Protest 19.09.2020, Piaţa Universităţii. Cu o amendă toţi suntem datori!

Sursă imagine: StareaDeLiberate

Îndemnăm să participăm la protestul organizat mâine, 19.09.2020 ora 16.00, în Bucureşti, Piaţa Universităţii, împotriva modalităţii de organizare a cursurilor şcolare. Deşi motivele pentru care cetăţenii sunt datori să protesteze sunt multe şi îndreptăţite, situaţia din şcoli reprezintă un caz cu totul aparte a cinismului politic românesc.

Dincolo de jocul mediatic de imagine, situaţia din teren este cu adevărat îngrijorătoare, cei mai mulţi dintre părinţi sperând că forţa absurdului va determina în termen scurt o reevaluare a măsurilor ce au fost dispuse. Situaţia este cu adevărat dificilă în acele locuri unde profesori (şi unii părinţi) au făcut exces de zel, dându-şi pe faţă lipsa de iubire faţă de copii şi lipsa de respect faţă de propria profesie.

În termenii folosiţi la elaborarea politicilor publice există consacrat un principiu care deseori a fost invocat împotriva celor ce preferă înţelesul tradiţional pentru raporturile familiale: Interesul superior al copilului. Acest principiu este prevăzut şi în Codul civil şi operează pe mai multe planuri. Înseamnă totodată că un copil nu este proprietatea părintelui şi că interesele copilului prevalează asupra altor interese ale acestora dar şi că autorităţile sunt obligate să aibă în vedere acest principiu la elaborarea politicilor publice care privesc pe copii, interesul acestora prevalând intereselor colective de altă natură.

Modul în care acest principiu este ignorat de autorităţi impune o chestionare sistematică a actului de guvernare prin care s-au desfiinţat de jure şi de facto o suită de drepturi şi libertăţi ce ţin de esenţa societăţilor democratice. De principiu, noi ne-am făcut cunoscută poziţia atunci când am pledat pentru nevoia de Lustraţie politică generală ca obiectiv de căpătâi pentru societatea românească, motiv pentru care nu vom insista asupra acestui subiect.

În continuare lipsesc din spaţiul nostru public iniţiativele de documentare temeinică a erorilor şi abuzurilor determinate sau acceptate de către autorităţi, lipsesc demersuri comparative ale politicilor publice din alte locuri, lipsesc cererile de tragere la răspundere a celor responsabili, lipsesc iniţiative pozitive care favorizează dialogul social şi reinstaurarea drepturilor, toate acestea fiind de mare importanţă pentru recâştigarea libertăţii.

Protestul din Piaţa Universităţii pare că este/va fi de mică amploare, nu apare apt să determine schimbarea cursului politic, nu este asumat public de organizatori cunoscuţi, este sub presiunea stigmatelor mediatice şi inhibat de activităţi paralele de protest menite să disipeze nemulţumirea generală. Se încadrează în rândul acţiunilor de protest ce au fost desfăşurate şi în alte ţări, de asemenea fără rezultate palpabile, fiind mai degrabă un element de relegitimare a despotismului pluripartidic decât o manifestare autentică a societăţii civile.

Termenul englez de „accountability” presupune nu doar răspunderea ministerială, reglementată şi de legea română, ci presupune un sistem politic apt să rezolve cu promptitudine abuzuri de felul celor pe care le cunoaşte astăzi şcoala românească şi societatea în ansamblu. Troaca politică de la noi însă descurajează orice fel de ordine şi bună rânduială şi transformă societatea într-un ghetou în care contează doar cine are şi exercită nemijlocit puterea.

În modul cel mai cinic, autorităţile urmăresc să fidelizeze/docilizeze populaţia prin abuz şi aservire, aplicând cu cinism strategii politice (bazate pe slăbiciunile psihologiei umane) în urma cărora cei abuzaţi sunt nevoiţi să raţionalizeze, să-şi justifice şi să îndreptăţească propria umilire şi deposedare de drepturi. Operează o degradare morală irecuperabilă (în lipsa unor jertfe de care puţini mai sunt capabili) a celor pasivi care îi transformă în slujitori utili ai statului despotic. Împotriva legilor psihologiei colective nu avem resurse directe de împotrivire, ci este necesară o contra-reacţie individuală conştientă, o întărire şi asumare explicită a principiilor şi valorilor pe care le mărturisim. Însă este nevoie de mult mai mult decât atât căci altfel nu obţinem decât o reeditare a “rezistenţei prin cultură“.

Tocmai pentru a compensa această situaţie, îndemnăm publicul ortodox la participare şi ne vom deplasa şi noi la Bucureşti în acest scop, întrucât pasivitatea cetăţenească în aceste împrejurări ne împietreşte, ne schimbă modul de gândire, cauţionează nedreptatea, legitimează abuzul şi lipsa de măsură. Deşi nu ne îndoim de caracterul pur simbolic al protestului, totuşi, acest capital simbolic nu este deloc puţin lucru!

Considerăm că avem mare nevoie să punem bun început unei împotriviri măsurate, hotărâte, de cursă lungă. Cei care facem parte din categoria intelectualităţii mijlocii, a mediocrilor, trebuie să fim atenţi şi disponibili a-i sprijini pe cei ce vor avea tragere de inimă să fie lideri, dacă va îngădui Domnul. Întocmai cum autorităţile române urmăresc reeducarea populaţiei în direcţia nou-normalităţii, avem nevoie de o contra-reacţie minimală, de o pregătire a fiecăruia pentru vieţuire în despotism. Credem că în acest moment trebuie să ne asumăm că vom avea de suferit şi să ne pregătim sufleteşte pentru ceea ce urmează, să devenim însetaţi de dreptate căci nu vom rămâne fără răsplată.

Super-Memorandumul: o diversiune. Semnăturile Mitropoliților Neofit și Varnava din Cipru sunt falsuri

Un subiect care stârnește interesul greșit, dar și consternarea unor credincioși este cel legat de așa-zisul Super-Memorandum adoptat în 2014. Câteva precizări pe această temă vor pune în lumină faptul că trebuie să fim precauți și să nu ne încredem în astfel de documente pentru a nu fi manipulați, direcționați spre ținte false, bulversați și să pierdem astfel din vedere adevăratele mize și amenințări la adresa credinței și sufletului nostru.

Adevărul (TRUTH) sub care se ascund minciunile (LIES)
Foto: M-rea Pantocrator (Melisohori)

Răspunsul Mitropoliților Neofit și Varnava la textul Super-Memorandumului

În răstimpul ultimului an circulă pe internet (pagina «ΑΠΟΚΑΛΥΨΙΣ=APOCALIPSA», în data de 14.08.2014) un text revelator – după autorii lui –, cu titlul SUPERMEMORANDUM (data publicării: 14 august 2014), în care sunt implicați oameni politici și bisericești, că au semnat chipurile o înțelegere la Strasbourg (25-29 iunie 2014) referitoare la subiecte politice, religioase și bisericești.

Ca reprezentanți ai Republicii Cipru și ai Bisericii Ciprului, în textul în cauză sunt publicate în mod repetat numele Mitropoliților Neofit de Morfu și Varnava de Trimitunda. Amândoi Mitropoliții declarăm responsabil că niciodată nu am participat la ședințe de acest fel și, cu mult mai mult, niciodată nu am semnat cele ce se referă, cele care se opun credinței ortodoxe și conștiinței noastre arhierești. Cele scrise în numitul Supermemorandumul acesta sunt opinii ale oamenilor Noii Ordini Mondiale, față de care noi suntem diametral în opoziție.

Tot textul inacceptabil este lipsit de adevăr și orice implicare a numelor și semnăturilor noastre este cu totul ireală, nefondată și condamnabilă.

Redactorul și cei care, împreună cu el, propagă textul în cauză au singurul scop să lovească Biserica Ortodoxă, chiar dacă se auto-declară drept fii autentici ai Bisericii lui Hristos.

Mitropoliții:
✝Neofit de Morfu
✝Varnava de Trimitunda
10 iunie 2015.


Această declarație comună a Mitropoliților de mai sus este veche, din 2015, publicată pe site-ul oficial al Mitropoliei de Morfu, după cum se poate observa. Ei recunosc că textul Super-Memorandumului este pe linia mondialiștilor și este spre compromiterea Bisericii, fără a intra în detalii. Nu se pronunță dacă este autentic sau nu, dar evident că un document care conține semnături ireale este fals și inutil să fie luat în considerare.

Se pare că textul a apărut inițial în limba engleză pe site-ul ΑΠΟΚΑΛΥΨΙΣ în data de 14 august 2014, tradus în grecește și apoi a fost retras în mai puțin de o lună. Practic a fost aruncat pe piață neasumat și preluat după aceea de alții, fără să fie cunoscute împrejurările în care a fost alcătuit și semnat.

În plus, un articol apărut pe site-ul editat de M-rea Pantokrator din Melisohori, Grecia respinge autenticitatea acestui Memorandum, împreună cu altul care ar fi fost semnat la Busan, la Adunarea CMB (2013). Deși conține multe adevăruri, totuși nu sunt suficient de multe, iar planificarea și datele puse în discuție sunt neautentice și improbabile. Există și detalii care stârnesc neîncrederea:

1) dacă cel ce le-a publicat ar fi avut dovada existenței lor, ar fi trebuit să prezinte poze, cum au procedat cei de la Wikileaks sau Ed. Snowden;

2) unii dintre semnatari nu au legătură cu ecumenismul și acțiunile anti-ortodoxe. Mitr. Timotei de Bostra nu are nici o implicație în ecumenism sau în relațiile externe ale Patriarhiei Ierusalimului de cel puțin 15 ani. La fel, nici Mitr. Varnava nu este un promotor al ecumenismului sau secularismului, ci dimpotrivă. Adăugăm că despre Mitr. Neofit cu greu se poate spune că ar fi fost de acord cu asemenea planuri.

Există un război informațional și un mare pericol ne pândește dacă ne luăm după informații neverificate și să trecem cu vederea pe cele care se petrec sub ochii noștri. Fie că Super-Memorandumul este o invenție a unor extremiști, fie o diversiune a celor care chiar au în vedere lucrurile menționate, nu avem nici un beneficiu din a da atenție la astfel de surse. E posibil să fie la mijloc și tactica de a pune în discuție lucruri grozave, exagerate, pentru ca mai apoi să fie făcută „concesii” pe placul atât al celor ce au ridicat miza, cât și al oamenilor de rând, mulțumiți că nu se ajunge așa de rău cum s-a prezentat inițial. În orice caz, discernământul duhovnicesc ne spune că sunt prea multe lucruri contradictorii și insuficient fundamentate și că dușmanul este în altă parte, aceasta nu este decât o diversiune.

Critica lucidă a măsurilor anti-Covid. Un mesaj documentat medical

Frenezia cu care se implementează măsurile de „combatere” a coronavirusului în toată lumea aduce a totalitarism. Oamenii se obișnuiesc cu acest regim, se conformează pentru că li se induce și li se impune să facă asta, nu pentru că ar fi convinși. Această abdicare de la statutul de ființe raționale este criticată de un grup de profesioniști, adică lucrători medicali, cu argumente serioase.

Dacă există luări de poziție punctuale referitoare la diferite aspecte și măsuri de închidere și de obligare la purtarea măștii, materialul de mai jos are meritul că oferă o perspectivă generală, închegată. Un răspuns bine documentat la mai toate problemele este necesar pentru a ne orienta corect, pentru a compara viziunea oficială maniacală cu cea rațională și cu adevărat medicală.

Scrisoarea de mai jos a fost concepută ca un Mesaj de alertă sub formă de petiție, care să atragă adeziunea multor lucrători în sănătate și să contrabalanseze direcția greșită în care suntem duși de guvernele lumii și de organizațiile internaționale (în special OMS). Deja sunt două luni de când a fost lansată și probabil că puțini vor fi cei care-și vor arăta simpatia sau adeziunea, cei mai mulți preferând comoditatea, docilitatea și conformismul în fața tăvălugului care vine din partea oficialilor. Se pare că a adunat 935 de semnături, venite din toată lumea (mai ales din Franța, dar și din Peru, Chile, SUA, Belgia, Austria, Germania, Cehia, Irak). Tocmai pentru că îndemnul nu este la răzvrătire și revoluție, ci la o atitudine demnă, ar trebui să-l luăm în seamă fiecare în dreptul nostru. Apelul autorilor, deși pe alocuri îndrăzneț, este unul moderat și lucid.

Completare: Trebuie făcută precizarea că, deși în petiția lansată pe internet nu sunt trecuți semnatarii, aceștia se pare că sunt un grup de 70-80 de lucrători în sănătate din diferite țări, după cum rezultă din acest document pdf (p. 21-23):

FR-international-alert-message

Per ansamblu, ceea ce se cere este o abordare medicală riguroasă, o combatere a virusului cu mijloace raționale și documentate. Purtarea măștii, distanțarea, protejarea populației de risc, folosirea medicamentelor și a vaccinurilor trebuie făcută în interesul populației, pentru sănătatea oamenilor, nu pentru profitul financiar sau de putere al industriei farmaceutice sau al celor ce vor să controleze toată lumea.

Desigur că mai pot fi adăugate diferite observații, dar în general sunt atinse toate subiectele sensibile. Dorim cititorilor o lecturare cu folos și pentru dezmeticirea din manipularea cu care se dorește să fim controlați.

Mesajul Internațional de Alertă
al unor profesioniști în sănătate către guverne și cetățenii lumii

STOP: terorii, nebuniei, manipulării, dictaturii, minciunilor și celei mai mari
escrocherii din sănătate a secolului XXI

Noi, profesioniștii din sănătate din mai multe țări din lume:

1. Spunem: STOP măsurilor nebunești și disproporționate care au fost luate de la începutul luptei cu SARS-CoV-2 (închidere, blocarea economiei și a educației, distanțarea socială, purtarea măștilor pentru toți etc.) deoarece sunt total nejustificate, nu sunt bazate pe dovezi științifice și încalcă principiile de bază ale medicinii bazate pe mărturii. În orice caz, desigur că sprijinim măsurile rezonabile cum ar fi recomandările pentru spălarea mâinilor, strănutul și tușitul în cot, folosirea șervețelelor de unică folosință etc.

Nu este prima dată când omenirea se confruntă cu un virus nou: a trăit H2N2 în 1957, H3N2 în 1968, SARS-CoV în 2003, H5N1 în 2004, H1N1 în 2009, MERS-CoV în 2012 și se confruntă cu virusuri gripale sezoniere în fiecare an. Oricum, nici o măsură luată pentru SARS-CoV-2 nu a fost adoptată pentru aceste virusuri. Ni se spune:

„Dar SARS-CoV-2 este foarte contagios” și răspundem: ESTE COMPLET FALS. Această pretenție este, mai mult, respinsă de experți renumiți internațional[1]. O simplă comparare cu celelalte virusuri arată că rata de contagiozitate a SARS-CoV-2 este moderată[2],[3]. Boli precum pojarul pot fi descrise drept foarte contagioase. De exemplu, o persoană cu pojar poate infecta până la 20 de oameni în timp ce o persoană infectată cu coronavirus poate contamina doar 2 sau 3, adică: de 10 ori mai puțin decât pojarul.

„Dar este un virus nou” și răspundem: H1N1 și celelalte virusuri pe care le-am menționat au fost și ele virusuri noi. Totuși: nu am închis țări (lockdown), nu am blocat economia globală, nu am paralizat sistemul de educație, nu am făcut distanțare socială și nu am spus oamenilor sănătoși să poarte măști. În plus, unii experți spun că este posibil că virusul deja circula înainte, dar nu ne-am dat seama[4].

„Dar nu avem vaccin” și răspundem: nici la începutul H1N1 nu aveam vaccin, ca în timpul SARS-CoV. Totuși: nu am închis țări (lockdown), nu am blocat economia globală, nu am paralizat sistemul de educație, nu am făcut distanțare socială și nu am spus oamenilor sănătoși să poarte măști.

„Dar acest virus este mult mai mortal” și răspundem: ESTE COMPLET FALS. Deoarece, comparat cu gripa, spre exemplu, și dacă luăm în considerare perioada dintre 01 noiembrie și 31 martie, la scară mondială au fost – când au fost luate acele măsuri – : 860.000 cazuri și 40.000 morți, în timp ce gripa în aceeași perioadă de cinci luni infectează în medie 420 milioane de oameni și ucide 270.000. În plus, rata fatalității cazurilor anunțată de OMS (3,4%) a fost supraestimată major și a fost respinsă de la început de experți eminenți în epidemiologie[5]. Dar chiar dacă luăm această rată de fatalitate a cazurilor, putem vedea că acest coronavirus este de trei ori mai puțin letal decât cel din 2003 (10%) și de zece ori mai puțin letal decât cel din 2012 (35%).

„Dar COVID-19 este o boală serioasă” și răspundem: ESTE COMPLET FALS. SARS-CoV-2 este un virus benign pentru populația generală în timp ce cauzează 85% de forme benigne, 99% din cei infectați se recuperează, nu constituie un pericol pentru femeile însărcinate și copii (spre deosebire de gripă), se împrăștie mai încet decât gripa[6] și 90% din cei care mor sunt oameni în vârstă (care trebuie, desigur, protejați ca orice altă populație de risc). De aceea experții au numit „delir” afirmația că este o boală serioasă și au spus, pe 19 august, că „nu este mai rea decât gripa”[7].

„Dar există oameni asimptomatici” și răspundem: 77% din oamenii infectați sunt asimptomatici în cazul gripei sezoniere și pot transmite, de asemenea, virusul[8]. Totuși: oamenilor sănătoși nu li se spune să poate măști în fiecare an și nu se face nici o distanțare socială în ciuda faptului că gripa infectează 1 miliard de oameni și ucide 650.000.

„Dar acest virus conduce la aglomerarea spitalelor” și răspundem: ESTE COMPLET FALS. Aglomerarea afectează doar puține spitale, iar oamenii sunt făcuți să creadă că întregul sistem spitalier este aglomerat sau că aglomerarea este iminentă când există mii de spitale în unele țări. Este rațional și adevărat să atribuim, de exemplu, pentru 1.000 sau 2.000 de spitale o situație care privește 4 sau 5 spitale? Mai departe, nu este surprinzător că unele spitale erau aglomerate deoarece erau situate zone dense (ca Lombardia în Italia sau New York în SUA). Nu ar trebui să fie uitat faptul că spitalele în multe țări au fost copleșite (inclusiv unitățile de terapie intensivă) în timpul epidemiilor anterioare de gripă sezonieră[9] și la vremea aceea nici măcar nu vorbeam despre asta: „tsunami” de pacienți în spitale, „spitale aglomerate”, corturi ridicate în afara spitalelor, „zone de război”, „spitale în colaps” și o „stare de urgență”. Și totuși: nu am închis țări (lockdown), nu am blocat economia globală, nu am paralizat sistemul de educație, nu am făcut distanțare socială și nu am spus oamenilor sănătoși să poarte măști.

2. Spunem: STOP acestor măsuri nebunești și din cauza consecințelor catastrofice care deja au început să apară: sinuciderea oamenilor raportată în China, dezvoltarea bolilor psihiatrice, paralizia cursului educațional pentru elevi și studenți la universitate, impact negativ și pericole pentru animale, neglijarea altor boli (în special cele cronice) și o creștere a mortalității lor, violența domestică, pierderi economice, șomaj, criză economică majoră (unii oameni știu că criza economică din 2007-2008 a cauzat sinuciderea a cel puțin 13.000 de oameni în Europa și America de Nord), consecințe serioase asupra agriculturii, destabilizarea țărilor și a păcii sociale, riscul de războaie. Un editorial5 publicat în European Journal Of Clinical Investigation a denunțat, de la început, pagubele: măsurilor extreme fără bază documentă, informații exagerate despre pericolul real al virusului și știrile false împrăștiate (chiar și de ziarele principale). Unii chiar au comparat această epidemie cu cea de gripă sezonieră din 1918, ceea ce este o MINCIUNĂ și o manipulare, de vreme ce a omorât 50 de milioane de oameni, fapt ce nu are absolut nimic de-a face cu bilanțul acestui coronavirus.

