un discurs teoretic acordat sau nu la concepţia generală, ci prin folosirea puterii sau, mai bine zis, prin trăirea efectelor provocate de putere. Plasarea faţă de un regim politic a unui număr de persoane se face, în general, în funcţie de cantitatea de bine pe care respectivul regim o produce (nu putem însă neglija nici raportarea individului faţă de ideea de putere politică). Un alt lucru care mai trebuie subliniat este faptul că aşa numitele concepte complementare (legitimitatea, autoritate, suveranitate, consimţământ, consens, toleranţă, majoritate, minoritate) ale democraţiei au apărut după ce democraţia a devenit reală ca sistem politic şi au menirea de a justifica, modifica şi atenua efectele practicilor democratice. Politicul nu are sens în transcendenţă, la fel cum discuţia despre putere nu este productivă fără discuţia despre posibilele ei moduri de manifestare.

Note

1 Serge Moscovici.

2 Aron Raymond.

3 David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, (Bucureşti: Humanitas, 2000), 595.

4 Următoarea clasificare a puterii este făcută de L. D. Dîrdală în studiul introductiv al lucrării lui Robert A. Dahl, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, (Iaşi: Institutul European, 2000).

5 Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, 430.

6 Miller, Enciclopedia, 577.

7 Miller, Enciclopedia, 577.

8 Bertrand Russell, Istoria filosofiei occidentale, vol. II, (Bucureşti: Humanitas, 2005), 65.

9 Nikolai Berdiaev, Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia cezarului. Preambul gnoseologic, (Bucureşti: Humanitas, 1998) 58.

10 Berdiaev, Împărăţia, 46.

11 Berdiaev, Împărăţia, 63.

12 Berdiaev, Împărăţia, 62.

13 Thomas Hobbes, Leviathanul sau Materia, forma şi puterea unei comunităţi ecleziastice şi civile; în Ioan N. Roşca (coord.), Sergiu Bălan, Delia Şerbescu, Filosofie Modernă, sinteze şi texte, (Bucureşti: Fundaţia România de mâine, 2006) , 98.

14 Hobbes, Leviathanul, 100.

15 Hobbes, Leviathanul, 99.

16 Hobbes, Leviathanul, 109.

17 Hobbes, Leviathanul, 107.

18 Hobbes, Leviathanul, 112 .

19 Hobbes, Leviathanul, 115.

20 John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă, (Bucureşti: Nemira, 1999), 54.

21 Locke, Al doilea tratat, 55.

22 Locke, Al doilea tratat, 160.

23 Prin consimţământ Locke are în vedere acordul pe care fiecare individ trebuie să-l dea atunci când este vorba de drepturile, libertăţile sau proprietatea sa.

24 Locke, Al doilea tratat, 113.

25 Locke, Al doilea tratat, 131.

26 Locke, Al doilea tratat, 52.

27 Locke, Al doilea tratat, 138.

28 Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, (Bucureşti: Humanitas,1997), 276.

29 Foucault, A supraveghea, 310.

30 Foucault, A supraveghea, 61.

31 Foucault, A supraveghea, 60.

32 Foucault, A supraveghea, 206.

33 Foucault, A supraveghea, 60.

34 Alvin Tofler, Powershift. Puterea în mişcare, (Bucureşti: Antet, 1995), 23.

35 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, (Iaşi: Polirom, 1999), 51.

36 În concepţia lui Moscovici.

37 Serge Moscovici, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, (Iaşi: Polirom 1997), 107.

38 Mit prin care Freud justifică prohibiţia incestului şi apariţia matriarhatului.

39 Moscovici, Psihologia socială, 113-114.

40 Moscovici, Psihologia socială, 117-119.

41 Bertrand Russell, Idealurile politice. Puterea, (Oradea: Antaios, 2002), 97.

42 Russell, Puterea, 113-114.

43 Sartori, Teoria, 179.

44 Miller, Enciclopedia, 160 -164.

45 Un prim tip, deoarece Moscovici foloseşte şi conceptul de despotism occidental.

46 Moscovici, Psihologia socială, 89.

47 Moscovici, Psihologia socială, 90.

48 Moscovici, Psihologia socială, 103.

49 Moscovici, Psihologia socială, 101.

50 Sartori, Teoria, 194.

51 Sartori, Teoria, 193.

52 Moscovici, Psihologia socială, 87.

53 Edgar Carr, în Sartori, Teoria, 186.

54 Hannah Arendt, Originile totalitarismului, (Bucureşti: Humanitas, 1994), 613.

55 Noţiunea de “despotism occidental” este preferată de Moscovici celor de sistem totalitar, cult al personalităţii sau regim autoritar.

56 Moscovici, Psihologia socială, 92-93.

57 Conceptualizare a ideologiilor făcută de Sandu Frunză în „Primul concept de ideologie elaborat de Marx – între praxis şi religie”, JSRI • No. 2/Summer 2002.

58 Arendt, Originile, 607.

59 Arendt, Originile, 608.

60 Arendt, Originile, 609.

61 Arendt, Originile, 610-611.

62 Arendt, Originile, 614.

63 Arendt, Originile, 614.

64 Chantal Millon-Delsol, Ideile politice ale secolului XX, (Iaşi: Polirom, 2002), 10.

65 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 11.

66 Engels, în Originea familiei a proprietăţii private şi a statului afirma că „Statul s-a născut din nevoia de a înfrâna împotrivirile de clasă… El s-a născut în mijlocul conflictelor dintre clase… Inevitabil clasele vor cădea la fel cum au apărut odinioară. Inevitabil statul o să cadă odată cu ele. Societatea care va reorganiza producţia pe baza unei asociaţii libere şi egalitare a producătorilor va aşeza întregul aparat de stat acolo unde îi va fi locul: la muzeul antichităţilor alături de roată şi de sapa de bronz”.

67 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 16.

68 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 25.

69 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 26.

70 Berdiaev, Împărăţia, 45- 46.

71 Lenin în Statul şi revoluţia afirmă că „Statul este organizarea specială a unei puteri; este organizarea violenţei menite să reprime o anumită clasă. Care este deci clasa pe care proletariatul vrea să o reprime? Evident, doar clasa exploatatorilor; or, singurul care poate conduce această represiune, care poate practic să o realizeze este proletariatul, fiindcă este singura clasă capabilă să-i unească pe toţi muncitorii şi să-i folosească în lupta împotriva burgheziei, pentru a o alunga cu totul de la putere … Prin organizarea pe o perioadă nedeterminată a dictaturii ca putere a forţei pure, în detrimentul legii, duşmanul de clasă va fi zdrobit. Ca urmare, nemaiavând nicio raţiune de a exista statul va dispărea de la sine şi, adată cu el, vor dispărea violenţa şi supunerea”.

72 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 27.

73 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 28-30.

74 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 53.

75 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 53.

76 Berdiaev, Împărăţia, 64.

77 Berdiaev, Împărăţia, 64

78 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 54 -56.

79 Mein Kampf : „Nu întâmplător primele civilizaţii s-au născut acolo unde arianul a întâlnit popoare inferioare, pe care le-a subjugat şi supus voinţei sale. El a fost primul instrument tehnic în slujba unei civilizaţii pe cale de a se naşte”.

80 Mein Kampf: „… ceea ce face grandoarea arianului nu este bogăţia facultăţilor sale intelectuale, ci propensiunea spre dăruire de sine, spre a-şi pune toate aptitudinile în serviciul comunităţii”.

81 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 55-61.

82 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 64-65.

83 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 85-88.

84 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 94.

85 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 95.

86 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 106.

87 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 108-109.

88 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 111.

89 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 112.

90 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 118-119.

91 Miller, Enciclopedia, 366.

92 Foucault, A supraveghea, 57- 58.

93 Foucault, A supraveghea, 59 – 60.

94 Foucault, A supraveghea, 64.

95 Foucault, A supraveghea, 103.

96 J.M. Servan, în Michel Foucault, Naşterea închisorii, 158.

97 Abraham Lincoln

98 Miller, Enciclopedia, 156.

99 Miller, Enciclopedia, 153-160.

100 Sartori, Teoria, 52.

101 Sartori, Teoria, 195.

102 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 155.

103 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 160-162.

104 Sartori, Teoria, 377.

105 Miller, Enciclopedia, 654

106 Tofler, Powershift, 19.

107 Sartori, Teoria, 181.

108 Tofler, Powershift, 46-47.

109 Russell, Puterea, 322.

110 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 163.

111 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 165.

112 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 170.

113 Sartori, Teoria, 55.

114 Miller, Enciclopedia, 420-421.

115 Welzel, Christian, & Inglehart, Ronald. (2008). Democracy as Human Empowerment: The Role of Ordinary People in the Emergence and Survival of Democracy. UC Irvine: Center for the Study of Democracy, disponibil la adresa: http://escholarship.org/uc/item/3tj7c4bb

116 Miller, Enciclopedia, 134-136.

117 Sartori, Teoria, 99.

118 Miller, Enciclopedia, 705.

119 Jeffrey C. Isaac, Democraţia în vremuri întunecate, (Iaşi: Polirom, 2000), 37-38.

120 Sartori, Teoria, 144-145.

121 Miller, Enciclopedia, 50-54.

122 Sartori, Teoria, 181.

123 Sartori, Teoria, 181.

124 Moscovici, Psihologia socială, 200.

125 Sartori, Teoria, 414.

126 J. S. Mill, în Sartori, Teoria, 412.

127 Moscovici, Psihologia socială, 94.

128 Sartori, Teoria, 102-103.

129 Moscovici, Psihologia socială, 178

130 Moscovici, Psihologia socială, 180-182.

131 Moscovici, Psihologia socială, 183-194.

132 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 11.

133 Miller, Enciclopedia, 746.

134 Miller, Enciclopedia, 749.

135 John Gray, Cele două feţe ale liberalismului, 9.

136 Foucault, A supraveghea, 134.

137 Ikeda, Ken’ichi (2002), Social Capital and Social Communication in Japan: Political Participation and Tolerance. UC Irvine: Center for the Study of Democracy, disponibil la dresa: http://escholarship.org/uc/item/30x375qq.

138 Weldon, Steven (2003), Images of Nationhood and Tolerance of Ethnic Minorities: A Comparative Analysis of Western Europe. UC Irvine: Center for the Study of Democracy. disponibil la dresa: http://escholarship.org/ uc/item/4512h29j.

139 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 88.

Viața creștină fără compromisuri bisericești și morale văzută de Părintele Iustin Pârvu

Dogmele și morala creștină sunt cele două elemente care se împletesc într-un mod armonios în viața Bisericii sub adumbrirea lucrării lui Dumnezeu. Ele se contopesc într-o evlavie firească ce trebuie trăită de fiecare credincios în viața de zi cu zi. Ele s-au cimentat de-a lungul timpului în poporul român creștin, în omul de rând, dar care sunt și atacate foarte puternic de societate. Nu ne confruntăm doar cu o modernizare oarecare, ci cu o înstrăinare de Dumnezeu și o îndrăcire tot mai accentuată și mai atent implementată.

Provocările apocaliptice la adresa Bisericii și moralei creștine au fost exprimate cu un simț deosebit de practic de către Părintele Iustin. Din experiența sa mărturisitoare (chiar și în temnița politică de sub comuniști), din nevoința călugărească neabătută până la o vârstă foarte înaintată, dar și din rugăciunea și sfințenia vieții sale, linia pe care a trasat-o în termeni simpli și fără echivoc trebuie evocată mereu în conștiința noastră ca pe o moștenire de cel mai mare preț. Ecumenismul, modernismul, ateismul, controlul biometric, imoralitatea sunt doar câteva teme care au fost mereu pe limba marelui nostru duhovnic și pe care nu trebuie să le uităm.

La pomenirea a șapte ani de la trecerea sa la cele veșnice, rememorăm cuvintele Sfinției Sale și credem că Dumnezeu ne va ajuta și nouă să mergem pe calea mântuirii cu rugăciunile pe care le face din locașurile veșnice ale raiului.

Acolo unde e căldicel, nu e și Dumnezeu. Dacă Adevărul este Dumnezeu, atunci Dumnezeu este o prezență fără dubii și creștinul trebuie să-L mărturisească. De asta, creștinul ortodox să fie parte a Adevărului, Care este unul singur. Un creștin căldicel este mai periculos pentru o comunitate creștină decât un ateu, pentru că el e precum cameleonul care își schimbă concepția după cum bate vântul. Cu un creștin căldicel nu pleci la drum, că pe drum nu știi ce îți poate face, la ce să te aștepți de la el…!

Ce-i lipsește acestui creștinism confortabil?
Îi lipsește Crucea lui Hristos. Această povară te fixează în credință, te însemnează ca ales, te recomandă pentru mântuire.

