Biserica Rusă este preocupată mai mult de scindările din Ortodoxie decât de subiectul împărtășirii în condiții de carantină

După reacția Sinodului Permanent al Bisericii Greciei, presa greacă ilustrează ecourile care au fost stârnite în Rusia de Scrisorile trimise de Patriarhul Bartolomeu și Daniel către Moscova.

„Biserica Ortodoxă Rusă a primit o scrisoare de la Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului cu întrebări privitoare la practica dumnezeieștii Împărtășanii cu restricții sanitare, dar nu vorbește despre întâlniri ale conducătorilor Bisericilor Ortodoxe Locale din lume”, a declarat pentru  RIA Novosti Nicolai Balașov, Președintele suplinitor al Departamentului de relații externe bisericești al Patriarhiei Moscovei.

Rușii au în minte informația care a circulat după întâlnirea inter-ortodoxă care a avut loc în Iordania în 26 februarie la inițiativa Patriarhului Teofil al Ierusalimului, conform căreia Patriarhul Bartolomeu plănuiește să organizeze o întâlnire pan-ortodoxă după modelul de la Amman și să cheme pe toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe. Acum unii din Patriarhia Moscovei „văd” în epistola lui Bartolomeu o astfel de dispoziție, cu prilejul chestiunii Sfintei Împărtășanii. Totuși în epistola lui Bartolomeu nu se face nici o referire la întâlnire, ci a început o vânătoare de fantasme la Moscova.

„Dacă vorbim despre o convocare ipotetică a unei întâlniri… nu găsesc aceste informații rezonabile. Totuși o scrisoare cu întrebări referitoare la practica împărtășirii în raport cu îngrădiri sanitare a fost primită, dar nu vorbește de întâlniri”, a spus Balașov. Tot potrivit aceluiași, „în linii generale, firește, o comunicare între Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe, fiind inclusă dezbaterea acțiunilor cu privire la o amenințare comună pandemică, despre un schimb de experiență, este importantă și folositoare”, a spus și a informat că recent Moscova a primit o Scrisoare și de la Patriarhul Daniel al României, care se interesa, de asemenea, de poziția Bisericii Ruse cu privire la chestiunea împărtășirii în epidemie și a fost trimis un răspuns detaliat către București cu descrierea practicii.

Reprezentantul Bisericii Ruse a informat, de asemenea, că în aprilie au fost dezbătute subiecte de activitate pastorală și liturgică ale Bisericilor în decursul pandemiei de către Patriarhul Moscovei în cadrul unor convorbiri telefonice cu Patriarhul Irineu al Serbiei și cu Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a diasporei ruse din America, Mitropolitul Tihon. „Studiem cu atenție experiența altor Biserici Locale, ai căror reprezentanți, la rândul lor, arată interes frățesc pentru deciziile pe care le ia Patriarhia Moscovei sub restricțiile de carantină”, a declarat Balașov.

„Cât îl privește pe Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, cunoașteți bine motivele triste care au condus la suspendarea comuniunii bisericești cu el – printre alte prin corespondență – din partea Bisericii Ortodoxe Ruse și la pierderea practică a importanței precedente a Patriarhiei de Constantinopol ca centru de coordonare a unității lumii ortodoxe”, a accentuat delegatul Patriarhiei Moscovei.

Totuși, a adăugat, în poziționarea Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la chestiunea metodei de împărtășire, „nu există nici un secret”. Se reflectă în metoda validată de Sfântul Sinod și este publicată de surse bisericești oficiale în diferite limbi. „Mai mult, având în vedere anumite limite și cerințele regimului de carantină, cu participarea doctorilor, au fost elaborate și publicate reguli pentru împărtășirea acasă și în așezămintele medicale când sunt vizitate persoane izolate, care au legătură cu pericolul contaminării ori s-au contaminat cu infecția de coronavirus. Toți pot avea acces la aceste documente ”, a încheiat Balașov.

Observație: Patriarhia Moscovei împărtășește pe credincioși dezinfectând lingurița după fiecare credincios, după cum se vede în filmarea aceasta:

Sinodul Permanent pe luna iunie a Bisericii Greciei reiterează că subiectul Sfintei Împărtășanii nu este negociabil; se delimitează și de Yoga, Rotary și Lions

Astăzi, 3 iunie, a avut loc a doua ședință a Sinodului Permanent al Bisericii Greciei. Printre subiectele avute în dezbatere a fost și cel legat de modul de administrare a Sfintei Împărtășanii. În această problemă a decis:

„A luat la cunoștință de Scrisoarea din 17-5-2020 a SS Patriarhul Ecumenic Bartolomeu cu privire la subiectul unei căi comune în înfruntarea pastorală a modului de administrare consfințit al dumnezeieștii Împărtășanii, precum și de Scrisoarea din 19-5-2020 a PF Patriarh Daniel al României pe aceeași temă.

Sinodul Permanent a decis unanim să trimită Scrisori Sinodale corespunzătoare de răspuns, în care va fi înfățișat din nou faptul că Biserica Greciei rămâne în încredințarea dogmatică și teologică exprimată de la început că «Taina Sfântă a dumnezeieștii Euharistii rămâne de nenegociat, după cum ne-a fost predată de învățătura din Tradiția Ortodoxă și a Sfinților Părinți ai Sfintei noastre Biserici», precum și că «procedura administrării dumnezeieștii Împărtășanii credincioșilor rămâne precum este și după cum ne-a fost predată de Sfinții Părinți și de Sfânta noastră Tradiție».”

Totodată, a „decis să reamintească pliromei creștine că «[tehnica] Yoga» „reprezintă un capitol de bază al religiei hinduse și dispune de o felurime de școli, ramuri, aplicații și rânduieli și nu constituie un «fel de gimnastică»”. Cu alte cuvinte, este de evitat această practică și sincretismul în general.

