Referat prezentat la Conferința online: «Provocarea Ecumenismului astăzi», consacrată pomenirii fericitului pr. Gheorghe Metallinos (au fost adăugate și răspunsurile la două întrebări)
Cinstiți Părinți și iubiți frați în Hristos,
Înainte de a trece la subiectul referatului meu, aș vrea să mă refer epigramatic la persoana prețuită a fericitului pr. Gheorghe Metallinos. Pr. Gheorghios a fost în frunte – în ultimii ani în principal – în luptele duhovnicești care au fost dedicate neprihănirii credinței și autenticității vieții Bisericii. Atât cuvântul său particular, cât și cel public s-au concentrat pe Hristos și pe Biserica Lui. De aceea și ecleziologia a fost punctul central al intereselor sale, care a dominat ca o axă toate intervențiile sale științifice, bisericești și sociale, fiind indiferent la prețuirea personală și nefăcând rabat în dogme și în cugetul mărturisitor. Veșnica lui pomenire!
Regimul sinodal al Bisericii este acel organ instituțional care ia decizii care se referă la administrarea Bisericii și la exprimarea precisă a dogmelor ei. Cu alte cuvinte, sinodalitatea constituie acel mod sfânt-duhovnicesc prin care sunt delimitate fără dubiu credința și viața Bisericii. Prin acest mod este asigurată unitatea instituțională a Bisericii, dar și ecumenicitatea ei. Adică regimul sinodal constituie expresia unității Bisericilor Locale între ele, dar și expresia Bisericii una din lume.
Sinodalitatea, ca mod instituțional de exprimare a Bisericii, are condiții dogmatice. Aceste condiții sunt asociate vieții sfinte trinitare, totuși la nivelul dumnezeieștii iconomii și se întemeiază îndeosebi pe dogma hristologică, dar, prin extensie, și pe identitatea Bisericii înțeleasă ca trup tainic al Dumnezeu-Omului Hristos. Fără aceste condiții, care au caracter vital și, de aceea, determinant, sinodalitatea Bisericii se golește de conținutul ei esențial și ajunge un regim omenesc, atunci când decade din caracterul ei bisericesc.
Condițiile sfinte treimice ale sinodalității Bisericii sunt recunoscute cu claritate la nivelul dumnezeieștii iconomii. Astfel, Dumnezeul treimic, la arătarea Sa lumii și în istorie, Se arată că lucrează «sinodal». Toate în creație și în crearea din nou în Hristos se fac «sinodal», se fac mereu «de la Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh». În Dumnezeul treimic nu este numai ființa una, este una și lucrarea din ființa dumnezeiască, voirea și voința Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh.
Totuși, mai clar, este accentuată această creație a omului, care se face prin voința comună a Dumnezeului treimic, așa cum este descrisă în Sfânta Scriptură: «Să facem om după chipul și asemănarea Noastră». Dar și crearea din nou a omului prin lucrarea lui Hristos, prin Biserică, este bună-voința Tatălui prin conlucrarea Sfântului Duh. În continuare, există o identitate absolută de voință, lucrare și făptuire a celor Trei Persoane dumnezeiești, Care acționează sinodal. Și, deoarece oamenii au fost creați după chipul și asemănarea Dumnezeului treimic, sunt datori și pot – de vreme ce au, desigur la nivel creat, prescripțiile ontologice ca niște condiții reale și harismatice – să acționeze sinodal, după prototipul lor.
Totuși posibilitatea practică pentru acțiunea sinodală a oamenilor se întemeiază pe dogma hristologică. Dintru început, în Persoana lui Dumnezeu-Cuvântul – Unul din Sfânta Treime – la întruparea Lui S-au reunit și au acționat sinodal și integral cele două firi ale lui Hristos, cea dumnezeiască și cea omenească.
Adevărul dogmatic de mai sus al Bisericii a fost formulat cu toată rigoarea în definițiile (orosurile)-deciziile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice IV și VI. Definiția Sinodului IV Ecumenic se referă la «Sinodul» celor două firi ale lui Hristos, în timp ce definiția Sinodului VI Ecumenic se referă la «Sinodul» celor două voințe firești ale Lui, care depind prin fire de cele două firi integre ale Lui.
În special pentru cele două voințe ale lui Hristos – care privesc direct și liturgic sinodalitatea Bisericii – în definiția Sinodului VI Ecumenic sunt semnalate următoarele în acest sens: «Și propovăduim de asemenea două voiri firești, adică voințe, în El, și două lucrări firești „în mod neîmpărțit, neschimbat, nedespărțit și neamestecat” (este vorba despre definiția Sinodului IV Ecumenic), după învățătura Sfinților Părinți; și două voințe firești nu opuse, să nu fie…, ci voința omenească urmând voinței Lui dumnezeiești și atotputernice fără să ciocnească și fără să se lupte cu ea, deci mai degrabă supunându-se ei» (Vezi I. Karmiris, Τά δογματικά καί συμβολικά μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, Τόμ. Α΄, 222-223).
Deci cele două voiri ale lui Hristos s-au unit – ca și firile Lui – „în mod neîmpărțit, neschimbat, nedespărțit și neamestecat”, lucru ce asigură unitatea, dar și particularitatea celor două voințe. Voințele lui Hristos – deși rămân unite nedespărțit și deși păstrează „în mod neschimbat și neamestecat» caracteristicile firești și particularitățile lor – nu se opun una alteia, ci voința omenească urmează și se supune voinței dumnezeiești. Tocmai această supunere a voinței omenești față de voința dumnezeiască constituie «cheia» explicativă pentru înțelegerea lipsei de păcat și de greșeală a lui Hristos potrivit firii Lui omenești. Totuși constituie și «cheia» pentru înțelegerea sinodalității Bisericii și pentru explicarea lipsei de greșeală a deciziilor Sinoadelor Ecumenice. Acest lucru va deveni mai clar din cele ce le vom spune mai jos.
Existența celor două firi autonome în Hristos – din pricina unirii ipostatice a celor două firi ale Lui – fundamentează și existența celor două libertăți și a celor două voințe în credincioși – din pricina înrolării lor reale și harismatice în trupul Lui tainic și îndumnezeit. Totuși aici trebuie să clarificăm și diferența fundamentală dintre noi și Hristos. Credinciosul are, ca propriu firii lui, numai voința și libertatea omenească. Cealaltă – a doua – voință și libertate a lui este lucrarea firească a Sfântului Duh, cu care se familiarizează și o păzește activ, harismatic numai în anumite condiții clare.
Mai ales relația celor două firi autonome și a voințelor lui Hristos oferă măsura și gradul la care trebuie să privească legătura voinței și libertății omenești cu voința și libertatea necreate firești. Această relație trebuie să fie o relație de supunere a libertății omenești față de libertatea harică, ce este furnizată în credincios ca membru viu al trupului lui Hristos.
Astfel, voința și libertatea în Hristos a credinciosului sunt voință și libertate harice și mai ales în măsura supunerii voinței și libertății omenești față de voința și libertatea necreate ale lui Dumnezeu. Deci relația dintre cele două libertăți firești în credincios are fundament hristologic. Altfel, potrivit Sf. Grigorie Palama, «ceea S-a făcut, pentru noi S-a făcut Domnul». Cu alte cuvinte, ceea ce s-a făcut în Persoana lui Hristos firește și «după Ipostas» poate să se facă și în persoana fiecărui credincios în mod haric, numai în cadrul Bisericii. Tocmai acesta este și înțelesul și scopul deosebit al întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul. Și numai când dogma hristologică «este tradusă» cu trăire în viața credincioșilor, în Biserică, este posibilă funcționarea autentică a sinodalității episcopilor – la toate nivelurile Sinoadelor (Locale și Ecumenice) – dar și exprimarea conștiinței dogmatice autentice a pliromei Bisericii.
Dacă sinodalitatea are ca punct de plecare teologic al ei în Dumnezeul treimic și dacă se întemeiază pe dogma hristologică – după cum am susținut documentat – totuși se arată istoric, empiric și instituțional în modul funcționării Bisericii, când ea se adună să ia decizii care privesc prielnic definirea credinței și a vieții ei duhovnicești.
Însuși Capul dumnezeiesc-omenesc al ei garantează sinodalitatea Bisericii – ca mod duhovnicesc sfânt de funcționare al ei – atât prin prezența Duhului Adevărului în ea, cât și prin lucrarea harică a Duhului Lui Mângâietor în membrii trupului Lui tainic și în special în membrii lui instituționali, episcopii, când se adună ei în Sinoade bisericești, în condițiile duhovnicești sfinte ale Bisericii. Cele pe care le-am spus până acum constituie condițiile fundamentale – adică cele total necesare impuse duhovnicește dinainte – pentru funcționarea ortodoxă a Sinoadelor bisericești.
În Sinoadele bisericești – Locale sau Panortodoxe – episcopii reprezintă pliroma bisericească a eparhiei lor în mod egal cu toți ceilalți episcopi sinodali și cu Întâistătătorii, fără să se delimiteze vreun «primat». În aceste Sinoade, episcopii – «după ce au primit toată strălucirea Sfântului Duh» – exercită slujirea lor apostolică potrivit căreia, chibzuind între ei și cu Duhul Sfânt, decid toți împreună cu vot egal pe subiecte dogmatice și pastorale, care privesc prielnic și determinant «taina teologiei» și viața Bisericii.
Deciziile tuturor Sinoadelor fără deosebire sunt supuse judecății duhovnicești sfinte a conștiinței dogmatice a pliromei Bisericii din lume. Ca pliromă a Bisericii sunt înțeleși toți credincioșii – clerici, monahi și mireni – care, prin puterea Mirungerii lor, validează sau resping deciziile dogmatice ale Sinoadelor Episcopilor, care i-au reprezentat, în cazul că ei nu au fost «următori Sfinților Părinți» peste timp. Astfel, conștiința dogmatică a pliromei bisericești constituie autoritatea supremă în Biserică, pe care o exprimă instituțional și fără greșeală Sinodul cu adevărat Ecumenic și atunci are în mod binecuvântat decizii obligatorii pentru toți credincioșii tuturor Bisericilor Autocefale din toate timpurile.
Totuși aici ar trebui să deosebim faptul că și credinciosul ortodox – cleric, monah sau mirean – nu este asigurat de eventuala rătăcire mecanic, deoarece a primit pur și simplu Mirungerea și deoarece se găsește în comuniune tainică cu păstorii săi. Credinciosul este asigurat dinspre rătăcire numai când are și lucrător în sine harul Sfântului Duh, pe care l-a luat prin Mirungere. Totuși aceasta presupune o trezvie nevoitoare intensă, păzirea cu dragoste a dumnezeieștilor porunci și participarea fără de osândă la Tainele Bisericii. Numai cu aceste condiții vitale poporul lui Dumnezeu are în mod lucrător conștiința dogmatică a Bisericii. De aceea numai atunci este în poziție să judece credința păstorilor săi și numai atunci este dator să-i urmeze, conform cu cele spuse explicativ de Sf. Ioan Gură de Aur, care comentează locul din Epistola către Evrei a Sf. Ap. Pavel: «aduceți-vă aminte de conducătorii voștri… a căror ieșire din viață privind, urmați-le credința» (Evr. 13,7. Βλ. Ὑπόμνημα εἰς τήν πρός Ἑβραίους Ἐπιστολήν, Ὁμιλία ΙΔ΄, 1, ΕΠΕ 25, σ. 372).
«Biserica Ortodoxă», spune, «a funcţionat întotdeauna prin sinoade. Duhul ortodox cere ca în Biserică să funcţioneze Sinodul, iar în mănăstiri Sinaxa Bătrânilor. Arhiepiscopul şi Sinodul să hotărască împreună. Stareţul sau stareţa şi Consiliul mănăstiresc să hotărască împreună. Arhiepiscopul este primul dintre egali. Şi Patriarhul nu este Papă, ci are acelaşi grad cu ceilalţi ierarhi, stă împreună cu ceilalţi ierarhi şi aprobă. Şi un stareţ sau o stareţa în raport cu proiestamenii sunt tot primii între egali.
Arhiepiscopul sau un stareţ nu poate face ce vrea. Dumnezeu luminează pe un ierarh sau proiestamen într-o problemă, pe altul în alta. Vezi că şi cei patru evanghelişti se completează unul pe celălalt. Tot astfel şi aici, fiecare îşi spune părerea sa, iar atunci când există părere contrară, se scriu procese verbale. Pentru că, atunci când este vorba să se ia o hotărâre contrară poruncilor Evangheliei şi unul nu este de acord cu aceasta, dacă nu va cere să se scrie părerea lui, înseamnă că este de acord cu acea hotărâre. Dacă nu este de acord, dar semnează fără să se consemneze părerea lui, face rău şi este răspunzător pentru aceasta; este vinovat, în timp ce, dacă îşi spune părerea sa şi majoritatea este împotrivă, el este în regulă înaintea lui Dumnezeu. Dacă în Biserică Sinodul sau în Mănăstiri Sinaxa nu funcţionează corect, atunci, deşi vorbim de duh ortodox, îl avem totuşi pe cel papal. Duhul ortodox este ca fiecare să-şi spună şi să-şi scrie părerea sa, iar nu să tacă pentru că se teme sau să linguşească pentru a se pune bine cu arhiepiscopul sau cu stareţul.» (Părintele Paisie Aghioritul, Cuvinte I, Ed. Evanghelismos, 2003, p. 343-344).
Într-un alt context, a spus: «Biserica nu este corabia cutărui Episcop ca să facă ce vrea» (Ierom. Isaac, Viața Bătrânului Paisie Aghioritul).
După confruntarea cuvintelor Sf. Paisie, să ne întoarcem la actualitatea bisericească!
Devierea recentă ecleziologică a așa-zisului «Sinod» din Creta a demonstrat, încă o dată, ceea ce este deja scris în istoria noastră bisericească. Adică a demonstrat că sistemul sinodal nu asigură mecanic de la sine corectitudinea credinței ortodoxe. Acest lucru se face numai când episcopii sinodali au în ei lucrător pe Duhul Sfânt și Calea ipostatică, pe Hristos, când ca sin-odali (împreună pe cale, ca cei care merc pe Calea care este Hristos, împreună cu Hristos) sunt în faptă «următori Sfinților Părinți».
După cum s-a dovedit, din păcate, acest lucru nu este deloc de la sine înțeles în zilele noastre. De aceea și este eronat argumentul care este pus în față, necondiționat și până la saturație, atât de către credincioși, cât și de către episcopi, că vom face «ceea ce spune Biserica» sau «așteptăm decizia Bisericii», pentru că există un discernământ clar în Biserică în sine – ca trup tainic dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos – și în administrația Bisericii, care exprimă în faptă Biserica, totuși numai în anumite condiții clare.
Episcopii constituie administrația Bisericii în Episcopia lor și Sinoadele Episcopilor la nivel Local sau Panortodox. Ei, împreună cu preoții Bisericilor Locale și cu poporul credincios, formează Biserica lui Hristos. Prin urmare, nu poate Episcopul să ignore pe preoți și pliroma Bisericii. Cele de mai sus sunt demonstrate și istoric. La primul Sinod Apostolic (49 d.H.) – unde primat și președinte nu a fost Apostolul Petru, ci fratele Domnului Iacov – a fost exprimat adevărul sinodal «împreună cu toată Biserica»: «Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă», este semnalat în Sfânta Scriptură. «Nouă» nu erau pur și simplu numai apostolii, ci și «cei împreună cu ei», adică preoții, «împreună cu toată Biserica». Și toată Biserica este și poporul simplu. Dar și în cazul Sinodului I Ecumenic, poziția teologică a unui tânăr diacon, Marele Atanasie, a exprimat toată Biserica.
Prin urmare și această corectitudine și ecumenicitate a unui Sinod Panortodox se judecă fără greșeală de către pliroma membrilor Bisericii și îndeosebi de către conștiința dogmatică veghetoare a pliromei evlavioase a Bisericii, care constituie în Biserica Ortodoxă singura «cheie» explicativă pentru încredințarea autenticității cugetului ei.
Și, când spunem conștiință dogmatică, înțelegem cunoașterea duhovnicească ce se naște – haric – în inima credincioșilor din harul trăit al Mirungerii lor activate. Este experiența condensată duhovnicească în Biserică, adică ceea ce acționează în noi Duhul Sfânt, pe care l-am primit. Și aceasta este unica egalitate între oameni în trupul lui Hristos, unde toate celelalte diferențe – instituționale sau personale – sunt în planul secund. De aceea și conștiința dogmatică a credincioșilor este cu totul independentă de formarea lor lumească și de eventuala lor ocupație intelectuală sau nu. Deci, când această conștiință dogmatică a membrilor întregii Biserici este activată, se manifestă în criteriul ultim al adevărului.
Un fapt care reiese chiar din firea Bisericii și este mărturisit nedezmințit de istoria noastră bisericească este că au existat nu numai Patriarhi, Mitropoliți și Episcopi eretici, ci și Sinoade Panortodoxe care – deși constituie organul administrativ suprem al Bisericii și au toate condițiile exterioare tipiconale ale Sinoadelor Ecumenice – au fost respinse de conștiința pliromei ei și au fost caracterizate drept Pseudo-Sinoade sau Sinoade tâlhărești. Și aceasta pentru că pe teme dogmatice adevărul nu se găsește în majoritatea arhiereilor sinodali. Adevărul în sine este majoritar. Adică și unul singur, când îl exprimă, aceasta este majoritatea față de milioane și miliarde de alte voturi, care sunt contrare. Pentru că Adevărul în Biserică nu este o idee, nu este opinie. Este ipostatic. Este Însuși Hristos. De aceea și cei care sunt în dezacord cu el se taie din Biserică după ce sunt caterisiți și afurisiți, după caz.
Adevărul este Însuși duhul Adevărului, Care acționează și Se exprimă și prin persoane izolate sfinte. De exemplu, Sf. Grigorie Teologul, prin sfințenia sa și prin Cuvântările sale în Constantinopolul dominat de arianism, el singur a răsturnat la propriu climatul eretic al capitalei împărătești și a pregătit duhovnicește triumful Bisericii prin Sinodul II Ecumenic. Dar acest fapt l-a arătat distinctiv istoria și în persoana Sf. Maxim Mărturistiorul, care – trebuie semnalat – avea împreună cu el și toată Biserica Apuseană Ortodoxă pe atunci cu Papa ortodox. Totuși l-a arătat și în al doilea mileniu în persoana Sf. Marcu Evghenicul, la Pseudo-Sinodul din Florența. Sfinții au fost singuri împotriva dominației majorității.
Se dovedește aici că un om sfânt a dat răspunsul Bisericii și istoria bisericească i-a dat dreptate în raport cu toți ceilalți, împărat, Patriarh și toți care au participat și care nu au expus adevărul. Așadar nu este despre număr, ci despre Adevăr sau ne-Adevăr. Acest lucru nu trebuie să-l uităm pentru că este diferența de calitate dintre Ortodoxie și eterodoxie în faptă. În Biserica Ortodoxă lucrurile nu funcționează papal. Nu este «primatul» mai presus de Sinoadele Ecumenice, ca în papism, nici nu există firește vreun Întâi-stătător distinct ca Papa, care să se pună peste Ierarhia Bisericii noastre.
Așadar criteriul în Biserică nu este faptul că s-a adunat toată Biserica Ortodoxă și a decis ceva în majoritate. Ar fi posibil să fie teoretic și toți episcopii, și unul, doi, trei sau puțini dintre ei să spună ceva opus. Nu înseamnă că acela, care va să zică majoritatea zdrobitoare a Episcopilor, constituie garanția Adevărului și că va trebui oricând acesta să fie admis de pliromă. Nu, nu stau așa lucrurile în Biserică. Criteriul Adevărului este dacă cele spuse în Sinoadele bisericești sunt «următoare Sfinților Părinți».
Ține de întreaga Biserică să aprecieze în viitor, în Sinod, teologic și definitiv, și deciziile acestui «Sinedriu» arhieresc din Creta. Totuși, până atunci, fiecare credincios poate și trebuie, rămânând în Biserică, să se poziționeze față de deciziile discutabile și contradictorii ale acestui «Sinedriu» pe criteriile conștiinței dogmatice ale Bisericii de-a lungul timpului. Criteriile sigure ale acestei conștiințe dogmatice sunt rezumate în conținutul cuvântului patristic: «următori Sfinților Părinți». Și acest cuvânt se referă oportun atât la forma Sinoadelor, cât și la învățătura lor dogmatică.
Cu alte cuvinte, dacă pliroma evlavioasă a Bisericii – ca purtătoare a conștiinței ei dogmatice – confirmă corectitudinea deciziilor Sinoadelor Bisericii sau anulează deciziile Sinoadelor Panortodoxe, considerându-le drept Pseudo-Sinoade, atunci este evident că are dreptul și obligația să se exprime cu frică și râvnă insuflate de Dumnezeu și îndeosebi în cazul de față despre deciziile «Sinodului» din Creta (Vezi și π. Γεώργιο Φλωρόφσκυ, Τό σῶμα τοῦ ζῶντος Θεοῦ, Μιά Ὀρθόδοξη ἑρμηνεία τῆς Ἐκκλησίας, ed. Ἁρμός, Ἀθήνα 1999, p. 80-83).
În final, concluzionând, am spune că validarea regimului sinodal depinde – în ultimă analiză – de acceptarea deciziilor oricărui Sinod de conștiința pliromei Bisericii.
Întrebarea 1: Îngrădirea când trebuie să se facă și de cine? Și mai concret, la Sinodul din Creta au fost exprimate și au fost pecetluite dogme mincinoase, unii ierarhi au semnat. Prin semnătura lor sunt de acord cu dogmele mincinoase sau semnează pur și simplu prezența lor la Sinod? Cei care au semnat în acord cu aceste dogme mincinoase, ar trebui preoții din Mitropoliile lor să se îngrădească de ei?
Răspunsul dlui. Tselenghidis: Ceea ce aș vrea să spun la prima întrebare este că se îngrădește la început acela care sesizează erezia declarată.