Vorbim mereu de înnoirea Bisericii. Este posibilă o asemenea înnoire? Ce ar însemna asta?
– Sfântul Vasile cel Mare spune: „Foarte mult mă mâhnește faptul că, în vremea din urmă, a început a se neglija canoanele Părinților și s-a călcat severitatea bisericească. Mă tem ca nu cumva această neglijență să e întindă, încetul cu încetul, și să ducă la tulburarea tuturor treburilor bisericești…”. Și când e spusă asta? Cu aproape paisprezece secole în urmă! Oare azi nu tot asta spunem despre Biserica noastă? Înnoirea înseamnă pentru Biserica noastră reafirmarea principiilor instaurate de Iisus Hristos și de Sfinții Părinți. În fiecare primăvară natura reînnoiește, dar, în esența ei, rămâne aceeași. Biserica noastră poate să se reînnoiască numai prin eliminarea corupției din sânul ei, a luxului nemăsurat, a lipsei de măsură, a falsei credințe. Că mulți slujesc în Biserica lui Hristos cu Biblia cea falsă. Să eliminăm falsitatea și atunci reînnoim Biserica. În Biserica noastră vin generații după generații, de asta generația care are în primire acum Biserica trebuie să aibă grijă ca să primească sărbătorește pe cei care vin după noi. Să facă curat, să scoată lucrurile cele mai de preț ca să aibă aer sărbătoresc. Viața în Biserică este, de altfel, o sărbătoare continuă pentru creștinul adevărat. Asta e ca la școală, când vin școlarii cei mici, cei noi. Învățătoarea face curat, pune flori pe bancă, totul trebuie să fie atrăgător…! Ce ar însemna ca învățătorul să îi sperie pe școlari, în loc să le arate calea învățăturii? Așa e și în Biserică, totul se înnoiește cu fiecare generație, dar pe trunchiul Tradiției.

Se vorbește de o „religie a viitorului”. Se poate vorbi de așa ceva din perspectiva Bisericii Ortodoxe?
Biserica noastră, fără Sfânta Tradiție Ortodoxă, este fără substanță, fără viitor. Iar Sfânta Tradiție Ortodoxă cuprinde toate aspectele care țin de evoluția creștinului, de la societate la familie, de la problemele vieții la trecerea la Domnul… Biserica viitorului este una singură, și este Biserica dintotdeauna, cea întemeiată pe Hristos.

– Auzim de slujbe ecumenice, prin Europa, prin America… Ce părere aveți?
– Ei, e vorba, de fapt, de slujbe protestante la care se dă un pic de culoare catolică și se trage un amin ortodox. Dar acolo e, de fapt, o capcană pentru creștinii din ramurile principale.

(Din cartea Adrian Aluigheorghe, Semnele vremii noastre: 7 întâlniri cu Părintele Iustin Pârvu)


Ceea ce am observat în viaţa poporului nostru creştinesc că e foarte înclinat în momentele de nemulţumire spre ocară, spre blestem, înjurături, răutăţi care pun la încercare viaţa sufletească de familie, societate şi neam. M-am oprit foarte mult la unele cazuri care aproape m-au uimit de ce urmări poate să aibă un blestem.

Acum câţiva ani la Mănăstirea Bistriţa au intrat vreo cinci persoane purtând în braţe o fetiţă de 15 ani. Nu s-au aşezat bine pe băncuţa unde se aşezau credincioşii şi o criză puternică o ia pe fetiţa aceasta. Încordări, strigăte, spume la gură… s-a zbătut aproape cinci minute după care s-a liniştit şi a rămas într-o stare de agonie, de lipsă de control. Ca de obicei, i-am întrebat pe creştini de când e boala, am cercetat care sunt cauzele de unde vine nenorocirea aceasta şi spun ei că se chinuie aşa de 12 ani, chiar de la naştere. Aşa cum se întâmplă în familie, unii preferă un naş, tata preferă alt naş şi de aici se nasc nemulţumiri şi neînţelegeri în familie. Din discuţiile pe care le-au avut cei doi soţi tabăra mamei a biruit pe cea de partea soţului. Foarte revoltat, ieşind cu copilul naşii la botez, a rostit un blestem adânc şi rău-făcător: „Să fiţi voi cu tot cu copil ai celui rău”. Ei bine, chiar la botez, tocmai când îi făceau scăldătoarea, l-a luat prima criză. Au umblat pe la toate mănăstirile, au făcut rugăciuni, exorcisme, Sfinte Maslu, Împărtăşanie… Şi de 12 ani aşa se chinuiesc părinţii aceştia. La 10-15 minute o criză; 10-15 minute – altă criză. Aşa de dese; şi noaptea, şi ziua. Era numai piele şi os. O purtau pe braţe. Şi le-am recomandat părinţilor să facă o spovedanie mai amănunţită… Copii n-au mai putut avea. Era cel mai mare canon posibil să aibă zi şi noapte chinul acesta. Aceasta a fost prima fetiţă şi singura. Am mai ţinut legătura încă un an, a venit revoluţia, eu am plecat de la Mănăstirea Bistriţa şi n-am mai avut nici o ştire despre viaţa lor. Ceea ce s-a mai ameliorat a fost doar că n-o mai lua în timpul zilei, ci numai noaptea. Copilul nu era în stare de nimic; era numai în funcţiile biologice. Tatăl era un bărbat de o căinţă extraordinară, dar nu s-a rezolvat problema; doar că au încetat din crizele acestea şi o luau doar noaptea, 2-3 ore.

Toate lucrurile acestea au adus aşa de mult viaţa noastră, a creştinilor, într-o banalitate. Iată, vin aşa de mulţi tineri care nu pot să nască copii. Sigur că sunt şi multe păcate grele, fie că au avut, fie că n-au avut întreruperi de sarcină; unii care, după cum se obişnuieşte în societatea aceasta modernă, îşi fac calcule când să facă copii: după ce-şi iau maşină, îşi iau mobilă, pleacă în străinătate… „Să facem vreo 2-3 ani prin străinătate şi după aceea să avem şi un copil”. Adică tocmai ce este mai important, scopul familiei, lăsat pe ultimul plan. „suntem căsătoriţi de 12 ani şi nu putem să avem copii…” dar mă duc iarăşi şi prin copilăria noastră. La orice nemulţumire mamele (sau vecinii) se adresează copiilor: „Seca-ţi-ar sămânţa!”. E un blestem care are foarte multă importanţă în viaţa de familie a acestor oameni pe parcurs, pentru că se întâmplă aidoma lucrurile acestea. Este aşa de interesantă unitatea aceasta de familie, tată-mamă-copil, soţie-soţ.

Îmi povestea o femeie zdrobită sufleteşte. O întreb: „Care-i durerea?”. „Părinte, sunt în mare durere sufletească, mi-a murit soţul, l-am înmormântat acum 2 săptămâni şi mă simt vinovată de moartea lui. Era un bărbat care mă necăjea foarte mult. 9 ani de zile cât am trăit cu el n-am avut un an de zile de linişte, de bucurie în familie. Veşnic beat, veşnic înjurături. Viaţa – un iad. Viaţa de familie a fost un chin. Dar, cu toate acestea, îmi pare rău de ceea ce am spus într-una din zile: ‘Pe unde-ţi intră fumul de ţigară şi băutura, pe acolo să ţi se usuce tot; să nu mai poţi bea, să nu mai poţi fuma’. Şi”, spunea mai departe, „după 5-6 luni bărbatul meu începe să slăbească, o durere şi o tuse seacă în gât, durere care se accentua din ce în ce mai mult. Tusea, iarăşi, îl ţinea câte o jumătate de oră pe noapte. A încetat băutura; s-a accentuat tot mai mult durerea… în cele din urmă, când nu mai putea să înghită, se duce la medic să vadă ce-i cu el. Face analizele; îi spune medicul: Ai un cancer destul de grav şi-i în formă de metastază. Îţi spun direct ca să ştii ce ai de făcut. Vine omul acasă, descurajat. A mai ţinut ceva regim, tratamente, dar n-a mai durat decât câteva săptămâni şi s-a curăţat”.

Iată, aici este şi bătaia lui Dumnezeu din lipsa de chibzuinţă; patima, lăcomia, dezordinea morală, necredinţa, neascultarea, nerespectul, negrija de viaţa sufletească ajung la deznodăminte nefericite. Asta o spun din mai multe cazuri pe care mi le-au spus creştinii.

Iată şi un alt caz, întâmplat la Mănăstirea Secu. Era pe atunci părintele care se ocupa cu administraţia mănăstirii, Părintele Vladimir, un călugăr foarte bun şi credincios la avutul mănăstirii. Ţinea cu dinadinsul să nu se irosească din munca oamenilor care erau salariaţi şi a personalului mănăstirii. Unul din credincioşi, care slujea Mănăstirea de vreo 10-15 ani, un om în plinătatea vârstei – îmbătrânise el pe la mănăstire – l-a supărat pe părintele; îşi dosise el ceva. Părintele econom se duce la Domnul, bătrânul se îmbolnăveşte şi el datorită vârstei şi bolii, s-a uscat de pe picioare, nu se ştia ce-i cu dânsul. Rudele îl duc în toate părţile, pe la Mănăstirea Neamţu, pe la Agapia Veche, unde era Părintele Eftimie, mare duhovnic al timpului. Îl spovedeşte, fac molitfe, Sfinte Maslu, dezlegări – nimic, nici un rezultat. Ajunsese să nu se mai poată mişca. Vara au dat nişte infecţii în corp. Stă Părintele Valeriu, un preot de la Cucuieţi, Bacău, un duhovnic cu multă răbdare şi iscusinţă – îl spovedise de nenumărate ori – şi întreabă cu tot dinadinsul: „Ce-ţi mai aduci aminte? Poate ai avut de-a face cu Vladimir al nostru? Sau poate cu părintele stareţ? Cu Părintele Ciprian?” – cu părinţii care fuseseră stareţi, economi… El prinsese vreo 3-4 în timp ce stătuse pe acolo. „Părinte, ce să zic, ştiu eu? Odată am avut de-a face cu Părintele Vladimir. O fi un blestem, oare? Cică ‘să nu mori până ce nu te-oi ierta eu, până ce nu vei fi iertat de mine; să nu mori!’. Mi-amintesc odată că mi-a zis când era el necăjit. Că eu ce făcusem? Luasem şi eu o bucată de caş să o duc la copii. Bucata aceea de caş era pregătită de mănăstire să o ducă undeva. Şi, când vine de la stăreţie – nimic. Întreabă pe cei de acolo – nici unul nu ştie, habar n-are. ‘Măi, cum, dacă voi sunteţi aici şi eu nu m-am dus nicăieri, decât până la bucătărie? N-am lipsit de-aici, oameni străini n-au fost. Numai tu ai făcut treaba asta’. Atunci părintele Valeriu îl pune într-o căruţă şi, de la Vânători, de la familia lui, îl aduce până al mormântul Părintelui Vladimir. Cu lumânarea în mână l-a adus acolo şi i-a pus lumânărica la cap şi i-a spus: „Părinte Vladimir, iartă-mă, iartă-mă şi mă dezleagă!” Când s-a întors acasă, i-am făcut un Sfântul Maslu pentru multe altele pe care le făcuse înainte, l-am împărtăşit. Liniştit, bucuros, s-a despărţit de toţi ai casei cu iertare… Iată un exemplu de blestem al unui părinte duhovnicesc asupra creştinilor.

Ne dăm seama ce importanţă are cuvântul preotului şi ce osândă este pe creştinul care numai supără pe un preot. Nu mai este respect pentru omul care lucrează cele dumnezeieşti şi frica pe care trebuie să o avem faţă de preot, care este singurul om care te pune în raport cu Dumnezeu şi te scoate din toate primejdiile trupeşti şi sufleteşti şi te ajută prin spovedanie, prin dezlegare, prin harul pe care-l poartă el. Fără el nu există mântuire. Unde este preotul acolo este şi Biserica, unde-i Biserica, acolo este şi preotul.

Vorbele noastre au urmări. Dar urmările pot fi şi bune, atunci când punem dragoste în ceea ce spunem. Tot la Mănăstirea Bistriţa, o familie care nu avea copii de 12 ani vine la Părintele Marchian. O doamnă destul de iscusită şi o creştină bună; se plânge: „N-avem urmaşi, toată osteneala noastră este zadarnică pentru noi. Cine va veni la mormântul nostru să aprindă un pai de lumânare?”

Eram pe bancă, stăteam împreună cu părintele şi am ascultat tot dialogul acesta între părinte şi femeie. Şi Părintele Marchian bătrânul, pe lângă sfaturile pe care i le-a dat, i-a zis: „Dumnezeu să te binecuvinteze, fată-hăi, şi să vii cu un copil să ţi-l botezăm aici la mănăstire!” A trecut cam un an şi jumătate sau doi ani. Cine intră în chilia mea? Doamna în vârstă de 43 de ani cu pruncul ei în braţe. „Părinte, mă mai cunoaşteţi cine sunt eu?” „Doamnă, nu ştiu. Vă rog să-mi spuneţi.” „Eu sunt cea care am vorbit cu Părintele Marchian pe bancă şi erai şi Sfinţia ta acolo şi ascultai. (Între timp părintele murise). M-am dus, am fost la el, i-am aprins lumânări, am să-i fac chiar un parastas, dacă vreţi să mergeţi în biserică, am adus o colivă; să mulţumesc lui Dumnezeu, Sfintei Ane şi Părintelui cu a cărui binecuvântare am mers cu convingere. Am plecat de la mănăstire, tot timpul parcă am simţit o plinătate sufletească şi că eu trebuie să am prunci”. I-a dat Domnul după inima ei.

