SENTINŢA DE EXCOMUNICARE (între ortodocși și catolici) de la 16 iulie 1054

Anatemele reciproce între Constantinopol și Roma din 1054 sunt de o mare importanță. Ele sugerează o ruptură anterioară, căci este acuzată practica grecilor de a boteza din nou pe latini. Contextul în care s-a produs scindarea rămâne de cercetat mai în amănunțime, dar pentru moment sunt utile introducerea și traducerea textelor făcute de Prof. Teodor M. Popescu. Am lăsat doar notele care aduc observații practice, eliminând pe toate cele ce țin de bibliografie, studii și detalii de traducere, care erau foarte numeroase.

I. VERSIUNEA GREACĂ.

Actul funest prin care, aruncând anatema asupra lui Mihail Cerularie şi a ortodocşilor, legaţii papali consacrau formal dezbinarea dintre Biserica latină şi cea greacă, ni s’a păstrat, împreună cu povestirea faptelor respective, în două forme: În raportul latin scris de cardinalul Humbert, autor principal al sentinţei de excomunicare şi factor hotărâtor în politica bisericească a Papei Leon IX (Brevis et succinta commemoratio eorum quae gesserunt apocrisiarii sanctae Romanae et apostolicae sedis in regia urbe et qualiter anathematizati sunt Michael cum sequacibus suis (citat „Commemoratio”), Migne, P. L. 143, 1001-1004) şi în actul Sinodului ţinut la Constantinopol la 20 iulie 1054 (Σημείωμα περί τοῦ ριφέντος πιτακίου). Ambele documente vorbesc despre misiunea legaţilor papali la Constantinopol și despre evenimentul de la 16 iulie 1054, iar hotărârea Sinodului de la 20 iulie, numită de obicei „edict sinodal”, ne informează mai de aproape şi asupra celor ce au urmat la Constantinopol, până la 24 iulie 1054.

Între cele două rapoarte există importante deosebiri de prezentare şi de apreciere a faptelor, explicabile prin pasiunea şi interesul cu care le privesc cele două părţi adverse. Acordând tot creditul cardinalului Humbert, istoricii romano-catolici iau de bază povestirea lui şi infirmă versiunea greacă, acuzând pe Mihail Cerularie de voită denaturare a faptelor spre a-şi justifica atitudinea ce a avut faţă de legaţi.

Se pretinde chiar, după spusele lui Humbert[1], că şi sentinţa de excomunicare de la 16 iulie 1054 a fost „falsificată” de Patriarh cu intenţia de a ațâța cu ea poporul contra împăratului şi a legaţilor[2]. Dintre specialiştii schismei, Hergenrother, Delarc[3] Gfrörer, Bréhier, Hefele-Leclercq, mai ales, judecă pe Patriarhul grec ca pe un neleguit fixat definitiv la stâlpul infamiei. Nu fără greutate şi contraziceri, desigur, pentru că firea şi conduita legaţilor, şi în deosebi a cardina­lului Humbert, explică şi justifică ele mai întâi măsurile lui Mihail Cerularie. Spre deosebire de cei citaţi însă, se observă la unii cercetători mai noi ai schismei o înţelegere ceva mai justă a oamenilor şi a faptelor de la 1054. W. Norden[4], J. Gay, E. Amann, A. Michel recunosc sau lasă să se înţeleagă că violentul cardinal nu poate fi crezut în totul pe cuvânt și conced până la un punct că este loc şi pentru cele afir­mate de Patriarhul de Constantinopol (J. Gay, op. cit., p. 498-499).

Sperând să putem face mai târziu studiul acestor fapte, ne mărginim aci la documentul principal al schismei, care este sentinţa de excomunicare. O dăm în traducere, cu edictul sinodal, deci după forma greacă, în care evenimentele sunt povestite mai amănunţit, adnotând-o şi indicând în anexă locurile corespondente din referatul cardinalului Humbert pentru a arăta deosebirile. Ele sunt puţine şi neînsemnate, aşa cum recunosc de altfel chiar acuzatorii Patriarhului[5]. A admite, după Humbert şi Sigebert[6], că Mihail Cerularie a falsificat (omnino=cu totul!), la început, sentinţa de exco­municare cu scopul de a revoltă poporul şi că a trebuit ca legaţii să trimită împăratului, din cartierul rusesc al oraşului[7] un „exemplar excommunicationis verissimum”, pentru resta­bilirea textului ei, însemnează a nu ţine seamă de fapte.

Sentinţa a intrat în mâna altora înainte de a fi fost adusă Patriarhului; cu toată greutatea, cu care se citea lati­neşte, nu era exclus să se ia cunoştinţă de cuprinsul ei înainte de a se face o traducere oficială. Dar nu se putea, mai ales, ca Patriarhul să se pună în situaţia de a publică întâi o sen­tinţă falsă şi a avea apoi să discute şi condamne, cu Sinodul, sentinţa autentică. S’ar fi contrazis şi compromis fără nici un motiv, pentru că sentinţa era în ea însăşi atât de scanda­loasă şi de insultătoare, încât făcea de prisos orice încer­care de a o schimba, care mai putea fi şi uşor demascată. Chiar dacă ar fi fost lipsit de prevedere, Patriarhul – ne­putând să facă el traducerea – trebuia, cum s’a şi întâmplat, ca s’o încredinţeze altora; printre ei este şi un latin, Ioan Spaniolul, precum şi un om de importanţa unui protospătar (Cosma). Este naiv a se crede că Patriarhul putea să le ceară – lor sau altora – o traducere falsă sau pe care s’o prezinte el poporului falsificată după gustul său. Dacă ea ar fi existat, ar fi cunoscut-o împăratul şi ar fi putut s’o aibă prin el legaţii. Humbert ar fi păstrat-o şi publicat-o cu mare satisfacţie, ca pe un document zdrobitor pentru Patriarhul de Constantinopol, pe care avea tot interesul să-1 umilească. Acuzaţia că Mihail Cerularie a falsificat sentinţa de exco­municare pare a fi deci de valoarea şi seriozitatea aceleia că grecii au scos din Simbolul credinţei pe Filioque[8].

Din începutul edictului sinodal, se va vedea că el împrumută, rezumând, pe al Enciclicei lui Fotie către Patriarhii orientali de la 867. Mihail Cerularie ia de asemenea din această Enciclică unele din argumentele sale contra latinilor în controversa despre Filioque. Şi în Epistola a doua către Petru l Antiohiei, el imită începutul Enciclicei lui Fotie. Aceasta arată importanţa ce păstra încă Enciclica în conflictul dintre cele două Biserici, precum şi lipsa de originalitate, ca po­lemist, a lui Mihail Cerularie. A spune totuşi, ca J. Bousquet, că ,,edictul sinodal relua în întregime (en entier) Enciclica lui Fotie”[9] înseamnă a nu cunoaşte din proprie lectură nici Enciclica, nici edictul.

