Presa din România anunţă că preşedintele Klaus Iohannis a promulgat joi „Legea privind unele măsuri pentru studierea istoriei evreilor şi a Holocaustului”, care prevede introducerea disciplinei şcolare „Istoria Evreilor. Holocaustul” în planurile-cadru de la liceu și învățământ profesional, ca parte a trunchiului comun, începând cu anul școlar 2023-2024.

Găsesc extrem de dificil de tratat acest subiect întrucât consider că afirmarea legitimităţii intereselor naţionale româneşti nu(!) s-a mai făcut de decenii, ori s-a făcut cu jumătate de gură, ori fără convingere. Studierea obligatorie a Istoriei evreilor reprezintă o agresiune doar dacă înţelegem că etnia românească este îndreptăţită la un loc sub soare în egală demnitate cu celelalte popoare, inclusiv cel evreiesc. În lipsa acestei premise esenţiale, înţeleasă, gândită şi trăită plenar, ajungem să ne însuşim integral perspectiva dominantă care ne-a adus în acest punct. Din cruntă nefericire, naţiunea română se află la o aşa mare cumpănă a existenţei sale încât acest standard de „egalitate în demnitate” este (dacă!) înţeles ca o preţiozitate fără corespondent în realitate. Avem urgenţe politice, civice, juridice, economice şi culturale de o gravitate atât de mare încât modul superficial în care judecăm reperele existenţei noastre lumeşti are sumedenie de argumente la dispoziţie pentru a justifica oportunitatea şi necesitatea acestui nou obiect de studiu în liceele şi în şcolile profesionale din România.

Oricine va parcurge expunerea de motive care justifică(?) adoptarea legii în procedură de urgenţă sau Recomandările privind predarea despre Holocaust ce trebuie citite pentru a nu avea o reprezentare greşită, poate extrage suficiente avantaje pentru elevi astfel încât să considere oarecum tolerabilă obligaţia studierii obligatorii a Istoriei evreilor. Caracteristicile concrete ale sistemului educaţional din România ar putea face ca Istoria evreilor să reprezinte singura disciplină care să valorifice gândirea critică şi cunoştinţe relevante despre civism, sociologie, despre drepturile omului, despre consecinţele acţiunilor politice şi răspunderea pentru acestea. Este evidentă neutralitatea conceptului de predare care cere să se evite discutarea „caracterului naţional” al acţiunilor genocidare, deşi acesta se va impune prin forţa evidenţei, dincolo de orice tact pedagogic sau nuanţă narativă. Drept urmare, lucrurile trebuie judecate mai în profunzime, dincolo de formulările şi rezervele gândite a atenua sau înlătura rezistenţa şi împotrivirea publicului.

Cimentarea unui ascendent moral evreiesc asupra conştiinţei elevilor români ori măcar avantajul moral al perspectivei istorice formulată unilateral sunt de neevitat, dar nu sunt nici pe de parte cel mai grav lucru. Cu adevărat gravă este denaturarea legitimităţii perspectivei româneşti asupra propriului destin istoric. Materialele documentare elaborate de Institutul Elie Wiesel care tratează precursorii antisemitismului românesc pornesc de la simplificări şi ocultări stridente. Este de-a dreptul iritantă consecvenţa cu care sunt invocate „stereotipurile, prejudecăţile şi ţapii ispăşitori predilecţi” pentru a explica reacţia poporului român la imigraţia evreiască. Ceea ce a fost şi rămâne specific evreilor, din perspectiva românească, este dorinţa neîmpăcată de dominare şi stăpânire, nu doar economică. Mozaicul de citate cules din cuvântările/scrierile elitelor româneşti menit să sprijine tezele şi cadrajul moral al „antisemitismului românesc” surprinde prin cecitatea voită faţă de motivaţiile româneşti explicate clar în exact aceleaşi materiale.