Pe lângă faptul că este denunțată Uniunea Misionară Grecească ca fiind o mișcare de prozelitism neoprotestant, „a recomandat printr-o Notiță Enciclică Preasfințiților Mitropoliți și sfântului cler al Bisericii Greciei să se abțină de la orice manifestare care este organizată de organizațiile Rotary și Lions deoarece nu se limitează doar la manifestări sociale, ci se extind și la activități cu caracter religios, de vreme ce dispun de un ritual de ceremonie de admiterea noilor membri și stabilesc rugăciune care se adresează nedogmatic unui dumnezeu cu înțelesul general al termenului, și nu conform credinței noastre ortodoxe.

Sfânta Împărtășanie este următoarea victimă a Patriarhiei Ecumenice? O susține și Patriarhia Română

Mâine, 2 iunie, se întrunește Sinodul Permanent al Bisericii Greciei. Interesul nostru este stârnit de faptul că ierarhii greci au primit două scrisori cu privire la modul de administrare a Sfintei Împărtășanii, una trimisă de Patriarhia Ecumenică, iar alta de către Patriarhia Română.

Preocuparea aceasta nu este o informație de ultimă oră pentru noi, ci modul în care este pusă problema și cu cine se asociază episcopii români și în ce scop. Ce se înțelege este că interesul pentru a găsi o soluție magică pentru darea Sfintelor Taine în contextul coronavirusului nu este o preocupare răsărită din teritoriu, ci e dictată tot dinspre cercuri înalte. Altfel spus, nu este vizată sănătatea și credința ortodoxului de rând, ci slujirea unor interese „superioare”, fanariote.

Singurele Biserici care pun această problemă sunt cele de la Constantinopol și București, fiind vizată și Atena să fie atrasă în acest demers. Bineînțeles că Fanarul este cel care dă tonul, probabil primit și el din alte cercuri nebisericești, după cum deja ne-am obișnuit. Însă, de data aceasta, trebuia să vină inițiativa într-un mod mai mascat, luând ca aliat tocmai BOR-ul nostru.

Care este poziția Patriarhiei Ecumenice?  Aceasta a fost făcută prin comunicate oficiale, impunând și Sfântului Munte (supus ei jurisdicțional) să-și închidă porțile vizitatorilor lunile trecute și abia de astăzi să permită accesul pelerinilor în număr foarte limitat, adică fără grupuri organizate. Îndrumările fanariote, exprimate încă din marte și prezentate într-un Mesaj către pliroma Bisericii despre pandemia de coronavirus, s-ar rezuma astfel: «vă îndemn părintește să răspundeți cu strictețe și răbdare la toate măsurile dificile, dar indispensabile pe care le iau slujitorii și autoritățile sanitare». Periculoasă este, însă, insinuarea și justificarea falsă că «nu este în primejdie credința, ci credincioșii».

Dar deja a apărut și inițiativa punerii în discuție a modului de împărtășire a credincioșilor, fiind catalogat pe bună dreptate de către unii drept un atac la Sfintele Taine. Această tendință nu este nouă, ci ea vine după ecumenismul validat în Creta în 2016 cu sprijinul primordial al Fanarului și după schisma ucraineană provocată tot de acesta. După cum spunea Părintele Romanidis, „de acum înainte, problema vor fi vlădicii noștri. Ce credință au!”.

Până acum, o reacție importantă o constituie Scrisoarea credincioșilor din America pe subiectul acesta delicat al împărtășirii în contextul pandemiei actuale. Rămâne de văzut dacă reacția clerului și credincioșilor, măcar cei mai vigilenți, va fi la fel de palidă și trădătoare ca și până acum, așa cum au rămas fără atitudinea corectă la problemele anterioare.

Pentru a înțelege mai bine contextul în ce ne privește pe noi, românii, trebuie punctate câteva aspecte. Patriarhia noastră a venit cu ideea unei consultări pan-ortodoxe atunci când s-a pus problema deschiderii bisericilor de la 15 mai. A luat hotărârea de a fi lipsiți credincioșii de Sfintele Taine până se va ajunge la decizia invocată, deși există deja tradiția împărtășirii tuturor cu aceeași linguriță, practică ce a trecut deja prin proba a mai multe epidemii de câteva secole. Așadar mai degrabă arhiereii noștri (Patriarhul) nu este încă pregătit să introducă schimbări liturgice de frica credincioșilor, dar este dispus să se pună la dispoziția inițiativelor trădătoare ale Fanarului la presiunile cercurilor politice. Este vorba aici de un cumul de factori. Președintele Iohannis nu a luat în calcul deschiderea bisericilor decât atunci când a obținut o concesie din partea Bisericii de a recunoaște pericolul virusului și a se adapta prin modificări sistemice. Însă nu guvernanții țării sunt cei care iau aceste decizii, ci ele vin de mai sus, ei doar le aplică în stil românesc. De altfel, acest șablon se pare că a fost valabil pentru toate măsurile pandemice, nu doar pentru cele cu privire la Biserică. Însă schimbarea trebuie să atingă și Ortodoxia, care e silită să se alinieze sub pretextul pandemiei.

Nu pot ști care sunt toate încrengăturile, dar, din felul cum apare tabloul general, există o conducere din umbră, ocultă asupra guvernelor lumii, care au reacționat la unison cu prilejul acestei amenințări a virusului corona. Vizată este și Ortodoxia, care este vulnerabilă prin ierarhii ei mai fragili și dispuși la trădarea credinței, de oriunde ar fi ei, Rusia, Constantinopol, Grecia, România, Antiohia. Avangarda o constituie, bineînțeles, Fanarul, care este cel mai descoperit, fără credincioși și la cheremul puterilor politice din SUA sau Occident, după cum s-a dovedit în problema ucraineană. Însă nici ierarhii români sau ruși nu sunt prea departe, îndeosebi cei școliți și afiliați tendințelor ecumeniste, moderniste. Deja nu mai vorbim de teorii ale conspirației, ci de foarte multe fapte care vădesc gunoiul care dă pe afară.