Aş vrea să mai dau un exemplu din lumea mare, a domnitorului Radu, care a avut un conflict cu Sfântul Nifon, Mitropolitul Ţării Româneşti. Bogdan, un vornic al lui Ştefan Voievod pleacă din Moldova, intră pe sub pielea lui Radu cel Mare, lasă soţia lui în Moldova cu cinci copii şi o ia pe sora domnitorului. E chemat de Sfântul Nifon şi-i atrage atenţia asupra păcatului. Şi se duce la Radu şi-i spune: „Uite c-am fost chemat de Sf. Nifon şi…”. Radu s-a supărat tare pe Sf. Nifon şi-l exilează (pentru a treia oară, după ce mai fusese de două ori exilat din scaunul patriarhal de Constantinopol). El pleacă în Sfântul Munte la M-rea Dionisiu. Dar, înainte de plecare, aruncă un blestem asupra lui Radu cel Mare, a domnitorului: „Blestem va fi peste capul tău şi a neamurilor tale! În mari suferinţe şi-n dureri şi multe nevoi au să cadă asupra ţării tale. Atunci mă veţi căuta, dar nu mă veţi mai găsi”. În ţară se produc multe tulburări, Radu cel Mare se îmbolnăveşte, trimite la Sfântul Munte să-l aducă să-şi ceară iertare, dar murise. Era îngropat la M-rea Dionisiu, unde-şi petrecuse anii în linişte şi rugăciune. Mai târziu, Neagoe Basarab, care era un teolog oarecum, din familia Craioveştilor, şi care avea multă evlavie la Prea Sfinţitul Nifon, voia să împace cumva lucrurile. Pentru că şi după ani şi ani din mormântul domnitorului ieşeau viermi pe lespedea mormântului lui. Asta era dovadă că blestemul îl urmărea. Neagoe Basarab ajunge până la Sfântul Munte şi aduce capul Sfântului. Privegheri de noapte, slujbe frumoase… şi iată ce i se descoperă: Radu cel Mare faţă în faţă cu Sf. Nifon într-o lumină strălucitoare, în care era sfântul, iar celălalt parcă într-un nor întunecat şi din osemintele sfântului curge ca o aghiazmă, sfântul mir peste trupul domnitorului, care se luminează şi el, semn de iertare, de tămăduire a domnitorului.

Iată şi aici un exemplu pentru noi, credincioşii, ce înseamnă pentru ţară un conducător creştin şi unul ticălos. O conducere ticăloasă, fără Dumnezeu, fără lege morală, fără harul lui Dumnezeu atrage peste popor şi peste capul ei tot blestemul şi toate urgiile. Dacă astăzi poporul acesta trăieşte atâtea şi atâtea lipsuri şi suferinţe până să se renege şi existenţa noastră istorică şi spirituală nu este alta decât vinovăţia acestor fărădelegi a celor mari, care se reflectă asupra celor mici; aşa ca-n viaţa de familie: dacă un tată e blestemat, un tată e pătimaş, necreştin, necredincios, cu toate patimile şi urgiile, copiii vor vedea aceeaşi soartă, acelaşi blestem, aceeaşi suferinţă, pe care o lasă tatăl ca moştenire fiilor lui. Iar poporul merită de cele mai multe ori soarta pentru că tolerează aceste fărădelegi şi e un popor întunecat, la rândul lui, pentru aceleaşi păcate moştenite şi duse mai departe şi nu se poate ridica la un nivel mai înalt decât al stăpânului, cum e şi zicala: „Cum e turcul şi pistolul; cum e stăpânul, aşa-i şi sluga”. Peste aceste lucruri mai este şi o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru ca prin această pedeapsă popoarele sau poporul să se înţelepţească, să se lumineze, să se ridice, cu timpul, să-şi revină la chemarea pe care o are el în istoria pe care o parcurgem.

(Articolul intitulat Blestemul, din revista „Glasul monahilor, nr. 3/2004)


– Părinte, am ajuns într-un nou post al Paștelui, în așteptarea învierii noastre spirituale și sufletești, odată cu Învierea Mântuitorului. Cum se simte pulsul creștinătății românești, din scaunul de duhovnic?
– Frate dragă, este o vreme de pustiire a neamului, când familia este risipită, școala disprețuită și Biserica atacată. Se poartă avortul și divorțul. Cele mai ascuțite minți și cele mai pricepute brațe merg după slujbe mai bine plătite în străinătate. Copiii își află modele, nu în sfinți și eroi, ci în vedete de televiziune și în afaceriști ticăloși. Toate acestea nasc drame. Duhovnicul trebuie să le știe tămăduirea, dar nu poate face nimic, dacă în creștin nu există convingerea că avem o viață pentru Hristos, nu pentru a ne face de cap. Sperăm că Dumnezeu nu ne va lăsa, așa cum nu ne-a lăsat în toate vremurile grele, când Biserica noastră a fost prezentă în mijlocul poporului.

– Sunteți asediat de credincioși. Spovediți și câte 12 ore pe zi. Cum rezistați sub avalanșa de păcate care vi se aduc în chilie?
– Ei, parcă eu le primesc păcatele (râde). Nu le iau deloc, le lasă ei aici… Trebuie să ai conștiința misiunii, dacă stai în scaunul de spovedanie, și încredințarea că Dumnezeu e lângă tine și nu te lasă să cazi sub povara răutăților acestei lumi.

– Spuneți că Biserica este atacată. De ce?
– Este știut că Biserica a fost întotdeauna forța și rămâne forța unui stat. De aceea, dușmanii statului român încearcă să paralizeze Biserica. Nu mă refer doar la străini, ci și la românii care lovesc credința noastră. Vedeți scandalul icoanelor din școli sau vânzoleala din jurul legii cultelor. Credința poporului român a fost mult încercată și ortodoxia a trecut prin multe persecuții. Numai că acum, prigonirea Bisericii îmbracă altă formă. Vrăjmașii vin cu „drepturile omului”, cu „libertatea de conștiință”, după care se ascunde imoralitatea cea mai mare. Ținta este distrugerea neamului. Și suntem atacați în ce este mai profund în noi: credința strămoșească. S-au găsit oameni care să apere icoanele, dar această bătălie nu e totul, ci doar un semn a ceea ce va veni.

– De ce este atât de important sa rămână icoanele în școli? În absența credinței, o icoană pe un perete nu stârnește nimic în sufletul omului. Biserica nici nu pierde credincioși, dacă dispar icoanele din clase, nici nu câștigă alții, dacă icoanele sunt păstrate în școală…
– Icoana este martoră a tuturor nevoilor și durerilor acestui neam. Icoana știe cine a pătimit și cine a trădat neamul românesc. Și nimeni nu are dreptul sa ne-o ia. Este ca și cum ne-ar lua ochii. Se tot vorbește de statul laic. Dar statul e o vorbă goală, dacă ignorăm oamenii care îl alcătuiesc. Statul suntem noi, cei aproape 90 la sută ortodocși. Pe iconoclaști îi deranjează icoanele pentru că ele sunt o formă de mărturisire a credinței, tăcută, discretă, dar limpede. Icoana de pe pereții școlilor este răspunsul tineretului român la dragostea lui Dumnezeu. Icoana este o fereastră către Hristos Dumnezeu și către Sfinții Lui. Icoana este cea mai bună formă de educație, este o învățare a iubirii. Civilizația betonului nu poate oferi o soluție de educație pentru tineret. Numai credința îl poate ajuta în viață, îl poate dumiri pe tânăr. Iar icoana este o expresie a credinței. Ca să nu mai vorbim despre icoanele făcătoare de minuni, care sunt mărturii neîndoielnice ale iubirii lui Dumnezeu față de om. Iar România este plină de astfel de icoane. Și-apoi nu trebuie să îngăduim un precedent primejdios, fiindcă mâine, poimâine, câțiva atei obraznici ne vor cere sa scoatem și crucile de pe morminte.

– Credeți că se vor înmulți atacurile asupra credinței?
– Da, dar o să ne ținem și noi tare, o să dăm răspuns.

– Sunt în Biserică oameni care să ducă această luptă?
– Este o mare lipsă de oameni cu forță teologică și cu discurs pătrunzător. Nu mai avem un Stăniloae, un Galeriu, un Calciu… Dar se va găsi cine să se opună atacurilor. Vin acum tineri foarte promițători, și preoți, și laici.

– Mulți dintre oamenii tineri, altminteri credincioși, se plâng că viața modernă, alertă și obositoare, nu le mai dă răgaz pentru trăirea credinței. Nu mai țin posturile, lipsesc duminica de la biserică…
– Se întâmplă așa nu pentru că n-ar fi destul timp sau pentru că n-ar avea suficientă putere, ci pentru că n-au o convingere despre lumea cealaltă. Dacă ar fi convinși că dincolo îi așteaptă chinurile veșnice sau bucuria veșnică, ar depăși orice barieră. Au timp pentru fumat, pentru băut, pentru televizor, pentru calculator, nu și pentru post și rugăciune. Sfântul Apostol Pavel spune că nu atât lupta împotriva sângelui și a cărnii va fi grea, cât mai ales lupta împotriva duhului întunericului, care stăpânește veacul. Nu ne e greu să ne înfrânăm dacă avem credință.

– Care ar fi semnul convingerii asupra lumii de dincolo?
– Să fii pregătit de moarte. Părintele Cleopa te întreba mereu: „Ești pregătit de moarte?”. Și cei mai multi îi răspundeau că nu. Atunci el zicea: „Pregătește-te! Mori mâine!”. Adică voia să spună că trebuie să fii gata pentru judecată în orice clipă. Dar omul modern nu mai are convingerea că Dumnezeu este prezent, că totul e în mâinile Sale. Nu e pregătit de moarte și se teme de ea. Dacă am fi convinși de existența lui Dumnezeu și, deci, a lumii de dincolo, n-am avea frică de moarte. Așa se explică eroismul înaintașilor noștri, al celor care au murit în prigoanele anticreștine ori pe câmpul de luptă, ori în închisori. Ei credeau în Dumnezeu și nu se temeau decât de judecata Lui. I-au păzit poruncile și au mers bucuroși la moarte. Acum, avem un gol de eroism în românii cu vârste cuprinse intre 20 și 45 de ani. E o mare lipsă de mărturisire și implicit de eroism aici.

– De ce credeți asta?
– Păi, e limpede, pentru un câștig material, o poziție mai bună în societate, tinerii de azi fac orice compromis. Nu toți, dar majoritatea sunt robii materiei și ai măririi goale. Au căzut în mrejele unei structuri drăcești, care le gâdilă orgoliul, care îi încântă cu tot confortul. Și cei care se lasă gâdilați și încântați nu-și mai păzesc simțurile, ci devin sclavii lor.

– Ce-i de făcut?
– Ar trebui sădite în sufletul tineretului modestia, prețuirea adevăratelor valori, respectarea unei ierarhii a valorilor, iubirea pentru părinți, dorul după un rost mai înalt decât satisfacerea propriului pântec. Într-un cuvânt, românul trebuie întors la Hristos. Biserica ar trebui să dea tonul. Aici e nevoie de o adevărată elită, care să formeze generații de romani creștini. Politica să nu se bage în școală. La noi, politicul e vârât în școală pentru a forma omul manevrabil, slab, care nu are nici o legătură cu Adevărul. Ar trebui acționat asupra mamelor, căci mamele au un rol covârșitor în educația copiilor. Să reconsiderăm familia, să readucem în prim-plan valorile familiei creștine. Numai asta, și-ar fi destul.

– Familia și Biserica nu-i pot suplini pe dascăli, iar învățământul românesc trece printr-o criză prelungită…
– Salvarea ar putea veni de la școlile particulare. Aici se va vedea cât din poporul român mai este sănătos sufletește și cum se mobilizează în caz de nevoie. Pentru că va trebui ca oameni cu dare de mână și intelectuali creștini să se adune și să fondeze școli laice, dar în care să se dea o educație în spirit creștin. Și nici așa nu se vor salva masele largi, dar o familie câștigată pe calea dreaptă e foarte mult în economia dumnezeiască. Vor veni vremuri și mai grele. Prigoanele, pușcăriile, schingiuirile și tot calvarul îndurat de noi în timpul comunismului au fost ușoare pe lângă ce va urma. Și va fi foarte greu să-ți menții credința și s-o treci generațiilor următoare, aproape la fel de greu ca acum 2000 de ani.

– Ce ne amenință atât de rău?
– Păi, iacătă, globalizarea vine ca un buldozer care strivește totul înaintea lui. Și, odată cu globalizarea, erezia ecumenismului, pofta pentru consum prostesc peste nevoie… Am aderat la Uniunea Europeană… Am zis cândva: intrarea în UE este ieșirea din Ortodoxie. Dar revin și zic: depinde de noi să nu lepădăm deodată credința. Ca și o haină, nu o dezbraci dintr-o mișcare, mai întâi scoți o mânecă, apoi cealaltă. Până atunci, s-ar putea ca poporul să se deștepte. Dacă nu ne vom așeza genunchii la pocăință, dragii mei, nu vom reuși nimic. Dacă ne vom ruga însă cu râvnă, dacă ne vom osteni în rugăciune, Dumnezeu va face ca totul să fie posibil. Și toate aceste încercări, globalizare, ecumenism și cine știe care altele, toate vor fi spulberate de forța rugăciunii.