3. REFUZĂM obligația aplicațiilor de urmărire a contacților, cum este cazul în anumite țări deoarece SARS-CoV-2 este un virus benign, care nu justifică o asemenea măsură. Mai mult, potrivit recomandărilor internaționale și oricare ar fi severitatea unei pandemii (moderată, înaltă, extraordinară), urmărirea contacților nu este recomandată. În timpul epidemiilor de gripă, facem urmărirea contacților? Totuși virusul gripal infectează și ucide mult mai mulți oameni și sunt mai multe populații cu risc decât la acest coronavirus.

4. Spunem: STOP cenzurii experților și profesioniștilor în sănătate de a-i împiedica să spună adevărul[10] (în special în țările care afirmă că sunt democratice).

5. Împărtășim opinia experților care denunță includerea monitorizărilor în numărarea cazurilor, chiar dacă subiecții sunt sănătoși și asimptomatici. Aceasta a dus la o supraestimare a cazurilor. Ar trebui amintit că definiția[11] unui caz în epidemiologie este: „apariția mai multor fenomene posibile: boli, complicații, sechele, morți. În așa-numita supraveghere a sindroamelor, apariția evenimentelor nespecifice precum gruparea simptoamelor sau a raționamentelor pentru a căuta îngrijire, spitalizare, apeluri la serviciile de urgență sunt definite ca un caz”. Așa că noi spunem: separați monitorizarea de cazuri și opriți confundarea lor.

6. Împărtășim opinia experților care denunță faptul că nu se face distincția între oamenii care au murit de virus și oamenii care au murit cu virusul (cu comorbidități), faptul că este atribuită SARS-CoV-2 cauza morții fără testare sau autopsie și că doctorii sunt presați să adauge COVID-19 pe certificatele de deces chiar dacă pacientul a murit din alte motive. Aceasta conduce la supraestimarea numărului morților și constituie o manipulare scandaloasă a cifrelor deoarece în timpul epidemiilor de gripă sezonieră, de exemplu, nu lucrăm în modul acesta. Îndeosebi, de vreme ce 20% din pacienții COVID sunt co-infectați cu alte virusuri respiratorii[12]. După re-evaluare, doar 12% din certificatele de deces dintr-o țară europeană[13] au arătat o cauzalitate directă de la coronavirus. Într-o altă țară europeană, Profesorii Yoon Loke și Carl Heneghan au arătat că un pacient care a fost testat pozitiv, dar tratat cu succes și externat din spital va fi contabilizat încă drept moarte de COVID chiar dacă a avut un atac de inimă sau a fost călcat de un autobuz trei luni mai târziu. Pe 31 iulie, directorul de la Centrul pentru Controlul Bolilor (CDC) dintr-un stat din America de Nord a recunoscut că este adevărat că există un stimulent economic pervers pentru spitale să umfle morțile de coronavirus.

7. Împărtășim opinia experților care au avertizat împotriva intubării aproape sistematice a anumitor pacienți din cauza fricii nebune de virus. Protocoalele trebuie să fie schimbate pentru că au dus la un număr mare de morți[14].

8. Spunem: este important să fie făcută o revizuire a realizării analitice și clinice a testelor puse pe piață, inclusiv testele virologice. Multe kituri de testare sunt actualmente folosite când nu a fost evaluată o parte consistentă din realizările lor (de exemplu: specificitatea analitică, îndeosebi pentru cele patru coronavirusuri sezoniere), ceea ce este o problemă serioasă deoarece, în plus față de cazurile fals-negative, literatura raportează falși pozitivi îngrijorători, ceea ce ar putea supraestima numărul de cazuri și de morți. Potrivit unui profesor de microbiologie7, rata de falși pozitivi poate ajunge la 20%. Unele articolele științifice care au raportat aceste cazuri de falși pozitivi au fost cenzurate[15]. Drept aceea, spunem: STOP obligării la monitorizarea testelor din cauza acestei lipse de siguranță și de verificare a realizărilor lor și din cauză că nimic din acest coronavirus (care este un virus benign și cu o rată scăzută de fatalitate a cazurilor) nu o justifică. După cum am spus: Gripa infectează 1 miliard de oameni în fiecare an (de 30 de ori mai mult decât COVID-19) și totuși nu este cerut nici un test pentru a călători.

9. Spunem cetățenilor: nu vă fie frică, acest virus este benign în afară de cazul că sunteți dintr-o populație de risc. Dacă posturile TV fac la fel cu gripa, cifrele vor fi mult mai înalte decât pentru coronavirus! Posturile TV vă vor raporta în fiecare zi, în medie, 3 milioane de cazuri și 2.000 de morți de gripă. Și pentru tuberculoză, posturile TV vă vor raporta în fiecare zi, în medie, 30.000 de cazuri și 5.000 de morți. De fapt, virusul gripal infectează 1 miliard de oameni în fiecare an și ucide 650.000 și tuberculoza infectează 10,4 milioane de oameni în fiecare an și ucide 1,8 milioane de oameni. În plus, la TV sunteți informați despre „cazuri”, dar ele sunt monitorizări, nu cazuri. Un articol științific, SARS-CoV-2: frica în comparație cu informațiile, publicat în International Journal of Antimicrobial Agents, a dovedit că pericolul virusului a fost supraestimat și că frica poate fi mai periculoasă decât virusul în sine.

10. Spunem cetățenilor: spălatul mâinilor este un reflex pe care trebuie să-l avem în viața noastră, fie că există coronavirus sau nu, deoarece este cea mai eficientă măsură igienică. Dar purtarea unei măști când nu ești bolnav și practicarea distanțării sociale nu sunt pare din igienă sau păstrarea sănătății publice, ci este nebunie (manie). Purtatul unei măști pentru mult timp are câteva efecte nedorite pentru sănătatea dumneavoastră[16] și o transformă într-un cuib de microbi. „Virusul se poate aduna în mască și, când o scoți, virusul se poate transfera pe mâini și de acolo se răspândește mai departe”, declară doctorul epidemiolog Anders Tegnell. Întrebat dacă oamenii se expun la un risc mai mare prin purtarea măștilor, Doctorul Jenny Harries a spus: „Din cauza chestiunilor de comportament, oamenii se pot expune dăunător la un risc mai mare sau mai mic”. Chiar dentiștii au avertizat recent despre efectele serioase asupra sănătății orale din cauză că văd că purtarea măștilor pentru un timp îndelungat conduce la boli precum carierea dinților, boli periodontale sau respirație serios stătută. „Vede mulți oameni cu mai multe inflamații, mai multe carii și boli de gingie… Vedem inflamații la gingiile oamenilor care au fost sănătoși mereu și carii la oameni care nu au avut niciodată înainte… Aproximativ 50% din pacienții noștri sunt loviți de asta”, spune Doctorul Rob Ramondi, un dentist. „Oamenii tind să respire pe gură în loc de nas în timp ce poartă o mască… Respirația pe gură provoacă gura uscată, ceea ce conduce la o scădere a salivei și saliva este cea care luptă cu bacteriile și vă curăță dinții… Pacienții vin la noi, ‘Vai, îmi miroase gura, am nevoie de o curățare’. [Dar], când ai respirație urât mirositoare, fie deja ai o boală periodontală, fie ai multe bacterii care stau pe limbă din cauza gurii uscate… Bolile de gingie – sau boli periodontale – vor conduce eventual la atacuri cerebrale și la un risc crescut de atacuri de inimă”, spune Doctorul Marc Sclafani, un alt dentist. În plus, mulți dintre voi se plâng de aceste măști, în special în această perioadă de vară. Trebuie să știți că gura și nasul nu sunt făcute să fie obturate. Ceea ce purtați este o mască, în aparență, dar o botniță pentru libertatea voastră, în realitate. Îndeosebi de când epidemia s-a încheiat în majoritatea țărilor, după cum spun unii experți, precum Profesorul Yoram Lass, și cei care vă spun contrariul sunt MINCINOȘI. Prin faptul că vă spun că epidemia nu s-a încheiat, prin a vorbi despre amenințarea unui al doilea val (ceea ce nu se bazează pe nici o dovadă), prin faptul că vă cer să purtați o mască și să vă distanțați social, scopul este, de fapt, să prelungească frica până ce se face un vaccin și astfel va fi mai bine acceptat de dumneavoastră.

11. Spunem companiilor aeriene: unele studii științifice au arătat o legătură între excesul de igienă și dezvoltarea bolilor precum cele alergice, autoimune, inflamatoare sau anumite tipuri de cancer. Aceasta este ceea ce numim medicină: presupoziția igienică. Așa că opriți operațiunile de dezinfectare și îndepărtați măștile și costumele de protecție ridicole ale angajaților voștri pe care le-am văzut în mass-media[17]. Procedând așa, este nebunie. Aeroporturile trebuie să înceteze, de asemenea, să ia temperatura și să organizeze carantină. SARS-CoV-2 nu este ciuma neagră. Ați fost manipulați și voi, ca cetățeni.

12. Spunem guvernelor: ridicați toate restricțiile și obligațiile cetățenilor (starea de urgență, închiderea, purtarea măștii, distanțarea socială etc.) deoarece sunt prostești și pur dictatoriale și nu au nimic de-a face cu medicina sau igiena sau protejarea sănătății publice. Nu există nici un motiv științific sau medical pentru cetățenii neîmbolnăviți să poarte mască5. Doctorul Pascal Sacré, anestezist și medic de terapie intensivă, a spus: „Forțându-i să le poarte tot timpul, în timp ce epidemia dispare, este o aberație științifică și medicală”. Profesorul Didier Raoult spune: „Decizia închiderii, precum și decizia purtării măștii… nu sunt bazate pe date științifice…”. Doctorul Lisa Brosseau și Doctorul Margaret Sietsema, experți în protecția respiratorie, spun: «Nu recomandăm cerința ca publicul larg, care nu are simptome de boală COVID-19, să poarte haine sau măști chirurgicale regulat deoarece: nu există nici o probă științifică că sunt eficiente în reducerea riscului de transmitere SARS-CoV-2…». Profesorul Maël Lemoine a precizat că schimbarea recomandărilor cu privire la măști este: „politică, nu științifică”. În unele țări asiatice, oamenii poartă măști tot anul (pentru a se proteja de poluare, de exemplu). Această purtare răspândită a măștii în aceste țări le-a păzit să aibă epidemie de coronavirus?  Această purtare răspândită a măștii în aceste țări le păzește să aibă epidemie în fiecare an de gripă sau alți viruși respiratori? Răspunsul este, desigur: nu. Pe de altă parte, măștile și mănușile adaugă o nouă amenințare și constituie o poluare care este deosebit de periculoasă pentru sănătate și faună. În Italia, dacă numai 1% din măștile folosite ar fi fost aruncate, 10 milioane de măști ar fi sfârșit în ocean în fiecare lună[18]. În plus, măștile chirurgicale au o durată de viață de 450 de ani! Drept aceea, spunem guvernelor: STOP acestor măsuri ilegale și periculoase de purtare obligatorie a măștii.

13. Spunem poliției: cetățenii vă datorează multe datorită faptului că sunteți garanții securității lor și ai respectării legii și ordinii. Dar aceasta nu înseamnă supunerea oarbă la ordine nedrepte. Această greșeală a condus la al doilea Război Mondial și la moartea a 50 de milioane de oameni. Așa că vă spunem: păziți legea nu prin nedreptate și dictatură, refuzați să impuneți aceste măsuri, refuzați să-i admonestați pe cetățeni (când nu poartă o mască, spre exemplu), nu-i bateți, nu-i închideți. Nu fiți instrumentele dictaturii! Fiți de partea cetățenilor și urmați exemplul frumos al ofițerilor americani de poliție, care au sprijinit pe cetățeni îngenunchind cu ei. vă asigurăm că aceste măsuri nu au nimic de-a face cu medicina sau igiena sau cu protejarea sănătății publice, este dictatură și nebunie (manie).

14. Spunem cetățenilor: trebuie să respectăm legea. Dar asta nu înseamnă supunere oarbă în fața nebuniei, nedreptății sau dictaturii. Această supunere oarbă a cetățenilor a condus la al doilea Război Mondial cu moartea a 50 de milioane de oameni. Ați fost născuți liberi și trebuie să trăiți liber, drept aceea: nu vă fie frică și, dacă nu sunteți bolnavi: dați-vă jos măștile, plecați de acasă cum doriți și fără distanțare socială, dar faceți asta cu pace și fără orice violență. Profesorii Carl Heneghan și Tom Jefferson, epidemiologi cu o mare experiență în medicina bazată pe dovezi, spun: Nu există nici o dovadă științifică în sprijinul regulii dezastruoase de doi metri. O cercetare de slabă calitate a fost folosită pentru a justifica o politică ce are consecințe enorme pentru noi toți”.

15. Spunem că trebuie făcută o reformă totală a OMS. Succesele OMS sunt incontestabile: milioane de vieți au fost salvate mulțumită programelor de vaccinare pentru variolă și consumul de tutun a fost redus în toată lumea. În orice caz, problem majoră a OMS este, de câțiva ani, că este finanțată 80% de companii (îndeosebi laboratoare farmaceutice) și de donatori particulari (îndeosebi o foarte cunoscută fundație) și există multe scandaluri: alarmă falsă pe gripa H1N1 la presiunea lobby-urilor farmaceutice, complăcere tulburătoare față de glyphosate, pe care OMS l-a declarat sigur în ciuda victimelor de la erbicide, orbirea față de consecințele poluării cauzată de companiile de petrol în Africa, minimizarea bilanțului dezastrelor nucleare de la Cernobâl și Fukushima și a dezastrelor folosirii munițiilor cu uraniu dezlocate în Irak și în Balcani, nerecunoașterea Artemisiei în tratarea malariei pentru a proteja interesele farmaceutice în ciuda faptului că a fost recunoscută de medicina bazată pe fapte. Independența organizației este compromisă atât de influența lobby-urilor industriale – îndeosebi cele farmaceutice – și de interesele statelor membre, în particular: China. Președintele unei țări a spus: „Cred că Organizației Mondiale a Sănătății ar trebui să-i fie rușine de ei înșiși deoarece sunt ca o agenție de relații cu publicul pentru China”. Instituția de la Geneva, care a subestimat tratamentul pentru Ebola (mai mult de unsprezece mii de morți) este acuzată și de neglijarea bolilor tropicale în favoarea piețelor mai mănoase. O investigație făcută în 2016 (OMS în ghearele lobby-știlor[19]) a arătat o radiografie edificatoare a OMS; o structură slăbită supusă la multiple conflicte de interese. Această investigație a arătat cum domină interesele particulare sănătatea publică în OMS. Nu este acceptabil ca banii din finanțări să vină în principal de la o singură persoană și să fie infiltrată de lobby-uri. Recent, OMS a ajuns și mai discreditată prin căderea în capcana Lancet Gate, în vreme ce un simplu student a putut să descopere că era un studiu fraudulos. În timpul gripei H1N1: Doctorul Wolfgang Wodarg, președintele Comitetului pentru Sănătate al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, a criticat influența industriei farmaceutice asupra oamenilor de știință și oficialilor din OMS, spunând că a condus la situația în care „milioane nenecesare de oameni au fost expuși la risc de vaccinurile slab testate” și că, pentru o tulpină de gripă, a fost „mult mai puțin nocivă” decât toate epidemiile anterioare[20]. Avea dreptate în totalitate deoarece, mai târziu, vaccinul a făcut 1.500 de victime de narcolepsie, inclusiv 80% copii, după cum vom vedea. A criticat OMS și pentru răspândirea fricii de o „falsă pandemie”, a numit-o „unul dintre cele mai mari scandaluri din medicină ale secolului” și a făcut apel și la o anchetă. De fapt, criteriile pentru declararea unei pandemii (precum severitatea) au fost modificate de către OMS la influența lobby-știlor farmaceutici ca ei să poată vinde vaccinuri țărilor din lume. Potrivit unei relatări[21] făcute de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei despre modul în care a fost gestionată pandemia de gripă H1N1, inclusiv de OMS: „o irosire de mari sume de bani publici și temeri nejustificate cu privire la riscurile de sănătate… Neajunsuri grave au fost identificate cu privire la transparența proceselor de luare a deciziilor în pandemia care a generat îngrijorări despre o posibilă influență a industriei farmaceutice asupra unor decizii majore cu privire la pandemie. Există temerea că această lipsă de transparență și dare de seamă va deveni o povară în încrederea în sfaturile date de instituțiile majore de sănătate”. Istoria se repetă de la sine astăzi cu exact aceiași actori și aceeași campanie de frică. Fostul director al departamentului pentru sănătatea publică din OMS a divulgat în altă investigație (TrustWHO) că la acea vreme de H1N1 nimeni nu a fost înfricoșat de OMS și că el nu a știut pe nimeni din OMS care s-a vaccinat, inclusiv fostul Director-General: chinezoaica Margaret Chan[22]. Deși era un lider oficial al OMS, a fost exclus, ca și majoritatea colegilor săi, de la întâlnirea dintre Directorul General și companiile farmaceutice care produceau vaccinul și motivul a fost: „este o întâlnire privată”

16. Spunem că trebuie deschisă o anchetă și că anumiți oficiali ai OMS trebuie interogați îndeosebi cel care a făcut promovarea internațională pentru închidere (lockdown), care este o erezie din punct de vedere medical și o escrocherie care a dus lumea în eroare. Într-adevăr, pe 25 februarie 2020: șeful unei comisii mixte OMS-China despre COVID-19 a lăudat răspunsul dat de Beijing epidemiei[23]. A spus că China a reușit prin instrumente „de modă veche”, a accentuat că „lumea avea nevoie să învețe de la China” și trebuie să fie inspirată de ea. A mai spus că „dacă ar fi avut COVID-19, ar fi vrut să fie tratat în China”! Odată, a lăudat China[24] numind-o „foarte deschisă” și „foarte transparentă”. Cine poate crede aceste declarații? Cine poate crede că, dacă ar fi avut COVID-19, ar fi vrut să fie tratat în China? Cine poate crede că lumea trebuie să se inspire de la China și că trebuie făcut controlul epidemiei prin „metode de modă veche”? Uimitor este că a făcut toată lumea să creadă asta. Deoarece, din nefericire, de la declarațiile lui și de la raportul aprobat de el (unde putem citi că metodele din China sunt: „agile și ambițioase”), țările din lume au luat măsuri disproporționate și au urmat orbește recomandările OMS prin limitările impuse populațiilor lor. Teama și psihoza au fost propagate prin prezentarea SARS-CoV-2 drept un virus foarte periculos sau cu o mortalitate masivă, când nu este deloc cazul. Din fericire, un interviu cu el a arătat o parte importantă a adevărului și a conflictelor de interese din OMS cu China când un ziarist l-a întrebat despre statutul Taiwan-ului (care este în conflict cu China) în OMS și dacă OMS reconsideră aderarea Taiwan-ului: s-a prefăcut că nu aude întrebarea, apoi, când a fost întrebat din nou, a încheiat video-conferința! (Video-ul a ajuns la mai mult de 8 milioane de vizualizări)[25]. Tot el a fost cel care a spus la sfârșitul lui februarie: „Doar un medicament este corect acum despre care credem că are eficacitate reală și acesta este remdesivir”. Cum poate spune asta chiar înainte de a ieși rezultatele? Și de ce a spus asta? Membri canadieni ai Parlamentului[26] au emis o citație obligatorie pe numele lui după ce a respins invitații repetate să depună mărturie în fața comitetului Casei Comunelor. Chiar și liderul canadian conservator a ridicat îngrijorări despre exactitatea datelor OMS despre COVID-19. Într-adevăr, spunând că China a redus numărul de cazuri sau că a gestionat bine epidemia și a aplatizat curba mulțumită închiderii este o minciună crasă și nu e bazată pe nici o dovadă deoarece nimeni nu poate să dea numărul cazurilor sau morților din China dacă nu ar fi aplicat închiderea. În plus, câteva luni mai târziu: lumea descoperea că numărul de cazuri și morți nici nu erau adevărate! Recent, trei țări africane au expulzat oficiali OMS pentru că, potrivit unor declarații, au falsificat numerele de cazuri COVID-19 prin umflarea lor. Oamenii care sunt în spatele închiderii, a psihozei globale și a terorii, când văd graba oamenilor la supermarket-uri, oameni certându-se pentru paste și hârtie de toaletă, distanțele de 1 metru ca și cum ar fi fost ciumă, oamenii închiși ca și cum ar fi fost animale, străzile dezinfectate, poliția bătând cetățenii, drone și elicoptere mobilizate, oameni care ies afară cu declarații, purtarea măștii în ciuda sfârșitului epidemiei și a faptului că oamenii nu sunt bolnavi, nu este exclus că ei râd de ușurătatea cu care au manipulat țări întregi și poate chiar îi numesc oi. Nebunia a ajuns la punctul în care în unele țări plajele au fost dezinfectate cu clor, oamenii cu mustață și cu barbă dintre pompieri au fost excluși de la treabă, geamuri plexiglas au fost instalate peste tot (chiar și în clase) de parcă ar fi fost molimă, un tren a fost oprit pentru că o persoană nu purta mască, familii oprite de a-și vedea morții (ca și cum virusul ar fi sărit din trup și i-ar fi mușcat), femeile de șaptezeci de ani amendate după ce s-au dus să arunce gunoiul și chiar au fost „izolate” monedele și bancnotele venite din afară! Cum pot accepta țările să cadă la acest nivel de nebunie, prostie și dictatură? Îndeosebi cele care se numesc țări democratice. Toate astea pentru un virus care provoacă 85% forme ușoare și pentru care 99% din oamenii infectați se recuperează. OMS a presat lumea să copie răspunsul Chinei la COVID-19 și a reușit; fiecare țară din lume care a urmat OMS a devenit o copie adeverită a Chinei. Doar câteva țări au refuzat să imite pe ceilalți prostește ca Suedia și Belarus, care pot fi felicitate. Președintele unei țări europene avea dreptate când a spus că „este doar o psihoză mai periculoasă decât virusul în sine”. Experți renumiți din lume au calificat alerta globală drept „disproporționată”. Profesorul Jean-François Toussaint a spus: „Mi se pare că OMS are o foarte mare responsabilitate în a nu fi în stare să stabilească prioritățile, în a repeta la epuizare că a fost o amenințare la adresa umanității” (Journal International de Médecine, June 13, 2020).