Cât privește subiectul delicat al pericolului contaminării prin împărtășire, deja se conturează o dezbatere tot mai amplă. Din nefericire, unii înclină spre explicații mult prea raționaliste și mecaniciste, cu înfățișare savantă, dar depărtate de dogmele sănătoase ortodoxe și de principiile liturgice. Hristos este prezent în Sfintele Taine cu puterea sa dată de Înviere, cu lucrarea dumnezeiască, nu ca simplu om, ca o întâlnire miraculoasă în cadrul ritualului, dar o simplă întâlnire. Nu, ci e vorba de o sălășluire prin har, dându-ne și nouă viața pe care a dobândit-o prin biruința asupra morții. De aceea se și cere o pregătire pe măsură și o credință reală. A spune că putem primi viruși prin Împărtășanie stârnește multă derută și îndoială în duhul de viață oferit prin Sfintele Taine, mai presus de stricăciunea cotidiană. Căci primim viața care a biruit tocmai moartea. Lingurița, Pâine și Vinul euharistice nu mai sunt materii simple, ci transfigurate, îmbrăcate în har dătător de viață, fapt certificat de experiența Bisericii. Acest lucru îl argumentează și Ierom. Hrisostom de la Cutlumuș (Sf. Munte Athos). Ne apropiem de ele tocmai ca să primim mai mult decât o simplă hrană, dobândim nestricăciune. De aceea, nu putem permite o apropiere cu frică de boală, ci cu credință arzătoare, puternică.

Personal cred că prin Sfânta Împărtășanie nu se contaminează nimeni, deși nu ar fi imposibil să fie transmisă vreo boală molipsitoare, nu există o astfel de dogmă și standard al Bisericii. Însă experiența ne spune că nimeni nu s-a îmbolnăvit, ci chiar au existat cazuri uimitoare când nu s-a transmis nimic. De aceea este și bine că este pusă la încercare credința celor care se împărtășesc. Problema ar fi mai ales la cei care nu au credință, ci necredință, temere. Dar, în general, carantinarea rezonabilă este indicată pentru a exclude orice risc de molipsire prin atingere sau orice contact. Hristos a dăruit viață și sănătate chiar când era pe pământ, până la Cruce; de ce ar fi altfel după Înviere? De ce nu ar constitui cu mult mai mult acum viață pentru noi? De ce ar pune sub semnul întrebării acest adevăr ierarhii sub pretextul acestei epidemii?

Important este ca faptele noastre individuale și poziționarea pe aceste probleme spinoase să nu ne apese conștiința atunci când ne rugăm lui Dumnezeu și-I cerem mântuirea noastră.

Completare: Romfea.gr a publicat în exclusivitate, între timp, Epistola trimisă de către Patriarhul Ecumenic celorlalți Întâistătători de Biserici Locale pe 17 mai.
Din cuprinsul ei rezultă că, pe subiectul modului de a împărtăși pe credincioși, au ajuns la Constantinopol „lucruri noi locale și dezvoltări felurite prin intermediul unor scrisori sau sub formă de întrebări și problematizări de pretutindeni”. Patriarhul Ecumenic afirmă că el a primit săvârșirea slujbelor fără prezența credincioșilor, prima grijă fiind de a păzi credința Părinților. Deoarece s-au auzit opinii neobișnuite despre modul apropierii de Preacuratele Taine în contextul grijii pentru cei atinși de virusul covid-19, tăcerea nu este potrivită în fața unei astfel de situații. Ascultarea față de îndemnurile responsabililor sanitari a fost urmată până la punctul când este atinsă esența și centrul credinței noastre (Sfintele Taine). Deoarece explicațiile corecte cu privire la recomandările evanghelice și apostolice vin de la tradiția trăită viu în practica bisericească, Patriarhul vede că ea trăiește în lume prin Sfânta Euharistie. Înștiințându-i pe ceilalți Preafericiți Întâistătători că nu dorește să se depărteze de la „cele lăsate moștenire nouă, tuturor, de fericiții noștri Părinți”, dorește să audă de la ei cugetul și opiniile lor pentru „a merge toți împreună în abordarea pastorală a îndoielilor cu privire la modul consfințit de administrare a Sfintei Împărtășanii”.
Nu reiese clar care sunt dezvoltările și evoluțiile opiniilor cu privire la modul în care este oferită Sfânta Euharistie, însă este posibil să fi venit chiar și din partea Patriarhiei Române. În principiu, consfătuirea acesta la nivel pan-ortodox nu este un lucru greșit în sine, dar experiențele neplăcute din trecutul nu foarte îndepărtat stârnesc suspiciuni și îngrijorări cu privire la sinceritatea și responsabilitatea ierarhilor și Patriarhilor ortodocși. În mod normal, trebuie acceptat că modalitatea de împărtășire este statornicită de foarte mult timp, probată chiar și pe parcursul unor pandemii, iar ceea ce ar trebui discutat este modul de a înfrunta provocările ridicate de autoritățile de stat. Altfel spus, firesc ar fi să fie urmărită și căutată păstrarea ritualului deja statornicit și verificat, nu punerea lui în discuție.

Scrisoarea-apel a credincioșilor din America adresată episcopilor lor și de pretutindeni cu privire la Împărtășania din aceeași linguriță

Subscriem la această Scrisoare bine-venită care provine de la credincioșii din America, preluată și tradusă de la Părintele Peter Heers:

Lingurițe de unică folosință pregătite de „atac”, în contrast cu mediul sacru bisericesc. (Sursă foto: Orthodoxethos)

31 mai 2020 – Duminica Sfinților Părinți

Către dragii noștri ierarhi și clerici ai Bisericilor Ortodoxe din America și de pretutindeni:

În mai 1848, Patriarhii Răsăriteni au scris o enciclică profundă către Papa în răspuns la pretențiile lui șubrede de primat papal. Spre finalul acestei lucrări foarte importante și profunde, Sfinții Patriarhi i-au transmis Papei că, spre deosebire de modul de guvernare totalitar din „Biserica” lui, în Ortodoxie la noi n’au putut niciodată nici Patriarhi, nici Sinoade să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi, care vrea ca religia să-i fie veşnic neschimbată şi la fel cu a Părinţilor săi.