– Nădejdea mirenilor este că marii duhovnici ne vor îndruma…
– Ei, marii duhovnici… Dacă am ști ce impresie are Dumnezeu despre marii duhovnici… (râde). Noi n-am avut duhovnici așa cum vremea a cerut-o. Și de-aia poporul a căzut.

– Aveți o viziune destul de pesimistă despre societatea românească…
– Nu e pesimistă, e realistă. Să ne rugăm lui Dumnezeu să naștem eroi; cum erau înainte mamele, nășteau copii pentru martiraj, parcă ar fi crescut lanuri de grâu pentru a face anafură. Nu mai putem să ne ridicăm fără jertfă; nici economicul, nici politicul nu vor rezolva nimic fără oameni de jertfă. Tot creștinismul e o jertfă; post și rugăciune – care sunt oarecum îndrăzneala noastră către Dumnezeu. Cu acestea poți cuceri cerurile. Nădejdea, alături de credință și de iubire, sunt, nu-i așa?, cele trei fire nevăzute care ne leagă de Dumnezeu. Așa încât speranța nu trebuie să moară. Dar eu cred că, dacă nu trăiești credința așa cum trebuie, ai slabe șanse de mântuire. Păi, cum să mergi și cu Dumnezeu, și cu Mamona?

– Ca duhovnic, simțiți în preajma marilor praznice, așa cum e Paștele, că se mai îmbunează omul?
– Când duhul de sărbătoare, adică de credință în Înviere și, deci, în Hristos, se află în om în tot anul, el există și azi, când omul vine la mine. În cine n-a fost, rar se întâmplă să fie de Paști sau de Crăciun. Ei bine, în marile posturi, cel care vine la spovedanie, care încearcă să-și curețe păcatele, își mai smerește sufletul, e mai predispus la fapte bune, dar nu e neapărat și mai tare în credință. Frate, credința nu e sezonieră! Nu stă tot anul în altă parte și vine la noi în suflet doar de Paște și de Crăciun! Credința e vie în tine mereu și o știi prezentă după cum te porți. Dacă ești modest, cu dragoste de oameni, săritor la nevoie, postești, te rogi, vii la Liturghie înseamnă ca ești pe calea cea bună. Dacă nu, poți încerca să recuperezi de sărbători, dar mă îndoiesc că vei reuși.

– Care a fost cel mai frumos Paște pe care l-ați petrecut?
– N-am trăit o sărbătoare, n-am trăit o Liturghie, n-am trăit un moment din tot cultul nostru ortodox cum am trăit Paștele din 1951, în mină la Baia Sprie. A fost cel mai frumos Paște din viața mea. Suferința ne-a luminat inimile și ne-am putut bucura cel mai mult de Învierea Domnului. Eram peste 400 de deținuți politici aduși din trei închisori: Aiud, Gherla și Galați. Administrația ne dădea o mâncare ceva mai bună, ca să putem munci în mină. Dar în postul Paștelui am postit tare, am refuzat aproape toți mâncarea bună. Cum v-am spus, rugăciunea și postul sunt două aripi care te înalță către Împărăția Cerurilor. În postul acela, toate frământările, certurile și tensiunile dintre noi s-au stins. Deși era pază strașnică, ne-a ajutat Dumnezeu și am adunat, unul câte unul, mai multe sfredele cu care spărgeam muntele, pe mărimi, și le-am pus sub o boltă. Erau dintr-un oțel nobil și aveau un sunet ca de clopot, fiecare cu alt glas, după mărime, când le loveai cu un metal. În noaptea de Paște, când să ieșim din șut, ne-am adunat cu toții și am început sa cântăm „Hristos a înviat!”. Unul dintre noi trecea o vergea de metal peste sfredelele acelea care se auzeau ca niște clopote de cleștar. Ortodocșii eram majoritari, dar erau printre noi multi greco-catolici, romano-catolici, protestanți, chiar și musulmani și mozaici. Cu toții am cântat atunci „Hristos a înviat!”. A fost cutremurător. Gardienii au încremenit, nu îndrăzneau să ne oprească, se temeau de o revoltă. După aceea, pe grupuri, plecam în colivie – așa-zisul lift – sus, la suprafață, cântând toate cântecele de Paște, binecuvântări și imnuri, fiecare ce știa. Am mers la baie și apoi la masă cântând. Cei mai mulți am refuzat să mâncăm, deși masa era plină de bunătățuri, special aduse ca să ne câștige. Și am cântat toată noaptea. Ne-au lăsat în pace, credeau că suntem fanatici și că ne vom răzvrăti.

– De ce ați refuzat mâncarea?
– N-aveam nevoie de concesii din partea lor. Apoi au pus lacăte pe barăci și nu ne-au mai dat drumul de-acolo trei zile. Cercetau să vadă cum a fost organizată „conspirația”. Apoi ne-au scos afară. Comandantul ne-a spus cu glas ușor, parcă să nu ne supere: „Aici o să vă putrezească oasele”. Peste încă trei zile, a venit și un avertisment mai dur. Părintele Șerban, din Galați, care era de serviciu la bucătărie, a fost împușcat în timp ce ducea gunoiul, sub pretextul că ar fi vrut să fugă. A fost modul lor de a ne spune că orice moment de demnitate este pedepsit.

– În închisorile comuniste au fost martirizați mulți creștini. Mă gândesc la Părintele Daniil – Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu sau Valeriu Gafencu – cel supranumit Sfântul Închisorilor. În biserica acestei mănăstiri sunt cinstite, ca moaște, oseminte din groapa comuna de la Aiud. De ce nu sunt canonizați pe cei uciși pentru credința lor?
– Cine să-i canonizeze? Cei mai mulți dintre sinodalii noștri n-au nici un fior când aud de astfel de jertfe. Nu-i preocupă, nu-și bat capul să le înțeleagă și nu cred în sfințenia acelor oameni, care au murit pentru Hristos.

– Părinte, am vrea să încheiem interviul în mod optimist, așa cum se cade în așteptarea Paștelui. Avem vreun motiv de optimism?
– Da, fără îndoială: Maica Domnului. Rugăciunile către Sfânta Fecioară primesc întotdeauna răspuns.

sursa: Părintele Iustin Pârvu: „Cu post și rugăciune cucerești cerurile”

Comunicarea strategică şi modelul Steer/Tănase de decredibilizare a naraţiunilor neoficiale

Comunicarea strategică este un instrument de modelare a percepţiilor publicului cu privire la chestiuni de importanţă pentru factorul de putere. Ştim astăzi că Grupul de Comunicare Strategică, a cărui componenţă este secretă, guvernează activitatea de informare a publicului despre efectele pandemiei Covid19, că a fost abilitat să ceară închiderea unor situri şi bloguri, că urmăreşte să combată fenomenul fakenews ş.a.m.d. În latura practică, ceea ce contează, este conservarea legitimităţii şi credibilităţii autorităţilor şi obţinerea unui grad cât mai ridicat de conformare publică faţă de dispoziţiile acestora.

În raport de această temă, urmează să formulez o serie de speculaţii pe care vă rog să le primiţi sub beneficiu de inventar.

Aşadar, este cunoscut conceptul de naraţiune oficială, prin aceasta înţelegându-se o sumă de date şi informaţii corelate într-un context explicativ care sunt validate de autoritate în scopul de a-şi spori puterea. Naraţiunea oficială nu se suprapune peste conceptul de adevăr obiectiv, ci reprezintă un cadru de interpretare a situaţiei de fapt care asigură maximum de legitimitate, credibilitate şi de putere a statului. Orice îndepărtare a naraţiunii oficiale de adevărul obiectiv, sau de o naraţiune concurentă care este acceptată de public ca fiind (mai) adevărată, conduce la pierderea de credibilitate de către autorităţi, la o criză de legitimitate pentru măsurile adoptate care, mai departe, degenerează într-o criză de putere.

Comunicarea strategică urmăreşte să cultive un capital de încredere şi obedienţă controlând discursul public şi piaţa ideilor care alimentează conversaţia publică. În această activitate, fiecare element se bucură de o anumită marjă de credibilitate iar scopul operatorului este să „jongleze” cu acest capital de credibilitate, controlând şi multiplicând activele de comunicare, astfel încât să protejeze dinamica discursivă ideală şi să avanseze interesele autorităţii în condiţii de maximă legitimitate publică.

Dacă despre îndemnul de a ne informa din surse oficiale sau consacrate (afiliindu-ne naraţiunii oficiale), am auzit mult prea des în ultima perioadă, despre cealaltă componentă a comunicării strategice, adică despre controlul naraţiunilor concurente se vorbeşte prea puţin, deşi aceasta este esenţa comunicării strategice. Explicaţia este simplă, factorii de putere au un plafon maxim de credibilitate pe care îl pot atinge, plafon care însă nu este suficient pentru a asigura securitatea operaţională în timp de criză. Cu titlu de exemplu, indiferent de persoana primului ministru şi de partidul din care acesta provine, încrederea publică de care un premier se poate bucura în România rămâne destul de scăzută, fiind ostatic gradului scăzut de încredere pe care cetăţenii sunt dispuşi să-l investească în această funcţie publică. Or, dacă plafonul maxim de încredere în autorităţi este scăzut în mod natural sau dacă este menţinut la cote superioare, de plutire, doar pe cale artificială, neexistând resurse suplimentare pentru creştere, devine de importanţă crucială să fie controlate sursele de generare a naraţiunilor concurente de la baza piramidei. Într-o societate cu niveluri scăzute pentru plafonul de încredere colectivă în autorităţi este obligatorie politica de dezbinare a actorilor autonomi de la firul ierbii, politica de ocupare a spaţiului public cu persoane controlate, de confiscare a temelor de interes, de infiltrare a grupurilor neafiliate etc.

Ca regulă generală, cu cât există mai multă încredere în instituţii şi în politicile generate de acestea, cu atât mai liberă este lăsată societatea la firul ierbii, dat fiind că activitatea necontrolată nu este aptă să perturbe buna funcţionare a statului, nici măcar atunci când este vorba despre crize de mare gravitate. Dimpotrivă, acolo unde încrederea publicului în autorităţi este foarte scăzută, statul poate ajunge inclusiv la un control „om cu om”, control care, până de curând, era extrem de costisitor din punct de vedere social, economic, politic şi cultural.

Dar până la controlul individual imediat, care operează punctual cu privire la un număr limitat de persoane, controlul ideilor aflate în circulaţie şi ierarhizarea lor valorică reprezintă principalul instrument de control al societăţii. Nu mai este nevoie să controlezi „om cu om” dacă sunt controlate sursele intelectuale şi puterea ideilor.

În România, puterea ideilor care compun naraţiunile concurente este degradată prin mai multe căi, delegitimare, decredibilizare, distorsionare, înfierare, ignorare, intoxicare, scoatere din context, supra-expunere, minciună ş.a.m.d. Încadrarea (framing) reprezintă un concept esenţial în comunicarea strategică şi se referă la cadrul moral de apreciere a stării de fapt. Dubla măsură mediatică, invocată des, se referă tocmai la această încadrare de perspectivă morală a faptelor sau opiniilor relatate.

Lăsând deoparte divagaţiile pretins teoretice, aducem în atenţie unul dintre cele mai clare şi ilustrative cazuri de control al naraţiunilor concurente, realizat printr-un joc mediatic desfăşurat între Mihai Gâdea şi actriţa Carmen Tănase, care a fost ulterior viralizat în spaţiul online şi tv românesc.

În esenţă, vorbim despre lucruri mari spuse de persoane fără putere, fără legitimitate, fără capacitatea de a coaliza. Această tactică este îndeobşte folosită atunci când idei marginale capătă vizibilitate mainstream prin intermediul unei persoane nepotrivite, unui vector de comunicare inadecvat. În cazul de faţă, actriţa Carmen Tănase îşi însuşeşte toate, repetăm, toate bornele naraţiunilor neoficiale despre Covid19 într-un dialog purtat cu Mihai Gâdea, care la rândul său îşi atribuie distanţarea critică a prietenului circumspect, care s-a informat din surse primare, care s-a deplasat la faţa locului/în spitale, care apără modalităţi legitime de prelucrare a datelor confidenţiale, care interpelează şi verifică temeinicia opiniilor concurente.

Dialogul este, în opinia mea, unul studiat, mai pregătit decât se obişnuieşte în astfel de cazuri, şi cred că va rămâne un caz de manual de controlare a naraţiunilor concurente şi de orientare a percepţiei publice. În esenţă, ceea ce e important de reţinut din poziţia actriţei Carmen Tănase este că formulează o profeţie care sporeşte temerea pentru viitor şi, în acelaşi timp, achiesează la ideea că, deşi există multe neclarităţi şi lucruri ciudate, acestea au la bază o reacţie mult exagerată a autorităţilor naţionale şi internaţionale, dar despre care nu se poate arăta că este de rea-credinţă. Opinia mea este că, dimpotrivă, proba relei-credinţe în administrarea crizei Covid19 se produce de la sine, este în teorie la îndemână de instrumentat şi este temei pentru angajarea răspunderii juridice a celor implicaţi.

