Catacombele Romei – simbolul rezistenței subterane în Biserică (Foto: Aleteia)
Un principiu fundamental în lupta pentru apărarea credinței în fața atacurilor eretice este acela că nu este suficient să fie susținut adevărul, ci să se facă asta într-un mod propriu Bisericii, patristic, după cum am mai scris. De altfel, învățătura Bisericii, fiind una mântuitoare, nu doar un set de reguli și concepte rigide și abstracte, presupune o legătură strânsă cu dragostea de aproapele, o înțelegere sobornicească a Evangheliei, de purtare a sarcinilor unii altora, nu un individualism păgubitor.
Părintele Peter Heers a atins tema înfruntării unei erezii noi propovăduite de un ierarh, așa cum este ecumenismul de astăzi, în mai multe ocazii. Fragmentul dintr-o prezentare amplă a serghianismului a devenit o expunere de sine stătătoare foarte utilă și înțeleaptă pentru a înțelege cum trebuie combătută o erezie nouă apărută în Biserică fără a provoca probleme în plus, care să agraveze situația în loc să o vindece. Mai jos este atât înregistrarea video, cât și traducerea în românește transcrisă după prezentării orale.
Abordarea patristică și canonică față de o Biserică Locală al cărei ierarh predică o erezie
Există mulți mărturisitori în Biserica din Grecia astăzi împotriva pan-ereziei ecumenismului; totuși eclesiologia care spune că trebuie să fii un nepomenitor sau trebuie să crezi în pierderea harului lui Dumnezeu într-o Biserică Locală nu este o ecleziologie ortodoxă. Nu admit pierderea harului lui Dumnezeu pentru o Biserică. Întotdeauna am susținut ceea ce canoanele și Părinții Bisericii au susținut, că oricine la multe nivele se îndepărtează de învățăturile Părinților, de poruncile și canoane, de exemplu, de la canoanele care interzic rugăciunea cu ereticii, și un ierarh merge și se roagă într-o biserică a unor eretici sau se roagă împreună cu ereticii, cade imediat din harul lui Dumnezeu prin această încălcare, oricum, și asta o spune Sf. Nicodim Aghioritul, nu eu, aplicarea acelui canon în viața bisericească încât acea persoană, ierarh sau preot care încalcă acele canoane, canonul spune că trebuie caterisit și excomunicat, acea aplicare trebuie să se petreacă în timp real, din partea unui Sinod. Trebuie să fie aplicat; nu se aplică de facto. Realitatea duhovnicească ce se întâmplă atunci când cineva este fără pocăință și se întoarce de la Dumnezeu în probleme de bază despre granițele Bisericii și doctrina Bisericii. Acest lucru este indiscutabil. Dacă se aplică și este activat, încât să devină o realitate în viața Bisericii, trebuie să se întâmple de fiecare dată de către un Sinod. Până să se întâmple asta, nu există o excludere a acelei persoane. Persoana pierde harul lui Dumnezeu, dar Biserica nu. Aceasta este învățătura Sfinților Părinți. Citiți pe Sf. Nicodim, citiți literatura canonică! Această distincție este prezentă.
Este o distincție pe care zelotiștii fără discernământ de dreapta nu o înțeleg. Ei cred că, dacă Serghie a luat poziție și a fost înșelat și a învățat amăgiri, de aceea toți de sub el, toți care sunt de acord cu el, oricine din cele patru colțuri ale Rusiei a pierdut harul lui Dumnezeu. Este un non-sens, nu a fost niciodată învățat așa ceva. Sf. Ioan de Shanghai nu a învățat asta. El spune că au fost mulți de felul conducătorilor bisericești în istoria Bisericii, spune clar într-o convorbire că da, ierarhii Macedonie, Nestorie, iconoclaștii au pierdut harul lui Dumnezeu, au căzut din Biserică, dar Bisericile nu. Bisericile s-au întors de-a lungul timpului de la erezie; au fost convocate Sinoade și Bisericile s-au întors. Bisericile nu au pierdut de facto imediat harul lui Dumnezeu pentru că o persoană, două, zece, douăzeci, cincizeci s-au îndepărtat de la Dumnezeu, nu contează. Trebuie să fie convocat un Sinod și să abordeze problema și să decidă. Acesta este glasul, vocea infailibilă a Bisericii este într-un Sinod. Vocea ta sau a mea sunt a mea sau a ta, nu a Bisericii până se pronunță un Sinod.
Există Sfinți care vorbesc. Consensul Părinților (consensus Patrum) este cel pe care-l urmăm absolut. Dar este confirmat în timp real de un Sinod, apoi devine activ și real pentru Biserici în acele locuri și timpuri. Până atunci, așteptăm un Sinod care să judece acțiunile lor, a oricărui Serghie sau urmaș al lui Serghie. Asta ar trebuie să fie în fruntea priorităților Bisericii, absolut dincolo pe primul loc, de orice erezie, orice –ism, orice secularism trebuie să se ocupe un Sinod. Aceasta este marea tragedie din viața Bisericii din ultima sută de ani. Părinții Bisericii au luptat împotriva ei și Biserica în general a avut această nevoie de boltă, presantă să avem convocat un Sinod, un Sinod adevărat. Până atunci, nu punem pe nimeni afară pentru că am decis noi că trebuie să fie dați afară, că am pus piciorul în prag și am decis să-i condamnăm. Acesta nu este modul patristic în care să abordăm o erezie. Nu rezolvă erezia, ci creează o mai mare dezbinare. Nu rezolvă problema.
Modul, metodologia Părinților este la fel de importantă ca adevărul Evangheliei. În aceste situații trebuie să urmezi calea lui Hristos, nu doar să spui adevărul lui Hristos. Și faptul că cei care s-au abătut de-a dreapta sau de-a stânga nu activează și nu urmează metodologia patristică a cauzat mai multe probleme, nu a rezolvat problemele pe care le-au creat aceste abateri, inovații, înșelăciuni care a fost introduse în Biserică.
Cu siguranță există posibilitatea de a deveni nepomenitor, după cum a făcut Pr. Teodor Zisis, după cum au făcut Bătrânii din Sfântul Munte în timpul lui Atenagora. Nu este exclusă posibilitatea, este o chestiune de discernământ.
Nu este impusă de sfintele canoane. Citiți canonul 15 al Sinodului I-II! În nici un caz nu se poate citit în canon ca o impunere, ci mai degrabă laudă pe cel care încetează pomenirea pentru este menită să conducă din nou la un Sinod. Acea nepomenire nu este un țel în sine, nu este sfârșitul problemei, nu este soluția problemei. E o metodologie care conduce la audierea în Sinod. Sinodul este convocat; episcopul care propovăduiește o erezie este chemat să dea seama și Părinții Bisericii reglementează. În felul acesta este rezolvată problema.
Nepomenitorul, dacă alege calea de a rezista ereziei pentru episcopul lui și numai pentru episcopul lui, potrivit canonului, care nu vorbește de alți episcopi, este posibil și e lăudat dacă face asta, dar nu este impus, nu există o implicație că trebuie să fie urmat. E o chestiune de discernământ. Dacă citiți canoanele Sf. Nicodim, e foarte clar despre asta. Chiar spune că, dacă se consideră că episcopul poate fi adus înapoi din amăgire, nu opri pomenirea (trimitere neidentificată, n.n.), spune. Deci este o chestiune de discernământ; cum abordezi și rezolvi slăbiciunea și boala ereziei. Deci nepomenirea nu e o poziție care trebuie să fie 100% certă. Dacă ai un episcop ortodox, care nu propovăduiește erezia, canonul nu-ți spune să oprești pomenirea, chiar dacă e în comuniune cu cei care învață erezia. Asta e viziunea canonică a Bisericii și, din păcate, cei de-a dreapta, fără discernământ, nu au urmat tradiția canonică, nu au urmat metodologia patristică și au creat mai multe probleme Bisericii și nu au dat o soluție. Una din marile dureri mari ale inimii este că tovarășii noștri împreună-luptători dintre zeloții de-a dreapta au devenit irelevanți și nu aduc o corectare a problemei pentru că nimeni, absolut nimeni din cei care propovăduiesc erezia astăzi în diferite Biserici acordă vreo atenție de orice fel celor care s-au rupt de tot și au format jurisdicții paralele. Patriarhul Bartolomeu sau orice alt Patriarh acordă zero atenție nu doar nepomenitori, ci, de fapt, care s-au despărțit și au devenit irelevanți în luptă.
Ei nu se aseamănă Sfinților Părinți din veacurile trecute. Sfinții Părinți au suferit, au fost exilați, au fost persecutați și, când a fost convocat un Sinod, acei eretici au fost chemați să dea seama. Dar, dacă este convocat un Sinod de către „adevărații ortodocși” de-a dreapta, nici un eretic nu va fi chemat să dea seama pentru că nici măcar nu sunt parte din realitatea problemei, a ereziei. Au devenit irelevanți în chestiune. Așa că nu se aseamănă cu Sinodul IV Ecumenic (spre exemplu), care l-a chemat pe Dioscor să dea seama. El învăța o erezie, nu era dubiu că învăța o erezie, Părinții știau că învăța o erezie. Ei nu s-au dus să descopere credința la Sinodul IV Ecumenic, s-au dus să condamne erezia. Dar l-au chemat să dea seama. Și toți cei care învață o erezie vor fi chemați să dea seama la un viitor Sinod.
Cu voia lui Dumnezeu, dacă nu intervine a Doua Venire, Biserica va avea (un Sinod) cu harul lui Dumnezeu. Și unde vor fi frații și surorile noastre care s-au separat de noi și au plecat și sunt irelevanți pentru toată dezbaterea? Nu vor fi luați în seamă. Vor fi chemați? Sper că vor fi chemați la Sinod; așa va fi corect de făcut. Dar vor fi chemați? Nu știu. Măcar vor veni dacă vor fi chemați? Sau ne vor considera pe noi, pe cei care luptă contra ereziei și care acum apelăm la un Sinod ca să se ocupe de erezie deja vânduți, condamnați și tot restul (etichetelor)? Aceasta este o problemă care nu era nevoie să fie creată dacă era urmată teologia, ecleziologia și metodologia patristică. Nu ar fi urmat aceste probleme în Biserică astăzi. Ar fi fost în Biserică o luptă mai mare împotriva ecumenismului și a serghianismului.”
Alte remarci desprinse din diferite alte prezentări întregesc subiectul confruntării unei erezii și rolul întreruperii comuniunii. Într-un material despre Starea Bisericii Ortodoxe astăzi, atunci când abordează subiectul stiliștilor care se declară ortodocși „adevărați/autentici”, Părintele Peter subliniază unele detalii importante care se potrivesc pentru contracararea unei erezii în general:
„A fi co-responsabili, a purta sarcinile unii altora, suntem co-responsabili pentru starea Bisericii, așa că, atunci când mă depărtez de comuniune și îi declar lipsiți de har, îi declar eretici pe toți fără discriminare nu mai port sarcina, nu mă mai lupt împreună cu ei. Și devin irelevant pentru luptă. Nu cred că Sfinții au fost vreodată irelevanți pentru luptă. De ce veneau să-l viziteze pe Sf. Maxim și, la urma urmei, îl implorau să intre în comuniune cu împăratul, cu Patriarhii? Pentru că a jucat un rol uriaș în întregul imperiu, din cauza influenței sale. Nu era irelevant. Nu s-a făcut irelevant. S-a luptat să obțină un Sinod de episcopi la un loc pentru a condamna erezia. Și asta s-au străduit ortodocșii în ultimii șapte sute de ani să apară un Sinod.
Doar într-un Sinod poate Biserică să răspundă definitiv la provocarea unei erezii sau inovații. Orice spun eu sau tu sau noi la un loc nu înseamnă nimic până nu se întrunește un Sinod. Și aceasta este credința ortodoxă. Ori de câte ori a fost depășită o erezie, s-a făcut într-un Sinod. Nu au fost zece sau cincisprezece oameni care să spună: „Noi acum suntem ortodocși, voi sunteți eretici”. Acesta nu este răspunsul ortodox patristic.
Aceste grupuri nu sunt ne-ortodocși, învață Ortodoxia, dar răspunsul lor nu este patristic și nu aduce în ultimă instanță un plus pentru depășirea ideilor sau doctrinelor eretice care sunt proclamate. Deci „adevărații” ortodocși, oriunde se găsesc, aș fi dorit să lupte împreună cu noi, aș dori să fim împreună. Cred că aduc un serviciu grozav ereziei pentru că se extrag pe ei înșiși din luptă. Dacă aș fi fost eu episcop care învață o erezie și oamenii care mi-ar face viața grea prin faptul că amintesc altora că eu învăț o erezie s-ar depărta din eparhia mea, aș fi supărat sau fericit? Aș fi fericit. Am terminat cu ei și merg mai departe cu treaba mea.
Așa că, metodologic, aceasta s-a dovedit a nu fi calea Sfinților din ultima sută de ani. Din nou, cred că Dumnezeu lucrează să despartă oile de țapi și vom vedea o restaurare a Ortodoxiei, sunt optimist. Cred că evenimentele vor fi de necrezut; vom vedea în următorii 3-4 ani. Și eu cred, pe baza Sfinților din zilele noastre, că vom vedea o restaurare a Ortodoxiei. Și, când va veni, mă rog la Dumnezeu ca toți frații și surorile noastre care sunt prin grupurile „adevărate și autentice” să vină și să se unească într-un trup și într-o credință din nou și să nu mai fim despărțiți. Deci nu sunt împotriva nici unuia dintre ei; la nivel personal, cred că sunt ortodocși în credință și ar trebui să fim împreună. Dar metodologia lor nu o văd ca pe una patristică.”
De asemenea, este relevant modul cum au înfruntat mărturisitorii din Biserica Rusă de la apariția bolșevismului trădarea lui Serghie, care a pactizat cu statul ateist. Aceștia au rupt comuniunea cu el, dar fără să-l considere în afara Bisericii până la o decizie sinodală viitoare. A existat un schimb intens de replici și reacții de rupere a comuniunii timp de cel puțin doi ani (după 1927, data celebrei declarații de loialitate față de statul comunist, echivalentă cu o erezie sau trădare a principiilor credinței). La rândul lui, Serghie nu înțelegea poziția Mitropolitului Sfânt Chiril al Kazanului, reproșându-i următoarele în prima scrisoare trimisă către acesta în 5/18 sept. 1929: «Fără să ne considerați schismatici sau lipsiți de har și, prin urmare, fără să aveți bazele permise pentru o schismă, totuși ați rupt comuniunea cu noi. Poate fi cineva de acord cu voi că provocați o schismă și rămâneți în pace cu Sfânta Biserică? Ați rupt comuniunea euharistică cu noi și, în același timp, nu considerați că ați provocat o schismă sau că noi suntem în afara Bisericii. O asemenea concepție este inacceptabilă pentru gândirea bisericească – este o încercare de a ține gheața pe un grătar înfierbântat». Practic, serghianiștii aveau aceeași neînțelegere a modului de funcționare a Bisericii ca și episcopii semnatari în Creta din zilele noastre. Temeiul folosit de mucenicii anti-comuniști de atunci a fost canonul 15 I-II, pe care îl comentează în contextul acelor dispute Pr. Peter Heers:
„Două lucruri trebuie să fie declarate din nou: este clar din canonul 15 că scopul nu este pur și simplu de a întrerupe pomenirea, de a întrerupe comuniune și a merge mai departe. Țelul canonului este de a conduce la un verdict sinodal. Este clar ce se vrea și este important. Verdictele sinodale sunt baza pentru poziționări. Au existat verdicte sinodale în trecut prin care au fost condamnate erezii și este evident unde va duce. S-a întâmplat înainte, deci va fi un verdict sinodal, trebuie să se întâmple, așa funcționează Biserica, sinodal. Deci va conduce într-acolo. Acesta este scopul pentru care este lăudată luarea de poziție (de întrerupere a pomenirii, n.n.), pentru că va conduce la asta și drept aceea va fi pace în Biserică pentru că va fi o decizie bazată pe credința ortodoxă. Deci, din nou, cei care întrerup pomenirea și comuniunea cu propriul lor episcop care învață o erezie în public și o promovează, care a fost deja condamnată, atunci acea persoană face asta de dragul unității Bisericii. Asta înseamnă că va conduce la o decizie sinodală. Acesta este scopul, nu un final în el însuși. Evident, altfel ar fi protestantism întru totul. Atunci oricine ar putea rupe comuniunea în stânga și-n dreapta, fără să conteze dacă avem un Sinod. Nu, vrem un Sinod. Noii Mucenici au cerut un Sinod, așa se rezolvă lucrurile.
Acum, întorcându-ne la Episcopul Serghie, de ce este incorectă analiza lui? De ce nu poate pricepe? Nu are în vedere acest canon sau, dacă-l are în minte, nu-l interpretează corect. El își spunea: ce fac eu nu poate fi recunoscut drept o erezie sau o amăgire condamnată de Părinți. La un anumit nivel, are dreptate, pentru că de fiecare dată este o nouă întrupare a unei poziții înșelate, este nouă. Deci are nevoie de o decizie sinodală. Aceasta va avea nevoie de o decizie sinodală. Dar poziția prin care ne separăm de voi, nu vă condamnăm pentru că nu suntem Sinod ca să vă condamnăm și să spunem că sunteți un eretic. Dar ne vom separa de voi pentru a proteja Biserica de înșelarea voastră. Și, de fapt, în acele zile era singura armă reală pe care o aveau. Nu puteau face mai mult din cauza comuniștilor. Deci rupeau comuniunea tocmai pentru a face ce pot, să pună capăt inovației și înșelării, uzurpării puterii și distorsionării ecleziologiei Bisericii. Totuși nu fac o judecată, nu declară: Ești în afara Bisericii, nu spun că se creează o schismă. Spun că trebui să se ajungă la un Sinod și trebuie să fie rezolvată problema. Este deplin în spiritul canonului. Aceasta este calea îngustă pe care o trasează canonul. Nu este un final în sine. Mitropolitul Chiril are dreptate și este în spiritul canonului pentru că țintește spre o decizie sinodală, urmărește o soluție în Sinod în final. Nu pronunță o judecată ca și cum el ar fi Sinodul și vocea infailibilă a Bisericii. Este o cale foarte dificilă. Observați că nu spune (canonul): trebuie să întrerupă comuniunea cu președintele. Spune „dacă”, cât despre cei care se sustrag de la un astfel de învățător eretic, ei sunt considerați vrednici de cinstire. Nu spune că trebuie să facă asta nicăieri în canon. Nu spune că va exista pedeapsă dacă nu fac asta. În majoritatea canoanelor, dacă nu faci ceva, există o pedeapsă. Pur și simplu îi laudă și îi protejează de o condamnare sinodală. Spune că aceste persoane nu ar trebuie condamnate, ci cinstite. Soluția acestei separări între cleric și ierarh va trebui să ajungă în fața unui Sinod. Deci acesta este duhul Bisericii și al canoanelor. De aceea Mitropolitul Chiril avea dreptate, iar Serghie nu avea, pentru că poziția lui era papistă. El decidea. Nu e ca și cum avem o separare între noi, hai să venim în Sinod și să rezolvăm asta. Nu face asta nicidecum.
Dacă astăzi unii procedează în același fel, dacă există unele Biserici Locale sau grupuri de ortodocși care fac același lucru, spunând: ești eretic, ești înșelat, ești condamnat și se ridică și pleacă… chiar dacă este o Biserică Locală, pentru că o Biserică Locală nu ar trebui să fie mulțumită cu propria ei decizie dacă este vorba de credință. Trebuie să o aducă în fața unei Biserici mai mari sau, în extrem, ar trebui să fie un Sinod Ecumenic. Deci nu ar trebui să existe această suficiență: noi am condamnat, am decis, am caterisit, s-a terminat. Nu este o decizie responsabilă, este una papistă, îndeosebi dacă ar veni din partea unui episcop sau a unei mici părți din ierarhia din Rusia. …
Unii oameni devin înfierbântați și acesta este un punct de dezbatere despre dacă ceva precum ecumenismul a fost deja condamnat în Sinod. Nu ca atare. Nu ca această întrupare a acestei înșelări, adică distorsionarea înțelegerii despre Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească, trupul lui Hristos, hula care pretinde că există două Biserici sau că există o Biserică plină de erezie, sau că există o Biserică parțială, sau toate tipurile de teorii pe care le avem, doi plămâni, același trup… Toate aceste teorii pe care încercăm să le trecem drept ortodoxe, aceste lucruri sunt noi. Asta înseamnă că nu știm dacă sunt erezii sau nu? Bineînțeles că știm că sunt erezii, Biserica a știut dintotdeauna. Chiar și înainte de Arie, știa că poziția ariană este una eretică. Totuși au avut nevoie să se adune în Sinod și să o condamne. Și, de fapt, s-a întâmplat de multe ori, nu doar o dată.
Avem ideea că deja e condamnată, nu trebuie să mergem într-un Sinod pentru a decide. Nu ai avea războiul și lupta și Sinodul, Sinoadele Locale, al doilea Sinod Ecumenic, care au revenit și au condamnat în esență aceeași poziție eretică. De aceea Biserica nu a privit Sinodul într-o manieră legalistă, ci ca o nevoie pentru oameni concreți, timp și spațiu concrete, de a afirma credința și a trasa granițele de dragul credincioșilor. Asta sunt deciziile sinodale, granițe. Avem nevoie de Sinod, de granițe, de discernământul acestor granițe pentru a confrunta erezia, pentru a sfârși o versiune aparte a acestei înșelări. Poate au fost alte versiuni ale acestei înșelări, nu-mi amintesc ceva care să fi fost clar împotriva ecleziologiei Bisericii în istorie ca astăzi. Bineînțeles, au fost multe provocări față de ecleziologie și putem merge înapoi și să vedem, dar în problema dacă a fost condamnată de Sfintele Sinoade sau de Părinți, e da și nu. A fost condamnată în esență, dar nu în particular. Trebuie să facem asta în timp și spațiu. Este esențial să ne întoarcem și să facem asta.