Sfinți Părinți, suntem credincioși creștini ortodocși care își doresc să facă tocmai asta, să fie mereu conștienți de mustrarea Domnului: „Deoarece ești căldicel și nu ești nici fierbinte, nici rece, te voi scuipa din gura Mea” (Apoc. 3:16). Astfel, ne simțim obligați să răspundem la schimbările propuse care sunt pe cale să intervină în directivele voastre pentru Taina Sfintei Împărtășanii, precum și la informațiile teologic inexacte care sunt răspândite, din păcate, de preoți și teologi ortodocși în Biserica noastră.

În mod regretabil, în aceste zile, creștinii ortodocși care stau în apărarea credinței lor sunt etichetați drept „fundamentaliști” și „tradiționaliști” sau chiar radicali pur și simplu pentru că doresc să-și păstreze credința neamestecată și nestricată de capriciile imperativelor seculare și sociale. Doctrinele credinței ortodoxe ar trebui să nu fie la cheremul nimănui; ci mai degrabă Biserica Sfântă Ortodoxă ar trebui să rămână adevărată față de învățăturile lui Hristos, Sfinților Părinți ai Bisericii și celor șapte Sinoade Ecumenice.

Sfinți Părinți, vă cerem respectuos să ne explicați cum se poate ca Dumnezeu să întineze sau să dăuneze omului în vreun fel prin primirea Sfintei Împărtășanii dintr-o linguriță comună, când acea linguriță a venit în contact chiar cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, Care este un foc a-toate-mistuitor, potrivit Rugăciunilor noastre de la Sfânta Împărtășanie? Biserica a folosit lingurița comună pentru darea Sfintei Împărtășanii în decursul a mii de molime și boli cu grad ridicat de transmitere de-a lungul a sute de ani și nu a fost NICIODATĂ sursă de contaminare. Totuși acum, dintr-o dată, pretindem că „oamenii sunt impacientați și înspăimântați pe drept”. După cum declară Pr. Calivas în discursul său, „coronavirusul pune pe mulți oameni pe gânduri și în dubii cu privire la uzul continuu a unei lingurițe comune pentru Sfânta Împărtășanie”. Cine pune această întrebare mai exact și de ce clerul și ierarhii noștri nu răspund la aceste frici și îndoieli cu învățături corecte despre credința noastră ortodoxă, care vor împrăștia fără tăgadă orice impacientare pe care ar putea să o aibă credincioșii? Părintele Calivas merge mai departe și scrie următoarele: „Fricile, rezervele și impacientările reale ale oamenilor ar trebui să nu fie expediate… ca și cum actul împărtășirii este gol de aprecieri omenești și de limitările ordinii create”. Dimpotrivă, tocmai contrariul este adevărat! Toate fricile pe care le-ar putea avea cineva AR TREBUI să fie respinse cu dragoste prin învățăturile corecte ale credinței noastre. Creștinii noștri ortodocși ar trebui învățați adevărurile Bisericii noastre și minunile nenumărate făcute de-a lungul istoriei bisericești, care servesc drept dovadă pentru a demonstra că actul împărtășirii AR TREBUI să fie lipsit de orice cugetări lipsite de credință. Dacă noi CREDEM cu adevărat în Taină, nu poate și nu ar trebui să fie nici o limitare fizică pusă asupra Tainei dumnezeiești a Sfintei Împărtășanii.

Nu zdruncină Părintele Calivas înțelegerea ortodoxă despre îndumnezeire prin următoarea supoziție raționalistă – anume: „Lingurița comună este un obiect material imperfect. Nu participă la nestricăciunea Trupului înviat și îndumnezeit al lui Hristos, care este prezent real pentru noi prin elementele euharistice. În sine, lingurița este o simplă linguriță, o ustensilă”? Ce argument nefericit din partea unui teolog reputat, ca să vorbim pe departe!!! Lemnul pe care a fost răstignit Hristos a fost o simplă cruce de lemn… cuiele bătute în mâinile și picioarele Sale au fost pur și simplu făcute din fier… Brâul Fecioarei Maria a fost o simplă haină… moaștele Sfinților sunt simple oase… totuși Sfântul Duh al lui Dumnezeu a țâșnit și țâșnește mereu prin aceste materiale, obiecte sfinte pentru că ele servesc drept dovadă a vindecării a numeroși oameni cu credință.

Sf. Simeon Noul Teolog, spre sfârșitul Rugăciunii sale pentru Sfânta Împărtășanie, se simte nedeplin ca o iarbă, dar „după ce ia parte la Focul Domnului [Sfânta Împărtășanie], devine ca rugul (tufișul) pe care l-a văzut Moise”, care, deși aprins, nu ardea. Slava dumnezeiască a lui Hristos de la Schimbarea la Față a slăvit și desăvârșit totul în jurul Lui. Da, chiar și obiectele participă la slava lui Dumnezeu! Potrivit Arhimandritului Zaharia Zaharou, „Unde intervine Sfântul Duh al lui Dumnezeu, orice stricăciune încetează”. După cum vedem în nenumărate exemple din Sfânta Scriptură, unde voiește Dumnezeu, cursul firesc al lucrurilor este biruit. Dacă banala umbră a Apostolului Petru putea vindeca deficiențele trupurilor omenești, ar putea fi vreo îndoială că Preacuratul Trup și Scumpul Sânge ale Fiului și Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu pot sfinți și desăvârși sfânta Linguriță în timpul împărtășirii din Sfintele Taine? Părintele Calivas nu ar fi rămas viu și sănătos până astăzi, după ce a consumat restul din Sfântul Potir care a venit în contact cu saliva a sute de mii de guri în decursul a  de ani de preoție activă, dacă nu ar fi fost la mijloc tocmai faptul că Taina Sfântă a Sfintei Împărtășanii a fost și este absolut, categoric și ontologic leacul nemuririi și NICIODATĂ nu va fi sursă de transmitere patogenică.