Ca şi Fotie, Mihail Cerularie înştiinţează pe ceilalţi Patriarhi despre cele întâmplate cu latinii, scriind Patriarhului de Antiohia şi prin el celor de Alexandria şi Ierusalim[10].

Textul edictului sinodal se găseşte, în afară de Migne, P.G. 120, 736-748, în manuscris, în cod. LXXVII, 62, la Viena (și încă în alte 4 tipărituri).

Însemnare despre pitacul[11] aruncat de trimişii Romei pe Sfânta Masă împotriva Prea Sfinţitului Patriarh Domnul Mihail, în luna Iunie[12], indiction 7[13]

Sub prezidenţa Prea Sfinţitului nostru Stăpân şi Patriarh Ecumenic Mihail, în partea din dreapta celor pentru catehumeni[14], prezenţi fiind prea iubitorii de Dumnezeu Mitropoliţi Teofan al Cizicului şi singhel[15], Nichita al Calcedonului şi singhel, Laurenţiu de Dyrrachion şi singhel, Antim al Sidei, Nicolae al Pisinuntei, Leon al Mirelor, Leon al Trapezuntei, Ioan al Smirnei, Eusebiu al Adrianopolului, Constantin al Mitilenei, Nicolae al Honelor, Hypatios al Hidruntei şi arhie­piscopii Leon al Caraviziei, Grigore al Mesimvriei, de faţă fiind şi demnitarii patriarhali[16].

Nu era deci, pe cât se pare, sătul de rele cel viclean. Şi de aceea nu încetează de a se insinua pe lângă dreptcredincioşi şi de a născoci totdeauna ceva nou împotriva adevărului. Aşa a sugerat omului câte nenumărate înşelăciuni înainte de venirea Domnului în trup. Chiar şi după aceea, nici nu s’a lăsat cu totul, nici măcar nu s’a oprit un timp de a amăgi şi a atrage la el prin nenumărate rătăciri şi ademeniri pe cei care îl ascultă. Dar şi acestea fiind înlăturate şi revenindu-le dreptcredincioşilor pioasa şi profunda speranţă că nu se vor mai găsi niciodată născocitori de noi religii întru toate cele de care, contra dreptei judecăţi, cel rău a căutat să se atingă şi ale cărui uneltiri s’au întors împotriva lui însuşi, acum nişte bărbaţi nelegiuiţi şi detestabili – căci ce i-ar putea numi un dreptcredincios? – bărbaţi iviţi din întuneric (căci erau făpturi din părţile Apusului), venind în acest dreptcredincios şi de Dumnezeu păzit oraş, din care ţâşnesc izvoarele ortodoxiei ca dintr’un loc înalt şi ridicat spre cer şi din care curg până la marginile pământului şuvoaiele curate ale dreptei credinţe, adăpând ca nişte râuri, cu dogmele dreptcredincioase, sufletele cele din toată lumea, au căzut în el ca un trăznet sau cutremur  sau potop de grindină; sau mai degrabă, propriu vorbind, năvălind ca un mistreţ, au încercat să strice cu deosebirea lor de dogme cuvântul cel drept, ba au depus şi scrisoare pe masa cea tainică a marii lui Dumnezeu biserici prin care ne-au anatematizat pe noi sau mai degrabă au anatematizat Biserica dreptcredincioasă a lui Dumnezeu şi pe toţi ortodocşii care nu se supun nelegiuirilor lor, pentru că suntem dreptcredincioşi şi voim să se înalţe Ortodoxia, imputându-ne între altele că nu admitem să ne radem barba ca ei şi să schimbăm contra firii chipul cel de la fire al omului şi că primim împărtăşania, fără să facem deosebire, de la preoţi căsătoriţi. Pe lângă acestea, zic că am voit să falsificăm, prin raţionamente nedrepte şi prin cuvinte schimbate și prin exces de îndrăzneală, sfântul simbol care are din toate hotărârile sinodale şi ecumenice putere inatacabilă, pentru că nu zicem ca ei, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl și de la Fiul – o, uneltirile a celui rău ! —, ci zicem că purcede (de la Tatăl[17]). Şi nu voiesc nici să ia în seamă Scriptura care zice: „Nu tăiaţi barba voastră”^[18], nici să înţeleagă că aceasta (a nu avea barbă) a făcut-o Dumnezeu potrivită fe­meilor, pentru bărbaţi însă a socotit-o nepotrivită; ba ne­cinstesc pe faţă şi canonul al patrulea al Sinodului din Gangra^[19], care zice despre cei ce resping căsătoria: „Dacă cineva socoteşte că nu trebuie să primească împărtăşania de la preotul căsătorit, care liturghiseşte, să fie anatema”. Prin aceasta ne­socotesc şi necinstesc şi Sinodul al şaselea, care zice^[20]: „Deoarece am aflat că în Biserica Romanilor s’a predat în chip de canon ca aceia care se vor învrednici de hirotonie de diacon sau de preot să declare că nu se vor mai apropia de soţiile lor, noi, urmând canonului vechi al grijii şi rânduielii apostolice, voim ca să rămână în vigoare şi de acum înainte căsătoriile legitime ale bărbaţilor sfinţiţi; ca nicidecum să nu strice legătura cu femeile lor sau să se lipsească de împreu­narea cu ele la timpul cuvenit. Aşa că, de se va află cineva vrednic de hirotonie de diacon sau de ipodiacon, să nu fie nicidecum împiedecat să se ridice la această treaptă, locuind împreună cu soţie legitimă, şi nici să nu i se ceară la timpul hirotoniei să declare că se va abţine de la legăturile cele în­dreptăţite cu propria soţie. Pentru ca nu cumva să fim siliţi astfel să batjocorim căsătoria legiferată şi de Dumnezeu bi­necuvântată în prezenţa Lui, căci glasul Evangheliei strigă: „Cei pe care Dumnezeu i-a unit omul să nu-i despartă” (Mat. XIX, 6) şi Apostolul învaţă: „Cinstită este nunta întru toate” şi „patul este neîntinat” (Evr. XIII, 4) şi: „Te-ai legat de femeie? Nu cere dezlegare” (1Cor. VII, 27). Dacă deci va îndrăzni cineva, pornind contra canoanelor apostolice, ca să lipsească pe vreunul din cei sfinţiţi, adică preot, diacon sau ipodiacon, de legătura şi împreunarea cu femeia sa legitimă, să fie anatema. De asemenea, şi daca vreun preot sau diacon, sub pretext de pietate, îşi alungă femeia, să se afurisească; iar dacă stăruie, să se caterisească.