Deci o persoană care întrerupe pomenirea astăzi pentru ecumenism sau serghianism (cum a fost cazul în trecutul apropiat, n.n.) este corect să se opună ereziei, dar nu a fost condamnată încă. Este în ambele sensuri. Avem nevoie ca oamenii să ia poziție și să spună: Nu, este o înșelare, dacă episcopul lor propovăduiește asta. Totuși asta nu ar trebuie să fie un final în sine ca și cum ar fi fost deja decisă de Părinți și personalități din trecut. Pentru că este o versiune nouă, o manifestare nouă, care este fără precedent. E nevoie să fie condamnată în particular în zilele și epoca noastră.
Canonul 15 este un subiect adânc, dar trebuie să stabilim că duhul și scopul Sf. Chiril, care era o soluție sinodală, care nu era o abordare schismatică, nu era o abordare legalistă, pe care nu o înțelege Mitropolitul Serghie și o ratează și rămâne încurcat de atitudinea Sf. Chiril.”
Între 2 și 6 decembrie a.c., Papa Francisc a vizitat Cipru și Grecia, unde s-a întâlnit cu reprezentanții Bisericilor Ortodoxe din cele două țări și a participat la slujbe religioase catolice, dar a avut și diferite întâlniri cu caracter politic și social. Cel mai mediatizat eveniment a fost cel în care un preot bătrân ortodox i-a strigat că este eretic. Mesajul de ansamblu este acela că Papa caută o unitate atât la nivel politic, cât și bisericesc, dar în termeni pământești. Străbate un accent pus pe latura lumească și pe subminarea valorilor duhovnicești autentice. Pacea și înțelegerea sunt limitate la nivel social, psihologic, de fațadă.
Cu toate că nu pot fi acoperite toate detaliile vizitei, merită subliniate câteva aspecte relevante.
Ca dublu conducător al Vaticanului, politic și religios, Papa Francisc a punctat pe ambele planuri. Însă pe noi ne interesează întâlnirile cu ierarhia ortodoxă din cele două țări vizitate și declarațiile făcute.
În Cipru
Papa a avut mai multe întrevederi. După întâlnirea privată cu Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului, a urmat una la care au participat 10 sinodali ciprioți (din 17, după cum reiese din fotografiile oficiale) în catedrala din Nicosia. Acolo au fost rostite două alocuțiuni din partea Arhiepiscopului Hristostom și a Papei. Întâistătătorul cipriot a subliniat în discursul său rădăcinile apostolice ale Bisericii Ciprului de la Sf. Ap. Varnava, greutățile provocate în ultimii ani de ocupația turcă și disponibilitatea de a promova dialogul și unirea ecumenistă cu catolicii în schimbul susținerii politice în fața pericolului musulman. Drept răspuns, Papa a dat asigurări că va depune eforturi în sensul sprijinirii Bisericii cipriote, dar a cerut și o renunțare la valorile pământești, după exemplul Sf. Apostol Varnava, pentru o mai mare dedicare unirii pe plan religios.
Cei 10 (din 16 + Arhiepiscopul) sinodali ciprioți prezenți la întâlnirea oficială cu Papa (Foto: site-ul Bisericii Ciprului)
Arhiepiscopul Ciprului a dat exemplul Papei Benedict, care a mijlocit pentru recuperarea a 50 de obiecte aduse în Germania, la Munchen, de traficanții de antichități. În ce privește linia ecumenistă a Bisericii, acesta a declarat, printre altele: „Noi, ca Biserică a Ciprului, urmând cu credincioșie duhul iubirii lui Iisus Hristos, avem relații foarte bune cu toate Bisericile și urmărim dialogul cu toți. Încuviințăm dialogul început între Patriarhia Ecumenică și Biserica Romano-Catolică și ne rugăm pentru reușita lui. Cuvântul lui Hristos: «Am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc și vor asculta de glasul Meu și va fi o turmă, un Păstor» (In. 10: 16) constituie pentru noi axul aspirațiilor noastre, care sunt posibil să fie realizate numai prin iubire și dialog sincer. La acest nivel, am început dialogul chiar și cu musulmanii din Orientul Mijlociu de câțiva ani. Din păcate, ascuțirea patimilor, care au cultivat elemente extreme, nu au îngăduit continuarea dialogului decât unul în Siria. Totuși noi credem ferm în soluționarea pașnică a diferențelor noastre, fie că ele sunt etnice, fie religioase. Și calea dreaptă este numai printr-un dialog sincer real”.
Practic, răspunsul Papei a fost de a pune o presiune mai mare spre unire decât în trecut, o implicare mai mare, chiar dacă asta ar presupune renunțări importante. El a declarat la un moment dat: „ca să fim înnoiți în comuniune și misiune, și noi avem nevoie de curaj ca să ne dezbrăcăm de orice este pământesc, oricât de prețios ar fi, ca să cultivăm deplinătatea unității. Nu mă refer absolut la orice este sacru și ne ajută să ne întâlnim cu Domnul, ci la pericolul de a rămâne absolutiști de la unele obiceiuri și datini, care nu sunt indispensabile ca să trăim credința. să nu ne lăsăm mutilați de frică. Să ne deschidem mintea și să avem curajul să facem gesturi curajoase. Să nu dăm loc unei «diferențe incompatibile», care nu se oglindește în Evanghelie! Să nu permitem tradițiilor, scrise la plural și cu «t» mic, să predomine față de Tradiția, care este la singular și cu «T» mare. Tradiția adevărată ne îndeamnă să-l imităm pe Varnava, să lăsăm în urmă orice, chiar și bun, care poate să pună în pericol deplinătatea comuniunii, întâietatea dragostei și necesitatea unității. … Și noi suntem chemați să ne regăsim pe noi înșine ca parte a aceluiași Trup, chiar să ne aplecăm la picioarele fraților noștri. Practic, cât privește relațiile noastre, istoria a deschis falii mari între noi, dar Duhul Sfânt vrea să ne apropiem mai mult cu smerenie și respect. Ne cheamă să renunțăm la dezbinările din trecut și să cultivăm împreună cu răbdare, grijă și concret ogorul Împărăției. Pentru că, dacă lăsăm deoparte concepțiile separatoare și conlucrăm unul alături de altul, de exemplu în faptele dragostei, instruirea și promovarea demnității umane, îi vom regăsi pe ceilalți ca frați și comuniunea se va coace de la sine spre slava lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi va păstra felul său propriu și stilul său, dar încet-încet lucrarea noastră comună va crește armonia și va aduce roade”. Este o lecție despre „unitatea în diversitate”, despre convergența în duh, care va duce și la o unire finală.
Poate nu fără importanță este darul făcut de Papa Arhiepiscopului cipriot. Este vorba despre o carte ce cuprinde lucrări autentice, dar și apocrife (false) ale Sf. Ap. Pavel. Practic, o amestecare a autenticului validat de Biserică și a falsurilor din afara ei.
Vizita în Grecia
Deși nu se precizează cine l-a chemat în Cipru, invitația în Grecia a venit din partea Președintelui statului elen, doamna Katerina Sakellaropoulou. Ca și în România, inițiativa nu a venit din partea Bisericii Ortodoxe, dar a fost implicată și ea.
Fără să fi fost organizate slujbe în comun, a existat o primire oficială pe 4 decembrie dimineața din partea Arhiepiscopului Ieronim, la care au luat parte din partea ortodoxă, conform surselor oficiale, și cinci episcopi, un arhimandrit și un mirean, „aleși personal de Arhiepiscop pentru că au legătură cu dialogul celor două Biserici”.
În discursul său, Arhiepiscopul Atenei a făcut referire la refugiați, la pandemie și la înființarea statului grec cu 200 de ani în urmă. În ce privește ultimul subiect, a reproșat Papei, nu din dorința de a-l pune într-o „poziție dificilă”, faptul că predecesorii săi nu au sprijinit lupta poporului grec pentru eliberarea de jugul otoman. În final, a fost atins și subiectul unirii religioase: „Vă primim, în final, Sanctitate, recunoscând în persoana Voastră un lucrător destoinic și smerit al mesajului Evangheliei despre unitatea noastră în credința comună în Hristos. Drumul comun al romano-catolicilor cu Biserica Ortodoxă din primul mileniu de creștinism are să ne învețe multe. Mai mult, îndatorarea noastră, a ortodocșilor, de la Sfântul și Marele Sinod din Creta, 2016, de sub conducerea Marii Biserici din Constantinopol, despre continuarea dialogului teologic constituie un element constitutiv al misiunii noastre. Suntem datori să urmăm dialogul în adevăr și iubire fără compromis și intoleranță «ca să nu punem piedică Evangheliei lui Hristos» (1Cor. 9: 12), având desigur asigurarea că nu ne este permis să lăsăm ruptă cămașa necusută a Domnului, de vreme ce, după cum spune Apostolul Pavel, «nu S-a împărțit Hristos» (1Cor. 1: 13).
Față de replica din Cipru, de data aceasta Papa Francisc a lăsat deoparte presiunile și a apelat la o abordare mult mai conciliantă, care dă mai bine pentru imaginea publică. El a spus, printre altele: «Înveninări lumești ne-au infectat, buruiana bănuielii a mărit distanțarea și am încetat să cultivăm comuniunea între noi. Cu rușine – recunosc despre Biserica Catolică – fapte și opțiuni care au puțin sau deloc de-a face cu Iisus și cu Evanghelia, care au derivat mai degrabă din setea de câștig și putere, au ofilit comuniunea dintre noi. Astfel, am lăsat rodnicia să fie compromisă de dezbinări. Istoria are povara ei și astăzi aici simt nevoia să înnoiesc cererea de iertare de la Dumnezeu și de la frați pentru greșelile pe care le-au săvârșit atâția catolici». Bineînțeles că aceste scuze sunt de fațadă și doar pentru a accentua „rădăcinile noastre comune apostolice”. În fapt, acțiunile reprobabile nu au venit doar din partea unor catolici simpli, ci de multe ori chiar direct de la papi. Și nu este vorba doar despre fapte reprobabile, ci și de greșeli doctrinare nepocăite, cum sunt primatul și infailibilitatea papale.
A existat și o altă vizită a Arhiepiscopului la Papa Francisc înainte de plecarea acestuia de rămas-bun, în cadrul căreia a fost făcut un schimb de cadouri protocolar și de la care nu există alte relatări speciale.
Observații finale
Linia unionistă devine tot mai evident una pământească. Sentimentul religios este redus la un sentiment confuz, pacifist și găunos. Conducătorii bisericești se poartă ca niște lideri religioși lumești, promovează pacea pământească la presiunea unor cercuri străine, a unor puteri profane. Deși se face vorbire despre sinceritate, ea nu-și găsește nicidecum locul.
Sinodul din Creta a fost menționat expres de Biserica Greacă drept un moment important în parcursul ecumenist. Dacă acolo a fost proclamată concepția că suntem toți în aceeași corabie/Biserică, de acum trebuie să și conlucrăm în unitate.
Un fapt pozitiv este acela că nu au fost organizate rugăciuni sau manifestări liturgice în comun, că unii ierarhi ciprioți au lipsit (nu par a fi prezenți Mitropoliții Atanasie de Limassol și Neofit de Morfu, de exemplu), iar sinodalii greci au fost absenți cu totul.
Din câte se pare, problema nu este compromisul dogmatic, cât cedarea și trădarea credinței la presiunile lumești, lipsa unei conștiințe care să fie dispusă să se jertfească pentru valorile Evangheliei lui Hristos decât să sacrifice adevărul pentru o unitate amăgitoare.
Se împlinesc 30 de ani de la adoptarea Constituţiei României, moment în raport de care Parlamentul României a organizat o şedinţă solemnă care a vizat, în principal, lansarea dezbaterilor despre reforma constituţională.
Această idee nu este nouă ci a fost vehiculată în trecut, înainte de anul 2020, în legătură cu reorganizarea administrativă a ţării noastre, trecerea la parlamentul unicameral, reformarea puterii executive prin renunţarea la modelul republican semiprezidenţial. Nu trebuie omisă nici încercarea civismului ortodox de a determina modificarea Constituţiei cu privire la definiţia căsătoriei, demers soldat cu eşecul referdumumului iniţiat de Coaliţia pentru Familie.
Trivial exprimat, Constituţia este regula după care societatea îşi decide regulile de funcţionare. Regula constituţională are un caracter complex şi totodată specific prin aceea că, mai mult decât oricare act normativ, cuprinde în sine un set de valori şi principii ierarhizate valoric, structurante, care dau legitimitate organizării statale şi garantează pacea socială.
De ce ne interesează subiectul?
Elementul de noutate cu privire la această nouă încercare de punere în discuţie a reformei constituţionale este reprezentat de risipirea şi a ultimelor resurse de legitimitate a statului român şi de urgenţa reconsolidării societale pe noi baze. Guvernanţa pandemică a făcut, şi continuă să facă, un aşa de mare abuz de drept (constituţional) forţând complicitatea directă sau indirectă a instituţiilor şi persoanelor la călcarea în picioare a ordinii de drept, încât se pune problema reconstrucţiei societale, pilonul primar fiind cel al dreptului.
Supoziţia de la care plecăm este că asaltul şi lovitura date drepturilor şi libertăţilor fundamentale au fost ţinta guvernanţei pandemice de la bun început, discuţia de ordin sanitar fiind una secundară. #eDespreLibertate
Întrucât drepturile şi libertăţile fundamntale sunt reglementate în Constituţie, este limpede că orice iniţiativă de modificare sau revizuire trebuie privită cu cea mai mare circumspecţie, riscul fiind ca restrângerea de facto a drepturilor să fie cimentată şi de jure. Întreaga clasă politică a dovedit totala desconsiderare faţă de ordinea de drept firească, elementară, preferând strâmbarea oportunistă a oricărui reper legislativ. Prin urmare, punerea în discuţie a acestui subiect de către cei care au arătat că nu le pasă de integritatea ordinii de drept reprezintă o ameninţare în sine.
Ce legătură are cu ortodoxia?
În blogosfera ortodoxă, dincolo de iniţiativa ratată de modificare a definiţiei constituţionale a căsătoriei, nu s-au formulat opinii cu privire la evoluţia dorită a societăţii româneşti, astfel încât această evoluţie să fie jalonată prin reformă constituţională. Civismul ortodox cu greu ţine pasul mediatic cu cadenţa iniţiativelor de anulare şi relativizare a reperelor sociale anterioare, iniţiative ce se înscriu în doctrina Marii Resetări.
Cu excepţia propunerilor formulate de domnul Marius Andreescu referitor la încercarea de a ridica Constituția României la valorile dreptei credințe ortodoxe (partea I, partea a II-a), nici civismul ortodox şi nici măcar cel de factură conservatoare neo-protestantă, inspirat din S.U.A., nu au urmărit discutarea pe fond a noilor ideologii sau filosofii de progres, dezvoltare sau simplă evoluţie a societăţilor. Ortodoxia instituţională nu are ofertă intelectuală care să se adreseze formelor de modernităţi consumate sau tendenţiale, fiind izolată ermetic în ritualul liturgic şi atât. Ierarhia ortodoxă nu apără dreapta credinţă şi nu îşi îndeplineşte îndatorirea de călăuzire morală a credincioşilor în raport de problematica efectivă a momentului.
De aceea, propunerile formulate de domnul Marius Andeescu par perimate chiar de la data enunţării acestora, întrucât societatea românească a fost eviscerată de simţul moral ortodox, deşi admitem că se manifestă în continuare o loialitate inerţială pentru un tip de branding religios. Este, aşadar, necesar un răspuns ortodox care să angajeze problemele actuale ale societăţii, probleme ce-şi vor găsi soluţiile de reglementare în viitoarea Constituţie (globală?).
Ce subiecte de interes lipsesc din conversaţia publică?
Civismul ortodox se foloseşte de un repertoriu conceptual extrem de sărac şi de imprecis referitor la subiecte aflate în legătură imediată cu învăţătura de credinţă. Cu excepţia ideologiei transumanismului, oportun propusă publicului de editura Doxologia prin cartea părintelui Jean Boboc – Transumanismul decriptat, nu există nicio iniţiativă cuprinzătoare care să discute cu autoritate, în termeni ortodocşi, despre Biometrie, Inteligenţă artificială, Blockchain, Metaverse, Mediu şi Dezvoltare durabilă şi multe altele.
Între aceste multe altele, un subiect complet invizibil dar pe care îl consider determinant, este reprezentat de constituţionalismul digital (şi chiar de constituţionalismul digital global), ca instrument de reglementare a noilor neuro-drepturi, o nouă disciplină juridică menită să reglementeze întinderea şi trăirea vieţii sociale în mediul digital, spaţiu predominant al exprimării umane în modernitate. Anume acest caracter predominant al virtualului asupra realului, al cărui ascendent se va acutiza, impune ortodocşilor să formuleze şi să apere legislativ propria perspectivă, ca nu cumva să fim forţaţi „a adecva” adevărul de credinţă la standardele preconstituite ale viitoarelor spaţii de desfăşurare a vieţii virtuale. Avem deja o tristă prefigurare, dar clară, în politica Facebook de moderare a conţinuturilor conservator-religioase iar disproporţia de putere nu are decât a se mări.
Care e buba?
Există un pericol cert ca rămânerea noastră (atâta câtă este!) pe meterezele unui constituţionalism important, dar anacronic şi în curs de perimare, să constituie baza materială a propriei marginalizări şi excluderi de mai târziu. Prea mult din energia vitală, din resursele de valoare materială şi spirituală şi prea mult din viaţa socială scapă ariei de reglementare a constituţionalismului clasic iar acest lucru nu va mai continua multă vreme.
Ca explicaţie suplimentară, arăt că nu sunt puţini cei care vorbesc despre o abandonare a duhului autentic ortodox în ultimele trei decenii, ca urmare a încercării elitelor creştin-conservatoare (de dreapta?) de a se racorda la societatea valorilor europene, suprapusă peste abandonarea de către ierarhii Bisericii a îndatoririi de călăuzire morală şi duhovnicească a societăţii.
Cu atât mai mult, intrarea ortodoxiei fără nicio pregătire materială de ordin intelectual în arena metaversului şi legislaţiei spaţiului mental individual, riscă să ne constrângă existenţa socială de o aşa manieră încât apostazia să reprezinte opţiunea implicită iar viaţa duhovnicească să devină o imposibilitate obiectivă.
Ce e de făcut?
Niciodată nu s-a arătat ortodoxia mai nepregătită intelectual pentru viitor. Pandemia ne-a forţat la o retragere din spaţiul social şi din dezbaterea intelectuală nemaintâlnită din vremea prigoanei bolşevice când totuşi, au existat numeroşi ierarhi ruşi care au înţeles, prefigurat, explicat şi călăuzit Biserica spre sfinţenie şi mântuire. Niciodată nu a existat o aşa tăcere a ierarhilor ortodocşi în faţa provocărilor viitorului.
Biserica nu trebuie să rateze angajarea în dezbaterea despre reforma Constituţională sau despre adoptarea unei noi Constituţii, chiar dacă împotrivirea faţă de orice fel de astfel de schimbare pare calea oportună de urmat la acest moment.
Cred că este ceasul a XII-lea când, cu binecuvântarea Bisericii, trebuie să se constituie, prin recrutare şi angajare explicite a persoanelor compentente, o altă asociere de tipul „Coaliţiei pentru Familie” care să exprime perspectiva ortodoxă asupra viitorului cadru constituţional.
Oricât de perimate şi inadecvate par aceste îngrijorări în raport de cinismul cu care statul de drept a fost spulberat în ultimii doi ani, Biserica nu-şi poate permite să absenteze de la acest eveniment societal. Dacă acum ni se pare dureros şi insurmontabil eşecul de la Referendumul pentru familie, cred că nu suntem pregătiţi pentru lumea în care neuro-drepturile vor fi reglementate fără să ştim ce avem de zis despre acest subiect.
Între sutele de iniţiative şi instituţii social-filantropice ale Bisericii, lipseşte acut încă una!
Presa din România anunţă că preşedintele Klaus Iohannis a promulgat joi „Legea privind unele măsuri pentru studierea istoriei evreilor şi a Holocaustului”, care prevede introducerea disciplinei şcolare „Istoria Evreilor. Holocaustul” în planurile-cadru de la liceu și învățământ profesional, ca parte a trunchiului comun, începând cu anul școlar 2023-2024.