Repetăm respectuos că această formă de catehism ar trebui să fie una din principalele sarcini ale clerului și ierarhilor noștri. Li s-a spus creștinilor ortodocși dimpreună cu noi despre preotul din Creta care a vizitat și împărtășit colonia de leproși care locuia în Insula Spinalonga cel puțin zece ani? Lepra a fost o boală foarte contagioasă; totuși, acest preot credincios a fost singurul preot care a dorit să oficieze Sfânta Liturghie zilnic și să împărtășească pe acești sărmani leproși. Spre uimirea multora, el a consumat cu credință restul din Sfântul Potir după fiecare Sfântă Împărtășanie. A adormit în Domnul de bătrânețe fără să fi luat vreodată boala foarte contagioasă a leprei (boala Hansen). Am folosit exemplul Sf. Ioan Maximovici, care a împărtășit o femeie care avea turbare? După primirea Sfintei Împărtășanii de la Sfântul Ioan, femeia a început să spumege la gură și apoi a scuipat Sfintele Daruri. Sfântul Ioan a cules și a pus în gură Sfintele Daruri care fuseseră vomate de femeia bolnavă! Cei care erau cu el au fost îngroziți și au exclamat: „Vlădica, ce faci? Turbarea este îngrozitor de contagioasă!”. Dar Vlădica a răspuns cu liniște: „Nu se va întâmpla nimic; acestea sunt Sfintele Daruri”. Și, slavă lui Dumnezeu, nu s-a întâmplat nimic!

După cum vine știți, Sfinți Părinți, acestea nu sunt basme; totuși am ajuns să ne întrebăm și să deplângem de ce, în loc să povestească credincioșilor aceste minuni și alte adevăruri cu privire la Taina Sfintei Împărtășanii, recurgem la prelungirea fricilor și îndoielilor lor prin modificarea modului de primire a Sfintei Împărtășanii și prin implementarea unor măsuri care nu fac nimic altceva decât să falsifice și să întineze învățăturile și doctrinele credinței noastre. De ce este preocupat un teolog reputat ca Părintele Calivas de temperarea „transmiterii microbilor paraziți periculoși” sugerând eliminarea și/sau curățarea linguriței comune, când acest „obiect material imperfect” este afundat în Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos după împărtășirea fiecărui creștin ortodox? Este alcoolul sau oțetul mai tămăduitor decât Vindecătorul tuturor bolilor? Nu are puterea de a curăța un obiect creat „Curățitorul tuturor” când El Însuși curăță pe credincioși de toate păcatele și fărădelegile?

Pentru motivele pe care le-am enunțat mai înainte și pentru adevărurile necontenite ale sfintei noastre credințe ortodoxe, nu poate fi adus pur și simplu nici un argument convingător pentru eliminarea linguriței comune ca o modalitate prin care credincioșii creștini ortodocși să primească Sfânta Împărtășanie. Vom afirma mai departe că, în aceste circumstanțe, o asemenea schimbare este hulitoare. Sfânta Împărtășanie este Sfânta Taină care ne este dată liber de Hristos pentru curățirea trupurilor și sufletelor și pentru unirea noastră cu El. Nu este absolut NICI O breșă pentru știință sau pentru rațiunea umană să intre necuviincios pe tărâmul sfânt al lui Dumnezeu, în Sfintele sfinților (pentru cei sfinți) ale lui Dumnezeu, în Sfintele Taine și minuni ale credinței noastre scumpe ortodoxe. Biserica noastră ar trebui să fie în afara limitelor „științei” sau oricărei ale organizații care s-ar putea strădui să înlocuiască minunile inexprimabile ale credinței noastre cu limitele empirice ale științei. Pentru un creștin ortodox, nu este loc pentru frică. Oricum, pentru a interveni această lipsă binecuvântată de frică, creștinul trebuie să înțeleagă ce a învățat și a făgăduit Hristos celui care este dispus să-„și ia crucea și să-I urmeze”. Suntem dispuși să ne luăm crucea și să-I urmăm sau este mai ușor și mai convenabil să cedăm în fața îndoielii și să urmăm orice noțiune distorsionată și eronată care ne domolește fricile?

În aceste luni din urmă, lumea a fost copleșită de frică și guvernanții noștri și mass-media au făcut o treabă ultra în a controla și pune limitări maselor prin folosirea fricii. De ce sunt bisericile noastre transformate în bastioane iluzorii ale retoricii politice seculare, când ar trebui să fie sporească în a fi locuri în care sălășluiește Trupul lui Hristos, ai Cărui reprezentanți ierarhici ar trebui să alunge fricile oamenilor prin dogmele și învățăturile dumnezeiești emise de credința în Hristos, pentru că Biserica este un loc tocmai „din afara acestei lumi”! De ce eșuează atât de mulți dintre preoții și ierarhii noștri să catehizeze pe credincioși și să-i ajute să înțeleagă Tainele dumnezeiești ale Sfintei Biserici Ortodoxe, așa încât credincioșii să se apropie liber și cu încredere să primească Sfintele Taine fără frică și ezitare? Numai când credincioșii noștri înțeleg credința lor sfântă și dezvoltă o relație cu Domnul nostru Iisus Hristos, se poate ca fricile lor să fie îndepărtate și înlocuite cu pacea care vine din cunoașterea Lui!

Noi, fiii voștri, facem apel la voi, Sfinți Părinți, să împrăștiați acest virus al fricii, idolul Thanatophobiei (fricii de moarte), prin a-i învăța pe credincioși adevărurile pe care le ținem drept sfinte (sacre) și adevărate. Adevărurile care au fost pecetluite cu sângele Sfinților și Mucenicilor Bisericii noastre. Adevărurile care trebuie să rămână neschimbate și nefalsificate acum și pururea și în vecii vecilor.

Rămânem cu respect,

Ai voștri profesori de școala de duminică, cântăreți, dirijori de cor, membri ai corului, membri ai fundațiilor de ajutorare a săracilor, membri ai Consiliilor parohiale și toți fiii voștri credincioși în Hristos.

Nota noastră: La noi slavă Domnului că nu au fost încă implementate schimbări precum cele sugerate în această scrisoare, dar situația nu este nici pe departe diferită. Există un duh anti-ortodox al schimbării care folosește orice prilej pentru a scoate capul și a mușca și învenina tot ce avem noi sfânt. Nu este greu de reperat.