Îngrădirea este o chestiune foarte serioasă și este legată de acrivia pe care o stabilesc sfintele canoane ale Bisericii. Totuși sfintele canoane dau și posibilitatea credinciosului să facă iconomie; adică cel care se îngrădește nu pomenește pe episcopul său, iar cel care ține principiul iconomiei rămâne în pomenirea episcopului, dar blamează într-un mod riguros și clar această deviere dogmatică.
Cât privește așa-zisul «Sinod» din Creta, pentru faptul iarăși că a fost dată bisericitate, adică au fost făcute Biserici într-un anumit fel ereziile, pentru că au fost numite «Biserici» și unii au semnat textele, cei care le-au semnat au creat firește, după exprimarea mea foarte îngăduitoare, o situație problematică și pentru ei înșiși, și pentru pliroma Bisericii în clipa în care unele comunități bisericești, după cum sunt numite mai larg, au evident devieri dogmatice și sunt condamnare în conștiința Bisericii de-a lungul timpului. Adică acolo s-a făcut ceva ce Biserica Ortodoxă nu a acceptat niciodată până acum. Desigur, am spus în referatul meu că așa-zisul «Sinod» nu exprimă Biserica Ortodoxă, adică nu are garanția ecumenicității lui ca Sinod.
Întrebarea 2: Cum judecați în ce privește sinodalitatea deciziile Sfântului Sinod Permanent cu privire la măsurile sanitare și vaccin?
Răspunsul dlui. Tselenghidis: Uitați, dacă cercetează cineva condițiile duhovnicești și condițiile teologice care stau la bază, mereu trebuie să existe adică în convocarea și decizia unui trup sinodal, va vedea aici următorul paradox, care aș spune, din câte cunosc, că este și fără precedent în Biserica Ortodoxă. Această circumstanță trimite la tactica romano-catolicismului, care a fost dovedită și istoric drept o faptă greșită.
Cu alte cuvinte, ce vreau să spun simplu. SSP s-a adunat și a decis, după cum ne-a zis, dacă am înțeles bine din citirea textului Enciclicii, că după un Referat științific (al specialiștilor) se aliniază cu ceea ce vrea statul. Totuși aceasta nu are precedent în baza ortodoxă a deciziilor unui Sinod. Știința este un domeniu separat, care este respectat, desigur, dar niciodată nu poate să fie conceput drept condiție a unei decizii sinodale a Bisericii. Biserica se pronunță pe baza tradiției ei textuale și trăite. Adică ce se găsește în Sfânta Scriptură, la Părinții și în canoanele Bisericii și mereu pe baza experienței duhovnicești sfinte. Prin urmare, poporul simplu aștepta să fie spus ceva cu mărturie în baza teologică și duhovnicească sfântă. Nu s-a întâmplat asta. Cel mai rău, după cum am semnalat, este că s-a făcut ceva fără precedent. Și de ce îl caracterizez drept fără precedent? Deoarece este cumplit. Dacă mâine, de exemplu, Știința în dezvoltarea ei ajunge și pune la îndoială, adică pe moment, această apreciere științifică a epocii noastre, lucru care evident s-a întâmplat în trecut și până la refuz, atunci ce va avea de spus Ierarhia Bisericii, Sfântul Sinod Permanent în acest caz, ca să vorbim precis? Că noi am primit și am fost amăgiți de Știință, care mai târziu ne-a spus cele opuse sau diferite? Acest lucru, ca metodologie, este un eșec. Nu că s-a produs pur și simplu o greșeală. Am susținut public că Ierarhia, un Sinod Local, fie în întregul ei, fie la o înfățișare a ei constantă, ca Sinod Permanent adică, poate să decidă lucruri greșite. Și asta este înscris istoric în tetele ei. Adică despre aceeași temă, cândva și cu aceeași compoziție, avem decizie contrară. Și recent, cele pe care le-a decis Ierarhia noastră înainte și după așa-zisul Sinod din Creta sunt cunoscute și confirmă adevărul spuselor noastre.
De la același organism (al Ierarhiei) – întreb așa frățește, dacă-mi permiteți – care a fost decizia corectă a Bisericii Greciei? Cea care a fost luată la început (înainte de «Sinodul» din Creta) sau după el? Și cu ce criterii poate cineva să evalueze ce este corect și ce este greșit? Prin urmare, se fac greșeli, după cum am spus. Dar să nu susținem aceste greșeli pe temelii străine de conștiința Bisericii. Niciodată Biserica, după cum ne informează istoria Sinoadelor, nu a fost susținută de date științifice antice. Datele Bisericii, ca trup dumnezeiesc-omenesc, sunt duhovnicești sfinte și descoperite, adică de la Duhul Sfânt. Așadar această poziție (a Enciclicii), după socotința mea smerită, dacă vreți, constituie un derapaj, un punct de pornire inacceptabil, care nu are precedent istoric. Și, prin urmare, va trebuie să luăm aminte și noi, ca credincioși, când ascultăm deciziile sinodale. Când ne înrolăm sau nu cu ele, cu ce criterii facem asta. Pentru că este tragic să nu accepte nimeni decizia sinodală a Bisericii ca fiind de încredere. Totuși întrebarea este: Este o decizie a Bisericii pe baza ecleziologiei ei? Adică pe această bază despre care am vorbit mai devreme (în referatul nostru) despre ce este Biserica? Una este administrația Bisericii, care poate să exprime Biserica, și alta este Biserica în sine. Și criteriile adevărului trebuie să fie, de la început, cunoscute și clare.
Oricine rămâne blocat în logica juridică şi în substanţa principiilor generale ale dreptului nu are nicio şansă să priceapă ce tocmai s-a întâmplat în România. Acest şoc s-a petrecut pentru unii dintre cei mai cunoscuţi jurişti din România, care sunt pur şi simplu stupefiaţi de efectul Legii nr.278/2021 ce a fost adoptată astăzi de Senatul României, prin care sunt subordonate dispoziţiilor C.N.S.U. nici mai mult, nici mai puţin decât toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, astfel cum sunt prevăzute în Constituţie. Toate!
La prima vedere ar părea că este ceva greşit sau că e pur şi simplu vorba despre o neînţelegere, cu atât mai mult cu cât legea votată astăzi a trecut în linişte pe sub atenţia opiniei publice şi a întrunit consensul grupurilor PNL, USRPLUS şi UDMR, precum şi oportuna abţinere a grupului PSD.
Lovitura este atât de năprasnică şi de cuprinzătoare încât nu poate fi discutată în termenii uzuali ai conversaţiei publice cu care suntem obişnuiţi.
Lovitura face evidentă o conjuraţie a senatorilor români din toate partidele, mai puţin AUR, care au votat fără să clipească articolul de lege de mai sus în baza căruia toate drepturile şi libertăţile ..cică.. „fundamentale„, sunt condiţionate de obligaţia prezentării certificatului digital.
…pentru asigurarea exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale se poate institui obligaţia prezentării certificatului digital…
Pentru noi, cei care nu vom avea un certificat digital, acest articol anulează întregul sistem constituţional şi nu există niciun fel de exagerare în această susţinere. Modalitatea în care acest amendament a fost adoptat (în aceeaşi zi, în decurs de câteva ore, a fost emis raportul comisiilor de fond dar şi pus pe ordinea de zi şi supus votului), tăcerea/discreţia cu care s-au desfăşurat procedurile din comisiile parlamentare, neindicarea nominală a senatorilor care au produs acest amendament, toate vorbesc despre caracterul coordonat al loviturii fatale pe care ordinea de drept a societăţii a primit-o astăzi.
Trebuie spus că ordinea de drept s-a aflat într-un proces de coroziune precipitată de îndată ce a fost instituită „starea de urgenţă” prin decretul prezidenţial de anul trecut, declarat tardiv(!) a fi neconstituţional, pentru motive marginale. S-a continuat prin negarea efectivă a principiilor generale ale dreptului, nerespectarea standardelor de legiferare, nerespectarea obligaţiilor ce derivă din legislaţia dialogului social, nerespectarea procedurilor parlamentare, negarea efectivă a dispoziţiilor constituţionale, culminând astăzi cu anularea de facto a regimului constituţional şi substituirea sa cu un regim legalist dar arbitrar din punct de vedere juridic.
Ne aflăm în plin arbitrariu, susţinut de inerţia/blazarea socială şi de o putere amorală, dispusă la orice. Pătimim din pricina păcatelor noastre şi pentru că nu am ştiut ori dorit să priveghem la păstrarea dreptăţii în viaţa cetăţii. Suntem martorii unui colaps stupefiant al ierarhiei societăţii, elitele româneşti trădând şi abandonând cu totul misiunea lor socială.
Cel mai probabil, cadrajul mediatic şi inerţia socială vor camufla/oculta semnificaţia acestei violente deposedări de drepturi pe care a suferit-o neamul nostru în această zi, neintrată încă în vigoare, dar asta nu stinge cu nimic din gravitatea nemaipomenită a acestei înfrângeri.
Camera decizională este Camera Deputaţilor, după care legea se trimite Preşedintelui la promulgare. Există posibilitatea sesizării Curţii Constituţionale a României pentru un control de constituţionalitate anterior intrării în vigoare, prin intervenţia Avocatului Poporului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau a unui număr de 50 de deputaţi. În principiu, anterior intrării în vigoare pot sesiza Curtea Constituţională şi Preşedintele, Guvernul sau preşedintele Camerei Deputaţilor, dar faţă de conduita lor de până acum nu putem lua în considerare această opţiune.
Această înfrângere zdrobitoare dovedeşte o prăbuşire fundamentală a societăţii, a cărui organ legislativ a fost pur şi simplu capturat şi deturnat de la scopul său legitim.
Parcursul articolului de lege de mai sus poate suferi felurite evoluţii, însă faptul că Titlul II din Constituţia României a fost subordonat de Senatul României emiterii unei hotărâri de Guvern, la propunerea C.N.S.U., reprezintă un funest moment istoric, intrarea triumfală în vremurile de pe urmă. Este efectiv de neînţeles, în alţi termeni decât duhovniceşti, o aşa prăbuşire a lumii noastre.
*în varianta publicată iniţial a acestui articol s-au strecurat câteva greşeli gramaticale şi de culegere a textului, pentru care îmi cer iertare.
După ce într-o primă instanță Mitropolitul Ierotheos și-a manifestat deschis adeziunea la discursul vaccinist oficial printr-o circulară trimisă în propria Mitropolie, a urmat apoi o revenire pe acest subiect datorată criticilor care i-au fost adresate. De data aceasta, textul semnat este unul teologic și mai bine închegat. Din păcate, el atrage atenția în mod negativ, ca și Starețul Efrem de la Vatopedi, din cauza faptului că poziționarea lor produce sminteală, venind din partea unor figuri bisericești reprezentative (pentru Biserica Greacă și Sfântul Munte).
Acest nou text, intitulat Pandemii de felurite forme, aduce lămuriri suplimentare, deși afirmă că „unii întreabă despre subiecte la care deja s-a răspuns în textul pe care se presupune că l-au citit și-l judecă”. Cele șase subteme din cuprinsul răspunsului Mitr. Ierotheos sunt: 1. Ascultarea de Sinodul grec, 2. conducerea Bisericii prin Sinoade, chiar dacă acestea pot fi tâlhărești, 3. carantina din Vechiul Testament pentru lepră este un model pentru abordarea virusului de astăzi, 4. invocarea cuvintelor unor părinți sfinți este nepotrivită și sunt scoase din context, 5. măsurile restrictive sunt științifice și Biserica nu e normal să le conteste și 6. scopul pe care îl au în vedere clerul și credincioșii trebuie să fie dobândirea harului dumnezeiesc.
Scopul viețuirii creștine
Chiar dacă este cea din urmă temă abordată, scopul pe care trebuie să-l aibă în vedere orice credincios și păstorii Bisericii este cel mai important aspect al vieții creștine. În textul IPS Ierotheos se face vorbire despre păstorire în contrapondere, dar și în legătură cu teologia. Astfel, „teologia fără pastorație este gândire (simplă) și pastorația fără teologie este slujire lumească”. „Mulți clerici se ocupă (adesea) cu lucruri străine de misiunea lor. Scopul de bază al slujirii pastorale este să-i conducă pe oameni la Hristos prin Biserică, astfel încât să fie activată lucrarea sufletului lor și să fie reaprins harul botezului și al mirungerii, care există în adâncul inimii creștinilor. … Din nefericire, clericii de astăzi am lăsat această lucrare, care este «de mult preț înaintea lui Dumnezeu», acest «om ascuns în inimă» și ne ocupăm cu alte lucruri, care sunt exterioare, de detaliu și nu țin de veșnicie.”
Chiar dacă nu spune explicit, prezentarea vieții duhovnicești pe care o face Mitropolitul este o critică la adresa acelora din cadrul Bisericii care se opun măsurilor restrictive pandemice. Iar acest aspect devalorizează tot mesajul său, care este unul perfect valabil în sine. Se ajunge la o teologie despre harul lui Dumnezeu metodică, exactă, perfectă, dar idealizată, desprinsă de realitate. Este dat la o parte esențialul, anume că lucrarea dumnezeiască sălășluiește în inimile iubitoare de adevăr, sincere, care nu fac concesii cu lumea. Mai exact, este foarte bine să urmărim interiorizarea, rugăciunea și dobândirea harului lui Dumnezeu, dar nu ca un pretext pentru a ignora și a înghiți minciunile și batjocura la adresa Bisericii, manifestate prin închiderea lăcașurilor de cult, prin forțarea vaccinării, prin mutarea orei de săvârșire a slujbei Învierii, prin catalogarea Sfintelor Taine drept surse de infecție… Pentru a folosi cuvintele Scripturii, „nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de răutate. La minte, însă, fiţi desăvârşiţi!” (Cor.14: 20). Sau, altfel spus, să fim înțelepți ca șerpii (Mt. 10: 16), adică să ne păzim mereu capul, care este credința, potrivit Avvei Dorotei.
Așadar este foarte adevărat că scopul demersurilor noastre, al viețuirii noastre, trebuie să fie apropierea de Dumnezeu, dobândirea harului, învierea lăuntrică. Însă nu putem transforma această lucrare într-o tehnică abstractă, aseptică, desprinsă de morală, de discernerea între bine și rău. Mai ales că de multe ori am fost îndemnați la rugăciune doar de fațadă, pentru a ni se induce inacțiunea, indolența, renunțarea la mărturisire.
Conducerea sinodală a Bisericii
O altă temă importantă este a modului cum este condusă Biserica. IPS Ierotheos absolutizează Sinodul grec și Sinoadele în general. El scrie: „Toți episcopii ne-am luat angajamentul înainte de hirotonie că vom asculta de Biserică: «Mă voi supune mereu și cu dragă inimă în cele bisericești și Sfântului Sinod ca instanță bisericească supremă». … Și, înainte de a primi administrarea Mitropoliei, am dat asigurarea că vom păzi legile statului”. În continuare apreciază că „argumentul dezbinării, că adică Sfântul Sinod dezbină pliroma Bisericii prin deciziile pe care le ia, este superficial. Prin aceasta se consideră că cei care invocă deciziile organismelor sinodale și ale organismelor mondiale de sănătate și ale altor centre mondiale dezbină poporul, în timp ce aceia care reacționează la astfel de decizii se luptă pentru unitatea Bisericii și a societății!!”.
Mai departe, vorbește și despre Sinoade la general, în decursul istoriei: „Ce să spun despre argumentele unora că și Sinoadele fac greșeli și se referă la Sinoade «tâlhărești» ? Desigur, există Sinoade care fac greșeli și aceasta se datorează membrilor care le compun. Sinodul este un regim harismatic, după cum se vede la primul Sinod Apostolic din Ierusalim, din anul 48 d.H.”.
„Dar subiectul este cine judecă dacă un Sinod a căzut în greșeli? Poate oricine, care nu a gustat lucrarea Sfântului Duh, care mai ales gândește politic, nu teologic, să decidă ca un Papă că Sinodul a făcut o greșeală și să spună că este eretic? Acest lucru se face sinodal, după cum vedem în toată istoria bisericească. De la Sinodul I Ecumenic (325) până la Sinodul II Ecumenic (381) au trecut 56 de ani cu lupte, au fost convocate aproape 30 de Sinoade care au alcătuit diferite «Simboluri» și în final Sinodul II Ecumenic a stabilit forma finală a «Simbolului de credință». A trebuit în continuare să vină Sinodul III Ecumenic (431) ca să impună deciziile Sinoadelor I și II.”
Această perspectivă este una contorsionată și ilogică. Dacă fiecare Sinod trebuie să fie validat de un altul ulterior, atunci nu există nici o decizie definitivă și clară pentru că va trebui să fie, la rândul ei, recunoscută de un alt Sinod. În plus, referința istorică la Sinoadele dintre Primul și Al Doilea Sinod Ecumenic este un falsă. Acele multe Sinoade nu au alcătuit diferite mărturisiri de credință, ci unele contrare unele cu altele, ba chiar arienii eretici au anatematizat pe ortodocși și invers. Nu a fost vorba de o dezbatere, ci de o confruntare, care s-a încheiat la Sinodul II de la Constantinopol (381). În descrierea elegantă a patrologului S. Papadopoulos, „prin aceste sinoade, pozitive sau negative, au fost puse bazele practicii procedurii sinodale în Biserică… Prin hotărârile lor canonice au arătat, pozitiv sau negativ, structura Bisericii drept organism teantropic. … Majoritatea covârșitoare a sinoadelor au avut drept scop înlăturarea sau înlocuirea Sinodului de la Niceea”[1] și a credinței drepte semnate acolo. Fără a intra mai mult în amănunte, există mărturii de primă mână că acele Sinoade s-au condamnat între ele, nu au produs formule de mărturisire diferite, ci contrare, care se anulau unele pe altele. Scrierile Sf. Atanasie cel Mare din acea vreme sunt elocvente în acest sens, spre exemplu. Acea perioadă a fost una de lupte care au fost încordate, nu dezbateri și cooperare pentru a găsi exprimarea cea mai bună a credinței. Biserica a fost în pericol din cauza Sinoadelor tâlhărești și nu le consideră un factor pozitiv, ci le șterge din memoria ei. Sinodul II Ecumenic a fost mare nu pentru că a judecat pe cele dinaintea lui, ci pentru că a luat o hotărâre corectă, ziditoare, în acord cu Sinodul I de dinainte. Fiecare Sinod este validat de receptarea în Biserică, nu de un altul, după cum se spune în Enciclica Patriarhală din 1848: „La noi n’au putut niciodată nici Patriarhi, nici Sinoade să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi”.
Mitr. Ierotheos mută greșit atenția și confundă opoziția față de hotărârile sinodale greșite cu condamnarea lor oficială. Evident că un Sinod va fi osândi tot sinodal, dar asta nu exclude și nu interzice reacția poporului, ci chiar o presupune și o cere. În sprijinul ideilor sale, aduce alte mărturii istorice false, cum că Patriarhul Sofronie ar fi condamnat sinodal monotelismul. Acel Sinod adunat în Cipru s-a încheiat indecis, fără o hotărâre finală. Iar Sinodul de la Ferrara-Florența (1438/9), până să fie condamnat de cel din 1484, a fost repudiat de credincioși și chiar de Sf. Marcu al Efesului și mulți alți clerici, care sunt de lăudat și de urmat. A spune că nu trebuie să reacționăm față de hotărârile sinodale pentru că acestea pot fi anulate doar la același nivel înseamnă o răstălmăcire grosolană. Deciziile tâlhărești sunt respinse tocmai datorită reacției sănătoase a credincioșilor, iar lipsa ei ar duce la prelungirea agoniei.
Afirmațiile despre Sf. Sofronie și Sinodul de la Ferrara-Florența sunt la fel de eronate ca și aceea că „Sf. Maxim Mărturisitorul ne-a arătat modul cum să corectăm o decizie sinodală greșită, mai ales pe teme dogmatice, când s-a folosit de această structură a Bisericii pentru a combate deciziile greșite”. Până la convocarea, împreună cu Papa Martin a Sinodului de la Lateran, nu trebuie uitat că Sf. Maxim a combătut și s-a împotrivit ereziei, nu a așteptat să apară din senin o decizie corectă oficială.
Așadar nu trebuie să ridicăm deciziile sinodale pe un piedestal suprem, ci să le cinstim pe cele corecte și să le combatem pe cele tâlhărești. Reacția nu trebuie să fie „într-un mod papistaș, autarhic, autonom, antibisericesc”, e drept; nu anulăm nevoia unor decizii sinodale, dar ea este foarte utilă și necesară. Nu e corect să fie încadrată și caracterizată cu astfel de epitete depreciative orice opoziție, băgând la pachet și negând chiar și atitudinile sănătoase.
Restricțiile de astăzi au ecou în Vechiul Testament??
Pentru a da greutate mai mare cuvintelor Sf. Nicodim Aghioritul, invocate în Enciclica sa, Mitropolitul face apel la fel de incorect la măsurile de izolare aplicate leproșilor în Vechiul Testament. Sunt puerile afirmațiile de genul: „sunt prevăzute rânduieli conform cărora cei care erau bolnavi de lepră trebuiau să se depărteze nu numai de viața liturgică, ci și de societate” sau că „Hristos a tămăduit câțiva leproși, dar nu a izbăvit omenirea de lepră, lucru pe care l-a făcut prin oamenii de știință ai epocii noastre”. De fapt, leproșii nu erau excluși de la cult, ci pur și simplu dintre oameni, iar știința nu vin în continuarea vindecărilor Mântuitorului; e vorba de registre diferite: religios și medical.
De altfel, comparația între lepră și coronavirus este irelevantă. Virulența și modul de transmitere sunt absolut diferite. În plus, asimilarea măștii cu faptul că leprosul trebuia să aibă gura acoperită (Lev. 13: 45) este ridicolă pentru că avea capul descoperit, iar acoperământul din jurul gurii părea mai mult un semn de recunoaștere a leprosului care trăia în afara societății. Oare acest rol îl are masca în zilele noastre? La fel, nu are nici o legătură izolarea de astăzi cu cea a celui bănuit de boală timp de șapte zile până se va încredința preotul dacă e lepros sau nu.