Revenind. Ambii interlocutori punctează elementele de afiliere care permit o asociere cât mai largă a publicului ţintă, însă ceea ce contează sunt jocul moral şi dinamica argumentativă, deloc spontane sau întâmplătoare, unde, obiectiv vorbind, poziţia doamnei Carmen Tănase este înfrântă şi este redusă la o simplă speculaţie de viitor, la o frică de un rău ce va să vină, temere cu care cea mai mare parte dintre telespectatori se pot identifica uşor.

Naraţiunea oficială este reconfirmată de concluzia comună a interlocutorilor cu privire la exagerări justificate din partea autorităţilor (aşadar o lipsă de proporţionalitate scuzabilă), la amânarea momentului de bilanţ (fără a se vorbi despre tragere la răspundere) şi de anticiparea unui sinistru viitor (în raport de care neascultarea se va manifesta exclusiv verbal sau doar în cadru controlat).

Trebuie observat că dintre cei doi interlocutori doar Mihai Gâdea se bucură de legitimitate în calitate de moderator, el are poziţia retorică de putere, el este cel care pretinde lămuriri şi explicaţii, el îşi exprimă mefienţa utilă faţă de „adevărurile tari şi incomode” rostite de preopinenta sa. Lipsa de legitimitate a actriţei, care vorbeşte despre Faucci şi despre Event 201, Bill Gates, Contagion, Wuhan, doctorul de 34 de ani, 17 noiembrie apoi 14 zile incubaţie, ATI din Italia, geopolitică, instrumentarea statisticilor medicale în susţinerea votului pentru starea de urgenţă, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, primăriţa medic de familie care a dezvăluit date personale etc toate acestea surpă legitimitatea doamnei Tănase ca vector de comunicare şi, pe cale de consecinţă, compromite valoarea acţionabilă a nemulţumirii faţă de gestionarea îmbolnăvirilor cu Covid19, nemulţumire care e justificată prin argumente slabe, corelaţii imprecise şi nerelevante ş.a.m.d.

Similar, arăt că aceeaşi tactică a fost folosită la compromiterea morală a temei vaccinărilor obligatorii, atunci când acest subiect a fost introdus în atenţia publică prin invitarea Oliviei Steer la o emisiune Sinteza Zilei şi asocierea/identificarea acesteia cu această poziţie civică. O campanie mediatică ulterioară a condus la amendarea postului Antena 3 de către CNA şi la compromiterea morală a celor ce se împotrivesc vaccinărilor. Emisiunea Sinteza Zilei din 21 Septembrie 2016 a fost momentul aducerii în prim planul societăţii româneşti a acestui subiect, gata compromis şi îngropat.

Şi în cazul Steer şi în cazul Tănase, popularizarea iniţială a subiectului şi aducerea în atenţia publicului mainstream nu se face prin intermediul unor persoane care se bucură de credibilitate profesională şi legitimitate, ci prin vectori improprii, astfel încât tema să aibă capitalul simbolic degradat şi să inhibe alte afilieri sau împroprieri. Dacă în cazul doamnei Steer cred că aceasta s-a lăsat atrasă într-o capcană, pentru doamna Tănase aş crede că e o participare benevolă şi că urmează o serie de episoade similare. Despre statul-magic care foloseşte aceste tactici destinate “omului grefat” au scris Ioan Petru Culianu sau Ilie Bădescu.

În cele din urmă, nu paza naraţiunii oficiale este cea care contează, căci orice fir narativ se poate schimba în funcţie de împrejurări. Prin naraţiune însă pot fi controlate atitudinile, iar aici contează să nu apară iniţiative de evaluare a acţiunii autorităţilor, de educare a unui public autonom şi liber, de tragere la răspundere şi de pedepsire a celor ce se fac vinovaţi de dezastrul social, medical, economic, civic şi politic pe care îl cunoaşte astăzi societatea. Se urmăreşte să nu capete vizibilitate vocile care pun sistematic sub lupă această criză, să fie dezavuate mişcările structurate de protest. Amânarea momentului de decont, care trebuia să fi avut loc deja, reprezintă principala îngrijorare şi preocupare a aparatului de putere din România.

Am realizat transcriptul părţii finale, partea de dialog – joc mediatic între cele două poziţii, deşi este foarte importantă şi prima parte, cea în care actriţa îşi relevă baza factuală cu care se identifică publicul său:

Minutul 12:10

Mihai Gâdea: Şi mă interesează această discuţie pentru că eu cred că în momentul de faţă dacă ne uităm chiar şi pe sondaje, pe care nu le putem verifica, în aceste sondaje vedem că e o categorie importantă de oameni care cred altceva. Păi, hai să ne ascultăm fiecare între noi ca să vedem fiecare ce crede. Vreau să-ţi pun câteva întrebări.

Prima: În momentul de faţă, şi uite, ca să verificăm în direct treaba asta, o să îi rog pe colegii mei să-mi spună exact la ora asta câte persoane sunt declarate pe glob morţi de coronavirus.

Carmen Tănase: Îţi spun eu.

Mihai Gâdea: Sunt spre vreo 400 mii, nu?

Carmen Tănase: Da, 400 şi ceva de mii.

Mihai Gâdea: Bun, 400 de mii. Crezi că aceste cifre, de 400 mii de oameni, despre care s-a spus că persoanele vulnerabile sunt cu diferite afecţiuni, comorbidităţi cum sunt ele numite, crezi că au murit de coronavirus sau de altceva?

Carmen Tănase: Cred că au murit de altceva.

Mihai Gâdea: Crezi că există acest virus?

Carmen Tănase: Este posibil, nu pot să spun nici da nici nu. Este posibil să existe, aşa cum există un virus gripal care de multe ori, de cele mai multe ori în unele cazuri este mortal, da, cred că există un virus.

Mihai Gâdea: Deci crezi că există. Crezi că este unul (apărut) pe cale naturală sau, cum s-a discutat, apărut în laborator?

Carmen Tănase: Nu ştiu să spun şi e un lucru care, pe mine personal, nu mă interesează.

Mihai Gâdea: Crezi că este operaţiunea, ca să zic aşa, a cuiva?

Carmen Tănase: Ăăh, cred că s-au folosit unii, nu ştiu cine, dar cred că s-au folosit de acest subiect, da.

Mihai Gâdea: Bun, aici este o problemă. Pentru că dacă este operaţiunea cuiva, întrebarea este a cui e? Dacă e a chinezilor, ar fi achiesat la povestea asta şi nu i-ar fi demascat americanii, ruşii, europenii?

Carmen Tănase: Păi nu ştiu..

Mihai Gâdea: Adica s-au înţeles americanii cu chinezii cu ruşii cu Germania, cu Franţa, cu Australia, toată lumea să spună: există un virus care nu există?

Carmen Tănase: Nu ştiu dacă s-au înţeles cu ruşii şi cu australienii, dar pot să spun clar că este un război între Statele Unite şi China, nu? China era cât pe ce să acapareze toată puterea economică a acestui glob. Şi nu cred că lucrul acesta ar fi convenit foarte tare Statelor Unite ale Americii. Trump este un tip, apropo, este ziua lui, La mulţi ani!, este un tip, deşi frust aşa, e un tip diplomat, adica el e drăguţ cu toată lumea dar.. Acum eu nu pot să îmi dau seama şi nu am de unde să ştiu, că nu mă pricep la lucrurile astea, dar observ. Eu nu ştiu de unde a pornit. De undeva a pornit. Dar s-au folosit de acest lucru, unii împotriva altora, clar!

Mihai Gâdea: Îhâm..

Carmen Tănase: Nici chinezilor nu le prea convine treaba cu Trump, nici OMS-ului nu îi prea convine treaba cu Trump, le-a şi tăiat prăjitura acolo, l-a cam îndepărtat aşa şi pe Faucci.. Trump este o persoană destul de incomodă, e imprevizibil, probabil că se folosesc de lucrul ăsta cum se folosesc şi de nebnia asta cu George Floyd ca să nu mai iasă la alegerile din toamnă, deci ceva, cumva, au folosit şi treaba asta politic, pentru că totul se foloseşte politic.

Mihai Gâdea: Că e folosit, n-am niciun fel de dubiu, aici sunte, perfect de acord. Dar aici, într-un alt punct cred eu că noi gândim diferit şi anume: A fost o tragedie, de exemplu, să zicem Colectiv, una dintre cele mai mari tragedii, au fost unii care au folosit sau au încercat să folosească?

Carmen Tănase: Da, da.

Mihai Gâdea: Bun, de ce nu ar face în orice altă speţă la fel şi nu doar aici. Pentru că, în momentul în care eşti în opoziţie, orice fac ăia e greşit şi încerci să foloseşti o dramă, adversarii lui Trump o fac: care este numărul de infectaţi, atât, câţi au murit în America, atâtea sute de mii; Trump e de vină că nu a făcut cutare! Şi dintr-o dată au început să facă culpabilă treaba asta. Faptul că se foloseşte asta, întrebarea mea este, faptul că se foloseşte înseamnă că problema nu există?

Carmen Tănase: Nu, înseamnă că..

Mihai Gâdea: E pentru mine chiar o dovadă că există.

Carmen Tănase: Nu, pentru mine este o dovadă că.. că nu este la gravitatea la care se spune că este, pentru că, (aşa cum) îţi mai spuneam eu odată la telefon, dacă peste noi acum ar veni ciuma bubonică, nu, hai lepra că aia e mai spectaculoasă, domnule lepra! Se ia nasol, grav. Deci în clipa în care te atingi de unul, e posibil să-ţi cadă nasul peste două săptămâni, da, sau o ureche. Eu nu cred că i-ar mai arde nimănui de fakenews-uri şi de chestii politice. Nu cred că i-ar mai arde.

Mihai Gâdea: Crezi?

Carmen Tănase: Da, sunt convinsă. Da, pentru că n-ai cum, pentru că ţi-e frică de-adevăratelea că rămâi fără nas, şi fără urechi şi fără mâini şi te duci la Tichileşti acolo, sau cum se cheamă.. Deci dacă ar fi fost un pericol real, deci băi, cum spuneau ăştia, te-aşteaptă virusul după colţul străzii, aţi primit lumina în casă de Înviere, v-a intrat virusul în casă. Nu, nu-i mai ardea nimănui, dacă era real, dacă era atât de grav, nu dacă era real că eu nu ştiu dacă e grav, habar n-am dacă e real sau nu, nu despre asta e vorba. Până la urma urmei nici nu mă interesează, am fost de atâtea ori în viaţa mea răcită, acum bolnavă, am stat la pat cu temperatură. Acum două ierni din trei în trei săptămâni eu eram la pat, cu imunitatea la pământ. Cum să spun, nu mă sperie neapărat o.. cum se întâmplă, aia e. Dacă se întâmplă, se-ntâmplă. N-o să stau acum să mă feresc de oameni. Adică e o chestie de omenie, nu pot să fac asta, atunci înseamnă că am abandonat lupta în această viaţă şi încă mai am nişte lucruri de spus, pe treaba mea, acum e o întâmplare că sunt aici.

Mihai Gâdea: O să vorbim despre asta. Dar uite, eu te înţeleg foarte bine, pentru noi ăştia mai afectuoşi, adica nu ştiu, oamenii la care ţin, când mă întâlnesc cu ei, îi iau în braţe; e o chestiune care.. aşa simt să-mi exprim sentimentele. Problema e în felul următor: eu am văzut şi uite, apropo de media, îmi pare foarte bine că discutăm treaba asta; în momentul în care tu vezi la nivel global, şi nu spun doar americanii, nu spun doar.. de fapt chinezii la început şi apoi americanii şi apoi, de fapt, toată planeta. Asta e una din dovezile, după mine, că, nu doar că virusul e real, (ci că) problema este reală! Faptul că nimeni dintre toate puterile astea, n-a venit cineva să spună: domnule, treaba asta nu există! Pentru că toate ţările au fost afectate! Ok, te uiţi la ce spun marii specialişti. Acum eu nu ştiu să-l evaluez, că sunt unii care-l contestă de exemplu pe Faucci. Bun, cu toată dragostea, cine sunt eu, medical vorbind, să zic, nu domnule, Faucci n-are dreptate, e un cretin. Cine sunt eu ca să spun despre tot felul de alte personalităţi medicale – şi eu cred că, de exemplu, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a greşit destul de grav în această chestiune, pe de altă parte, nici nu pot să spun că tot ce au făcut a fst o tâmpenie, pentru că nu tot ce au făcut a fost o tâmpenie. Şi mă uit la tot ce spun oamenii ăştia, îmi iau informaţia, te uiţi inclusiv la cât poţi să înţelegi date medicale şi, ce poţi să faci? Când eşti, când pe planetă se declară o pandemie, este comparată cu gripa spaniolă, ce poţi să faci? Zici domnule, staţi puţin, ăştia zic aşa, dar eu nu ştiu dacă e aşa. Doar o secundă, mai mult decât atât. Unul dintre motivele pentru care am vrut să merg în spitale, şi eu am fost în spitale, am fost la Timişoara, la Victor Babeş, am fost la Victor Balş, urmărind în primă instanţă, ca noi toţi ceilalţi, ce se întâmpla la Suceava, la Suceava, unde s-au infectat pe bandă rulantă şi în zilele acelea era coadă de dricuri la morga spitalului din Suceava. Şi am mers la Spitalul din Timişoara, prima dată, îţi spun înaintea lui Dumnezeu, pentru că suntem amândoi cu temere de Dumnezeu: ăhh, cele mai nasoale lucruri nu le-am putut arăta la televizor; o femeie, o doamnă, de vârsta mea, era în terapie intensivă. Pentru ca toţi medicii aceia de acolo să fie înţeleşi cu, eu ştiu, cu oculta mondială.. oamenii povesteau, ce spuneau pe camere era, ce puteau să spună, lucrurile cele mai nasoale, că doar nu puteau să dea date, era foarte rău. Erau şi persoane care, şi pe care le-au văzut mulţi la televizor, care nu erau într-o stare gravă. Dar erau şi aşa, erau şi aşa. Şi-ţi pun următoarea întrebare: Dacă există riscul ca eu, care intru în contact cu multă lume, să o îmbolnăvesc pe oricare de la mine din familie, ce fac?