Găsesc extrem de dificil de tratat acest subiect întrucât consider că afirmarea legitimităţii intereselor naţionale româneşti nu(!) s-a mai făcut de decenii, ori s-a făcut cu jumătate de gură, ori fără convingere. Studierea obligatorie a Istoriei evreilor reprezintă o agresiune doar dacă înţelegem că etnia românească este îndreptăţită la un loc sub soare în egală demnitate cu celelalte popoare, inclusiv cel evreiesc. În lipsa acestei premise esenţiale, înţeleasă, gândită şi trăită plenar, ajungem să ne însuşim integral perspectiva dominantă care ne-a adus în acest punct. Din cruntă nefericire, naţiunea română se află la o aşa mare cumpănă a existenţei sale încât acest standard de „egalitate în demnitate” este (dacă!) înţeles ca o preţiozitate fără corespondent în realitate. Avem urgenţe politice, civice, juridice, economice şi culturale de o gravitate atât de mare încât modul superficial în care judecăm reperele existenţei noastre lumeşti are sumedenie de argumente la dispoziţie pentru a justifica oportunitatea şi necesitatea acestui nou obiect de studiu în liceele şi în şcolile profesionale din România.
Oricine va parcurge expunerea de motive care justifică(?) adoptarea legii în procedură de urgenţă sau Recomandările privind predarea despre Holocaust ce trebuie citite pentru a nu avea o reprezentare greşită, poate extrage suficiente avantaje pentru elevi astfel încât să considere oarecum tolerabilă obligaţia studierii obligatorii a Istoriei evreilor. Caracteristicile concrete ale sistemului educaţional din România ar putea face ca Istoria evreilor să reprezinte singura disciplină care să valorifice gândirea critică şi cunoştinţe relevante despre civism, sociologie, despre drepturile omului, despre consecinţele acţiunilor politice şi răspunderea pentru acestea. Este evidentă neutralitatea conceptului de predare care cere să se evite discutarea „caracterului naţional” al acţiunilor genocidare, deşi acesta se va impune prin forţa evidenţei, dincolo de orice tact pedagogic sau nuanţă narativă. Drept urmare, lucrurile trebuie judecate mai în profunzime, dincolo de formulările şi rezervele gândite a atenua sau înlătura rezistenţa şi împotrivirea publicului.
Cimentarea unui ascendent moral evreiesc asupra conştiinţei elevilor români ori măcar avantajul moral al perspectivei istorice formulată unilateral sunt de neevitat, dar nu sunt nici pe de parte cel mai grav lucru. Cu adevărat gravă este denaturarea legitimităţii perspectivei româneşti asupra propriului destin istoric. Materialele documentare elaborate de Institutul Elie Wiesel care tratează precursorii antisemitismului românesc pornesc de la simplificări şi ocultări stridente. Este de-a dreptul iritantă consecvenţa cu care sunt invocate „stereotipurile, prejudecăţile şi ţapii ispăşitori predilecţi” pentru a explica reacţia poporului român la imigraţia evreiască. Ceea ce a fost şi rămâne specific evreilor, din perspectiva românească, este dorinţa neîmpăcată de dominare şi stăpânire, nu doar economică. Mozaicul de citate cules din cuvântările/scrierile elitelor româneşti menit să sprijine tezele şi cadrajul moral al „antisemitismului românesc” surprinde prin cecitatea voită faţă de motivaţiile româneşti explicate clar în exact aceleaşi materiale.
Căile prin care românii s-au apărat de evrei nu au avut succes nici în secolul XIX după cum se pare că nu au nici în secolul XXI, lucru pe care promulgarea legii menţionate îl dovedeşte cu prisosinţă. Superioritatea civilizaţională invocată aproape darwinist pentru a explica dominaţia firească a evreilor asupra românilor nu este una neutră moral şi nu poate fi acceptată în niciun fel de termeni. Din păcate, anume această perspectivă stă la baza pretenţiei ca Istoria evreilor să fie studiată şi cunoscută de fiecare elev român, ca precondiţie necesară edificării unei societăţi democratice.
Întrebat fiind cu privire la modalitatea concretă în care românii se pot înţelege cu evreii, părintele Gheorghe Calciu a răspuns: „prin respect reciproc„. Este perspectiva de la care a plecat şi Alexandr Soljeniţîn când a scris cartea „2 secole împreună” despre relaţiile ruşilor cu evreii, operă care, din păcate, nu are corespondent în cultura română. Ca punct de plecare pentru o perspectivă românească, niciodată abordată deschis de sursele evreieşti, vă îndemn să descărcaţi şi să citiţi cartea „Evreii în România” de Gabriel Constantinescu, carte în care se reia parţial şi studiul lui Nicolae Iorga despre acest subiect. Respectul reciproc despre care amintea părintele Gheorghe Calciu presupune recunoaşterea reciprocă a intereselor legitime iar exerciţiul de sinceritate la care ne îndeamnă iniţiatorii legii ar trebui să se producă în ambele sensuri.
Acestea sunt însă chestiuni de principiu. În practică, legea prin care studierea Istoriei evreilor devine obligatorie pentru elevii români reprezintă o agresiune care, pentru cei care ne trăim românitatea nu doar la nivelul precar al realităţii ci şi în vocaţia şi idealurile imaginate de părinţii noştri, ne înfăţişează lobby-ul evreiesc ca fiind un veritabil duşman, trimiţând societatea noastră, arc peste timp şi schimbând cele de schimbat, la vremurile de acum 100 de ani. Conştientizarea faptului că politica de acomodare ne-a readus într-un punct fără întoarcere, ne obligă să reflectăm la erorile trecutului şi la lecţiile de învăţat, nădăjduind la un alt tip de deznodământ. Este puţin probabil ca vreun gest de bună-credinţă şi deschidere să vină dinspre reprezentanţii evreilor, cât timp acesta ar apărea ne-necesar raportat la baza lor de putere şi la gradul nostru de colonizare intelectuală. De altfel, politica de angajare în dialog pe care o adoptă ei presupune refuzul de platformă şi refuzul de legitimitate.
Drept urmare, schimbarea trebuie să vină de la noi, de la cei credincioşi. Propunerea pe care am formulat-o în urmă cu mai mulţi ani, regăsită la punctul 10 al Năzuinţelor, se referă la Psalmul 105, versetul 46 ”Şi le-a dat să găsească milă înaintea celor ce i-au robit pe ei.” Cred că suntem chemaţi să rostim adevărul fără a lovi în semeni ci pentru a construi un spaţiu de respect reciproc în care duşmanii noştri, evrei sau care vorbesc în numele evreilor, să găsească mai potrivit a-şi arăta mila faţă de noi decât a ne zdrobi în continuare cu ostracizări nedrepte, înjosiri fără sens şi amiciţii nedemne.
Cred că legea trebuie abrogată iar evreii trebuie priviţi ca duşmani. Poate că vom avea nevoie de un Institut care să studieze modalităţile în care evreii ne domină de 200 de ani şi care să propună căile de formare sufletească şi intelectuală apte să înlăture această formă de laşă neputinţă. Nu e nimic firesc în condiţia în care ne regăsim, chiar dacă neputinţele de care suntem cuprinşi fac fenomenul să pară natural. Aşa cum nu am ieşit singuri de sub stăpânirea turcilor, este posibil să nu ieşim singuri nici de sub stăpânirea evreilor.
Astăzi, 22 noiembrie 2021, s-a întrunit în regim de teleconferință, Sfântul Sinod Permanent al Bisericii Greciei…
În ședința de astăzi Sfântul Sinod Permanent a cercetat datele care se formează prin noile măsuri care intră în vigoare în locurile de închinare la săvârșirea slujbelor religioase. După referatul Preafericitului Președinte și poziționarea tuturor Preasfințiților Ierarhi, a decis în unanimitate cele de mai jos:
Sfântul Sinod Permanent este alături cu toată inima de marele efort al guvernului grec de a nu se răspândi mai mult pandemia. Dar amintește că Biserica a fost ca un asistent al guvernului în acest efort prin cuvânt aprobativ și prin cuvânt de răspundere.
De asemenea, ia parte la marele efort din partea doctorilor și al cadrelor noastre medicale ca să înfrunte pandemia și stă alături atât practic, cât și moral, îndemnând pe toți să se vaccineze conform cu indicațiile comunității medicale, liber și neforțat.
Poziția statornică a Bisericii noastre este că alegerea vaccinului nu constituie o chestiune de dreaptă credință sau mărturisire, ci obiect de știință medicală și practică individuală și răspundere comunitară. Orice concepție contrară, chiar și a clericilor, nu reprezintă Biserica Greciei, care este administrată și se exprimă oficial numai prin Sfântul Sinod.
Cu referire la decizia guvernamentală din 72486/19.11.2021 (Β’ 5401), conform căreia credincioșii, când intră în sfintele biserici ca să participe la sfintele slujbe și să venereze pe adevăratul Dumnezeu, sunt datori să aibă certificatele prevăzute, consideră că nu este posibil să fie verificată conformarea credincioșilor cu decizia guvernamentală de către personalul angajat (paraclisieri) sau voluntar al sfintelor biserici, după cum nu are nici puterile, nici atribuțiile păzirii, nici autoritate publică (de ex. polițienească).
Rămâne statornic Notei sale circulare cu nr. 4766/2205/4.11.2021, prin care adresează din nou un apel clerului și poporului credincios să păzească precis măsurile de prevenție pentru evitarea răspândirii coronavirusului și îndeamnă părintește la înfăptuirea vaccinului indicat de comunitatea medicală ca măsură esențială de apărare împotriva pandemiei, în special conjunctura curentă pentru cei care sunt mai mari de 65 de ani, după cum și efectuarea controalelor de diagnosticare de către cei ce nu s-au vaccinat.
Se adresează simțului de răspundere și generozității sfințitului cler și al poporului credincios și îndeamnă:
1) să rămână indestructibil uniți sub acoperământul Bisericii mamă prin ascultarea de Sfântul Sinod și de Preasfințiții Păstori, evitând orice fel de separare și dihonie, pe care o urmăresc «sub pretext de bună-cinstire» persoanele care slujesc unor scopuri străine de firea Bisericii.
2) să urmeze neabătut indicațiile specialiștilor pentru înfruntarea răspândirii coronavirusului, purtând neapărat masca de protecție pe tot parcursul rămânerii lor în sfânta biserică și respectând distanțările prevăzute.
3) să înalțe rugăciune și cereri către Dumnezeu cel atotîndurat să întoarcă, să risipească și să îndepărteze boala coronavirusului pentru că pentru noi, creștinii, are valoare cuvântul adevărat și nedezmințit al Psalmistului David (Ps. 126,1): «Dacă nu va păzi Domnul cetatea, în zadar priveghează cel ce o păzește».
Într-un răspuns oficial la o scrisoare adresată de Mitropolitul Andreas de Konitsa, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei înștiințează practic pe toți cei revoltați că vizita Papei Francisc va fi un protocol strict, din care vor lipsi rugăciunile în comun și nu vor fi implicați restul sinodalilor în afara Arhiepiscopului Ieronim.
Au fost mai mulți Mitropoliți care au protestat împotriva venirii Papei Francisc, printre care Serafim de Pireu și Serafim de Kithire, dar și foarte mulți alții și numeroși clerici și mireni.
Textul emis de Sinodul grec, datat 9 noiembrie a.c. și adresat Mitropolitului Andreas, este următorul:
„Înaltpreasfințite frate în Hristos,
Prin decizie sinodală, luată în ședința Sfântului Sinod Permanent din 3 noiembrie a.c., și în urma epistolei voastre din 1 noiembrie a.c. despre vizita Papei Francis în Grecia în data de 4 și 5 decembrie 2021, vă facem cunoscut că Sfântul Sinod Permanent a decis în ședința lui menționată că rămâne la deciziile sale dintâi atât componența lui prezentă, cât și trecută, la ca ați luat parte ca membru, adică nu este reprezentat la nici o manifestare, nici nu primește oficial pe oaspetele de mai sus, nici nu participă la vreo rugăciune în comun sau la orice slujbă religioasă.
Vizita Papei Francisc la Sfânta Arhiepiscopie a Atenei este strict protocolară, fără prezența Sfântului Sinod.”
Din cele declarate nu este limpede în ce fel este exclusă vreo implicare a sinodalilor greci morală, în afara de absența lor fizică. Pot asista pasivi la acest eveniment? Care ar mai fi folosul venirii Papei? Pare mai mult o umilire a lui în public prin desconsiderarea sa totală ca lider religios al catolicilor.
Începând cu lunea viitoare (22 nov.), vor intra în vigoare noi restricții în Grecia, după cum a anunțat ieri seară Primul Ministru Kiriakos Mitsotakis. Printre acestea, se numără și obligarea credincioșilor care vin la slujbele bisericești să prezinte dovada vaccinării sau a efectuării unui test rapid.
După cum am mai scris pe această temă, Sinodul Bisericii Greciei a impus celor ce deservesc bisericile să fie vaccinați sau să se testeze periodic, pe când credincioșilor care participă la slujbe le-a recomandat doar să prezinte un test ca dovadă că nu sunt infectați în cazul celor nevaccinați. Acest mesaj-notă de informare a fost luat la presiunea presei scrise și audio-vizuale și a unor politicieni.
Însă presiunea aceasta a crescut în aceste zile, când guvernul a impus el însuși credincioșilor aceste măsuri, fără să le mai lase la nivel de instrucțiuni ale forurilor bisericești. Ba chiar Primul Ministru a invocat acea decizie sinodală ca bază a hotărârii guvernului său.
Un purtător de cuvânt al oficialităților, Ianis Iconomu, a făcut unele clarificări: „La biserici merg oameni de vârste care sunt vulnerabili față de coronavirus, fie s-au vaccinat și a trecut perioada în care au imunitate, fie sunt nevaccinați. Acolo, din prima clipă, în cooperare cu Sfântul Sinod, am spus că oamenii care merg înăuntru trebuie să fie pe cât posibil blindați. Deci am zis că se va cere test după indicația Sfântului Sinod și epitropii bisericii vor fi însărcinați să controleze această procedură și organele statului vor face și acolo de probă controale. Credincioșii vor fi datori să înțeleagă faptul că trebuie să se supună”.
Această evoluție a lucrurilor dovedește că a existat mereu o presiune a statului asupra ierarhiei bisericești în Grecia, iar cedările sunt speculate pentru a dărâma orice rezistență. Concesiile nu vor aduce o evadare, ci o slăbire și o înrăutățire a situației. Aceasta duce cu gândul la faptul că ținta finală, miza este una mai mare decât simpla docilizare a populației; urmează îngrădiri și intruziuni tot mai totalitare, o întoarcere la sclavagism sacru.
Sunteți gata pentru doza de vaccinare?? (Foto: The Sun)
Sclavagismul dă năvală peste noi mai tare decât ne putem da seama. În plus, cu nuanțe puternic idolatre. Nu mai suntem robii lui Dumnezeu și frați egali între noi și nici măcar hoinari sub cerul liber, ci devenim pioni într-un stat și ordine totalitare, la care ne înrolăm de bunăvoie. Sau suportăm consecințele marginalizării, repudierii și lipsirii de drepturi și libertăți.
Această situație amintește de una similară din trecutul îndepărtat, dar pilduitor. Cândva faraonul Egiptului și-a luat în robie propriul popor, folosind în avantajul său o situație specială, anume foametea de șapte ani care îi chinuia în acea vreme.
După cum relatează cartea Facerii din Vechiul Testament, pe scurt, faraonul a avut două vise pe care i le-a explicat Iosif, fiul lui Iacov/Israel, prin care Dumnezeu i-a prevestit că vor veni șapte ani de belșug urmați de alți șapte de mare foamete. În felul acesta, Iosif, care i-a tâlcuit visele, a fost pus mare dregător să adune recoltele din primii ani ca să ajungă pentru cei ce vor urma. Însă ce ne interesează este faptul că, după ce locuitorii din Egipt și Canaan și-au terminat aurul și averile, nu aveau cu ce să mai cumpere hrană. Atunci au zis: „Cumpără-ne pe pâine, pe noi cu pământurile noastre, şi vom fi robi lui Faraon noi şi pământurile noastre” (Fac. 47:19). Și faraonul a ajuns stăpăn peste trupurile și pământurile lor, încât erau datori să dea a cincea parte din recoltă toți, în afară de preoții egipteni, care erau hrăniți de la curtea imperială și nu au fost nevoiți să se vândă (Fac. 47:26). Această situație a durat cel puțin până la Moise, adică peste 400 de ani. Cel mai probabil a ținut cât a existat domnia faraonilor, până la cucerirea de către greci și romani.
Sub influența creștinismului, sclavia a dispărut, chiar dacă au rămas diferite forme de înrobire. Cert este că credința în Hristos nu este compatibilă cu sclavia. Toți suntem robi și fii ai lui Dumnezeu, iar oamenii între ei sunt datori să se poarte cu respect și dragoste și fără duh de stăpânire. Nici măcar dușmanii sau străinii nu trebuie tratați ca niște inferiori și nu este acceptabil să fie luați în robie.
Însă această mentalitate se pierde tot mai mult și revenim ușor la una sclavagistă modernă. Marea masă a populației este controlată tot mai mult de lideri selecți. Acest fapt se rasfrânge asupra locurilor de muncă, a controlării banilor, veniturilor. Vorbim de industria IT, pharma, armament, energie. Chiar și statele sunt supuse unor ordine exterioare, venite formal de la organisme internaționale, cum ar fi NATO, ONU, OMS, UE… Mijloacele de supraveghere bineînțeles că sunt moderne și la limita dintre ordine legală și lagăr.
Schimbarea majoră pe care o aduce pandemia de coronavirus și îndeosebi campania de vaccinare este că induce o supunere ritualică a populației înfricoșată de virus. Nu mai este vorba de deservirea oamenilor, ci de înrobirea lor prin constrângere, dar… benevolă. Cam cum s-au văndut egiptenii antici pentru pâine în cel mai bun caz.
De ce vorbesc despre înrobire? Pentru că certificatul verde care se introduce aduce cu sine o pierdere a libertății și o segregare nejustificată. Trebuie să acceptăm sănătatea vaccinată și nu avem voie să fim „bolnavi” decât departe de societate.
Impunerea unor măsuri de carantină severe este normală, ca în cazul leproșilor sau a altor boli molipsitoare. Însă procesul prin care statul român (sau european, sanitar-oms-ist, cine știe de unde vin dispozițiile?) este viciat. După cum a arătat Curtea de Apel București în motivarea anulării a trei hotărâri de guvern recente, statul ajunge să-și aroge drepturi discreţionare, virtual nelimitate, de a dispune practic de toate coordonatele vieţii individului. Mai în detaliu, dacă orice om este posesor al drepturilor și libertaților fundamentale prin naștere, în situația de astăzi structurile statale s-au comportat de ca și cum ele ar deține acele libertăți ale populației și dispun de ele după bunul plac, asigurându-le sau restrângându-le discreționar.
Da, este adevărat că statul trebuie să asigure sănătatea publică, dar nu cu forța, ci doar celor care apelează la el și fără să afecteze pe ceilalți decât dacă situația o cere. În cazul unei molime devastatoare, este firesc să fie restrâns dreptul la circulație, dar motivat, proporțional și temporar. Adică cel care ar trebui să argumenteze justețea acțiunilor este statul, nu cetățeanul să dovedească netemeinicia directivelor. Sunt folositoare măștile? De ce? Dar vaccinurile? În ce măsură? Carantinarea are efecte pozitive sau mai mult negative? Condiționarea deschiderii școlilor de vaccinarea a peste 60% din personal pe ce se bazează? Ori este virba de un abuz imens?
Surparea principiilor de drept, morale, sociale nu este vizibilă unui ochi indolent, pentru omul consumist. Nu se schimbă aproape nimic vizibil, dar se năruie structura și se va dărâma totul în viitor. Pentru un creștin, sunt mai importante vietuțile decât câștigul material. El acționează invers, nu pe o logică imediată. Doar că astăzi nu prea mai avem putere creștină ca să (ne) convingem de valoarea sufletului. Nici minunile Mântuitorului, nici ale Sfinților nu i-au convins pe toți, dar nici pe acelea nu le avem. Dar fără roada Duhului, fără a simți suflul de vjață în sufletul noatru, va fi greu să contrapunem ceva în fața provocării de a fi robi ai trupului în noul regim sanitar.
Este cumplită controlarea prin sistemul digital pentru că este încarcerat trupul. Dar mai sumbră este cedarea libertații sufletului, care se folosește la o adică de posibilitatea supravegherii totale de tip Big Brother.
Pe scurt, poate un creștin să renunțe la libertatea sa și să intre în logica sclavagistă vaccinistă prin folosirea certificatului verde? Evident că nu, chiar de-ar fi să facă sacrificii mari. Dar e nevoit să găsească puterea de a fi creștin.
Peste toate, se prefigurează un totalitarism și mai intruziv în cotloanele sufletelor. Deocamdată pare a fi o presiune de etapă până la uniformizarea la nivel religios, nu doar material-ideologic. Deja ecumenismul pavează drumul spre o religie mondială, iar majoritatea o aplaudă sau se face că nu vede și nu e pusă în pericol dreapta-credință. Preferă ceapa și cărnurile lui Faraon decât ieșirea din robia lui.
Ceea ce cerem și căutăm este să nu fie folosită vaccinarea (nu doar vaccinul în sine) pentru a produce segregare. Este nedrept. Certificatul verde este un cal troian care produce discriminare în societate în loc să faciliteze pur și simplu circulația internațională pentru doritori.
Presiunea politicului asupra Bisericii face ca aceasta să facă noi concesii. După ce s-a transformat în organ de propagandă vaccinistă, acum Sfântul Sinod Permanent (pe noiembrie) al Bisericii Greciei a hotărât să îndemne pe credincioși să aibă certificat verde la intrarea în biserici sau un test covid.