17. Spunem că trebuie să încetăm să urmăm orbește OMS pentru că nu este o societate savantă și este departe de a fi independentă, după cum am văzut. Întrebat despre motivul deciziei de a face obligatorii 11 vaccinuri, un fost ministru al sănătății[27] dintr-o țară europeană a răspuns: „Este o decizie despre sănătatea publică ce răspunde, de fapt, la un răspuns global al OMS care cere ca astăzi să ajungem la 95% copii vaccinați din toate țările din lume cu vaccinurile necesare”. Recomandăm guvernelor și să aleagă bine experții care le sfătuiesc și să-i evite pe aceia care au legături cu companiile farmaceutice. Un profesor eminent de infecțiologie a făcut această remarcă asupra anumitor experți dintr-o țară europeană: „Un membru eminent al Comisiei pentru Boli Transmisibile din Consiliul Suprem a primit 90.741 euro de la industria farmaceutică, inclusiv 16.563 euro de la [laboratorul farmaceutic care produce o moleculă rivală de hydroxyclorochină]. În orice caz, acest Consiliu Suprem a luat faimoasa decizie e a interzice hydroxyclorochina, în afara celor care vor muri… Nu văd nici o urmă de respect în această decizie pentru respectarea procedurilor cu privire la gestionarea conflictelor de interese… Dacă un membru prezintă un conflict major de interese, trebuie să părăsească întrunirea și să nu participe la dezbateri sau la scrierea deciziei… Oricum, la baza acestei decizii nu este nici o mențiune la conflicte de interese sau la numărul membrilor calificați care au participat la vot. Este încălcare serioasă a regulilor”. Un fost editor de la New England Journal of Medicine a spus: „Profesia medicală a fost cumpărată de industria farmaceutică, nu doar în termeni de practică a medicinii, ci și în termeni de învățare și studiu. Instituțiilor academice ale țării li se permite să fie agenții plătiți ai industriei farmaceutice. Cred că este dezgustător”[28]. Desigur că acest lucru nu ar trebuie să fie generalizat la toți.

18. Spunem guvernelor: nu mai urmați – în epidemii – modelele matematice care sunt lucruri virtuale fără legătură cu realitatea și care au dus în eroare lumea în câteva ocazii și au fost o justificare pentru politicile maniace de închidere. Într-adevăr, o Universitate europeană care are legături puternice cu OMS a spus că:

– 50.000 de britanici vor muri de boala vacii nebune, în timp ce în final au murit doar 177.

– Gripa aviară urma să ucidă 200 de milioane de oameni, în timp ce au murit doar 282.

– Gripa H1N1 urma să omoare 65.000 de britanici, în timp ce au murit doar 457[29]. Rata mortalității a fost exagerată și gripa H1N1 a sfârșit prin a fi mai ușoară decât s-a anticipat inițial, motivând pe unii să minimalizeze suma considerabilă, timpul și resursele consumate pentru răspuns. La acea vreme, presa a descoperit că rectorul acestei universități[30], care a sfătuit OMS și guvernele, a primit un salariu de 116.000 £ pe an de la producătorul de vaccin pentru gripa porcină. Astăzi pe baza aceluiași model eronat, dezvoltat pentru planificarea pandemiei de gripă sezonieră, au dat predicțiile lor astrologice despre COVID-19; au spus că vor muri 500.000 în UK, 2,2 milioane în SUA, 70.000 în Suedia și între 300.000 și 500.000 în Franța[31]! Cine poate crede aceste numere nebune? De aceea califică Profesorul Didier Raoult aceste modelări drept „versiunea modernă a divinațiilor”. Profesorul John Ashton a denunțat și el aceste predicții astrologice și faptul că au un fel de statut religios. În plus, presa a descoperit că cel care, în această universitate, a presat guvernele să facă închiderea nici măcar nu respectă ce le-a recomandat[32]. La fel și aici trebuie dusă o anchetă cu unii oficiali din această universitate. Profesorul Jean-François Toussaint a spus despre închidere: „Trebuie să prevenim absolut orice guvern să ia o astfel de decizie din nou. Îndeosebi de când instrumentalizarea pandemiei cu închideri generalizate pentru jumătate de omenire a dus la întărirea regimurilor autoritare și oprirea campaniilor majore pentru prevenirea bolilor majore mortale. În Franța, simulările care estimau că au fost salvate 60.000 de vieți sunt pure fantezii. Sloganul faimos internațional: „stați acasă, salvați vieți” a fost doar o minciună. Dimpotrivă, închiderea a omorât mulți oameni.

19. REFUZĂM vaccinarea obligatorie și REFUZĂM certificatul de vaccinare pentru coronavirus pentru călătorie din următoarele motive:

Vaccinul nu este esențial pentru că 85% din forme sunt benigne, 99% din subiecții infectați se recuperează și copii, precum și femeile nu sunt supuși la risc. În plus, o mare parte din populație este deja protejată împotriva SARS-CoV-2 prin imunitatea încrucișată obținută prin coronavirusurile sezoniere[33]. A spune că nu suntem siguri de aceasta este o MINCIUNĂ și ridica dubii asupra duratei sau eficienței acestei protecții este o manipulare menită să protejeze planul de afaceri cu vaccinul.

– Este un virus ARN, așa că e mult mai dispus la mutații și există riscul ca vaccinul să fie ineficient.

– Probele pentru vaccin sunt făcute în grabă34 și unii fac apel la grăbirea procedurilor de testare și să fie făcute fără animalele obișnuite de probă, ceea ce este riscant. A testa vaccinurile fără timpul necesar pentru a înțelege deplin riscurile de siguranță ar putea duce la eșecuri fără garanții în timpul pandemiei și pe viitor.

– Încercările anterioare pentru vaccinurile împotriva coronavirusurilor sunt îngrijorătoare[34]: în 2004, unul din vaccinuri dezvoltat împotriva SARS a provocat hepatită la animalele pe care a fost testat. Alt vaccin a provocat în faza de testare daune severe la plămâni pe animale de laborator, făcându-le mai predispuse la viitoare infecții. Cu decenii în urmă, vaccinuri produse împotriva altui coronavirus, virusul de peritonită infecțioasă felină, a sporit riscul la pisici de a face o boală cauzată de virus. Fenomene similare au fost văzute la studii pe animale pentru alte virusuri, inclusiv coronavirusul care provoacă SARS.

– Unele vaccinuri sunt testate de companii care nu au nici o experiență în producerea și marketarea vaccinurilor și care folosesc tehnologii noi în medicină de care nu știm nici beneficiile, nici riscurile pentru sănătate.

Căutarea profitului financiar al câtorva companii farmaceutice pe seama sănătății oamenilor (fără a generaliza, desigur). Șeful unei companii farmaceutice a spus acționarilor săi în timpul gripei H1N1: „Acest vaccin va fi o oportunitate importantă în termeni de venituri. Este un avânt pentru noi, pentru profit și pentru cursul banilor”27. Fostul ministru al sănătății dintr-o țară europeană a declarat pe 23 mai 2020: „Când există o epidemie precum COVID, vedem: mortalitate, când suntem doctori, … sau vedem suferință. Și sunt oameni care văd: dolari… ai laboratoare mari care spun: acum este timpul să facem miliarde”[35]. Pe 16 iunie 2020, Profesorul Christian Perronne, un specialist în boli infecțioase, a spus la Radios Sud despre vaccinul pentru coronavirus: „Nu avem nevoie deloc de el… Toate astea sunt despre scopuri pur comerciale”. Site-ul revistei Nexus a publicat pe 7 august opinia Doctorului Pierre Cave, care a spus: „În Franța, epidemia s-a încheiat… ca doctor, nu ezit să anticipez deciziile guvernului: Trebuie nu doar să refuzăm vaccinurile [împotriva COVID-19], ci trebuie să denunțăm și să condamnăm și abordarea pur mercantilă și cinismul abject care a ghidat producerea lor”.

Încălcările etice scandaloase în multe probe clinice: Pentru că țările occidentale nu le permit să încalce principiile etice, multe companii farmaceutice (fără a generaliza) își fac probele clinice pentru medicamente și vaccinuri în țări aflate în dezvoltare sau sărace, unde experimentele sunt făcute pe oameni fără informarea lor și fără consimțământul lor. O relatare[36] scrisă de Irene Schipper (un ziar mic SOMO despre etica probelor clinice) a arătat încălcări etice șocante și foarte serioase; spre exemplu, la o probă clinică, femeile africane au fost infectate cu HIV și apoi îmbolnăvite cu AIDS. Această probă clinică a fost finanțată de o fundație și laborator bine-cunoscut. În unele țări, aceste probe clinice scandaloase au fost făcute cu complicitatea autorităților locale și prin conflicte de interese.

– Unei companii farmaceutice, AstraZeneca, i s-a acordat protecție pentru viitoare pretenții la responsabilitatea pentru produs cu privire la vaccinul ei COVID-19, în caz de efecte dăunătoare, din partea majorității țărilor cu care a încheiat acorduri de furnizare. Cu alte cuvinte, statele, nu AstraZeneca vor compensa victimele, adică pe banii cetățenilor! În această privință, spunem cetățenilor: protestați MASIV împotriva acestei înțelegeri scandaloase, rușinoase și profund nedrepte până va fi ștearsă. Trebuie să refuzați folosirea IRESPONSIBILĂ a banilorvoștri. Chiar și experții belgieni au fost „șocați” de această înțelegere.

Scandalurile vaccinurilor periculoase și chiar mortale au apărut în timpul epidemiilor și vom menționa două exemple (nu suntem, desigur, anti-vaccin, de vreme ce asta pune în discuție descoperirile lui Edward Jenner):

Scandalul vaccinului contra H1N1: a fost testat pe un număr mic de oameni și totuși a fost pus pe piață ca sigur în 2009. Dar un an mai târziu, au apărut îngrijorări în Finlanda și Suedia despre o posibilă asociere între narcolepsie și vaccin. Un studiu ulterior de duzină din Finlanda a raportat un risc de 13 ori crescut de narcolepsie după vaccinare la copii și tineri între 4-19, majoritatea având începutul la mai puțin de trei luni după vaccinare și aproape toți mai puțin de șase luni. În 2013, un studiu publicat în British Medical Journal a confirmat aceste rezultate și pentru Anglia[37]. În total, acest vaccin periculos a dus la 1.500 de cazuri de narcolepsie doar în Europa și 80% dintre victime sunt copii. O parte din echipa medicală vaccinată NHS a fost afectată și de narcolepsie. Narcolepsia este o boală cronică și incurabilă, la care pacienții adorm necontrolat, suferă de atacuri de somn care durează câteva minute și se întâmplă oriunde și oricând în zi (somn în timpul zilei) și sunt victime și ale atacurilor uriașe de cataplexie (slăbirea temporară a mușchilor sau pierderea controlului muscular cauzat de o emoție puternică precum râsul, mânia sau surpriza. Aceasta poate produce slăbiciune în genunchi, inabilitatea de a se articula sau uneori chiar căderea pentru câteva secunde). Această boală strică funcția mentală și memoria și poate duce la halucinații și boli mentale. Peter Todd, un avocat care a reprezentat pe mulți reclamanți, a spus pentru Sunday Times: „Nu a fost niciodată un caz ca acesta înainte. Victimele acestui vaccin au o condiție incurabilă și pe viață și vor necesita medicație extensivă”. Printre victimele vaccinurilor: Josh Hadfield (opt ani), care este pe medicamente anti-narcolepsie care costă £15.000 pe an pentru a-l ajuta să stea treaz în timpul zilei de școală. „Dacă îl faci să râdă, se prăbușește. Memoria lui este scurtă. Nu există vindecare. Spune că dorește să nu se fi născut. Mă simt incredibil de vinovat pentru că l-am lăsat să facă vaccinul”, a spus mama lui38. Familiile au îndurat un calvar care a durat 7 ani pentru a câștiga în tribunal. Și, în loc să fie compensați de laboratoarele farmaceutice, au făcut asta statele[38],[39], adică cu banii cetățenilor!

Scandalul vaccinului mortar contra febrei denga într-o țară asiatică[40], în 2018: Potrivit biroului procurorului Persida Acosta, 500 de copii au murit ca efect al acestui vaccin și câteva mii sunt bolnavi. Unii copii au nevoie de operații pentru a absorbi sângele după sângerări severe. Majoritatea familiilor nu pot plăti aceste operații. Potrivit procurorului, responsabilitățile sunt împărțite între laboratorul care  a vândut „un vaccin periculos” și guvernul care a pus la care o campanie de vaccinare „masivă și fără diferențe” în condiții deplorabile. Doctorul Erwin Erfe, care a lucrat pentru biroul procurorului, a făcut două sau trei autopsii pe copii pe săptămână mereu cu aceleași rezultate: „Sângerări interne, îndeosebi în creier și plămâni… și organe mărite”. În orice caz, acest vaccin promite să fie un triumf planetar; în 2015, laboratorul a confirmat cu mare fanfară punerea pe piață a unui vaccin revoluționar contra febrei denga. A fost primul din lume, produsul a douăzeci de ani de cercetare și a investiției de 1,5 miliarde de euro. Totuși, de la început, s-au ridicat voci în comunitatea științifică: Doctor Antonio Dans a încercat să avertizeze despre rezultatele neconcludente ale probelor clinice. În Statele Unite, Profesorul Scott Halstead, un specialist mondial în boală, chiar a trimis un video emis în Senatul țării pentru a stimula suspendarea programului de vaccinare. Fostul ministru al sănătății al țării a fost acuzat în acest scandal. „Atracția profitului a ucis acești copii”, a spus procurorul Persida Acosta.

20. Spunem: STOP tuturor acestor măsuri nebune, dictatoriale și sigur nu sanitare din cauza cărora se întâmplă tragedii în fiecare zi: o adolescentă s-a sinucis în Marea Britanie din cauză că, pentru ea, închiderea a durat 300 de ani[41], o femeie gravidă a suferit mucenicie în timpul nașterii în Franța[42], un adolescent din SUA a suferit o dislocare de maxilar și va avea nevoie de operație după ce a fost atacat de câțiva care i-au cerut să poarte mască, o asistentă a fost și ea atacată în Franța și un șofer de autobuz chiar a murit din cauza acestor măsuri ilegale cu măști obligatorii, 60.000 pacienți de cancer ar putea muri în UK din cauza lipsei de tratament sau de diagnosticare, potrivit Profesorului Karol Sikora, 12.000 oameni ar putea muri pe zi până la sfârșitul anului ca urmare a foamei legată de măsurile COVID-19 (potrivit Oxfam), numărul de stop-cardiac s-a dublat în unele țări[43], companiile dau faliment, 305 milioane de slujbe pline au fost pierdute – afectând în special femeile și tinerii – potrivit International Labour Organisation, un om a murit din cauza unei măști în SUA[44] etc. Chiar și păsările suferă de pe urma acestor măsuri periculoase și sunt prinse și ucise din cauza măștilor: „[pescărușul putea doar] să se zbată și să cadă din cauză că micuțul avea o mască pentru Covid împleticită în jurul picioarelor… Este clar că masca a fost acolo ceva timp și baierele de elastic s-au strâns în jurul picioarelor lui, iar încheieturile erau umflate și rănite… Sunt îngrijorat că acest pescăruș ar putea fi primul din multe victime acum, că măștile de față sunt o normă”, au spus angajații societății regale pentru prevenirea cruzimii față de animale la BBC pe 20 iulie și pasărea a suferit această tortură o săptămână! Ar trebui menționat și faptul că sursa inițială și primară a tragediei lui George Floyd a fost închiderea: dacă nu era nici o închidere, nu și-ar fi pierdut slujba, ar fi fost la lucru pe 25 mai, nu ar fi fost omorât, vandalizarea magazinelor și incendiile, ca și ciocnirile cu poliția nu s-ar fi întâmplat, haosul din SUA ar fi fost evitat și George Floyd ar fi fost încă în viață printre noi astăzi.

21. Spunem guvernelor: TOTUL trebuie să se întoarcă imediat la normal (inclusiv redeschiderea serviciilor spitaliere, transportului aerian, economiei și educației) și această luare ca ostatici globală trebuie să înceteze deoarece ați știut, cu dovezi de susținere, că voi, ca cetățeni, ați fost victimele celei mai mari escrocherii din secolul XXI.Profesorul Carl Heneghan a spus pe 23 august că frica publică ce oprește țara să se întoarcă la normal este neîntemeiată, potrivit Express. Profesorii Karina Reiss și Sucharit Bhakdi au publicat în iunie o carte intitulată: „Corona: alarmă falsă?”[45]. Primarul unui oraș din Europa a declarat: „Atmosfera răspândită [pe subiectul coronavirus] este îndeosebi grea și devine suspectă. Doctorul Olivier Chailley a scris o carte numită: „Virusul fricii, cum a devenit toată lumea nebună”. Profesorul Sucharit Bhakdi (a trimis și el o scrisoare către Angela Merkel) a descris măsurile luate, inclusiv închiderea, drept: „grotești, absurde și foarte periculoase… un impact oribil asupra economiei mondiale… auto-distrugere și sinucidere în masă…”. O investigație internațională și independentă trebuie deschisă și cei responsabili trebuie judecați.

22. Spunem cetățenilor: pentru a vă ține în „turmă”, este posibil să încerce unii să ne discrediteze prin orice mijloace, spre exemplu prin a ne acuza de conspirație etc. Nu-i ascultați, sunt MINCINOȘI pentru că informația care v-a fost dată este: medicală, științifică și documentată.