Sunt foarte logice măsurile de carantinare câtă vreme sunt utile și vorbim de o boală foarte periculoasă care necesită izolare. Bineînțeles că și bisericile ar trebui supuse la un astfel de regim pentru a nu fi transformate în focare de infecție, dar în cazul în care se justifică, nu abuziv.
Cuvintele Sfinților nu pot fi invocate de oricine
Referirea la cuvintele Cuviosului Paisie Aghioritul este pe jumătate corectă. Într-adevăr, cuvintele sale nu pot fi invocate cu claritate în sprijinul ideii că vaccinurile de astăzi sunt rele.
Sf. Paisie a spus: „Au pecetluit tone de pești si-i urmăresc din satelit în ce mare sunt. Acum iarăși a apărut o boală, pentru care au aflat un vaccin care va fi obligatoriu și, ca să-l poată face cineva, îl vor pecetlui. … Îmi spune gândul că Antihrist cu acest sistem vrea să prindă toată lumea”. Aceste afirmații este greu să fie luate drept o proorocie pentru virusul de astăzi, ci mai degrabă ca un exemplu cum putem fi controlați. Nu știm dacă vaccinurile anti-covid sunt pentru urmărirea populației, dar în mod clar sunt periculoase pentru sănătate, sunt pentru control social, supunere oarbă, reeducare și discriminare. Au mai degrabă un efect social și cultural decât unul sanitar.
Cât privește argumentul că ucenici ai Sf. Paisie s-au vaccinat, acesta are o credibilitate redusă. În nici un caz nu știm dacă ar fi procedat Cuviosul la fel cu ucenicul său, Ierom. Paisie, duhovnicul Mănăstirii Sf. Ilarion, cu obștea maicilor de la Suroti, unde este mormântul Sf. Paisie, sau cu părintele Hristodul, biograful său. Nici măcar faptul că însuși Mitr. Ierotheos l-a cunoscut bine nu este un garant că știe mai sigur cum ar fi procedat astăzi.
În mod sigur cuvintele amintite mai sus ale Sf. Paisie sunt un semnal de alarmă că se poate introduce un control al populației chiar și prin vaccinuri. Din nefericire, nu este vorba doar despre o cipuire, ci de o reeducare și aliniere la un regim tiranic. Afectează mult mai direct sufletul decât prin intermediul unui semn în trup.
Știință și conspiraționism
Atitudinea față de dispozițiile medicale emise de organele competente este un subiect delicat. Afirmația că „Sfântul sinod trebuie să respecte deciziile specialiștilor pe teme medicale și să teologhisească pe teme de competența lui. Niciodată până acum nu a fost întrebată Biserica de către creștini, nici nu a luat decizii despre vaccinurile pe care le facem pentru diferite boli din fragedă vârstă…” este una absolut corectă. Însă există o contradicție flagrantă cu implicarea de astăzi a Sinodului grec de a recomanda vaccinarea (chiar și fără obligație), precum și cu poziția însuși Mitr. Ierotheos de a trimite o enciclică în eparhia sa în același scop.
Desigur că nu este de înțeles și nu poate fi acceptată „demonizarea științei” și „modul demonic de reacție al unor creștini, care leagă toate de Antihrist”. Dar nici implicarea oficială și neoficială a Bisericii în campania de vaccinare sau de impunere a unor restricții abuzive, la fel de demonice, chiar dacă au aparență mai plăcută.
Sfaturile Sf. Paisie sunt foarte utile și lămuritoare pentru a discerne atât atacul demonic din partea conducătorilor lumii, de înrobire față de viitorul Antihrist, cât și reacțiile exagerate, care trebuie temperate cu atitudinea corectă în Hristos. Un pasaj elocvent este acesta: „Părinte, vor putea impune pecetluirea cu sila? -“Politețea” lor nu va ajunge până acolo! Vor fi politicoși pentru că vor fi … europeni. Vor arăta că sunt la înălțime. Nu vor chinui pe oameni, dar omul nu va putea trăi dacă nu are pecetea. Vor spune: “Fără pecete vă chinuiți! Dacă ați fi primit-o, nu ați fi trăit așa de greu”. Nu vor putea folosi nici monezi de aur, nici dolari dacă vor avea. De aceea, dacă fiecare se va îngriji să trăiască de pe acum simplu, în cumpătare, va putea trăi în acei ani. Să aibă un ogoraș, să cultive grâu, cartofi. Să pună puțini măslini și atunci, cu vreun animal, cu vreo capră, cu puține găini va putea înfrunta nevoile familiei sale. Pentru că și provizii de ar face, nu-i vor folosi mult, deoarece alimentele nu țin mult, ci se strică repede. Firește, greul va dura puțin, trei-trei ani și jumătate”.
Concluzii
Viziunea Mitropolitului Ierotheos despre rolul credincioșilor în Biserică este una instituțională, cu argumente teologice precare și răstălmăciri istorice. Fără trimiteri precise, verificabile, ba chiar eronate, argumentele folosite cad în derizoriu. Din păcate, este un motiv în plus să fim atenți la duhul învățăturilor și îndrumărilor care ni se dau.
În discuție nu este doar problematica vaccinării și pandemiei în general, ci funcționarea corectă a Bisericii. Nu este de mirare că pe alte teme importante, cum este ecumenismul parafat în Creta sau schisma ucraineană, este instaurată o răceală și indiferență vinovate printre clerici și credincioși. Dacă nu conștientizăm că trebuie să fim într-o continuă ascultare și armonie cu tradiția sfântă a Bisericii transmisă până la noi, rămânem doar la nivelul conformării cu o ierarhie tot mai depărtată de principiile evanghelice autentice. Chiar dacă nu este vorba de greșeli directe ale Bisericii Române, suntem și noi conectați la Ortodoxia mondială, ba chiar avem scăderile noastre pe alte teme similare.
[1]Patrologie, vol. II/1, Ed. Bizantină, București, 2009, p. 33.
Un al doilea material video la care am fost invitat a fost realizat și a apărut pe canalul SFV. Tema acestuia este alcătuirea sufletului omenesc.
Învățătura ortodoxă este foarte precisă și minuțioasă în ce privește sufletul și modul cum funcționează/lucrează acesta. Am fi uimiți să știm cât de bine este cunoscută lumea interioară și cât de bine este descrisă. Cu toate acestea, predomină foarte multe idei confuze răspândite în lumea de astăzi, care neagă existența lui sau îl banalizează. De aceea este foarte important să avem o perspectivă corectă asupra alcătuirii sufletului pentru a ne putea îngriji corect de el. Sfinții Părinți vorbesc în detaliu despre curățirea de patimi și din scrierile lor se poate desprinde o imagine de ansamblu asupra modului cum este structurată lumea noastră lăuntrică.
În acest episod de mai jos prezentarea se concentrează pe componentele sufletului, care sunt mintea, inima, duhul, conștiința. Acestea sunt facultăți ale părții noastre cuvântătoare. Ele sunt organe, să le numim așa, ale sufletului.
Nu a fost avută în vedere funcționarea sufletului, care are trei părți: rațiune, poftă și mânie, pe care nu le consider organe, ci mai degrabă moduri sau direcții de manifestare ale sufletului, capacități ale lui. De asemenea, nici voința nu a fost luată în calcul pentru că nu reprezintă o componentă concretă, ci un atribut al rațiunii omenești.
Ceea ce ne distinge ca ființe făcute după chipul lui Dumnezeu este partea cuvântătoare, prin care suntem capabili să gândim, să iubim, să fim buni și morali. Această latură a noastră trebuie cunoscută și îngrijită în așa fel încât să devină vie prin harul lui Dumnezeu, iar nu neglijată și lăsată în paragină prin lucrarea păcatelor ucigătoare de suflet.
Lupta împotriva pandemiei traversează în aceste clipe un moment al adevărului distopic, când se vădeşte cu limpezime natura sa apocaliptică: de înrobire trupească prin obligaţia de facto de a ne lăsa vaccinaţi, respectiv, înrobire sufletească, prin constrângerea de a participa la minciuna generală. Această formă de părtăşie, voită sau rod al unor constrângeri mai mult sau mai puţin subtile, pare de natură antihristică; ea înspăimântează şi tulbură pe cei credincioşi şi pe cei necredincioşi laolaltă.
Starea de surescitare produsă de hotărârile autorităţilor publice este justificată, dar poate aduce şi efecte nefaste cu privire la capacitatea noastră de a înţelege dinamica politică, socială şi spirituală şi de a reacţiona în consecinţă.
Pentru orice împotrivire faţă de abuzul autorităţii, cu cuvântul sau cu fapta, trebuie înţeleasă şi starea de neputinţă ce decurge din disproporţia de putere între stat şi cetăţean şi să nu alunecăm în deznădăjduire.
Totodată, pentru credincioşi, este important de înţeles că reacţia civică generală (chiar când este minoră) nu se suprapune peste ceea ce trebuie să reprezinte reacţia civică a credinciosului ortodox. Inclusiv în cadrul activităţii civice, credinciosul trebuie să fie sarea lumii, cu atât mai mult cu cât, istoric vorbind, cei dispuşi să se împotrivească unui regim totalitar sunt deloc mulţi.
În România acţiunile civice care vizează împotrivirea faţă de măsurile autorităţilor pandemice au rămas marginale şi, cu o singură excepţie, nu s-au manifestat spontan şi substanţial. S-a cimentat un tipar de răspuns civic care este complet previzibil şi uşor de anticipat, care a ajuns, indirect, instrument de legitimare a măsurilor autorităţilor în faţa publicului pro-vaccin.
Întrucât păşim într-o nouă fază (trecem de la presiune la constrângere) este firesc să se producă schimbări de atitudine, generate mai ales de sentimentul de neputinţă despre care am amintit mai sus. Atitudinea pro-vaccinistă se va consolida simţitor în perioada următoare iar tensiunea socială va produce, inevitabil, o stare de agitaţie care va surpa şi mai mult din încrederea noastră, a celor hotărâţi să nu ne lăsăm vaccinaţi.
Starea de temere şi de surescitare nu poate fi evitată în rândul nostru, fiind un reflex natural şi un efect al instinctului de conservare, de aceea ar trebui acceptată şi controlată. Drept consecinţă, importanţa duhului ortodox pentru menţinerea protestelor şi acţiunilor ce vor avea loc va căpăta o pondere din ce în ce mai importantă/relevantă, indiferent dacă va spori sau nu cantitativ (mai degrabă nu va spori, din păcate).
Deşi par preţiozităţi nepractice, reacţiile civice ale credincioşilor ortodocşi au nevoie de o minimă infrastructură intelectuală proprie, distinctă de cele ale curentului protestatar general. Mă refer la o sumă de idei, de argumente şi de angajamente care să se adauge unei atitudini sănătoase a creştinului în faţa pericolului, atitudine pe care o consider bine rezumată în motto-ul acestui blog: se cade să suferim primejdiile acestei lumi, cu bucurie.
În afară de acest tip de atitudine, care ar trebui să corespundă unei stări duhovniceşti nu unei mantre psihologizate, avem nevoie în acest moment de o perspectivă proprie asupra desfăşurării evenimentelor, cu ajutorul căreia să ieşim din starea de confuzie şi incertitudine ce ne este cultivată. Perspectiva proprie ţine mai mult de formare decât de informare, acesta fiind şi punctul de diferenţiere a ortodoxiei civice faţă de curentul general de protest.
În latură practică, este nevoie să participăm la cât mai multe acţiuni de protest/activităţi de împotrivire şi de sprijin pentru cei care sunt angajaţi în astfel de demersuri. De asemenea, în calitate de credincioşi, trebuie să căutăm să abatem orientarea lumească a acestor activităţi prin concepte şi mijloace proprii, pentru lupta cu păcatul comunitar şi politic.
Pentru a contribui la formarea unei înţelegeri proprii a rostului participării la acţiunile de protest sau de împotrivire faţă de dictatura pandemică, propun în cele ce urmează parcurgerea unor fragmente din scrierile lui Ioan Ianolide ce se regăsesc în cartea: Deţinutul profet, asupra căreia s-ar cuvine să revenim integral în perioada următoare.
Ioan Ianolide a fost un mirean profund înduhovnicit care ne-a lăsat moştenire o viziune profetică asupra timpurilor noastre, în formularea căreia face referire la elemente precum: nevoia creştinilor de a se organiza, de a înţelege relaţiile de putere, rostul participării la viaţa cetăţii, solidaritate în duh şi în acţiune, răspunderea ierarhilor şi a clerului în spaţiul politic, înfruntarea răului, concretizarea politică şi istorică a credinţei, lumea noastră care depinde de sufletul nostru.
Toate aceste frânturi de idei şi concepte ne lipsesc nouă acum când ne aflăm sub păruta urgenţă a împotrivirii faţă de paşaportul pandemic. Ele nici nu pot fi asimilate/valorificate de întreg curentul protestatar, de aceea consider că este importantă reamintirea acestora de către cei care cunosc duhul în care Ioan Ianolide a scris şi a făptuit, de către credincioşii ortodocşi.
Citirea/recitirea „Deţinutului profet” dar şi a „Întoarcerii la Hristos” trebuie să se înscrie în vârful listei acţiunilor de pregătire a prezenţei civice a credincioşilor ortodocşi în lupta ce se deschide împotriva duhului antihristic ce s-a camuflat sub masca măsurilor pandemice.
Lumea creştină are nevoie de strălucirea puterii, de aceea îi trebuie o expresie politică fidelă. O astfel de expresie presupune o conştiinţă creştină şi o trăire în Duhul Sfânt.
Viziunea din Filocalie e război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea luată ca păcat, or el vede războiul, păcatul şi lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi spre înfrângerea forţelor întunericului din lume.
O parte din virtuţile şi valorile evanghelice nici nu apar în Filocalie: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia, pedeapsa, etc. Filocalia se ocupă de lucrarea lăuntrică a curăţirii de patimi şi a unirii cu Dumnezeu, ceea ce justifică problematica textelor pe care le conţine. Însă virtuţi ca afirmarea, cutezanţa, lupta, dreptatea nu numai că n-au fost ignorate de părinţii filocalici, ci chiar afirmate cu tărie prin însăşi viaţa lor: Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), deşi simplu monah, a înfruntat cu cutezanţă pe împăraţii Eraclie şi Constantin al II-lea şi pe Patriarhul Pyrrhus, apărând Biserica de erezia monotelită; Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) a luptat cu îndrăzneală pentru dreapta credinţă, fiind aruncat în temniţă de împărăteasa Ana de Savoia şi Patriarhul Caleca pentru „abateri dogmatice” şi „motive politice”; Sfântul Simeon Noul Teolog (917-1022) nu s-a temut să mărturisească despre sfinţenia părintelui său duhovnicesc, înfruntând cu curaj pe Patriarhul Serghie al Constantinopolului.
Toţi creştinii, în orice domeniu s-ar afla, trebuie să fie solidari, în acelaşi duh şi concepţie creştină.
După îndelungă rugăciune, meditaţie şi cercetare, a ajuns la concluzia, surprinzătoare pentru mentalitatea creştinilor moderni, că îi lipseşte puterea. Creştinătatea nu are putere. Creştinătatea a pierdut din vedere că lui Iisus I S-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Criza de putere a creştinătăţii a făcut posibilă strălucirea puterii satanice peste omenire. Satanismul apare în omenire pe linii de forţă succesive, ce şi-au transmis puterea de la una la alta: antropocentrism, umanism, raţionalism, progresism, materialism şi ateismul ultimului secol, devenit pseudo-religie de stat. Satanismul încă n-a realizat antihristul, dar i-a creat condiţiile apariţiei şi puterii sale.
Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent.
Viaţa în mănăstire e controlată de Partid, de Securitate şi de Miliţie, dar cel mai regretabil control se exercită de către stat prin ierarhia bisericească. Toţi vlădicii sunt obligaţi să raporteze activitatea lor. Vlădicii sunt aleşi de statul ateu şi nu de poporul credincios. Vlădicii colaborează cu statul ateu. Grija lor este să salveze instituţia bisericească, dar nu să-L afirme pe Hristos. Ei pretind că se ocupă de sufletele oamenilor, dar au abandonat lumea în grija regimurilor politice. Credinţa s-a limitat la Liturghii şi ritualuri.
Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice şi al tehnicii de determinare a conştiinţelor va fi atotputernic şi va nimici omenirea.
Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizaţie, nimeni nu poate guverna forţele tehnologice în această civilizaţie.
Pentru ca omul să rămână om şi să fie stăpân pe lumea în care-i este dat să trăiască şi pe care singur şi-o făureşte, e necesar un sfârşit de veac şi începutul unui veac nou.
Robiţi răului, oamenii gustă satisfacţia răului. Robind conştiinţele, răul devine spiritualitate neagră a lumii, care-i conduce destinele pe calea pierzării. Răul devine principiu, criteriu şi mod de viaţă şi de ordine istorică. Răul se organizează şi devine putere, putere peste conştiinţe, putere peste lume.
Răul nu se declară ca rău, ci se justifică drept bine, dar după rezultatele lui nefaste el se demască. Răul nu spune că vine de la diavol, dar refuză să se închine lui Dumnezeu şi prin asta îşi dezvăluie reaua credinţă. Răul minte vorbind adevăr (răstălmăcește), răul face rău justificându-l ca bine, răul urâţeşte lumea, deşi se prezintă ca un estet.
Oamenii pot transforma lumea fie în rai, fie în iad. Aceste două forţe tind să guverneze lumea şi bătălia este totală. În mod nevăzut, la bătălia istorică participă Hristos, dar şi satana, iar în chip văzut oamenii, folosind toată capacitatea lor, se organizează în forţe ale lui Hristos şi ale lui antihrist. Tot binele şi tot răul din lume se categorisesc fie în forţe creştine, fie în forţe anticreştine.
Există deci o încleştare apocaliptică pe plan politic, pe plan economic, pe plan artistic, în gândirea filozofică, în formele ştiinţifice, în orânduirile sociale, cât şi în conflictele militare. Biruinţa lui Hristos şi deci a creştinătăţii trebuie să fie deplină în toate laturile şi domeniile vieţii omeneşti.
Creştinii să se sprijine pe Hristos şi pe ei înşişi. Creştinii să mobilizeze toate resursele lor sufleteşti şi materiale pentru a realiza o forţă care să distrugă fiara apocaliptică.
„Evanghelia Mea e aceeaşi pe pământ şi în ceruri, dar voi aţi făcut-o când pământească fără ceruri, când cerească fără pământ. Mereu aţi răstălmăcit Duhul Sfânt după ignoranţa, ipocrizia şi laşitatea din voi.”
Riscă creştinii să facă din spiritualitatea creştină o scuză pentru incapacitatea lor? Nu se vor trezi puteri duhovniceşti nebănuite în creştinătate, care să redea demnitatea creştinătăţii? Care este rolul creştinătăţii în materialitatea lumii? Nu aparţine creştinătăţii integral responsabilitatea pentru mântuirea lumii? Nu aparţine creştinătăţii datoria de a veghea la destinele şi idealurile lumii? Nu aparţine creştinătăţii iniţiativa a tot binele din lume? Dar dacă ea absentează din misiunea ei istorică, ce se petrece? Mai este ea autentică? Mai are lumea izbăvire? Are dreptul creştinătatea să părăsească lumea ori vreunul din aspectele vieţii ei? Există aspect al vieţii care să nu fie angajat în mântuirea lumii? Au dreptul creştinii să fie ignoranţi? Au dreptul creştinii la laşitate? Există justificări pentru incapacitatea creştinilor? Nu-şi merită pedeapsa? Şi nu suferă lumea din cauza lor? Nu preia creştinătatea destinele lumii, spre a o mântui? Nu slujeşte creştinătatea lumea, în toate aspectele ei? Trebuie să veghem şi să făurim necontenit spiritualitate şi forme istorice creştine necesare fiecărei vremi?
Răul în lume nu va veni numai prin forma antihristică, ci şi prin forma hristoşilor mincinoşi, adică acei creştini care nu vor fi autentici reprezentanţi ai spiritualităţii creştine.
Creştinătatea are datoria să lupte şi să învingă puterile răului, sub toate formele în care o atacă.
Creştinătatea se va regenera prin Hristos chiar şi din cele mai grele erori, căci omeneşte vorbind, misiunea creştinătăţii trece prin epoci de criză şi prin dezastre apocaliptice, deoarece aşa se dovedeşte măreţia oamenilor care cred în Dumnezeu.
Creştinătatea ar fi deci Biserica luptătoare, în care poporul are cuvântul greu al concretizării istorice a credinţei. În acest scop este necesară o elită harică, o elită slujitoare, atât clericală cât şi laică, elită care să gândească şi să desfăşoare lucrările necesare mântuirii lumii.
Biserica nu se poate rezuma la păcatul personal, ci trebuie să dispună de conceptele şi mijloacele luptei cu păcatul comunitar şi politic.
Satana ajunge să stăpânească omul, apoi îl face agent al său, al răului comunitar şi al răului politic. Omul satanizat este un pericol social, cultural, politic şi spiritual. Satanizarea colectivă şi organizată politic este un monument de răutate, ce se asemuieşte sfatului satanic din iad, oştirilor demonilor şi ordinii demonice din iad. Satanizarea ajunsă stare de lege, de ordine şi de guvernare creează o atmosferă satanică, o pseudo-spiritualitate şi o modalitate de vieţuire satanică. Sunt astăzi organizaţii omeneşti satanizate ce răspândesc satanismul. Satanizarea e mai rea decât păgânismul. Când forţele satanice ajung să cucerească puterea în lume, ele îşi fac oştiri ca să le apere, legi care să le organizeze, ideologii care să le justifice şi chiar religii ca să-i înşele pe oameni. Guvernarea puterilor satanice se justifică prin starea de păcat şi necredinţă, şi ea are o durată corespunzătoare iconomiei lui Dumnezeu, prin care lumea îşi va plăti rătăcirile ei până ce se va pocăi şi va reintra în rânduiala dumnezeiască a vieţii. Creştinii nu trebuie să lase forţele satanice să cucerească puterea; iar dacă au cucerit-o, ei trebuie să-şi organizeze forţele şi să o învingă în numele lui Hristos. Creştinismul e veghea şi puterea sfântă care răspunde de mântuirea lumii. Şi vai de creştinii ce nu corespund sfintei misiuni ce le este încredinţată, căci Dumnezeu va ridica şi din pietre pe alţi aleşi ai Săi, care să-I zidească Împărăţia!
