Unul dintre cele mai importante repere ale mişcării de protest a avut loc sâmbătă, 03 aprilie 2021, prin citirea unui set de revendicări publice şi prin lansarea petiţiei online aferente.

Din păcate, acest moment riscă să treacă neobservat din pricina felului în care mişcarea de protest evoluează în atenţia publică şi a cadrajelor mediatice în care este prezentată publicului.

Am scris deja că:

Protestele reprezintă instrumentul esenţial de împotrivire colectivă faţă de nedreptatea dictaturii (sanitare) în care funcţionăm de mai bine de un an. 

Nu există alt mijloc de acţiune directă, colectivă, apt să determine (1)o acumulare de putere (politică) survenită pe (2)un reviriment cultural şi care să producă (3)instituţii legitime de reprezentare a voinţei populare care (4)să restabilească starea de libertate şi să (5)obţină validarea exterioară a rezultatelor obţinute.

Probabil că punctul (1) este cel mai dificil concept de înţeles de către publicul din România, dat fiind că nimic din instrucţia şcolară, experienţa civică şi educaţia politică din România nu ia în discuţie acest element esenţial al participării la viaţa cetăţii: puterea. Puterea este greşit asimilată funcţiei de demnitate publică, este confundată cu răspunderea celor aflaţi în funcţiile puterii legislativă, executivă şi judecătorească, motiv pentru care electoratul are aşteptări nerealiste de la cei care acced în astfel de poziţii.

Ce fel de acumularea de putere?

Acumularea de putere poate fi asimilată acumulării de capital. Aşa cum o organizaţie non-guvernamentală face apel la disponibilitatea publicului pentru a acumula capital (bănesc) de lucru, similar, liderii mişcării de protest trebuie să urmărească şi să militeze (explicit!) pentru acumularea de putere politică.

Aşa cum verificăm contul curent pentru a avea reprezentarea mijloacelor băneşti cu care putem participa la circuitul economic, întocmai liderii mişcării de protest trebuie să înţeleagă care sunt limitele de (capital de) putere pe care le pot angaja atunci când propun publicului obiectivele de urmat.

Natura puterii care se cere astfel adunată are caracter politic, de aceea insistenţa cu care se pretinde că protestele nu trebuie politizate înseamnă că există o neînţelegere flagrantă a mecanismelor democratice de protest ori că cei care dirijează mişcarea de protest urmăresc o cale necunoscută pentru a schimba starea de fapt.

De ce (doar) acumulare de putere politică?

Protestele trebuie politizate ca să nu fie militarizate, anarhizate, radicalizate etc. De principiu, dacă s-ar rosti promisiunile potrivite, nu cred că o parte semnificativă din public ar avea ceva împotriva apariţiei unei puteri militarizate care să răstoarne ordinea de stat şi să preia controlul statului manu militari, pentru pedepsirea celor care ne-au adus în acest punct. Dar noi, credincioşii ortodocşi, nu putem primi ca viabil sau de dorit acest curs al evenimentelor, pe de o parte pentru că intră în conflict cu învăţătura noastră de credinţă, dar şi prin prisma precedentelor situaţii revoluţionare care nu au dus la nimic bun.

Întrucât ne dorim să trăim într-o democraţie, trebuie înţelese şi folosite mecanismele de bază ale regimului democratic, trebuie urmărite, pretinse şi obţinute pârghiile puterii politice.  

Ce facem cu acumularea de putere?

Puterea politică acumulată este cea care permite angajarea în acţiuni/activităţi care nu pot fi ignorate de autorităţi. Pretenţia exclusivităţii morale a protestarilor este o greşeală fundamentală a liderilor pentru că aceştia trebuie să cunoască bornele morale ale taberei adverse (ale persoanelor din funcţiile în autorităţile de stat) şi trebuie să intre într-un proces de negociere, mai întâi indirectă, de la distanţă, iar mai apoi chiar trebuie să se ajungă la negocieri directe. Delegaţiile protestatarilor trebuie primite (de urgenţă!) la Palatul Victoria sau, în ipoteza unui parcurs ideal al efortului de împotrivire, prim-ministrul trebuie convocat în piaţă, de protestatari, în condiţiile dictate de aceştia din urmă.

Cum folosim puterea acumulată?