Arhiepiscopul Ieronim și mesajul „pastoral” de testare (Foto: Βήμα Ορθοδοξιας)
Într-o scurtă Notă enciclicăemisă astăzi, se spune: „…vă facem cunoscut că Sfântul Sinod, în ședința lui menționată, a decis, în plus față de Enciclicele lui aferente, să vă adreseze un apel și prin voi către tot clerul, tagmele monahale și credinciosului popor, ca la venirea la sfintele biserici și la sfintele mănăstiri să fie respectate riguros toate măsurile de protecție pentru evitarea răspândirii virusului corona, îndemnându-vă părintește la facerea vaccinului recomandat de comunitatea medicală drept măsură esențială de protecție împotriva pandemiei, precum și efectuarea unui test de diagnostic (rapid test sau PCR) de către cei care încă nu s-au vaccinat. De asemenea, amintim obligația efectuării pe propria cheltuială a două teste (test rapid sau PCR) săptămânal de către toți cei ce deservesc sfintele biserici (clerici, cântăreți, tineri șamd muncitori) care nu au ajuns la vaccinarea împotriva coronavirusului, precum și depunerea acestor rezultate la conducerea bisericească superioară în contextul respectării măsurilor sanitare prevăzute. În concluzie, vă amintim și obligația Consiliilor și Sinaxelor Bisericești locale de a controla respectarea măsurilor în sfintele biserici și în sfintele mănăstiri.”
Presa greacă de factură bisericească a comentat negativ aceste noi măsuri. Portalul ΒήμαΟρθοδοξιας a descris în următoarele cuvinte situația:
„În același timp în care la SuperMarket și în mijloacele de transport în comun cetățenii intră fără test rapid, de ce să fie necesar să plătească 10 euro din buzunarul lor (test rapid) ca să vină la slujbe în bisericile care sunt nevoia existențială a credincioșilor? De altfel, măsurile de distanțare și măștile sunt respectate cu pioșenie. Credincioșii arată respect absolut și înțelegere față de măsurile contra pandemiei. […] Foarte puținii credincioși care vin la biserică se pare că vor deveni și mai puțini și mai ales prin decizia administrației Bisericii. În care altă pandemie au fost luate măsuri asemănătoare în biserici? Sinodul a funcționat evident spasmodic sub presiunea politicului și al reporterilor TV, care, în interviul de ieri al Primului Ministru la postul MEGA, au încercat să pună presiune asupra bisericilor, care ar fi libere de covid! Credincioșii deja o amărăciune față de poziția competențelor guvernului, acum a venit placa de mormânt!”
Este de menționat că președintele partidului Syriza, Alexis Tsipras, a avut o convorbire cu Arhiepiscopul Ieronim. Sugestia lui de a introduce testul rapid la intrarea în biserici a fost susținută astfel: „În două cuvinte, Biserica propune ceea ce nu cutează să aplice guvernul”.
În contrast, un purtător de cuvânt al Patriarhiei Ruse, Vahtan Kipsitce, a declarat că „bisericile nu cer dovada vaccinării sau codul la intrare” pentru a nu produce dezbinare etnică în popor din această cauză. La fel, Biserica autonomă Ucraineană a spus și mai clar, prin purtătorul său de cuvânt, că este adepta voluntariatului în privința vaccinării.
Este de observat că presiunea înregimentării în noua realitate covidiană este una cu mănuși, dar fără ieșire. Nu e vorba de o obligare cu forța la vaccinare, ci de constrângere, de acceptare, de consimțământ benevol sau forțat de împrejurări. Nu mai este fiecare stăpân și liber să considere ce este mai important și prioritar pentru sine, ci statul (chiar și prin Biserică) îi dictează. Slujbele nu mai sunt de necesitate vitală, ci doar nevoile trupești alimentare. Ilegal, fără logică și argumente, doar ideologic.
Suntem conștienți că lumea de astăzi nu mai are pe Dumnezeu în frunte; cum trăim în ea?
Curtea de Apel Bucureşti a publicat zilele trecute sentinţa de anulare (nedefinitivă) a trei Hotărâri de Guvern privind măsurile de prevenire şi combatere a efectelor pandemiei Covid-19 şi de prelungire a stării de alertă.
Motivarea publicată relevă o catastrofă a ordinii de drept dincolo de cuvinte, magistratul, deosebit de prudent şi de rezervat în analiza sa, fiind nevoit să formuleze concluzii care frizează apologia anarhismului.
Nu doar că se constată folosirea sofismelor şi strâmbarea cu ştiinţă a principiilor dreptăţii şi logicii fireşti dar, din cuprinsul sentinţei civile pe care o vom reda în cele ce urmează, rezultă o stare de fapt cu totul străină de principiile elementare de organizare formală a autorităţii de stat. Iar asta printre multe altele la fel de grave. Curtea constată nu doar(doar?) nelegalitatea actelor normative atacate cu acţiune în anulare, ci şi încălcarea principiilor esenţiale ale formalismului instituţiilor publice, respectiv faptul că actele emise sau rezultate din activitatea autorităţilor publice (atunci când acestea există) nu respectă formele şi nici formalităţile birocratice fundamentale.
Curtea concluzionează că există o continuă încălcare a principiilor loialităţii constituţionale şi loialităţii interinstituţionale. Prin aceste sintagme aparent benigne Curtea se referă în termeni cosmetizaţi la obiceiul Guvernului de a strâmba cu rea-credinţă noima de bază, sensul corect şi just al prevederilor constituţionale şi legale. Nu există exagerare în a constata că întinderea nelegalităţii activităţii Guvernului României este stupefiantă, de teapa tribalismului african.
Finalul motivării obligă pe magistrat să formuleze concluzii privitor la demnitatea inerentă a persoanei umane, la esenţialul că omul este titularul drepturilor fundamentale prin simplul fapt al fiinţării, că acestea nu îi sunt conferite de stat şi că existenţa drepturilor fundamentale nu se cere recunoscută de stat ori de terţi. Faptul că justiţia este nevoită să se exprime cu privire la aceste considerente, să le pună în ordine, să le restatueze în firescul lor natural (cum altfel!), este, dacă-mi permiteţi, asemenea hotărârii judecătoreşti care atestă faptul că apa este udă.
Sentinţa are, în mod cert, caracter istoric pentru că surprinde prăbuşirea totală a ideii de dreptate şi de bună-credinţă în conducerea societăţii româneşti. Pentru o comunitate naţională care a fost consumată de noţiunea de „stat de drept” pentru aproape două decenii, falimentul ordinii de drept reprezintă o devoalare a butaforiei formelor statale româneşti. Reţine Curtea, în mod explicit, faptul că principalul motiv de nelegalitate, de fond, al Hotărârilor de Guvern este reprezentat de impunerea, de una singură, a condiţiei de a fi „sănătos” pentru exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, inversând sarcina probei către cetăţeanul simplu.
Nu există sancţiune penală aptă să pedepsească mulţumitor producerea voită şi interesată a dezastrului ţării. Această concluzie impune reevaluări drastice a legitimităţii statului român de a veghea la binele naţiunii, chestiuni care momentan sunt inaccesibile reflecţiei publice, dar care-şi vor avea, fără îndoială, momentul de bilanţ.
Printre altele, opinia mea este că ratarea accederii în Parlament de către Partidul Naţional Liberal la proximele alegeri nu trebuie să fie acceptată ca suficientă, ci este necesară desfiinţarea partidului, interzicerea şi condamnarea politică şi respectiv juridică atât a partidului cât şi a reprezentanţilor săi, aşa cum ar fi trebuit procedat la vremea cuvenită cu comuniştii şi cu Partidul Comunist. Avem nevoie de o nouă capitală a ţării, de alte forme de guvernământ, care să desfiinţeze puterea centrală discreţionară aflată într-o continuă manifestare abuzivă de acuş două sute de ani, avem nevoie de un alt tip de funcţionare a puterii judecătoreşti şi de multe, multe altele. Statul român şi-a consumat integral capitalul de legitimitate, chiar dacă răul de rit nou pe care îl produce se află, momentan, la început de drum.
Însă dincolo de aceste susţineri separate, lectura sentinţei de mai jos se impune oricărui cetăţean ce resimte nevoia de reaşezare a lucrurilor în logica firească, hotărârile de guvern fiind anulate ca urmare a unei evaluări a (lipsei) proporţionalităţii, chestiune care a stat de la bun început, la baza atitudinii şi poziţionării noastre publice de împotrivire faţă de măsurile dispuse de cei care au uzurpat atributul autorităţii publice. În continuare considerăm că examenul de proporţionalitate reprezintă primul pas spre ieşirea din labirintul minciuno-guvernanţei a cărei victime suntem.
Am păstrat în extrasul de mai jos consideraţiile ample din debut cu privire la principiul formalismuluui autorităţii publice (deşi este mai greu de digerat de publicul nespecializat), întrucât exerciţiul autorităţii de stat nu poate fi înţeles în lipsa acestui criteriu, aproape deloc luat în considerare în conversaţia publică.
Partea finală a motivării va recompensa răbdarea oricărui cititor.
Analizând legalitatea acestor hotărâri din perspectiva criticilor formulate de reclamante, instanţa constată:
În ceea ce priveşte iniţiatorul acestor hotărâri
Potrivit art.4, alin.1 din Legea nr.55/2020 , invocat în preambulul hotărârilor de guvern contestate, „Starea de alertă se instituie de Guvern prin hotărâre, la propunerea ministrului afacerilor interne, şi nu poate depăşi 30 de zile. Starea de alertă poate fi prelungită, pentru motive temeinice, pentru cel mult 30 de zile, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului afacerilor interne.„
Prin adresa din data de 23.09.2021, Guvernul României , prin Secretariatul General, a depus la dosar „întreaga documentaţie care a stat la baza adoptării HG nr.636/2021, HG nr.678/2021 şi a HG nr.730/2021” (vol.II, filele 189-198, vol.III, filele 1-205, vol.IV, filele 1-166).
Cercetând această documentaţie, instanţa constată că niciuna din cele 3 hotărâri de guvern nu a fost adoptată la propunerea ministrului afacerilor interne.
În concret, se constată că proiectul de hotărâre de guvern (pentru toate cele 3 hotărâri) înaintat de la Ministerul Afacerilor Interne la Secretariatul General al Guvernului, spre a fi inclus pe Agenda de lucru a Executivului, la lit.a (potrivit art.28 din HG nr.561/2009) nu este semnat de ministrul afacerilor interne, ci poartă doar ştampila „Romania-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru” (vol.III, filele 91-105 -în privinţa HG nr.730/2021; vol.III, filele 150-156, filele 170-176, vol.IV, filele 1-17 -în privinţa HG nr.678/2021; respective vol.IV, filele 36-38, 114-130- în privinţa HG nr.730/2021).
De asemenea, se constată că nici adresele de înaintare a proiectului de hotărâre, către Secretariatul General al Guvernului, nu sunt semnate de ministrul afacerilor interne, ci de dna. Ştefania Gabriella Ferencz (secretar general în MAI) şi de dl. Raed Arafat (secretar de stat în MAI) sau de împuterniciţi ai acestora nenominalizaţi, astfel:
adresa nr.19603/09.06.2021 privind proiectul de HG nr.636/2021 (IV, 85)- Stefania Gabriella Ferencz.
adresa refacută, cu acelaşi număr şi dată, privind proiectul de HG nr.636/2021, refăcut potrivit avizului Consiliului Legislativ nr.417/2021 ( vol.IV, fila 34)- Stefania Gabriella Ferencz, prin imputernicit nenominalizat.
adresa nr.20507/24.06.2021 privind proiectul de HG nr.678/2021 (vol.III, fila 177)- Raed Arafat.
adresa refacută, cu acelaşi număr şi dată, privind proiectul de HG nr.678/2021 „refăcut potrivit celor stabilite în Şedinţa Guvernului din data de 24.06.2021” (vol.III, fila 169)- Raed Arafat.
adresa refacută, cu acelaşi număr şi dată, privind proiectul de HG nr.678/2021 refăcut potrivit avizului Consiliului Legislativ nr.481/2021 (vol.III, fila 149)- Stefania Gabriella Ferencz.
adresa nr.21426/08.07.2021 privind proiectul de HG nr.730/2021 (vol.III, fila 63)- Raed Arafat.
adresa refacută, cu acelaşi număr şi dată, nr.21426/08.07.2021 privind proiectul de HG nr.730/2021, refăcut potrivit avizului Consiliului Legislativ nr.547/2021 (vol.III, fila 13)-Stefania Gabriella Ferencz.
Mai exact, procedura de adoptare a celor 3 hotarari a fost următoarea:
În privinţa HG nr.636/2021:
În data de de 07.06.2021, la nivelul MAI-DSU-Centrul Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei a fost întocmit înscrisul intitulat „Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-COV-2 pe teritoriul României la data de 07.06.2021” (înregistrat sub nr.122547/07.06.2021), semnat de şeful Centrului (col.Ciulu Iulian) şi aprobat de Comandantul acţiunii-secretar de stat-şef DSU (dr.Raed Arafat)- vol.IV, filele 147-165.
În data de 09.06.2021, în baza înscrisului de mai sus ( „Analiza factorilor de risc … la data de 07.06.2021„), este emisă HCNSU nr.38/09.06.2021, prin care se propun prelungirea stării de alertă cu 30 de zile, cu începere din data de 12.06.2021, precum şi măsurile necesar a fi aplicate în această perioadă (vol.IV, filele 131-146).
În aceeaşi zi, 09.06.2021, prin adresa nr.19603/09.06.2021 (IV, 85), doamna Ştefania Gabriella Ferencz (secretar general în MAI) înaintează Secretariatului General al Guvernului :
Nota de fundamentare (înregistrată la Direcţia Pregătire Şedinţe a Guvernului sub nr.1127/09.06.2021) semnată de ministrul afacerilor interne, precum şi de o serie de alţi miniştri (IV, filele 86-113).
Proiectul de hotărâre de guvern (IV, filele 114-130), nesemnat de nimeni, purtând doar ştampila „România-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru„.
Din lecturarea Notei de fundamentare înaintate Secretariatului General al Guvernului, se observă că aceasta se rezumă la a prelua „ad literram” conţinutul înscrisului intitulat „Analiza factorilor de risc … la data de 07.06.2021” şi la a indica măsurile noi propuse, conţinând la final menţiunea: „faţă de cele menţionate mai sus, a fost promovat proiectul de hotărâre a Guvernului privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României înccepând cu data de 12 iunie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia, pe care îl supunem spre adoptare Guvernului„.
Proiectul de hotărâre a Guvernului, supus spre adoptare Guvernului (conţinând în concret durata stării de alertă şi măsurile dispuse pe această perioadă), nu este semnat de nimeni, dupa cum s-a arătat mai sus.
În aceeaşi zi, 09.06.2021, Secretariatul General al Guvernului emite adresa nr.176/09.06.2021, prin care solicită avizul Consiliului Legislativ asupra proiectului de hotărâre de guvern (IV, 83).
În aceeaşi zi, 09.06.2021, Consiliul Legislativ emite avizul nr.417/09.06.2021 prin care avizează favorabil proiectul de hotărâre, cu o serie de observaţii şi propuneri, unele legate preponderent de formă (ex. formulări improprii sau omisiuni), iar altele legate de conţinut, precum lipsa de previzibilitate a unor norme sau încalcarea principiilor egalităţii în drepturi şi nediscriminării (IV, filele 40-45).
În aceeaşi zi, 09.06.2021, este refacută adresa nr.19603/09.06.2021 (IV, 34), prin care doamna dna.Stefania Gabriella Ferencz (secretar general în MAI), prin împuternicit nenominalizat, înaintează Secretariatului General al Guvernului :
proiectul de HG nr.636/2021 şi anexa nr.3 a acestuia, refăcute potrivit avizului Consiliului Legislativ nr.417/2021, cu menţiunea că au fost preluate doar o parte din observaţiile din aviz, respectiv cele de la pct.3, 9.2, 9.4 (partial), 9.6, 9.10 şi 9.13.
Proiectul de hotărâre de guvern refăcut nu este semnat de nimeni, purtand doar ştampila „Romania-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru” (IV, filele 36-38).
În aceeaşi zi, 09.06.2021, în şedinţa de guvern este adoptată HG nr.636/2021 (vol.IV, filele 10-32).
Se observă ca anexele 1-3 ale hotărârii de guvern, conţinând măsurile aplicabile pe durata stării de alertă, nu sunt semnate de nimeni (deşi, potrivit art.6 din hotărâre, acestea fac parte integranta din hotărâre), fiind semnat numai corpul principal al hotărârii (cuprinzând articolele 1-6).
În privinţa HG nr.678/2021:
În data de de 23.06.2021, la nivelul MAI-DSU-Centrul Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei a fost întocmit înscrisul intitulat „Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-COV-2 pe teritoriul României la data de 23.06.2021” (înregistrat sub nr.123060/23.06.2021), semnat de şeful Centrului (col.Uşurelu Ştefan) şi aprobat de Comandantul acţiunii-secretar de stat-şef DSU (dr.Raed Arafat)- vol.II, filele 160-168.
În data de 24.06.2021, în baza înscrisului de mai sus („Analiza factorilor de risc … la data de 23.06.2021„) şi a propunerilor „formulate în cadrul şedinţei de lucru organizate în data de 13.05.2021 la nivelul Preşedinţiei României„, este emisă HCNSU nr.41/24.06.2021, prin care se propune modificarea, cu începere din data de 01.07.2021, a unora din măsurile aplicabile pe perioada stării de alertă.
În aceeaşi zi, Ministrul Justiţiei emite avizul nr.61773/2021, favorabil, dar cu observaţia că o serie de dispoziţii sunt de natură să creeze discriminare în privinţa accesului, între persoanele vaccinate şi cele cărora le este contraindicată vaccinarea (IV, 8).
În aceeaşi zi, 24.06.2021, prin adresa nr.20507/24.06.2021 (III, 177), dl.Raed Arafat (secretar de stat în MAI) înaintează Secretariatului General al Guvernului :
Nota de fundamentare, semnată de ministrul afacerilor interne, precum şi de o serie de alţi miniştri (III, filele 178-205).
Proiectul de hotărâre de guvern, nesemnat de nimeni, purtând doar ştampila „România-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru” (IV, filele 1-17).
Din lecturarea Notei de fundamentare înaintate Secretariatului General al Guvernului, se observă că aceasta se rezumă la a prelua „ad literram” conţinutul înscrisului intitulat „Analiza factorilor de risc … la data de 23.06.2021” şi la a indica măsurile noi propuse, conţinând la final menţiunea: „faţă de cele menţionate mai sus, a fost promovat proiectul de hotărâre a Guvernului pentru modificarea anexelor nr.2 si 3 la HG nr.636/2021, pe care îl supunem spre adoptare Guvernului„.
Proiectul de hotărâre a Guvernului, supus spre adoptare Guvernului (conţinând în concret modificările aduse măsurile dispuse anterior prin HG nr.636/2021), nu este semnat de nimeni, după cum s-a arătat mai sus.
În aceeaşi zi, 24.06.2021, este refacută adresa nr.20507/24.06.2021 (III, 169), şi dl.Raed Arafat (secretar de stat în MAI) înainteaza Secretariatului General al Guvernului: proiectul de HG nr.678/2021 „refăcut potrivit celor stabilite în Şedinţa Guvernului din data de 24.06.2021” (vol.III, fila 169). Proiectul de HG nr.678/2021 refăcut nu este semnat de nimeni, purtând doar ştampila „România-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru” (III, filele 170-176).
În aceeaşi zi, 24.06.2021, Secretariatul General al Guvernului emite adresa nr.197CL/24.06.2021, prin care solicită avizul Consiliului Legislativ asupra proiectului de hotărâre de guvern (III, 167).
În aceeaşi zi, 24.06.2021, Consiliul Legislativ emite avizul nr.481/24.06.2021 prin care avizează favorabil proiectul de hotărâre, dar semnalează faptul ca Nota de fundamentare ce i-a fost comunicată „nu este semnată de către toţi iniţiatorii şi nici de către conducătorul ministerului avizator” şi formulează o serie de observaţii şi propuneri, unele legate de preponderent de formă (ex. formulări improprii sau omisiuni), iar altele legate de continut, precum lipsa de previzibilitate a unor norme sau încalcarea principiilor egalităţii în drepturi şi nediscriminării (III, filele 159-163).
În aceeaşi zi, 24.06.2021, este refacută pentru a doua oară adresa nr. nr.20507/24.06.2021 (III, 149), prin care, de această dată, doamna dna.Stefania Gabriella Ferencz (secretar general în MAI), înainteaza Secretariatului General al Guvernului :
proiectul de HG nr.636/2021, refăcut potrivit avizului Consiliului Legislativ nr.481/2021, cu menţiunea că au fost preluate doar o parte din observaţiile din aviz, respectiv cele de la pct.4,5,9 (partial), 10 si 11.
Proiectul de hotărâre de guvern refăcut nu este semnat de nimeni, purtând doar ştampila „România-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru” (III, filele 150-156).
În aceeaşi zi, 24.06.2021, în şedinţa de guvern este adoptată HG nr.678/2021 (vol.III, filele 139-148).
În privinţa HG nr.730/2021:
În data de 06.07.2021, la nivelul MAI-DSU-Centrul National de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei a fost întocmit înscrisul intitulat „Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-COV-2 pe teritoriul României la data de 05.07.2021” (înregistrat sub nr.123393/06.07.2021), semnat de şeful Centrului (col.Vladutoiu Bogdan Constantin) şi aprobat de Comandantul acţiunii-secretar de stat-şef DSU (dr.Raed Arafat)- vol.III, filele 121-137).
