Părerea mea este că AUR reprezintă o creație a serviciilor secrete românești și că cel puţin George Simion, Dorin Lulea şi Claudiu Târziu sunt colaboratori ai acestor servicii, de nu chiar mai mult.

Aceasta este opinia pe care mi-o asum în temeiul experienţei mele de viaţă şi a celor pe care le cunosc despre politica românească, servicii secrete şi despre modul în care acestea controlează spaţiul public. Consider că nu există o diferenţă semnificativă de scop şi metodă între serviciile secrete de astăzi şi Securitatea comunistă, de aceea nu simt că greşesc când le denumesc generic Noua Securitate. Ca şi Securitatea comunistă, cred că Noua Securitate este profund vătămătoare pentru democraţie şi pentru climatul general al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi militez pentru desfiinţarea serviciilor secrete şi înfiinţarea unor agenţii civile de informare şi documentare care să nu paraziteze puterea executivă şi care să nu se substituie factorilor de putere legitimi în societate. Consider că Noua Securitate este rea şi trădătoare, în ansamblul său, deşi cei mai mulţi dintre cei care lucrează acolo sunt, probabil, de bună credinţă şi iubitori de ţară.

Sub acest aspect, situaţia AUR nu este una deosebită de cea a restului partidelor aflate pe scena politică, toate părându-mi controlate strâns de ofiţeri şi colaboratori la vedere ai serviciilor secrete. De aceea consider că nici nu ne este de folos a discuta doar despre AUR ca fiind „securişti” câtă vreme nu se ia în discuţie cadrul mai precis al subiectului implicării serviciilor secrete în politică, presă, justiţie. Consider că, în România, doar Noua Securitate reprezintă o veritabilă plagă, singura şi autentică ciumă roşie +galben +albastră +verde +minorităţi.

Întrucât, în lipsa unor certitudini, nu ne este de folos să rămânem la stadiul de „AUR, creaţia securiştilor”, consider că discuţia ar trebui să se mute spre obiectivele pentru care AUR ar fi fost creată, aceste obiective reprezentând miza reală a intereselor noastre faţă de acest subiect.

Ca de obicei, arăt că acestea sunt simple speculaţii personale şi nu am probe care să întemeieze astfel de susţineri. Dar nici nu consider că avem nevoie de certitudini imposibil de obţinut ci cred că ne putem folosi de judecata omului de rând şi de presupuneri rezonabile.

De ce, deci, ar vrea Securitatea să existe AUR?

Păi, gândindu-mă, am găsit cam trei motive majore pentru care speculez că AUR este dorită pe scana publică.

1. Ca să aşeze scena politică din România pe un scenariu ideologic previzibil.

Scena politică occidentală este caracterizată de conflictul ideologic între conservatori şi progresişti, între trumpişti şi sorosişti, iar faptul că la noi, pe scena politică, nu exista o astfel de confruntare lăsa loc unor evoluţii în afara scenariului permis. Prin faptul că AUR accede în parlament, eșichierul politic românesc s-a normalizat, adică a intrat în tiparele ideologice firești. Pentru cei care gestionează evoluţia societăţii româneşti faptul că greutatea politică de moment culisează spre dreapta (cum e în Polonia) ori spre stânga (Franţa) contează mai puţin, câtă vreme jocul politic parcurge aceeaşi linie ordonatoare.

În mod surprinzător, accederea AUR în parlament ajută globalismului prin aceea că este confirmată evoluţia scenei politice româneşti în sincron cu cele occidentale. Cu cele 10 procente, AUR reprezintă mai degrabă un avantaj pentru tabăra progresistă decât o ameninţare. Este ceea ce legitimează paradigma politică existentă, dat fiind că penser contre c’est penser pour. Aceasta este o butadă care ne spune că atunci când te împotriveşti unui lucru, îl validezi, îl confirmi, îi acorzi demnitate. Trebuie reţinut că principiul real de înfruntare şi căile eficiente prin care se înfruntă un adversar politic sunt tăcerea/ ignorarea sau construirea unei alternative reale la ceea ce combaţi.

Acest principiu este esenţial pentru a înţelege lumea de astăzi în care există mult prea multe conflicte mimate al căror scop primordial este reprezentat de obţinerea legitimităţii, atenţiei publice, confirmării publicului. Este exact cazul vedetelor mondene care se ceartă în public, care scandalizează nu pentru a învinge preopinentul ci pentru a se păstra în atenţia publicului.

2. Ca să trezească fervoarea eurofilă.

În România curentul eurofil (pro-UE) risca să rămână doar o carcasă goală, cu multe procente la încredere dar fără mare grad de angajament. În limbajul nostru, sentimentul pro-UE era unul căldicel, dominant, dar fără inimă, un reflex al celor care declară preferinţa pentru UE în sondajele la care participă, dar care simt totuşi o lehamite corozivă de tipul „mai lasă-mă şi cu ăştia”. Prin apariţia AUR, sentimentul pro-UE se cere apărat, promovat, cultivat. În lipsa AUR, sentimentul pro-UE se compromite singur. AUR se declară pro-UE, dar acest lucru nu contează. Ei sunt trecuţi de presă la anti şi cu asta-basta.