Carmen Tănase: Nu mă lua aşa că nu merge.

Mihai Gâdea: Dar te iau cât se poate de sincer.

Carmen Tănase: Ascultă-mă! Eu n-am contestat că oamenii ăia din terapie intensivă nu sunt bolnavi! Doamne, fereşte, cum să fac aşa ceva? Cum să fac aşa ceva?

Mihai Gâdea: Eu spun ce am văzut.

Carmen Tănase: Eu spun că tot ce s-a întâmplat pe planetă, nu are nicio legătură cu ceea ce este de fapt în mod real. Oameni în terapie intensivă, şi cu durere spun lucrul ăsta, sunt tot timpul. Sunt şi oameni în terapie intensivă de gripă sezonieră, care nu mai scapă. Sunt tot timpul. Faptul că tu închizi Everestul şi închizi planeta pentru asta şi, cum să spun, îmi încalci mie absolut orice drept pe care îl are un om simplu, asta este de neconceput.

Mihai Gâdea: Da, dar asta este o discuţie separată.

Carmen Tănase: Nu, nu e o discuţie separată.

Mihai Gâdea: Adică, ce spui tu, sigur că este o discuţie pe care noi trebuie să o avem ca societate, pentru că cred că s-au încălcat multe drepturi.

Carmen Tănase: Nu, s-au încălcat toate.

Mihai Gâdea: Ok, s-au încălcat toate. Dar pe de altă parte, eu nu pot să neg că există o problemă cu treaba asta, există o problemă. Poate ea a fost exagerată, dar problema există.

Carmen Tănase: Mihai dar există şi rujeolă.

Mihai Gâdea: De acord, există.

Carmen Tănase: Există cancer, de o viaţă nu s-a descoperit un remediu pentru cancer, se poate duce mai departe, oamenii mai pot grăi, dar oamenii fac nişte tratamente îngrozitor de dure, există boli. Ne-am trezit acuma, ne-am născut ieri?

Mihai Gâdea: Păi da, dar eu nu zic că nu există cancer, asta încerc să spun. Există!

Carmen Tănase: Păi bun, şi nici eu nu zic că nu există virusul. Dar pentru asta.. şi câţi viruşi nu există! Hai să ne amintim 2006.

Mihai Gâdea: Şi tu zici că măsurile au fost mult exagerate faţă de ce..

Carmen Tănase: Măsurile au fost mult exagerate; problema este de ce?

Mihai Gâdea: De ce?

Carmen Tănase: Nu ştiu. Eu cred, în capul meu prost, așa cred eu, că e o etapă și că urmează ceva foarte rău, cred că este un exercițiu, o repetiție generală pentru ceva ce va veni. Că este un exerciţiu..

Mihai Gâdea: La ce te referi?

Carmen Tănase: Eu cred că a fost un exerciţiu, a fost o repetiţie generală pentru ceva, ce va să vină, nu ştiu. Trebuie să ne uităm la Hollywood la ce filme au mai apărut, ăăhh Joker, aha, Joker, şi să vedem ce filme mai apar, nu ştiu..

Postul Sfinților Apostoli; dezlegări și repere calendaristice

Conform Tipicului Sfântului Sava, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel prevede dezlegare la mâncare de pește la fel ca cel al Nașterii Domnului:

„Se cuvine să ştim că în Postul Sfinților Apostoli şi în cel al Naşterii Domnului Hristos, marţi şi joi nu mâncăm peşte, ci numai untdelemn şi vin, iar luni, miercuri şi vineri nu mâncăm nici untdelemn şi  nici vin, ci postim până la ceasul al nouălea şi mâncăm în acele zile numai mâncare uscată. Sâmbetele şi duminicile mâncăm peşte, iar dacă se întâmplă să cadă marți sau joi un Sfânt care să aibă Doxologie mare, atunci mâncăm peşte. Şi, dacă se va întâmpla luni, de asemeni mâncăm peşte. Iar dacă se va întâmpla miercuri sau vineri, dezlegăm numai la untdelemn şi la vin şi mâncăm o singură dată în zi. Iar dacă s-ar întâmpla miercuri sau vineri să cadă un Sfânt care are Priveghere, dezlegăm la untdelemn, la vin şi la peşte. Şi, dacă se va întâmpla Pomenirea Sfântului al căruia este Hramul Bisericii miercuri sau vineri, de asemeni facem dezlegare la untdelemn, vin şi peşte.”

Așadar anul acesta (2020) se mănâncă pește pe 22 iunie, de Sf. Grigorie Dascălul, pe 24 iunie, de Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, și sâmbetele și duminicile (adică pe 20, 21, 27 și 28 iunie). Deoarece pomenirea Sf. Ap. Iuda (19 iunie), care are Doxologie mare, se întâmplă vineri, nu este dezlegare la pește în acea zi.

Durata acestui Post depinde de o dată fixă de încheiere potrivit calendarului iulian (29 iunie, Sfinții Apostoli Petru și Pavel) și una mobilă, lunea de după Duminica Tuturor Sfinților (o săptămână după Cincizecime, care este în funcție de data Paștilor). Din păcate, în situația actuală se poate ajunge la micșorarea sau chiar suprimarea acestui post, pentru că sărbătorile fixe sunt ținute de unele Biserici Locale după calendarul îndreptat și Învierea după pascalia neschimbată. Ar trebui să există o coerență mai mare în acest sens, adică să fie ținute toate sărbătorile după același principiu calendaristic (iulian sau îndreptat): ori să fie toate după calendarul iulian neîndreptat, ori să fie introdusă și pascalia după criteriile calendaristice îndreptate astronomic.

După cum am scris anul trecut, când acest Post a fost mult mai scurt, „Mărturiile patristice sunt vechi cu privire la existența acestui Post. Astfel, Constituțiile Apostolice prevăd o săptămână de dezlegare la toate după Cincizecime, urmată de o altă săptămână de postire: „Deci, după ce prăznuiți Cincizecimea, sărbătoriți o săptămână și, după acea săptămână, postiți una, căci este drept să ne veselim pentru darul de la Dumnezeu și să postim după relaxare”. În jurul anului 357 Sf. Atanasie cel Mare menționează o săptămână de post după Cincizecime: „Căci în săptămâna de după Sfânta Cincizecime poporul a ieșit la cimitir să se roage”.

Probabil pentru că este un post cu vechime apostolică, Biserica a considerat de cuviință să-l prelungească până la pomenirea Sfinților Petru și Pavel.

Cu toate că unii nu țin cont decât de cele două Posturi mari, al Paștelui și al Crăciunului, și nici acelea păzite cum se cuvine, trebuie să se știe că cei care nu respectă miercurea și vinerea și toate posturile rânduite de Biserică sunt în greșeală, fiind opriți de la împărtășire (canonul 69 apostolic).

Dorim tuturor credincioșilor un Post cu folos, cu împăcare sufletească și cu gândul la Dumnezeu!

Adu-ți aminte, suflete al meu, cum au trăit toți Sfinții!

Cultul Sfinților este caracteristic Ortodoxiei. După îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evr. 13:7), Biserica îi cinstește pe cei ce au strălucit prin virtuțile lor, pe Mucenici, pe Apostoli, pe Cuvioși, Fecioare, Mărturisitori, Drepți, Patriarhi, Prooroci și îndeosebi pe Maica Domnului. Evlavia față de faptele lor ne sfințește și pe noi și ne dă îndemnuri puternice să urmăm viața de sfințenie, după cum arată Sf. Paisie Velicikovski în cartea sa, Crinii țarinii (Editura „Oastea Domnului”-Sibiu, 2009), din care am selectat o mare parte din partea a doua, intitulată:

Aducere-aminte pe scurt de vieţile Sfinţilor Părinţi şi de ostenelile lor, de patimile marilor mucenici, de răbdarea fericiţilor Părinţi care au fost nebuni pentru Hristos şi de ceilalţi Sfinţi

Adu-ţi aminte, suflete al meu, de viaţa şi de nevoinţele Sfinţilor Părinţi şi suspină şi lăcrimează pentru viaţa ta cea cu lenevire şi cu negrijire!

Adu-ți aminte, suflete al meu, cum au viețuit mulți dintre Sfinții Părinți și n-au greșit nimic! Ci toată viața cea stricăcioasă și trecătoare au lăsat-o pe pământ pentru dragostea lui Hristos și pentru împărăția cerurilor; au urât odihna și au iubit osteneala și viața cea grea, cu post, cu rugăciune și cu privegherea cea de toată noaptea și cu celelalte osteneli și-au chinuit trupurile și le-au uscat. Iar sufletele și le-au albit mai vârtos decât zăpada. Iar acum petrec întru lumina cea pururea fiitoare, strălucesc ca stelele cerului și laudă neîncetat pe Dumnezeu împreună cu îngerii. Iar ție, ticăloase suflete al meu, fiind zămislit întru fărădelegi și născut în păcate și totdeauna viețuind în păcate, ți se cade să te ostenești pentru mântuirea ta!

Adu-ți aminte, suflete al meu, și citește Viețile Sfinților Părinți, cum au viețuit în viața cea cu strâmtorare și cu nevoințe: n-au dat somn ochilor lor, nici genelor lor dormitare și nici odihnă picioarelor, ci, în loc de somn, șederea la rugăciune toată noaptea; în loc de tulburări omenești, vorbeau în rugăciune cu Dumnezeu; în loc de bucate cu mirodenii, se îndestulau numai cu pâine și apă; în loc de mărire deșartă, aveau smerenia. Pe lângă acestea, aveau supunere, ascultare și celelalte fapte bune.

Adu-ţi aminte, suflete al meu, de mucenicii cei mari, de Gheorghe, de Dimitrie, de Iacob Persul, Teodor Tiron şi de Teodor Stratilat; de cei patruzeci de mucenici și de cei cinci mucenici: Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie şi Orest; că unul a fost încălţat cu călţuni de fier cu piroane, iar altul a fost sfărâmat pe roată și cu multe feluri de undițe. Iacob a răbdat tare şi mare muncă, fiind tăiat pe la încheieturi şi zdruncinat ca o vită; cei patruzeci de mucenici au fost băgați în iezer și, astfel, au luat cununi, iar alţi mucenici cu fiare și cu unghii de fier fără milă au fost sfărâmați și cu alte multe feluri de munci au fost căzniți.

Adu-ți aminte, suflete al meu, de marele Serghie de Radonej, cum a viețuit în această viață trecătoare în privegheri, în postiri, în rugăciuni de toată noaptea, că înfrânarea lui era mai presus de puterea omenească; postire fără măsură, sete și golătate în vreme de iarnă. Crăpase pământul de iuțimea gerului, iar el nu numai că nu avea haină mai groasă, ci purta una proastă, numai petece, plin de zoi și cârpită. Așa era îmbrăcat și se ostenea pentru frați fără nici o lenevire: măcina, cernea făină, căra lemne din pădure pe umeri și le tăia, iar uneori și la chilii le ducea, ba și apă de la izvor aducea la chilia fiecărui frate, cocea prescuri pentru biserică, făcea lumânări de ceară, croia haine pentru frați și le cusea. Cu priveghere și cu mâncare de sec a viețuit toată viața, iar uneori mânca chiar pâine mucedă și toată noaptea o petrecea fără somn. Și cu celelalte fapte a viețuit.

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Simeon Stâlpnicul și de rănile lui cele grele! Că viermi ieșeau din trupul și din rănile lui; postea toată săptămâna, iar partea lui de hrană o da săracilor; și, izgonit fiind din mănăstire, s-a băgat într-un puț fără apă, plin de toate jigăniile: de aspide, de năpârci, de șerpi și de scorpii; și au fugit jigăniile de la dânsul. Adu-ți aminte de șederea lui pe stâlp timp de patruzeci de ani, udat de ploaie, ars de fierbințeala soarelui și degerat de ger. Mâncarea lui era linte înmuiată, bob și apă; trupul îi era putred și viermi cădeau din coapsele lui, iar el îi aduna și-i punea iarăși pe trup, zicând: Mâncați cele ce v-a dat Dumnezeu!”. Și a stat doiseprezece ani într-un picior. Iar tu, suflete ale meu, nu vrei să te întristezi câtuși de puțin.