Sunt știute discuțiile care tocmai din România au pornit cu privire la lingurițele de unică folosință pentru cei „mai slabi în credință”, idee pe care Patriarhia nu a abandonat-o nici o clipă. Poate chiar referințele din comunicatele oficiale ale BOR la acordul comun pan-ortodox tocmai la aceste schimbări fac referire. Această bănuială nu este neîntemeiată pentru că o normă generală există deja, nu mai este nevoie de alte dezbateri. De când a fost introdusă lingurița în uzul liturgic, au existat mai multe epidemii grozave și nu s-a schimbat nimic; deci este o datină verificată de secole. Mai degrabă avem de-a face cu un atac ocult asupra credinței dat prin elementele slabe ale Bisericii, care de cele mai multe ori sunt tocmai cei ce ar fi trebuit să fie apărătorii ei (ierarhii și clerul inferior). Din păcate, trăim vremuri în care Biserica este răsturnată cu susul în jos, credincioșii de rând fac apel (ca în această scrisoare de mai sus) la ierarhii lor să apere credința, în loc să se petreacă invers.

Merită subliniat că poziționări de genul acesta ar trebui dublate de acțiuni concrete. Petițiile și apelurile fac parte din arsenalul prin care ateii pun presiune cu ideile lor repetate până la implementare. Creștinii au ripostat mereu la același nivel, adică tot cu aceleași arme (cântece, manifestații și contracarări pe măsură), dar și prin ceva în plus, de care este nevoie în special astăzi, mărturisire. Iar acum este nevoie de așa ceva îndeosebi în fața propriilor ierarhi, culmea.

Presiunea care se pune asupra credinței nu lasă loc la inacțiune. Progresismul nu este un curent care încearcă să scoată capul, ci unul care acaparează dacă nu este contracarat. Am ajuns ca cel care îndeamnă la opoziție pasivă este frate cu hoțul. Dimpotrivă, cred cu tărie că este nevoie de cunoaștere a ortodoxiei și mărturisire a ei, fără a neglija cumpătarea și păzirea păcii în Hristos, din partea celor credincioși autentici, atâția câți sunt (și se vădesc a fi).

Mărturia unor preoți de spital din Grecia cu privire la împărtășirea bolnavilor infecțioși și valoarea credinței

Restricțiile de pandemie covid-19 impuse slujbelor bisericești și împărtășirii cu Sfintele Taine reprezintă un subiect fierbinte, o intruziune și un teren cedat de creștini la nivelul credinței și trăirii bisericești. Trei puncte fierbinți, de mare importanță, sunt atinse de această declarație a preoților greci de spitale: libertatea religioasă, rolul spiritualității în tratarea bolilor și așa-zisa contaminare prin Sfintele Taine.

Declarație comună a clericilor de așezăminte spitalicești

Cu atât mai mult acum, când suntem conduși spre o[nouă] normalitate, credem că a venit plinirea timpului să luăm poziție cu privire la un subiect extrem de serios și duhovnicesc prin excelență și noi, clericii care semnăm mai jos, care slujim în așezăminte spitalicești din Republica Elenă.

Subiectul participării bolnavilor/credincioșilor la Taina Vieții nu este drept să fie abordat de către cei ce nu sunt inițiați decât superficial; de altfel, nici o minte omenească nu este eliberată, nu privește curat și nu discerne lucrurile cu claritate dacă nu are lumina lui Hristos, oricât de mare și importantă ar fi pregătirea ei, pentru că mintea omului, când se depărtează de Dumnezeu, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, «dobitocescul devine demonic», forțează limitele ei firești și se alienează, fiind deviată de iubirea de averi, de slavă și de plăcere.

În epoca în care drepturile omului monopolizează cotidianul nostru este deplorabil să fie încălcat dreptul la libertatea religioasă, care este consfințit și constituțional. Conform cu articolul 3 și articolul 13 ale din Constituția greacă, fiecare om din Republica Elenă are dreptul de a fi religios. Mai ales că libertatea religioasă este consolidată și la nivelul reglementărilor internaționale. Articolul 9 al Convenției Europene garantează libertatea religiei. De asemenea, articolul 10 al Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene stabilește că fiecare persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și religie.

Toți bolnavii/credincioși care simt nevoia de întărire duhovnicească și sufletească, se refugiază la comuniunea cu Dumnezeu, nu deoarece i-a forțat cineva, ci din conștiința deplină a acestei alegeri a lor și în duhul cuvântului Apostolului Pavel: „Căci noi am fost chemați la libertate”.

Abordarea de astăzi a înfruntării bolii se concentrează, după cum este cunoscut și general acceptat, pe medicina contemporană și în totalitate pe metodele ei «lumești», care doresc să pună sub administrare viața și moartea.

Cu toate acestea, dată fiind opinia care câștigă tot mai mult teren în știința modernă cu privire la proveniența psihosomatică a bolii – că sănătatea umană este în directă dependență de modul de viață și că, în cele mai multe cazuri de boală, metoda de tratament corectă ar cere pacientului să facă schimbări radicale în viața lui, poate chiar o revizuire a viziunii sale despre lume, și nu doar un tratament medical-farmaceutic – este semnalată o lipsă de cooperare atât din partea medicilor, care se tem că-și pierd caracterul științific dacă vorbesc despre credință, cât și din partea preoților, care se tem de „secularizare” dacă sunt acceptate realizările științei medicale, cei de-al doilea uitând uneori vorba vechi-testamentară: Cinstește pe medic cu prețul lui pentru serviciile lui, pentru că și pe el l-a făcut Domnul. Căci vindecarea este de la cel Preaînalt (Înț. Sir. 38:1-2).

Deci se pune, pe de o parte, chestiunea comercializării înțelesului terapiei și, pe de altă parte, întrebarea despre poziția preotului în această concepție holistă diferită despre înfruntarea bolii.

În orice caz, desigur, această abordare a înțelesului terapiei arată importanța determinantă a prezenței dumnezeiești, cât și rolul oportun al clericului alături de omul suferind.