În termeni concreţi, puterea politică reprezintă capitalul format din hotărârea celor care aderă la obiectivele mişcării de a acţiona unitar potrivit dispoziţiilor, ordinelor, cerinţelor liderilor mişcării de protest. Suma disponibilităţii indivizilor de a participa la o mişcare de protest reprezintă capitalul de putere a protestatarilor. Acest capital trebuie folosit/cheltuit pentru a întreprinde acţiuni de protest, lista nelimitativă a celor mai cunoscute 198 de acţiuni putând fi consultată aici.

Deocamdată ne aflăm în situaţia în care activitatea de protest se rezumă la manifestaţii publice (doar una dintre cele 198 cunoscute), care, dacă nu sunt atent gestionate, riscă să epuizeze rapid energia protestatarilor, fără a se fi obţinut nimic notabil.

Cum evaluăm „cheltuielile”?

În funcţie de împrejurări, la nivelul impactului asupra conştiinţei publice, o manifestaţie de 15 000 de persoane în marş prin centrul Bucureştiului s-ar putea să cântărească mai puţin decât refuzul unui bucătar de a-i găti masa prim-ministrului aflat într-o conjunctură oficială, cu o însemnătate deosebită.

Or, dimpotrivă, s-ar putea ca cele 15 000 de persoane în marş să genereze evoluţii mult mai periculoase pentru putere decât o manifestaţie de 250 000 de persoane într-o conjunctură controlată. Acesta este motivul pentru care o adunare de susţinere de 80 000 de persoane pe un stadion central, pentru un dictator, s-ar putea să nu aibă impactul a 5000 de persoane hotărâte, care organizează o contra-manifestaţie într-un alt context anume ales.

Toate aceste ţin de simţul politic şi de iscusinţa cu care liderii acestor mişcări ştiu să-şi formeze o echipă şi să urmărească atingerea unor scopuri determinate. Este vorba de project management, de un set de obiective care trebuie propuse, urmărite şi atinse.

Evaluarea progresului ţine de flerul politic aşa cum dezvoltarea unui bussiness ţine de flerul de.. afaceri. Pur şi simplu trebuie înţelese şi asumate aceste chestiuni. Aşa cum este legitim să ne propunem propăşirea economică, individuală şi colectivă, întocmai este nu doar firesc, ci foarte necesar să milităm pentru propăşirea noastră politică, aceasta reprezentând cel mai important aspect de suveranitate naţională.

Ne asumăm sau ne luptăm pentru jucării?

Este esenţial ca liderii să se valideze reciproc prin dialog şi cooperare, să recunoască natura politică a activităţii lor şi să vorbească deschis despre aceasta. Poate sunt printre protestatari persoane interesate să urmeze o carieră politică, dar atunci, aceste persoane trebuie să facă dovada simţului politic, să demonstreze că au vocaţia de a deveni oameni de stat care să promită că nu vom mai ajunge, vreodată, în situaţia în care să trebuiască să organizăm astfel de acţiuni de protest.

Similar, cei care nu sunt interesaţi să urmeze o carieră politică, trebuie să facă apel la politicienii interesaţi să preia obiectivele mişcării de protest, să adere la scopurile civice propuse. Faptul că nu ne smerim îndeajuns să fim sinceri cu ceea ce putem face şi, mai ales, cu ceea ce nu putem face, provoacă o gălăgie neputincioasă în spaţiul public care, deocamdată, împiedică o evoluţie promiţătoare în lupta pentru recâştigarea libertăţii.

Unde suntem acum?

Ceea ce avem noi, ca evoluţie în curentul de împotrivire faţă de abuzurile dictaturii instaurate, este o incredibilă risipă de putere, de energie, de atenţie, de ocazii, de ferestre de acţiune şi de implicare a aliaţilor (posibili) sau a terţilor. Probabil că este necesar ca împotrivirea să eşueze temporar, pentru a fi decantate iniţiativele personale fără rod, strict individualiste, neadecvate scopurilor propuse.

În calitate de participant la proteste am ascultat numeroase luări de cuvânt care vizau mai degrabă persoana care lua cuvântul şi propria înţelegere a lucrurilor (ne?)importante, decât un efort coerent de a dezvolta o acţiune de protest. Dar acest lucru este specific începuturilor şi nu trebuie să descurajeze.

Avem motive de speranţă?

Faptul că la doar o săptămână de la debutul manifestaţiilor stradale s-a formulat o proclamaţie publică, ce cuprinde un set de obiective clare, reprezintă o evoluţie notabilă şi substanţială, dar dacă nu va fi înţeleasă ca o condiţie esenţială pentru procesul de acumulare a puterii politice, deci ca o parte dintr-un întreg, există riscul să se compromită şi acest moment, aşa cum s-a pierdut din vedere elementul autentic de nemulţumire şi s-a capturat prea devreme erupţia protestatară de la nivel naţional.