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Antonie și de Teodosie cei de la Pecerska, cum se rugau lui Dumnezeu neîncetat și în toate nopțile petreceau fără somn, iar Teodosie niciodată nu se culca pe coastele sale, ci dormea puțin șezând. Iar tu, suflete al meu, nici pravila cea puțină nu te silești să o săvârșești fără dormitare! Mâncarea lor era numai pâine și apă. Odată, a poruncit Preacuviosul Teodosie să se facă fraților mângâiere la masă cu bucate, dar el a mâncat pâine uscată. Se ostenea pentru frați împletind camilafce și potcapuri, aducea lemne cu spinarea și le tăia; noaptea, ieșea din peșteră și stătea deasupra, împletind lână și, scoțându-și cămașa de păr de pe trup, sta gol până la brâu și tot trupul i se acoperea de țânțari care îl mâncau, iar el ședea neclintit, răbda și mulțumea lui Dumnezeu, rostind Psaltirea pe de rost; iar lucrul acest nu-l făcea rar, ci de multe ori și sta așa până ce toca, dimineață, la biserică. Petrecând așa preacuviosul Părinte Teodosie și vrând odată să se odihnească de ostenelile sale cele mari, îndată auzi în peșteră mulțime de draci care mergeau cu căruțe și cântau din surle și din tobe, iar Preacuviosul, sculându-se îndată, a început a citi psalmul lui David, care zice: „Aceștia în căruțe și aceștia pe cai, iar noi numele Domnului Dumnezeului nostru vom chema”; și îndată acea lucrare și strigare diavolească a pierit de tot.

Avea obicei Preacuviosul să petreacă noaptea fără somn, făcând multe mătănii, iar dacă auzea că vine paraclisierul să ia binecuvântare pentru cântarea rugăciunii de dimineață, îndată înceta mătăniile și se așeza la locul de odihnă, făcându-se că doarme greu. Paraclisierul, făcând rugăciune o dată, de două ori și de mai multe ori, Preacuviosul, ca și cum atunci s-ar fi deșteptat din somn, răspundea: „Domnul nostru Iisus Hristos să te blagoslovească!”; și degrabă se silea să fie mai înainte decât frații la cântarea obștească; și, mergând, sta ca un stâlp, nemișcat, nici rezemându-se de ceva, nici mișcând picioarele din acel loc. Acest fel de viață avea preacuviosul părintele nostru cel de la Pecerska.

Preacuviosul Antonie, venind din Sfântul Munte și umblând prin munți și văi, a ajuns la locul poreclit Ulmet, unde a aflat o peșteră, pe care o săpase Mitropolitul Ilarion. Deci, plăcându-i locul acela, s-a rugat la Dumnezeu, zicând: „Aceasta este odihna mea în veacul veacului, aici mă voi sălășlui” și a început să viețuiască acolo, petrecând în osteneli mari: ziua săpa la peșteră, iar noaptea sta la rugăciune fără de somn. În această peșteră întunecoasă a petrecut preacuviosul ca în niște case împărătești patruzeci de ani. Iar tu, ticăloase suflete al meu, nu vrei să șezi nici măcar o zi în chilia ta în tăcere, nici nu te grijești pentru îndreptarea ta, nici nu te gătești pentru ceasul morții! Cum vei sta la înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos, cum vei căuta atunci la Judecătorul cel înfricoșat, de Care se spăimântează îngerii și toate oștile cerești? Ce răspuns vei da Împăratului celui fără de moarte? O, ticăloase suflete al meu, nu te lenevi, întoarce-te, dar, înainte de sfârșit și suspină, o, cu totul spurcatule, și plângi mai înainte de ieșirea din viață pentru faptele tale cele rele, cu care ai mâniat pe Făcătorul tău și Dumnezeu în toate zilele și nopțile, cu cuvântul, cu lucrul, cu gândurile și cu toate celelalte păcate multe!

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Alexie, omul lui Dumnezeu, câtă bogăție a aut și, lăsând toate, s-a îmbrăcat în haine proaste și a șezut în tinda bisericii ca un sărac și cerșetor; postind din duminică în duminică, se împărtășea cu Sfintele Taine și mânca două uncii de pâine și bea două uncii de apă și până în cealaltă duminică nu mai mânca. În toate nopțile se ruga și petrecea fără somn. A șezut în casa părinților săi necunoscut de ei doisprezece ani, răbdând multe dosădiri de la robii săi: că unii îl băteau, alții turnau spălăturile blidelor peste el. iar el pe toate le răbda cu bucurie, pentru Hristos, de la robii săi. Iar tu, suflete al meu, totdeauna cu toți te gâlcevești, îți pare rău și pentru lucrurile cele mai proaste și nu rabzi nici cuvântul și nici ocara cele mai mici!

Adu-ți aminte, suflete al meu, de pătimitorul cel mare Govdelae, care, bătut fiind de patru inși cu toiege de fier noduroase peste tot trupul, Sfântul a cerut ajutor de la Dumnezeu. Atunci i s-a arătat îngerul lui Dumnezeu întărindu-l și zicând: „Îndrăznește, că sunt cu tine!”. Apoi, fiind bătut cu vine de bou, blestema credința tătâne-său. Atunci Gamal a poruncit să se taie de pe el două curele de piele de la picioare până la cap. I-au înfipt în urechi o țepușă de fier, care i-a străbătut capul și l-au lepădat în temniță. Și, rugându-se el, a venit îngerul și, scoțându-i țepușa din urechi, l-a vindecat. Deci Domnul acela ce judeca, iuțindu-se cu mânie, a poruncit să-i înfigă în spinare o undiță de fier și de la al treilea ceas până la al nouălea ceas din zi, i-au rupt tot trupul cu undița și el era încă viu. Atunci judecătorul a poruncit săi jupoaie pielea de pe cap și să-i acopere fața cu ea; și, văzând că este viu, l-au dezbrăcat și i-au scos unghiile de la mâini și de la picioare, apoi l-au lepădat în temniță ca pe un mort. Apoi i-au rupt picioarele în vârteje și, arzând niște ciocane de fier, l-au ars pe la subțiori. După cincisprezece zile, l-au scos afară și, văzându-l întreg și sănătos, s-au spăimântat; apoi, fierbând într-o căldare smoală și catran, au poruncit să-l arunce pe sfânt în căldare. Fiind aruncat în căldare, sfântul, ridicându-și ochii la cer, s-a rugat și îndată s-a spart căldarea, iar sfântul a ieșit sănătos și nevătămat.

Atunci ighemonul, sfătuindu-se cu ceilalți muncitori, a pus să-l răstignească pe sfânt pe un lemn și au tras într-însul cu săgeți multă vreme înaintea a mulțime de norod. Și s-a văzut minune preaslăvită: săgețile nu numai că nu-l vătămau pe sfânt, ci se întorceau și-i răneau pe cei ce săgetau.

Au porunci apoi să i se lege mâinile și picioarele și să-l arunce în grajdul cailor noaptea ca să fie călcat în picioare. Dar, făcându-se aceasta, cu darul lui Hristos, sfântul a rămas nevătămat și lăuda pe Dumnezeu. A doua zi, dacă l-au văzut dezlegat și sănătos, s-au mirat toți de asemenea minune și, înfierbântând țăruși de fier, l-au ars peste tot. Atunci sfântul, rugându-se pentru botez, îndată un nor mic ca o negură a vărsat peste capul lui apă și untdelemn și glas din nor s-a auzit zicând: „Iată, ai primit botezul, robule al lui Dumnezeu!”. Deci Garoal, ascuțind trestii, le-a înfipt în tot trupul sfântului, care, înțepat fiind vreme de multe ceasuri, rugându-se, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Iar tu, ticăloase suflete al meu, și de încercările cele mici te tânguiești, slăbești și te tulburi și nu rabzi cu mulțumită!

Adu-ți aminte, suflete al meu, că a întrebat Teodorit pe Nicolae, bucătarul lui Atanasie cel de la Athos – căci erau amândoi ucenici ai Sfântului Atanasie – zicând: „Mult mă mir cum preacuvioasa Eupraxia,  fiind copilă și neputincioasă, s-a dat la îndelungă postire și a stat la rugăciune vreme de 45 de zile”. Și i-a răspuns: „Și eu m-am mirat, frate, de atâta răbdare și de îndelunga ședere la rugăciune a fericitei Eupraxia și multă vreme am fost supărat de gînduri, încât mi-am zis să fac același lucru da dânsa. Astfel, am stat o zi întreagă și o noapte și am început a slăbi, dar, rugându-mă mult, cu plecare de genunchi, am cunoscut că toate cele dinăuntrul meu și genunchii slăbiseră, însă nu m-am supus gândului meu; iar după cinci zile și cinci nopți, mi s-au întărit toate cele dinăuntru și m-am făcut sănătos până ce s-au împlinit cele  45 de zile ale ostenelii”. Și nimic nu a mâncat întru aceste zile. Iar tu, suflete al meu, nici pravila cea puțintică nu o poți săvârși neumblând din loc în loc!

Venit-a Pavel cel Prost la Marele Antonie și a stat trei zile bătând la ușă. Și i-a zis lui Antonie: „De ce ai venit aici, frate?” Iar el a răspuns: „Ca să mă fac călugăr, pentru aceasta am venit la tine”. Zisu-i-a iarăși Marele Antonie: ”Eu stau singur și mănânc tot la a cincea zi, iar tu ești bătrân și nu poți răbda; numai de vei face ascultare întru toate, poți să te mântuiești aici”; iar Pavel a răspuns: „Toate câte îmi vei porunci voi face”. Atunci i-a zis lui Marele Antonie: „Stai aici și te roagă până voi veni și-ți voi aduce de lucru!”. Și Pavel a stat neclintit toată săptămâna, ars de fierbințeala soarelui și n-a mâncat nimic în acele șapte zile. Apoi i-a dat de lucru, iar când a terminat, i-a poruncit să despletească, zicând: „Rău ai împletit!”. A așezat apoi masa și i-a zis: „Șezi la masă, dar să nu mănânci bucate!”; și era el flămând; i-a poruncit să slujească fraților și să nu vorbească; și iarăși i-a poruncit să vorbească; și în multe alte chipuri îl ispitea pe el. Și a petrecut așa un an, încât și multe minuni a făcut. Iar tu, ticăloase suflete al meu, nici măcar o zi nu poți face ascultare fără cârtire și cu tăcere sau să rabzi cuvinte de ispitire de la frați!

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Vasile cel Mare, care nu ava nici o avuție, ci numai cărțile și o cămașă de păr veche și o haină; se culca pe pământ și avea priveghere fără lenevire. Bucatele lui erau pâine și sare, iar băutura apa, care nu tulbură mintea, și avea nopțile ca și zilele, ostenindu-se în priveghere.

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Ioan Gură de Aur, a cărui hrană nu era cu îndulciri, ci simplă: orz gătit cu apă și acesta cu măsură, iar băutură apa. Hainele lui erau proaste și nu avea a treia haină pentru schimb; noaptea o făcea ziuă, alcătuind cărți, și se nevoia, puțin somn primind. Vezi, dar, suflete al meu, cum au viețuit acești doi mari învățători a toată lumea? Cum s-au silit în toată nevoia și lipsa?

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Arsenie cel Mare, care-și pusese toată dragostea spre cele cerești! Cu trupul umbla pe pământ, dar inima lui era împreună cu puterile cerești și zicea: „Nu pot să las pe Dumnezeu, ca să fiu cu oamenii!”. Iar din ochii lui neîncetat curgeau izvoare de lacrimi.

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Marele Pahomie, că cincisprezece ani a șezut în mijlocul chiliei, cu multă înfrânare, priveghere și osteneală, fără să se sprijine cât de puțin de perete cu spatele, precum singur zice: „Tu Singur, Doamne, știi că, de când am luat chipul îngeresc, m-am smerit înaintea Ta și nu m-am săturat de pâine, nici de apă, nici de altceva din cele pământești”. Pe această cale a alergat aceștia și s-au făcut mari.

Adu-ți aminte, suflete al meu, de dreptul Iov, că dobitoacele lui îi fuseseră răpite, copiii îi fuseseră uciși de un turn care s-a prăbușit peste ei și însuși trupul lui era rănit și plin de puroi, iar el în toate acestea mulțumea lui Dumnezeu.

Adu-ți aminte cum un bătrân oarecare a murit și a văzut cele viitoare și nestatornicia acestei vieți; deci de atunci n-a mai vorbit cu oamenii, ci și-a astupat chilia și-a petrecut plângând și suspinând până la sfârșitul vieții.

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Marele Antonie cum în toate zilele plângea și suspina! Aducându-și aminte de petrecerea cea din cer și avându-și acolo dragostea, nu se grijea de viața omenească cea de toate zilele. Mânca numai o dată pe zi, după apusul soarelui și de multe ori după două și după trei zile. Hrana lui era pâine și sare, iar băutura apa; ca așternut se îndestula cu o rogojină și de multe ori se culca și pe pământul gol. Iar tu, suflete al meu, nici măcar puțin nu te silești să-ți scoți mintea din tulburările și gândurile cele deșarte sau să te înfrânezi în fiecare zi și în fiecare noapte câte puțin, ticăloase!