Prezentăm în această declarație comună a noastră experiența noastră de ani de zile în slujirea noastră în așezămintele spitalicești, în acest domeniu aparte al încercărilor omenești, experiență care ne permite să întărim certitudinea cuvântului: dacă primim că experimentul se bazează pe observație, atunci informăm toți fără înconjur și cu deplina cunoaștere/conștiință a acestei poziții că niciodată nu am văzut cu ochii noștri, ba nici n-am fost informați de vreun personal medical al instituțiilor pe care le slujim că a fost o difuzare a virușilor sau a bacteriilor de la un bolnav la altul prin dumnezeiasca Împărtășanie pe care am dat-o, chiar și în cazuri de bolnavi cu boli grave sau transmisibile, fie a unor bolnavi al căror sistem imunitar se afla în blocaj (καταστολή).

Totuși nici noi înșine niciodată nu ne-am îmbolnăvit din cauza consumării pe care am săvârșit-o mereu după Sfânta Împărtășanie.

Este vremea ca medicina să vadă omul ca o entitate psiho-somatică unitară și trebuie să accepte progresiv că duhovnicia joacă un rol în boală, în îngrijire și în convalescență. Căci mereu oferim acestea cu o gură de dragul unității credinței și a restabilirii adevărului.

Clericii așezămintelor spitalicești:

Γ.Ν. Γουμένισσας Πρωτ/ρος Χρήστος Μαυραντώνης
Γ.Ν. Ημαθίας Πρωτ/ρος Διονύσιος Συρόπουλος
Γ.Ν. Θήβας Πρωτ/ρος Αναστάσιος Φούκας
Γ.Ν. Καρπενησίου Πρωτ/ρος Κωνσταντίνος Μαρκάκης
Γ.Ν. Καστοριάς Πρωτ/ρος Ηλίας Σαμαράς
Γ.Ν. Κατερίνης Αρχ/της Πορφύριος Σιδηρόπουλος
Γ.Ν. Κομοτηνής Αρχ/της Χρυσόστομος Τσιναρέλης
Γ.Ν. Λιβαδειάς Αρχ/της Θεόδωρος Μίχας
Γ.Ν. Ξάνθης Αρχ/της Ιωακείμ Μούκανος
Γ.Ν. Πέλλας Πρωτ/ρος Δημήτριος Χατζηκαλλινικίδης
Γ.Ν. Τρικάλων Αρχ/της Εφραίμ Γιαννάκος
Γ.Ν. Έδεσσας Πρωτ/ρος Ιωάννης Νικολαΐδης
Γ.Ν.Θ. ΑΧΕΠΑ Αρχ/της Μιχαήλ Σαντοριναίος
Γ.Ν.Θ. Ιπποκράτειο Αρχ/της Νικόλαος Παπαγεωργίου
Γ.Ν.Θ. Ιπποκράτειο Πρωτ/ρος Ευστάθιος Καλπακίδης
Γ.Ν.Θ. Γεννηματάς Πρωτ/ρος Μιχαήλ Κόνιας
Θεαγένειο Αρχ/της Δημήτριος Χάνδακας
Π.Γ.Ν. Διδ/τείχου Αρχ/της Νικόδημος Σκλέπας

Nota noastră: În tradiția ortodoxă nu există indicații precise cu privire la împărtășirea bolnavilor contagioși în afară de unele referințe indirecte, care pot face o ideea asupra subiectului, dar fără să-l lămurească pe deplin. Însă acum ne confruntăm cu ceva diferit, cu o abordare și cu o boală ce acționează în mod cu totul diferit față de orice s-a întâlnit până acum.

Asimptomaticii sunt un concept nou în bolile contagioase. În mod normal, cei ce au o boală molipsitoare gravă pot fi identificați ușor după semnele exterioare, după deteriorarea evidentă a sănătății, și astfel pot fi izolați relativ eficient. În cazul coronavirusului, deja avem un virus care nu mai poate fi depistat ușor, e extrem de transmisibil și chiar mortal (conform prezentării oficiale). Deși nu există informații foarte clare cu privire la mecanismul transmiterii bolii.

Așadar, pe lângă faptul că izolarea nu se aplică doar celor bolnavi cu simptome, ci tuturor, un alt aspect este acela că totuși trebuie să fie permise anumite activități și contacte între oameni inerente, cu măsuri de protecție. Care sunt și cine le stabilește? Faptul că ele fac parte din sfera drepturilor fundamentale face mai dificil procesul. Ce trebuie restrâns și ce trebuie protejat? Toată problematica este pusă la un nivel foarte complicat de niște autorități puțin cunoscute și pe principii neclare, ceea ce face ca puterea să fie concentrată în mâna celor ce iau deciziile, pe când populația rămâne fără drept de replică. Iată anormalitatea instaurată în toată splendoarea ei.

În primul rând, toate teoriile legate de virusul corona sunt foarte șubrede și pun o presiune socială imensă, dar artificială ca nu cumva să se îmbolnăvească sau să moară cineva de el. În condițiile în care rata mortalității este undeva între 0,2-3% și majoritatea victimelor au avut comorbidități grave, acest imperativ este foarte nerezonabil și chiar inutil. Nu poate fi aceasta o prioritate pentru nici un om normal și mai ales la o astfel de cotă, adică să se ajungă la 0 îmbolnăviri. Dacă tot este atât de valoroasă viața, ar trebui să existe răspundere și pentru toate celelalte pagube (chiar și morți din alte cauze) provocate zadarnic de izolare.

În acest nou context de forță majoră, este și mai inexplicabil să fie atacate toate nevoile și drepturile umane, printre care și credința în Dumnezeu.

Bolnavii contagioși pot transmite boala prin Împărtășanie prin diferite moduri, printre care contactul și apropierea de preot, de cei din biserică. De aceea în trecut nu se făceau nici înmormântări, nici slujbe de frica molipsirii prin orice fel de contact cu cei bolnavi. Și existau reacții extreme de izolare din frică. Nu erau săvârșite slujbele dintr-o frică reală. Deci nu era nevoie de alte reguli și canoane care să reglementeze ceva pentru că ținea de credința, dragostea, compătimirea și bărbăția fiecăruia. Însă acum totul este diferit, e o dictatură ciudată și cumva infantilă.