Pe lângă acestea, nu voiesc să înţeleagă nicidecum, când zic că Sfântul Duh purcede nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul, că nici de la Evanghelişti nu au graiul acesta, nici de la vreun Sinod Ecumenic n’au primit această dogmă blasfemiatoare. Căci Domnul Dumnezeul nostru zice: „Duhul ade­vărului, Care de la Tatăl purcede” (In. XV, 26); iar ei, părinţii acestei noi nelegiuiri, zic: „Duhul, Care de la Tatăl şi de la Fiul pur­cede”, fără să înţeleagă, iarăşi, că, dacă însuşirea Sfântului Duh stă în purcederea Lui de la Tatăl, tot astfel şi în naşterea Fiului stă însuşirea Acestuia; iar dacă Sfântul Duh purcede şi de la Fiul, cum zic ei în nebunia lor, Sfântul Duh Se deo­sebeşte de Tatăl prin mai multe decât Fiul. Căci purcederea de la Tatăl ar fi ceva comun Sfântului Duh şi Fiului, nu însă şi cea de la Fiul. Iar dacă Sfântul Duh S’ar distinge prin mai multe deosebiri decât Fiul, ar fi mai aproape de fiinţa Tatălui Fiul decât Sfântul Duh. Şi astfel ar ieşi iarăşi la lumină în­drăzneala lui Macedonie contra Sfântului Duh, refăcând drama şi scena acelora. În afară de cele zise, nu voiesc să înţeleagă nici că dacă tot ceea ce nu este comun Treimii atotţiitoare şi de o fiinţă este numai al Unuia din trei, purcederea Sfântului Duh nu este ceva comun Celor trei. Ei însă ne insultă astfel şi pe noi şi Biserica cea ortodoxă a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte au venit din Roma cea veche la prea piosul nostru împărat, uneltind şi altele împotriva pli­nirii Bisericii ortodoxe, spunând chiar de la început că vin de la Roma şi pretextând că au fost trimişi de Papa, în realitate însă, după sfaturile şi îndemnurile cele înşelătoare ale lui Arghyros, au venit de la ei înşişi şi n’au fost trimişi de Papa; ba chiar şi epistolele ce pretindeau că le aduc de la el erau plăsmuite, şi aceasta s’a cunoscut din multe altele şi din si­giliile scrisorilor dovedite pe faţă a fi false. Actul cel scris de către aceşti nelegiuiţi contra noastră cu litere latine şi depus întâi pe masa marii biserici a lui Dumnezeu, în prezenţa ipodiaconilor de rând a doua săptămână, pentru că aceştia i-au făcut vânt şi l-au aruncat de pe sfânta masa, cerând celor care l-au pus ca să-1 ia înapoi, iar ei n’au voit, fiind căzut pe jos, a ajuns în mâinile multora; pentru a nu se răspândi în public hulele lui, Smerenia noastră l-a primit şi, chemând pe câţiva din cei care ştiu să traducă din limba latină în cea greacă, adică pe protospătarul Cosma Romanul, pe Pyros şi pe monahul Ioan Spaniolul, a pus să se traducă actul. Şi cuprinsul actului tradus de ei sună cu înseşi cu­vintele lor astfel:

„Oricine se opune credinţei şi jertfei[21] scaunului roman şi apostolic să fie anatema şi nici să nu fie primit ca ortodox, ci să fie numit prozimit şi nou Antihrist[22]. Humbert prin graţia lui Dumnezeu episcop al sfintei Biserici a Romanilor, Petru episcop de Amalfi, Frideric diacon şi sachelariu, tuturor fiilor Bisericii catolice. Sfân­tul scaun roman, cel din frunte şi apostolic, cu care se pune în special de acord – ca fiind capul – grija tuturor Bisericilor, ne-a învrednicit, în interesul păcii şi nevoii bisericeşti, să ne trimită ca apocrisiari în acest oraş imperial ca să descindem şi să vedem, precum este scris (Fac. XVIII, 21), dacă s’a împlinit in faptă strigătul care fără încetare s’a ridicat din acest oraş până la urechile noastre; iar dacă lucrul nu stă astfel, să se ştie. Să afle de aceea, înainte de toate, glorioşii împăraţi[23], clerul, senatul şi poporul ace­stui oraş Constantinopol şi toată Biserica catolică, că am cunoscut aici lucruri din care am avut multă bucurie pentru ceea ce este bun şi mare şi ne-am întristat mult pentru ceea ce este rău. Cât pentru stâlpii statului, pentru cei în cinste şi pentru cetăţenii cei înţelepţi, oraşul este prea creştin şi ortodox. Cât pentru Mihail însă, cel care prin abuz se numeşte Patriarh, şi pentru colaboratorii ne­buniei lui, zilnic se seamănă nenumărate zizanii eretice în mijlocul lui. Ca şi simonienii, vând darul lui Dum­nezeu[24] iar ca valesii, fac eunuci pe oaspeţii lor şi-i ri­dica nu numai la demnităţi preoţeşti, ci şi la episcopat[25]; ca și arienii, rebotează pe cei botezaţi în numele Sfintei Treimi şi mai ales pe latini; ca şi donatiştii, jură că în afară de Biserica grecilor a pierit din toată lumea şi Bi­serica lui Hristos şi jertfa cea adevărată şi botezul; ca şi nicolaiţii, admit căsătorie trupească şi o apără pentru slujitorii sfântului altar; ca şi severienii, spun că Legea lui Moise este blestemată; ca şi pnevmatomahii sau teomahii, au tăiat din Simbolul credinţei purcederea Sfântului Duh de la Fiul;[26] ca şi nazareii, ţin atât de mult la curăţirea cea trupească a iudeilor, încât opresc să fie botezaţi copiii care mor înainte de a opta zi de la naştere, să fie împăr­tăşite femeile la menstruaţie sau la pericol de naştere sau să fie botezate, dacă sunt nebotezate[27], şi hrănindu-şi perii capului şi ai bărbii, ca nazareii, nu primesc la împărtă­şanie pe cei care îşi tund părul şi îşi rad barba, după rânduiala Bisericii romane. Pentru aceste rătăciri şi pentru multe alte fapte ale lui, Mihail, fiind mustrat prin epistola domnului nostru Leon papa[28], a dispreţuit să se pocăiască[29]. După aceea a refuzat cu desăvârşire şi să se prezinte şi întreţină cu noi, trimişii Papei, veniţi pentru a pune cu chibzuinţă capăt unor atât de mari rele, şi n’a ascultat de sfatul cel sănătos al împăraţilor şi al celor înţelepţi, care-l îndemnau să-l urmeze, şi – ca şi mai înainte – a închis bisericile latinilor şi, numindu-i azimiți, i-a persecutat pretutindeni cu vorba şi cu fapta într’atâta, încât a anatematizat în fiii lui scaunul apo­stolic, împotriva căruia semnează ca Patriarh Ecumenic[30]. Drept care, noi neputând să suferim violenţa şi insulta atât de mult auzită la adresa primului scaun apostolic şi privind cu teamă cum credinţa catolică se cufundă în multe chipuri, cu judecata de mai înainte a sfintei şi ne­despărţitei Treimi, a scaunului apostolic, ai cărui repre­zentanţi suntem, şi a tuturor Părinţilor ortodocşi ai celor şapte Sinoade, subscriem precum urmează la anatema cea din toată Biserica catolică, pe care domnul prea piosul Papa a pronunţat-o împotriva aceluiaşi Mihail şi a celor care îi urmează, dacă nu se vor pocăi. Mihail, care este Patriarh prin abuz, neofit, care a primit schima monahală de frică omenească, iar acum este vestit între mulţi pentru crime ce nu se mai pot îndrepta, şi cu el Leon numit al Ahridei şi sachelariul aceluiaş Mihail, Nichifor^[31], care a călcat cu picioarele în public sacrificiul latinilor, şi toţi cei care urmează lor în arătatele rătăciri şi cutezanţe, să fie anatema maranata cu simonienii, cu valesii, cu arienii, cu donatiştii, cu nicolaiţii, cu severienii, cu maniheii, ale căror dogme le împărtăşesc, şi cu ceilalţi care zic că pâinea dospită este însufleţită şi cu toţi ereticii, iar mai degrabă cu diavolul şi cu îngerii lui, dacă nu se pocăiesc. Amin, amin, amin”.