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Sfântul Ioan Botezătorul Domnului, care viețuia în pustie fără de apă și fără de iarbă! Drept aceea nici pâine nu mânca, nici vin nu bea și nu avea nimic din cele lumești; nu viețuia sub acoperiș, ci sub o piatră, iar drept pat avea pământul. Pentru trebuința firească mânca o dată în zi vlăstari și miere sălbatică; pahar îi erau pumnii, iar băutură apa care izvora din piatră; haina îi era din păr de cămilă și brâu de curea. O, ce lucru minunat! Luminătorul cel mare, luceafărul Soarelui celui mare, și el mai înainte a socotit că trebuie a se nevoi! A răbdat tăierea capului, căci acest sfânt bărbat a murit fără nici o judecată și fără mărturie pentru o muiere desfrânată! O, ce minunate sunt judecățile lui Dumnezeu! Piere dreptul fără vină și cu moarte de ocară, ca și cum nici n-ar ști de dânsul Dumnezeu, Cel Care a trimis oarecând pe îngerul Său ca să binevestească zămislirea și nașterea lui! Unde sunt acum noroadele și laturile care-l aveau în mare cinste pe Ioan, cel închis acum în temniță și dat spre moarte?

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Macarie cel Mare, care s-a dus la Mănăstirea Tabenisioților îmbrăcat în haine mirenești, vrând să cerce osteneala fiecăruia. Și a văzut acolo multe feluri de neovoințe: unul mânca din seară, altul a doua zi, alții a treia zi, alții la cinci zile, alții stăteau la rugăciune fără somn toată noaptea, iar ziua lucrau cu mâinile. Preacuviosul Macarie, înmuindu-și smicele de finic, a stat într-un colț patruzeci de zile până la Paști, nemâncând pâine, nici bând apă, nici plecându-și genunchii, nici altă hrană mâncând decât verdețuri crude, dar și acestea numai duminica. Pentru ce, dar, suflete al meu, nu râvnești spre viețuirea acelora? Postește, deci, după puterea ta și te hrănește din osteneala ta, ca și Sfinții Părinți!

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Maria Egipteanca, cea care a petrecut patruzeci și șapte de ani în pustia Iordanului ca o fiară, neavând nici hrană, nici îmbrăcăminte, precum ea singură i-a spus lui Zosima: „Când începeam a gusta hrană, îndată îmi venea poftă de carne, de pește și de vin, de care mâncasem în Egipt și, măcar că nici apă să beau nu aveam, din nimic mă aprindeam. Și cu anevoie răbdam, că nu mă sculam de la pământ, plângând ziua și noaptea, și așa am petrecut șaisprezece ani, venindu-mi asupră întunerece de nevoi. Iar de atunci și până astăzi, necontenit îmi ajută ajutătoarea mea, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu…” Și a întrebat-o Zosima: „Dar nu ți-a trebuit hrană și îmbrăcăminte?”. Iar ea a răspuns: „Cele trei pâini sfârșindu-se, șaisprezece ani m-am hrănit cu buruieni și cu cele ce cresc în pustia aceasta, iar haina pe care o aveam când am trecut Iordanul s-a rupt și a căzut de pe mine și multă nevoie am pătimit de arsura soarelui și de ger, arsă fiind de soare și de ger degerată. De aceea, de multe ori căzând la pământ, zăceam jos nemișcată, ca și cum aș fi fost fără suflare”. Iar tu, suflete al meu, nu rabzi nici foamea, nici setea, nici nu cazi jos de prea mare osteneală! Apoi, cum o să te mântuiești, ticăloase suflete?

Adu-ți aminte, suflete al meu, de Marcu de la muntele Francesc, cel care ne spune despre sine: „Nouăzeci și cinci de ani am de când sunt în această peșteră și n-am văzut nici fiară, nici pasăre, nici pâine omenească n-am mâncat, nici îmbrăcăminte nu am îmbrăcat, ci în toți acești ani am petrecut întru mare strâmtorare, chinuit de foame, de sete, de golătate și de bântuielile diavolești. De foame, zice, am mâncat pământ, iar apă am băut din mare; douăzeci de ani am umblat gol și mă găseam întru mare strâmtorare. Odată, s-au jurat diavolii între ei să mă înece în mare; și de o mie de ori m-au târât până la poalele muntelui ca să mă înece, încât nici pielea nu a mai rămas pe mine, și ziceau: „Pleacă din pământul nostru, că, de la începutul lumii, nimeni nu a locuit în pământul nostru! Cum numai tu ai îndrăznit fără temere să vii aici?”. Am umblat gol și desculț până ce mi s-a uscat carnea de sub piele de ger și de arșița soarelui și, căzând jos la pământ, zăceam ca un mort. Treizeci de ani am petrecut în locul acesta, unde am aflat rădăcini și buruieni și de atunci s-a revărsat darul lui Dumnezeu asupra mea și mi se aduce hrană neîmpuținată de la Dumnezeu în toate zilele”. De toți anii, a trăit o sută opt.
Iar tu, ticăloase suflete al meu, nici în singurătate, departe de oameni, în pustie, nu vrei să șezi, nici nu poți răbda ispite de la draci, nici golătate nu rabzi, nici nu pătimești necazuri până la moarte, nici nu flămânzești, nici nu te însetoșezi, nici nu rabzi cuvinte de ocară de la oameni. Dar, atunci, cum te vei mântui? Nu știi, ticăloase suflete, că stai în mijlocul luptelor acelorași duhuri viclene și îți trebuie multă răbdare?

Restricțiile covid-19 sunt religia de moment; Patriarhia Română cere timid permiterea slujbelor în biserici, iar Arhiepiscopul Ciprului solicită severitate

Unul din afișele răspândite în România, care transforma actuala pandemie într-un mesaj religios și hulitor

La momentul de față (de la 1 iunie), slujbele religioase sunt permise în biserici când participă maxim 16 persoane. Din 15 iunie, măsurile de relaxare nu vizează și cultele, așadar va trebui continuată slujirea afară în duminici și sărbători.

În situația în care nu sunt suficient argumentate restricțiile sanitare actuale, prin care se urmărește să nu se ajungă la o aglomerare a spitalelor, Biserica Română a cerut relaxarea lor într-o manieră foarte docilă. Prin vocea purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, este subliniată implicarea BOR în „promovarea sănătății publice” printr-o atitudine exemplară și prin „solidaritatea cu cei afectați de pandemie, cu instituțiile medicale și cu autoritățile înseși”. Practic, se cere ca donațiile acordate spitalelor, puternic mediatizate, să fie luate în calcul pentru a primi în schimb unele beneficii. Bineînțeles, un alt factor care ar cântări în balanță ar trebui să fie respectarea strictă a izolării de către membrii Bisericii.

Aceste argumente sunt interesante, însă adevărata menire a Bisericii este una morală, nu socială, sanitară sau de altă natură. În acest sens, ar trebui specificat clar că restricțiile nu au acoperire în realitate și sunt nejustificate și nedrepte pentru că induc un climat de control și limitare a libertăților. Nu doar că spitalele nu au fost aglomerate, dar nici o clipă nu a existat acest pericol, ci chiar au funcționat la mai puțin din jumătate din capacitate pentru bolnavii de coronavirus. În plus, cei afectați de alte boli sunt tratați precar. Iar, pe lângă situația din sistemul medical, sunt afectate o sumedenie de alte activități, printre care și cele religioase. Oricine înțelege și are compasiune pentru cei bolnavi, însă soluția nu este blocarea isterică a societății, ci doar grija pe măsură. Infecțiile sunt de nedorit, dar și de neocolit, iar vinovați nu sunt cei sănătoși, ca să fie obligați la restricții exagerate. Este necesară prevenția, dar rațională, fără panică.

Dacă la nivel oficial Patriarhia nu vorbește despre aceste lucruri sau nu are puterea să le abordeze, ele totuși trebuie exprimate de cineva. Comunicatul purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, prezentat neasumat de agenția Basilica (tot a Patriarhiei) sperăm că va avea darul măcar să convingă autoritățile să deschidă bisericile pentru slujbele în interior. Nu este clar care este „contextul discuţiilor referitoare la oficierea slujbelor în interiorul lăcaşurilor de cult cu participarea unui număr mai mare de credincioşi”, dar probabil că e vorba de niște negocieri din culise. Totuși am avea nevoie de o înțelegere mult mai clară asupra subiectului și, eventual, de dezbateri clarificatoare, care să ducă în mod constructiv la o atitudine asumată, limpede și duhovnicească a Patriarhiei în sprijinul credincioșilor. Sau măcar ca cei implicați în trăirea credinței să nu primească docil linia oficială propagandistică, fără o minimă chibzuință. Altfel spus, bolile trebuie tratate și primite ca atare, iar o izolare a oamenilor să intervină numai în cazul unui risc real și dovedit de contaminare, care poate fi contracarat astfel.

Comunicatul integral al… Patriarhiei poate fi rezumat prin această frază: „revenirea grabnică la oficierea slujbelor religioase și în interiorul lăcașurilor de cult (cu respectarea subînțeleasă a regulilor de distanțare fizică și de igienizare a spațiilor liturgice stabilite de autoritățile competente) este deja deplin justificată și adecvată actualei realități sociale românești”.

Pe de altă parte, există Întâistătători din alte țări care nici măcar acest minim nu-l caută, ci merg pe linia fetișizării virusului și aplicării unor măsuri exagerate sanitare (în societate, nu în mediul bisericesc). Totuși este bine că și acolo există alți ierarhi mărturisitori, care contrabalansează în bine situația. Din păcate, există un amestec foarte mare între normal și anormal, între bine și rău, între credință și necredință, care face lucrurile foarte confuze.

În Cipru, Arhiepiscopul Hrisostom pledează pentru severitate din partea guvernului față de fenomenele de nesupunere în jurul măsurilor cu privire la răspândirea coronavirului, comentând evoluțiile care au fost semnalate în ultimele zile atât în centrele nocturne, cât și pentru încălcările autoizolărilor.

Vorbind pentru PIK, Întâistătătorul Bisericii din Cipru a accentuat: „să fim severi, atât cu noi înșine, cât și cu ceilalți. Chemăm și guvernul să fie sever. Dacă nu reușim să fugă virusul din Cipru, nu vom reuși nimic. Trebuie ca Cipru să rămână curat. Trebuie ca poporul să meargă nestingherit la activitatea lui. Numai astfel vom reuși să avem și turism. Chiar și pe cei care vin din exterior trebuie să-i controleze guvernul și, dacă poartă virusul, să-i pună în carantină, să-i trateze și apoi să circule în patria noastră. Trebuie să fim pe cât posibil mai severi ca să putem să depășim toate dificultățile de la coronavirus”.

Pe lângă atitudinea episcopilor ciprioți (Atanasie de Limassol și Neofit de Morfu în special) la care am făcut referire indirectă, trebuie menționată și apreciată și cea a Episcopului Petru de Ungheni. Acesta are un demers admirabil, în care definește corect raportul dintre stat și Biserică, precum și libertatea de a primi Sfintele Taine. Aceasta în contextul în care au fost luate măsuri foarte drastice de interzicere a contactului cu obiectele de cult și a primirii Sfintei Împărtășanii prin Hotărârea nr. 13 a Comisiei Naționale Extraordinare de Sănătate Publică.


Nu trebuie să uităm că responsabilitatea noastră în fața lui Dumnezeu pentru sufletul nostru nu este una socială, de grup, ci personală, îndividuală. De aceea este necesar să fim lucizi, să urmăm îndemnul Apostolului Pavel: „Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine” (1Tes. 5:21).

Împărtășirea cu mai multe lingurițe în SUA la redeschiderea bisericilor cu restricții împotriva coronavirusului│VIDEO

Cu toate că a existat recent o opoziție la schimbările care se preconizau cu privire la modul de administrare a Sfintei Împărtășanii, combătută foarte bine și argumentat în Scrisoarea publică trimisă de mai mulți credincioși, se pare că modificarea cultului este promovată mai departe:

„Credincioșii s-au întors în bisericile ortodoxe grecești din Statele Unite în condiții noi și cu limite restrictive severe. În afară de distanțare și reguli igienice, s-a schimbat și modul oferirii dumnezeieștii Împărtășanii, cu Arhiepiscopul Elpidofor al Americii accentuând faptul că este mai important ca fiecare să primească Trupul și Sângele Domnului decât modul în care se face aceasta.

Astfel, deoarece a fost interzisă prin lege folosirea sfintei lingurițe, preoții utilizează de acum linguri multiple de metal separat pentru fiecare credincios și șervețele separate care sunt colectate într-o cutie și, după Liturghie, sunt arse.

Priviți cum explică preotul din sfânta biserică a Sfintei Sofia din Albani, New York, în duminica Cincizecimii, turmei cum se va face oferirea Sfintei Împărtășanii și în continuare cum îi împărtășește pe credincioși cu noile reguli.”

ΟρθοδοξιαNewsAgency

Translate page >>