23. Spunem cetățenilor: această scrisoare nu ar trebui să vă ducă la violență față de nimeni. Reacționați pașnic. Și, dacă un profesionist din sănătate care semnează această scrisoare va fi atacat sau calomniat sau persecutat, sprijiniți-l MASIV. Dragi cetățeni, o mulțime de oameni de știință, profesori eminenți în medicină și profesioniști în sănătate din lume au denunțat ce se întâmplă și este timpul să vă treziți! Dacă nu vorbiți, vor fi impuse noi măsuri dictatoriale „made in China”. Trebuie SĂ REFUZAȚI aceasta. Vă asigurăm că aceste măsuri nu au nimic de-a face cu medicina sau igiena sau cu protejarea sănătății publice, este dictatură și nebunie. Doctorul Anders Tegnell a spus : «Lumea a luat-o razna» cu închiderile pentru coronavirus, care «zboară în fața a ceea ce se știe despre gestionarea pandemiilor virale».

24. Invităm pe profesioniștii în sănătate DIN TOATĂ LUMEA să fie tari și curajoși și să-și facă datoria de a spune adevărul, să ni se alăture MASIV în colectivul United Health Professionals și să semneze această scrisoare prin darea a 4 informații: nume, prenume, profesia și țara. Nu uitați să precizați profesia în câmpul numelui.

Albert Einstein a spus: „lumea nu va fi distrusă de cei care fac rău, ci de cei care se uită la ei fără să facă nimic”.


[1] BFMTV (YouTube Channel). Pr Didier Raoult: “La contagiosité du coronavirus n’est pas extrême”. 30 April 2020.

[2] Jeffrey K Aronson, Jon Brassey, Kamal R Mahtani. “When will it be over?”: An introduction to viral reproduction numbers, R0 and Re. CEBM. 14 April 2020.

[3] Tristan Gaudiaut. Quelle est la contagiosité du coronavirus ?. Statista. 4 May 2020.

[4] IHU Méditerranée-Infection (YouTube Channel). Coronavirus Chinois : Quelle place dans l’histoire des épidémies?. 29 January 2020.

[5] Ioannidis, J.P.A. (2020), Coronavirus disease 2019: The harms of exaggerated information and non‐evidence‐based measures. Eur J Clin Invest, 50: e13222. doi:10.1111/eci.13222

[6] WHO. Q&A: Influenza and COVID-19 – similarities and differences. 17 March 2020.

[7] IHU Méditerranée-Infection (YouTube Channel). Où en est le débat sur l’Hydroxychloroquine ?. 5 May 2020.

CNEWS. Replay-l’interview du Professeur Didier Raoult. 19 August 2020.

[8] Hayward AC, Fragaszy EB, Bermingham A, et al. Comparative community burden and severity of seasonal and pandemic influenza: results of the Flu Watch cohort study. Lancet Respir Med. 2014;2(6):445‐454. doi:10.1016/S2213-2600(14)70034-7

[9] Helen Branswell. A severe flu season is stretching hospitals thin. That is a very bad omen. STAT. 15 January 2018.

Amanda Macmillan. Hospitals Overwhelmed by Flu Patients Are Treating Them in Tents. TIME. 18 January 2018.

Amanda Ferguson. Surgeries postponed due to severe flu cases overwhelming Toronto ICU. Citynews. 13 february 2018.

Laura Donnelly. Hospital admissions for flu triple and 111 phoneline overwhelmed by deepening NHS crisis. The Telegraph. 4 January 2018.

Soumya Karlamangla. California hospitals face a ‘war zone’ of flu patients — and are setting up tents to treat them. Los Angeles Times. 16 January 2018.

Simona Ravizza. Milano, terapie intensive al collasso per l’influenza: già 48 malati gravi molte operazioni rinviate. corriere della sera. 10 January 2018.

Chelsea Wade. Hospital Overrun By Flu Cases Having To Turn Them Away. CBS DFW. 8 January 2018.

Denis Campbell. NHS winter crisis: extra beds created by 52% of UK hospitals. The Guardian. 2 December 2019.

R. Salamanca. Temas Relacionados. La gripe colapsa los hospitales de media España. El Mundo. 1 December 2017.

[10] Veronica Morley. YouTube issues statement on removal of controversial video interview with Bakersfield doctors. 23ABC. 27 April 2020.

[11] Pascal Astagneau, Thierry Ancelle. Surveillance épidémiologique: Principes, méthodes et applications en santé publique. Medecine Sciences Publications. 2011.

[12] Kim, D., Quinn, J., Pinsky, B., Shah, N. H., & Brown, I. (2020). Rates of Co-infection Between SARS-CoV-2 and Other Respiratory Pathogens. JAMA, e206266. Advance online publication. https://doi.org/10.1001/jama.2020.6266

Malcolm Kendrick. I’ve signed death certificates during Covid-19. Here’s why you can’t trust any of the statistics on the number of victims. RT. 28 May 2020.

Dr John Lee. The way ‘Covid deaths’ are being counted is a national scandal. The spectator. 30 May 2020.

Fox News. Feds classifying all coronavirus patient deaths as ‘COVID-19’ deaths, regardless of cause. New Tork Post. 7 April 2020.

German Network for Evidence-based Medicine. COVID-19 – Where is the Evidence?. 20 March 2020.

[13] Sarah Newey. Why have so many coronavirus patients died in Italy?. The Telegraph. 23 March 2020.

[14] The New York Times (YouTube Channel). Doctors Face Troubling Question: Are They Treating Coronavirus Correctly? | NYT News. 14 April 2020.

Martin Gould. EXCLUSIVE: ‘It’s a horror movie.’ Nurse working on coronavirus frontline in New York claims the city is ‘murdering’ COVID-19 patients by putting them on ventilators and causing trauma to the lungs. Dailymail. 27 April 2020.

Gattinoni L, Chiumello D, Caironi P, et al. COVID-19 pneumonia: different respiratory treatments for different phenotypes?. Intensive Care Med. 2020;46(6):1099-1102. doi:10.1007/s00134-020-06033-2

Matt Strauss. The underground doctors’ movement questioning the use of ventilators. The Spectator. 2 May 2020.

Chris Kitching. Life-saving’ ventilators are destroying coronavirus patients’ lungs, doctor says. Mirror. 18 April 2020.

[15] Li Y, Yao L, Li J, et al. Stability issues of RT-PCR testing of SARS-CoV-2 for hospitalized patients clinically diagnosed with COVID-19. J Med Virol. 2020;92(7):903‐908. doi:10.1002/jmv.25786.

Zhuang GH, Shen MW, Zeng LX, et al. [WITHDRAWN: Potential false-positive rate among the ‘asymptomatic infected individuals’ in close contacts of COVID-19 patients]. Zhonghua liu Xing Bing xue za zhi = Zhonghua Liuxingbingxue Zazhi. 2020 Mar;41(4):485-488. DOI: 10.3760/cma.j.cn112338-20200221-00144.

Woloshin S, Patel N, Kesselheim AS. False Negative Tests for SARS-CoV-2 Infection – Challenges and Implications [published online ahead of print, Jun 5]. N Engl J Med. 2020;10.1056/NEJMp2015897. doi:10.1056/NEJMp2015897.

Samuel Lovett. ‘A huge boost’: Coronavirus patients feared to have been reinfected had returned false positives, says South Korea. Independant. 30 April 2020.

Patrick DM, Petric M, Skowronski DM, et al. An Outbreak of Human Coronavirus OC43 Infection and Serological Cross-reactivity with SARS Coronavirus. Can J Infect Dis Med Microbiol. 2006;17(6):330‐336. doi:10.1155/2006/152612.

[16] Russell Blaylock. Blaylock: Face Masks Pose Serious Risks To The Healthy. Technocracy. 11 May 2020.

[17] BFMTV (YouTube Channel). Des tenues anti-Covid dans l’avion. 4 June 2020.

[18] Brut (brut.media.fr). Covid-19 : des masques et gants jetés dans la nature partout dans le monde. 29 May 2020.

[19] Juttat Pinzler, Tatjana Mischke. L’OMS : dans les griffes des lobbyistes ?. arte. 2016.

[20] F. William Engdahl. European Parliament to Investigate WHO and “Pandemic” Scandal. healthcare-in-europe.com. 26 January 2010. Michael Fumento. Why The WHO Faked A Pandemic. Forbes. 05 February 2010.

[21] Paul Flynn. The handling of the H1N1 pandemic: more transparency needed. Parliamentary Assembly of the Council of Europe. 07 June 2010.

[22] Lilian Franck, Thomas Schlottmann. TrustWHO. Journeyman Pictures. 2018.

[23] Global News (YouTube Channel). Coronavirus outbreak: WHO expert says countries must shift mindset to virus preparedness | FULL. 25 February 2020.

CGTN (YouTube Channel). If I had COVID-19, I want to be treated in China, says WHO official. 27 February 2020.

[24] China Daily (YouTube Channel). WHO expert: China has taught us lessons. 10 March 2020.

[25] Hong Kong World City (Twitter account : @HKWORLDCITY). 28 March 2020, 12:40 PM.

Formosa TV English News (YouTube Channel). Senior WHO official dodges questions about Taiwan’s WHO membership; praises China. 30 March 2020. 

[26] La Presse canadienne. Des députés fédéraux citent un expert de l’OMS Bruce Aylward à comparaître. L’actualité. 30 April 2020.

[27] Cellule de crise / Histoire Secrète(YouTube Channel). Pandémies : la traque planétaire –intégrale. 31 January 2018.

[28] Moynihan Ray. Who pays for the pizza? Redefining the relationships between doctors and drug companies. 1: Entanglement BMJ 2003; 326 :1189

[29] Steerpike. Six questions that Neil Ferguson should be asked. The Spectator. 16 April 2020.

[30]David Derbyshire. Government virus expert paid £116k by swine flu vaccine. Daily Mail Online. 27 July 2009.

[31] Imperial College COVID-19 Response Team. Report 9: Impact of non-pharmaceutical interventions (NPIs) to reduce COVID-19 mortality and healthcare demand. 16 March 2020.

Aurélie Haroche. Quand les politiques confondent modélisations mathématiques et astrologie. JIM (Journal International de Médecine). 25 April 2020.

Jean-François Toussaint, Andy Marc. Sortir d’un confinement aveugle. La Recherche. 22 April 2020.

Tom Jefferson and Carl Heneghan. Modelling the models. CEBM (Centre for Evidence-Based Medicine). 3 April 2020.

[32] Anna Mikhailova,Christopher Hope, Michael Gillard and Louisa Wells. Exclusive: Government scientist Neil Ferguson resigns after breaking lockdown rules to meet his married lover. The Telegraph. 5 May 2020.

[33] Grifoni A, Weiskopf D, Ramirez SI, et al. Targets of T Cell Responses to SARS-CoV-2 Coronavirus in Humans with COVID-19 Disease and Unexposed Individuals [published online ahead of print, 2020 May 20]. Cell. 2020;S0092-8674(20)30610-3. doi:10.1016/j.cell.2020.05.015.

Mateus J, Grifoni A, Tarke A, et al. Selective and cross-reactive SARS-CoV-2 T cell epitopes in unexposed humans. Science. 2020;eabd3871. doi:10.1126/science.abd3871.

[34] Jiang S. Don’t rush to deploy COVID-19 vaccines and drugs without sufficient safety guarantees. Nature. 2020;579(7799):321. doi:10.1038/d41586-020-00751-9.

Céline Deluzarche. Coronavirus : les dangers d’un vaccin élaboré à la hâte. Futura. 19 March 2020.

Louise Beda-Akichi. Et si on n’arrivait jamais à trouver de vaccin contre le Covid-19?. Slate. 26 May 2020.

[35] BFMTV.”Vivre avec…” – Samedi 23 mai 2020. 23 May 2020

[36] Irene Schipper. SOMO briefing paper on ethics in clinical trials. 01 February 2008.

Jean-Philippe Chippaux. Le Monde Diplomatique. L’Afrique, cobaye de Big Pharma. June 2005.

[37] Miller Elizabeth, Andrews Nick, Stellitano Lesley, Stowe Julia, Winstone Anne Marie, Shneerson John et al. Risk of narcolepsy in children and young people receiving AS03 adjuvanted pandemic A/H1N1 2009 influenza vaccine: retrospective analysis BMJ 2013; 346 :f794

[38] Tom Porter. Brain-Damaged UK Victims of Swine Flu Vaccine to Get £60 Million Compensation. International Business Times. 2 March 2014.

[39] DAZ.online. Schweden zahlt Entschädigung für Narkolepsie-Kranke nach Impfung. 13 May 2016.

[40]Carol Isoux. Dengue : Sanofi au coeur d’une affaire de vaccin mortel aux Philippines. L’OBS. 27 November 2018.

[41] Eugene Henderson and Lorraine King. Parents warned after teen took her own life ‘because lockdown felt like 300 years’. Mirror. 22 April 2020.

[42] Laure. Accouchement en temps de Covid : « J’ai traversé seule quatorze heures de contractions. C’est criminel ». L’OBS. 13 May 2020.

[43] Marijon, Eloi et al. “Out-of-hospital cardiac arrest during the COVID-19 pandemic in Paris, France: a population-based, observational study.” The Lancet. Public Health, 27 May. 2020, doi:10.1016/S2468-2667(20)30117-1

Baldi E et al. Out-of-hospital cardiac arrest during the Covid-19 outbreak in Italy. N Engl J Med 2020 Apr 29; [e-pub] https://doi.org/10.1056/NEJMc2010418

[44] Jessie Gomez. Lincoln Park driver ‘passed out’ due to N95 mask, crashed car, police say. Daily Record. 25 April 2020.

[45] Karina Reiss, Sucharit Bhakdi. Corona Fehlalarm? Zahlen, Daten und Hintergründe. Goldegg. June 2020. https://www.amazon.de/Corona-Fehlalarm-Daten-Fakten-Hintergründe/dp/3990601911

Olivier Chailley. Le virus de la peur ou comment le monde entier est devenu fou. Bookelis. April 2020.

Calendarul bisericesc. (6) Falsul Sigilion și alte amăgiri promovate de stiliști

Schisma calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel de dogmă și neînțelegerea lui.

Articolele anterioare pot fi citite aici:
Calendarul bisericesc. (1) Primele încercări de schimbare în România din sec. XIX;
Calendarul bisericesc. (2) Paștile trebuie să fie după Pesah-ul evreiesc?
Calendarul bisericesc. (3) Corelația îndătinată dintre Pascalie și calendarul iulian
Calendarul bisericesc. (4) Dezbinarea indusă de Conferința din 1923 de la Constantinopol
Calendarul bisericesc. (5) Adoptarea noului stil în unele Biserici autocefale; Conferința de la Moscova (1948).

Extremele care au caracterizat pe cei care au reacționat la schimbarea neavenită a calendarului au compromis atitudinea lor din două direcții: formarea de grupări schismatice prin ruperea comuniunii fără justificare canonică și utilizarea unei argumentări greșite și chiar frauduloase. Din nefericire, s-a format astfel o tendință periculoasă spre o fărâmițare din orgoliu.

Fără a intra în istoria zbuciumată a fragmentărilor zelotiste din Grecia și nu numai, greșeala lor principală este aceea că i-au considerat schismatici/rupți de Biserică pe cei care au adoptat noul calendar, deși aceasta nu este o problemă de dogmă. Invocarea canonului 15 I-II pentru întreruperea pomenirii nu le este de nici un folos pentru simplul motiv că la mijloc sunt abateri oarecare (administrative), nu erezii și învățături dogmatice greșite. În plus, formarea de grupări și Sinoade separate nu este permisă de acest canon.

Pe lângă aceasta, au făcut apel la o anatemă pronunțată de Sinodul ținut în Constantinopol în 1583. De fapt, cum s-a mai spus în alt articol, atunci nu a fost excomunicat nimeni, ci ortodocșii doar au respins cererea papală de a primi calendarul gregorian. Însă zelotiștii greci, apoi și cei de alte naționalități au preluat această teză bazându-se pe o plastografie realizată de un monah Iacov în 1858, când a transcris câteva manuscrise din biblioteca Schitului Cavsocalivia din Sfântul Munte, iar compilațiile sale se găsesc în Mănăstirea Sf. Pantelimon. Falsul în acte este dovedit prin câteva elemente: la un text scris de Patriarhul Alexandriei Chiril Lukaris în 1616 împotriva catolicilor a fost adăugată o anatemă cu referire la calendar, iar totul a fost pus sub semnătura Patriarhilor din 1583.

Pe lângă documentul menționat, se pare că a mai circulat unul în grecește, care era datat 1593, când Patriarhul Sofronie murise deja, dar era trecut printre semnatari. Pe lângă aceasta, textul autentic adresat armenilor de Sinodul din 1583 se găsește în cartea Tomos agapis (1698) a Patriarhului Dositei al Ierusalimului și este diferit de cel pus în circulație de zelotiști. El nu conține nici o anatemă și nu face referire la minologiu, ci doar la pascalie.

Au existat, într-adevăr, decizii sinodale cu privire la calendarul propus de catolici în anii 1583, 1587 și 1593. Ultima dintre ele, când a fost hotărâtă și ridicarea la rang de Patriarhie a Bisericii Ruse, a fost publicată de Episcopul Melchisedec Șefănescu în 1881[1]. Aceasta, în ultimul punct (8), stipulează: „Dorim ca cele hotărâte de Părinți în privirea sfintei și mântuitoarei Paschă să rămână neclintite”, apoi reproduce conținutul canonului 1 Antiohia, care întărește decizia Sinodului de la Niceea, fără să o reia sau să dea indicii clare asupra regulilor stabilite atunci.

Așadar trebuie reținut faptul că nu există o condamnare sinodală a calendarului gregorian și nici vreo interdicție de implementare a acestuia, ci o respingere a propunerilor papale. Documentele puse pe masă în acest sens de unii vechi-calendariști sunt doar niște plastografii.

Pe lângă acestea, mai sunt invocate argumente, deja demontate în alte articole anterioare pe această temă, cum că ortodocșii trebuie să prăznuiască Paștile după iudei sau că la Sinodul I Ecumenic a fost stabilit echinocțiul de primăvară ca fiind pe data de 21 martie din calendarul iulian. Deși aceste opinii au fost susținute și de Sinoadele din 1583, 1593 și de alți Părinți bisericești, ele nu au acoperire în realitate, după cum am arătat în acele materialele, ci doar au promovat mai departe interpretările greșite ale canonistului Zonara.

Dimpotrivă, mai toate hotărârile și dezbaterile pe subiectul calendarului au acceptat ideea că există greșeli în cel iulian, care duc la decalaje de măsurare a timpului, în special în stabilirea echinocțiului.

Argumentul că sfânta lumină vine la Ierusalim după calendarul vechi, la fel și norul de pe Tabor și întoarcerea Iordanului de Bobotează este precar pentru că aceste minuni se petrec atunci când sunt sărbătorite evenimentele în cauză. Pentru că la fel se petrece și în insula Chefalonia din Grecia, unde șerpișorii care apar prin minune au început să facă aceasta de Schimbarea la Față până la Adormirea Maicii Domnului pe nou după schimbarea calendarului.

Așadar stiliștii și zelotiștii (din Grecia, România, Bulgaria și SUA) deviază de la calea cea dreaptă prin diferite greșeli pe care le susțin. Pe lângă faptul adevărat și regretabil că nu trebuia schimbat calendarul liturgic decât cu acceptul tuturor Bisericilor Locale, aceștia au mai adus tot felul de teorii false cu privire la valoarea calendarului, la stabilirea pascaliei și la unele așa-zise condamnări sinodale asupra celor care vor accepta schimbarea. Toate aceste aspecte îi fac să cadă într-o extremă păguboasă, care nu produce decât mai multă confuzie și ceartă inutilă.


[1] „Sinodul Constantinopolitanu din anul 1593, sub Patriarchul Ecumenicu Ierimia” în revista Biserica Orthodoxă Română, nr. 12, anul V, septembrie 1881, București, p. 785-796.