Acestea deci sunt scrise în acel act nelegiuit şi crimi­nal. Iar Smerenia noastră, neputând să lase nerăzbunată şi nepedepsită o atât de mare îndrăzneală împotriva dreptei credinţe şi neruşinare, a comunicat acestea puternicului şi sfântului nostru împărat; şi, pentru că ei plecaseră cu o zi mai înainte, după ce i-am raportat acestea, a trimis să-i cheme înapoi în marele oraş; şi au sosit în grabă, dar n’au voit să vină la Smerenia noastră sau să apară la vedere în sfântul şi marele Sinod şi să dea vreun răspuns pentru nelegiuirile ce au vomitat. Dar ei, urmând actului depus în scris, au pretins că au şi mai multe de spus împotriva credinţei decât cele ce au scris şi au mai zis că mai degrabă preferă să moară decât să vină în văzul nostru şi al Sinodului^[32]. Acestea ne-a anunţat pe noi şi Sinodul că le-au spus ei puternicul şi sfântul împărat prin răspunsul ilustrului magistru, cel peste cereri[33] şi al prea iubitorului de Dumnezeu hartofilax şi al scriitorului memoriului. Şi, pentru a nu fi voit să se întâlnească cu noi şi cu Sinodul, puternicul şi sfântul nostru împărat n’a aprobat să fie siliţi a veni, considerându-i înve­stiţi cu oficiul de ambasadori. Nu se cuvenea însă, iarăşi – şi era de altfel nedemn – ca să rămână nerăzbunată o atât de mare neruşinare şi a îngrijit de un mijloc minunat pentru tămăduirea unui asemenea lucru şi a trimis o cinstită şi venerată scrisoare către Smerenia noastră prin Ştefan, prea sfântul monah şi econom al marii Biserici, şi Ioan magistrul cel peste cereri, şi Constans vestarhul şi decanul filozofilor. Această scrisoare grăieşte astfel: „Prea Sfinţite Stăpâne, cercetând cu privire la cele întâmplate, Majestatea mea a găsit că rădăcina răului vine de la interpreţi şi din par­tea lui Arghyros, iar cât pentru oaspeţii străini şi cei puşi de alţii nu avem ce să facem. Pe cei vinovaţi i-am trimis bătuţi către Sfinţia ta, pentru ca prin ei să se în­veţe şi alţii să nu mai flecărească asemenea lucruri. Iar actul să fie ars în faţa tuturor, după ce vor fi anatematizaţi şi cei care au dat sfat şi cei care l-au publicat şi cei care l-au scris şi cei care au avut cât de puţină ştire despre săvârşirea acestor lucruri. Căci Majestatea mea a poruncit ca şi pe vestarh, ginerele lui Arghyros, şi pe vestis, fiul lui, să-i pună la închisoare, ca să petrea­că acolo strâmtoraţi, aşa cum merită pentru această chestiune. Luna iulie, indiction 7”. Acestea cuprindea scri­soarea imperială şi sfântă. Deci, prin purtarea de grijă a piosului împărat, actul cel nelegiuit însuşi, cei care l-au pu­blicat şi au dat fie idee pentru facerea lui, fie că au ajutat celor care l-au făcut, au fost anatematizaţi în marele secret^[34], în prezenţa celor trimişi de împărat. S’a judecat a patra zi, care este prima a săptămânii curente.

Iar în ziua de 24 a lunii în curs iulie, când după obicei trebuie să se citească şi hotărârea Sinodului al cincilea în auzul mulţimii, se va anatematiza din nou şi acest act nele­giuit, precum şi cei care l-au publicat şi scris şi cei care au dat consimţimânt şi sfat la facerea lui. Originalul nelegiui­tului şi odiosului act aruncat de nepioşi nu s’a ars, ci s’a depus în sacrul secret al hartofilaxului spre continuă mu­strare a celor care au hulit în acest chip pe Dumnezeul nostru şi spre mai statornică osândă. Să se ştie că la două­zeci ale lunii curente, ziua în care au fost anatematizaţi cei care au blasfemiat împotriva credinţei ortodoxe, au fost de faţă împreună cu arhiereii adunaţi cu noi astăzi toţi mitropoliţii şi arhiepiscopii aflători în oraş şi anume: Leon al Atenei şi singhel, Mihail de Syleon şi singhel, Nicolae al Evhaniei şi singhel, Dionisie al Cariei şi arhiepiscop, Pavel de Limnos, Leon al Cotradiei, Antonie al Sikhiei.

*      *     *

II. VERSIUNEA LATINĂ

Cu traducerea „edictului sinodal” de la 20 iulie 1054, am dat în numărul anterior al acestei publicaţiuni relatarea greacă a celor întâmplate la Constantinopol în ziua fatală de 16 iulie şi în cele următoare. Dăm acum relatarea latină, în traducerea raportului legaţilor papali, intitulat Brevis et succinta commemoratio eorum quae gesserunt apocrisiarii sanctae Romanae et apostolicae sedis in regia urbe et qualiter anathematizati sunt Michael cum sequacibus suis. Am observat cu anticipaţie că între cele două rapoarte există deosebiri în prezentarea faptelor. O comparaţie între „edict” şi „commemoratio” le va evidenţia cu atât mai mult. În fond însă, lucrurile sunt simple şi cunoscute. În interesul cola­borării contra normanzilor în Italia de Sud, împăratul Con­stantin IX Monomahul şi Papa Leon IX se aliază prin Arghyros, guvernatorul Apuliei bizantine, de neam lombard, de confe­siune latină şi adversar declarat al patriarhului Mihail Ceru­larie, cu care avusese conflicte la Constantinopol.