Antihrist e ofensiv, cuceritor şi revoluţionar. El foloseşte aurul ca zeu şi ca putere, minciuna ca argument şi capcană, tirania ca guvernare. El ştie să dizolve prin libertate, să anuleze prin egalitate şi să stăpânească prin putere.
Prima mare ofensivă apocaliptică a fost în Revoluţia franceză, antihristică, criminală şi tiranică, dar prezentată ipocrit sub ideile de libertate, egalitate şi fraternitate Ea a reuşit pentru că nobilimea franceză n-a avut puterea necesară să apere valorile pe care se ridicaseră străbunii. Ea a reuşit pentru că a ştiut să speculeze idei mari în scopuri oculte. Mulţi intelectuali de clasă au fost atraşi de idei, iar masele au fost antrenate de anarhism şi nihilism. Odată Revoluţia declanşată, sunt ucişi nu numai regi şi nobili, dar şi creştini, preoţi şi călugări. Puterea îşi face singură dreptate şi proclamă dreaptă propria ei nelegiuire, calomniind creştinismul.
Incapabilă de a recuceri puterea, creştinătatea se mulţumeşte cu un rol corectiv, inofensiv şi neutru, care convenea puterii burgheze. Şi totuşi, burghezia este silită să lase loc concentrării puterii într-un unic centru antihristic.
Vremea stă sub semnul lui antihrist. Mi-a rămas datoria unei mărturisiri testamentare. De aceea îţi scriu, părinte duhovnic. În faţa a tot ce a fost şi a tot ce este, cât şi în faţa a tot ce va urma, mă întreb cu toată gravitatea: Care este atitudinea autentic creştină? Ce ar face Hristos în locul nostru? Oare noi am procedat bine? Am împlinit noi voia lui Dumnezeu în acest secol?
Arsenie s-a uitat la Virgil semnificativ, ceea ce m-a durut şi mai mult, dar mi-a sporit şi interesul, apoi mi-a zis:
– Îţi lipseşte frica de Dumnezeu!
Atunci s-a deschis un ochi în mintea mea şi am văzut o strălucire nemăsurată.
Cel mai cumplit orgoliu pe care l-am întâlnit în temniţă a fost al unei personalităţi puternice, cu mare capacitate de afirmare, un om cu priză la oameni, cu o viziune universală despre lume şi care, nici mai mult nici mai puţin, din aproape în aproape, a ajuns să se autodivinizeze, ba să convingă şi pe alţii de harul ce i-a fost încredinţat. Era orgoliul omului politic care vedea în Hristos un mare iniţiat şi în credinţă o concepţie politică prin care El îşi propune să supună lumea.
Se cuvine deci să amintesc aici cum m-a învăţat Arsenie să depistez gândul pus în fiecare amănunt al vieţii. Nu e vorba numai de intenţie, ci chiar de substanţa pe care o înmagazinăm în tot ce facem: un cuvânt, de pildă, poartă în el duhul din noi, chiar dincolo de intenţia noastră conştientă. A trebuit deci să învăţ să disting între cuget şi duh. Chiar gândul omului poartă în el un anume duh. Aici este marea taină. Iar bieţii oameni nici n-au habar de raportul dintre manifestările lor sufleteşti şi faptele lor, pe de o parte şi duhul în care ei se află, pe de altă parte. Cui slujeşti? Cine te insuflă? Iată întrebări pe care nu bănuiam că voi ajunge să mi le pun, dar care deveneau esenţa realităţii din oameni şi din lumea lor.
Cel mai greu şi mai important este să deosebeşti duhurile. Un gest oarecare poate fi pornit din generozitate dar şi din laşitate, din ignoranţă dar şi din rea intenţie. Dacă oamenii nu sunt cinstiţi sufleteşte, nu e posibilă pacea între ei, ci se vor tiraniza reciproc. Iar cinstea sufletească nu e naivitate, ci o conştiinţă trează şi lucrătoare care controlează şi conduce adâncul sufletului omenesc.
De sufletul meu depindea lumea mea. Din mine izvora pacea cu semenii mei. Căci eu muream mereu şi via în mine Hristos. El este totul în toate şi în mod necesar trebuia să fie totul în mine. Aşa am ajuns să înţeleg condiţia de libertate a omului, pe de o parte cu dreptul lui de opţiune şi pe de altă parte cu pacea adevărului ca stare a libertăţii interioare şi universale.
În curând însă era să ne tulburăm între noi din pricina unor gânduri care netreceau prin minte şi pe care, mărturisindu-ni-le, cream inerente tensiuni. Atunci am înţeles care sunt treptele pe care le străbate gândul: gândul ca momeală, urmat de imaginea din gând, apoi de plăcerea din gând, de acceptarea gândului, apoi planul făurit în jurul gândului, ataşarea afectivă faţă de el şi, în ultimă instanţă, decizia de a trece la fapte. Gândul vine ca momeală fară voinţa omului, şi deci omul nu este responsabil de el. Gândul rău trebuie înlocuit cu un gând bun, dar cea mai bună metodă este de a fixa în minte Numele Domnului Iisus, ca în flacăra Sa arzătoare să fie mistuit tot ce este rău.
Am înţeles deci că nu procedam bine mărturisind orice trăsnaie care ne bubuia prin cap. Am învăţat atunci că omul este un weltanschauung (un ansamblu de cunoștințe) a cărui personalitate are nevoie de un mediu propriu, strict personal, care trebuie respectat reciproc chiar şi în cea mai mare intimitate.
Deci experimentul piteştean trebuia să devină universal, în scopul restructurării” omenirii întregi conform legilor materialismului istoric. Ura cea mai cumplită era împotriva celor credincioşi, a eroilor şi a personalităţilor puternice. Pentru aceştia se refuza până şi dreptul la „restructurare” şi se prevedea „tortura permanentă”.
Experienţa piteşteană a eşuat, dar dacă omenirea nu va înţelege la timp ce o aşteaptă, va fi o beznă piteşteană internaţională.
Omenirea zace în minciună. Minciuna macină omenirea mai mult decât teroarea, o perverteşte şi o alienează. Minciuna în simbioză cu teroarea sunt chintesenţa satanismului modern.
Mijloacele de comunicaţie, de construcţie şi de fabricaţie sunt uluitoare, dar sunt puse în slujba descompunerii şi a nimicirii. Ingineria genetică poate modifica speciile şi deci oamenii pot deveni fenomene de laborator, în acest mod dispărând valoarea lor umană de conştiinţe libere. Se poate determina tehnic subconştientul. Psihicul este testat şi determinat cu mijloace tehnice, prin aceasta oamenii fiind anulaţi ca responsabilitate şi independenţă.
De aceea civilizaţia modernă comportă următoarele riscuri: dispariţia vieţii prin dezagregarea atomică militară, ori, pe cale paşnică, prin poluare şi epuizarea resurselor naturale; dispariţia vieţii prin manipularea stavroghiană a ingineriei genetice; dispariţia vieţii prin alienarea oamenilor; tirania absolută prin monopolul tehnicii; transformarea societăţii în temniţă, fermă ori uzină, prin tehnicizare; determinarea conştiinţei prin mijloace tehnice; o lume teleghidată tehnic; anularea omului ca fiinţă liberă, conştientă şi stăpână; dezechilibru ecologic; răzbunarea naturii împotriva tehnicii; un dezastru general, pe care-l îndreptăţeşte căderea omului din harul dumnezeiesc; golirea omului de harul Duhului Sfânt şi dispariţia finalităţii transcendentale.
În faţa spectacolului istoriei contemporane şi în urma experienţei personale de viaţă, am ceva nou de comunicat lumii, cât şi ţie, duhovnice, ori ţie, creştinule, ori ţie, omule, oricare vei fi tu şi de oriunde vei fi. Problema mea este problema creştinismului şi a omenirii. În faţa a tot ce a fost şi a tot ce este, cât şi în faţa a tot ce va urma, mă întreb cu toată gravitatea: Care este atitudinea autentic creştină? Ce ar face Hristos în locul nostru? Oare noi am procedat bine? Am împlinit noi voia lui Dumnezeu în acest secol?
Orice om politic, orice preot, orice filozof, artist, economist, om de ştiinţă, pedagog trebuie să se întrebe, cutremurat, în ce duh se află, ce duh exprimă, ce operă săvârşeşte: mântuitoare ori nimicitoare?
Critica mea se îndreaptă împotriva spiritualităţii creştine moderne, care şi-a propus să placă lui Dumnezeu, dar de fapt place puterii oamenilor. În primul rând, spiritualitatea modernă creştină este reducţionistă. Învăţătura ei s-a distanţat de viaţă şi de lume, ocupându-se mai mult de abstracţiuni şi cel mai mult de aspectele morale, dar neglijând socialul şi istoricul. Funcţia socială a fost lăsată la voia întâmplării, conform puterii ce a dominat lumea. În aceste condiţii, oamenii s-au simţit părăsiţi de Biserică, iar Dumnezeu le-a părut tot mai îndepărtat. Alinarea sufletească şi corectivele morale nu au umplut golul imens creat în suflete şi în societate. Împărăţia lui Dumnezeu a rămas în inimă şi-n perspectivă eshatologică, dar a pierdut lucrarea istorică. Or, învăţătura creştină trebuie să acopere întreaga viaţă şi existenţă umană, căci totul a fost creat de Hristos şi totul este mântuit prin Hristos.
Prin urmare, formând un suflet creştin, nu e suficient să-i dai virtuţi şi Duh Sfânt, ci şi orizont şi sens.
În al treilea rând, Mântuitorul a rupt-o cu convenţiile iudaice şi a vestit o lume nouă, dar după două mii de ani, creştinătatea se trezeşte şi ea convenţională. Convenţiile sunt o plagă subtilă ce se strecoară în comportamentul creştin spre a se adapta conjuncturilor. Ele sunt nesincere faţă de adevărul creştin, fie din ignoranţă, fie din ipocrizie şi laşitate. Convenţiile sunt o cedare a autenticităţii creştine în faţa convenţiilor necreştine. Convenţionalismul secularizează creştinismul, îl face oportunist, dubios şi nesincer. Convenţionalismul abdică de la lupta mântuitoare şi se complace în viaţa prihănită. Prin convenţionalism, harul este iconomisit fară discernământ şi fără acoperire în aurul credinţei, facându-ne neguţători necinstiţi ai lui.
În al patrulea rând, în spiritualitatea creştină modernă domină neutralismul, o plagă mascată sub înţelepciune, dar care în realitate e un rău ce macină puterile dinamice, cutezătoare, eroice şi martirice ale creştinismului. Neutralitatea faţă de natură abandonează lumea în primitivitate. Neutralitatea faţă de viaţă părăseşte lumea în păcat. Neutralitatea faţă de satana adânceşte lumea în ambiguitatea morală. Neutralitatea faţă de materie duce lumea la mizerie. Neutralitatea socială lasă lumea în robie. Neutralitatea politică oferă puterea forţelor antihristice. Neutralitatea intelectuală imbecilizează. Neutralitatea culturală e mormânt spiritual. Neutralitatea faţă de lume este incapacitatea de a schimba lumea. Neutralitatea faţă de istorie e istoria bunului plac. Neutralitatea e moarte spirituală.
Hristos este dovada puterii supreme ce a intervenit spre mântuirea lumii, deci neutralitatea creştinilor e părăsirea lui Hristos şi indirect a lumii. Dacă azi creştinismul a ajuns neutralist în loc de a fi eroic, Duhul Sfânt îl va regenera în creştinătate, pentru lumea întreagă şi pentru toate timpurile.
În al cincilea rând, creştinismul are deschisă istoria în perspectiva vieţii veşnice de după moarte, dar prin acest caracter eshatologic el nu trebuie să părăsească istoria cu toate problemele ei, ci să o antreneze în sacru.
Dar pe de altă parte, spiritualismul creştin se concentrează atât de intens în individ, încât pierde din vedere colectivitatea. Or, lumea nu se poate mântui prin extreme. Spiritualitatea individuală este parte a spiritualităţii comunitare, căci dacă oamenii nu intră în comuniune unii cu alţii, nusunt nici vrednici hristofori şi nu se iubesc între ei, ba, mai mult, fac îndoielnică mântuirea.
Deci spiritualitatea nu este un scop în sine, ci este modalitatea de sfinţire, desăvârşire şi mântuire a firii omeneşti. Duhul Sfânt e puterea dumnezeiască nesecată ce lucrează în oameni opera mântuitoare, iar toate lucrările oamenilor, umplute de Duh Sfânt, formează spiritualitatea creştină. Spiritualitatea ar fi deci vieţuire în duh şi în adevăr. În teorie totul este frumos, însă practica umană degradează şi face nedesăvârşită spiritualitatea creştină. De aceea, doar un efort susţinut şi permanent de-a lungul veacurilor va reuşi să transfigureze lumea. Creştinătatea trebuie să lucreze cu înţelepciune, nu numai cu neprihănire, cu putere, nu numai cu smerenie. În concluzie, creştinii au răspunderi depline pentru destinele omenirii. Ei trebuie să gândească problemele omenirii, să le orienteze şi să le orânduiască. Ei trebuie să cunoască lumea, viaţa şi cu deosebire duşmanii. Creştinii trebuie să dea răspuns burgheziei, comunismului, fascismului, iudaismului, islamismului, etc. Iar ei şi-au pierdut chemarea istorică, nu înţeleg cele ce se petrec şi nu au putut crea o forţă reprezentativă. Trebuie să ştim ce este o idee şi cui slujeşte ea. În faţa unei lumi construită pe concepte materialiste, ateiste şi anticreştine, creştinii trebuie să aibă forţa necesară spre a lansa în istorie conceptele care conduc lumea spre mântuire.
Biserica socotită ca simţitoare trebuie să se dăruiască deplin şi cu putere administrării harului şi să mărturisească deschis, cu îndrăzneală şi luciditate, cuvântul lui Dumnezeu în acest secol. Acesta este rolul clerului. Pentru a-şi îndeplini acest rol, e necesară o schimbare de optică în cler.
Creştinii, în loc să lupte cu cuvântul şi cu organizarea lor obştească pentru a da o structură creştină orânduirilor lumii, au redus intervenţia lor la rugăciune. Astfel a apărut în creştinătate un alt tip de samarinean, în timp ce alţi preoţi şi alţi leviţi sunt prea ocupaţi în sacristia lor şi nu mai coboară să-l îngrijească pe omul sărac, bolnav, prigonit, întemniţat, nedreptăţit şi batjocorit. Lumea e lăsată să-şi depene viaţa în patimi şi ambiţii, umplând istoria de nedreptate, de robie şi de sânge, creştinii neputând să facă pentru ea decât rugăciuni. Un vlădică sincer a concretizat această realitate, zicând: „Nu am stofă de martir în mine!”. Dacă este de înţeles un om laş, fie el şi vlădică, nu se poate însă să se admită o conduită de compromis a Bisericii. Această conduită a dizolvat însăşi forţa spirituală a creştinătăţii, încât ea a părăsit lumea, lăsând-o în mâinile vrăjmaşului.
În mod regretabil însă, în Biserică clerul s-a rezumat la rugăciuni, iar laicii au intrat într-un formalism lipsit de conţinut. A dispărut ierarhizarea valorilor laice în Biserică, şi deci s-a pierdut misiunea laicilor în lume, cât şi în Biserică. Poporul trebuie organizat şi dinamizat de Biserică. Poporul trebuie iubit, trebuie slujit, trebuie condus, aceasta fiind obligaţia Bisericii. E necesar ca Biserica să rămână liberă, independentă şi autonomă faţă de stat, tocmai pentru a putea încreştina statele. Pentru a putea sluji lumea, Biserica trebuie să fie puternică, fiindcă altfel va fi obligată să se adapteze ea la nişte realităţi necreştine, în loc să încreştineze ea lumea.
Biserica restrânsă la rugăciuni, rituri, ceremonii şi tradiţii este inaptă să ducă lumea mai departe. Creştinismul formal, oricât este el justificat tradiţional, până la urmă cedează prin incapacitatea lui spirituală şi dinamică. Fiindcă darurile Sfântului Duh sunt dinamice. Darul proorociei vesteşte lumii zările noi, formulând idealurile şi modalităţile de realizare. Proorocia nu e numai eshatologică, ci vizează şi viitorul istoric, nu e numai morală, ci şi socială, nu e numai religioasă, ci e şi politică.
La 15 septembrie 1521 adormea întru Domnul Măria Sa, Sfântul Voievod Neagoe Basarab. Fără a avea în vedere chestiunea calendarului, formal, celebrăm 500 ani de la acel moment când Măria Sa a trecut la sânul Domnului. Biserica îl sărbătoreşte la 26 septembrie, însă nici ziua de astăzi nu este fără semnificaţie. Pregătindu-se de plecarea din această lume, bolnav, Măria Sa a lăsat fiului Theodosie, dar şi nouă celor ce-i urmăm, un manual de fiinţare pe aceste meleaguri, potrivit unor învăţături apte să ne aducă în Împărăţia Cerurilor, iar aici, în lume, să trăim cu cinste şi cu omenie.
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie sunt „pecetluite” după data venirii la conducerea imperiului otoman, la sfârşitul anului 1520, a sultanului Soliman I Magnificul, cel ce avea să ducă imperiul la apogeul puterii sale lumeşti. Această putere lumească dezlănţuită, care avea să domine colţul nostru de lume pentru câteva secole, după ce zdrobise cu câteva decenii înainte întregul univers bizantin – imperiul de o mie de ani, va avea să lichideze cinci ani mai târziu Regatul Ungariei (fostul nostru suzeran) la 1526, pentru a ajunge nu după multă vreme la porţile Vienei.
În faţa acestor realităţi istorice zdrobitoare, într-o lume de o violenţă şi o cruzime de neînţeles pentru noi cei de astăzi, Măria Sa Sfântul Neagoe Basarab şi-a adunat întreaga sa experienţă practică de Principe şi de Voievod lăsându-ne o seamă de învăţături care să ne facă să strălucim în lume, mântuindu-ne.
Învăţăturile…nu sunt rodul unor eforturi intelectuale ale unui scriitor preocupat să lase posterităţii o operă literară ori îndemnuri moralizatoare în cheie filosofică. Măria Sa nu şi-a propus să se numere între autorii de literatură, să se înscrie ca un creator în cursul Iluminismului, să ne înscrie în marea cultură europeană de ev mediu. Toate aceste chei de receptare a Învăţăturilor… sunt pe atât de false pe cât sunt de absurde. Toate derivă dintr-o frustrare sau dintr-o sete neîntreruptă de a ne revendica cultural de la izvoare vechi, care să ne aşeze fudul în rând cu lumea civilizată, în termeni la fel de lumeşti cu cei ai otomanilor de atunci.
Această îndărătnicie de a recepta Învăţăturile… exclusiv în cheie literară/culturală a produs o orbire colectivă de neînţeles, care ne face să renunţăm la o întreagă civilizaţie a duhului care biruieşte lumea, orişicât de dezlănţuită în puterea sa. Sub acest aspect, astăzi se împlineşte/închide un arc de 500 de ani de ne-Învăţături…. Întreaga istorie a celor 500 de ani cuprinde numeroase lecţii, deosebit de bogate în conţinut pedagogic, atât la nivel individual cât şi pentru întreg neamul, însă în lipsa duhului potrivit, risipă este totul. În afara unor scurte momente astrale, a unor excepţii istorice care au ţinut de suflete alese ori de împrejurări îngăduite de pronia divină, neamul românesc nu a fost capabil să se regăsească în duhul Măriei Sale.
Cei care vor avea încăpăţânarea să se scufunde în istoria acelor vremuri, după ce vor citi şi recitiÎnvăţăturile… cu mintea şi inima deschisă, în continuarea scrierilor Sfinţilor Părinţi, se vor regăsi într-o altă aşezare sufletească, într-o lumină care va risipi ceaţa grea a acestor vremuri. Cum se poate? Urmând învăţătura practică a Cuviosului Serafim Rose despre „Cum să îi citim pe Sfinţii Părinţi” şi despre „Cum să NU îi citim pe Sfinţii Părinţi”, căci Măria Sa cu adevărat Sfânt Părinte ne este! Sfânt Părinte care, între altele, a fost şi principe slăvit, şi politician înţelept, şi militar priceput, şi diplomat inspirat, şi dascăl răbdător, în toate încercat şi biruitor şi sfânt viu. Cei care se vor apropia de Învăţături… împovăraţi de prejudecăţi literare, culturale, istorice, militare, civilizaţional-comparative, mai tare se vor lega de veacurile de orbire şi de viciată erudiţie.
După cum lectura Omiliilor Sfântului Ioan Gură de Aur poate lăsa completamente rece pe intelectualul preocupat exclusiv de cultivarea sa „într-ale teologiei”, ori pe cel interesat să-şi documenteze pentru interese imediate teme de antisemitism cu izvor religios pierzând tocmai şansa convertirii, aidoma, parcurgerea superficială a Învăţăturilor… va produce o împietrire similară. Cumplită risipă de şansă şi de milostivire divină!
În anii ce au trecut de când am pornit proiectul theodosie.ro am revenit adesea asupra Învăţăturilor… Port greutatea lipsei de talent şi cea a puţinei credinţe care să mă ajute să transmit mai departe fărâmă din cutremurul întâlnirii cu Măria Sa în pagini asupra cărora s-a purtat un cumplit război. Cei care vor frunzări ediţia din 2010 sau chiar cea publicată de Academia Română în 2020 şi vor consulta aparatul critic al ediţiilor, vor înţelege necruţătoarea luptă ce se dă împotriva acestui izvor autentic de românitate şi poate că va fi suficient pentru începutul de curiozitate menit a conduce la noi întâlniri în duh cu Măria Sa, poate pe tărâm politic, poate civic, poate cultural, poate de alt fel.