Calendarul bisericesc. (5) Adoptarea noului stil în unele Biserici autocefale; Conferința de la Moscova (1948)

Patriarhul Iustinian Marina alături de alți Întâistătători ortodocși la Conferința de la Moscova (1948)
Foto: FototecaOrtodoxieiRomânești

Schisma calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel de dogmă și neînțelegerea lui.

Articolele anterioare pot fi citite aici:
Calendarul bisericesc. (1) Primele încercări de schimbare în România din sec. XIX;
Calendarul bisericesc. (2) Paștile trebuie să fie după Pesah-ul evreiesc?
Calendarul bisericesc. (3) Corelația îndătinată dintre Pascalie și calendarul iulian
Calendarul bisericesc. (4) Dezbinarea indusă de Conferința din 1923 de la Constantinopol.

Dacă Biserica Ortodoxă a dat un răspuns unitar și general la provocarea papei Grigorie al XII-lea de a adopta calendarul gregorian cu modificările lui, presiunile schimbării calendarului iulian au fost făcute în secolul trecut din partea factorilor politici mai mult la nivel de Biserici Locale. Deși a avut un rol important, Conferința din 1923 nu a constituit o decizie autentică de îndreptare a calendarului, ci mai mult un pretext insuficient. Așa se face că, de fapt, miza calendarului a fost jucată în mod diferit de fiecare Patriarhie și Biserică autocefală în parte.

Surprinzător, o intenție clară de ajustare a calendarului a fost manifestată de Patriarhia Moscovei la Sinodul ținut în anii 1917-18. După ce rușii au fost guvernați bisericește de o conducere supusă autorității țariste, fără a avea Patriarh o perioadă de ~200 de ani, în 1917 s-a decis revenirea la normalitate și a fost ales primul Patriarh în persoana lui Tihon. Pentru a reglementa numeroasele probleme care preocupau Biserica Rusă, a fost organizat un Sinod general, primul din 1667, care era preconizat să dureze suficient de mult încât să instituie ordine deplină.

Printre problemele de pe ordinea de zi a fost și adoptarea unui nou calendar îndreptat. Deoarece puterea sovietică anti-creștină proaspăt instalată a introdus pe 1 februarie 1918 calendarul occidental (gregorian), pentru a da un semnal de disociere de aceasta, Sinodul a închis acest subiect cu următoarea rezoluție: „păstrarea calendarului iulian pentru uzul bisericesc până la o decizie din partea întregii Biserici Ortodoxe asupra problemei reformei calendarului”[1]. Aceasta a fost una din cele 20 de teme lăsate fără dezbatere din cauza închiderii lucrărilor sinodale din lipsa fondurilor și din pricina confiscării de către bolșevici a clădirilor Seminarului din Moscova, unde locuiau o parte din membrii Sinodului.

Disponibilitatea ierarhiei superioare ruse de a schimba calendarul este ilustrată și de decizia Patriarhului Tihon din 1923 în acest sens. Totuși contextul acestei hotărâri a fost unul complex. Pe de o parte a fost concurența stârnită de Biserica așa-zis vie manevrată de bolșevici, care a adoptat schimbarea calendarului printre altele, apoi o dezinformare că această modificare a fost făcută deja de restul Patriarhiilor, iar pe de altă parte a existat o presiune din partea puterii comuniste în direcția aceasta, cu promisiunea că Biserica va fi privită și tratată cu mai multă bunăvoință. Deși a existat o decizie sinodală pe 24 septembrie, totuși ea nu a fost pusă în aplicare. Scrisoarea Patriarhului, ieșit din închisoare și din arestul la domiciliu, prin care anunța schimbarea a fost citită doar în Mănăstirea Pokrov din Moscova. Pe motiv că nu a fost tipărită pentru a fi trimisă tuturor parohiilor, aceasta a fost anulată. Bineînțeles că nu trebuie ignorată reticența și opoziția poporului credincios față de noul calendar.

După Conferința din 1923, o serie de Biserici autocefale au adoptat noul calendar revizuit. În 1924 au trecut pe nou Constantinopolul, Grecia, Ciprul și România, iar în Polonia doar câteva parohii. Biserica poloneză a  revenit în 2014 la calendarul iulian, cu permisiunea ca unele parohii să poată menține calendarul îndreptat dacă doresc aceasta. În 1928 au urmat Patriarhiile de Alexandria (unde era de acum Patriarh Meletie Metaxakis) și Antiohia, iar în 1937 Biserica Albaniei, odată cu obținerea autocefaliei. În fine, ultima a fost Biserica Bulgară în 1968, a cărei autocefalie fusese recunoscută în 1953. Pe lângă acestea, există și cazul aparte al Bisericii Finlandei, care nu este autocefală, care ține calendarul gregorian și pascalia conformă acestuia. Așadar, în total, astăzi sunt 8 Biserici Locale pe noul calendar și alte 6 pe vechiul calendar, anume: Ierusalimul, rușii, Georgia, Polonia, Serbia și Cehia-Slovacia, la care se adaugă Sfântul Munte Athos.

În jurisdicțiile unde a fost introdus noul calendar a apărut o opoziție din partea credincioșilor și cercurilor monahale, cum sunt zelotiștii greci și stiliștii români. Deși cu exagerări clar schismatice, care au și compromis reacția lor, totuși este un fenomen care nu poate fi ignorat.

Dezbinarea nu a constat doar în schimbarea datelor calendaristice cu 13 zile, ci și în încercarea de a ține Paștile după noul calendar, cum s-a întâmplat în România în anii 1926 și 1929, ceea ce a smintit pe mulți pentru că ar fi însemnat ca cel mai mare praznic să fie ținut diferit decât restul Bisericilor, contrar hotărârii Sinodului I Ecumenic de la Niceea.

Mai târziu, în 1948, problema calendarului a fost dezbătută din nou la Conferința de la Moscova. Ocazionată de împlinirea a 500 de ani de la obținerea autocefaliei Moscovei, momentul a fost important îndeosebi cu referire la intrarea iminentă a ortodocșilor în Consiliul Mondial al Bisericilor, ce s-a petrecut chiar în acel an.

Deși nu a fost un Sinod, participarea a fost numeroasă, chiar în proporție majoritară din lumea ortodoxă. Eforturile regimului comunist au dat roade în acest sens. Cele patru rezoluții[2] au fost semnate de Patriarhi sau de delegați de către Biserica Rusă, cea Georgiană, a Alexandriei, Antiohiei, a României, a Serbiei, a Bulgariei, a Poloniei, a Ceho-Slovaciei și a Albaniei. Practic, au lipsit doar Bisericile grecești (Constantinopol, Grecia, Cipru și Ierusalim).

Pe lângă faptul că a fost hotărâtă respingerea ecumenismului în forma lui de la vremea aceea, a papismului și a hirotoniilor anglicane, au fost luate decizii importante în privința calendarului bisericesc. Cea mai importantă este aceea că pascalia trebuie ținută după stilul vechi (iulian). În afară de acest punct, restul afirmațiilor sunt mult prea concesive. „Valoarea calendarului pentru Biserica Ortodoxă se determină mai întâi de toate prin poziţia acestuia faţă de data serbării Sfintelor Paşti”, totuși nu trebuie ignorate restul praznicelor, îndeosebi cel al Nașterii Domnului. Ținerea sărbătorilor ca un obicei al fiecărei Biserici nu reprezintă o rezolvare a problemei până la „elaborarea și ratificarea celui mai perfecționat calendar”. Dimpotrivă, până la acel moment, ar trebui să existe o unitate liturgică autentică în toată Ortodoxia, nu doar una obținută prin concesii.

Referința la pascalia alexandrină este improprie pentru că, de fapt, nu există așa ceva, mai ales în contextul în care se vorbește despre faptul că Paștile ortodox nu trebuie să fie la aceeași dată cu Paștile iudaic.

Din nefericire, această problemă spinoasă a calendarului rămâne un subiect greu de digerat, fiind retras chiar și de pe lista subiectelor Sinodului ce se dorea ortodox întrunit în Creta. Totuși ea reprezintă o dezbinare care nu poate fi lăsată așa, în coadă de pește la nesfârșit. Prăznuirea Paștelui de toți ortodocșii la aceeași dată ar trebui să fie un model extins la toate celelalte sărbători.


[1] Hyacinthe Destivelle, The Moscow Council (1917–1918): the creation of the conciliar institutions of the Russian Orthodox Church, University of Notre Damme, 2015,p. 69-70.

[2] Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniță, Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009: spre Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, Basilica, București, 2013, p. 149-159.

Pretențiile papiste incipiente ale Patriarhiei Ecumenice de pe vremea lui Meletie (1923)

O mărturie foarte importantă din istoria tendințelor papale ale Patriarhiei Ecumenice este prezentată în articolul și introducerea de mai jos, la care am ajuns prin intermediul OrthodoxSynaxis.

Articolul remarcabil care urmează a fost scris de Mitropolitul pe atunci Hristofor de Leontopolis (viitorul Patriarh Hristofor II de Alexandria) în 1924 și a fost publicat în Paintanos, un ziar oficial al Patriarhiei de Alexandria și apoi tradus în franceză în revista Échos d’Orient în 1925 (a se vedea versiunea franceză aici). Articolul a fost scris într-un moment crucial în istoria ortodoxă, când ordinea veche de secole tocmai murise de o moarte violentă și Ortodoxia intra într-un viitor primejdios și nesigur. (Pentru mai multe despre această perioadă, în articolul “The Nine Years that Almost Destroyed the Orthodox Church”).

În mai 1919, armata greacă a invadat Turcia, instituind fatidicul Război Greco-Turc. Grecii, conduși de Primul lor Ministru Eleftherios Venizelos, urmăreau cu ambiție „Megali Idea” („Marele Ideal”) – visul unui nou Imperiu Bizantin, complet prin recucerirea Constantinopolului. Războiul care a urmat a fost un dezastru pentru greci: turcii au învins definitiv, o revoluție pro–Venizelos a răsturnat pe regele grec și Tratatul de la Lausanne a stabilit un „schimb de populație” – scoaterea forțată a grecilor din Turcia și a turcilor din Grecia. Patriarhia Ecumenică și-a pierdut dintr-o dată efectiv întreaga turmă.

Războiul marchează și sfârșitul oficial al Imperiului Otoman și crearea Republicii seculare din Turcia. Noul guvern turc a hotărât imediat că orice candidat pentru alegeri religioase din Turcia trebuie să fie cetățean turc – o lege care viza direct Patriarhia Ecumenică.

În această perioadă, Patriarhia Ecumenică a fost condusă mai întâi de un locum tenens – puternicul Mitropolit Dorotei de Prusa – și apoi de faimosul Patriarh Meletie Metaxakis, un aliat apropiat al Primului Ministru Venizelos. În perioada de 20 de luni de ocupare a Patriarhiei Ecumenice, Meletie a convocat un „Congres Pan-ortodox”, a introdus noul calendar, a întemeiat o câteva Biserici noi autocefale și autonome, a preluat controlul asupra Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecești din America și a promulgat o nouă interpretare a canonului 28 de la Calcedon: teoria „ținuturilor barbare”, potrivit căreia toate teritoriile care nu sunt parte dintr-o altă Biserică Ortodoxă aparțin Patriarhiei Ecumenice. În 1924, Meletie a fost scos forțat de turci (dar nu înainte de a încerca să mute Patriarhia în Muntele Athos sau la Tesalonic), succesorul lui imediat, Grigorie VII a murit în noiembrie și la scurt timp după aceea a fost publicat acest articol, succesorul lui Grigorie, Constantin VI, a fost deportat de autoritățile turce.

Bustul Patriarhului Hristofor de Alexandria

Acesta a fost contextul – în perioada de după războiul greco-turc și după domnia lui Meletie, când comunitatea grecească era încă profund împărțită între regaliști și venizeliști – când și-a scris viitorul Patriarh Hristofor articolul, care este evident unul polemic anti-Meletie și anti-venizelist. Ca un document istoric, este uimitor în multe privințe. Poartă mărturia faptului că interpretarea modernă a „ținuturilor barbare” a canonului 28 era veche de doar doi ani când a fost scris acest articol – adică s-a dezvoltat sub stăpânirea lui Meletie. Arată o etapă timpurie în dezvoltarea pretenției Alexandriei la „toată Africa”. Articolul lui Hristofor predă începutul convertirii africanilor nativi în sub-Sahara, totuși chiar și la această dată timpurie are pretenții la o mare parte din continentul african pentru Patriarhia lui. Ironic, Meletie însuși a fost cel care – după ce a devenit Patriarh de Alexandria în 1926 – a primit primul pe acești convertiți africani și a adăugat „toată Africa” la titlul său. Perspectiva lui Hristofor asupra turcilor este mult mai înțelegătoare decât am asocia-o astăzi cu o poziție grecească mainstream (oficială) și, în vreme ce ar putea fi în dezacord, este o dovadă importantă că nu toată lumea grecească susținea o singură perspectivă asupra subiectului acum un secol în urmă.

La doar un an după ce a fost publicat acest articol, Meletie a fost ales Patriarh de Alexandria – învingându-l, printre alții, pe Hristofor însuși. Meletie a deținut poziția aceasta până la moartea sa în 1935 (deși din 1931 a încercat energic să fie ales Patriarh de Ierusalim). Alegerea lui Meletie a fost un coșmar pentru Hristofor, care s-a ciocnit cu Meletie în perioada patriarhatului celui din urmă. Apoi, în 1939, Hristofor însuși a devenit Patriarh de Alexandria. Va deveni un rival pro-rus față de Patriarhul Ecumenic pro-american Atenagora și cei doi se vor confrunta câțiva ani (Hristofor a domnit până la moartea lui în 1967, iar Atenagora a fost PE din 1948 până la moartea lui în 1972). Hristofor a fost și Patriarhul care a prevăzut creșterea rapidă a Ortodoxiei în Africa sub-sahariană; dacă Meletie este părintele Patriarhiei Ecumenice moderne, atunci Hristofor deține același rol desigur în istoria Patriarhiei de Alexandria.

*           *          *

Locul Patriarhiei Ecumenice în Biserica Ortodoxă

În numărul dinainte de ultimul din Paintanos (p. 612), am promis să tratăm în particular intruziunile anti-canonice ale Patriarhiei Ecumenice în teritoriile Bisericilor autocefale. Motivul pentru aceste studii asupra problemei este tendința pe care Patriarhia Ecumenică a avut-o în decursul ultimelor doi ani de a dori să-și extindă jurisdicția duhovnicească asupra oricărui teritoriu bisericesc sau asupra oricărei comunități care, pentru un motiv sau altul, era sau părea să fie deposedată de o conducere statornică sau supraveghere duhovnicească, care este descrisă drept „Biserica din diaspora”. Alte tendințe ale Patriarhiei Ecumenice care țintesc spre dominarea generală în Biserică ne-au dat, de asemenea, ocazia să cercetăm această chestiune în detaliu.

I. Tendințele Patriarhiei Ecumenice spre supremație

Ceea ce trebuie să atragă prima dată atenția este faptul că aceste tendințe ale Patriarhiei Ecumenice au apărut imediat ce și-a pierdut în totalitate – din cauza multelor noastre păcate, ale noastre, păstorii Bisericii lui Hristos – eparhiile din „Pont, Asia și Tracia” pe care canoanele Sinoadelor Ecumenice i le-au dăruit, o pierdere suferită în urma războiului din Asia Mică dintre Grecia și Turcia, care i-a lăsat pe păstorii acestor episcopii fără turmă. Pentru acești păstori fără turmă, au împărțit în două sau trei teritoriile bisericești principale care au rămas, precum acelea din Calcedon, Derkos, Rodos și Hios[1], precum și anumite episcopii din Macedonia și Epir; mai mult, au creat eparhii noi: acestea erau arhiepiscopii ale Europei de Vest și Centrale (Thiatira și Ungaria), Arhiepiscopia Americii, cu trei episcopi, Arhiepiscopia Australiei și Oceania și alte câteva care încă sunt în plan. Dar, pe lângă necesitatea plasării de episcopi vacanți, Patriarhia Ecumenică, așa ruinată cum era de predecesorul Patriarhului actual din cauza caracterului și ignoranței în a conduce Biserica potrivit sfintelor canoane, dorește cucerirea și are o tendință spre supremație în Biserică, sentimente care sunt total contrare duhului democratic și federativ al conducerii Bisericii Ortodoxe de Răsărit, ceea ce demonstrează dorința de a obține în Biserică un primat care este, așa vorbind, papal. Astfel, într-o vreme când Biserica Rusă, supusă încercărilor, lupta pentru propria ei existență, în paralel cu activitățile „Bisericii” Catolice de a atrage pe rușii ortodocși la catolicism, Patriarhia Ecumenică, sub Meletie, nu a ezitat să anexeze eparhii rusești localizate în afara Rusiei sovietice. Ca exemple de astfel de anexări, putem cita teritoriile bisericești din Polonia, Finlanda, Estonia și Cehoslovacia. Cel mai recent, Patriarhia Ecumenică, sub Grigorie VII, a încercat să anexeze comunitățile Africii de est și de sud.

https://i2.wp.com/orthodoxhistory.org/wp-content/uploads/2019/10/Patriarch-Photius-of-Alexandria-218x300.jpg?resize=218%2C300&ssl=1
Patriarhul Fotie al Alexandriei (1900-1925)

Așa cum intruziunile Patriarhiei Ecumenice în teritoriile bisericești rusești au fost anti-canonice – și Patriarhia Rusiei a început să le denunțe în fața Bisericii sobornicești – la fel și pentru aceleași motive, intruziunea în comunitățile din Africa de est și de sud a fost anti-canoincă. Și, de fapt, chiar dacă punem deoparte faptul că aceste teritorii se învecinează cu Patriarhia Alexandriei, o proximitate care ar face absurdă orice dependență duhovnicească venită dinafară, chiar dacă trecem sub tăcere alt aspect, că sub titlul de „al Etiopiei”, pe care îl poartă Patriarhul Alexandriei, trebuie înțeles întregul pământ al Etiopiei, care se găsește în Africa și nu numai în teritoriul Regatului Abisinia – teritoriu care astăzi este mai mic, mâine mai mare și într-o zi poate inexistent – faptul că din primele zile ale ascensiunii pe tronul patriarhal, Patriarhul actual de Alexandria, chiar în momentul când ortodocșii se stabileau în Africa de sud, a trimis un preot acolo pentru nevoile duhovnicești ale creștinilor și, ulterior și în mod repetat, au fost trimiși alți preoți în Africa de est și de sud pentru a vizita și mângâia pe creștinii de acolo – nu este acest lucru, spunem noi, o dovadă evidentă că sunt dependente de Patriarhia Alexandriei comunitățile din Africa? Dacă, mai târziu, este adevărat, Biserica Greciei a trimis preoții ei la cererea creștinilor din Grecia liberă stabiliți acolo și dacă Patriarhia Alexandriei, fie din cauza lipsei de preoți sau din alte motive, a neglijat să protesteze și să-și recupereze drepturile pentru aceste țări, aceasta sigur nu înseamnă pentru nici o persoană rațională, care gândește pe baza canoanelor Bisericii că aceste drepturi au expirat[2].

Țintele papale, așa zicând, ale Patriarhiei Ecumenice s-au manifestat clar din nou anul acesta în două probleme bisericești: 1) chestiunea calendarului și 2) cea a convocării unui Sinod Ecumenic sau a unui mare Sinod Local.