Provocat prin politica reformatoare a papei în Sudul Ita­liei, prin încălcarea teritoriului bizantin şi patriarhal^[35] şi prin alianţa, care sacrifica interesele bisericeşti celor politice, Patriarhul reacţionează cu polemica ce deschide contra latinilor prin Leon, Arhiepiscopul de Ahrida, şi apoi prin Nichita Stithatos, egumenul mănăstirii Studion de la Constantinopol (ucenicul Sf. Simeon Noul Teolog, n.n.). Atacul produse mare emoţie în Italia, unde Papa fu înfrânt grav şi de normanzi în iunie 1053, la Civitate, şi ţinut captiv câteva luni la Benevent. La cererea împăratului grec, preocupat de situaţia lui Arghyros, care şi el fusese bătut de normanzi, Mihail Cerularie conveni să scrie Papei cu sentimente şi pro­puneri de bună înţelegere, care făceau posibilă împăcarea lor şi uşurau totodată colaborarea politică. Leon IX trimise în Constantinopol o legaţie ca să trateze. Legaţia nu eră însă acreditată pe lângă Patriarh, ci pe lângă împărat, care a şi primit-o şi tratat-o foarte bine, pe când faţă de Patriarh trimişii papii au avut o purtare duşmănoasă şi jignitoare, ve­nind la Constantinopol, cum recunosc chiar istoricii romano catolici, nu să trateze pace, ci să facă război.

După umilirea lui Nichita Stithatos, mai ales, Patriarhul evită să-i mai vadă. Legaţilor le trebuia însă un succes şi l-au căutat într’o lovitură de teatru, excomunicând pe Patriarh şi pe toţi adversarii Bisericii romane prin sentinţa de la 11 iulie, depusă pe altarul bisericii Sf. Sofia, după o cuvântare adresată poporului adunat. Restul se ştie.

Această sentinţă este documentul de bază al schismei de la 1054. Dacă ea prezintă, ca şi versiunea greacă, mare importanţă documentară, prin povestirea faptelor legate de hotărârea de la 16 iulie, are o valoare istorică şi mai mare prin sentimen­tele pe care le dezvăluie din partea latinilor. Privită chiar şi numai în cadrul comemoraţiei, care prezintă faptele aşa cum conveneau mai bine trimişilor Romei, sentinţa de excomunicare constituie actul grav prin care legaţii lui Leon IX se acuză pe ei înşişi în faţa istoriei. Şi, pentru că lectura ei instruieşte de la sine, nu este nevoie s’o analizăm în amănunte. Notele cu care am însoţit traducerea edictului şi cele cu care vom însoţi comemoraţia vor explica şi vor scoate în relief doar lucrurile mai importante de ştiut.

Plină de ură, de erori, de răstălmăciri şi de insinuări, sentinţa cu care a fost pângărită sfântă masă a catedralei bizantine nu găseşte la istoricii romano-catolici decât scuza că era un act de disperare sau că nu era opera unui papă. Ea nu are cel puţin meritul ce i se revendică, de a reda fidel faptele istorice. Cel mai însemnat dintre istoricii recenţi ai schismei, A. Michel, care de repetate ori o numeşte „wahr­heitsgetreuer Bericht”, nu reuşeşte s’o reabiliteze în acest punct. A afirma doar, sau chiar a dovedi, că raportul pre­zentat de Mihail Cerularie este tendenţios sau greşit nu în­semnează a face dovada sincerităţii celui latin. El rămâne, cum a spus Schroeckh, sub „mare bănuială de necrezare”.

Şi raportul, şi sentinţa sunt mai ales opera cardinalului Humbert. Ideile teologice şi sentimentele omului de încredere al lui Leon IX se oglindesc perfect în ele. A. Michel a do­vedit-o cu lux de erudiţie şi de dovezi în analizele sale mi­nuţioase. Paternitatea documentului explică suficient şi caracterul lui. Cardinalul este cunoscut ca un temperament impulsiv şi nestăpânit, care-şi tratează adversarii cu insulte şi cu violenţe şi care ţine să-i reducă la tăcere cu mijloace inchizitoriale, umilindu-i şi arzându-le scrierile. Cu diferite nuanţe, istoricii sunt de unanim acord a recunoaşte acestea şi a considera pe cardinalul Humbert cu totul nepotrivit pentru o misiune pacifică la Bizanţ.

Că ieşirea lui brutală şi absurdă contra Patriarhului şi a Bisericii greceşti a fost departe de a avea succesul căutat este de asemenea recunoscut, cu excepţii doar ca a lui Delarc. Tristul act de autoritate nu rămâne decât manifestarea spiritului romano-german de dispreţ şi de ură faţa de Orientul ortodox. Dacă acesta, la rându-i, nu avea pentru la­tini sentimente mai frumoase merita totuşi, după concesiunea făcută de Mihail Cerularie la cererea împăratului, să fie tratat altfel decât cu o sentinţă de excomunicare atât de injurioasă.

Răspunzându-i, Patriarhul de Constantinopol nu făcea decât să ridice, din nefericire, o piatră ce-i fusese aruncată. Jignite reciproc, cele două mari Biserici se consideră de atunci în schismă consumată. Ceea ce surprinde este însă că mai sunt istorici romano-catolici care o explică fără nici cea mai uşoară aluzie la numele şi la faptele Papei Leon IX şi ale cardinalului Humbert. Să fie oare dintr’un sentiment de ruşine şi dezgust pentru fapta de la 16 iulie 1054?

Scurtă însemnare a celor făcute de apocriziarii sfântului scaun apostolic roman în oraşul imperial şi cum au fost anatematizaţi Mihail şi partizanii lui

I. În anul al unsprezecelea^[36] al împărăţiei lui Constantin Monomahul, indiction VII, în chiar ziua naşterii fericitului Ioan Botezătorul, după ce sosise de la domnul papa Leon IX apocriziari ai sfântului scaun apostolic roman, adică Humbert, cardinal episcop de Silva Candida, şi Petru, arhiepiscopul Amalfitanilor, şi Frideric, diacon şi cancelar, (venind ei) la mănăstirea Studion între zidurile oraşului Constantinopol[37], călugărul Nichita numit şi Pectoratus (Stithatul) a anatematizat în prezenţa numitului împărat şi a demnitarilor lui^[38], de faţă fiind şi nunţiii romani, o scriere apărută sub numele lui îm­potriva scaunului apostolic şi a toată Biserica latină şi înti­tulată: Despre azimă, despre Sâmbătă şi despre căsătoria preoţilor. Pe lângă aceasta, a anatematizat pe toţi cei care ar tăgădui că sfânta Biserică romană este cea dintâi dintretoate Bisericile şi care ar cuteza să atingă în vreun punct credinţa ei totdeauna ortodoxă. După care, acelaşi drept-credincios împărat a poruncit îndată în prezenţa tuturor şi la cererea aceloraşi nunţii romani, ca să fie arsă numita scriere, şi astfel au plecat.