Învăţăturile… sunt mărturia înstrăinării noastre de noi înşine şi martorul neputinţelor colective uşor de înţeles. Între toate zecile câte decurg din Învăţături…, în aceste clipe, una singură, lumească, mi se pare sugestivă pentru a ilustra depărarea noastră de sine:
Ideea că ai noştri conducători vremelnici trebuie convertiţi iar nu schimbaţi ne este sminteală, scandal şi uşurătate.
Ideea în sine este îndestulătoare pentru a desfiinţa şi respinge orice urmă de utilitate practică a acestui manual. Însă aceasta poticnire vorbeşte mai mult despre noi, dă mărturie de puţina noastră credinţă, de neînţelegerea caracterului atât de superficial al răutăţii omeneşti faţă de bunătatea sădită în suflete de Domnul. Suntem necruţători în judecăţile noastre şi nu cerem ajutor. Nu ştim a ne purta sarcinile unii altora, nu avem credinţă, nu avem milă de sufletele noastre ce vor ajunge în iad.
Vedem în jur roadele funeste ale înţelepciunii lumeşti, fie că este puterea cinică a real-politicii (Niccolo Machiavelli), fie puterea înlănţuirilor magice ale vrăjitoriei francmasonice (Giordano Bruno), fie instrumentarea mincinoasă a ascendentului moral şi politicii părut-virtuoase a principelui creştin (Desiderius Erasmus). Pe toate le încercăm şi la toate ne întoarcem precum câinele la vărsătura lui.
Iată, ni se împlinesc 500 de ani de ne-învăţătură.
O veste tristă străbate astăzi întreaga comunitate conservator-ortodoxă din România, aceea a trecerii la Domnul a scriitorului, poetului şi publicistului Răzvan Codrescu, o figură reprezentativă a intelectualităţii conservatoare din România, a cărui activitate a constituit, o perioadă îndelungată, un element de coagulare civică ce îşi aşteaptă încă momentul afirmării şi asumării.
Blogul îngrijit de acesta începând cu anul 2007, ce poate fi accesat la adresa: http://razvan-codrescu.blogspot.com/, constituie un martor deosebit de util celor ce vor să urmărească traseul civic şi intelectual al multor iniţiative din tabăra ortodoxă, ale laicatului ortodox aşa cum era prefigurat în urmă cu mai mult de un deceniu, unele care s-ar dori reluate astăzi. Însemnările scriitorului Răzvan Codrescu dau imaginea multor străduinţe menite să recupereze adevăruri istorice sensibile şi să pună în valoare o perspectivă formal ortodoxă asupra vieţii cetăţii.
Sub acest aspect, cărţile scrise dar şi opiniile exprimate pe blogul personal, pot constitui un foarte bun punct de plecare pentru însuşirea unor învăţăminte necesare, mai curând de factură teoretică, despre participarea creştinului la viaţa civică şi politică a cetăţii. În plan practic, din păcate, scriitorul Răzvan Codrescu nu a fost întotdeauna inspirat, partizanatele sale politice şi adversităţile pe care le-a cultivat riscând să conducă la părăsirea şi lăsarea nevalorificată a veritabilului tezaur intelectual pe care ni-l lasă moştenire.
Nădăjduim însă ca cei care i-au fost apropiaţi în activitatea desfăşurată în calitate de director literar al Editurii Christiana și de redactor-şef la revista „Lumea Credinţei” să îşi asume un proiect de sistematizare şi de repunere în circulaţie a creaţiei sale, adaptat vremurilor curente.
În plan personal, îi datorez domnului Răzvan Codrescu punerea (indirectă) în contact, cu ani în urmă, cu doamna Valentina Gafencu, sora Sfântului Valeriu Gafencu, în scopul cristalizării unei năzuinţe esenţiale ce ţine de proiectul theodosie.ro, vizând canonizarea Sfinţilor Închisorilor.
Totodată, mă simt personal îndatorat prezenţei sale în calitate de intelectual public în societatea noastră, opiniile sale (cu care am fost mai degrabă în dezacord) reprezentând un reper de primă importanţă în dezvoltarea unui spaţiu al ideilor creştin-conservatoare, mai cu seamă a acelor idei care nu au fost nici ieri şi nici astăzi bine-primite în prim-planul societăţii româneşti. Creaţia sa reprezintă o cartografiere fidelă a mizelor sociale, culturale, civice şi politice, în raport de care reprezentanţii intelectualităţii mijlocii de factură ortodoxă s-au/ne-am putut orienta cu uşurinţă. Mărturie rămâne bibliografia sa, pe care o reluăm în cele ce urmează, astfel cum a fost actualizată şi prezentată de Răzvan Codrescu însuşi, pe blogul său.
Dumnezeu să-l ierte!
RĂZVAN CODRESCU: BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ (VOLUME)
VOLUME ORIGINALE * Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997 (debut editorial) Volumul cuprinde: „În loc de prefaţă”; Dimensiunea spirituală: “Icoana Europei creştine”, „Doi «nebuni» exemplari”, „Eşecul «omului autonom»“, „Religie şi cultură”, „Gîlceava dracului cu lumea”, „Criza lăuntrică”, „«Descătuşarea sexului»“, „Creştinism şi feminism”, „Înţelesul evanghelic al iubirii”, „Redescoperirea vredniciei creştine”, „Viaţa întru înviere”, „Sensul unităţii creştine”; Dimensiunea politică: „Distincţii necesare”, „Adevăratul temei al naţionalismului”, „Ipostaze ale naţionalismului românesc”, „Cum se cuvine înţeleasă «Doina» lui Eminescu”, „Naţionalismul faţă cu «antisemitismul»“, „Demagogia toleranţei”, „Taina jertfei”, „Dreptatea d-lui Pleşu”, „Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate”, „Un om necăjit…”, „O reacţie a d-lui Patapievici”, „Raţiunile unei drepte actuale”.
* Răzvan Codrescu, Exerciţii de “reacţionarism”. Între zóon politikón şi homo religiosus, Editura Dacia [Col. “Politica”], Cluj-Napoca, 1999. Volumul cuprinde: “Notă preliminară”; “Criza modernă a autorităţii”, “Sensul unei resurecţii. De la idealismul materialist la realismul spiritual”, “Modelul aristocratic”, “Tradiţii şi «apucături»“, “Ortodoxie şi ortodoxism”, “În căutarea Europei pierdute”, “A fi european”, “Lupta cu temeiurile”, “Oboseala de Eminescu”, “O ratare morală”, “Naţiunile şi bunul Dumnezeu”, “Realităţile împotriva ideologiilor”, “«Pieirea ta prin tine, Israele!»“, “Triumful lui Yigal Amir”, “Demagogia toleranţei”, “Război şi pace”, “Ofensiva Islamului”, “Taina jertfei”, “Maximalismul şi «boieria» lui Hristos”, “Religie şi cultură”, “O perspectivă integratoare”, “Ne-mîngîierile filosofiei”, “Sensul creştin al istoriei”, “Creştinism şi democraţie”, “De la democraţie la demofilie”, “Sensul unităţii creştine. Lumea creştină la răscruce de milenii”; “Notă editorială”.
* Răzvan Codrescu, De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Editura Anastasia [Col. “Dreapta europeană”], Bucureşti, 2000. Volumul cuprinde: “Pre-text”; “Oboseala de Eminescu”, “Cum se cuvine înţeleasă Doina lui Eminescu”, “Eminescu şi creştinismul”, “Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum esse”, “Nichifor Crainic – schiţă de portret”, “Pentru dreapta înţelegere a lui Nae Ionescu”, “Radiografia unei calomnii: Marta Petreu împotriva lui Nae Ionescu”, “Ieşirea din legendă. Stadiul editării textelor lui Nae Ionescu” (cu două anexe: “Al dracu’ Nae!” şi “Cursurile universitare ale profesorului Nae Ionescu ajunse pînă la noi. Lista cronologică a ediţiilor: 1941-1999”), “Lucian Blaga şi creştinismul”, “Centenar Vasile Băncilă. Redescoperirea unei personalităţi exemplare”, “Codreanu şi «fenomenul legionar»“, “Eşecul «omului autonom». Scurtă introducere în gîndirea lui Petre Ţuţea”; Addenda: “Gîlceava dracului cu lumea”, “Fenomenul românesc al bancului”; “Sursele textelor”.
* Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, Editura Vremea [Col. “Fapte, Idei, Documente”], Bucureşti, 2001. Volumul cuprinde: “Argument”; I. Repere istorice: “Codreanu şi fenomenul legionar”, “Taina jertfei: Moţa şi Marin”, “Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generaţii”, “În căutarea Legiunii pierdute: un istoric al dreptei postcomuniste”, “Istorie şi istoriografie: o altfel de docta ignorantia”); II. Polemici actuale: “Scrisoare deschisă către bătrînii legionari”, “Dreptatea d-lui Pleşu”, “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate”, “Un om necăjit: cazul H.-R. Patapievici”, “O reacţie a d-lui Patapievici”); III. Dosar bibliografic: “1. Literatura legionara” (“1.1. Literatura clasică”, “1.2. Literatura exilului”, “1.3. Literatura de sertar şi postcomunistă”), “2. Referinţe româneşti”, “3. Referinţe străine”; “În loc de încheiere: De Deo et de mortuis. O mărturisire cu care eram dator”.
* Răzvan Codrescu, Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire [poezii], Editura Christiana, Bucureşti, 2002. Volumul, antologic, are trei secţiuni: Amurgalia. Sonete şi false sonete (pp. 11-50), Mirele şi pelerinul. Icoane imnice (pp. 53-104), Rost de doină. Cîntece fără stăpîn (pp. 107-148), urmate de o „Scurtă lămurire editorială”.
* Răzvan Codrescu, Recurs la Ortodoxie, Editura Christiana, Bucureşti, 2002. Volumul cuprinde: “Scurte lămuriri preliminare”; Piatra din capul unghiului: “Maximalismul şi «boieria» lui Hristos”, “Înţelesul evanghelic al iubirii”, “«Domnul meu şi Dumnezeul meu!»“, “Viaţa întru înviere”; Vămile istoriei: “Sensul creştin al istoriei”, “«Război» şi «pace»“, “Taina jertfei”, “Demagogia toleranţei”; Fiecare în rîndul cetei sale: “Neamurile şi bunul Dumnezeu”, “Realităţile împotriva ideologiilor”, “Neam şi Biserică”, “Pentru o înţelegere ortodoxă a problemei naţionale”; În căutarea Europei pierdute: “Homo europaeus între ontologie şi ideologie”, “Icoana Europei creştine”, “Doi «nebuni» exemplari”, “De la «Draculaland» la «Thailanda Europei»“; Cultură şi spiritualitate: “Teologia mistică a energiilor necreate”, “Religie şi cultură”, “O perspectivă integratoare”, “Ne-mîngîierile filosofiei”; Crizele modernităţii: “Criza lăuntrică”, “Emancipare şi perversiune”, “Criza modernă a autorităţii”, “Revolta «omului recent»“; Pariul cu Tradiţia: “Tradiţii şi «apucături»“, “Ortodoxie şi ortodoxism”, “Gîlceava dracului cu lumea”, “Redescoperirea vredniciei creştine”); “În loc de încheiere: De Deo et de mortuis”.
* Răzvan Codrescu, Teologia sexelor şi Taina Nunţii. O introducere ortodoxă în antropologia conjugală, urmată de Acatistul Sfîntului Arhanghel Rafail, Editura Christiana, Bucureşti, 2002. Volumul cuprinde: “Scurt cuvînt introductiv”; Teologia sexelor şi Taina Nunţii: o introducere ortodoxă în antropologia conjugală: “I. O radiografie incomodă (1): cadrul general”, “II. O radiografie incomodă (2): cadrul autohton”, “III. «Povestea» Duhului Sfînt”, “IV. Între tradiţie şi actualitate”, “V. Posibilitatea unei «teologii a sexelor»“, “VI. Creaţia”, “VII. Căderea”, “VIII. Cîteva locuri dificile [Facerea 1, 27; Facerea 1, 28; Facerea 3, 21]”, “IX. Răscumpărarea”, “X. Taina Nunţii”); Addenda: “«Dracul cu cărţi»“, “Marginalii la o lege a fărădelegii”; Repere bibliografice; Acatistul Sfîntului Arhanghel Rafail.
* Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului, Editura Christiana, Bucureşti, 2004. Volumul cuprinde: „Cuvînt introductiv”; În căutarea rectitudinii pierdute: „Simbolistica tradiţională a dreptei. Pentru o fenomenologie a rectitudinii”, „Noţiunile politice de dreapta şi stînga. O redefinire critică din perspectivă creştină”, „Uite dreapta, nu e dreapta! Pseudomorfozele contemporane ale dreptei” (cu o anexă: „Tentative de dreapta în România postcomunistă”); Dreptatea neamurilor: „Neamul în Biserică. O perspectivă teologică asupra naţionalului”, „Povestea unei vorbe proaste. «Antisemitismul» din perspectiva dreptei creştine” (cu o anexă: „Cum am devenit «antisemit»”), „Naţionalismul românesc în context european. Ipostaze istorice şi provocări actuale”; Addenda: „Drepţii de lîngă noi. Mărturisitori ai dreptei credinţe sub prigoana comunistă”; „În loc de postfaţă: Ortodoxie şi naţiune. O mărturie testamentară a Părintelui Galeriu”.
* Răzvan Codrescu, Gîlceava dracului cu lumea. Mic tratat de demonologie aplicată, Editura Nemira [Col. “Alfa şi Omega”], Bucureşti, 2005. Volumul cuprinde: “Scurtă lămurire preliminară”; Dracul de lîngă noi: “Uite dracul, nu e dracul!”, “Cunoaşte ca să re-cunoşti!”; Şi dracul a fost înger de lumină: “Obîrşia duhurilor slujitoare”, “Ierarhiile cereşti”, “Ceata voievozilor”, „Cînd îngerul se face drac”; Numele nu stă degeaba pe drac: “Dracul cu chip de şarpe”, “De la daimon-ul antic la demonul medieval”, “Diavolul – principiu al dezbinării”, “Cohorta lui Satan”, “Lucifer şi luciferismele”, “Între Hristos şi Antihrist”; Recurs la limba română: “Despre dracul… pe ocolite”, “Urît ca dracu’!”, “În loc de «Piei, drace!»”, “Dracul nu-i chiar de capul lui…”; Dracul luat peste picior: “Aş plînge, dar nu pot de rîs!”, “Scaraoţchi şi Irodiadele”, “Mai în glumă, mai în serios…”, “Diavolul de ambe sexe”, “Frumosul din umbră”; Cu dracul, totuşi, nu e de glumit…: “Sindromul lui Aghiuţă”, “De ce nu te poţi face frate cu dracul”; Addenda: “Cînd îşi bagă dracul coada… Păţaniile omului între «chip» şi «asemănare»” (“I. Asemănarea adevărată sau omul înveşmîntat în har”, “II. Asemănarea mincinoasă sau omul acoperit cu frunze”, “III. Asemănarea pierdută sau omul în «haine de piele»”, “IV. Asemănarea regăsită sau omul în «haină de nuntă»”).
* Răzvan Codrescu, Rug aprins. O sută de sonete şi false sonete, Editura Christiana, Bucureşti, 2008.Volumul cuprinde: cele o sută de sonete şi false sonete (numerotate cu cifre romane); Addenda: Două poeme neptice („Plîngerea lui Agapie Sketul”, „Stihuirea sihastrului bătrîn”); „Nota autorului”.
* Răzvan Codrescu, Ghid pascal, cu binecuvîntarea şi cuvîntul înainte al P. S. Lucian [Mic], Episcopul Caransebeşului, Editura Christiana/ Editura Sf. Siluan [Sf. Mănăstire Nera], Bucureşti, 2009.Volumul cuprinde: „Cuvînt înainte” de P. S. Lucian Mic; „Paştele la creştini şi la evrei”; „Sfîntul şi Marele Post”; „Îndrumar pentru Săptămîna Mare”; „Via Dolorosa sau Drumul Crucii”; „Cele şapte rostiri de pe Cruce”; „Viaţa întru înviere”; „Înţelesul numelor Celui Înviat”; „Duminica Tomii sau Paştele cel mic„; „Icoane pascale”; „Tradiţii populare legate de ciclul pascal”; Addenda: „Cele 12 Evanghelii din Joia Mare”, „Prohodul Domnului” [text revizuit şi necenzurat], „Învierea Domnului în Sfintele Evanghelii”, „Evanghelia Învierii (Ioan 1, 1-17)” [în greacă, latină şi trei versiuni româneşti].
* Răzvan Codrescu, În jurul lui Eminescu, ediţie îngrijită şi cuvînt înainte de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucureşti, 2009.Volumul cuprinde: „Argument editorial” de Gabriela Moldoveanu; „De ce Eminescu? (Lupta cu temeiurile)”; „Oboseala de Eminescu”; „Noua singurătate a lui Eminescu”; „Cum se cuvine înţeleasă Doina lui Eminescu”; „Eminescu şi creştinismul”; „Despre pietatea oarbă şi analfabetismul isterizat”; „Eminescu n-a murit”; Addenda: „Doina lui Eminescu”, „Din gîndirea politică eminesciană”, „Naţionalismul românesc în context european”, „Două poezii închinate Eminescului”, „Recurs la cadavrul din debara„; „Supliment bibliografic”.
* Răzvan Codrescu, Crucile pustiei. Poeme neptice, Editura Christiana, Bucureşti, 2010. Volumul cuprinde: 24 de poeme neptice („Plîngerea lui Agapie Sketul”, „Legămîntul tăcerii”, „Nimic şi nimeni cîntă în pustie”, „Ispitirea Cuviosului Pahomie”, „Legenda celui singur”, „Cap de vedenie”, „Recviem pentru avva Efrem”, „De la avva Antonie citire”, „Cruce şi zapis”, „Rost de moarte”, „Înainte-vedere”, „Fără de urmă”, „Avva şi îngerii”, „La avva-n prag”, „Ars diaboli”, „Akedia”, „Cîntec de nuntă”, „Îngerul pustiei”, „Măştile pustiei”, „Punct şi de la capăt”, „Floare de păcat”, „Bătrînul care nu mai moare…”, „A-sfinţire”, „Poveste fără sfîrşit”); „Nota autorului”; „Postfaţă editorială” de Gabriela Moldoveanu.
* Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Christiana [Col. “Cruciaţii secolului XX”], Bucureşti, 2012. Volumul cuprinde: “Cuvînt înainte la ediţia a doua”, “Argument”; I. Repere istorice: “Codreanu şi fenomenul legionar”, “Taina jertfei: cazul Moţa-Marin”, “O tragedie perpetuă: cazul Nicolae Iorga”, “Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generaţii”, “Petre Ţuţea: o consemnare”, “Intermezzo: mic eseu despre duel”, “Claudio Mutti, legionarismul şi cazul Mircea Eliade”, “Istorie şi istoriografie: o altfel de docta ignorantia”, “Naţionalismul românesc în context european: ipostaze istorice şi provocări actuale”); II. Polemici actuale: “Scrisoare deschisă către bătrînii legionari (1992)”, “Dreptatea d-lui Pleşu”, “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate”, “Un om necăjit: cazul H.-R. Patapievici”, “O reacţie a d-lui Patapievici”), “Întoarcerea Marelui Inchizitor”, “Cum am devenit antisemit!”, “Legionarism şi creştinism: note pe marginea unei polemici”, “Pseudomorfozele contemporane ale dreptei”; III. Dosar bibliografic: “1. Literatura legionară” (“1.1. Literatura clasică”, “1.2. Literatura exilului”, “1.3. Literatura de sertar şi postcomunistă”), “2. Referinţe româneşti”, “3. Referinţe străine”; IV. Anexe. Două întîlniri la Casa Verde: “Întîlnirea David Şafran – Corneliu Codreanu”, “Întîlnirea Julius Evola – Corneliu Codreanu”; “În loc de încheiere: De Deo et de mortuis. O mărturisire cu care eram dator”.
* Răzvan Codrescu, Rost de doină. Cîntece fără stăpîn, Editura Christiana, Bucureşti, 2012. Volumul cuprinde: 80 de doine şi “Nota autorului”.
* Răzvan Codrescu (pentru conformitate), Sonetele lui Dionis, Editura Timpul, Iaşi, 2013.Volumul cuprinde: “Lămurire editorială”; “În loc de prolog [Mihai către Dionis]”; XCIX de sonete; “În loc de epilog”.
* Răzvan Codrescu, Eminescu şi credinţa, cu o prefaţă de Radu Preda, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2013.Volumul cuprinde: „Prefaţă” de Radu Preda; „Notă asupra ediţiei”; „Eminescu şi credinţa”; „De ce Eminescu? (Lupta cu temeiurile)”; „Oboseala de Eminescu”; „2000: Anul Eminescu”; „Odihna de Eminescu”; „Cum se cuvine înţeleasă Doina lui Eminescu”; „Eminescu şi creştinismul”; „Despre pietatea oarbă şi analfabetismul isterizat”; „Noua singurătate a lui Eminescu”; „Eminescu n-a murit”; Addenda: „Doina lui Eminescu”, „Din gîndirea politică eminesciană”, „Naţionalismul românesc în context european”, „Trei poezii închinate Eminescului”, „Recurs la cadavrul din debara„; „Eminescu vs Patapievici”; „Supliment bibliografic”.
* Răzvan Codrescu, Sic credo. Mărturisiri dialogale, cu un cuvînt înainte de Costion Nicolescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2014. Volumul cuprinde: „Cuvînt înainte (Costion Nicolescu)”; „Notă editorială”; „În loc de introducere: «Am simţit tot timpul mîna lui Dumnezeu asupra mea»” [interviu realizat de Claudiu Târziu]; Repere spirituale: „Biserica este bastionul nostru de permanenţă într-o istorie atît de vitregă şi de schimbătoare” (Claudiu Târziu întreabă, Răzvan Codrescu răspunde), „Tradiţionalismul osificat şi ecumenismul ideologizat sînt două extreme păguboase…” (Mihnea Măruţă întreabă, Răzvan Codrescu răspunde), „Maica Domnului este fiinţa creată care a atins cel mai înalt grad de desăvîrşire” (Cristina Pop întreabă, Răzvan Codrescu răspunde); Repere seculare: „Dreapta este trăirea Tradiţiei în actualitate” (Gabriel Stănescu întreabă, Răzvan Codrescu răspunde), „Martirii din închisori ar trebui să fie reperele sau pilonii renaşterii naţionale” (Tudor Petcu întreabă, Răzvan Codrescu răspunde), „Una este evaluarea corectă a Legiunii şi alta este reînvierea ei…” (Claudiu Târziu întreabă, Răzvan Codrescu răspunde); „În loc de încheiere: «Persistă un anumit divorţ păgubos între religie şi cultură»” [interviu realizat de Ciprian Chirvasiu];Addenda: „Răspunsuri la o anchetă a revistei Origini„, „Crezul meu naţional (O epistolă lămuritoare)”; „Cărţi publicate de Răzvan Codrescu”.