1. Chestiunea calendarului. Oricine știe că a fost o discuție între Bisericile autocefale ortodoxe despre posibilitatea sau nu a înlocuirii calendarului iulian cu calendarul gregorian și că nu a fost absolut nici o necesitate pentru a lua o decizie pripită și individuală despre această problemă. Cele trei Patriarhii de Răsărit, care au avut argumente serioase de a se opune acceptării calendarului gregorian de către Biserica Ortodoxă, au cerut frățește Patriarhiei Ecumenice să suspende orice decizie de a schimba calendarul, cel puțin până la convocarea unui Sinod Ecumenic sau a unui Sinod Local mare, care ar putea decide. Mai mult, este sigur că, în plus față de Patriarhiile Orientale, celelalte Biserici autocefale, cu excepția Bisericii Greciei, doresc un acord și o decizie comună a tuturor Bisericilor Ortodoxe și că doar în acest mod vor accepta să înlocuiască vechiul calendar cu cel nou; părea aproape sigur că opinia dominantă a fost că decizia ar trebui să fie luată în comun de Bisericile adunate în Sinod. Dintr-o dată și împotriva tuturor așteptărilor, anturajul Patriarhului Ecumenic, ca și cuprins de o inspirație, a trimis telegrame Întâistătătorilor de Biserici autocefale pentru a confirma această decizie. Patriarhii frați, egali în cinste, au încercat, prin telegrame repetate, să recomande suspendarea oricărei decizii, dare nu avut nici un efect. Patriarhia Ecumenică și numai Biserica Greciei au adoptat noul calendar definitiv în teritoriile lor. Mai târziu, cu indiferență față de problemele bisericești, negândit și cu snobism, li s-a alăturat Biserica Ciprului.

2. Convocarea unui Sinod Ecumenic sau a unui Sinod Local mare. Cealaltă chestiune unde s-au manifestat într-un mod evident tendințele papale ale Patriarhiei Ecumenice a fost, după cum am spus, cea a convocării unui Sinod Ecumenic sau a unui mare Sinod Local. Care dintre cei interesați în problemele bisericești și le urmăresc îndeaproape nu-și amintește modul indecent în care s-au comportat oamenii Patriarhiei Ecumenice? Cei trei Patriarhi din cele trei Patriarhii străvechi au decis să convoace un Sinod Ecumenic sau un mare Sinod Local în Ierusalim în decursul anului. După studierea și discutarea de către toate Bisericile, acest Sinod urma să ia decizii nu doar despre chestiunea calendarului și a chestiunilor legate de Paști, ci și despre alte câteva chestiuni care necăjesc întreaga Biserică Ortodoxă și a căror soluționare imediată este necesară în opinia tuturor. Cei trei Patriarhi au decis să scrie și chiar au scris fratelui lor în Hristos, Patriarhul Ecumenic, să-l roage să convoace Sinodul. Au făcut așa nu pentru că fiecare dintre ei nu are aceeași cinste, demnitate și influență în Biserică precum Patriarhul Ecumenic, ci pentru că, în absența unui împărat ortodox, care avea dreptul în Biserica străveche să convoace un Sinod general, era necesar să ridice prestigiul Patriarhiei Ecumenice, în special când era umilită în tot chipul. Din acest motiv cei trei Patriarhi au scris Patriarhului Ecumenic să-i ceară să convoace el Sinodul în Ierusalim, după cum i-au propus, chiar dacă ei înșiși sau unul din ei era în stare să-l convoace. Cum au răspuns oamenii Patriarhiei Ecumenice acestei condescendențe în totalitate frățești din partea celor trei Patriarhi? Întâi de toate, nu s-au gândit să răspundă până ce au trecut trei luni; în al doilea rând, nu au fost de acord cu decizia celor trei Patriarhi de a convoca un Sinod în timpul anului pentru că ei nu vedeau necesitatea de a grăbi convocarea pentru că ei au decis să adune Sinodul anul viitor, aniversar al convocării Sinodului Ecumenic de la Niceea, după cum stabilise convenția pan-ortodoxă. Chiar dacă ei nu vedeau necesitatea la Patriarhia Ecumenică de a convoca un Sinod Ecumenic anul acela, totuși ei, se spune, au desemnat o comisie însărcinată cu determinarea chestiunilor de discutat la Sinod anul viitor. Cât privește lista chestiunilor de discutat propusă de scrisoarea celor trei Patriarhi, ei nu au considerat, se pare, să o ia în considerare, de vreme scrisoarea Patriarhului Ecumenic nu o menționează, cu siguranță pentru ca cei trei Patriarhi să nu aibă îndrăzneala să creadă că au și ei dreptul de a guverna ansamblul Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu sau chiar să fie preocupați de acest lucru!

II. Comportamentul Patriarhiei Ecumenice este contrar canoanelor și practicii Bisericii

Oricine a trecut în revistă faptele pe care tocmai le-am prezentat s-ar putea întreba în mintea sa: De unde-și iau oamenii din Patriarhia Ecumenică îndrăzneala de a pretinde supremația în Biserică, de a preocupa pripit cu plasarea sub jurisdicția lor a oricărui teritoriu bisericesc fără conducător, de a interveni frecvent în teritoriile acordate de canoane și de logica însăși altor Biserici autocefale, de a dori ca în problemele bisericești generale să predomine opinia lor fără cercetare, chiar dacă ceilalți Patriarhi și majoritatea Bisericilor autocefale sunt de o opinie contrară? De vreme ce avem două surse de lege bisericească la dispoziție, canoanele Bisericii și practica ei, vom apela la ele pentru a determina în ce grad Patriarhia Ecumenică are dreptul de a pretinde superioritatea față de celelalte Patriarhii, după cum am descris mai sus.

https://i2.wp.com/orthodoxhistory.org/wp-content/uploads/2020/08/1800_Wilkinson_Map_of_the_4_Eastern_Churches_rectified-1024x798.jpg?resize=1024%2C798&ssl=1
Harta jurisdicțiilor celor cinci Patriarhii în timpul lui Iustinian, ilustrată pe o hartă din 1800. Jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, inclusiv Pontul, Asia și Tracia, sunt în verde. (Nota theodosie: doar Dobrogea făcea parte din arealul ei, nu și Țara Românească și Moldova)

Harta jurisdicțiilor celor cinci Patriarhii în timpul lui Iustinian, ilustrată pe o hartă din 1800. Jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, inclusiv Pontul, Asia și Tracia, sunt în verde.

1.Canoanele Bisericii. Ce spun canoanele?

Toți cei care știu chiar și puțină istorie bisericească știu că Bizanțul, înainte de a deveni Constantinopol, Cetatea împărătească, Noua Romă, a fost, dintr-un punct de vedere bisericesc, doar o episcopie modestă sub Mitropolia de Heracleea. După întemeierea Constantinopolului și proclamarea lui drept capitală a Imperiului Roman, a fost resimțită treptat nevoia de a o cinsti din punct de vedere bisericesc. Astfel, vedem canonul 3 al Sinodului II Ecumenic că dă episcopului de Constantinopol „primatul de onoare după episcopul Romei, pentru că este noua Romă”. După acest canon, pe baza faptului că episcopul de Constantinopol, din caua relațiilor frecvente cu autoritățile politice înalte ale imperiului, a fost considerat o figură importantă și influentă și că era firesc ca toți episcopii și tot poporul care aveau nevoie de puterea statului veneau la el, episcopul de Constantinopol, în afara teritoriului său bisericesc, a început să intervină din necesitate în problemele bisericești ale altor eparhii, mitropolii și chiar exarhate. În majoritatea timpului, aceste chestiuni erau retrimise episcopilor de Constantinopol de autoritățile civile ale capitalei. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur a mers atât de departe încât a depus și a hirotonit chiar pe exarhii provinciilor din Asia Mică și Anatolia, împreună cu Sinodul permanent (endemic) din jurul lui, a depus și a instalat episcopi chiar în Mitropolia de Tir, care era sub Antiohia. Cu timpul, pentru a legitima intervențiile rezonabile, a fost considerat firesc și drept ca, întocmai precum Bisericile Romei, Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, la al căror rang a fost ridicat Constantinopolul, aveau jurisdicții bisericești întinse, tot la fel au fost oferite teritorii comparabile episcopului de Constantinopol, de vreme ce, în plus, chiar și fără recunoaștere canonică, el deja intervenea, ca episcop al capitalei, în problemele episcopilor răsăriteni; nu a apărut nici o opoziție la această concesie. Astfel, în canonul său 28, Sinodul IV Ecumenic din Calcedon, după ce a confirmat canonul 3 al Sinodului II Ecumenic, a adăugat că „mitropoliții episcopiilor din Pont, Asia și Tracia și episcopii din aceste episcopii stabiliți printre barbari vor fi hirotoniți de Preasfântul Scaun al Preasfintei Biserici de Constantinopol”. După acest canon, față de care episcopul Romei și cei din jurul lui au protestat la vremea aceea și încă protestează, cu scopul de a ridica prestigiul și puterea episcopului de Constantinopol și poziția lui actuală în interiorul Bisericii, avem canonul 36 al Sinodului Ecumenic trulan, unde citim: „Înnoind legiferările celor 150 de Părinți adunați în cetatea imperială apărată de Dumnezeu și cele ale celor 630 care s-au întâlnit la Calcedon, decretăm că scaunul de Constantinopol va avea privilegii egale cu scaunul Vechii Rome și va fi mărit în lucrurile bisericești ca și acela și va fi al doilea după el. După el să fie numărat tronul marii cetăți a Alexandriei, apoi cel al Antiohiei și după aceea Scaunul de Ierusalim”. Așa stau lucrurile și astfel sunt canoanele prin care episcopia de Constantinopol a fost lărgită și cinstită egală cu cele ale Romei, Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului. Principalul motiv este ridicarea la rang de capitală a Imperiului Roman a Constantinopolului, „cinstit cu împărat și senat”. Jurisdicția duhovnicească a Patriarhiei de Constantinopol, potrivit canoanelor Bisericii, nu s-a extins dincolo de diocezele Pontului, Asiei (astăzi, Asia Mică) și Traciei, inclusiv națiunile barbare găsite în acele dioceze, precum alanii și rușii; cei dintâi, vecini ai Diocezei Pontului, și ultimii, vecini ai celei din Tracia (Rhallis-Potlis vol. 2, p. 283)[3].

2. Practica Bisericii. Dar furnizează istoria, în special după schismă, fapte din care ar putea concluziona oricine că dreptul la supremație asupra celorlalte Patriarhii a fost acordat Patriarhiei Ecumenice? În această istorie a Bisericii Ortodoxe de Răsărit, după schismă, Patriarhul Ecumenic apare primul în demnitate, Papa Romei fiind dat deoparte, și este fără dubiu pe primul loc oriunde; are prosperitate, bogăție, slavă; numără în teritoriul său șase sute de episcopi în timpul lui Fotie și mai târziu poate chiar mai mult, de vreme ce, după pretenția împăraților, provinciile civile ale Imperiului grec de Răsărit, care depindeau din punct de vedere bisericesc de Biserica de Apus, au fost plasate toate sub autoritatea duhovnicească a Patriarhului Ecumenic. Onorurile pe care i le-a oferit sunt extraordinare și aproape regale; emblemele imperiului sunt aproape acelea ale Patriarhiei; Patriarhul are curtea și ofițerii lui, tocmai ca împăratul; este numit „ecumenic” tocmai ca împăratul. Este firesc la vârful a toată viața și activitatea religioasă din imperiu; viața religioasă, după cum știm, este nota caracteristică a perioadei bizantine; la orice adunare civilă sau militară a imperiului, Patriarhul participă cu aceleași onoruri ca împăratul. La sărbători și triumfuri, la încercări și tristețe, la înfrângerile Imperiului Bizantin, Patriarhul era mereu prezent. Dacă o astfel de strălucire, o astfel de slavă și o astfel de influență erau însoțite de un plan ușuratice, nu este nici un dubiu că am avea în răsărit un alt papă care dorește supunerea, în afară de episcopi și Patriarhi, chiar și a împăraților și să-i fie acordată o autoritate civilă și religioasă. Aceasta am văzut într-o anumită măsură în Rusia. Dar la noi, în Răsărit, asta nu s-a văzut niciodată. Patriarhia Ecumenică, supunându-se ordinii stabilite de sfintele canoane, în ciuda strălucirii din jurul ei, nu a avut niciodată asemenea pretenții tari. Și, cu privire la Patriarhi, frații, lui, niciodată nu a vrut să ia un aer arogant în acea perioadă, când Patriarhii din Răsărit erau umiliți înaintea lumii, neavând aproape nici o turmă sau păstori. În chestiunile bisericești generale, a cerut opiniile celorlalți Patriarhi ca înainte, o opinie care avea tocmai la fel de mare greutate ca cea a Patriarhului Ecumenic. Este adevărat că, de la începutul acelei perioade, de când Sinoadele generale nu au mai fost întrunite, Patriarhia Ecumenică a emis decrete canonice care au înlocuit sfintele canoane în Biserică în măsura în care nu erau contrare celor ale Sinoadelor Ecumenice; dar aceste decrete erau decise și promulgate de Sinodul permanent adunat în jurul Patriarhului de Constantinopol, la care luau parte Patriarhii care stăteau obișnuit în Constantinopol. Aceste decrete canonice nu au fost impuse celorlalți Patriarhi când ei nu luat parte la Sinodul permanent, ci erau bine-primite de voie deoarece erau cu adevărat înțelepte, inspirate și folositoare pentru viața și mântuirea poporului creștin. În general, oriunde și oricând, de fiecare dată când Patriarhul Ecumenic intra în relații cu unul din ceilalți Patriarhi sau cu toți odată, relațiile erau cordiale, pline de stimă, respect reciproc și solidaritate frățească. Aceste relații frățești erau evidente îndeosebi de fiecare dată când era necesar să dea o lecție egoismului papal. Chiar sub regimul turc, atunci când imperiul creștin dispăruse și Patriarhul Ecumenic a ținut guvernarea națiunii pentru problemele bisericești și civile și a apărat interesele familiilor și ale neamului, chiar și atunci Patriarhul Ecumenic nu doar că nu disprețuia pe ceilalți Patriarhi, ci mai degrabă, dimpotrivă, vedem pe unii dintre ei că stăteau aproape permanent în Constantinopol sau în teritoriul Patriarhului Ecumenic făcând colecte pentru Patriarhiile lor sărăcăcioase și erau așezați lângă Patriarhul Ecumenic în Sinoadele permanente din Constantinopol. În adunări, pe lângă decretele canonice, au fost formulate dogme de credință care au fost adoptate de toate scaunele patriarhale (vezi răspunsul lui Ieremia II către protestanți). Avem, mai mult, exemplul Sinodului ținut în Betleem, prezidat de Patriarhul Dositei al Ierusalimului, care a formulat o învățătură dogmatică la care s-au alăturat ceilalți Patriarhi și la care încă aderă întreaga Biserică Ortodoxă astăzi.

Astfel că așa este poziția Patriarhiei Ecumenice în raport cu celelalte Patriarhii potrivit sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Este pur frățească. Cei patru Patriarhi sunt egali în demnitate, nici unul nu este în vreun fel inferior celuilalt. Fiecare din ei se mișcă și acționează în interiorul propriei lui sfere, având ca regulă pentru activitatea sa să nu se abată cu nimic de la dogmele ortodoxiei și de la ordinea stabilită prin sfintele canoane și sfânta tradiție. Și, dacă apărea vreo abatere fie față de dogme, față de sfintele canoane sau față de disciplina bisericească, toți Patriarhii interveneau împreună. În chestiunile bisericești generale, Patriarhii acționau împreună și numai deciziile luate în comun aveau putere de lege în Biserică. Astfel a fost cazul în disputa dintre Papa Nicolae al Romei și Patriarhul Fotie; cel din urmă, într-o enciclică, a denunțat pe papă celorlalți trei Patriarhi. Aceeași acțiune comună a fost din partea celor patru Patriarhi în timpul Sinodului de la Florența. La fel, când Biserica Rusiei a fost întemeiată ca Patriarhie și când bulgarii au fost declarați schismatici, toți Patriarhii au considerat indispensabil să se adune și să ia o decizie comună[4].

III. Motive pentru comportamentul actual al Patriarhiei Ecumenice

Întrebăm încă o dată:

Ce a fost în stare să decidă Patriarhia Ecumenică în anii recenți? Să se depărteze de linia bună a fi pe care a urmat-o până în prezent. Să ocupe orice țară considerată fără conducător (religios) și să o anexeze la teritoriul său bisericesc. Să intervină în teritorii ale altor Biserici autocefale. Și, în final, să vrea ea singură – adică fără sfatul altor Patriarhi – să se pronunțe pe chestiuni religioase de natură generală și, în caz de dezacord cu celelalte Patriarhii, să dorească să domine opinia sa și ca ea singură să triumfe.

Explicația pentru schimbarea de tactică indicată mai sus și urmată de la început de Patriarhia Ecumenică a fost deja sugerată la începutul acestui studiu. Pe de o parte, în timpul ultimului război european și îndeosebi de la armistițiu, interferența penibilă și publică a Patriarhiei Ecumenice în politică drept reprezentantă a elenismului; pe de altă parte, după interferență, punctul la care a fost redusă pentru a-l vedea pe Meletie urcând pe tronul sfânt al lui Gură de Aur și, în sfârșit, după această intervenție politică și această ascensiune a lui Meletie, pierderea unor mari teritorii bisericești în Asia Mică, Pont și Tracia, renumite pentru bogăția și abundența lor în orice și abolirea privilegiilor Patriarhiei Ecumenice, acestea sunt cele trei motive pentru schimbarea de tactică a Patriarhiei Ecumenice, care au făcut-o de nerecunoscut în ultimii ani.

Să examinăm cauzele în detaliu.

https://i2.wp.com/orthodoxhistory.org/wp-content/uploads/2019/03/Met-Dorotheos-of-Prusa-Locum-Tenens-of-EP-Outlook-Apr-6-1921-e1552075121935-294x300.jpg?resize=294%2C300&ssl=1
Metropolitul Dorotei de Prusa, Locum Tenens al Patriarhiei Ecumenice din 1918-21

Intervenția Patriarhiei în politică. La sfârșitul războiului european, mai precis după armistițiu, Turcia, aliată cu Puterile Centrale învinse, era ea însăși învinsă. Astfel că a suferit toate consecințele înfrângerii sale, printre care să vadă capitala statului, Constantinopolul, ocupat de armatele aliate. În timpul ocupației, orașul a fost administrat de aliați și guvernul turc s-a găsit sub controlul lor direct. La acea vreme, turcii înnebuniți erau convinși de dizolvarea iminentă a țării lor. Se așteptau să vadă pe cetățenii compatrioți să ia parte la nenorocirea lor. În toate împrejurările, fericite sau triste, în care imperiul turc s-a aflat, elementul grec, cel puțin prin reprezentanții săi, care erau Patriarhia și episcopii, urmați de Sinoade mixte și locale (demogherontii), au arătat mereu nu doar că sunt supuși legilor, ci, chiar dacă doar în aparență, și că erau preocupați de bună-starea Turciei, pe care o considerau ca patria lor, ceea ce și este de fapt. În schimb pentru atitudinea fidelă a seminției grecești și pentru grija pe care o arătau pentru stat, aproape mereu, dar în special în anii recenți, înainte de proclamarea constituției, noi, grecii, am fost în vizorul favorurilor stăpânului. Am fost lăsați liberi să ne practicăm religia și să ne cultivăm limba. Am fost în fruntea oricărei mișcări civilizaționale și am tras beneficii mari din asta. Comerțul țării, industria și navigația erau în mâinile noastre. Ne-am îmbogățit și aproape că am subjugat poporul turc din perspectivă economică. Erau în Turcia miniștri greci și ambasadori greci la curțile europene. Am fost persecutați doar când, devenind instrumente ale intereselor străine în Turcia, ne-am ridicat împotriva ordinii stabilite a lucrurilor și ne-am răzvrătit. Astfel, am fost persecutați și neamul nostru a fost amenințat cu exterminarea în 1821, în timpul ridicării nației noastre pentru libertate.