II. Iar în ziua următoare, numitul Nichita a ieşit din oraş şi de bună voie a mers la legaţi în palatul Pighi^[39]. Primind de la aceştia dezlegare desăvârşită a întrebărilor lui^[40], a ana­tematizat din nou de bună voie toate cele ce zisese şi făcuse sau încercase împotriva scaunului celui dintâi şi apostolic. Şi, primit aşa de ei în comuniune, a fost făcut prietenul lor familiar^[41]. Apoi, din porunca împăratului, au fost traduse în greceşte şi se păstrează până azi în acelaşi oraş cele spuse sau scrise de legaţi împotriva diferitelor calomnii ale gre­cilor şi mai ales împotriva scrierilor episcopului de Constantinopol Mihail şi ale Episcopului mitropolitan Leon Ahridanul şi ale des amintitului călugăr Nichita.

III. – În fine, Mihail, evitând prezenţa lor şi convorbirea cu ei şi stăruind în prostia sa, arătaţii nunţii au mers la biserica Sfintei Sofia în ziua a 17-a a calendelor lui August şi, plângându-se de încăpăţânarea lui clerului pregătit după obicei pentru Liturghie, la ceasul al treilea al zilei de Sâmbătă, au depus o sentinţă de excomunicare pe altarul prin­cipal, sub ochii clerului şi ai poporului prezent. De unde ieşind îndată, şi-au şi scuturat praful de pe picioare ca mărturie, după spusa Evangheliei, zicând: „Să vadă Dom­nul şi să judece”[42]. După aceea, sfinţind biserici latine chiar în oraşul Constantinopol şi anatematizând pe toţi cei care de acum înainte ar primi împărtăşania din mâna vreunui grec, care ar defăima Euharistia romană, primind de la împăratul ortodox, cu sărutarea păcii, voie şi daruri imperiale pentru Sfântul Petru şi pentru ei[43]), au plecat în grabă în ziua calendei a 15-a a lui august^[44]; dar, înduplecat prin marea sârguinţă a rugăminţilor lui Mihail, care abia atunci făgădui să stea de vorbă cu ei, împăratul i-a rechemat de la Selymvrin[45] prin scrisori, în ziua calendei a 13-a a lui August^[46]. Chiar în această zi, grăbindu-se, s’au înapoiat, mergând la palatul Pighi. Aflând numitul Mihail că ei s’au înapoiat, se silea să-i aducă în ziua următoare, sub pretextul unui Sinod, la biserica Sfintei Sofia, pentru că, arătând sentinţa lor, pe care o stricase cu totul traducând-o, să fie asaltaţi acolo de popor. Preîntâmpinând acestea, prudentul împărat n’a voit să se ţină Sinod decât numai în prezenţa lui şi, pentru că Mi­hail i se opunea în tot chipul, Augustul a poruncit ca legații să pornească îndată la drum, ceea ce au şi făcut. După aceea, mâhnit^[47] că nu i-a reuşit cursa, nebunul Mihail a provocat o mare revoltă a poporului împotriva împăratului, pentru că voinţa acestuia lucrase împreună cu nunţii. Împăratul a fost de aceea nevoit să-i predea lui Mihail, bătuţi şi tunşi, pe interpreţii latinilor, adică pe Paulus şi pe fiul lui, Smaragdus, şi aşa s’a potolit tulburarea aceea. În urmă, împăratul a primit de la legaţi, prin trimişii săi, un exemplar fidel remis din cetatea ruşilor^[48] şi l-a arătat cetăţenilor, descoperind şi convingând în fine că Mihail a falsificat sentinţa legaţilor. Astfel mâniat, a îndepărtat de la palat, luându-le onorurile, pe prietenii şi pe rudele acestuia şi a păstrat chiar împo­triva lui, până acum, grea mânie. În fine, textul sentinţei de excomunicare este acesta:

„Humbert, prin graţia lui Dumnezeu cardinal episcop al sfintei Biserici romane; Petru, arhiepiscopul Amalfitanilor; Frideric, diacon şi cancelar, tuturor fiilor Bi­sericii catolice.

Sfântul scaun roman, cel dintâi şi apostolic, către care se îndreaptă mai cu deosebire, ca fiind el capul, so­licitudinea tuturor Bisericilor, a binevoit să ne facă pe noi apocriziarii săi în acest oraş împărătesc de dragul păcii şi al trebuinţei bisericeşti pentru ca – după cum este scris – să coborâm şi să vedem dacă este în realitate adeverit strigătul care fără încetare ajunge din acest mare oraş până la urechile lui sau, dacă nu este, să ştie. Drept care, afle înainte de toate glorioşii împăraţi, clerul, senatul şi poporul acestui oraş Constantinopol şi toată Bi­serica catolică că am observat aici mult bine, pentru care ne bucurăm mult în Domnul, şi foarte mult rău, pentru care ne întristăm cu jale. Căci, cât pentru stâlpii impe­riului şi cinstiţii lui cetăţeni înţelepţi, oraşul este foarte creştin şi ortodox. Cât despre Mihail însă, zis în mod abuziv Patriarh, şi despre partizanii prostiei lui, multe zâzanii de erezii se seamănă zilnic în mijlocul lor. Pentru că vând darul lui Dumnezeu ca şi simoniacii; ca şi valesii, îşi castrează oaspeţii şi-i înaintează nu numai în cler, ci şi la episcopat; ca şi arienii, rebotează pe cei botezaţi în numele Sfintei Treimi şi mai ales pe latini; ca şi donatiştii, afirmă că, în afară de Biserica grecilor, a dispărut din toată lumea Biserica lui Hristos şi adevărata Euharistie şi adevăratul Botez; ca şi nicolaiţii, îngăduie şi apără căsătoria trupească pentru slujitorii sfântului altar; ca şi severienii, zic că Legea lui Moise este blestemată; ca şi pnevmatomahii sau teomahii, au tăiat din Simbol purcederea Sfântului Duh de la Fiul; ca şi maniheii, zic între altele că tot ce este fermentat este însu­fleţit[49]; ca şi nazareii, observă până într’atât curăţenia trupească a iudeilor, încât opresc să fie botezaţi copiii care mor înainte de a opta zi de la naştere şi să fie împărtăşite femeile care se găsesc în pericol de moarte la menstruaţie sau la naştere sau să se boteze, dacă sunt păgâne; şi, hrănindu-şi perii capului şi ai bărbii, nu primesc la împăr­tăşire pe cei care-şi tund părul şi-şi rad barba, după obi­ceiul Bisericii romane. Mustrat fiind prin scrisorile dom­nului nostru papa Leon pentru aceste erori şi pentru multe alte fapte ale lui, Mihail a dispreţuit să se îndrepteze.