* Răzvan Codrescu, Cartea mărturisitorilor.Pentru o istorie a învrednicirii româneşti, Editura Rost / Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Bucureşti – Piteşti, 2014. Volumul cuprinde: Cuvînt înainte;Constantin Brâncoveanu (1654-1714):„Viaţa şi mucenicia unui voievod al Crucii”;„Constantin Brâncoveanu între Ortodoxie şi… masonerie”;Dimitrie Cantemir (1673-1723):„Gîlceava tradiţiei cu modernitatea”;Mihai Eminescu (1850-1889):„Cum se cuvine înţeleasă Doina lui Eminescu”;„Oboseala de Eminescu”;„Eminescu şi credinţa”;„Eminescu şi creştinismul”; „Două «pietre de poticnire»”;„Eminescu n-a murit”;Simion Mehedinţi (1868-1962): „Simion Mehedinţi şi creştinismul românesc”;Nicolae C. Paulescu (1869-1931): „Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa lui Scio Deum esse„; Nicolae Iorga (1871-1940): „O tragedie perpetă: cazul Nicolae Iorga”; Octavian Goga (1881-1938) / Aron Cotruş (1891-1961): „Doi poeţi mesianici: Octavian Goga şi Aron Cotruş”; Marcu Beza (1882-1949): „Marcu Beza şi Răsăritul ortodox”; Nichifor Crainic (1889-1972): „«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire”; „Nichifor Crainic (schiţă de portret)”; Nae Ionescu (1890-1940): „Pentru dreapta înţelegere a lui Nae Ionescu”; „Radiografia unei calomnii”; „Ieşirea din legendă. Stadiul editării lui Nae Ionescu” (2010); „«Al dracu’ Nae!»”; Lucian Blaga (1895-1961): „Lucian Blaga şi creştinismul”; Daniil Sandu Tudor (1896-1962): „Sandu Tudor în pragul canonizării”; Vasile Băncilă (1897-1979): „Redescoperirea unei personalităţi exemplare”; Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938): „Codreanu şi «fenomenul legionar»”; „«De ce-am mai vorbi astăzi despre Codreanu?»”; Ion I. Moţa (1902-1937) / Vasile Marin (1904-1937): „Taina jertfei: cazul Moţa-Marin”; „Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie”; Vladimir Dumitrescu (1902-1991): „Vladimir Dumitrescu sau spovedania unui neînvins”; Petre Ţuţea (1902-1991): „Eşecul «omului autonom». Scurtă introducere în gîndirea lui Petre Ţuţea”; „Petre Ţuţea: o consemnare”; „La 20 de ani de la moartea lui Petre Ţuţea”; Alexandru Ghyka (1903-1982): „Prinţul Ghyka, o legendă a închisorilor”; George Manu (1903-1961): „Geniul în zeghe”; Pan M. Vizirescu (1903-2000): „«Ultimul gândirist»”; Dumitru Stăniloae (1903-1993): „Anul Stăniloae: toamna patriarhului”; Mircea Vulcănescu (1904-1952): „Un haiduc împotriva uitării româneşti”; Benedict Ghiuş (1904-1990): „Un mucenic al rugăciunii: părintele Benedict Ghiuş”; Radu Gyr (1905-1975): „Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generaţii”; Mircea Eliade (1907-1986): „M. Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?”; „Claudio Mutti, legionarismul şi cazul Mircea Eliade”; Petre (Petrache) Lupu (1907-1994): „A fost odată, la Maglavit…”; Ion V. Georgescu (1909-1976): „Patimile unui cărturar”; Constantin Noica (1909-1987): „Noica şi Cuminţenia Pămîntului”; Ilariu Dobridor (1909-1968): „Un interbelic uitat: Ilariu Dobridor”; Ilie Lăcătuşu (1909-1983): „Sfinţii de lîngă noi: cazul preotului Ilie Lăcătuşu”; Ana-Maria Marin (1910-2001): „Mărturii în amurg”; Traian Popescu (1910-2002): „Veşti triste din Spania”; Arsenie Boca (1910-1989) / Teofil Părăian (1929-2009): „Două piscuri duhovniceşti: părintele Arsenie şi părintele Teofil”; Zosim Oancea (1911-2005): „Între Sibiu şi Sibiel: icoana părintelui Zosim”; Alexandru Ciorănescu (1911-1999): „Alexandru Ciorănescu, ultimul mare «român universal»”; Vasile Netea (1912-1989): „Un cruciat al Ardealului românesc”; Aureliu Răuţă (1912-1995): „Don Aurelio”; Elisabeta Rizea (1912-2003): „«Viteaza din Nucşoara»”; N. Steinhardt (1912-1989) / Mina Dobzeu (n. 1921): „Părintele Mina Dobzeu: cu Steinhardt şi dincolo de Steinhardt”; „Între Caragiale şi Steinhardt”; „Maximalismul şi «boieria» lui Hristos”; Corneliu Coposu (1914-1995): „«Seniorul» între realitate şi legendă”; Arsenie Papacioc (1914-2011): „Părintele Arsenie Papacioc, lamură întru Hristos”; Mihaela (Marieta) Iordache (1914-1963): „Mucenicia Maicii Mihaela”; Radu Mărculescu (1915-2011): „Radu Mărculescu la capăt de drum”; Vintilă Horia (1915-1992): „Memento Vintilă Horia”; Ilie-Vlad Sturdza (1916-2009): „La capătul pribegiei”; Dumitru (Tache) Funda (1916-1999): „O conştiinţă mărturisitoare”; Teodosia (Zorica Laţcu) (1917-1990): „Poeta Vladimireştilor”; Constantin Galeriu (1918-2003): „Savanţi şi mărturisitori în predania părintelui Galeriu: Nicolae C. Paulescu şi Alexandru Mironescu”; „Părintele Galeriu: de la tinereţea fără bătrîneţe la viaţa fără de moarte”; Ioan Ianolide (1919-1986): „Pariul întoarcerii la Hristos”; Iustin Pârvu (1919-2013): „Între inima Moldovei şi inima Ardealului”; „Pretextul Petru-Vodă”; „La trecerea în veşnicie a părintelui Iustin Pârvu”; Alexandru Paleologu (1919-2005): „O figură seniorială: Al. Paleologu”; Nicolae Pora (1919-2002): „Românul cu statuie la Ottawa”; Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) (1920-2006): „Benedicta sit„; Bartolomeu Valeriu Anania (1921-2011): „În jurul unei neînţelegeri”; „Un patriarh al rostirii româneşti”; „Leul în iarnă al Ardealului ortodox”; Aurel State (1921-1983): „Un drum al crucii”; Constantin Oprişan (1921-1958): „Un poet-martir”; Zaharia (Zahu) Pană (1921-2001): „Ecce poeta!„; Gabriel Constantinescu (1921-2010) / Maria Constantinescu (n. 1929): „Gabriel Constantinescu şi reconstrucţia Dreptei”; Valeriu Gafencu (1921-1952): „Pe urmele lui Valeriu Gafencu”; „Bătaie pe sfinţenie?”; Ion Gavrilă Ogoranu (1923-2006): „Ion Gavrilă povestaşul”; Dumitru Bacu (1923-1997): „Radiografia «experimentului Piteşti»”; Ilie Tudor (n. 1923): „Amintiri dintr-o altă lume”; Traian Popescu («Macă») (1923-2009): „Un fost «piteştean» între Calvar şi Înviere”; Monica Lovinescu (1923-2008)/ Virgil Ierunca (1920-2006): „A tăcut şi Monica Lovinescu…”; Aspazia Oţel Petrescu (n. 1923): „Eroismul feminin românesc în secolul XX”; Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006): „Un portret biografic al părintelui Calciu”; „Un interviu cu părintele Calciu”; „Psihoza moaştelor: de la pietate la sminteală”; Andrei (André) Scrima (1925-2000): „Taina Rugului Aprins”; Flor Strejnicu (1926-2006): „Recviem pentru dr. Flor Strejnicu”; Octavian Paler (1926-2007): „Don Quijote în Est, de la stînga la dreapta…”; Vasile-Jacques Iamandi (n. 1927): „Un senior pentru neliniştea noastră”; Paul Caravia (1927-2002): „Cruciadă împotriva uitării”; Demostene Andronescu (n. 1927): „Demostene Andronescu sau vocaţia mărturisirii”; Paul Barbăneagră (1929-2009): „Un reacţionar sui generis„; Ion Piso (n. 1929): „Un epistolar paideic românesc: tenorul Ion Piso şi cîntecul vîrstelor”; Marcel Petrişor (n. 1930): „Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste”; Indice de persoane.
* Răzvan Codrescu, Erosstihuri, Editura Christiana, Bucureşti, 2016. Volumul cuprinde 152 de sonete distribuite în trei secţiuni și numerotate cu cifre romane – De ziori (I-XX), De amiază (XXI-XCV), De amurg (XCVI-CL), încadrate între un Prolog (p. 7) și un Epilog (p. 167) – și „Nota autorului” (pp. 168-169).
* Răzvan Codrescu, O introducere în creștinism, Editura Christiana, Bucureşti, 2016. Volumul cuprinde: Ce este religia: „Etimologie și definiție”, „Origine”, „Finalitate”, „Structură”, „Esența actului religios: credința”, „Manifestări parareligioase”, „Religia în raport cu mitologia”, „Religia în raport cu magia”, „Religia în raport cu superstițiile”, „Religia în raport cu «științele oculte»”, Religia în raport cu filosofia”, „Religia și cultura în cadrul spiritualității”; Universul religiilor: „Diversitatea manifestărilor religioase”, „Fondul comun al religiilor”, Revelația naturală și revelația divină”, „Tipuri de religii”, „Cele trei monoteisme: iudaismul, creștinismul, islamismul”, „Homo religiosus și starea spirituală a lumii moderne”; Temeiurile și izvoarele creștinismului: „De la iudaism la creștinism”, „Iisus Hristos”, „Biblia sau Sfînta Scriptură: Vechiul Testament, Noul Testament”, „Sfînta Tradiție”; Teologia mistică și dogmatică: „Teologie și mistică”, „Teologie și dogmă”, „Dumnezeu – Sfînta Treime”, „Dumnezeu – Creatorul și Proniatorul lumii”, „Energiile necreate”, „Creația (I). Lumea nevăzută”, „Creația (II). Lumea văzută”, „Creația (III). Omul – sinteză a Creației”, „«Chipul» și «asemănarea» lui Dumnezeu în om”, „Omul «paradisiac» și omul «căzut»”, „Istoria din perspectivă creștină”, „Iisus Hristos sau mîntuirea dinspre Dumnezeu”, „Urmarea lui Hristos sau mîntuirea dinspre om”, „Viață, moarte și înviere”, „Eshatologia creștină”; Addenda: „Înțelesul numelor Domnului”, „Maica Domnului în slove și icoane”; „Crucea și semnificațiile ei”, „Despre post”, „Despre rugăciune”, „Pomelnice, acatiste, sărindare”, „Despre doliu”, „Scurte lămuriri despre Sfintele Taine ale Bisericii”, „Perspectiva creștină asupra familiei”, „«Luptători împotriva lui Dumnezeu»?”, „Ortodoxia românească și rezistența anticomunistă”, „Problema iertării”, „Erezii și secte contemporane: mic ghid de pază ortodoxă”, „Sinaxar românesc”, „Două acatiste: Acatistul Sfîntului Arhanghel Gavriil, Acatistul Sfîntului Arhanghel Rafail”; În loc de postfață; Repere bibliografice; Indice de sfinți; Indice de autori moderni (selectiv).
* Răzvan Codrescu, Gîlceava dracului cu lumea sau de ce este dracul chiar așa de negru cum pare, Editura Christiana, Bucureşti, 2017. Volumul cuprinde: „Scurtă lămurire preliminară”; Dracul de lîngă noi: „Uite dracul, nu e dracul!”, „Cunoaşte ca să re-cunoşti!”; Şi dracul a fost înger de lumină: „Obîrşia duhurilor slujitoare”, „Ierarhiile cereşti”, „Ceata voievozilor”, „Cînd îngerul se face drac”; Numele nu stă degeaba pe drac: „Dracul cu chip de şarpe”, „De la daimon-ul antic la demonul medieval”, „Diavolul – principiu al dezbinării”, „Cohorta lui Satan”, „Lucifer şi luciferismele”, „Intermezzo: Lucifesrismul în țara lui Caragiale”, „Între Hristos şi Antihrist”; Recurs la limba română: „Despre dracul… pe ocolite”, „Urît ca dracu’!”, „În loc de «Piei, drace!»”, „Dracul nu-i chiar de capul lui…”; Dracul luat peste picior: „Aş plînge, dar nu pot de rîs!”, „Scaraoţchi şi Irodiadele”, „Mai în glumă, mai în serios…”, „Diavolul de ambe sexe”, „Frumosul din umbră”; Cu dracul, totuşi, nu e de glumit…: „Sindromul lui Aghiuţă”, „De ce nu te poţi face frate cu dracul”; Addenda: „Cînd îşi bagă dracul coada… Păţaniile omului între «chip» şi «asemănare»” („I. Asemănarea adevărată sau omul înveşmîntat în har”, „II. Asemănarea mincinoasă sau omul acoperit cu frunze”, „III. Asemănarea pierdută sau omul în «haine de piele»”, „IV. Asemănarea regăsită sau omul în «haină de nuntă»”), „Luciferismul de larg consum”, „Cazul Tanacu”, „Remember: Tragedia de la «Colectiv»”.
* Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate, ediție definitivă, Editura Christiana, Bucureşti, 2018. Volumul cuprinde: „Notă asupra ediției”; „În loc de prefaţă”; Dimensiunea spirituală: “Icoana Europei creştine”, „Doi «nebuni» exemplari”, „Eşecul «omului autonom»“, „Religie şi cultură”, „Gîlceava dracului cu lumea”, „Criza lăuntrică”, „«Descătuşarea sexului»“, „Creştinism şi feminism”, „Înţelesul evanghelic al iubirii”, „Redescoperirea vredniciei creştine”, „Viaţa întru înviere”, „Sensul unităţii creştine”; Dimensiunea politică: „Distincţii necesare”, „Adevăratul temei al naţionalismului”, „Ipostaze ale naţionalismului românesc”, „Cum se cuvine înţeleasă «Doina» lui Eminescu”, „Naţionalismul faţă cu «antisemitismul»“, „Demagogia toleranţei”, „Taina jertfei”, „Dreptatea d-lui Pleşu”, „Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate”, „Un om necăjit…”, „O reacţie a d-lui Patapievici”, „Raţiunile unei drepte actuale”; Addenda: „Simbolistica tradițională a dreptei. Pentru o fenomenologie a rectitudinii”, „Noțiunile politice de dreapta și stînga. O redefinire critică din perspectivă creștină”, „Neamul în Biserică. O perspectivă teologică asupra naționalului”; În loc de postfață: Dan Stanca întreabă, Răzvan Codrescu răspunde”; „Cărți publicate de Răzvan Codrescu”.
* Răzvan Codrescu, Cartea mărturisitorilor.Pentru o istorie a învrednicirii româneşti, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Manuscris, Piteşti, 2018. Volumul cuprinde: „Cuvînt înainte la ediția întîi (2014)”;Constantin Brâncoveanu (1654-1714):„Viaţa şi mucenicia unui voievod al Crucii”;„Constantin Brâncoveanu între Ortodoxie şi… masonerie”;Dimitrie Cantemir (1673-1723):„Gîlceava tradiţiei cu modernitatea”;Mihai Eminescu (1850-1889):„Cum se cuvine înţeleasă Doina lui Eminescu”;„Oboseala de Eminescu”;„Eminescu şi credinţa”;„Eminescu şi creştinismul”; „Două «pietre de poticnire»”;„Eminescu n-a murit”;Simion Mehedinţi (1868-1962): „Simion Mehedinţi şi creştinismul românesc”;Nicolae C. Paulescu (1869-1931): „Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa lui Scio Deum esse„; Nicolae Iorga (1871-1940): „O tragedie perpetă: cazul Nicolae Iorga”; Octavian Goga (1881-1938) / Aron Cotruş (1891-1961): „Doi poeţi mesianici: Octavian Goga şi Aron Cotruş”; Marcu Beza (1882-1949): „Marcu Beza şi Răsăritul ortodox”; Nichifor Crainic (1889-1972): „«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire”; „Nichifor Crainic (schiţă de portret)”; Nae Ionescu (1890-1940): „Pentru dreapta înţelegere a lui Nae Ionescu”; „Radiografia unei calomnii”; „Ieşirea din legendă. Stadiul editării lui Nae Ionescu” (2010); „«Al dracu’ Nae!»”; Lucian Blaga (1895-1961): „Lucian Blaga şi creştinismul”; Daniil Sandu Tudor (1896-1962): „Sandu Tudor în pragul canonizării”; Vasile Băncilă (1897-1979): „Redescoperirea unei personalităţi exemplare”; Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938): „Codreanu şi «fenomenul legionar»”; „«De ce-am mai vorbi astăzi despre Codreanu?»”; Ion I. Moţa (1902-1937) / Vasile Marin (1904-1937): „Taina jertfei: cazul Moţa-Marin”; „Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie”; Vladimir Dumitrescu (1902-1991): „Vladimir Dumitrescu sau spovedania unui neînvins”; Petre Ţuţea (1902-1991): „Eşecul «omului autonom». Scurtă introducere în gîndirea lui Petre Ţuţea”; „Petre Ţuţea: o consemnare”; „La 20 de ani de la moartea lui Petre Ţuţea”; Alexandru Ghyka (1903-1982): „Prinţul Ghyka, o legendă a închisorilor”; George Manu (1903-1961): „Geniul în zeghe”; Pan M. Vizirescu (1903-2000): „«Ultimul gândirist»”; Dumitru Stăniloae (1903-1993): „Anul Stăniloae: toamna patriarhului”; Mircea Vulcănescu (1904-1952): „Un haiduc împotriva uitării româneşti”; Benedict Ghiuş (1904-1990): „Un mucenic al rugăciunii: părintele Benedict Ghiuş”; Radu Gyr (1905-1975): „Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generaţii”; Mircea Eliade (1907-1986): „M. Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?”; „Claudio Mutti, legionarismul şi cazul Mircea Eliade”; Petre (Petrache) Lupu (1907-1994): „A fost odată, la Maglavit…”; Ion V. Georgescu (1909-1976): „Patimile unui cărturar”; Constantin Noica (1909-1987): „Noica şi Cuminţenia Pămîntului”; Ilariu Dobridor (1909-1968): „Un interbelic uitat: Ilariu Dobridor”; Ilie Lăcătuşu (1909-1983): „Sfinţii de lîngă noi: cazul preotului Ilie Lăcătuşu”; Ana-Maria Marin (1910-2001): „Mărturii în amurg”; Traian Popescu (1910-2002): „Veşti triste din Spania”; Arsenie Boca (1910-1989) / Teofil Părăian (1929-2009): „Două piscuri duhovniceşti: părintele Arsenie şi părintele Teofil”; Zosim Oancea (1911-2005): „Între Sibiu şi Sibiel: icoana părintelui Zosim”; Alexandru Ciorănescu (1911-1999): „Alexandru Ciorănescu, ultimul mare «român universal»”; Vasile Netea (1912-1989): „Un cruciat al Ardealului românesc”; Aureliu Răuţă (1912-1995): „Don Aurelio”; Elisabeta Rizea (1912-2003): „«Viteaza din Nucşoara»”; N. Steinhardt (1912-1989) / Mina Dobzeu (n. 1921): „Părintele Mina Dobzeu: cu Steinhardt şi dincolo de Steinhardt”; „Între Caragiale şi Steinhardt”; „Maximalismul şi «boieria» lui Hristos”; Corneliu Coposu (1914-1995): „«Seniorul» între realitate şi legendă”; Arsenie Papacioc (1914-2011): „Părintele Arsenie Papacioc, lamură întru Hristos”; Mihaela (Marieta) Iordache (1914-1963): „Mucenicia Maicii Mihaela”; Radu Mărculescu (1915-2011): „Radu Mărculescu la capăt de drum”; Vintilă Horia (1915-1992): „Memento Vintilă Horia”; Ilie-Vlad Sturdza (1916-2009): „La capătul pribegiei”; Dumitru (Tache) Funda (1916-1999): „O conştiinţă mărturisitoare”; Teodosia (Zorica Laţcu) (1917-1990): „Poeta Vladimireştilor”; Constantin Galeriu (1918-2003): „Savanţi şi mărturisitori în predania părintelui Galeriu: Nicolae C. Paulescu şi Alexandru Mironescu”; „Părintele Galeriu: de la tinereţea fără bătrîneţe la viaţa fără de moarte”; Ioan Ianolide (1919-1986): „Pariul întoarcerii la Hristos”; Iustin Pârvu (1919-2013): „Între inima Moldovei şi inima Ardealului”; „Pretextul Petru-Vodă”; „La trecerea în veşnicie a părintelui Iustin Pârvu”; Alexandru Paleologu (1919-2005): „O figură seniorială: Al. Paleologu”; Nicolae Pora (1919-2002): „Românul cu statuie la Ottawa”; Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) (1920-2006): „Benedicta sit„; Bartolomeu Valeriu Anania (1921-2011): „În jurul unei neînţelegeri”; „Un patriarh al rostirii româneşti”; „Leul în iarnă al Ardealului ortodox”; Aurel State (1921-1983): „Un drum al crucii”; Constantin Oprişan (1921-1958): „Un poet-martir”; Zaharia (Zahu) Pană (1921-2001): „Ecce poeta!„; Gabriel Constantinescu (1921-2010) / Maria Constantinescu (n. 1929): „Gabriel Constantinescu şi reconstrucţia Dreptei”; Valeriu Gafencu (1921-1952): „Pe urmele lui Valeriu Gafencu”; „Bătaie pe sfinţenie?”; Ion Gavrilă Ogoranu (1923-2006): „Ion Gavrilă povestaşul”; Dumitru Bacu (1923-1997): „Radiografia «experimentului Piteşti»”; Ilie Tudor (n. 1923): „Amintiri dintr-o altă lume”; Traian Popescu («Macă») (1923-2009): „Un fost «piteştean» între Calvar şi Înviere”; Monica Lovinescu (1923-2008)/ Virgil Ierunca (1920-2006): „A tăcut şi Monica Lovinescu…”; Aspazia Oţel Petrescu (n. 1923): „Eroismul feminin românesc în secolul XX”; Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006): „Un portret biografic al părintelui Calciu”; „Un interviu cu părintele Calciu”; „Psihoza moaştelor: de la pietate la sminteală”; Andrei (André) Scrima (1925-2000): „Taina Rugului Aprins”; Flor Strejnicu (1926-2006): „Recviem pentru dr. Flor Strejnicu”; Octavian Paler (1926-2007): „Don Quijote în Est, de la stînga la dreapta…”; Paul Caravia (1927-2002): „Cruciadă împotriva uitării”; Demostene Andronescu (n. 1927): „Demostene Andronescu sau vocaţia mărturisirii”; Vasile-Jacques Iamandi (n. 1928): „Un senior pentru neliniştea noastră”; Ion Piso (n. 1928): „Un epistolar paideic românesc: tenorul Ion Piso şi cîntecul vîrstelor”; Paul Barbăneagră (1929-2009): „Un reacţionar sui generis„; Marcel Petrişor (n. 1930): „Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste”; Addenda: Boris Răduleanu (1905-1990), Galina Răduleanu (n. 1933): „Despre iertare, pornind de la Repetiție la moarte…”; Dumitru Cristea (1927-2000): „Dumitru Cristea sau poezia ca destin”; „Ortodoxia românească și rezistența anticomunistă”; „«Dracul are atîta putere cîtă îi dăm noi» (cazul Mircea Vulcănescu)”; „Postfață la ediția a doua”; „Indice de persoane”; „Volume publicate de Răzvan Codrescu”.