3. Ca să ocupe un spaţiu neocupat pe scena politică.

Spaţiul politic neocupat este cel al naţionalismului/patriotismului suveranist şi al intereselor creştine şi acest spaţiu se cere confiscat. Confiscarea înseamnă obţinerea celui mai mare grad de legitimitate în a vorbi despre aceste teme, celei mai mari încrederi a electoratului interesat de aceste teme, fără a le face, totuşi, predominante pe scena publică. Confiscarea unor teme politice are mai puţin de a face cu vizibilitatea şi notorietatea unui actor angajat într-un dialog, cât are cu legitimitatea (neroditoare, inofensivă) pe care publicul o recunoaşte unui actor de a se exprima cu privire la o anumită temă. Legitimitatea se obţine atât prin faptul că cineva militează, se luptă pentru o anumită poziţie, cât mai ales pentru faptul că este atacat pentru aceasta.

Din acest motiv trebuie înţeles că asaltul mediatic pe care îl cunoaşte AUR astăzi este doar pe jumătate nociv, în aceea că îi încadrează într-un spaţiu izolat, nefrecventabil. Însă atacând, demonizând AUR, presa îi legitimează ca fiind reprezentanţi legitimi ai ideilor pentru care aceştia sunt atacaţi. Faptul că presa operează şi o distorionare a ideilor, idealurilor şi obiectivelor AUR pe scena publică ţine de interesul puterii politice de a le marginaliza şi de a le compromite.

Aici nu discutăm doar despre imagine, ci de un atac ce vizează evoluţia publică a acestui partid. De pildă, prin simplul fapt că AUR este etichetat ca fiind un partid extremist sau de extremă-dreapta, dezvoltarea structurii de partid este periclitată prin aceea că persoanele care vor dori să se înscrie în partid fac parte din rândul acelora pentru care o astfel de acuzaţie a presei nu comportă mare greutate.

Cu alte cuvinte, în loc să primească în rândurile sale 15000 de noi adeziuni din partea unor persoane care ar fi dorit să participe la un proiect conservator centrist, bazat pe ceea ce în mod legitim şi necontroversat este acceptat ca fiind nucleul convingerilor conservatoare, AUR va primi în rândurile sale 15000 de noi adeziuni din partea unui alt contingent electoral, al celor dispuşi să le fie asociată o astfel de etichetă, de radical/extremist/trumpist etc. Aici nu contează că presa este compromisă în mare măsură şi că este partizană şi nelegitimă în pretenţiile sale de obiectivitate, ci contează că AUR permite unui actor extern să o catalogheze ca atare.

Se creează un efect de profeţie care se împlineşte prin ea însăşi, prin aceea că descriind cu rea-credinţă un partid ca fiind extremist, în acel partid se vor înscrie persoane care vor valida această imagine. Cu cât etichetarea va fi mai flagrant mincinoasă şi abuzivă, cu atât mai uşor le va fi centriştilor să se îmbrace în „cămaşa extremistă”, dat fiind că „presa oricum minte şi denaturează”. Dar aceasta este o greşeală capitală! Orice descriere incorectă trebuie negată şi refuzată de la bun început!

Se ignoră faptul că presa este chemată în mod legitim să pună etichete, să ordoneze discursul public, iar faptul că emite aprecieri false, mincinoase sau cu rea-credinţă, nu o lipseşte de legitimitatea de a ordona spaţiul public prin astfel de etichetări. Discuţia despre cum presa face presă este cu totul diferită de cea despre temeinicia unei etichetări, categorisiri, descrieri.

Cu alte cuvinte, oricât de perfidă ar fi mass-media, împotriva unor etichetări precum cele asociate AUR trebuie luptat cu cea mai mare intensitate pentru că, în comunicare, reputaţia este totul! Acceptând dialogul cu un interlocutor care insistă să te califice incorect, acceptăm perspectiva aceluia asupra noastră.

De pildă, Sorin Lavric este portretizat ca fiind misogin şi rasist. Se apără arătând că unele fraze, care îi aparţin, au fost scoase din context. Dar mai departe greşeşte validând acea scoatere din context prin aceea că pune în discuţie acele idei în afară cărţii respective, în afara acelui interviu specific când respectivele idei au fost emise. Este de la sine înţeles că nu poţi explica (defensiv) o carte într-un interviu radio-TV şi că tot ceea ce poţi obţine prin această zbatere este o strangulare şi mai strânsă, şi mai sufocantă.

Câtă vreme Sorin Lavric acuză o scoatere din context, trebuie refuzat dialogul în condiţiile dictate de interlocutor şi trebuie combătute efectele acestor distorsiuni, pe toate căile: Misogin eşti dumneata! Citeşte cartea, domnule/doamnă x!