Este relevantă pierderea de tracţiune existentă la nivel naţional în favoarea manifestaţiilor organizate la Bucureşti, care sunt mai puţin ameninţătoare pentru autorităţi decât spectrul generalizării la nivel naţional a curentului protestatar.  

Totuşi, cu privire la acestă susţinere, că s-ar fi capturat prea devreme manifestarea autentică a nemulţumirii,  aceste chestiuni presupun o largă marjă de apreciere, de libertate de iniţiativă şi de evaluare a oportunităţii, astfel încât nu putem considera că s-a produs, în mod absolut, o pierdere semnificativă. Suntem într-atât de jos pe scara efortului necesar, încât oricând putem considera că se pleacă de la zero.

Încotro acum?

Opinia mea este că cei care s-au evidenţiat ca lideri informali ai mişcărilor de protest nu au, deocamdată, profilul unor actori politici, de aceea, consider că este esenţială, din punct de vedere strategic, reunirea AUR la eforturile civice de extindere a mişcării de protest, prin asumarea de liderii sau parlamentarii AUR ca declaraţie politică citită în plen, a proclamaţiei din 03.04.2021.

Este nevoie ca AUR să preia, ca platformă parlamentară, obiectivele enunţate de componenta civică a mişcării de împotrivire, cu atât mai mult cu cât unele dintre obiectivele esenţiale (ex: abrogarea Legii nr. 55/2020) reprezintă un demers exclusiv parlamentar.

După cum am scris, liderii trebuie să se valideze reciproc pentru că, în raport de obiectivele propuse, aceştia nu se află şi nici nu se pot afla în competiţie. Doar înţelegerea precară a mecanismelor puterii şi confundarea (a)notorietăţii şi atenţiei publice cu (b)capitalul de putere produce o astfel de confuzie şi o astfel de competiţie corozivă între liderii informali. Dar, raportat la ceea ce îşi propune mişcarea de protest, există o largă plajă de acţiune pentru toţi cei aflaţi în avangardă, fără să se calce pe bătături.

Proclamarea formală a obiectivelor, dă ocazia celor care au, într-adevăr, spirit de lideri să-şi găsească libertatea de acţiune în cadrul mişcării deja coagulate fără să fie nevoie de o luptă (a orgoliilor) pentru putere.

De ce ar mai fi nevoie?

Totodată, având în vedere lipsa de cunoştinţe elementare ale publicului român cu privire la mijloacele civice de acţiune directă, liderii civici ai protestatarilor trebuie să caute concursul mişcărilor sindicale de România, atât cât există disponibilitate din partea acestora de a adera la astfel de iniţiative.

Din păcate, patronatul românesc este subordonat capitalului străin şi este puţin probabil ca o astfel de emancipare civică să fie dorită a se dezvolta la noi, indiferent de costurile economice provocate de măsurile luate de autorităţi. Probabil că stăpânitorii noştri preferă falimentul decât să se producă o trezire a conştiinţei naţionale în România şi, mai grav, ca aceasta să iradieze într-un curent de sindicalizare.

Este de dorit angrenarea patronatului românesc, dar sunt puţine pârghii pe care acesta le mai are la dispoziţie pentru a putea juca autonom şi a se pune în răspăr cu curentul oficial.

Ce orizont temporal există?

În cartea The end of protest – A new playbook for revolution, autorul Micah White face vorbire despre cele 28 de zile esenţiale pentru ca mişcarea de protest să-şi atingă scopul politic propus, după care orice mişcare de protest eşuează. Mai face trimitere şi la regula de fier a protestelor, care nu trebuie niciodată încălcată: Never do for others what they can do for themselves.

Din păcate, în România nu pre-există o cultură a protestului care să facă posibile evoluţii politice atât de grabnice, în condiţiile descrise de manualele consacrate de acţiune civică. După cum am mai scris, noi avem nevoie de o reconstruire din amonte a unor instrumente de bază pentru participare la viaţa cetăţii. Întrucât nu avem mai nimic acum, pare că avem tot timpul din lume să punem bun început.  

Vom avea succes?

Mai trebuie adăugat şi faptul că există o literatură extinsă care demonstrează că mişcările de protest nu (mai?) funcţionează, că ele sunt mijloace improprii de împotrivire întrucât nu pot acumula, obiectiv vorbind, puterea politică necesară pentru a provoca schimbarea pe care o propun.