* Răzvan Codrescu, Acatistele Sfinților Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail, cu o predoslovie despre îngeri, Editura Christiana, Bucureşti, 2018. Volumul cuprinde: „Predoslovie despre îngeri”; „Îngerii. Repere bibliografice”; „Lămurire editorială”; Acatistul Sfîntului Arhanghel Mihail; Acatistul Sfântului Arhanghel Gavriil; Acatistul Sfîntului Arhanghel Rafail; „Un întreit epilog liric”.
* Răzvan Codrescu, Tentative de dreapta în România postcomunistă, Editura Christiana, Bucureşti, 2019. Volumul cuprinde: „Prolog”; „În căutarea Legiunii pierdute”; „Nostalgii legionare și iluzii creștin-democrate”; „Epigonism neolegionar și imixtiuni național-comuniste”; „Emanciparea de legionarism și pariul liberal-conservator”; „Dreapta intelectuală în haine europene”; „Punct și de la capăt?”; „Epilog”; Addenda: „Simbolistica tradițională a dreptei: pentru o fenomenologie a rectitudinii”; „Noțiunile politice de dreapta și stînga: o redefinire critică din perspectivă creștină”; „Indice de nume”.
* Răzvan Codrescu, Povești de ocazie sau cum m-am ispitit să devin narator, Editura Christiana, Bucureşti, 2020. Volumul cuprinde: „Prolog”; „Fenomenul Omega”; „Adio fără de sfîrșit”; „Ion Te-leagă”; Addenda: „Toți arabii se numesc Hassan”; „Poveste pentru blonde”; „În loc de încheiere: Cine sînt eu?”.
VOLUME TRADUSE * Claudio Mutti, Mircea Eliade şi Garda de Fier, ediţie îngrijită şi traducere de Adolf Crivăţ-Vasile [Răzvan Codrescu], Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995. * San Juan de la Cruz/ Sfîntul Ioan al Crucii, Noche oscura del alma/ Noaptea întunecată a sufletului (Poeme), ediţie îngrijită şi prefaţă de Anca Crivăţ-Vasile, versiuni româneşti de Anca Crivăţ-Vasile şi Răzvan Codrescu, Editura Anastasia [Col. „Psalm”], Bucureşti, 1997. * Claudio Mutti, Mircea Eliade, Legiunea şi noua inchiziţie, ediţie îngrijită, traducere şi cuvînt înainte de Răzvan Codrescu, Editura Vremea [Col. “Fapte, Idei, Documente”], Bucureşti, 2001. * Sfîntul Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, cu textul spaniol original şi cu fragmente din comentariile teologice în proză, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Anca Crivăţ, versiuni româneşti de Anca Crivăţ şi Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2003. * Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006.
VOLUME ÎNGRIJITE (SELECTIV) * Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică: Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale, text îngrijit, introducere, repere bio-bibliografice, note şi comentarii de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia [Col. “Elita interbelică”], Bucureşti, 1995. * Pr. Gheorghe Calciu, Şapte cuvinte către tineri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia [Col. “Omiletica”], Bucureşti, 1996. * Claudio Mutti, Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Lovinescu), cu o prefaţă de Philippe Baillet, traducere de Florin Dumitrescu, ediţie îngrijită şi postfaţă de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997. * I. L. Caragiale, Nimic fără Dumnezeu (articole & notiţe critice), cu o prefaţă de Alexandru Paleologu, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 15-21. * Fericitul Augustin, Retractationes/ Revizuiri, traducere de Nicolae I. Barbu, postfaţă de Ioan G. Coman, Editura Anastasia [Col. “Dogmatica”], Bucureşti, 1997 [ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu] * Alexandru Mironescu, Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, cu un cuvînt înainte de Virgil Cândea, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia [Col. “Elita interbelică”], Bucureşti, 1998. * Julius Evola, Naţionalism şi asceză. Reflecţii asupra fenomenului legionar, cu un studiu introductiv de Claudio Mutti, traducere de Florin Dumitrescu, ediţie îngrijită de Vasile A. Marian [Răzvan Codrescu], F.R.O.N.D.E., Alba Iulia-Paris, 1998. * Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică: Noţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie, ediţie îngrijită, prefaţă şi repere bio-bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999. * Arhimandrit Mina Dobzeu, Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la Bradiceşti, ediţie îngrijită şi cuvînt înainte de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia [Col. “Comorile Pustiei”], Bucureşti, 1999. * Sfîntul Vasile cel Mare, Despre Botez, traducere şi studiu introductiv de Pr. Dumitru V. Georgescu, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia [Col. “Comorile Pustiei”], Bucureşti, 1999. * Sfîntul Atanasie cel Mare, Viaţa Sfîntului Antonie cel Mare, urmată de cele mai frumoase predici, traducere şi studiu introductiv de Şt. Bezdechi, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia [Col. “Comorile Pustiei”], Bucureşti, 2000. * Sfîntul Grigorie Palama, Omilii – volumul 1, apărut cu binecuvîntarea şi cuvîntul înainte al Î. P. S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, cu o introducere de Părintele Galeriu, traducere din limba greacă de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătraşcu şi stilizată de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia [Col. “Luminătorii Lumii”], Bucureşti, 2000. *** Întîlnirea românilor de pretutindeni: Romfest 2000, Bucureşti/Sibiu, 11-15 octombrie 2000 – Rostul românilor la 2000 de ani de la Naşterea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, conferinţe şi comunicări tipărite cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, volum apărut sub egida Asociaţiei Române pentru Cultură şi Ortodoxie, cu sprijinul publicaţiilor Scara (Revistă de oceanografie ortodoxă) şi Puncte cardinale (Periodic independent de orientare naţional-creştină), Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie, Bucureşti, 2000 [redactor coordonator: Răzvan Codrescu]. * Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, “Războiul întru Cuvînt”. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Răzvan Codrescu, Editura Nemira [Col. “Alfa şi Omega”], Bucureşti, 2001. * Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Homo americanus. O radiografie ortodoxă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2002 (ediţia a doua: 2007). *** Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, cu un cuvînt înainte de Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Editura Christiana [Col. “Tainele credinţei”], Bucureşti, 2002. *** Taina jertfei. Dosar istoric Moţa-Marin, alcătuit, prefaţat şi adnotat de Răzvan Codrescu, Editura Puncte Cardinale [Col. “Cruciaţii secolului XX”], Sibiu, 2002. *** Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, crestomaţie, note şi tablou bio-bibliografic de Răzvan Codrescu, Editura Christiana [Col. “Apologii contemporane”], Bucureşti, 2002 (ediţia a doua, revizuită şi adăugită: 2009; ediția a treia: 2019). * Gabriel Constantinescu, Gîlceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranziţie (1991-2001), ediţie îngrijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2002. * Ilie-Vlad Sturdza, Pribeag printr-un secol nebun. De la Legiunea Arhanghelul Mihail la Legiunea Straină, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu şi Mihai Ghyka, cu un cuvînt înainte de Mihai Ghyka, Editura Vremea, Bucureşti, 2002. *** “Biserica de acasă”. Rugăciuni şi rînduieli pentru căsătorie şi binele familiei, texte alese şi îngrijite de Răzvan Codrescu, volum apărut sub îndrumarea şi cu binecuvîntarea P. S. Dr. Laurenţiu Streza, Episcopul Caransebeşului, Editura Christiana, Bucureşti, 2003 (ediţia a doua: 2004; ediţia a treia: 2006). *** “Fiecare în rîndul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, ediţie îngrijită, introducere şi note de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2003. * Costion Nicolescu, Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, Editura Christiana, Bucureşti, 2003 [ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu]. * Părintele Zosim Oancea, Închisorile unui preot ortodox, ediţie îngrijită, cuvînt înainte şi note de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2004. * Arhim. Antipa Dinescu, Ierom. Petroniu Tănase, Prodromu. Schitul românesc din Sf. Munte Athos şi icoanele sale făcătoare de minuni, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2004. *** Părintele Galeriu – Astăzi, Editura Harisma, Bucureşti, 2004 [ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu] * Părintele Galeriu, Tîlcuiri: Rugăciunea Tatăl nostru. Cartea celor nouă Fericiri, apărute cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Harisma, Bucureşti, 2004 [texte îngrijite de Răzvan Codrescu şi diac. Cristian Galeriu]. Cf. şi Cartea celor nouă Fericiri. Tîlcuiri de Părintele Galeriu, tiparită cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Harisma, Bucureşti, 2004 [coordonatori: Răzvan Codrescu, Ion Mircea]. *** Acatistele Sfinţilor Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail şi al Sfîntului Înger Păzitor, Editura Christiana, Bucureşti, 2004 (ediţia a doua: 2006) [volum alcătuit şi prefaţat de Răzvan Codrescu] *** Carte de înţelegere a rugăciunilor de toate zilele şi a slujbelor bisericeşti. Alcătuirea Înalt Prea Sfinţitului Gurie Grosu, Mitropolitul Basarabiei, adaugită şi actualizată, Editura Christiana [Col. “Învăţături şi rînduieli ortodoxe”], Bucureşti, 2004 (ediţia a doua: 2006) [adaosuri şi diortosire de Gabriela Moldoveanu şi Răzvan Codrescu]. *** Părintele Galeriu astăzi. Conştiinţe în slujirea cu iubire a Adevărului, Editura Harisma, Bucureşti, 2006 [coordonator: Răzvan Codrescu]. * Vasile M. Popescu, Un martir al Crucii. Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu, ediţie îngrijită de Gabriela Moldoveanu şi Răzvan Codrescu, cu un documentar din arhivele Securităţii alcătuit şi comentat de Adrian Nicolae Petcu, cercetător CNSAS, Editura Christiana [Col. “Ortodoxia luptătoare”], Bucureşti, 2006. *** Testamentul Părintelui Calciu (1925-2006). Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic şi şapte evocări, volum alcătuit de Răzvan Codrescu, Lucian D. Popescu şi Claudiu Târziu, Editura Christiana, Bucureşti, 2007.*** Tezaur duhovnicesc. Pagini de şi despre Părintele Dometie de la Rîmeţ, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2007.* Părintele Galeriu, Ortodoxia şi sufletul românesc, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura ASA, Bucureşti, 2007. * Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare, cu o prefață de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București, 2009.* Constantin Oprişan, Cărţile Spiritului şi alte poezii, ediţie îngrijită de Pr. Gheorghe Calciu, Marcel Petrişor, Răzvan Codrescu, Editura Christiana [Col. “Poezia închisorilor comuniste”], Bucureşti, 2009.*** Seminţe duhovniceşti. Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2009 [ediţie îngrijită şi notă editorială de Răzvan Codrescu]. * Dumitru Bacu, Piteşti – centru de reeducare studenţească, cu o prefaţă de Pr. Gheorghe Calciu, ed. a IV-a, îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Christiana [Col. “Cruciaţii secolului XX”], Bucureşti, 2011.* Marcel Petrişor, Cumplite încercări, Doamne! (Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste,ediţie îngrijită şi postfaţă de Răzvan Codrescu, cu o postfaţă de Lucian D. Popescu, Editura Christiana [Col. “Cruciaţii secolului XX”], Bucureşti, 2011.* Demostene Andronescu, De veghe la cumpăna vremilor. Articole, cronici, mărturii, Editura Christiana, Bucureşti, 2011 [ediţie îngrijită şi cuvînt înainte de Răzvan Codrescu].* Preot Gheorghe Calciu, «Fiţi jertfelnici!». De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Răzvan Codrescu, cu o postfaţă de Lucian D. Popescu, Editura Christiana [Col. “Cruciaţii secolului XX”], Bucureşti, 2012.*** Mormîntul cald de la Prislop. Mărturii despre Părintele Arsenie Boca apărute în “Lumea Credinţei”, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2012.*** Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Drumuri spre Adevăr, ediţia a doua revăzută şi adăugită, sub îngrijirea lui Răzvan Codrescu, cu un cuvînt înainte de Preot Gheorghe Calciu, Editura Lumea Credinţei [Col. “Orientale lumen”], Bucureşti, 2012.* 10 predici de Părintele Galeriu la 10 ani de la mutarea sa la Cer, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, cu un cuvînt înainte de Preot Prof. Dr. Vasile Gordon, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2013.*** Actorii şi credinţa. Interviuri şi evocări, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, cu o prefaţă de Răzvan Bucuroiu, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2013.* Ilie Tudor, Un an lîngă Căpitan. Amintiri sfinte din lumea legionară, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită, cu o prefaţă de Răzvan Codrescu, Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Piteşti, 2013.*** Dezgroparea Părintelui Calciu. Dosarul unui abuz, Mic documentar îngrijit de Răzvan Codrescu, Editura Christiana [Col. “Învăţături şi rînduieli ortodoxe”], Bucureşti, 2014. *** Sfinţii închisorilor în “Lumea Credinţei”. Din rezistenţa României creştine împotriva ateismului comunist, texte alese, prefaţă şi note de Răzvan Codrescu, cu un cuvînt înainte de Părintele Profesor Gheorghe I. Drăgulin, fost deţinut politic, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2014. *** Pe urmele Maicii Domnului. Din viaţa, cultul şi minunile Născătoarei de Dumnezeu, texte apărute în revista Lumea Credinţei, alese şi îngrijite de Răzvan Codrescu, Editura “Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2014. * Părintele Gheorghe Calciu, Cuvintele către tineri, ediţie îngrijită și postfaţă de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2015. * Radu Preda, Jurnal cu Petre Țuțea, ediţie îngrijită și postfaţă de Răzvan Codrescu, cu un interviu editorial de Răzvan Bucuroiu, Editura “Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2015.*** Sfinții români în “Lumea Credinţei”, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura “Lumea Credinţei”, București, 2015.*** Arsenie Boca pe drumul sfințeniei. O carte a minunilor de lîngă noi, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura “Lumea Credinţei”, București, 2015. *** Cartea Crăciunului, culegere de texte îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura “Lumea Credinţei”, București, 2016. * Dumitru Cristea, Testamentul unui cruciat. Poezii de dincolo și de dincoace de gratii, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, ilustrații de Andrei Mănescu, interviuri de Constantin Mustață și Alina Urs, Editura Manuscris, Pitești, 2017. * Marcel Petrișor, Cumplite încercări, Doamne! Din Casimca Jilavei în Zarca Aiudului, ediție îngrijită și postfață de Răzvan Codrescu, studiu introductiv și note de Lucian Vasile, interviu de Claudiu Târziu, postfață de Lucian D. Popescu, Editura Manuscris, Pitești, 2017. *** Cartea Paștelui, culegere de texte îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura “Lumea Credinţei”, București, 2018. * Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. O radiografie memorialistică, ediția a doua, îngrijită și prefațată de Răzvan Codrescu, Editura Manuscris, Pitești, 2018. * Marcel Petrișor, Petre Țuțea: sacerdotul fără parohie, cu un prolog editorial de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București, 2019. * „Nemuritorul Jacques” (Vasile-Jacques Iamandi) iscodit de Moise Monahul, ediție îngrijită și prefațată de Răzvan Codrescu, cu o postfață de Claudiu Târziu, Editura Christiana, București, 2020. * Preot Corneliu-Mihail Militaru, Testament. Eseu despre moarte & Jurnal de Amzei, ediție îngrijită de Decebal Becea și Răzvan Codrescu, cu un cuvînt înainte de preot Alin Sandu, Editura Christiana, București, 2020.