Sorin Lavric trebuie să-şi asume statutul său de politician şi faptul că este o ţintă pentru adversari şi să combată în mod creativ minciunile despre el. De pildă, mie mi s-ar fi părut oportun ca Sorin Lavric să anunţe, imediat, două lansări online de carte ebook: o nouă ediţie a cărţii Decoct de femeie, cu un prolog explicativ redactat în acelaşi registru stilistic şi, eventual, cu o notă a editorului. Ar fi fost necesară o a doua carte ebook (10 eseuri?) care să mute discuţia pe poziţii viitoare şi care să-i reconfirme lui Sorin Lavric legitimitatea sa de autor.

Explicaţiile pe care Sorin Lavric le-ar fi acordat ar fi fost contextualizate în mod real, ar fi legat subiectul cărţii şi ideile sale de spaţiul filosofic comun celor care au mai scris despre femei. Toţi cei din AUR ar fi avut un front comun de comunicare, nu l-ar fi lăsat singur pe Sorin Lavric să se expună linşajului mediatic. Ar fi fost util de preluat postări precum cea a Anatol Basarab, care face o scurtă antologie a autorilor care s-au exprimat similar, fără a fi de condamnat.

În fine, despre o reacţie PR adecvată sunt persoane mult mai potrivite decât mine să răspundă sau să dea sfaturi. Situaţia lui Sorin Lavric nu este pe atât de dificilă decât dacă este lăsată se se stingă în condiţiile actuale.

Dar ceea ce e important de reţinut este că acceptând această victimizare, aceste etichetări nedrepte, compromiterea AUR atinge şi ideile de la care se revendică, inclusiv pe cea vizând credinţa. Iar abia aici intrăm în partea dureroasă şi, orarecum, contra-intuitivă pentru credincioşii ortodocşi.

Întrucât AUR sunt, vrem/nu vrem, reprezentanţii ortodoxiei pe scena politică, noi nu putem participa la stigmatizarea/compromiterea acestora fără să vătămăm şi interesele noastre legitime. Am văzut o succesiune de disocieri virulente, extrem de dureroase, de AUR, provocate de apelul complet infantil şi imprudent al lui Sorin Lavric adresat intelectualilor publici de factură conservatoare. Aşa cum arăta părintele Daniil Iacşa , invitaţia lui Sorin Lavric adresată public intelectualilor e demagogică în esenţă şi populistă prin exprimare. Dintre toţi, mai cu seama intelectualii au nevoie de adresabilitate personală, comunională, ei nu pot fi apelaţi ca pe o oaste de strânsură.

Dar nu aceasta este calea, nu disocierea şi nici respingerea legitimităţii câştigată de AUR prin vot ca urmare a programului electoral deschis asumat.

Nici conlucrarea fără discernământ cu AUR nu poate fi o soluţie întrucât legitimează un actor despre care nu putem fi siguri că este de bună-credinţă. Nici ignorarea AUR şi abandonarea acestora pe scena publică, linşajului mediatic, nu reprezintă o cale de urmat întrucât efectul linşajului acestora se va produce şi asupra noastră.

Consider că soluţia este purtarea sarcinilor şi neputinţelor acestora, conlucrând cu AUR spre obiectivele pe care aceştia şi le asumă cu bună credinţă. Din clipa în care au intrat în parlament, AUR au devenit „ai noştri”, fie că ne place sau nu lucrul acesta. Trebuie să învăţăm nu doar să convieţuim cu o asemenea prezenţă, cât mai ales să îi ajutăm în cele ce şi le propun cu folos.

Nicio altă cale nu este spre ajutorarea Bisericii, nici denunţarea lor ca securişti, nici ca trădători ai cauzei naţionale, nici ca parveniţi, nici oricare altă etichetă pe care le-am adăuga-o noi la vraful deja primit. Niciuna nu ne absolvă de la datoria de a ajuta cu sinceritate şi cu folos pe cel ce a devenit, în ierarhia reprezentării publice, mai marele nostru.

Am scris acest text pentru a lămuri ambiguitatea ce mi-a fost imputată anterior. Nu am interese în plan politic, consider că opţiunea #boicot este mult mai apropiată de interesele mele directe, este legitimă inclusiv în componenta sa politică dar, câtă vreme AUR este în prim-planul atenţiei publice, orice altă opţiune în afară de sprijin ne este vătămătoare. Ceea ce AUR va face cu acest sprijin al nostru îi va legitima pe ei şi obiectivele pe care şi le propun.

Lipsirea AUR de sprijin, disocierea de aceştia trebuie să fie rezonabil de bine motivată, nu doar o reacţie de orgoliu. Încă nu am întâlnit o astfel de poziţionare care să fie convingătoare.

Translate page >>
21
0
Would love your thoughts, please comment.x
()
x