În data de 07.07.2021, în baza înscrisului de mai sus ( „Analiza factorilor de risc … la data de 06.07.2021„), este emisă HCNSU nr.44/07.07.2021, prin care se propun prelungirea stării de alertă cu 30 de zile, cu începere din data de 12.07.2021, precum şi măsurile necesar a fi aplicate în această perioadă (vol.III, filele 108-120).
Prin adresa nr.1/66838/2021, Ministerul Justiţiei emite aviz favorabil pentru proiectul de hotărâre de guvern, dar cu observaţia că o serie de dispoziţii sunt de natură să creeze discriminare în privinţa accesului între persoanele vaccinate şi cele cărora le este contraindicată vaccinarea (III, 106-107).
În data de 08.07.2021, prin adresa nr.21426/08.07.2021 (III, 63), dl.Raed Arafat (secretar de stat în MAI) înaintează Secretariatului General al Guvernului :
Nota de fundamentare (ce a fost înregistrată la Direcţia Pregătire Şedinţe a Guvernului sub nr.1326/08.07.2021) semnată de ministrul afacerilor interne, precum şi de o serie de alţi miniştri (III, filele 64-90).
Proiectul de hotărâre de guvern, nesemnat de nimeni, purtând doar ştampila „România-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru” (III, filele 98-105).
Din lecturarea Notei de fundamentare înaintate Secretariatului General al Guvernului, se observă că aceasta se rezumă la a prelua „ad literram” conţinutul înscrisului intitulat „Analiza factorilor de risc … la data de 05.07.2021” şi la a indica măsurile noi propuse, conţinând la final menţiunea: „faţă de cele menţionate mai sus, a fost promovat proiectul de hotărâre a Guvernului privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României înccepând cu data de 12 iulie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia, pe care îl supunem spre adoptare Guvernului„.
Proiectul de hotărâre a Guvernului, supus spre adoptare Guvernului (conţinând în concret durata stării de alertă şi măsurile dispuse pe aceasta perioadă), nu este semnat de nimeni, dupa cum s-a arătat mai sus.
În aceeaşi zi, 08.07.2021, Secretariatul General al Guvernului emite adresa nr.229 CL/ 08.07.2021, prin care solicită avizul Consiliului Legislativ asupra proiectului de hotărâre de guvern (III, 61).
În aceeaşi zi, 08.07.2021, Consiliul Legislativ emite avizul nr.547/08.07.2021 prin care avizează favorabil proiectul de hotărâre, cu o serie de observaţii şi propuneri, unele legate preponderent de formă (ex. formulări improprii sau omisiuni), iar altele legate de conţinut, precum lipsa de previzibilitate a unor norme sau încălcarea principiilor egalităţii în drepturi şi nediscriminării (III, filele 16-22).
În aceeaşi zi, 08.07.2021, este refăcută adresa nr.21426/08.07.2021 (III, 13), prin care doamna dna.Stefania Gabriella Ferencz (secretar general în MAI), înainteaza Secretariatului General al Guvernului :
anexa nr.3 a proiectului de HG nr.730/2021, refacută potrivit avizului Consiliului Legislativ nr.547/2021, cu menţiunea că au fost preluate doar o parte din observaţiile din aviz, respectiv cele de la pct.9.4, 9.5 si 9.7.
Proiectul de hotărâre de guvern refăcut (mai exact anexa nr.3) nu este semnat de nimeni, purtând doar ştampila „România-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru” (III, filele 112).
În aceeaşi zi, 08.07.2021, în şedinţa de guvern este adoptată HG nr.730/2021 (vol.II, filele 120-196).
Se observă ca anexele 1-3 ale hotarârii de guvern, conţinând măsurile aplicabile pe durata stării de alertă, nu sunt semnate de nimeni (deşi, potrivit art.6 din hotărâre, acestea fac parte integrantă din hotărâre), fiind semnat numai corpul principal al hotărârii (cuprinzând articolele 1-6).
Succesiunea operaţiunilor administrative expuse mai sus relevă, în opinia instanţei, că nu a fost îndeplinită condiţia impusă de art.4, alin.1 din Legea nr.55/2020, respectiv aceea ca hotărârea de guvern de prelungire a stării de alertă să fie iniţiată de ministrul afacerilor interne.
Sintagma „la propunerea minstrului afacerilor interne„, utilizată de textul legal, nu poate avea decât o singură semnificaţie, respectiv aceea că persoana care ocupă funcţia de ministru al afacerilor interne să fie cea care înaintează Guvernului propunerea de prelungire a stării alertă, fiind evident că atât înscrisurile care materializează propunerea în sine, cât şi adresa de înaintare a ei, trebuie să fie asumate prin semnătură de către această persoană.
În acelaşi sens, sunt şi prevederile HG nr.561/2009 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării (hotărâre emisă în temeiul art. 82 din Legea nr.24/2000, potrivit căruia „Parlamentul, Guvernul şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale stabilesc, în aplicarea normelor de tehnică legislativă prevăzute în prezenta lege, regulamente proprii cuprinzând măsurile metodologice, organizatorice, termenele şi circulaţia proiectelor de acte normative în cadrul sferei lor de competenţă”), prevederi care, de altfel, au şi fost invocate în cadrul adreselor de înaintare a propunerilor către Guvern.
Astfel, potrivit art.15 din HG nr.561/2009, în cadrul etapei de elaborare şi consultare a proiectelor de acte normative:
(1) Iniţiatorul elaborează o formă iniţială a proiectului de act normativ sau a proiectului de documente de politici publice, pe care are obligaţia să o supună concomitent atât consultării publice, în condiţiile Legii nr. 52/2003, cât şi consultării preliminare interinstituţionale.
(2) Consultarea preliminară interinstituţională se realizează în urma afişării proiectului de act normativ sau a proiectului de documente de politici publice, însuşit de conducătorul acestuia, pe site-ul iniţiatorului, cu respectarea termenului prevăzut de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 52/2003, precum şi prin transmiterea concomitentă, în format electronic/PDF, către Secretariatul General al Guvernului.
(3) Forma electronică transmisă Secretariatului General al Guvernului va fi însoţită de o adresă de înaintare al cărei model este prevăzut în anexa nr. 1.
(4) La primirea formei electronice, Secretariatul General al Guvernului afişează de îndată, pe site-ul propriu, proiectul de act normativ sau proiectul de document de politici publice.
Desfăşurarea întregului proces de consultare, atât cu cetăţenii şi cu asociaţiile legal constituite, cât şi consultarea preliminară interinstituţională, cade în sarcina exclusivă a iniţiatorului.
Proiectele de acte normative cu impact asupra domeniilor social, economic şi de mediu, asupra bugetului general consolidat sau asupra legislaţiei în vigoare sunt supuse consultării însoţite de instrumentele de prezentare şi motivare elaborate conform prevederilor legale în vigoare, precum şi de documentul de politică publică aferent.
Proiectele de hotărâre a Guvernului care nu au impact asupra domeniilor social, economic şi de mediu, asupra bugetului general consolidat sau asupra legislaţiei în vigoare, sunt supuse consultării însoţite de instrumentele de prezentare şi motivare elaborate conform art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.361/2006.
Se observa cu claritate, ca textul impune condiţia ca „forma iniţială a proiectului de act normativ” să fie însuşita de conducătorul instituţiei iniţiatoare, în speţă de ministrul afacerilor interne (cu atât mai mult cu cât art.4, alin.1 din Legea nr.55/2020 nu atribuie dreptul de iniţiativa instituţiei Ministerului Afacerilor Interne, ci persoanei ministrului afacerilor interne).
Se observa de asemenea, că textul face o distincţie clară între „proiectul de act normativ” şi „instrumentele de prezentare şi motivare” care îl însoţesc (adica Nota de fundamentare, nota care reprezintă unul din instrumentele de prezentare şi motivare reglementate de HG nr.1361/2006 privind conţinutul instrumentului de prezentare şi motivare a proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului), impunând condiţia ca însuşi proiectul de act normativ să fie semnat de către iniţiator, nu doar nota de fundamentare.
Distincţia de mai sus este consecvenţa distincţiei realizate la nivel legal de art.30, alin.1, lit.a şi b din Legea nr.24/2000, potrivit căruia:
„(1) Proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele documente de motivare:
a) expuneri de motive – în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative;
b) note de fundamentare – în cazul ordonanţelor şi al hotărârilor Guvernului; ordonanţele care trebuie supuse aprobării Parlamentului, potrivit legii de abilitare, precum şi ordonanţele de urgenţă se transmit Parlamentului însoţite de expunerea de motive la proiectul legii de aprobare a acestora„.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.17 din aceeaşi hotărâre de guvern (HG nr.561/2009), referitoare la etapa de avizare/adoptare a proiectelor de acte normative, potrivit cărora:
„(1) La finalizarea procedurii de elaborare şi consultare, autoritatea publică iniţiatoare are obligaţia de a transmite Secretariatului General al Guvernului, atât pe suport hârtie, cât şi în format electronic/PDF, în vederea înregistrării, proiectele de documente de politici publice şi proiectele de acte normative însuşite, prin semnare, de către conducătorul/conducătorii autorităţii/autorităţilor publice iniţiatoare, împreună cu o adresă de înaintare, al cărei model este prevăzut în anexa nr. 2.
(2) Adresa de înaintare prevăzută la alin. (1) va fi însoţită de următoarele documente, după caz:
proiectul de document de politică publică sau proiectul de act normativ;
instrumentul de prezentare şi motivare;
tabelul de concordanţă între actul normativ comunitar propus să fie transpus şi proiectul de act normativ naţional care îl transpune, elaborat conform modelului prevăzut în anexa nr. 3;
tabelul comparativ cuprinzând reglementarea în vigoare şi reglementarea propusă, în situaţia în care proiectele de acte normative conţin modificări şi/sau completări ale actelor normative în vigoare.„
În acelaşi sens, al însuşirii proiectului prin semnatură şi al faptului că acesta este distinct de nota de fundamentare, sunt şi dispoziţiile art.23 din hotărâre, potrivit cărora:
„După obţinerea avizelor instituţiilor prevăzute la art. 22, iniţiatorul va transmite Secretariatului General al Guvernului, în original, forma finală a proiectului de document de politici publice sau, după caz, a proiectului de act normativ, însoţit de eventualele observaţii şi propuneri ale tuturor instituţiilor avizatoare, precum şi de nota justificativă privind însuşirea sau neînsuşirea acestora, dacă este cazul.„
ale art.28, potrivit carora:
„(1) Proiectul de act normativ finalizat conform dispoziţiilor prezentului regulament este transmis Secretariatului General al Guvernului, în original, pe suport hârtie, în copie certificată, precum şi pe e-mail, în fişier electronic certificat, în vederea includerii la lit. a) a agendei reuniunii de lucru pregătitoare, fiind însoţit, după caz, de:
a) adresa de înaintare, care va cuprinde în mod obligatoriu: lista documentelor anexate, proprietăţile documentelor referitoare la numărul de caractere şi data ultimei salvări, menţionarea documentului de politică publică la care se referă proiectul de act normativ aprobat de Guvern;
b) instrumentul de prezentare şi motivare; (…)
g) observaţiile instituţiilor avizatoare şi nota justificativă privind însuşirea sau neînsuşirea acestora; (.)„
precum si ale art.44, potrivit carora:
„Iniţiatorul are obligaţia de a transmite Secretariatului General al Guvernului formele refăcute ale proiectelor de acte normative atât pe suport hârtie, în copie certificată, însoţite de o adresă care să cuprindă proprietăţile documentelor referitoare la numărul de caractere şi data ultimei salvări, cât şi pe e-mail, în fişier electronic certificat.„
Mai mult decat atât, se observă că HG nr.561/2009 impune ca şi adresele prin care sunt înaintate proiectele de acte normative, către Secretariatul General al Guvernului, să fie semnate de către conducătorii acestora, cu menţionarea distinctă a persoanei care le-a redactat (a se vedea adresa din anexa nr.1 aplicabilă în faza de elaborare şi consultare a actelor normative şi adresa din anexa nr.2 aplicabilă în faza de avizare/adoptare a actelor normative). A fortiori, această regulă urmează a se aplica şi în etapa în care iniţiatorul înaintează Secretariatului General al Guvernului forma finală a proiectului de act normativ.
Toate aceste condiţii sunt absolut fireşti, deoarece numai prin semnarea proiectului de act normativ şi a adresei de înaintare a lui, există certitudinea că iniţiatorul îi cunoaşte conţinutul, că este de acord cu el şi că voinţa lui este aceea de a-l propune spre adoptare Guvernului. Or, dupa cum s-a arătat, în speţă, niciunul din proiectele de hotărâri de guvern şi niciuna din adresele de înaintare a lor către Secretariatul General al Guvernului nu au fost semnate de către ministrul afacerilor interne.
În ceea ce priveşte cele reţinute prin sentinţa civilă nr.1315/27.11.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucuresti-secţia a IX-a în dosarul nr.6274/2/2020, în cadrul unei alte acţiuni în anulare introduse de reclamanta Radu Elena, trebuie precizat că reclamanta Asociaţia „Coalitia pentru apărarea statului de drept” nu a fost parte în acel dosar (astfel încât hotărârea respectivă nu îi este opozabilă), că acel dosar a avut un obiect diferit, respectiv anularea HG nr. 856/2020, a HG nr. 935/2020 şi a HG nr. 967/2020, şi că instanţa a analizat critica privind iniţiatorul hotărârilor dintr-o perspectivă diferită.
Astfel, în acel dosar s-a reţinut că:
„(.) nota de fundamentare întocmită în vederea adoptării HG 856/2020 a fost însuşită prin semnătură atât de ministrul afacerilor interne, cât şi de ceilalţi miniştri – membri ai Guvernului României şi ai CNSSU. HG nr. 856/2020, a HG nr. 935/2020, a HG nr. 967/2020 au fost contrasemnate de ministrul afacerilor interne. În aceste împrejurări, este evident că ministrul afacerilor interne şi-a însuşit prin semnare atât propunerea de prelungire a stării de alertă, cât şi emiterea actelor normative prin care s-a adoptat această prelungire.„
Or, în cauza de faţă nu se contestă că ministrul afacerilor interne a semnat nota de fundamentare şi că a contrasemnat hotărârea adoptată în şedinţa guvernului, ci problema care se pune este aceea ca nu a semnat proiectele de hotărâri de guvern (nici în variantele iniţiale, nici în variantele refăcute) ce au fost înaintate Guvernului şi nici adresele de înaintare a acestor proiecte. Or, exact acestea erau înscrisurile care dovedeau exercitarea de către ministrul afacerilor interne a dreptului de iniţiativă normativă.
Altfel spus, în dosarul nr.6274/2/2020 nu s-au avut în vedere şi dispoziţiile procedurale impuse de HG nr.561/2009, dispoziţii care nu sunt altceva decat o expresie firească a formalismului ce caracterizează activitatea instituţiilor şi autorităţilor publice, ce impune ca manifestarea exterioară a consimţământului pentru însuşirea unor înscrisuri să constea în aplicarea semnăturii pe acel înscris, semnătură al cărei rol este, potrivit art.268, alin.1 C.pr.civila:
„Rolul semnaturii – (1) Semnătura unui înscris face deplină credinţă, până la proba contrară, despre existenţa consimţământului părţii care l-a semnat cu privire la conţinutul acestuia. Dacă semnătura aparţine unui funcţionar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condiţiile legii.„
În ceea ce priveşte împrejurarea că hotărârile CNSU, prin care s-au propus prelungirea stării de alertă şi măsurile aferente, au fost semnate de ministrul afacerilor interne (aspect care, de altfel, nici nu rezultă din dosar, singura semnatură existentă pe hotărâri fiind cea a preşedintelui CNSU-prim-ministru Florin Cîţu) nu are nicio semnificaţie din perspectiva art.4, alin.1 din Legea nr.55/2020, din moment ce potrivit acestui text legal, Comitetul National pentru Situaţii de Urgenţă nu are niciun rol în procedura de emitere a hotărârii de guvern.
De asemenea, nu poate fi primită fara rezerve afirmaţia că semnarea notei de fundamentare de către mai mulţi miniştri nu a făcut altceva decât să ofere „o garanţie în plus a faptului că necesitatea prelungirii stării de alertă a fost evaluată corespunzător prin raportare la factorii de risc„, deoarece ea ar putea fi teoretic interpretată, în egală măsură, şi ca reprezentând un mijloc de presiune exercitată asupra titularului dreptului de iniţiativă, ministrul afacerilor interne, care, în ipoteza în care nu ar fi dorit să promoveze proiectul de hotărâre de guvern, s-ar fi văzut în situaţia, delicată, atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de vedere uman, de a face opoziţie în raport de ceilalţi membri ai Guvernului din care face parte.
Or, dacă legiuitorul ar fi dorit să asigure un suport ministerial sau instituţional cât mai larg al unei astfel de hotărâri de guvern ar fi putut foarte bine să prevadă că iniţiativa de promovare aparţine fie unui grup de miniştri, fie unei structuri instituţionale de tipul Comitetului National pentru Situaţii de Urgenţă.
Însă, din moment, ce initiaţiva a fost atribuită unipersonal, ministrului afacerilor interne, rezultă că doar această persoană a fost însarcinată cu dreptul de a lua decizia finală cu privire la promovarea proiectului de hotărâre, drept care trebuie exercitat în condiţii de deplină libertate.
În ceea ce priveşte faptul că reclamantele nu ar fi făcut dovada vreunei vătămari cauzate de lipsa unei propuneri de prelungire a stării de alertă provenite de la ministrul afacerilor interne, instanţa învederează ca structurile statale nu se constituie în entităţi rupte de societate şi exterioare acesteia, ci sunt consecinţa unei convenţii sociale preexistente, a unui contract social, în temeiul căruia majoritatea cetaţenilor deleagă unor alţi cetăţeni, integraţi în structuri prestabilite, dreptul de a emite acte de autoritate şi acceptă să fie supuşi eventualelor măsuri restrictive ce ar putea fi stabilite prin aceste acte, dar numai cu condiţia respectării formelor şi procedurilor convenite pentru emiterea lor. Altfel spus, respectarea formalismului reprezintă condiţia-premisă a delegării acestor competenţe. Per a contrario, în cazul încălcării acestor forme, cetaţeanul este îndreptăţit să nu recunoască obligaţiile ce i se impun în aceste condiţii.
Conchizând, instanţa reţine că au fost încălcate prevederile art.1, alin.2, art.3, alin.1, art.4, alin.3, art.5, alin.2 din Legea nr.24/2000 prin raportare la art.4, alin.1 din Legea nr.55/2020, precum şi ale art.84 din Legea nr.24/2000 coroborate cu HG nr.561/2009.
În ceea ce priveşte avizul Consiliului Legislativ
Potrivit art.9-10 din Legea nr.24/2000:
„Avizarea proiectelor Articolul 9
În cazurile prevăzute de lege, în faza de elaborare a proiectelor de acte normative iniţiatorul trebuie să solicite avizul autorităţilor interesate în aplicarea acestora, în funcţie de obiectul reglementării.
După elaborarea lor şi încheierea procedurii de avizare prevăzute la alin. (1), proiectele de legi, propunerile legislative, precum şi proiectele de ordonanţe şi de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului se supun în mod obligatoriu avizării Consiliului Legislativ.
Procedura de avizare şi obiectul avizului Consiliului Legislativ sunt prevăzute în legea sa organică şi în regulamentul său de organizare şi funcţionare.
Avizul Consiliului Legislativ Articolul 10
Avizul Consiliului Legislativ se formulează şi se transmite în scris. El poate fi: favorabil, favorabil cu obiecţii sau propuneri ori negativ.
Avizele favorabile care cuprind obiecţii sau propuneri, precum şi cele negative se motivează şi pot fi însoţite de documentele sau de informaţiile pe care se sprijină.
Avizul Consiliului Legislativ este un aviz de specialitate şi are caracter consultativ.
Observaţiile şi propunerile Consiliului Legislativ privind respectarea normelor de tehnică legislativă vor fi avute în vedere la definitivarea proiectului de act normativ. Neacceptarea acestora trebuie motivată în cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau într-o notă însoţitoare.„
Una din normele de tehnică legislativă, a cărei respectare este verificată de Consiliul Legislativ şi cu privire la care acesta poate face observaţii şi propuneri ce trebuie avute în vedere la definitivarea proiectului de act normativ şi a căror eventuală neacceptare trebuie motivată, o constituie cea de la art.4, alin.3 din Legea nr.24/2000, potrivit careia:
„Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă„.
Ca atare, Consiliul Legislativ verifică, printre altele, dacă proiectele de hotărâri de guvern respectă actele normative de nivel superior în aplicarea cărora sunt elaborate, în speţă, în principal Legea nr.55/2020 şi Constituţia României.
În acelaşi sens, sunt şi prevederile art.4 si ale art.3, alin.3 din Legea nr.73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, potrivit carora:
„Art.3 (… )
(3) Avizul este consultativ şi are ca obiect:
concordanţa reglementării propuse cu Constituţia, cu legile-cadru în domeniu, cu reglementările Uniunii Europene şi cu actele internaţionale la care România este parte, iar în cazul proiectelor de lege şi a propunerilor legislative, natura legii şi care este prima Cameră ce urmează a fi sesizată;
asigurarea corectitudinii şi clarităţii exprimării juridice, înlăturarea contradicţiilor sau necorelărilor din cuprinsul proiectului de act normativ, asigurarea caracterului complet al prevederilor sale, respectarea normelor de tehnică legislativă, precum şi a limbajului normativ;
prezentarea implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în vigoare, prin identificarea dispoziţiilor legale care, având acelaşi obiect de reglementare, urmează să fie abrogate, modificate sau unificate, precum şi prin evitarea reglementării unor aspecte identice în acte normative diferite.