În antologii sau volume colective (selectiv):
Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacţii din presa anului 1998, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999 (“Oboseala de Eminescu” – p. 200); Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002 (“Doctorul Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum esse” – p. 17); “Fiecare în rîndul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003 (“Neamul în Biserică” – p. 175; “Ipostaze ale naţionalismului românesc” – p. 188; “Homo europaeus între ontologie şi ideologie” – p. 199); Alexandru Mironescu. Centenarul naşterii: 1903-2003, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003 (“Savantul şi scriitorul creştin Alexandru Mironescu” – p. 162); Plagiatul la români, Ed. Arc, Chişinău, 2004 (“Împotriva lui Nae Ionescu” – p. 192); Vlad Hogea, Antologia pamfletului românesc, 2 vols., Samizdat, f. l., 2005 (“Un om necăjit: cazul H.-R. Patapievici” – vol. 2, p. 376); Părintele Galeriu astăzi. Conştiinţe în slujirea cu iubire a Adevărului, Ed. Harisma, Bucureşti, 2006 (“Savanţi şi mărturisitori în predania Părintelui Galeriu” – p. 49); Testamentul Părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic şi şapte evocări, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007 (“Părintele Gheorghe Calciu: un portret biografic” – p. 9); În căutarea rostului pierdut. 20 de călăuze în cultura naţională, Ed. Timpul, Iaşi, 2007 (“Eşecul «omului autonom». Scurtă introducere în gîndirea lui Petre Ţuţea” – p. 15; “Demistificarea trecutului legionar al lui Mircea Eliade” – p. 53; “Lucian Blaga şi creştinismul” – p. 69; “Cum se cuvine înţeleasă «Doina» lui Eminescu” – p. 90; “Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum esse” – p. 99; “Redescoperirea unei personalităţi exemplare [Vasile Băncilă]”; p. 173, “Nichifor Crainic – schiţă de portret” – p. 185; “Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generaţii” – p. 217; “Părintele Galeriu: de la tinereţea fără bătrîneţe la viaţa fără de moarte” – p. 277; “Un cruciat al secolului XX: Părintele Gheorghe Calciu” – p. 321); Din temniţe spre sinaxare. Despre mucenicii prigoanei comuniste, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2008 (“Jertfelnicia ortodoxă în anii comunismului” – p. 29); Preot Dr. Mihai Petian, 7 zile, 7 convorbiri, Ed. Vremi, Cluj-Napoca, 2009 (“Credinţă şi viaţă” – p. 60); Cînd cuvintele sînt de la Cuvîntul. Ce şi cum vorbesc creştinii între ei şi unii despre alţii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009 (“A doua scrisoare” – p. 133); Mormîntul cald de la Prislop. Mărturii despre Părintele Arsenie Boca apărute în “Lumea Credinţei”, Ed. “Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2012 (“Două piscuri duhovniceşti: Părintele Arsenie şi Părintele Teofil” – p. 13; “Părintelui Arsenie/Zian Boca, la centenar” – p. 53); Părintele Adrian Făgeţeanu şi crucea Rugului Aprins. Omagiu la un secol de la naşterea sa, Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti, 2012 (“Sandu Tudor în pragul canonizării” – p. 66); Actorii şi credinţa. Interviuri şi evocări, Ed. “Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2013 (“Maestrul Dan Puric şi demnitatea mărturisirii” – p. 91); Dezgroparea Părintelui Calciu. Dosarul unui abuz, Ed. Christiana, Bucureşti, 2014 (“Psihoza moaştelor: de la pietate la sminteală” – p. 33; “Despre cultul moaştelor (cu părintele Calciu şi nu numai…)” – p. 49; “Viaţa de mucenicie a părintelui Calciu” – p. 105); Sfinţii închisorilor în “Lumea Credinţei”. Din rezistenţa României creştine împotriva ateismului comunist, Ed. “Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2014 (“Aiud: Rîpa Robilor – Monumentul-biserică al suferinţei româneşti” – p. 25; “Martirologiul temniţelor comuniste din România” – p. 35; “Primul simpozion de martirologie” – p. 55; “Leul în iarnă al Ardealului ortodox” – p. 90; “Călugărul de foc” –p. 104; “Părintelui Arsenie, la centenar [poezie]” –p. 122; “Părintele Calciu – 21 de ani după gratii [prezentare şi interviu]” –p. 128; “La înveşnicirea Părintelui Calciu” – p. 135; “«Cred şi mărturisesc că Gafencu este un sfînt». Un interviu neterminat cu Părintele Gheorghe Calciu” –p. 138; “Întrecere în arena sfinţeniei?” –p. 191; “Părintele Galeriu – de la tinereţea fără bătrîneţe la viaţa fără de moarte” – p. 210; “Ion Gavrilă Ogoranu s-a frînt fără să se îndoiască” –p. 216; “Omul cu «trăistuţa»” –p. 217; “Un mucenic al rugăciunii: Benedict Ghiuş” –p. 220; “Trupul de dincolo de moarte. Cazul Părintelui Ilie Lăcătuşu” – p. 259; “Radu Mărculescu la capăt de drum” –p. 263; “Eroi sub aurore boreale [sonet]” – p. 266; “Părintele Arsenie Papacioc: lamură întru Hristos” – p. 286; “Părintele Iustin Pârvu între inima Moldovei şi inima Ardealului” –p. 292; “La Poarta Albă – Galeşu, spre pururea pomenire” –p. 300; “La trecerea în veşnicie a Părintelui Iustin” –p. 303; “Priceasna ochilor albaştri” – p. 306; “Destine pe drumul crucii” –p. 307; “Rugă pentru eroul Aurel State” – p. 309; “Vis pentru doi” –p. 357; “Sandu Tudor în pragul canonizării” –p. 362; “50 de ani de la martiriul ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor. Răspuns unei cititoare anonime” – p. 366; “La 20 de ani de la moartea lui Petre Ţuţea” – p. 369); Bucureşti, 21 mai 2014: Întoarcerea Brâncovenilor. Cronica ilustrată a unei procesiuni, Ed. “Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2014 (“Viaţa şi mucenicia unui voievod al Crucii” – p. 8); Pe urmele Maicii Domnului. Din viaţa, cultul şi minunile Născătoarei de Dumnezeu, Ed. “Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2014 (“Maria din Nazaret de la naştere la adormire” – p. 15; “Icoana Bunei Vestiri” – p. 23; “Betleem – leagănul lui Dumnezeu” – p. 30; “Adormirea Maicii Domnului în Sfînta Tradiţie şi în iconografia ortodoxă” – p. 59; “Preacinstirea Maicii Domnului în Răsărit şi în Apus [interviu]” – p. 77; “Între Sfînta Maria mare şi Sfînta Maria mică” – p. 241; “În loc de 8 Martie” – p. 243);Sfinții români în „Lumea Credinţei”, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Ed. „Lumea Credinţei”, București, 2015 („Introducere generală: Sfinți români sau legați de ortodoxia românească” – p. 7; „Canonizarea Mitropolitului Simion Ștefan” – p. 76; „Viața și mucenicia unui voievod al Crucii” – p. 130; „Constantin Brâncoveanu între Ortodoxie și… masonerie” – p. 152; „Un sfînt dăruit neamului nostru” – p. 180; „Canonizarea Mitropolitului Andrei Șaguna” – p. 212; „Sfînta Cuvioasă Parascheva – ocrotitoarea Răsăritului” – p. 233; „Tandem ceresc: cei doi Dimitrie” – p. 258); Educație și diversitate culturală. Personalități ale vieții științifice, artistice și spirituale în dialog cu Matei Georgescu, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2015 („Mărturisindu-i pe mărturisitori, cu scriitorul Răzvan Codrescu” – p. 97); Cartea Crăciunului, Ed. „Lumea Credinţei”, București, 2016 („Prolog editorial” – p. 3; „Sărbătorile de iarnă în tradiția populară” – p. 7; „Crăciunul – tradiții și etimologii” – p. 17; „Personajele Crăciunului” – p. 31; „Betleem – leagănul lui Dumnezeu” – p. 36; „«Moșu’ și cu caltaboșu’»! În căutarea Crăciunului pierdut” – p. 65; „Cum să întîmpinăm Crăciunul” – p. 71; „Colindul lui Crăciun” – p. 93); Cartea Paștelui, Ed. „Lumea Credinței”, București, 2018 („Prolog editorial” – p. 5; „Paști și… Paști” – p. 7; „Sfîntul și Marele Post” – p. 17; „Îndrumar pentru Săptămîna Mare” – p. 30; „Via Dolorosa sau Drumul Crucii” – p. 39; „Cele șapte rostiri de pe Cruce” – p. 47; „Viața întru înviere” – p. 51; „Săptămîna Luminată” – p. 60; „Icoane pascale” – p. 63); Preotul ortodox în veacul XXI. Schițe pentru un portret, Editura „Lumea Credinței”, București, 2019 („Preotul și sfințenia vieții” – p. 69); Cristian Curte, Șocul referendumului. Interviuri, Ed. Rost, București, 2019 („Două idei fundamentale au mobilizat românitatea de-a lungul istoriei: ideea națională și ideea creștină. Amîndouă sînt astăzi într-o criză letală” – p. 67).
La Congresul care se desfășoară la Budapesta, delegatul Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Ilarion, a vorbit în deschidere despre Sfânta Euharistie în termeni clar ecumeniști. Acest gest stârnește nedumeriri și întrebări serioase. Conflictul cu Constantinopolul pare acum mai mult unul de natură politică decât dogmatic și canonic.
În condițiile în care Biserica Rusă a oprit participarea la manifestări comune cu Fanarul, lucru ce a dus la blocarea dialogurilor ecumeniste din 2019, iată că acum nu a ezitat să fie prezentă la Congresul din Ungaria, la care vine și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Nu doar că nu era nimerită această participare la forumuri străine de duhul Ortodoxiei, dar contravine chiar și cu propriile hotărâri și interese. Scopul urmărit, după cum am subliniat de mai multe ori în contextul intruziunii fanariote în Ucraina, trebuie să fie apărarea dreptei credințe, nu interesele pământești. Aceste aspecte au fost sesizate și de părinții mărturisitori din Grecia, care au publicat articolul de mai jos pe această temă.
O problemă delicată ridicată de afirmațiile Mitropolitului Ilarion este aceea a folosirii termenului de „Biserică”, folosit în mod confuz pentru a putea induce ideea de unire între ortodocși și catolici. Deși pare marginal pentru unii, acest mod de a teologhisi, ratificat și la Sinodul din Creta, nu este simplă retorică, ci un demers cu rezultate concrete și nefaste, anume sincretismul religios, amestecarea credințelor.
Mitr. Ilarion la Budapesta, 6 sept. 2021 (Foto: CNA)
În cateheza inaugurală la a 52-lea Congres Euharistic Internațional, care a avut loc pe 6 septembrie la Budapesta, Mitropolitul Ilarion a oferit o lecție mizerabilă despre Sfânta Euharistie Ortodoxă, prezentând-o ca pe o trambulină pentru unirea papistașilor și ortodocșilor în ciuda diferențelor dogmatice. Știrea care a circulat este că manifestarea va dura o săptămână și se va încheia cu Liturghia pe care o va săvârși Papa Francis în Piața Eroilor. În aceeași zi se va afla în țară și Patriarhul Bartolomeu.
A spus concret: «Catolicii și ortodocșii nu sunt uniți în Euharistie, dar sunt uniți în convingerea că în Pâinea și Vinul euharistic de după sfințirea Lor nu avem doar prezența simbolică a lui Hristos, ci prezența Lui deplină și reală».Într-un alt punct: «Ei (Sfinții) au atins ținta, în timp ce noi suntem pe drum. Dar calea spre mântuire este de negândit fără Euharistie. Nu există mântuire fără Biserică: aceasta este convingerea pe care noi toți o împărtășim, atât catolicii, cât și ortodocșii, chiar dacă localizăm Biserica într-un mod cumva diferit». […] «Dar Biserica este de neînțeles fără Euharistie. Prin urmare, chiar noimele Bisericii și ale Euharistiei și ale mântuirii sunt legate inseparabil în teologia noastră». Mitropolitul Ilarion ne spune că putem să comparăm și, în final să unim Ortodoxia cu erezia pentru că în Pâinea și Vinul euharistic de după sfințirea Lor nu avem doar prezența simbolică a lui Hristos, ci prezența Lui deplină și reală. Pentru duhul luciferic al pan-religiei, prezența reală a Domnului nu există exclusiv și numai în Tainele Ortodoxiei, ci și în Tainele papismului.
Apoi Mitropolitul, când spune că împărtășim cu papistașii fraza «Nu există mântuire fără Biserică», se referă la «extra Ecclesiam nulla salus», adică nu există mântuire în afara Bisericii. Câte Biserici există pentru el: una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească sau multe, după cum a decis pseudo-Sinodul din Colimbari?
Desigur că se creează confuzie când Mitropolitul de Volokalamsk nu identifică sensul «Biserică» cu Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească, ci încalcă granițele ei stricte și îi cuprinde în ea și pe papistași. După ce a spus toate cele de mai sus, trage concluzia că, atâta timp cât Biserica este de neconceput fără Euharistie, prin urmare Ortodoxia și papismul pot să împartă aceeași Euharistie.
Intercalăm câteva puncte dintr-un articol mai vechi ca să ne amintim ce este Biserica romană:
… «De acum nu mai este nevoie de Sfântul Duh ca să conducă Biserica «la tot adevărul». Nu mai este nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiție, pentru că mai este un dumnezeu pe pământ, cu putere să facă inutil și să proclame drept amăgitoare învățăturile Dumnezeului ceresc. Pe baza acestei infailibilități, Papa este singurul dreptar de credință și poate să exprime dogme noi chiar contrare normelor întregii Biserici, pe care toți credincioșii sunt datori să le primească ca să nu fie tăiați de la mântuire».
«Astfel, este același lucru Papa cu Biserica și Papa fără Biserică, adică Papa este totul și Biserica nu este nimic.»
Citind cuvintele Mitropolitului Ilarion, înțelegem că se desfășoară o luptă în curs pentru dominație între apărătorii panereziei ecumenismului din Rusia și Fanar. Este o nedumerire cum de consimt oamenii, în cazul concret Ierarhii ecumeniști din Rusia, să fie subordonați ai Papei. În afară de faptul că schimbă ecleziologia ortodoxă când se străduiesc să dea mărturie cu argumente teologice inexistente despre comuniunea euharistică viitoare, se nedreptățesc și pe ei înșiși. Pentru că ereticii nu fac nici o concesie de dragul unității. Dimpotrivă, rămân în rătăcirile lor, nu arată pic de pocăință și se străduiesc să atragă de partea lor pe acei neteologi pe care îi găsesc. Din păcate, pentru Mitropolitul Ilarion, subjugarea la primatul Papei este de dorit și canonic. Este vorba de o robie duhovnicească sau, mai exact, despre o înjosire duhovnicească reprobabilă în care este prinsă Biserica Rusiei.
Să nu râdem noi, oamenii, de o erezie condamnată de Sinoadele Părinților, care are ca piatră din capul unghiului pe Papa, nu pe Hristos, numai acela poate să o provoace. Cine știe cât este prețuită priveliștea unirii Adevărului Ortodoxiei cu ereziile sub conducerea Papei? Cine știe câți arginți face noua trădare a ecumeniștilor, încât pot să se facă egali pe ei înșiși cu ereticii, botezul nostru cu al lor? Singurul lucru sigur este că motivele care îi conduc pe arhierei ca Mitropolitul de Volokalamsk la astfel de poziționări provocatoare sunt clar demonice și nu au nici o legătură cu Duhul Sfânt, Care conduce acordul sobornicesc/catolic al Părinților Ortodoxiei.
Nu putem să nu semnalăm o contradicție. Biserica Rusiei a întrerupt pomenirea Patriarhului Bartolomeu și acum dorește să obțină comuniunea cu Papa. O, fiară fără șovăire a amăgirii!…
Este puţin probabil să fi rămas cineva care să nu fi intuit că aici se va ajunge, chiar şi în momentele când tensiunea mediatică era la apogeu şi când fereastra de sacrificiu cerută de autorităţi părea temporară şi una foarte îngustă. Nu cred că greşesc prea mult când afirm că am ştiut toţi că vom ajunge aici şi că #eDespreLibertate.
Astăzi este deplin evidentă transformarea ireversibilă a lumii şi societăţilor, mai cu seamă sub aspectul aservirii persoanei umane care nu mai este considerată liberă necondiţionat. Instrumentele folosite nu sunt deloc unele noi, ci sunt aceleaşi folosite din veac pentru fiecare cucerire umană, pentru menţinerea învinşilor într-o stare de incapacitate continuă (permanentă?) de apărare, de emancipare, de propăşire spirituală.
Folosim termeni precum aservire întrucât ierarhia drepturilor şi libertăţilor individuale a fost perturbată şi falsificată prin abuzarea sensului şi conţinutului acestor drepturi, dar şi prin pervertirea mincinoasă a întregului eşafodaj al principiilor de drept. Statul de drept a fost spart în multiple componente care, aparent, inerţial, continuă să funcţioneze insularizat. Însă principiile de drept care trebuie să creeze dreptatea socială au fost răstălmăcite şi abuzate până la desfiinţare, în scopul deposedării societăţii de putere individuală şi colectivă. De aceea, nu greşim dacă, în loc de aservire, vom putea reveni la termenul mai cunoscut nouă, cel de înrobire.
Despre înrobire şi dezrobire este plină istoria de lecţii utile!
Astăzi parcurgem traseul politic şi cultural al înrobirii noastre. Suntem acum în plin proces de normalizare a acestor împrejurări de fapt, care sunt cimentate prin promulgarea realităţilor de drept. În unele ţări, precum S.U.A. sau Franţa, avem deja vaccinare obligatorie formală, legiferată. Discuţia despre punerea în executare a acestor dispoziţii legale este şi ea una importantă, dar este subsidiară. În alte ţări, precum Australia, observăm totalitarismul legalist deja în funcţiune, în răspăr total cu conţinutul juridic al drepturilor omului unanim recunoscute. De pildă, dreptul forţelor de ordine de a pătrunde în orice spaţiu, fără mandat judecătoresc şi sancţionarea cu detenţie pentru încălcarea dispoziţiilor pandemice, lasă puţin loc de echivoc în privinţa caracterului totalitar al regimului politic.
Aşadar, prin puterenemijlocită şi nemărginită de principiile de drept se crează o stare de fapt a abuzului, care mai apoi este legiferată ca decurgând dintr-o realitate socială. Cei care înţeleg acest mecanism pot anticipa traseul transformărilor ce vor veni. Totodată, pot observa cum procesul de normalizare a stării de înrobire este condus mediatic prin influenţarea atitudinilor şi comportamentelor. Sub acest aspect, segregarea pe criterii vaccinale reprezintă şi sancţiune şi instrument de descurajare de la acţiune civică.
Emanciparea de sub înrobire presupune, istoric, aceiaşi paşi. Cel iniţial este al adunării/regăsirii sub acelaşi steag.
Sunt multe iniţiative anti-totalitare care se desfăşoară în aceste momente, mai toate minore, din motive care ar trebui discutate (în secţiunea de comentarii). Sunt însă puţine persoane credibile, capabile să avanseze o viziune coerentă şi apte vocaţional să reprezinte un „steag” sub care să acţionăm. Căci „acţiune” este termenul cheie. Dezrobirea nu se produce de la sine.
Întrucât organizarea socială presupune o formă de coagulare din aproape în aproape, prezint mesajele doamnei avocat Elena Radu şi domnului avocat Gheorghe Piperea, persoane care îmi inspiră încredere şi care cred cu tărie că trebuie învestite cu capitalul de sprijin civic şi politic pe care îl deţinem fiecare.
Cu referire la acest concept, capital de sprijin, am scris că reprezintă suma resurselor şi energiilor pe care suntem dispuşi să le jertfim pentru un ţel şi că această sumă trebuie să fie cât mai precis determinată (ex: 10 ore pe lună dedicat iniţiativelor, 2 deplasări la Bucureşti, 500 de lei/lunar, activitate sincronizată pe platforme de socializare, semnare petiţii etc). Este esenţială delimitarea clară a resurselor pe care le rezervăm scopului propus şi verificarea atentă a viabilităţii acestor iniţiative pentru a ne putea elibera de confuzia emoţională şi de şantajul moral prin care se urmăreşte menţinerea noastră în stare de pasivitate.
Făcând revista blogurilor ortodoxe am ajuns la postarea părintelui Ciprian Staicu în care este prezentat un înscris, scanat, intitulat „Mărturisire de credinţă ortodoxă„:
Pare a fi vorba despre un formular tipizat în care cineva, o doamnă Rodica, puţin mai în vârstă, a completat câteva date de identificare şi a adăugat semnătura sa olografă. Textul pare inspirat din înştiinţarea publicată aici, de asemenea reluată pe blogul părintelui Ciprian Staicu.
Scuzându-mă pentru nota patetică, recunosc că am resimţit o aşa mare-mare apăsare privind la acest înscris, aşa o părăsire şi o asemenea îndepărtare de ceea ce este reprezentarea „mărturisirii de credinţă ortodoxă” pentru gândul şi inima mea, încât simt nevoia să vă opresc puţin atenţia asupra acestui aspect, aparent marginal între zecile de subiecte care ar merita să fie tratate.
Anume acest sentiment de apăsare şi înstrăinare mi-a produs, spontan, o corelaţie asupra căreia simt că e folositor să cumpănim împreună câteva clipe.
Mai întâi arăt că nu caut să atac persoane sau să critic gratuit pe nimeni şi sper să fiu, la rândul meu, înţeles cu îngăduinţă.
Pricep că în cadrul unor facţiuni ale nepomenitorilor există o vigilenţă maximală pentru orice pare că s-ar abate de ortodoxia curată. Înţeleg că poate exista o sete de mărturisiri şi de lepădări categorice de fel de fel de înşelări şi relativizări ale învăţăturii de credinţă, emise şi permise de opincă şi vlădică laolaltă. Totodată, înţeleg că un grup sau o comunitate faţă de care sunt exercitate presiuni, chiar şi indirecte, tinde spre o cultură şi o exprimare distincte ale propriei religiozităţi faţă de restul credincioşilor.
Mă îndepărtez de preocuparea multora de a califica orice fel de alteritate ca fiind fenomen sectar/sectarism şi tendinţă schismatică. Cred că ascultarea oarbă, care lichefiază personalitatea, care topeşte orice formă de individualitate şi o reduce la un şablon de om duhovnicesc reprezintă un rău cu mult mai mare.
Dar, ceea ce îmi comunică un astfel de înscris este o foarte mare singurătate, o îngustime a trăirii şi un fel de mutilare a sentimentului de umanitate, care vine în răspăr cu firea ortodoxă, atât cât pot eu să o recunosc.
Nepomenitorii sunt deseori acuzaţi că sunt dezechilibraţi din punct de vedere emoţional, chiar şi psihologic, că manifestă tendinţe antisociale ori alte tipuri de manii care împiedică să fie pus bun început. S-ar presupune deci că acest tip de scăderi omeneşti, manii şi neputinţe, ar conduce la simplificări şi transformări într-atât de brutale şi de rudimentare a mărturisirii de credinţă, până acolo încât să fie considerată suficientă completarea unui formular tipizat. De la tihna smerită a momentului luminos şi de desăvârşită revenire în sine, la formular tipizat…
Însă, cumpănind asupra impresiei pe care înscrisul de mai sus mi-a făcut-o, mi-am dat seama că, recent, am trăit exact acelaşi sentiment de apăsare. Nu asemănător, ci întru totul identic. Fără să-mi dau seama că în ambele cazuri trăirea mea se referă la „mărturisiri de credinţă„, am căutat în sinea mea să-mi reamintesc momentul anterior care mi-a generat exact aceeaşi stare sufletească.
Vi-l prezint în cele ce urmează. Este vorba despre un fragment din cuvântul de învăţătură al unui părinte foarte înţelept, foarte învăţat şi cu mare autoritate morală şi duhovnicească în rândul credincioşilor ortodocşi ne-nepomenitori (vă rog, îngăduiţi termenul).
Extrasul de 2 minute din cuvântul părintelui, însă mă refer la ceea ce urmează după min: 01:42:
Forma este de o cu totul altă factură, alt conţinut, alt ton, o cu totul altă lume practic şi, cu toate acestea, mi-a insuflat exact aceeaşi stare sufletească. După cum am spus, abia mai târziu mi-am dat seama că, de fapt, în ambele cazuri este vorba despre forme (diferite?) de mărturisire a credinţei. Puntea între cele două exemple nu a fost de natură intelectuală, nu am raţionat asupra acestora, ci pur şi simplu am căutat să găsesc noima unui impuls sufletesc, veghind la ceea ce simt nu la ceea ce gândesc. Nu mă consider un etalon pentru nimeni şi nimic, aşadar nu ştiu dacă sentimentul este replicabil şi pentru cititorii acestor rânduri.
După ce am găsit ce căutam, am încercat să trag şi concluzii, asupra cărora nu voi insista prea mult. Cert este că, în cuvântul său, părintele se referă la o formă de mărturisire în cazul unor situaţii despre care am scris că mă preocupă. Spune părintele, punctual, că în cazul curentului progresist şi al paradei de la Iaşi, ar putea fi suficient (oare?) să spunem „păcatului păcat, binelui bine, virtuţii virtute” şi că astfel am face o mărturisire de prooroc. Sună ortodox, dar nu o simt aşa.
Nu mă odihneşte deloc acest mod de a privi lucrurile; simt că o astfel de mărturisire nu ar trece prin partea vie a inimii mele şi că e nevoie de mai mult/altcumva. Oricât de forţată pare analogia, chiar până în pragul abuzului de semnificaţie, tot un tip de sentiment „formular tipizat” îmi produce sfatul părintelui. Îmi pare că rămân cu sentimentul pierderii unei concepţii depline de viaţă şi înlocuirii oarbe cu reţete de experienţe şi modele personale fără putere, fără efect actual.
Voi încheia repetând că este probabil că sentimentul apăsător despre care am scris să nu se producă în cazul dumneavoastră, lucru care nu ar însemna nimic deosebit în sine. Însă, asemenea oricărei alte persoane, m-aş bucura mult dacă aş simţi că am fost înţeles. Vă rog, iertaţi!
%20at%20IEC%202020_Daniel%20Ib%C3%A1%C3%B1ez_5.jpg?w=670&h=447)
