Făcând revista blogurilor ortodoxe am ajuns la postarea părintelui Ciprian Staicu în care este prezentat un înscris, scanat, intitulat “Mărturisire de credinţă ortodoxă“:

Pare a fi vorba despre un formular tipizat în care cineva, o doamnă Rodica, puţin mai în vârstă, a completat câteva date de identificare şi a adăugat semnătura sa olografă. Textul pare inspirat din înştiinţarea publicată aici, de asemenea reluată pe blogul părintelui Ciprian Staicu.

Scuzându-mă pentru nota patetică, recunosc că am resimţit o aşa mare-mare apăsare privind la acest înscris, aşa o părăsire şi o asemenea îndepărtare de ceea ce este reprezentarea “mărturisirii de credinţă ortodoxă” pentru gândul şi inima mea, încât simt nevoia să vă opresc puţin atenţia asupra acestui aspect, aparent marginal între zecile de subiecte care ar merita să fie tratate.

Anume acest sentiment de apăsare şi înstrăinare mi-a produs, spontan, o corelaţie asupra căreia simt că e folositor să cumpănim împreună câteva clipe.

Mai întâi arăt că nu caut să atac persoane sau să critic gratuit pe nimeni şi sper să fiu, la rândul meu, înţeles cu îngăduinţă.

Pricep că în cadrul unor facţiuni ale nepomenitorilor există o vigilenţă maximală pentru orice pare că s-ar abate de ortodoxia curată. Înţeleg că poate exista o sete de mărturisiri şi de lepădări categorice de fel de fel de înşelări şi relativizări ale învăţăturii de credinţă, emise şi permise de opincă şi vlădică laolaltă. Totodată, înţeleg că un grup sau o comunitate faţă de care sunt exercitate presiuni, chiar şi indirecte, tinde spre o cultură şi o exprimare distincte ale propriei religiozităţi faţă de restul credincioşilor.

Mă îndepărtez de preocuparea multora de a califica orice fel de alteritate ca fiind fenomen sectar/sectarism şi tendinţă schismatică. Cred că ascultarea oarbă, care lichefiază personalitatea, care topeşte orice formă de individualitate şi o reduce la un şablon de om duhovnicesc reprezintă un rău cu mult mai mare.

Dar, ceea ce îmi comunică un astfel de înscris este o foarte mare singurătate, o îngustime a trăirii şi un fel de mutilare a sentimentului de umanitate, care vine în răspăr cu firea ortodoxă, atât cât pot eu să o recunosc.

Nepomenitorii sunt deseori acuzaţi că sunt dezechilibraţi din punct de vedere emoţional, chiar şi psihologic, că manifestă tendinţe antisociale ori alte tipuri de manii care împiedică să fie pus bun început. S-ar presupune deci că acest tip de scăderi omeneşti, manii şi neputinţe, ar conduce la simplificări şi transformări într-atât de brutale şi de rudimentare a mărturisirii de credinţă, până acolo încât să fie considerată suficientă completarea unui formular tipizat. De la tihna smerită a momentului luminos şi de desăvârşită revenire în sine, la formular tipizat…

Însă, cumpănind asupra impresiei pe care înscrisul de mai sus mi-a făcut-o, mi-am dat seama că, recent, am trăit exact acelaşi sentiment de apăsare. Nu asemănător, ci întru totul identic. Fără să-mi dau seama că în ambele cazuri trăirea mea se referă la “mărturisiri de credinţă“, am căutat în sinea mea să-mi reamintesc momentul anterior care mi-a generat exact aceeaşi stare sufletească.

Vi-l prezint în cele ce urmează. Este vorba despre un fragment din cuvântul de învăţătură al unui părinte foarte înţelept, foarte învăţat şi cu mare autoritate morală şi duhovnicească în rândul credincioşilor ortodocşi ne-nepomenitori (vă rog, îngăduiţi termenul).

Extrasul de 2 minute din cuvântul părintelui, însă mă refer la ceea ce urmează după min: 01:42:

Forma este de o cu totul altă factură, alt conţinut, alt ton, o cu totul altă lume practic şi, cu toate acestea, mi-a insuflat exact aceeaşi stare sufletească. După cum am spus, abia mai târziu mi-am dat seama că, de fapt, în ambele cazuri este vorba despre forme (diferite?) de mărturisire a credinţei. Puntea între cele două exemple nu a fost de natură intelectuală, nu am raţionat asupra acestora, ci pur şi simplu am căutat să găsesc noima unui impuls sufletesc, veghind la ceea ce simt nu la ceea ce gândesc. Nu mă consider un etalon pentru nimeni şi nimic, aşadar nu ştiu dacă sentimentul este replicabil şi pentru cititorii acestor rânduri.

După ce am găsit ce căutam, am încercat să trag şi concluzii, asupra cărora nu voi insista prea mult. Cert este că, în cuvântul său, părintele se referă la o formă de mărturisire în cazul unor situaţii despre care am scris că mă preocupă. Spune părintele, punctual, că în cazul curentului progresist şi al paradei de la Iaşi, ar putea fi suficient (oare?) să spunem “păcatului păcat, binelui bine, virtuţii virtute” şi că astfel am face o mărturisire de prooroc. Sună ortodox, dar nu o simt aşa.

Nu mă odihneşte deloc acest mod de a privi lucrurile; simt că o astfel de mărturisire nu ar trece prin partea vie a inimii mele şi că e nevoie de mai mult/altcumva. Oricât de forţată pare analogia, chiar până în pragul abuzului de semnificaţie, tot un tip de sentiment “formular tipizat” îmi produce sfatul părintelui. Îmi pare că rămân cu sentimentul pierderii unei concepţii depline de viaţă şi înlocuirii oarbe cu reţete de experienţe şi modele personale fără putere, fără efect actual.

Voi încheia repetând că este probabil că sentimentul apăsător despre care am scris să nu se producă în cazul dumneavoastră, lucru care nu ar însemna nimic deosebit în sine. Însă, asemenea oricărei alte persoane, m-aş bucura mult dacă aş simţi că am fost înţeles. Vă rog, iertaţi!

Translate page >>
8
0
Am vrea să-ţi ştim părerea, scrie-ne!x
()
x