Pe lângă acestea, voind noi, nunţiii lui, ca să înlăturăm în chip raţional cauzele unor atât de mari rele, ne-a refuzat prezenţa lui şi convorbirea cu el[50] şi a interzis săvârşirea Liturghiei în biserici^[51] aşa cum şi mai înainte a închis bisericile latinilor şi, numindu-i azimiţi, i-a persecutat pretutindeni cu vorba şi cu fapta într’atât încât a anatematizat în fiii lui scaunul apostolic împotriva căruia încă semnează ca Patriarh Ecumenic. De aceea, neputând suporta nemaipomenita jignire şi insultă aduse sfântului prim şi apostolic scaun şi observând cum credinţa catolică se ruinează în multe chipuri, cu autoritatea sfintei şi ne­despărţitei Treimi şi a scaunului apostolic, a cărui delegaţiune o îndeplinim, şi a tuturor Părinţilor ortodocşi din cele şapte Sinoade şi a întregii Biserici catolice, subscriem astfel la anatema pe care domnul nostru prea venerabilul Papa a anunţat-o de asemenea împotriva lui Mihail şi a partizanilor lui, dacă nu se vor îndrepta[52].

Mihail, Patriarh abuziv şi neofit, care a primit haina monahală numai de frică omenească[53], iar acum este chiar defăimat de mulţi pentru cele mai rele crime şi, împreună cu el, Leon Ahridanul, numit episcop, şi sachelarul lui Mihail, Constantin, care a călcat împărtăşania latinilor cu picioarele-i nelegiuite[54], şi toţi partizanii lor în erorile şi în cutezanţele amintite, să fie anatema ma­ranata cu simoniacii, cu valesii, cu arienii, cu donatiştii, cu nicolaiţii, cu severienii, cu pnevmatomahii şi cu maniheii, cu nazareii şi cu toţi ereticii, ba chiar cu diavolul şi cu îngerii lui, de nu se vor îndrepta cumva. Amin, amin, amin”.

De asemenea, o altă excomunicare făcută acolo, prin grai, în faţa împăratului şi a demnitarilor lui:

„Oricine va fi contrazis cu îndărătnicie credinţa sfintei Biserici romane şi a scaunului apostolic şi Euharistia lui, să fie anatema maranata, să nu fie socotit creştin catolic, ci eretic prozimit^[55]. Fie, fie, fie!”

Traducere de TEODOR M. POPESCU în ST, an. II, 1931, nr.1, p.49-69 și ST, an. II, 1931, nr. 2, p.35- 46

[1] Commemoratio, col. 1002 B. C.

[2] Wibert, în op. cit., col. 499 A; Histoire littéraire de la France, citat în Migne, P. L. 143, 924 B-C ; L. Bréhier, op. cit., p. 121; Hefele-Leclercq, op. cit., IV, II, p. 1006.

[3] Un pape alsacien. Essai historique sur saint Léon IX et son temps, Paris 1876, p. 439 sq.

[4] Das Papsttum und Byzanz, Berlin 1903, p. 16-28.

[5] Hergenröther, op. cit., III, p, 760, 763; Amann, în op. cit., col. 1694.

[6] În op. cit., col. 211 C.

[7] Commemoratio, col. 1002 B.

[8] Commemoratio, col. 1003 Β ; vezi şi nota 12 mai jos.

[9] L’unité de l’Eglise ét le schisme grec, Paris 1913, p. 185.

[10] Epistola II către Petru al Antiohiei. 7-8, col. 820.

[11] Σημείωμα περί τοῦ ριφέντος πιτακίου(Edictum de projecto pittaci o).

[12] Greşit, în loc de iulie.

[13] Anul 1054 (indiction 1 = an 1048).

[14] Galeriile de sus ale Sfintei Sofia, rezervate de obicei femeilor, dar destul de largi, pentru a cuprinde şi mari adunări (v. L. Bréhier, op. cit., p. 124 ;Du Cange, Constantinopolis christiana III, p. 33-34).

[15] Σύγκελλοι erau secretari, oameni de încredere, chiar şi duhovnici ai Patriarhilor. Aveau rang de episcopi şi cea dintâi demnitate în Biserică după cea de Patriarh. A se vedea:J. Pargoire, L’Eglise byzantine de 527 à 847, ed. 3 Paris 1923, p. 62 ;L. Bréhier, op. cit. p. 63 ; Kerker art. Syncelli, în Wetzer und Weite’s Kirchenlexicon, ed. 2, t. XI, col. 1094—1095;H. F. Jacobson-Ph. Meyer, art. Syncellus, în Realenzyklopädie für protest. Theol. und, Kirche, ed. 3. t. XIX, p. 226 (şi izvoarele indicate :Thomassin, Suicerus, Du Cange) ; Άθηναγόρα Παραμυθίας και Πάργας, Ό Θεσμός των συγκέλλων έν τω Οίκουμενικω Πατριαρχείω, Atena 1927, şi în Έπετηρίς Εταιρείας Βυζαντινών σπουδών, an. 5, Atena 1928 (şi extras, Atena 1929).

[16] Sinod ţinut la 20 Iulie 1054; v. L. Bréhier, op. cit. p. 124—125;A Michel, op. cit., II, p. 93, 111; Aug. Fr. Gfrörer, op. cit., t. III, Graz 1877, p. 554 (părtinitor).

[17] În sentinţa de excomunicare de la 16 iulie 1054, stă în adevăr şi această enormitate ; „sicut Pneumatomachi vel Theumachi absciderunt a symbolo Spiritus sancti processionem a Filio” (Migne, P. L. 143, 1003 B), care reduce cu mult, fie buna credinţă, fie lăudată erudiţie a cardinalului Humbert. Hergenröther a căutat o scuză în necunoaşterea istoriei de către legaţi şi în puterea convingerii lor dogmatice (op. cit. III, p. 758, n. 119). V. şi A. Michel, op. cit. II, p. 160, 161 (n. 4), 166, (n. 3); I, p. 84, n. 2;M. Jugie, op, cit., t. I, 274, n. 4,275;Ε. Αmann, în op. cit., col. 1689. De notat că Humbert făcea grecilor şi alte imputări greşite (comp. Hergenrother, op. cit., III. p. 751, n. 87).

[18] Levitic XIX, 27 ; v. şi Migne, P. G. 120, 790-791, n. 51, precum şi nota 10 de mai sus; de asemenea Aşezămintele apostolice I, 3 (în Scrierile Părinţilor apostolici, trad. de Pr. I. Mihălcescu, Econ. Matei Pâslaru şi Econ. G. Ν. Nițu, vol. II Chişinău 1928, p. 7).

[19] An 343. Can. 4.

[20] Can. 13.

[21] Euharistice.

[22] Această primă frază nu face parte din sentinţă, ci constitue o altă exco­municare, pronunţată în faţa împăratului şi a demnitarilor lui şi înscrisă în textul latin după sentinţa depusă în biserică. (P. L. 143, 1004 C); v. şi Hergenroctlier, op. cit., III, p. 759, n. 120.

[23] Înțelege, desigur, și pe împărăteasa Zoe, soția lui Constantin IX Monomahul, și pe sorea ei, Teodora, care era părtașă la demnitatea imperială.