Articolul 4
(1) Proiectele de ordonanţe şi de hotărâri cu caracter normativ se supun spre adoptare Guvernului numai cu avizul Consiliului Legislativ cu privire la legalitatea măsurilor preconizate şi la modul în care sunt realizate cerinţele prevăzute la art. 3 alin. (3), care se aplică în mod corespunzător.”
În speţă, toate cele 3 avize emise de Consiliul Legislativ (I, filele 178-187), pentru cele trei hotărâri de guvern, deşi au fost favorabile, au conţinut observaţii şi propuneri cu privire la fondul reglementării, evidenţiindu-se, în primul rând, încălcarea principiului egalităţii cetaţentilor în faţa legii şi cel al interzicerii discrimnării (art.16, alin.1 din Constituţie, art.14 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art.20-21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, decizia CCR nr.522018) cu referire la cvasitotalitatea măsurilor cuprinse în anexele 2 si 3 ale legii, prin aceea că accesul la o multitudine de activităţi a fost rezervat doar persoanelor vaccinate/trecute prin boala/testate RT-PCR/testate antigen rapid sau chiar numai unora din aceste categorii, precum numai celor vaccinate.
S-au mai făcut, printre altele, şi următoarele observaţii:
„Nota de fundamentare nu cuprinde precizări referitoare la motivarea ştiinţifică a acestor măsuri, prin indicarea rezultatelor studiilor sau cercetărilor care au condus la stabilirea eficacităţii acestora, fiind necesară completarea corespunzatoare a acesteia” (pct.7 din avizul nr.481/24.06.2021, cu referire la proiectul de HG nr.678/2021, precum si pct.7 din avizul nr.547/08.07.2021, cu referire la proiectul de HG nr.730/2021 ).
soluţia legislativă privind condiţionarea vaccinării la intrarea în incinta (locului în care se desfăşoară competiţii sportive) „nu este motivată în niciun fel în Nota de fundamentare” (avizul nr.417/09.06.2021, cu referire la proiectul de HG nr.636/2021).
Nota de fundamentare nu este semnată de către toţi iniţiatorii şi nici de către conducătorului ministerului avizator (avizul nr.481/24.06.2021, cu referire la proiectul de HG nr.678/2021).
Mai mult, s-a învederat şi existenţa unor prevederi lipsite de previzibilitate, precum obligaţia operatorilor care desfasoară activităţi de jocuri de noroc de a respecta orarul impus de CNSU, dar numai în localităţile şi pe perioadele de „răspândire comunitară intense a virusului”, fără a se şti ce înseamnă „intens” (în sensul că lipsea orice cuantificare sau orice criteriu de cuantificare a termenului), obligaţia furnizorilor de servicii sociale de a-şi organiza programul în centrele rezidenţiale „în funcţie de contextul epidemiologic existent la nivel local”(fără a se cunoaşte criteriile pe baza cărora se apreciază acest context epidemiologic) sau precum menţinerea în vigoare a tuturor actelor emise pentru punerea în executare a tuturor hotărârilor de guvern (privind starea de alertă) anterioare, în măsura în care nu deveneau incompatibile cu măsurile dispuse prin noile hotărâri de guvern, fără ca acele acte sa fie identificate, în condiţiile existenţei unei supralegiferari în această materie.
Niciuna din criticile de fond, privind încalcarea principiului egalităţii în drepturi a cetăţentilor, respectiv interzicerea discriminării, precum şi privind lipsa din Nota de fundamentare a argumentelor ştiinţifice pentru măsurile preconizate, nu au fost „avute în vedere la definitivarea proiectului de act normativ„, acestea fiind ignorate cu totul, fără absolut niciun fel de motivare, fiind încalcate deci prevederile art.10, alin.4 din Legea nr.24/2000, potrivit carora:
„Observaţiile şi propunerile Consiliului Legislativ privind respectarea normelor de tehnică legislativă vor fi avute în vedere la definitivarea proiectului de act normativ. Neacceptarea acestora trebuie motivată în cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau într-o notă însoţitoare.„
Singura referire la aceste avize consultative se regăseşte exclusiv în adresele de înaintare către Secretariatul General al Guvernului a formelor finale ale proiectelor de hotărâri de guvern, deşi ea trebuia să se regăsească „în cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau într-o notă însoţitoare„.
Mai mult, dupa cum s-a arătat deja, aceste adrese de înaintare nici nu sunt semnate de către conducătorul instituţiei iniţiatoare, adică de ministerul afacerilor interne, ci de secretari din cadrul ministerului.
De asemenea, adresele nu conţin în realitate nicio motivare a neacceptării observaţiilor şi propunerilor formulate de Consiliul Legislativ, menţionându-se doar că „aceleaşi observaţii şi propuneri au fost formulate şi anterior” şi că „soluţiile legislative criticate sunt identice cu cele care au fost stabilite prin hotărârile anterioare ale Guvernului privind prelungirea stării de alertă„, fără a se indica (nici în cuprinsul acestor adrese, nici în cuprinsul întâmpinărilor depuse în dosar) care au fost argumentele pentru care, în trecut, nu au fost acceptate aceste observaţii.
Altfel spus, iniţiatorul hotărârilor de guvern a apreciat ca nu se mai impune nicio motivare a neacceptarii observaţiilor deoarece aceste observaţii au mai fost formulate şi ignorate şi în trecut.
În mod evident, ignorarea anterioara a unor observaţii nu constituie o motivare a neacceptării lor, ci doar o reiterare nemotivată a ignorării.
În cuprinsul întâmpinării depuse de Ministerul Afacerilor Interne se mentionează că „motivarea instituţiei face trimitere la răspunsurile iniţiale”, fără a se cunoaşte care au fost acele răspunsuri iniţiale, ele nefiind depuse la dosar şi nici reproduse în privinţa conţinutului.
Fata de cele de mai sus, se retine ca si acest motiv de nelegalitate este intemeiat.
Suplimentar celor de mai sus, instanţa apreciază, cu referire atât la cerinţa iniţierii actelor normative de către persoanele/instituţiile prevăzute de lege, cât şi la cerinţa solicitării şi luării în considerare a avizului Consiliului Legislativ, că se impune şi evidenţierea unor repere stabilite de Curtea Constituţională, repere care relevă importanţa respectării, într-un stat de drept, a exigenţelor de ordin procedural.
Astfel, prin decizia CCR nr.722/2020 este relevată importanţa respectării exigenţelor de ordin procedural în activitatea de legiferare, ca expresie a principiului legalităţii:
” 84. Curtea, prin Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, paragraful 85, a subliniat că principiul legalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, interpretat în coroborare cu celelalte principii subsumate statului de drept, reglementat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, impune ca atât exigenţele de ordin procedural, cât şi cele de ordin substanţial să fie respectate în cadrul legiferării. Regulile referitoare la fondul reglementărilor, procedurile de urmat, inclusiv solicitarea de avize de la instituţiile prevăzute de lege nu sunt însă scopuri în sine, ci mijloace, instrumente pentru asigurarea dezideratului calităţii legii, o lege care să slujească cetăţenilor, iar nu să creeze insecuritate juridică. În acelaşi sens Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 128 din 6 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 8 martie 2019, paragraful 32, când a reţinut că, în ansamblul normelor constituţionale, dispoziţiile care cuprind reguli cu caracter procedural incidente în materia legiferării se corelează şi sunt subsumate principiului legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, la rândul său acest principiu stând la temelia statului de drept, consacrat expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie. De altfel, şi Comisia de la Veneţia, în raportul intitulat Rule of law checklist, adoptat la cea de-a 106-a sesiune plenară (Veneţia, 11 – 12 martie 2016), reţine că procedura de adoptare a legilor reprezintă un criteriu în aprecierea legalităţii, care constituie prima dintre valorile de referinţă ale statului de drept (pct. IIA5). Sub acest aspect sunt relevante, între altele, potrivit aceluiaşi document, existenţa unor reguli constituţionale clare în privinţa procedurii legislative, dezbaterile publice ale proiectelor de legi, justificarea lor adecvată, existenţa evaluărilor de impact de adoptarea legilor. Referitor la rolul acestor proceduri, Comisia reţine că statul de drept este legat de democraţie prin faptul că promovează responsabilitatea şi accesul la drepturile care limitează puterile majorităţii.„
În decizia CCR nr.229/2020, referitoare la solicitarea formală de către Guvern, a avizului Consiliului Legislativ, ulterior adoptării unei ordonanţe de ugenţă, a fost evidenţiată atât importanţa avizului, cât şi obligaţia Guvernului de a ţine seama de observaţiile făcute (cel puţin în sensul motivării ignorării lor), ca expresie, atât a loialităţii constituţionale, cât şi a loialităţii interinstituţionale:
„49. Deşi avizul Consiliului Legislativ este consultativ, art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 prevede că observaţiile şi propunerile privind respectarea normelor de tehnică legislativă vor fi avute în vedere la definitivarea proiectului de act normativ, iar neacceptarea acestora trebuie motivată în cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau într-o notă însoţitoare.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (3) ultima teză din Legea nr. 73/1993, în cazul ordonanţelor de urgenţă, Consiliul Legislativ trebuie să emită avizul său în 24 de ore, dar dacă avizul nu este dat în acest termen aceasta nu împiedică desfăşurarea procedurii legislative.
Prin urmare, Curtea reţine că avizul Consiliului Legislativ este unul deosebit de important pentru că observaţiile formulate au drept finalitate sistematizarea, unificarea şi coordonarea întregii legislaţii, astfel că acesta trebuie să fie solicitat în prealabil adoptării actului normativ. Urmărirea şi implementarea cerinţelor impuse de Legea nr. 24/2000 asigură coerenţa întregului sistem de drept, iar Consiliul Legislativ este cel care, în mod primar, realizează această activitate. Consiliul Legislativ are obligaţia de a contribui la asigurarea coerenţei şi unificării legislaţiei (Decizia nr. 304 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 5 iulie 2017, paragraful 27). Avizul Consiliului Legislativ este de natură să contribuie la unitatea şi coerenţa textului actului normativ care urmează a fi adoptat, astfel că art. 79 alin. (1) din Constituţie nu se poate interpreta decât în sensul că solicitarea avizului trebuie să fie anterioară adoptării actului normativ vizat.
52. Examinând fişa procesului legislativ pentru emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 25/2020, Curtea constată că, prin Adresa nr. 35 din 4 februarie 2020, Guvernul a trimis spre avizare Consiliului Legislativ proiectul de ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. Această solicitare a fost primită de Consiliul Legislativ pe data de 5 februarie 2020, fiind înregistrată cu nr. D84 din 5 februarie 2020. Curtea constată totodată că, la aceeaşi dată la care a solicitat avizul Consiliului Legislativ, respectiv 4 februarie 2020, şi cu o zi înainte ca această solicitare să ajungă la organul consultativ mai sus arătat, Guvernul a emis ordonanţa de urgenţă supusă analizei de constituţionalitate.
53. Curtea reţine că termenul în care trebuie exprimat punctul de vedere al Consiliului Legislativ curge de la data înregistrării la Consiliul Legislativ a solicitării de avizare a proiectului de act normativ. Nu este suficient ca solicitarea de aviz privind proiectul de ordonanţă de urgenţă să fie înregistrată la Secretariatul General al Guvernului în ziua emiterii ordonanţei de urgenţă şi să se considere că de la această dată curge termenul de emitere a avizului, ci ea trebuie dublată, în mod obligatoriu, de înregistrarea solicitării la Consiliul Legislativ înainte de emiterea ordonanţei de urgenţă, pentru că altfel s-ar compromite chiar rolul Consiliului Legislativ, deoarece ar putea apărea situaţia ca la momentul primirii solicitării de aviz actul normativ să fi fost deja adoptat, aşa cum s-a întâmplat în cauza de faţă. Astfel, data înregistrării la Consiliul Legislativ a adresei de solicitare a avizului său este certă, şi anume 5 februarie 2020, iar Curtea nu poate decât să concluzioneze că, la data emiterii ordonanţei de urgenţă, Guvernul nu a solicitat avizul Consiliului Legislativ şi astfel a încălcat art. 1 alin. (3) şi (5), precum şi art. 79 alin. (1) din Constituţie.
54. Curtea mai reţine şi faptul că, în ceea ce priveşte respectarea prevederilor legale şi constituţionale care stabilesc competenţa autorităţilor, prin Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragraful 106, a arătat că statul de drept presupune punerea în aplicare a prevederilor explicite şi formale ale legii şi ale Constituţiei. Cu alte cuvinte, „sub aspectul colaborării loiale între instituţiile/autorităţile statului, o primă semnificaţie a conceptului o constituie respectarea normelor de drept pozitiv, aflate în vigoare într-o anumită perioadă temporală, care reglementează în mod expres sau implicit competenţe, prerogative, atribuţii, obligaţii sau îndatoriri ale instituţiilor/autorităţilor statului”. Prin urmare, „colaborarea loială presupune, dincolo de respectul faţă de lege, respectul reciproc al autorităţilor/instituţiilor statului, ca expresie a unor valori constituţionale asimilate, asumate şi promovate, în scopul asigurării echilibrului între puterile statului. Loialitatea constituţională poate fi caracterizată, deci, ca fiind o valoare-principiu intrinsecă Legii fundamentale, în vreme ce colaborarea loială între autorităţile/instituţiile statului are un rol definitoriu în implementarea Constituţiei” (paragraful 107).
Or, raportând aceste repere stabilite în jurisprudenţa Curţii Constituţionale la modul în care Guvernul a înţeles să îşi îndeplinească obligaţia de a solicita avizul Consiliului Legislativ cu prilejul emiterii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 25/2020, Curtea apreciază că legiuitorul delegat nu a fost interesat şi nu a permis ca acest organ consultativ să-şi îndeplinească rolul său constituţional, ignorând dispoziţiile Legii nr. 24/2000 şi pe cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie ce urmăresc asigurarea calităţii actelor normative.
Faţă de temeinicia motivelor de neconstituţionalitate extrinsecă, reţinută prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 79 alin. (1) din Constituţie, care afectează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/2020 în ansamblul său, Curtea constată că nu mai este cazul să examineze şi celelalte motive de neconstituţionalitate formulate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate.„
In ceea ce priveste respectarea conditiilor legale pentru prelungirea starii de alerta
Potrivit art.2-3 din Legea nr.55/2020:
” ART. 2 – Starea de alertă reprezintă răspunsul la o situaţie de urgenţă de amploare şi intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporţionale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al acesteia şi necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa vieţii, sănătăţii persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale şi culturale importante ori a proprietăţii.
ART. 3 – (1)Starea de alertă se declară la nivel local, judeţean sau naţional, atunci când analiza factorilor de risc indică necesitatea amplificării răspunsului la o situaţie de urgenţă, pentru o perioadă limitată de timp, care nu poate fi mai mare de 30 de zile. (2) Starea de alertă poate fi prelungită ori de câte ori analiza factorilor de risc indică necesitatea menţinerii răspunsului amplificat pentru o perioadă de timp suplimentară, care nu poate fi mai mare de 30 de zile. (3) Starea de alertă încetează, înainte de împlinirea termenului pentru care a fost declarată ori prelungită, atunci când analiza factorilor de risc indică faptul că nu mai este necesară menţinerea unui răspuns amplificat. (4) În aplicarea alin. (1) – (3) se analizează cumulativ următorii factori de risc:
a) amploarea situaţiei de urgenta, respectiv manifestarea generalizată a tipului de risc la nivel local, judeţean sau naţional;
b) intensitatea situaţiei de urgent, respectiv viteza de evolutie, înregistrata sau prognozată, a fenomenelor distructive şi gradul de perturbare a stării de normalitate;
insuficienţa şi/sau inadecvarea capabilităţilor de răspuns;
densitatea demografică în zona afectată de tipul de risc;
existenţa şi gradul de dezvoltare a infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc.„
După cum rezultă din cuprinsul art.2 al legii, starea de alertă are ca premisă existenţa unei situaţii de urgenţă, ceea ce presupune, în mod inerent, o anumită gravitate, legiuitorul adăugând însă condiţia ca aceasta stare de urgenţă să fie de amploare şi intensitate deosebite, pentru a reliefa suplimentar caracterul excepţional al măsurii declarării stării de alertă.
Ca orice act normativ, şi hotărârile de guvern trebuie motivate, cu atat mai mult cu cât, după cum s-a arătat, acestea au caracter excepţional şi atrag instituirea de măsuri restrictive de drepturi şi libertăţi fundamentale.
Ca atare, în continuare, se va analiza în ce măsură notele de fundamentare ale celor trei hotărâri de guvern conţin o motivare corespunzătoare a măsurii declarării stării de alertă, din perspectiva celor 5 criterii (factori de risc) enumerate de art.3, alin.4 din lege.
În ceea ce priveşte HG nr.636/2021, după cum s-a precizat, nota de fundamentare preia „ca atare” conţinutul înscrisului intitulat „Analiza factorilor de risc … la data de 07.06.2021” elaborate la nivelul MAI-DSU-Centrul National de Coordonare si Conducere a Interventiei.
În ceea ce priveşte această „Analiză” o primă observaţie este aceea ca, deşi se susţine în preambul ca este realizată „de către reprezentanţii structurilor implicate direct sau care asigură funcţii de sprijin în prevenirea şi gestionarea tipului de risc-pandemie„, ea este semnată doar de şeful Centrului Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei, colonel Ciulu Iulian, fără a se cunoaşte care sunt celelalte persoane care au participat la elaborarea ei şi nici modalităţile în care au fost culese şi prelucrate datele incluse în analiză.
O a doua observaţie este aceea că analiza constituie, în esenţă, doar o statistică a numărului de cazuri de îmbolnăviri/ vindecări, a distribuţiei teritoriale, a numărului de persoane internate şi a numărului de paturi în ATI/alte secţii.
În privinţa primului criteriu legal, „amploarea situaţiei de urgenţă, respectiv manifestarea generalizată a tipului de risc la nivel local, judeţean sau naţional”, în cuprinsul analizei, se menţionează ca „România se situează la data de 07.06.2021, în rândul statelor membre UE cu un nivel scazut de răspândire a virusului, cu o tendinţă de scădere în ultimele 14 zile”, că „în ultimele 14 zile, valoarea medie a cazurilor confirmate a fost de 227 persoane nou confirmate zilnic, observându-se un trend descendent” că „totalul cazurilor active (suma cazurilor confirmate în ultimele 14 zile + persoanele internate la data raportării cu mai mult de 14 zile de la data internării) la data de 07.06.2021, este de 4.903 persoane” , precum şi faptul că „numărul localităţilor cu cazuri active se află pe trend constant descendent (1.039 de localităţi cu cazuri active la data de 07.06.2021)”.
Instanta apreciază că existenţa a 4.903 „cazuri active” la data de 07.06.2021, din care majoritatea erau vindecabile, raportat la o populaţie rezidentă de aproximativ 19 milioane, nu este de natură să dovedească existenţa unei stări de urgenţă de amploare deosebită, care să atragă fără dubiu necesitatea instituirii stării de alertă.
În privinţa celui de-al doilea criteriu legal, „intensitatea situaţiei de urgenţă, respectiv viteza de evoluţie, înregistrată sau prognozată, a fenomenelor distructive şi gradul de perturbare a stării de normalitate”, analiza menţioneaza că „se observă ca răspândirea scade în intensitate”, că „în data de 07.06.2021, valoarea medie a incidenţei cumulate pe 14 zile la nivel naţional se situează la valoarea 0,33 la mie, iar la nivelul judeţelor valorile incidenţei cumulate la 14 zile sunt sub 0,5 la mie”, concluzionându-se că „este necesar ca măsurile non-farmaceutice existente pentru prevenirea raspândirii infecţiilor să fie adaptate la trendul descendent al evoluţiei situaţiei epidemiologice”, dar că totuşi „în absenţa menţinerii/adaptării unor măsuri restrictive, este posibilă apariţia unui trend ascedent al numărului de cazuri noi”.
Nici în privinta acestui criteriu, nu se poate reţine că datele menţionate în „Analiză” ar dovedi existenţa unei situaţii de urgenţă de o intensitate deosebită aşa cum impune textul legal, care să justifice, fără îndoială, necesitatea instituirii stării de alertă.
În ceea ce priveşte afirmaţia finală privitoare la posibilitatea creşterii numărului de cazuri, trebuie precizat că o astfel de posibilitate există teoretic oricând, chiar şi în condiţiile unui singur caz de îmbolnăvire, însă pentru instituirea stării de alertă, care, într-o astfel de ipoteză, ar avea un rol preponderent de „prevenire a unei ameninţări” (având deci o natură „specială”, în raport cu situaţia deja excepţionala în care starea de alertă are ca scop înlăturarea unui pericol manifest, respectiv „înlăturarea unei ameninţări”), nu este suficientă existenţa unei posibilităţi de apariţie a unui factor de risc, ci este necesară existenţa unui grad foarte mare de probabilitate (art.2 din Legea nr.55/2020 impunând condiţia existenţei unei „ameninţări iminente”), ipoteză care nu se susţinea dat fiind trendul descendent al numărului de îmbolnăviri.