În funcţie de conjunctură, acestea se epuizează în etapele (1),(2),(3) sau (4), descrise mai sus. Sau mai avem şi cazul recent, din Myanmar, unde se produce o nouă cădere în dictatură chiar şi după consumarea etapei nr.(5) şi se obţine validarea externă/exterioară a succesului obţinut.

De aceea este necesar pentru credincioşii ortodocşi să înţeleagă limitele cadrului de acţiune şi de implicare, dar mai ales, faptul că ortodocşii sunt principala resursă de jertfelnicie din societatea românească, care, din păcate, nu a cultivat acest sentiment de îndatorire existent în cultura creştină: Obligatorie nu este biruinţa, obligatorie e lupta.

Avem altă opţiune?

Nu. Credincioşilor ortodocşi nu le este îngăduită aceptarea pierderii libertăţii, relativizarea înrobirii conştiinţelor, sucombarea societăţii în stare de dependenţă faţă de stat. Când se manifestă răul şi minciuna, nu poate exista în discursul creştin justificarea dictaturii de pe poziţiile supunerii creştineşti sau ale ascultării de stăpânirile lumeşti.

După cum am mai scris, cred urmează o lungă perioadă de robie colectivă, în raport de care suntem chemaţi să ne păzim, înainte de toate, libertatea conştiinţelor noastre. Or, asaltul care să dă împotriva libertăţilor cetăţeneşti, urmăreşte, înainte de orice altceva, înrobirea conştiinţelor, sufocarea simţului critic şi a autonomiei personale. Contrar celor îndeobşte vehiculate de cei care militează pentru retragere şi izolare, acestea nu pot fi apărate la nivel individual ci doar printr-un efort colectiv.

De unde începem?

De aceea, vă îndemn să semnaţi petiţia publicată de protestatari, conştienţi fiind că turma este mică, dar nu neputincioasă, dimpotrivă. Semnarea este un efort minim, dar şi o declaraţie de eliberare din cadrajul oficial în care cei mai mulţi dintre noi suntem captivi, considerând că împotrivirea nu este necesară, nu este viabilă, nu este folositoare, este dăunătoare, etc.

În capitolul Practical Tools to Build Power din cartea sus-menţionată se cere formularea unui stick man propriu, adică să se formuleze, individual, în scris, schematic, suma valorilor, intereselor, mijloacelor de care dispunem, sacrificiilor pe care putem/dorim să le facem, pentru a apăra ceea ce preţuim. Modelul acestei sinteze trebuie să fie propus de lideri, pentru că ei trebuie să ştie ce îşi propun şi de ce au nevoie. Chiar dacă pare un demers naiv, după proclamaţie, este următorul pas absolut necesar de a fi comunicat publicului.

Claritatea morală şi sinceritatea faţă de noi înşine, faţă de talanţii primiţi şi faţă de neputinţele şi patimile de care ne-am lăsat cuprinşi reprezintă primul şi cel mai important pas, indiferent că vorbim despre lupta pentru mântuire sau lupta pentru libertate.

Iar apoi?

Este, apoi, nevoie ca noi, cei mici, să ne cultivăm prin solidaritate şi adeziune o elită care, la rândul său, să promită, credibil, că lupta în care ne angajăm ne va ridica spiritual. Şi individual şi colectiv. Nu biruinţa e obligatorie, ci progresul spiritual, duhovnicesc, chiar şi atunci când este vorba despre chestiuni lumeşti, despre viaţa cetăţii.

Această promisiune nu poate fi formulată decât în termeni ortodocşi, căci altfel, componenta fake a propăşirii spirituale nu va fi decât una antihristică.

Contrar celor crezute, nu doar participarea extinsă trebuie încurajată ci, mai ales, cultivarea liderilor. Aceste lucruri trebuie privire şi urmărite separat şi trebuie să ne încăpăţânăm să le privim astfel. În lipsa liderilor, chiar sute de mii de ar participa la proteste, nu vom obţine nimic. În acelaşi timp, liderii care văd activitatea în care s-au angajat doar prin prisma lidership-ului moral, se mulţumesc cu un surogat de notorietate publică, de atenţie şi recunoaştere superficială, care compromit năzuinţele celor mici.  

Să privim vremurile cu curaj şi cu nădejde!

Translate page >>
10
0
Am vrea să-ţi ştim părerea, scrie-ne!x
()
x