[24] Formulând această acuzație, Humbert este în contrazicere cu sine însuși. În Adversus Simoniacus, lib. III, cap. X, el laudă pe greci că respectă hotărârile privitoare la persoanele și lucrurile bisericești (col. 1154 D).

[25] A se vedea pentru situația eunucilor în cler can. 21-24 al sfinților apostoli, can. 1 al Sin. I Ec., can. 8 al Sinodului „protodeftera” (sub Fotie, 861).

[26] În traducerea greacă lipsește aici acuzația privitoare la maniheism.

[27] Comp. Epistola canonică a Sf. Dionisie al Alexandriei, can.  2 (și nota din Pidalion); can. 6 și 7 ale Sf. Timotei al Alexanriei; novela 17 a lui Leon Filosoful; Sf. Vasile cel Mare, Reguli mici, 309. A se vedea, pentru toleranța lor, Așezămintele apostolice, cartea VI, cap. 27, 28, 30.

[28] Înțelege, desigur, epistola adusă de legați, care este a doua din cele adresate de Leon IX lui Mihail Cerularie. Cea dintâi pare a nu se fi trimis (comp. Hefele-Leclerq, op. cit., t. IV, II, p. 1101-1102).

[29] Textul grec este în acest punct defect; traducerea se poate face după cel latin.

[30] Această enumerare de acuzaţii, dintre care unele nu formau atunci obiectul controversei, arată că legaţii papali ţineau să integreze în procesul ce făceau grecilor toate motivele lor de nemulţumire şi voiau, prin sentinţă, să termine dintr’odată cu toate.

[31] În Commemoratio (col. 1004 Β): Constantinus. Unul era probabil nume de botez şi celălalt de călugărie (v. A. Michel, op. cit., II, p. 342, p. 6).

[32] Cu această declaraţie şi cu mişcarea populară provocată de sentinţa de la 16 iulie 1054, susţin istoricii romano-catolici bănuiala că Mihail Cerularie urmărea prinderea şi moartea legaţilor papali (Hergenroether, op. cit., III, p. 759- 760, 763 n. 15; Hefele-Leclercq, op. cit., IV, II, 1105 n, 4; L. Bréhier, op. cit., p. 121-122); comp. şi Notitia historica din Migne, P. L. 143, 913; Notitia hist. et litteraria, ibidem col. 919 A. Bravada cardinalului nu presupune însă numaidecât vreo ameninţare sau un plan de ucidere din partea grecilor şi cu atât mai puţin a Patriarhului. Poporul s’a revoltat şi alteori de la sine contra împăratului (V. Ch. Diehl, op. cit., p. 280). Ε. Amann mărturiseşte: „Quant au plan machiavé­lique prêté à Michel d’attirer les légats dans un guet-apens, il est absolument impossible d’en démontrer l’existence. Humbert est trop passionné pour que son témoignage puisse emporter pièce” (în op. cit., col. 1697). V. şi A. Michel, op. cit. II, p. 26 (n. 1}.

[33] Referendarul.

[34] Tribunalul patriarhal.

[35] Sinodul de la Siponto (1050), ca şi, mai apoi (vara 1053), cel de la Bari.

[36] Greşit. Constantin Monomahul devenise împărat prin căsătoria cu împără­teasa Zoe, la 11 iunie 1042. În iunie 1054 intră deci în al 13-lea an de domnie. Comp. Ch. Diehl, Figures byzantines, s. I, ed, 9, Paris 1922, p. 273.

[37] În cartierul Psamathia, Sud-Estul oraşului, aproape de mare şi de Poarta da aur. Mânăstirea purtă numele sf. Ioan Botezătorul.

[38] Era hramul mănăstirii şi mersese acolo toată curtea imperială (A. Michel, op. cit. I. 85, II, 159—160, 166). Patriarhul însă lipsea (ibidem, I, 85 n. 1 şi 2 ; II, 102 n. 1, 169-170).

[39] Πηγὴ, palatul de la Izvor, reşedinţa de plăcere a împăratului.

[40] Dovadă că în ziua precedentă, la Mănăstirea Studion, fusese executat sumar (comp. n. 20), cf. A. Michel, op. cit., I, 84 şi n. 5.

[41] V. şi Wibertus, op. cit., IX, col. 498 D; Hergenröther, Photius, III· 761. Acest „triumf” al legaţilor asupra lui Nichita făcea imposibilă înţelegerea cu Mihail Cerularie (W. Norden, Das Papsttum und Byzanz, Berlin 1903, p. 27)

[42] Comp. Matei X, 14.

[43] . Bréhier, Le schisme oriental du ΧΙ-e siècle, p. 120. De aceste daruri au fost jefuiţi legaţii în Italia de contele Trasemund de Teate (Knöpfler, art. Humbert, în Wetzer und Weite’s Kirchenlexicon, ed. 2, vol. VI, 413).

[44] 18 Iulie.

[45] La vest de Constantinopol pe coasta mării; azi Silivri (turc).

[46] 20 iulie, ziua în care la Constantinopol se ţinea Sinodul, care răspundea sentinţei de excomunicare cu „edictul sinodal”.

[47] A. Michel crede că situaţia Patriarhului era foarte critică după 24 iunie 1054, ceea ce este exagerat (op. cit., II, 177, 179).

[48] Cartierul rusesc al oraşului.

[49] Afirmație provocată și îndreptățită de afirmațiuni excesive din partea grecilor, ca ale lui Leon al Ahridei (Migne P.G. 120, 837 B,C,D), care zicea că azima este ca o bucată de pământ uscată, ca o piatră sau ca o cărămidă (fără viață)!

[50] „praesentiam suam et colloquium denegavit” (col. 1004 A). Se referă probabil la refuzul Patriarhului de a asista la disputa de la Mănăstirea Studion. (A. Michel, op. cit. I, 85 (n. 2); II 172, n. 2).

[51] În biserici greceşti. Comp. A. Michel, op. cit., II, 140, 142 n. 3, 172 n. 2.

[52] Mihail Cerularie enumeră în Epistola a doua către Petru al Antiohiei și (Migne P.G. 120, 817 A) și reproșuri pe care sentința de excomunicare nu le are.

[53] Implicat într-un complot contra împăratului Mihail IV Paflagonul (1034-1041), Mihail Cerularie fusese închis la o mănăstire. Obligat să se călugărească, el a refuzat. Numai după sinuciderea fratelui său, de asemenea condamnat,  Mihail s-a făcut de voie monah, fiind apoi amnistiat de Mihail V Calfat (1041-1042). De văzut L. Bréhier, idem, p. 35-89.

[54] Cazuri de violențe grecești la A. Michel, op. cit., I, 83, n. 1.

[55] „prozymita haereticus” (col. 1004 C), adecă ,,qui azimis in sacrificio uti respuunt” (n. 13).