În privinţa celui de-al treila criteriu legal, „insuficienţa şi/sau inadecvarea capabilităţilor de răspuns”, analiza menţionează că la nivel naţional sistemul sanitar are disponibile 1.312 paturi în secţile ATI, fiind internate 315 persoane la data de 07.06.2021 (din care media persoanelor intubate în ultimele 14 zile a fost de 26,03%), precum şi 12.817 paturi (în alte secţii) disponibile pentru spitalizare pentru pacienţii asimptomatici, cu forme uşoare sau medii, ca în unităţile UPU existau, la data de 06.06.2021, 9 persoane confirmate cu COVID-19, niciuna nefiind intubată.
O prima observaţie care se impune este aceea că analiza nu releva „insuficienţa şi/sau inadecvarea capabilităţilor de răspuns”, ci, dimpotrivă, suficienţa şi adecvarea acestora.
O a doua observaţie, foarte importantă, care se impune este aceea că în cadrul acestui criteriu, analiza se margineşte la a prezenta doar capacităţile de răspuns ale statului pentru etapa ultimă, cea mai gravă, a evoluţiei bolii, respectiv faza spitalicească a acesteia, care presupune internarea pacientului, fără absolut nicio referire la capacităţile de oprire a bolii în fazele incipiente (sau de intarziere a evoluţiei sale), respectiv la posibila medicamentaţie şi canalele prin care ea ar putea fi administrată (medici de familie, medici specialişti).
De asemenea, nu se face absolut nicio referire la posibilităţile de prevenţie, pe calea medicamentaţiei, la care populaţia ar putea apela în mod direct, spre exemplu în scopul întăririi sistemului imunitar, nefiind analizate posibile scheme de prevenţie-tratament şi modalităţile de informare a populaţiei cu privire la acestea.
Astfel, în condiţiile în care o mică parte din persoanele îmbolnavite se interneaza în spital, marea majoritate a vindecărilor producându-se fără internare, rezultă că „Analiza” omite cea mai semnificativă parte a capacităţilor de răspuns, nefiind, de fapt, realizată o evaluare a „presiunii asupra sistemului de sănătate publică”, ci doar a presiunii asupra unei părţi a sistemului de sănătate publică, respectiv a capacităţii de spitalizare.
În plus, nu se face referire la „capabilitatea de raspuns” constând în izolarea/carantinarea persoanelor bolnave şi la impactul pe care aceasta îl are asupra limitării transmiterii virusului.
În ceea ce priveşte cel de-al patrulea criteriu legal, „densitatea demografică în zona afectată de tipul de risc”, „analiza” nu releva nicio densitate din nicio zona afectată, ci menţionează doar numărul de „focare de infecţie”, respectiv 29 la nivel naţional, totalizând un număr de 206 cazuri, concluzionându-se că „existenţa unor focare active de infecţie, izolate, impune totuşi continuarea monitorizării acestora, coroborate cu menţinerea unor măsuri adecvate, prin implicarea activă a tuturor autorităţilor statului cu atribuţii directe sau care asigură funcţii de sprijin”.
Ca atare, şi acest criteriu a fost analizat necorespunzător.
În privinţa celui de-al cincilea criteriu legal, „existenţa şi gradul de dezvoltare a infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc.”, „Analiza” se rezumă la a menţiona că mărirea „capacităţii de internare a pacienţilor, a capacităţii de testare PCR-RT, precum şi a capacităţii de impunere a măsurii carantinei” sunt „elemente importante în gestionarea pandemiei” şi că în România „capacitatea de testare a crescut constant”.
Se observă că, în privinţa acestui criteriu, practic, nu se analizează nimic, nevăzându-se cum vreuna din afirmaţiile anterioare (din care prima ar putea fi considerată chiar un truism) ar putea dovedi existenţa unei situaţii de urgenţă de o amploare şi intensitate deosebite, care să reclame instituirea/prelungirea stării de alertă.
În finalul „Analizei”, se face referire şi la „Interpretarea factorilor de risc privind apariţia unor noi variante ale virusului SARS-COV-2″, secţiune în cadrul căreia se menţioneaza că în ultimele 90 de zile au fost depistate şi în Romania variantele nou apărute ale virusului (printre care şi tulpina britanicp), cp acestea au o transmisibilitate crescută şi că pentru a controla răspândirea lor, e necesară menţinerea măsurilor de intervenţie, pentru a se putea implementa la nevoie măsuri chiar mai stricte, sens în care se concluzionează că ” este recomandată menţinerea stării de alertă la nivel naţional”.
Se observă că această secţiune conţine doar afirmaţii generale, fără a se efectua o analiză efectivă privind noile variante ale virusului, nici măcar din perspectiva numărului de cazuri din România sau a ratei de transmisibilitate a acestora, astfel încat ea nu poate justifica prelungirea stării de alertă.
În ceea ce priveste HG nr.678/2021
Din lecturarea înscrisului „Analiza factorilor de risc … la data de 23.06.2021” se observă ca acesta este cvasiidentic cu „Analiza factorilor de risc … la data de 07.06.2021„, diferenţa constând în scăderea numărului de cazuri, numărului de localităţi şi a numărului de focare.
Astfel, în ultimele 14 zile anterioare datei de 23.06.2021, se înregistrasera, în medie, 74 de cazuri noi pe zi (iar in ultimele 7 zile, o medie de 58 de cazuri zilnice), la data de de 23.06.2021 exista un număr de 2.507 cazuri active (suma celor confirmate în ultimele 14 zile + persoanele internate de mai mult de 14 zile), răspândite in 535 de localităţi, cu 17 focare (totalizand 164 de cazuri), cu o medie a incidenţei la nivel naţional de 0,07 la mie, cu 141 de persoane internate in secţiile ATI (din care 26% intubati) şi 8 persoane internate în Unităţile de Primiri Urgenţe.
În ceea ce priveşte HG nr.730/2021
„Analiza factorilor de risc … la data de 05.07.2021„, având acelaşi conţinut cu cele precedente, relevă continuarea scăderii numărului de cazuri, astfel:
În ultimele 14 zile anterioare datei de 05.07.2021, se inregistraseră, în medie, 47 de cazuri noi pe zi, la data de 05.07.2021 existau 1.778 cazuri active (suma celor confirmate în ultimele 14 zile + persoanele internate de mai mult de 14 zile), răspândite în 322 de localităţi, cu 6 focare (totalizând 32 de cazuri), cu o medie a incidenţei la nivel naţional de 0,04 la mie, cu 65 de persoane internate în secţiile ATI (din care 32% intubaţi) si 1 persoană internată în Unităţile de Primiri Urgenţe.
Persistând aspectele legate de insuficienţa motivării (relevate la prima „Analiza”) şi coroborând această împrejurare cu scăderea indicatorilor consideraţi relevanţi de către autorii „Analizelor de risc” , va rezulta ca la data de 05.07.2021 existau şi mai puţine argumente pentru prelungirea stării de alertă cu începere din data de 12.07.2021.
Faţă de cele de mai sus, se reţine că argumentele expuse în notele de fundamentare ale celor trei hotărâri de guvern nu sunt de natură să justifice măsura declarării stării de alertă, din perspectiva celor 5 criterii (factori de risc) enumerate de art.3, alin.4 din lege, actele normative fiind deci nelegale.
În ceea ce priveşte măsurile stabilite pe perioada stării de alertă
În ceea ce priveşte interdicţia exercitării unor drepturi şi libertăţi fundamentale pentru anumite categorii de persoane
Potrivit art.53 din Constitutie: „Articolul 53 Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrangerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratica. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.„
Aceste prevederi cu valoare de principiu sunt reluate in preambulul si in art.1 al Legii nr.55/2020, mentionandu-se urmatoarele:
„întrucât, în conformitate cu prevederile art. 53 din Constituţia României, republicată, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, între altele, pentru apărarea ordinii, a sănătăţii publice, dar şi a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor,în condiţiile în care, în contextul situaţiei de criză generate de pandemia de COVID-19, este necesară adoptarea de către Parlamentul României, prin lege, a unor măsuri restrictive, cu caracter esenţialmente temporar şi, după caz, gradual, proporţionale cu nivelul de gravitate prognozat sau manifestat al acesteia, necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa drepturilor convenţionale, unionale şi constituţionale la viaţă, integritate fizică şi sănătate ale persoanelor, în mod nediscriminatoriu, şi fără a aduce atingere existenţei altor drepturi sau libertăţi fundamentale,Parlamentul României adoptă prezenta lege.
Capitolul I Dispoziţii generale
Art. 1 (1)Prezenta lege are ca obiect instituirea, pe durata stării de alertă declarate în condiţiile legii, în vederea prevenirii şi combaterii efectelor pandemiei de COVID-19, a unor măsuri temporare şi, după caz, graduale, în scopul protejării drepturilor la viaţă, la integritate fizică şi la ocrotirea sănătăţii, inclusiv prin restrângerea exerciţiului altor drepturi şi libertăţi fundamentale. (2) Măsurile restrictive de drepturi prevăzute în prezenta lege, precum şi, după caz, cele de renunţare sau de relaxare a acestora se dispun cu respectarea principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile.„
După cum rezultă cu claritate, textul constituţional permite, în anumite condiţii expres şi limitativ prevăzute, numai restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii, cu condiţiile suplimentare ca restrângerile să fie proporţionale cu situaţia care le-a determinat şi să fie aplicate nediscriminatoriu.
Anterior oricarei analize asupra respectării condiţiilor constituţionale şi legale de restrângere a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale, curtea constată că se impune o precizare de principiu, hotărâtoare pentru întreaga construcţie juridică aplicabilă, cu privire la izvorul şi natura drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Potrivit Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, preambul şi art.1-2:
„Considerînd că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume (.)
Considerînd că ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă conştiinţa omenirii şi că făurirea unei lumi în care fiinţele umane se vor bucura de libertatea cuvîntului şi a convingerilor şi vor fi eliberate de teamă şi mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspiraţie a oamenilor,
Considerînd că este esenţial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluţie extremă, la revoltă împotriva tiraniei şi asupririi,
Considerînd că este esenţial a se încuraja dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni,
Considerînd că în Cartă popoarele Organizaţiei Naţiunilor Unite au proclamat din nou credinţa lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbaţi şi femei şi că au hotărît să favorizeze progresul social şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în cadrul unei libertăţi mai mari,
Considerînd că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizaţia Naţiunilor Unite respectul universal şi efectiv faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale, precum şi respectarea lor universală şi efectivă,
Considerînd că o concepţie comună despre aceste drepturi şi libertăţi este de cea mai mare importanţă pentru realizarea deplină a acestui angajament,
ADUNAREA GENERALĂ
proclamă
Prezenta declaraţie universală a drepturilor omului, ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca toate persoanele şi toate organele societăţii să se străduiască, avînd această declaraţie permanent în minte, ca prin învăţătură şi educaţie să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure prin măsuri progresive de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă, atît în sînul popoarelor statelor membre, cît şi al celor din teritoriile aflate sub jurisdicţia lor.
Articolul 1 – Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sînt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.
Articolul 2 – Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în prezenta declaraţie fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări„
Potrivit Conventiei Europene a Drepturilor Omului, preambul si art.1:
„Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei, luând în considerare Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, considerând ca această declaraţie urmăreşte să asigure recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă a drepturilor pe care ea le enunţă, considerând ca scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune mai strânsa între membrii săi şi că unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop este apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reafirmând ataşamentul lor profund faţă de aceste libertăţi fundamentale care constituie temelia însăşi a justiţiei şi a păcii în lume şi a căror menţinere se bazează în mod esenţial, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic, iar pe de altă parte, pe o concepţie comună şi un respect comun al drepturilor omului din care acestea decurg, hotărâte, în calitatea lor de guverne ale statelor europene animate de acelaşi spirit şi având un patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice, de respect al libertăţii şi de preeminenţa a dreptului, să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunţate în Declaraţia Universală,
Afirmând că înaltelor părţi contractante le revine responsabilitatea primară, conform principiului subsidiarităţii, de a garanta respectarea drepturilor şi libertăţilor definite în prezenta Convenţie şi protocoalele la aceasta şi că, în acest sens, acestea beneficiază de o marjă de apreciere, sub controlul Curţii Europene a Drepturilor Omului instituite prin prezenta Convenţie
au convenit asupra celor ce urmează:
Articolul 1 – Obligaţia de a respecta drepturile omului – Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al prezentei convenţii.”
Potrivit art.15, alin.1 din Constitutia Romaniei:
„Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea„.
Atât din cuprinsul instrumentelor juridice internaţionale, cât şi din Constituţia României, rezultă cu claritate concluzia că drepturile şi libertăţile fundamentale sunt consecinţa automată a calităţii de persoană/membru al familei umane/cetăţean, adica de om, această condiţie a fiinţării persoanei fiind suficientă pentru dobândirea automată a întregului set de drepturi şi libertăţi fundamentale.
Altfel spus, aceste drepturi şi libertăţi nu sunt conferite persoanei, nu îi sunt transferate acesteia de către vreo structură statală sau suprastatală, ci sunt dobândite direct în temeiul acestor instrumente juridice, încă din momentul naşterii sau, în privinţa unor drepturi, chiar din momentul concepţiei (trebuie precizat totuşi, că, în realitate, instrumentele juridice nu fac decât să constate, să recunoască formal existenţa acestor drepturi şi libertăţi şi nu să le atribuie, ele preexistand dreptului pozitiv, ca atribute inerente condiţiei umane).
Fiind vorba de atribute intrinseci fiinţei umane, ca expresie a demnităţii persoanei (acesta fiind de altfel, primul atribut menţionat în preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului), aceste drepturi şi libertăţi nu trebuie dovedite, existenţa lor şi, pe cale de consecinţă, posibilitatea de a le exercita, rezultând din însăşi existenţa persoanei, din faptul material de a fi viu.
După cum se recunoaşte în art.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi”, astfel încât faptul naşterii (sau al concepţiei) şi, ulterior, cel al fiinţării, constituind condiţia necesară şi suficientă, deci unică, pentru dobândirea şi exercitarea drepturilor.
De altfel, se observă că instrumentele juridice evocate nici nu trateaza instituţia „dobândirii” drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi nici instituţia „condiţiilor” de exercitare a lor, ci doar instituţia „restrângerii” exerciţiului lor.
În consecinţă, formulări de tipul „statul nu restrânge drepturile şi libertăţile fundamentale ale anumitor categorii de persoane, ci doar conferă drepturi şi libertăţi altor categorii de persoane” constituie sofisme, deoarece pleacă, în mod evident, de la o premisă eronată şi anume aceea că statul ar fi cel care conferă indivizilor drepturi şi libertăţi fundamentale şi că, deci, aceştia ar trebui să îndeplinească anumite condiţii pentru a le dobândi şi, implicit, ar trebui să-şi procure probe în sensul că îndeplinesc respectivele condiţii.
O astfel de abordare este in mod evident contrară atributului fundamental al persoanei, respectiv demnitatea acesteia, individul fiind pus astfel în situaţia de a-şi dovedi vocaţia, aptitudinea de a dobândi libertăţi fundamentale, altfel spus ca „merită” să fie inclus între „membrii familiei umane”.
O altă precizare care se impune este că aceste drepturi şi libertăţi nu aparţin societăţii în general, ci fiecărui individ în parte, astfel încat restrângerea/negarea unui drept sau a unei libertăţi trebuie analizată în raport de fiecare persoană/categorie de persoane vizate în parte şi nu în raport de întreaga societate.
Altfel spus, nu se va putea susţine că dacă doar o anumită categorie de persoane este exclusă de la exercitarea unui drept, în timp ce restul categoriilor îl pot exercita, atunci, la nivelul ansamblului societăţii ar fi operat doar o restrângere a drepturilor; ceea ce a operat în realitate este negarea drepturilor pentru anumite persoane/categorii de persoane.
În continuare, în ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, regula egalităţii „în demnitate şi în drepturi”, enunţate în art.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, implică faptul că toate persoanele îşi pot exercita, în acelaşi timp şi necondiţionat, aceste drepturi şi libertăţi, având deci o vocaţie egală în a se bucura de ele, de îndată ce ele au fost „dobândite”, adică de îndată ce persoana fiinţeaza, fiind exclusă „de plano” posibilitatea instituirii vreunei condiţii suplimentare pentru acest exerciţiu.
În acelaşi sens sunt şi prevederile art.2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora „Fiecare se poate prevala de toate drepturile şi de toate libertăţile proclamate în prezenta Declaraţie, fără nici o deosebire (.)”.
Deoarece viaţa omului nu poate fi controlată în toate aspectele (neputându-se spre exemplu anticipa comportamentele celorlalţi indivizi, ale altor fiinţe vii sau ale forţelor naturii), se pot ivi situaţii în care exercitarea unora din drepturi sau libertăţi poate pune în pericol/împiedica existenţa/exercitarea altor drepturi şi libertăţi (cu care, în mod firesc nu ar intra în concurs) sau poate împiedica exercitarea drepturilor şi libertăţilor de către alte persoane.
Pentru aceste motive, s-a convenit că, deşi fundamentale, aceste drepturi nu sunt totuşi absolute, exercitarea lor putând fi restrânsă temporar, în situaţii cu totul excepţionale, tocmai pentru a salvagarda alte drepturi şi libertăţi fundamentale, eventual ale altor persoane, dându-se în competenţa statului să aprecieze atât intervenirea unei astfel de situaţii excepţionale, cât şi necesitatea impunerii unor restrângeri şi întinderea acestora.
Pentru ca restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale are caracter excepţional, constituind o stare specială, consecinţă a unei situaţii de anormalitate, de abatere de la firescul exercitării libere şi depline a acestora şi pentru că ea reprezintă un eveniment supravenit, impus din exteriorul individului, nefiind un dat natural al acestuia, ci o construcţie artificială, rezultă că celui care o impune, respectiv statului, ii va reveni sarcina de a dovedi atât existenţa situaţiei de urgenţă (din cele limitativ convenite în prealabil şi fixate la nivel legislativ), cât şi necesitatea aplicării restrângerilor, respectiv sarcina de a justifica întinderea lor.
Conchizând, faţă de cele de mai sus, se impune cu necesitate concluzia că exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu poate fi condiţionată de absolut nimic, individul netrebuind să dovedească nimic pentru a se bucura de acest exercitiu, în timp ce restrângerea exerciţiului este condiţionată de îndeplinirea anumitor cerinţe obiective, a căror existenţă trebuie să fie dovedită de către stat.
Pe cale de consecinţă, faptul de a impune fie şi o singură condiţie, indiferent cât de justificată ar părea aceasta, pentru exercitarea unui drept fundamental, constituie în realitate o negare a acestuia, deoarece presupune în prealabil o impropriere a acestui drept de către stat, care, astfel, se autosituează în poziţia de titlular originar al acestuia, de entitate îndreptăţită să îl atribuie indivizilor, negând astfel sursa reală a dreptului, care este reprezentată de faptul material al vieţii. Altfel spus, într-o astfel de situaţie are loc de fapt o „preluare” forţată a dreptului, de la titularul său originar-individul, la stat, urmată de „reatribuirea” lui doar către indivizii care îndeplinesc condiţiile, fie ele cât de rezonabile, impuse de stat.
O astfel de operaţiune, de însuşire abuzivă a unei competenţe inexistente, modifică înseşi bazele pe care sunt clădite relaţiile interumane, iar acceptarea impunerii şi a unei singure condiţii, indiferent cât de rezonabilă ar părea ea, deschide calea acceptării in viitor şi a altor condiţii, din ce în ce mai complexe şi, în cele din urmă la schimbarea paradigmei în care este gândit statutul ontologic al omului, acesta transformându-se dintr-o fiinţă socială, într-o fiinţă izolată.
Din preambulul şi din art.1 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, rezultă ca umanitatea se percepe pe sine ca fiind o mare „familie”, între ai cărei membri trebuie să existe relaţii de „fraţietate”.
Conceptele de „familie umană”, de „fraţietate”, ca şi conceptul de „drepturi şi libertăţi fundamentale” nu reprezintă rezultatul unei construcţii sociale, nu sunt expresia unui limbaj convenţional, ci constituie concepte de drept natural, ce ţin de statutul ontologic al omului.
O astfel de concepţie este posibila numai în situaţia în care la baza relaţiilor interumane stau deschiderea, recunoaşterea, acceptarea reciprocă şi încrederea în celălalt, în buna lui credinţă,şi astfel, în cele din urmă, unitatea membrilor „familiei umane”.
Însă, încrederea, ca fundament al relaţiilor interumane, este incompatibilă cu instituirea de condiţii pentru exercitarea atributelor inerente calităţii de membru al acestei familii.
Erodarea încrederii, prin instituirea de astfel de condiţii, duce la ruperea unităţii, prin fragmentarea societăţii, determinată de includerea persoanelor în categorii diferite, cu interese contrare, polarizate şi, în cele din urmă, la izolarea treptată a persoanei şi la vulnerabilizarea ei prin diminuarea radicală a capacităţii de apărare şi răspuns în faţa structurilor etatice, care dobândesc astfel drepturi discreţionare, virtual nelimitate, de a dispune practic de toate coordonatele vieţii individului.
În aceasta situaţie, fraţietatea, demnitatea, egalitatea şi libertatea devin concepte iluzorii, fara corespondent în realitate.