Cu toate acestea, în timp ce turcii așteptau de la noi a fost, după cum am spus, doar puțină simpatie în vremea înfrângerii lor în războiul european, ne-au văzut imediat luând partea deschis aliaților și Greciei. Patriarhia, episcopii și arhonții nației au identificat interesele grecilor și Turciei cu cele ale Greciei și aliaților fără nici o prudență și complet împotriva tacticii urmată până atunci. Și, dacă asta nu a fost suficient, Patriarhia Ecumenică a rupt toate relațiile cu guvernul turc, pe care l-a disprețuit; declara peste tot că era gata să ia în stăpânire Sfânta Sofia. Avea o gardă cretană venită din Grecia pentru Patriarhie. A afișat pe clădiri steagul cu vulturul bicefal. A făcut totul să-și arate ura față de turci, împotriva cărora își lua cumva revanșa. Am văzut cu disperare această ură și această răzbunare a Patriarhiei față de turci în timpul misiunii locțiitorului din acea vreme, Dorotei de Bursa, la Paris, Londra și Atena. S-a prezentat pentru a cere dizolvarea Imperiului Turc și să pretindă asta din partea provinciilor grecești din Asia Mică, Pont și Tracia, care erau locuite de greci. A dat interviuri în care a acuzat Turcia că este o națiune barbară, sângeroasă și perimată.

Asia Mică, începând cu Smirna, doar a fost ocupată de greci doar când episcopii și figurile importante ale locului au început să agite elementul grec împotriva elementului turc spre proteste inoportune. Noi înșine am fost martori oculari în Constantinopol și Asia Mică la această sfidare a alor noștri, mari și mici, față de turci și am admis că, poate doar pentru că vedem lucrurile mai clar dinafară, nu avem justificare pentru o astfel de atitudine din partea liderilor noștri împotriva turcilor și, când am aflat că Patriarhia a rupt relațiile cu guvernul turc, nu am găsit deplasată întrebarea pe care am pus-o locțiitorului din Constantinopol:

„De ce ați rupt relațiile, Sanctitate, cu guvernul turc?”
„Pentru că Turcia nu mai există”, a răspuns.
„Dacă Turcia n-ar mai exista pe viitor, cum v-ar face rău”, am continuat, „să continue să fiți în termeni buni cu turcii și să păstrați relațiile cu guvernul lor, atâta timp nu a fost dizolvată de puteri? Dar dacă, păzească Dumnezeu!, se întâmplă ca Turcia să existe pe viitor, care va fi situația elementului grec cu turcii după atât de multe provocări din partea voastră?”

La această întrebare, locum tenens (locțiitorul) nu a spus nimic. Un astfel de dialog a avut loc între noi la Mitropolia din Atena în 1919, în prezența lui Meletie însuși. Dacă, după armistițiu, în Constantinopol și Asia Mică, nu am fost mai șovini decât compatrioții noștri din Grecia, dacă am ținut o neutralitate mereu atât de subtil simulată, sigur după victoria turcilor, după înfrângerea noastră dezastruoasă din Asia Mică, Patriarhia nu și-ar fi pierdut privilegiile și populațiile nu ar fi fost schimbate și, chiar dacă ar fi avut loc unele neînțelegeri în timpul războiului dintre Grecia și Turcia, s-ar fi dus cu timpul. În orice caz, ar fi fost incomparabil mai puține rele pentru elenism în Turcia decât cele pe care le suferă astăzi.

Alegerea lui Meletie.

https://i2.wp.com/orthodoxhistory.org/wp-content/uploads/2019/10/Patriarch_Meletius_IV_of_Constantinople-206x300.jpg?resize=206%2C300&ssl=1
Patriarhul Ecumenic Meletie II

Viteza cu care șovinismul prostesc și răutăcios al Patriarhiei și grandoarea neamului și-au manifestat complet nenecesar ura și disprețul față de Turcia a ajuns la punctul în care, când a venit timpul de a alege un Patriarh de Constantinopol, l-au ales pe el pe baza unor statute care erau complet diferite de cele care erau recunoscute pentru alegerea de Patriarh, statute pe care guvernul turc nu le-a văzut, nici nu le-a aprobat și nu au anunțat alegerea, chiar și ca politețe, guvernului pentru a o recunoaște. Și asta a fost o greșeală. Dar cea mai mare provocare la adresa demnității și onoarei guvernului turc a fost alegerea ca Patriarh a lui Meletie, un caracter cunoscut ca fiind un fanfaron vorbăreț, o creatură a unei faimoase facțiuni politice din Grecia. Meletie a fost mai puțin dorit decât oricine pentru turci pentru că, mereu și pretutindeni, se simțea obligat să fie un partizan virulent al facțiunii politice care l-a ridicat la putere în loc să-și împlinească funcțiile sale bisericești, nu putea face nimic altceva decât politică, întocmai cum făcuse și până atunci. Și turcii nu au greșit. La primirea lui, la sosirea în Constantinopol, emblemele Imperiului Bizantin au fost afișate timid. Discursul lui de întronizare putea fi numit orice altceva decât un discurs de om al Bisericii. Mai târziu, acționând în acord cu cei care aveau aceleași opinii ca el în Constantinopol, a organizat în plină zi faimoasa lui „Apărare”, care, este un lucru cunoscut, a ocupat un rol activ în operațiunile de război ale Greciei. Noi toți, și turcii cu noi, am observat că Patriarhia, în special sub Meletie, ignorându-și complet misiunea și îndatoririle bisericești, a făcut jocuri politice și nimic altceva decât politică. Predica rostită de la amvonul tuturor bisericilor din Patriarhia Ecumenică nu mai era preocupată cu adevărurile Evangheliei, ci doar cu triumful partidei care-l numise pe Meletie Patriarh și cultivarea continuă a fanatismului pe care-l nutrea populația greacă din Turcia împotriva partidei de opoziție și împotriva turcilor. Cineva s-a simțit îndatorat să împodobească sfintele biserici cu steaguri grecești și culori grecești; chiar portretul lui Venizelos a ocupat un loc vizibil în biserici. Pretutindeni, la acea vreme, era menționat Venezilos în petițiile de pace în locul regelui. Pentru aceste motive, deși desigur că în ciuda lui și urmându-și orbirea incurabilă, Meletie a contribuit mai mult decât oricine, prin activitatea lui în Asia Mică, la victoria turcilor. Era desigur privit rău de ei pentru că îi disprețuia puternic și deoarece, în timpul ocupației aliate, el însuși a jucat un rol activ în sens politic în Grecia. Este notoriu, de asemenea, faptul că, în discuțiile Tratatului de la Lausanne, Pașa Ismet a cerut oficial și categoric ca Venizelos să-l îndepărteze pe Meletie din Constantinopol. După victoriile turcilor în Asia Mică, știm cu ce servilism s-a silit Meletie să facă jocuri politice în favoare turcilor ca să-și mențină tronul pe cât posibil și cum, în ciuda avertismentelor guvernului grec și ale lui Venizelos însuși, a refuzat să demisioneze și cum a fost forțat să plece din Constantinopol.

Sejurul lui Meletie în Constantinopol și atitudinea locțiitorului Dorotei au fost, în mare parte, cauza nu doar a dezastrului din Asia Mică, nu doar a anulării privilegiilor națiunii noastre în Turcia, ci și a toată seria de necazuri suferite de Patriarhia Ecumenică și populația greacă ce a rămas după masacre, emigrație și schimbul de populație. Cu excepția Arhiepiscopiei de Constantinopol și a eparhiilor din împrejurimi, în afară de eparhiile Dodecanez (cele 12 insule, n.tr.) și a Mitropoliilor din Grecia încă neeliberate, eparhiile din toată Asia Mică, din Pont și din Tracia din Turcia de astăzi au fost lovite și pierdute pentru totdeauna pentru elenism și îndeosebi pentru Patriarhia Ecumenică nefericită, care, din cauza aceasta și din cauza răzbunării implacabile a turcilor, mari și mici, au încheiat prin a-și pierde toată splendoarea, viața și vigoarea de odinioară. Astăzi nu e cu nimic diferită de o biserică de parohie din Constantinopol, cu consiliul, birourile și camerele pentru preoți care se găsesc în interior. Guvernul turc disprețuiește foarte ostentativ Patriarhia și pe Patriarh, cărora nu le mai acordă mai mult respect decât ca unui lider religios, un bash-papa. Consideră că este contrar demnității ei să fie preocupată de treburile lui și le îndrumă spre șeful din vecinătate sau către comisarul de poliție din Fanar. Mai mult, Patriarhia a devenit săracă în ultimul timp. Deposedată de toate veniturile pe care le primea din diferite surse din cauza războiului, din cauza sărăciei turmei arhiepiscopiei și din cauza pierderii tuturor eparhiilor, nu este în stare să se păstreze și să mențină diferitele institute de educaționale și caritabile pe care le-a păstrat și se găsește obligată să le închidă una după alta. Pentru propria ei susținere și pentru cheltuielile de întreținere și pentru cele ale episcopilor, a fost obligată să recurgă la ajutor de la guvernul grec. Astăzi cel din urmă asigură orice este necesar pentru susținerea ei și pentru cheltuielile de întreținere, dar, în schimb pentru acest ajutor, a subjugat Patriarhia Ecumenică să nu facă nimic fără aprobarea prealabilă a șefului secției Afacerilor Bisericești din Ministerul Afacerilor Externe[5].

Concluzie

Eliberarea pe cât posibil de tutela guvernului grec, o tutelă cauzată de sărăcia Patriarhiei, putința de a se elibera pe viitor pe seama mitropoliilor localizate în noile regiuni din Grecia și, fără să-și vadă diminuat numărul eparhiilor înscrise în lista ei, găsirea pe cât posibil a unui loc pentru episcopii fără episcopii: acestea sunt motivele pe care Patriarhia Ecumenică le-a văzut pentru nevoia de a căuta alte țări pentru a-și întemeia noi provincii bisericești și să-și stabilească acolo episcopi. Căutând din greu, și-a amintit de comunitățile grecești ortodoxe din America, cele din Europa occidentală și centrală, precum și de cele din Australia, pe care anterior, când era într-o stare prosperă, le-a acordat Bisericii Greciei. Această tendință a oamenilor din Patriarhia Ecumenică i-a adus chiar și în Africa de este și de sud. Dacă pentru comunitățile din America, Europa și Australia, nu a fost nici un protest împotriva ocupării lor deoarece sunt localizate în afara granițelor tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale și, dacă nu a fost nici o plângere până astăzi, cel puțin pentru comunitățile din Africa de sud și de est, Patriarhia Alexandriei, în a cărei jurisdicție s-a băgat Patriarhia Ecumenică, își face auzit protestul ei. Oamenii din Biserica Rusiei protestează și ei împotriva extinderii jurisdicției duhovnicești a Patriarhiei Ecumenice pe teritorii cu adevărat sub Patriarhia Rusiei, o extindere cauzată de această adevărată megalomanie, a cărei primă și cea mai primejdioasă manifestare o găsim sub domnia lui Meletie. Cei trei Patriarhi din Răsărit protestează și ei deoarece Patriarhia Ecumenică, fie încă o dată din megalomanie sau la cererea Atenei, de care nu se poate desprinde din cauza subjugării ei economice, în privința calendarului și în cea a unui Sinod Ecumenic sau a unui mare Sinod Local cerut de Patriarhii din Răsărit, i-a tratat cu dispreț și continuă să disprețuiască opinia și voința celor din urmă și s-a pus în ordine cu opinia guvernului grec. După cum am văzut în detaliu, nici canoanele, nici practica Bisericii nu au dat Patriarhului Ecumenic vreun rang special sau mai ridicat, vreo demnitate mai mare decât cea a celorlalți Patriarhi. Pentru că eparhiile date Patriarhiei Ecumenice nu mai există, din cauza evenimentelor, cei trei Patriarhi și toate Bisericile autocefale recunosc nevoia ei de a-și extinde jurisdicția în bisericile din diaspora, care se găsesc în afara jurisdicției celorlalte Biserici, cedându-i de bună voie aceste biserici din diaspora în duhul unui sentiment frățesc și mulțumire pentru bunătatea pe care a arătat-o Patriarhia Ecumenică față de ele în vechime; Patriarhiile oferă de bună-voie Patriarhului de Constantinopol „primatul de onoare” dar lui de canoane. Dar, după dispoziția frățească a Bisericilor autocefale, nu ar fi o impertinență din partea Patriarhiei Ecumenice să vrea să intervină și în teritoriile Bisericilor autocefale?[6]

În plus, nu ar fi contrar oricărei logici, într-un moment când Patriarhia Ecumenică traversează un calvar și dușmanul a tot ce este bine a lipsit-o de toată slava ei străveche și a umilit-o în fața lumii, nu ar fi complet lipsit de rațiune să aibă pretenții la un primat papal în Biserică și să denigreze orice opinie care vine de la cele trei Patriarhii răsăritene?

Hristofor, Mitropolit de Leontopolis


[1] Partea de nord din Grecia de astăzi nu a fost în componența statului elen de la început, iar bisericește era administrată de Constantinopol. După ce a fost înglobat în Republica elenă, acest teritoriu a dobândit dublă guvernare bisericească, fiind pomenit și Patriarhul Ecumenic în aceste eparhii. (n. tr.)

[2] Patriarhia Ecumenică, potrivit canoanelor, nu are nici un drept asupra „coloniilor ortodoxe care sunt împrăștiate și localizate în afara granițelor Bisericilor Ortodoxe surori autocefale”, contrar cu ceea ce a fost formulat într-o scrisoare recentă de Patriarhul Ecumenic față de Patriarhul de Alexandria. Patriarhul Ecumenic, în Tomosul din 1908, prin care a oferit Bisericii Greciei supraveghere duhovnicească a țărilor din diaspora, formulează aceeași pretenție în acești termeni: „Este limpede că nici Preasfânta Biserică a Greciei, pe care tronul nostru patriarhal a făcut-o autocefală cu granițe definite, nici o altă Biserică nu a fost în stare să-și extindă autoritatea canonică duhovnicească dincolo de propriile ei granițe. Doar Scaunului nostru Preasfânt Ecumenic, Apostolic și Patriarhal i s-a oferit să hirotonească episcopi ai țărilor barbare care sunt localizate în afara teritoriilor bisericești definite și să aibă drept să exercite supraveghere duhovnicească supremă asupra bisericilor de peste hotare” (Ecclesiastikos Pharos vol. 1, p. 504). În Actele și deciziile Conferinței pan-ortodoxe din Constantinopol (p. 175), citim că Meletie însuși, sprijinindu-se pe canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic, este de părere că „jurisdicția asupra tuturor episcopiilor și teritoriilor localizate în afara imperiului și care sunt numite țări barbare” este dată Patriarhiei de Constantinopol.

[3] În studiul său despre „Drepturile și privilegiile Patriarhiei Ecumenice” (Ekklesiastikos Pharos vol. 20, pp. 11, 12, etc.), Arhimandritul Calist pretinde că este oferită de canoanele 9 și 17 ale Sinodului IV Ecumenic supremația Patriarhiei Ecumenice asupra celorlalți Patriarhi. A se citi în Pidalion (p. 108 din ediția 1841), unde pretențiile Arhimandritului Calist sunt respinse convingător.

[4] Arhimandritul Calist, în studiul menționat mai sus (Ekklesiastikos Pharos vol. 20, pp. 5-34), a avut grijă să adune multe exemple de intervenții din partea Patriarhiei Ecumenice în teritoriile altor Patriarhii. Dar aceste intervenții, care nu sunt bazate pe sfintele canoane și pe duhul general democratic al Bisericii noastre sau nu sunt inspirate de circumstanțe unui bine suprem, ar trebui considerate acțiuni arbitrare ale Patriarhilor și împăraților.

[5] Nu s-ar fi petrecut nici o nenorocire din acestea pentru elenism în Turcia și pentru Patriarhia Ecumenică dacă nu ar fi făcut greșeala de a-l depune, în urma unei tulburări, pe Patriarhul Gherman V. A fost forțat să demisioneze tocmai din cauză că a fost acuzat că avea relații foarte bune cu turcii, a cărui înțelepciune o va confirma pe deplin viitorul.

[6] Titlul de „ecumenic” deținut de Patriarhul de Constantinopol, de care s-au preocupat atât de mulți, printre altele pe Arhimandritul Calist (op. cit., pp. 15-17) ca având o însemnătate specială, are aceeași valoare ca și titlul de „Judecător al lumii” deținut de Patriarhul de Alexandria, care este chiar papă al Răsăritului. (Cf. Paparrigopoulos, History, vol. 3, p. 199).

Calendarul bisericesc. (4) Dezbinarea indusă de Conferința din 1923 de la Constantinopol

Schisma calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel de dogmă și neînțelegerea lui.

Articolele anterioare pot fi citite aici:
Calendarul bisericesc. (1) Primele încercări de schimbare în România din sec. XIX;
Calendarul bisericesc. (2) Paștile trebuie să fie după Pesah-ul evreiesc?
Calendarul bisericesc. (3) Corelația îndătinată dintre Pascalie și calendarul iulian.

Congresul pan-ortodox din 1923 (Foto: Orthodoxhistory)

Unul din punctele pe care a insistat Sinodul I Ecumenic în privința serbării marelui praznic al Învierii a fost acela că toți creștinii de pretutindeni trebuie să țină Postul Mare ca pregătire și să prăznuiască Paștile la aceeași dată, în unitate. În zilele noastre, în urma Conferinței ținută în Constantinopol în 1923, a fost emis îndemnul ca Bisericile Locale să adopte fiecare în parte îndreptarea calendarului iulian, ceea ce înseamnă modificarea datei de prăznuire a sărbătorilor fixe. Aceasta a dus la o schismă calendaristică, liturgică serioasă în sânul Ortodoxiei, care persistă până astăzi și care ar fi putut duce la un și mai gravă prin ținerea chiar și a Paștelui la date diferite.

Diferența dintre cele două decizii este stridentă. Sinodul de la Niceea a urmărit unitatea, pe când o simplă Conferință a produs dezbinarea calendaristică. Pe lângă faptul că ar fi de la sine înțeles că unitatea creștină în ținerea Paștelui implică același lucru la nivelul tuturor sărbătorilor, chiar și bunul simț liturgic ar spune asta oricărei conștiințe ortodoxe. Și totuși cum s-a ajuns la o astfel de anomalie care durează de aproape 100 de ani?

Conferința în cauză a fost convocată de Patriarhul Ecumenic Meletie al IV-lea Metaxakis, a cărui personalitate este picantată cu detalii smintitoare asupra cărora nu voi insista aici. În plus, au participat prin reprezentanți doar 5 Biserici (Constantinopol, Serbia, Cipru, Grecia și România), iar celelalte au lipsit, printre care Patriarhiile Ierusalimului, Alexandriei, Antiohiei și Rusiei. Trebuie precizat că au fost prezenți pentru câteva sesiuni de Arhiepiscopul Anastasie de Chișinău (ulterior Președintele Sinodului Bisericii Ruse din Afara Granițelor) și de Arhiepiscopul Alexandru din SUA (care era deja caterisit de Sinodul rus), dar care nu au semnat deciziile finale. Biserica Română a fost reprezentată de Dragomir Demetrescu, Arhim. Iuliu Scriban și Petre Drăghici, dintre care doar al doilea a semnat hotărârile finale.

Procesele verbale ale acestui Congres au fost publicate la Atena în 1982 și au fost traduse și în limba română. Deși inițial a fost întrunit ca o Comisie, participanții au dorit să-i dea greutate mai mare și l-au denumit „Congres inter-ortodox”. Au mai participat și un „episcop” anglican, Charles Gore, care a ținut un cuvânt, și pastorul Adolf Küry din partea vechilor catolici. În timpul ședințelor, un grup de opozanți ai Patriarhului Meletie au încercat să-l înlăture din scaun și să blocheze discuțiile, dar nu au reușit. Deși au fost în total 7 decizii controversate, doar primele două atingeau tema calendarului. Deși inițial s-a pus problema adaptării calendarului bisericesc la cel civil, delegația română a prezentat un raport pentru introducerea unui calendar pe termen lung. Probabil că se dorea evitarea împroprierii calendarului gregorian prin elaborarea unuia îndreptat. Iar cea de-a doua hotărâre se referea la preocuparea formării unui calendar fix promovată de Liga Calendarului Internațional Fix, idee preluată de Camera Internațională de Comerț din Londra și propusă Ligii Națiunilor în 1921[1].