Căile prin care românii s-au apărat de evrei nu au avut succes nici în secolul XIX după cum se pare că nu au nici în secolul XXI, lucru pe care promulgarea legii menţionate îl dovedeşte cu prisosinţă. Superioritatea civilizaţională invocată aproape darwinist pentru a explica dominaţia firească a evreilor asupra românilor nu este una neutră moral şi nu poate fi acceptată în niciun fel de termeni. Din păcate, anume această perspectivă stă la baza pretenţiei ca Istoria evreilor să fie studiată şi cunoscută de fiecare elev român, ca precondiţie necesară edificării unei societăţi democratice.

Întrebat fiind cu privire la modalitatea concretă în care românii se pot înţelege cu evreii, părintele Gheorghe Calciu a răspuns: „prin respect reciproc„. Este perspectiva de la care a plecat şi Alexandr Soljeniţîn când a scris cartea „2 secole împreună” despre relaţiile ruşilor cu evreii, operă care, din păcate, nu are corespondent în cultura română. Ca punct de plecare pentru o perspectivă românească, niciodată abordată deschis de sursele evreieşti, vă îndemn să descărcaţi şi să citiţi cartea „Evreii în România” de Gabriel Constantinescu, carte în care se reia parţial şi studiul lui Nicolae Iorga despre acest subiect. Respectul reciproc despre care amintea părintele Gheorghe Calciu presupune recunoaşterea reciprocă a intereselor legitime iar exerciţiul de sinceritate la care ne îndeamnă iniţiatorii legii ar trebui să se producă în ambele sensuri.

Acestea sunt însă chestiuni de principiu. În practică, legea prin care studierea Istoriei evreilor devine obligatorie pentru elevii români reprezintă o agresiune care, pentru cei care ne trăim românitatea nu doar la nivelul precar al realităţii ci şi în vocaţia şi idealurile imaginate de părinţii noştri, ne înfăţişează lobby-ul evreiesc ca fiind un veritabil duşman, trimiţând societatea noastră, arc peste timp şi schimbând cele de schimbat, la vremurile de acum 100 de ani. Conştientizarea faptului că politica de acomodare ne-a readus într-un punct fără întoarcere, ne obligă să reflectăm la erorile trecutului şi la lecţiile de învăţat, nădăjduind la un alt tip de deznodământ. Este puţin probabil ca vreun gest de bună-credinţă şi deschidere să vină dinspre reprezentanţii evreilor, cât timp acesta ar apărea ne-necesar raportat la baza lor de putere şi la gradul nostru de colonizare intelectuală. De altfel, politica de angajare în dialog pe care o adoptă ei presupune refuzul de platformă şi refuzul de legitimitate.

Drept urmare, schimbarea trebuie să vină de la noi, de la cei credincioşi. Propunerea pe care am formulat-o în urmă cu mai mulţi ani, regăsită la punctul 10 al Năzuinţelor, se referă la Psalmul 105, versetul 46 ”Şi le-a dat să găsească milă înaintea celor ce i-au robit pe ei.” Cred că suntem chemaţi să rostim adevărul fără a lovi în semeni ci pentru a construi un spaţiu de respect reciproc în care duşmanii noştri, evrei sau care vorbesc în numele evreilor, să găsească mai potrivit a-şi arăta mila faţă de noi decât a ne zdrobi în continuare cu ostracizări nedrepte, înjosiri fără sens şi amiciţii nedemne.

Cred că legea trebuie abrogată iar evreii trebuie priviţi ca duşmani. Poate că vom avea nevoie de un Institut care să studieze modalităţile în care evreii ne domină de 200 de ani şi care să propună căile de formare sufletească şi intelectuală apte să înlăture această formă de laşă neputinţă. Nu e nimic firesc în condiţia în care ne regăsim, chiar dacă neputinţele de care suntem cuprinşi fac fenomenul să pară natural. Aşa cum nu am ieşit singuri de sub stăpânirea turcilor, este posibil să nu ieşim singuri nici de sub stăpânirea evreilor.

Legea aceasta nu e despre educaţie!

Translate page >>