Consecutiv, cum unele persoane vor îndeplini acele condiţii, iar altele nu (sau nu vor dori să le îndeplinească), în mod automat va apărea şi tratamentul juridic diferit aplicat acestora şi, astfel, şi starea de discriminare, în sensul că, deşi situate în aceeaşi categorie-a persoanelor vii, totuşi ele vor fi supuse de către stat la un tratament juridic diferit, din punctul de vedere al exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în funcţie de criteriul îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiilor impuse de stat.
Plecând de la această premisă, rezultă că va trebui să se constate că cele trei hotărâri de guvern contestate, în special prin anexele 2 si 3, neagă pentru anumite categorii de persoane (ex.persoanele nevaccinate/persoanele care nu îndeplinesc condiţia de a fi trecut prin boală într-o anumită perioadă/persoanele care nu îndeplinesc condiţia efectuării unui test RT-PCR sau a unui test antigen certificat cu rezultat negativ etc.) o serie de drepturi şi libertăţi fundamentale.
Cu titlu de exemplu, se pot reţine următoarele:
potrivit HG nr.636/2021, varianta initiala, anexa nr.2, pct.4, activitatile prevazute in anexa nr. 3 art. 1 pct. 3, 4 şi 11 (participarea ca spectator la competiţiile sportive in spatii deschise/inchise in primele 25% din locuri sau la a spectacolele, concertele, festivalurile publice şi private sau la alte evenimente culturale desfăşurate în aer liber) sunt interzise pentru persoanele care nu indeplinesc conditia de a se fi vaccinat, cu mai mult de 10 zile in urma, cu schema completa (nestiindu-se, de altfel care este schema completa)/persoanele care nu indeplinesc conditia de a fi trecut prin boala intr-o anumita perioada determinata /persoanele care nu indeplinesc conditia efectuarii unui test RT-PCR in ultimele 72 de ore sau a unui test antigen certificat in ultimele 24 de ore, ambele cu rezultat negativ etc.
potrivit HG nr.636/2021, varianta initiala, anexa nr.2, pct.4, activitatile prevazute in anexa nr. 3 art.5 (participarea ca spectator la competitiile sportive in spatii deschise/inchise peste 25% din locuri) este interzisa pentru persoanele care nu indeplinesc conditia de a se fi vaccinat, cu mai mult de 10 zile in urma, cu schema completa/persoanele care nu indeplinesc conditia de a efectuara un test RT-PCR in ultimele 72 de ore sau un test antigen certificat in ultimele 24 de ore, ambele cu rezultat negativ si conditia suplimentara de a se vaccina la intrarea in incinta.
potrivit HG nr.636/2021, varianta initiala, anexa nr.3, art.1, pct.6,10,12,20,22, participarea ca spectator la Campionatul European de Fotbal, in intervalul 25%-50% din locuri, participarea la activităţile din cadrul cinematografelor, participarea la spectacole, concerte, festivaluri publice şi private sau a alte evenimente culturale desfasurate in aer liber, peste 1000 de persoane, participarea la evenimente private aferente meselor festive, cum ar fi, fără a se limita la acestea, în saloane, cămine culturale, restaurante, baruri, cafenele, săli/corturi de evenimente, peste 70 de persoane in exterior/50 in interior, participarea la cursuri de instruire şi workshopuri pentru adulţi, peste 200 de persoane in exterior/70 in interior, erau interzise persoanelor care nu erau vaccinate.
potrivit HG nr.636/2021, varianta initiala, anexa nr.3, art.1, participarea la activitatile enumerate la pct.3,4,5,6,11,13,18,19,29 era interzisa pentru persoanele care nu erau vaccinate sau nu indeplineau conditia de a se testa in prealabil.
potrivit HG nr.678/2021, participarea ca spectator la competiţiile sportive, peste 50% din locuri, intrarea in baruri, cluburi sau discoteci, erau interzise persoanelor care nu indeplineau conditia de a se fi vaccinat împotriva virusului SARS-CoV-2, cu mai mult de 10 zile in urma, cu schema completa de vaccinare.
potrivit HG nr.678/2021, participarea la evenimentele/întrunirile în cadrul campaniei electorale aferente alegerilor locale parţiale din data de 27 iunie 2021, participarea la evenimente private (nunţi, botezuri), cum ar fi, fără a se limita la acestea, în saloane, cămine culturale, restaurante, baruri, cafenele, săli/corturi de evenimente, cu un număr de participanţi de maximum 300 de persoane în interior erau interzise persoanelor care nu indeplineau conditia de a se fi vaccinat împotriva virusului SARS-CoV-2, cu mai mult de 10 zile in urma, cu schema completa de vaccinare/ persoanelor care nu indeplinesc conditia de a fi trecut prin boala intr-o anumita perioada determinata /persoanele care nu indeplinesc conditia efectuarii unui test RT-PCR in ultimele 72 de ore sau a unui test antigen certificat in ultimele 24 de ore, ambele cu rezultat negativ etc.
potrivit HG nr.730/2021, anexa nr.2, pct.4, activitatile prevazute in anexa nr. 3 art. 1 pct. 3, 4 şi 11 (participarea ca spectator la competitiile sportive in spatii deschise/inchise sau la a spectacolele, concertele, festivalurile publice şi private sau la alte evenimente culturale desfăşurate în aer liber) sunt interzise pentru persoanele care nu indeplinesc conditia de a se fi vaccinat, cu mai mult de 10 zile in urma, cu schema completa (nestiindu-se, de altfel care este schema completa)/persoanele care nu indeplinesc conditia de a fi trecut prin boala intr-o anumita perioada determinata /persoanele care nu indeplinesc conditia efectuarii unui test RT-PCR in ultimele 72 de ore sau a unui test antigen certificat in ultimele 24 de ore, ambele cu rezultat negativ etc.
potrivit HG nr.730/2021, – anexa nr. 3 art. 1 pct. 5, participarea ca spectator la competitiile sportive in spatii deschise/inchise, peste 75% din locuri era interzisa persoanelor care nu indeplineau conditia de a se fi vaccinat cu schema completa.
potrivit HG nr.730/2021, – anexa nr. 3 art. 1 pct. 20, participarea la evenimente private (nunţi, botezuri) era interzisa pentru persoanele care nu indeplinesc conditia de a se fi vaccinat, cu mai mult de 10 zile in urma, cu schema completa (nestiindu-se, de altfel care este schema completa)/persoanele care nu indeplinesc conditia de a fi trecut prin boala intr-o anumita perioada determinata /persoanele care nu indeplinesc conditia efectuarii unui test RT-PCR in ultimele 72 de ore sau a unui test antigen certificat in ultimele 24 de ore, ambele cu rezultat negativ etc.
Din cele de mai sus, rezultă ideea că pentru exercitarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale (ex. dreptul la libera circulaţie, dreptul de întrunire şi manifestare paşnică, dreptul de a participa în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, etc.) statul român a impus condiţia ca persoanele să fie sănătoase, mai exact condiţia de a nu fi infectate cu virsul SARS COV 2 (permiţându-li-se totuşi să fie purtătoare de ceilalţi viruşi, precum şi de toate celelalte posibile boli, de orice natură).
Totodată, statul român a stabilit şi mijloacele de probă ale acestei condiţii (înscrisuri-certificat de vaccinare, certificat de trecere prin boală, certificat de testare), precum şi modalităţile practice de obţinere a acestor mijloace de probă (faptele materiale ale vaccinarii, îmbolnăvirii sau testării).
De asemenea, statul roman a stabilit că sarcina obţinerii acestor mijloace de probă revine individului, care urmează să suporte din propriul buget cheltuielile aferente, cu excepţia certificatului de vaccinare pentru care, în mod aparent, s-a oferit o gratuitate, în realitate costurile achiziţionării centralizate a vaccinurilor fiind suportate tot de cetăţenii români.
În ceea ce priveşte impunerea condiţiei de a fi sănătos pentru exercitarea unor drepturi/ libertăţi fundamentale, după cum s-a arătat deja, aceasta, singură, constituie o încălcare flagrantă a preambulului şi a art.1 si 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, a art.1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului („Inaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul I al prezentei Convenţii”) si a art.15, alin.1 din Constituţia României („Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”), constituind principalul motiv de nelegalitate de fond a hotărârilor de guvern contestate.
Logica firească a lucrurilor, expusă mai sus, presupunea ca persoana să fie prezumată sănătoasă (nepurtatoare a virusului), urmând ca, în situaţia în care se demonstra ştiinţific faptul că participarea la viaţa publica a unei persoane purtatoare a virusului reprezintă un pericol major pentru sănătatea publică (mai exact pentru sănătatea celorlalte persoane), statului să îi revină sarcina de a răsturna prezumţia de mai sus, respectiv de a demonstra că o persoană respectivă este, de fapt, purtătoare a virusului, spre exemplu prin testare, dar pe cheltuiala statului, urmând ca ulterior să ia măsurile care se impuneau (tot statului revenindu-i sarcina să demonstreze că ele sunt adecvate şi necesare), precum obligarea persoanei de a purta mască, amplasarea ei la o distanţă mai mare faţă de celelalte persoane, îndepărtarea ei etc.
Cum o astfel de logică nu a fost urmată de Guvern, orice analiză efectuata în continuarea acestui raţionament devine absolut inutilă, deoarece ea nu ar putea releva nimic suplimentar despre legalitatea/nelegalitatea hotărârilor contestate.
Revenind la raţionamentul sofistic utilizat de Guvern şi presupunând că acesta ar putea constitui premisa de reglementare, instanţa urmează a verifica în ce măsură au fost respectate condiţiile impuse de art.53 din Constituţia României, precum şi de preambulul şi art.1 din Legea nr.55/2020.
Altfel spus, urmează a se analiza în ce măsură excluderea de la exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale a persoanelor care nu s-au vaccinat/care nu s-au îmbolnăvit în ultimele 90 zile (ulterior 180 de zile), dar nu în interiorul ultimelor 15 zile/care nu s-au testat RT-PCR/test rapid certificat, coroborată cu permiterea accesului persoanelor care au îndeplinit condiţiile de mai sus, este prevazută de lege, urmăreşte un scop legitim şi constituie o măsura proporţionala (dacă s-a asigurat un „just echilibru” între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cerinţele privind protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei, în acest context urmând a se verifica, printre altele, dacă măsura este adecvată – adică aptă să ducă la atingerea scopului legitim urmărit, este necesară – adica fără ea nu se poate realiza obiectivul urmărit şi reprezintă măsura care aduce cea mai mică atingere posibilă dreptului, dacă nu se produce efectul negarii existenţei dreptului, dacă exista compensaţii pentru ingerinţa provocată). De asemenea, se va analiza şi dacă măsurile sunt aplicate nediscriminatoriu.
De asemenea, având în vedere că pentru unele activităţi, a fost permis accesul numai persoanelor vaccinate şi interzis accesul tuturor celorlalte persoane (inclusiv a celor care au trecut prin boală sau a celor care ar fi fost în măsură să prezinte un test negatv RT-PCR /antigen rapid), se impune o analiză separată şi în privinţa acestei situaţii de restrangere.
În ceea ce priveşte prima ipoteză expusă mai sus, în lumina deciziilor CCR nr.381/2021, nr.391/2021, nr.416/2021 (potrivit cărora Legea nr.55/2020 constituie o infrastructură legală corespunzatoare, cu norme suficient de clare şi previzibile, care enumeră categoriile de restricţii ce pot dispuse şi care, astfel, garantează că actele administrative de punere în executare a legii nu se pot abate de la voinţa leguitorului) instanţa este nevoită să reţină că restrangerea este prevazută de lege (deşi art.53 din Constitutie face referire la lege, în sensul de act formal al Parlamentului, iar respectarea acestei cerinţe nu ar trebui să fie condiţionată de complexitatea sau caracterul fluctuant al situaţiei de urgenţă care determină restricţiile).
În ceea ce priveşte scopul legitim urmărit, se poate reţine ca, vizand împiedicarea propăgarii virusului de la persoanele purtătoare la celelalte persoane, s-a urmărit protejarea sănătăţii publice, scop ce se înscrie printre cele enumerate de art.53 din Constituţie.
În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, instanţa reţine că Guvernul nu a făcut dovada caracterului adecvat şi necesar al măsurii interzicerii accesului la anumite activităţi pentru persoanele enumerate mai sus.
Din aceasta perspectivă, se observă ca notele de fundamentare a hotărârilor de guvern nu conţin absolut nicio referire cu privire la necesitatea acestor restricţii, cu excepţia afirmaţiei generale că vaccinurile reprezintă un mijloc important de combatere a pandemiei.
Astfel, nu există niciun studiu, nicio analiză care sa releve impactul pe care îl are interzicerea accesului la diverse activităţi a acestor categorii de persoane, nici din perspectiva rezultatelor în impiedicarea răspândirii virusului, nici din perspectiva consecinţelor asupra persoanelor vizate (din punctul de vedere al drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi din punct de vedere social, economic, medical, etc.).
Se observă, de exemplu, că la rubrica „Impactul social” (Sectiunea 3, pct.3) din Notele de fundamentare se menţionează „Prezentul act normativ nu se refera la acest subiect„.
Justificarea prezentată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne în sensul ca nu se impunea efectuarea unor astfel de studii, dat fiind caracterul lor cronofag, nu poate fi primită, afirmaţia fiind necircumstanţiată, neştiindu-se la ce perioadă de timp se raportează pârâtul, în condiţiile în care orice studiu presupune pentru realizare o anumită perioadă de timp, fiind deci inevitabil cronofag. Această caracteristica nu duce însă logic la concluzia că realizarea lui era imposibilă.
Ca atare, Guvernul nu a demonstrat proportionalitatea ingerinţei în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor menţionate mai sus.
De asemenea, au fost încălcate şi dispozitiile art.7 din Legea nr.24/2000, potrivit cărora:
„(1) Evaluarea preliminară a impactului proiectelor de lege, a propunerilor legislative şi a celorlalte proiecte de acte normative reprezintă un set de activităţi şi proceduri realizate cu scopul de a asigura o fundamentare adecvată a iniţiativelor legislative. Evaluarea preliminară a impactului presupune identificarea şi analizarea efectelor economice, sociale, de mediu, legislative şi bugetare pe care le produc reglementările propuse.
(2) Evaluarea preliminară a impactului proiectelor de acte normative este considerată a fi modalitatea de fundamentare pentru soluţiile legislative propuse şi trebuie realizată înainte de adoptarea actelor normative.
(3) Fundamentarea noii reglementări trebuie să aibă în vedere atât evaluarea impactului legislaţiei specifice în vigoare la momentul elaborării proiectului de act normativ, cât şi evaluarea impactului politicilor publice pe care proiectul de act normativ le implementează.
(3A1) Propunerile legislative, proiectele de legi şi celelalte proiecte de acte normative vor fi însoţite, în mod obligatoriu, de o evaluare preliminară a impactului noilor reglementări asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
(4) Evaluarea preliminară a impactului este realizată de iniţiatorul proiectului de act normativ.„
Trecând peste lipsa argumentaţiei referitoare la proporţionalitatea ingerinţei şi analizând pe fond aceasta cerinţă, instanţa constată ca ea nu este îndeplinită.
Astfel, înlăturarea de la anumite activităţi a persoanelor nevaccinate/netestate negativ nu duce logic la concluzia ca astfel se elimină „sursele” de contaminare, din moment ce este perfect posibil ca persoanele care nu se vaccinează sau nu se testează (indiferent de motive) să fie nepurtatoare de virus şi deci „apte” sa participe firesc la viaţa socială.
Corelativ, permiterea accesului la anumite activităţi pentru persoanele vaccinate nu garantează ca acestea nu sunt purtătoare de virus, în condiţiile în care este de notorietate că şi acestea pot contracta şi transmite virusul, nefiind susţinută şi, cu atât mai puţin dovedită, nici măcar ipoteza că acestea ar contracta şi transmite o cantitate mai mică sau mai puţin agresivă de viruşi.
Similar, şi persoanele testate, pot contracta şi transmite virusul în intervalul dintre momentul testarii şi cel al participarii la o anumită activitate permisă, aşa cum şi persoanele care s-au îmbolnăvit în trecut, pot recontracta şi transmite virusul în perioada următoare (nici în privinţa acestor din urma persoane nefiind susţinută şi, cu atât mai puţin dovedită, nici macăr ipoteza că acestea ar contracta şi transmite o cantitate mai mică sau mai puţin agresivă de viruşi).
Pârâţii nu au justificat de ce utilizarea unor metode mai puţin invazive, cum ar fi purtarea măştii sau păstrarea unei distanţe corespunzătoare de către toate persoanele, nu ar fi suficientă pentru limitarea transmiterii virusului.
De asemenea, pârâţii nu au justificat de ce nu s-a optat pentru o limitare graduală a participării la activităţi pentru toate persoanele, indiferent de statutul vaccinal sau de testare, limitare care ar fi fost justificată de faptul că toate categoriile de persoane sunt susceptibile de a contracta şi transmite virusul practic oricând, iar din perspectiva persoanelor nevaccinate/netestate/neimbolnavite o astfel de măsura ar fi fost mai puţin restrictivă, dat fiind ca, cel mai probabil, participarea ar fi fost totuşi permisa pentru un numar limitat de persoane.
Focalizându-şi analiza exclusiv asupra ultimei capabilităţi posibile de răspuns în faţa îmbolnăvirii, respectiv capacitatea de spitalizare (exprimată în special prin numărul de paturi disponibile în ATI, iar în subsidiar în celelalte secţii), în îndeplinirea aceleaşi obligaţii constituţionale de asigurare a sănătăţii publice (invocate în sprijinul aplicării restricţiilor) statul nu a ţinut seama (sau, cel puţin, nu a lăsat să se vadă acest lucru) şi de mijloacele preliminare de apărare, respectiv de posibilitatea administrării unor medicamente/combinaţii de medicamente care, ţinând seama şi de experienţa altor ţări, ar putea prezenta un grad suficient de eficacitate încât să prevină sau să întârzie îmbolnăvirile grave. În această privinţă, Notele de fundamentare prezentate de pârâţi se rezumă la a menţiona că „nu a fost dezvoltat un antiviral eficient pentru infecţie„, excluzând posibilitatea ca, fără a îndepărta definitiv infecţia, totuşi anumite combinaţii de medicamente să întârzie sau chiar să prevină dezvoltarea formelor grave ale bolii şi astfel, să depresurizeze ultima linie de răspuns împotriva acesteia.
Pârâţii nu au ţinut seama de implicaţiile financiare pe care le presupune testarea cu o frecvenţă ridicată, dat fiind ca pentru a-şi menţine ritmul obişnuit de participare la viaţa socială, persoanele în cauza ar trebui să suporte costuri extrem de ridicate, uneori chiar peste nivelul salarial.
De asemenea, în privinţa alternativei asa-zis gratuite a vaccinării, pârâţii nu au ţinut seama de gradul de viabilitate a acesteia, mai precis de caracterul de noutate absolută a vaccinurilor şi a tehnicii folosite pentru producerea lor, de necunoaşterea efectelor pe termen scurt, mediu şi lung a acestora, de admiterea de către producător a posibilităţii existenţei unor efecte adverse, confirmată de realitate, coroborată cu lipsa asumării oricărei responsabilităţi a producătorului şi a statului în privinţa acestora, de dificultăţile de înţelegere de către populaţie a modului de acţiune a acestor vaccinuri, de reţinerile/ezitările inerente determinate de o multitudine de motive (de ordin medical-cum ar fi diferite contraindicaţii, etic, religios etc.), de faptul că acestea nu exclud, recontractarea, reîmbolnăvirea şi transmiterea virusului, etc.
Se reţine şi faptul că statul nu a avansat nicio măsură de contrabalansare a efectelor negative generate de restricţiile aplicate persoanelor nevaccinate/netestate/neîmbolnăvite, considerându-se că privaţiunile sunt, în esenţă, consecinţa propriilor lor fapte, blamabile din punct de vedere social şi ca, pe cale de consecinţă, acestea trebuie acceptate ca atare, fără niciun fel de pretenţii de compensare.
Conchizand, ingerinţa în drepturile şi libertatile fundamentale ale categoriilor de persoane enumerate mai sus, nu respectă cerinţa proportionalităţii.
Cu atât mai mult, nu este respectată această cerinţă în cazul celei de-a doua ipoteze, respectiv cea în care participarea la anumite activităţi este permisă exclusiv persoanelor vaccinate, fiind excluse inclusiv persoanele îmbolnavite/testate.
În mod evident, consecutiv celor de mai sus, se reţine ca excluderea de la anumite activităţi doar a persoanelor nevaccinate/netestate/neîmbolnăvite creeaza o discriminare în raport cu restul persoanelor, tratamentul juridic diferit aplicat acestora nefiind justificat, din moment ce plasarea lor în două categorii diferite nu s-a făcut în baza unui criteriu obiectiv, adică a unui criteriu care să fie relevant pentru scopul aparent legitim, al înlăturării de la anumite activităţi publice a „purtătorilor de virus” (dat fiind că statutul de persoană testată/vaccinată/îmbolnăvită nu spune nimic despre statutul de persoană purtatoare şi deci transmiţătoare de virus).
Ca atare, atât art.53 din Constitutie, cât şi preambulul şi art.1 din Legea nr.55/2020 (care nu face altceva decât să reenunţe dispozitiile constituţionale) au fost încălcate.
Faţă de cele expuse mai sus, în baza art.18 din Legea nr.554/2004, instanţa va dispune anularea celor trei hotărâri de guvern.