Textul hotărârilor care ne interesează sunt acestea:

1. Congresul pan-ortodox din Constantinopol, întrunit sub președinția S.S Patriarhul Ecumenic Meletie al IV-lea,

după ce a recunoscut că anularea diferenţei dintre calendarele religios şi cel civil este o necesitate inevitabilă şi că nu există nici un impediment canonic pentru îndreptarea calendarului bisericesc în uz potrivit datelor ştiinţei astronomice, decide în unanimitate îndreptarea calendarului iulian după cum urmează:

1) Sunt eliminate cele 13 zile din calendarul iulian, care constituie diferenţa lui în legătură cu anii solari de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea până în astăzi. Astfel: 1 octombrie 1923 va fi considerat 14 octombrie 1923.

2) Sărbătorile din zilele eliminate vor fi prăznuite fie toate laolaltă pe 14 octombrie 1923, fie precum doreşte să hotărască acest lucru episcopul eparhiei.

3) Toate lunile anului îşi vor păstra acelaşi număr de zile pe care îl au astăzi. În anii bisecţi, luna februarie va avea, ca astăzi, 29 zile.

4) Vor exista, ca până astăzi, două feluri de ani: cei comuni, de 365 zile, şi cei bisecţi, de 366 de zile. Anii bisecţi sunt anii fără rest prin împărțirea la 4, precum a fost până astăzi. Numai anii seculari sunt exceptaţi, pentru care se va aplica regula de mai jos.

5) Anii seculari (adică cei care se termină cu două zerouri) vor fi ani bisecţi numai atunci când numărul secolelor împărţit la 9 dă rest 2 sau 6. Toţi ceilalţi ani seculari vor fi ani comuni. Prin urmare, între anii seculari notaţi mai jos, vor fi ani bisecţi cei subliniaţi. Astfel:
2000   2100   2200   2300
2400   2500   2600   2700   2800
2900   3000   3100   3200
3300   3400   3500   3600   3700

Potrivit acestei reglementări, lungimea medie a anului civil va fi de 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 48 secunde, în acord deplin cu lungimea medie a anului tropic.

6) Praznicele fixe vor avea datele pe care le-au avut până astăzi.

7) Praznicele mobile vor fi stabilite după praznicul Paştilor. Potrivit dispozițiilor canonice, care sunt respectată fără atingere, Paştele va fi prăznuit în duminica ce urmează după prima lună plină de după echinocţiul de primăvară.

8) Determinarea lunii pline pascale se va face pe baza calculelor astronomice, fiind luate în vedere întotdeauna progresele realizate de ştiinţă, iar determinarea datei Paştelui se va face potrivit timpului sfintei cetăţi a Ierusalimului.

9) Patriarhia Ecumenică va cere observatoarelor sau departamentelor de mecanică a cerului ale Universităţilor din Atena, Belgrad, București şi Pulkovo (Petrograd) să alcătuiască tabele pascale pe termen lung, pe care le vor comunica tuturor Bisericilor Ortodoxe.

10) Prezenta reformă a calendarului iulian nu poate constitui un obstacol pentru modificarea ulterioară a lui, pe care doresc să o accepte toate Bisericile creştine.

Observații:

La § 5. Noul calendar este mai exact decât cel gregorian, a cărui lungime medie a anului diferă cu 24 sau 26 de secunde de lungimea medie a anului tropic. Diferenţa dintre lungimea anilor civili al noului calendar şi cea a celui gregorian este atât de mică, încât numai după 877 ani se va observa o diferenţă între calendare. În fapt, între următorii ani seculari, anii subliniaţi vor fi ani bisecţi în calendarul gregorian: 2000, 2100, 2200, 2300, 2400, 2500, 2600, 2700, 2800. Deci divergența va fi prezentă în anul 2800.

La § 8. Deoarece ziua este socotită de la miezul nopţii la miezul nopţii, data civilă a primei opoziții a lunii (opposition de la lune) după echinocţiul de primăvară vrea să fie determinată pe baza timpului meridianului care traversează prin Biserica Sfântului Mormânt. Prima duminică după această dată este ziua Paştelui, adică, dacă această dată cade duminica, Paştile va fi prăznuit în duminica următoare.

La Patriarhie, 5 iunie 1923
† MELETIE al Constantinopolului
† Calinic de Cizic
† Arhiepiscopul Alexandru de America de Nord
† Mitropolitul Gavriil de Muntenegru şi Litoral
† Vasile de Niceea
† Iacov de Dyrrachion
Arhimandrit Iuliu Scriban
V. Antoniades
Dr. M. Milankovici, profesor al Universității din Belgrad
† Arhimandrit Gherman, Secretar şef al Sfântului Sinod

2. Congresul pan-ortodox din Constantinopol, întrunit sub președinția S.S. Patriarhul Ecumenic Meletie al IV-lea,

şi deliberând în sesiunile din 23 mai şi 5 iunie 1923 cu privire la limitele în care ar putea Biserica Ortodoxă să participe la conferinţele care au în vedere găsirea unui calendar nou mai complet ştiinţific şi practic, decide în unanimitate:

1) Roagă Patriarhia Ecumenică, după înțelegerea prealabilă cu restul Bisericilor Ortodoxe, să declare Ligii Naţiunilor că Biserica Ortodoxă doreşte cu entuziasm să accepte în viitor să fie găsit un nou calendar, pe cât ar dori toate Bisericile creştine ca acest lucru să fie acceptat. Iar dacă Liga Naţiunilor consideră că nu este de competenţa ei să primească această declaraţie a Patriarhiei Ecumenice, ține de ea să facă declaraţia de mai sus în orice alt mod ar considera potrivit.

2) Biserica Ortodoxă preferă un calendar care păstrează continuitatea săptămânii, totuși nu este legată de acest punct de vedere în cazul în care celelalte Biserici sunt de acord cu acceptarea unui calendar nou, care necesită întreruperea continuității săptămânii.

3) Atât cât va avea loc un consimțământ comun al Bisericilor creştine, Biserica Ortodoxă este dornică să se declare în favoarea unei fixări a praznicului Paştelui întotdeauna într-o zi de duminică.

4) Exprimă urarea ca o asemenea duminică fixă a Paştelui să corespundă cu duminica reală a Învierii Domnului, care va fi determinată prin metodologie ştiinţifică.

La Patriarhie, 5 iunie 1923

Concret, Congresul a emis o hotărâre de îndreptare a calendarului, care cuprindea și reformarea pascaliei, adică prăznuirea Paștelui după noile referințe. Pe această bază, mai multe Biserici Locale, printre care și cea Română, au trecut la schimbarea calendarului. Măcar celelalte decizii greșite (3-5) nu au avut efect canonic în lumea ortodoxă.

Premiza de la care se pornește, adică faptul că „anularea diferenţei dintre calendarele religios şi cel civil este o necesitate inevitabilă”, este falsă. Nu doar că multe Biserici trăiau deja cu această diferență, dar și viitorul a demonstrat că nu există un impediment serios în a ține sărbătorile religioase la date diferite decât cele din calendarul civil. Desigur că Biserica se confruntă cu o provocare dacă ține pasul și cum se raportează la observațiile științifice, însă nicidecum aceasta nu poate fi numită stringență, necesitate. Pe de altă parte, această exprimare are avantajul că evită punerea în discuție a calendarului gregorian sau chiar o conformare cu reforma catolică. Altfel spus, reforma aceasta calendaristică nu este o aliniere religioasă cu papistașii, ci cu știința modernă.

Modificările propuse sunt corecte, chiar și schimbarea pascaliei, dar, deși reprezintă o hotărâre a Congresului, nu se precizează cum și de cine vor fi aplicate. Pe lângă faptul că un Congres nu are puterea de a lua astfel de decizii, el nici măcar nu a fost pan-ortodox, așa cum se autointitulează. Așadar o hotărâre care ar trebui implementată în comun de toate Bisericile nu putea fi determinată de un for local și izolat. Patriarhiile absente nu aveau nici o obligație să se conformeze, ceea ce a și dus la o schismă calendaristică între Bisericile Locale. Este adevărat că cea de-a 6-a decizie viza sărbătorirea în 1925 a 1600 de ani de la Sinodul I Ecumenic și propunea convocarea unui Sinod pan-ortodox care să se ocupe de rezolvarea tuturor problemelor, dar printre acestea evident că nu se număra și implementarea primei decizii în discuție, care trebuia să fie aplicată în 1923, cu doi ani mai devreme.

În ce privește cea de-a doua decizie, legată de elaborarea unui calendar mai fix, aceasta este cu totul neavenită. Nu existau nici presiuni, nici cereri din partea vreunor foruri laice ca Biserica Ortodoxă să accepte un nou tip de calendar, cu o alcătuire mai simetrică, proporțională. Cel puțin nu sunt indicate astfel de solicitări, ci pur și simplu conferința se alătură din proprie inițiativă demersurilor din acea perioadă, străine de preocupările bisericești.

Într-adevăr, Liga Națiunilor s-a implicat în căutările vremii interbelice de a fi găsit un calendar care să răspundă mai bine nevoilor economice, care să fie simetric și să permită ciclicitatea zilelor, săptămânilor și lunilor, astfel încât să poată fi făcute comparații între perioadele similare din ani diferiți sau din luni diferite. Faptul că duminica și week-end-ul cad în momente diferite ale anului și că lunile au zile diferite nu permite ca activitatea să fie planificată proporțional sau să fie făcute comparații economice, financiare și sociale. O lună cu patru duminici diferă de una cu cinci. În plus, Paștele determină cicluri de vacanțe, vânzări și, în general, are un impact puternic asupra populației, iar mobilitatea lui încurcă așa-zicând strategiile de piață, producție, concedii și alte domenii sociale. Totuși este absolut nefiresc ca Biserica să țină cont de astfel de cerințe în stabilirea celei mai importante sărbători.

Pentru a înțelege mai bine acest aspect, Paștile este prăznuit la data la care s-a petrecut. Însă acest moment poate fi privit după diferite calendare și, în consecință, sărbătorit potrivit lor. Dar, deoarece Învierea Mântuitorului a fost în legătură strânsă cu Paștile evreiesc, trebuie păstrate aceste coordonate, care sunt date de calendarul evreiesc, anume luna plină de 14 nisan. Am putea-o prăznui pe data de 18 aprilie, presupusă a fi ziua în care a înviat Hristos după calendarul iulian, doar dacă am ignora conjunctura în care s-a petrecut, ceea ce este inacceptabil. Cel puțin nu din considerente mercantile. Liturgic, nu poate fi sărbătorit acest mare praznic în data la care s-a petrecut, ci de principiu a doua zi după Pesah-ul iudaic, dar duminica. Rememorăm faptele petrecute prin a ține cont de tot contextul în care s-au întâmplat. Așadar „duminica reală” nu poate fi una fixă.

Pentru a contextualiza acest subiect, trebuie menționat că ea a fost pusă Vaticanului, Patriarhului Ecumenic și „Arhiepiscopului” de Canterbury (anglicanilor) de Liga Națiunilor la 2 noiembrie 1923 și apoi la 9 septembrie 1931. Instituții mari cereau fixarea acestei date în a doua duminică din aprilie. Căile ferate din Germania, Franța, Spania, guvernele mai multor țări, precum Germania, Danemarca, Spania, Estonia, Finlanda, Franța, Canada, Grecia, India, Noua Zeelandă, Țările de Jos, România, Suedia, Ungaria, Cehoslovacia, Belgia erau implicate în această chestiune.

Vaticanul a răspuns prin „Episcopul” de la Berna a fost că problema nu este una dogmatică, dar ține de tradiții vechi și ea poate fi studiată, dar nu adoptată fără acordul unui conciliu ecumenic. Patriarhul Ecumenic Meletie a făcut trimitere la decizia Conferinței din 1923 ca Bisericile Ortodoxe ar fi de acord cu stabilizarea datei Paștelui sub rezerva unui acord comun al bisericilor creștine. Iar anglicanii au exprimat în scris (25 aprilie 1925) că sunt împotrivă, chiar dacă nu este o problemă dogmatică și nu va consimți dacă această modificare nu va fi acceptată și de celelalte comunități creștine.

Sfântul Sinod al BOR a cerut, prin adresa 1308 din 9 septembrie 1931, un răspuns de la profesorul Vasile Gheorghiu la problemele ridicate de Societatea Națiunilor, publicată la Geneva în broșura Quatrieme Conference Generale des Communications et du Tranzit, vol. I: Reforme du calendrier. Acesta a criticat atitudinea Patriarhului Ecumenic și a arătat că „Biserica nu poate să renunțe nici pe viitor ca să-și serbeze Paștile în altă duminică decât numai în duminica întâi de după lună plină, de după echinocțiul de primăvară” și orice desfacere de marii luminători, soarele și luna, reprezintă un „atentat la, am putea zice, de-a dreptul criminal la adresa sfintei noastre Biserici”[2]. El chiar a precizat că „Biserica Ortodoxă Română are îndatorirea sfântă ca să corecteze punctul de vedere al Patriarhului Ecumenic”.

Concluzionând asupra deciziilor luate la Conferința din 1923, acestea au produs confuzie și au fost punctul de pornire pentru schisma liturgică din sânul Bisericii Ortodoxe, care dăinuie până astăzi, prin implementarea doar în unele jurisdicții ortodoxe a calendarului îndreptat. Se pare că atunci nu a fost luată o hotărâre aplicabilă, însă a fost un pretext, o scânteie care a aprins focul latent care mocnea în diferite teritorii ortodoxe. Implementarea corecturilor aduse calendarului iulian au fost decise de către Sinoadele Bisericilor Locale, care au invocat și au folosit reglementările din 1923, figura importantă fiind Patriarhul controversat Meletie Metaxakis.

O altă Conferință importantă a fost cea de la Moscova (1948), care a unificat pascalia la nivel ortodox, dar care a consfințit practic scindarea în privința sărbătorilor fixe „până la elaborarea și ratificarea celui mai perfecționat calendar”.


[1] Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniță, Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009: spre Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, Basilica, București, 2013, p. 19-21.

[2] Pr. Vasile Florin Florescu, Preotul Profesor Vasile Gheorghiu – Viața și opera, Ed. Doxologia, Iași, 2019, p. 442-458.

Viața ascetică a Părintelui Serafim Rose

[Un sfânt al vremilor noastre]

de Păr. Alexie Young

Am avut privilegiul să-l cunosc din 1966, în preajma adormirii Sfântului Arhiepiscop Ioan Maximovici, părintele său duhovnicesc. Părintele Serafim era mirean la acea dată – încă nu avea nici măcar faimoasa barbă a anilor săi de pe urmă – devenind mai apoi citeț în Catedrală, la puțin timp după ce l-am întâlnit întâia dată. Nu știu care era pravila sa, nici cât de multe metanii făcea. Nu vorbea niciodată despre aceste lucruri. Era un om foarte retras. Însă eu și ceilalți care i-am fost apropiați știm că rostea Rugăciunea [lui Iisus] neîncetat și că, în ultimii săi ani, probabil a fost un isihast pe deplin. Nu l-am văzut nicicând fără un șirag de metanii mișcându-i-se printre degete.

Era de un calm și o pace desăvârșită, în toată vremea. Niciodată nu l-am zărit mânios sau tulburat de ceva (și l-am zărit în multe circumstanțe, de-a lungul anilor); o singură dată l-am văzut râzând. Totuși nu era o persoană searbădă sau abătută. Doar foarte „așezată”. Nu era îndeosebi un extrovertit, dar lua parte întotdeauna în mod „firesc” la ceea ce se petrecea, deși nu domina într-o conversație. Glasul sau era foarte liniștit; trebuia să îl asculți cu atenție pentru a-l auzi; timbrul său muzical era cel de tenor.

Atât cât cunosc, ținea doar postul monahal obișnuit, ce include Postul Îngerilor din zilele de luni. Am luat parte la nenumărate mese de-a lungul anilor, în trapeza mănăstirii. Mânca întotdeauna tot ce se găsea pe farfuria sa, dar nu se întindea niciodată spre a mai lua o porție. Desigur că nu mânca niciodată între mese și a ținut mereu obiceiul monahal de a nu păstra hrană în chilie. Uneori, pe când se afla singur în mănăstire (fapt ce se întâmpla adesea), sărea peste mese, dar aceasta probabil mai mult din cauză că era un „profesor distrat” decât din pricina vreunei practici ascetice. La mine acasă mânca obișnuit, fără a se abține, dar și fără a lua suplimente. L-am întrebat odată dacă are vreun fel de mâncare preferat și mi-a spus că nu. Când i-am întrebat pe ceilalți călugări, mi-au spus că nu au nici cea mai mică idee despre vreo mâncare favorită a sa și că nu vorbea nicicând despre hrană.

Ca o lucrare ascetică, purta însă un fular de lâna extrem de greu și de aspru, în jurul gâtului, sub dulamă, chiar și pe vremea cea mai călduroasă. Nu am știut aceasta până în ultimii săi ani, când, la un moment dat, fularul răzbătuse deasupra gulerului dulamei sale. Când i-am întrebat pe ceilalți monahi despre aceasta, mi-au spus că este o nevoință ascetică – asemenea unei haine de păr. Totuși părintele Serafim simțea că nevoințele ascetice neobișnuite sau remarcabile nu erau pentru vremurile noastre. Spunea că doar faptul de a fi un creștin ortodox bun, decent și evlavios era deja o „nevoință ascetică” imensă! Așa că nu a dat niciodată binecuvântare vreunui fiu al său duhovnicesc să săvârșească cu mult peste rânduielile obișnuite de postire ale Bisericii și de rugăciunile de dimineață și de seară din cartea de rugăciuni. Mi-a îngăduit mie, la acea vreme, să rostesc Rugăciunea [lui Iisus], însă nu mai mult de jumătate de oră pe zi și nu mi-a dat să fac metanii (cu excepția celor din timpul slujbelor de peste săptămână și din posturi) decât ca o penitență. Simțea că mai ales convertiții au foarte ușor tendința să exagereze și apoi să se trezească cu ceea ce el numea „indigestie duhovnicească”. Mai bine să mergi foarte încet, spunea, și mereu doar „din treaptă în treaptă”.

Părintele Serafim făcea o „baie de săpun” într-un lighean, în chilia sa, din când în când, dar făcea întotdeauna un duș complet o dată pe an, chiar înainte de vizita anuală la mama sa. Nu a mirosit și nu a arătat soios sau murdar niciodată. Cât privește menținerea „sănătății” în alte feluri, știu că lua zilnic o multi-vitamină, doar din ascultare, dar altminteri nu avea nici un soi de interes în probleme de sănătate. L-am întrebat odată dacă el sau mănăstirea au asigurare medicală. A ridicat în sus degetul arătător și a spus (indicând cerurile): „ACOLO îmi este «asigurarea medicală»”.

Am trăit câteva mărturii ale înainte-vederii sale, când mi-a citit efectiv mintea (sau mai curând, mi-a citit inima), dar nu a fost un fenomen statornic sau frecvent, în experiența mea. Oricum, rugăciunile sale pentru cineva erau foarte puternice și, după moartea sa, cunosc personal cazul vindecării extrem de dramatice a cuiva suferind de cancer în fază terminală, prin mijlocirea sa. În mod vădit, este un om al vremilor noastre. Răposatul arhiepiscop Antonie de San Francisco spunea despre el că a fost „cel dintâi” podvijnik (drept-luptător) născut în America și, prin urmare, o pildă pentru noi toți. În cea de-a patruzecea zi de la adormirea sa, răposatul episcop Nectarie, un om cu viață sfântă – care l-a cunoscut foarte bine – i-a cântat în mod spontan o „Proslăvire” că sfânt monah, astfel că aceasta este prima „cinstire locală” a sa. [Corpul sau a rămas moale și păstrând o frumoasă culoare arămie în tot timpul de până la îngropare] Părintele Serafim a fost probabil primul cărturar patristic autentic, de limbă engleză. Desigur că nu ar fi afirmat niciodată acest lucru despre sine, dar este adevărat.