În sfârșit, în aceste împrejurări ciudate, e bine să cerem și să ținem și noi cont de câteva lucruri fundamentale: libertatea (nevoia) noastră religioasă, de faptul că nu există o documentare că Împărtășania ar contamina și că realitatea socială și medicală nu poate fi gândită doar după reguli „științifice”, fizice, ci și duhovnicești. Există o demonizare care ni se impune sub diferite pretexte, pe care Părintele Paisie a surprins-o foarte bine astfel: „Uite cum stau treburile. Știi ce se întâmplă? Răul este următorul: te vor lăsa să faci ceea ce vrei, dar vor forța lucrurile. Adică îți vor zice: ,,Crede în orice vrei! dar te vor arunca la coșul lor de gunoi, te vor duce acolo unde voiesc. Tu doar să intri în coșul lor de gunoi și să crezi în tot ceea ce vrei! Eu te duc acolo unde voiesc, tu poți să crezi în ceea ce dorești! Da!da!…vezi, mai târziu acest sistem satanic va strânge șurubul!…

Cuvânt la Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos

al celui între Sfinţi Părintele nostru Epifanie, Episcopul Ciprului

Binecuvântat este Dumnezeu.

Podoabă a trupului este capul, care stă deasupra trupului, iar podoabă a praznicelor e praznicul de astăzi. „Care este?”, zice. Prăznuim înălţarea lui Hristos cu trupul ca ceea ce se arată plinirea praznicelor împărăteşti. Căci, precum capul este cu înfăţişare luminată, aşa şi praznicul de astăzi străluceşte frumuseţea harului dumnezeiesc; însă cei mulţi, necunoscând măreţia acestuia, îl socotesc mai prejos. Şi, dacă voiţi a învăţa, aţintiţi-vă cu răbdare la mine mintea! Numai vă rog să lucraţi împreună cu mine prin rugăciuni şi suflările cele de plumb domoliţi-le şi valurile bârfirii liniştiţi-le şi daţi-mi mie auzul neocupat. Căci, după înţeleptul Solomon, «cuvintele înţelepţilor întru odihnă sunt ascultate»(Eccl. 9:17). Aşadar praznicul cel dintâi e naşterea cea înfricoşată şi minunată după trup a lui Hristos. Căci cum nu e minunată coborârea din ceruri a lui Dumnezeu la noi, dar mai degrabă împreună-coborâre? Pentru că Stăpânul tuturor a socotit vrednică înfăţişarea robului de a o uni cu Sine şi Cel ce cuprinde toate a avea maică săracă. Al doilea praznic e cel al Teofaniei, care are o privelişte cu mult mai mare decât primul. Căci la primul praznic steaua a arătat pe Dumnezeu Cuvântul cel născut, iar la al doilea praznic Ioan a strigat: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii» (In. 1:29). Şi Tatăl a întărit mărturia Celui botezat, strigând din cer: «Acesta este Fiul Meu ce iubit, întru Care am binevoit» (Mt. 3:17).

Însă nici atunci nu a fost întreagă dobândirea întregii înţelepciuni deoarece trupul muritor încă nu primise prin Înviere nemurirea. Al treilea praznic după patima cea mântuitoare, Învierea, face vii prin botezul sângelui Lui pe cei ce străfulgerează de lumină şi sunt renăscuţi prin apă şi prin Duh Sfânt. De aceea chiar şi lumea căzută a sculat-o şi pe Adam, cel ce a căzut de demult, l-a învrednicit de viaţă veşnică. Prin lemn a mâncat Adam moarte, prin lemnul crucii viaţă lumii se dăruieşte. Şi acesta s-a arătat mai slăvit decât praznicele de dinainte deoarece întru el moartea, omorând prin moarte moartea, a adus viaţă veşnică celor muritori. Însă nici acesta nu avea plinătatea bucuriei, ţinând pe pământ pe Cel înviat. Şi cel al Cincizecimii are bucurie mare şi mai presus de cuvânt, în care s-a dat apostolilor Duh Sfânt; dar astăzi, în ziua Înălţării, toate s-au umplut de veselie. Deschizând cerurile cele luminoase şi urcând văzduhul cel din părticele mărunte şi pe cel din pământ în buclele cele cereşti înnodându-l şi toate firile îngerilor stârnindu-le spre neîncetată bucurie, străină privelişte ne-a arătat, trupul nostru ridicat pe tron împărătesc. Unde sunt cei ce se îndeletnicesc cu hipodromurile şi iubesc măiestria vizitiilor? Veniţi, vedeţi hipodrom uimitor, Creatorul zidirii ţinut în car omenesc, nu pe pământ râpos mânând, ci suindu-Se în chip nou pe drumuri eterice şi zorindu-se să ia loc în sânurile cele cereşti şi depăşind pe Veliar, răsturnându-l cu putere.

Însă copiii iudeilor cei zavistnici, auzind adevărul, că Hristos S-a înălţat la ceruri, vrând să facă să pălească minunea cea uimitoare a dreptăţii lui Ilie, îl aduc pe Ilie, spunând: Ce vă daţi în vânt, creştinilor, că S-a înălţat Hristos, precum spuneţi? Căci şi Ilie, om fiind, învrednicindu-se de o slavă asemănătoare, s-a înălţat la ceruri. Către aceştia ne adresăm cu îndrăzneală: Pentru ce, o, iudeilor, prădaţi cărţile şi nu vedeţi cele scrise în ele cu amănunţime? Pentru ce citiţi şi nu cunoaşteţi? Căci ce zice dumnezeiasca Scriptură? «Şi s-a înălţat Ilie întru cutremur ca la cer» (4Rg. 2:11); iar «ca la cer» are o înţelegere nedesluşită, iar „la cer” arată vădit adevărul. Iar că nici Ilie, nici altcineva nu s-a suit la cer decât Singur Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Unul-născut al lui Dumnezeu, El Însuşi a spus-o despre Sine, încredinţându-le pe toate: «Nimeni nu s-a suit în cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer» (In. 3:13), Păstorul cel bun, Care, lăsând cele nouăzeci şi nouă de oi ale îngerilor în munţii cereşti şi oaia cea rătăcită aflând-o şi purtând-o pe umeri şi la limanul cel ceresc aducând-o, Părintelui Său aducând-o ca dar, spune: „Aflat-am, Tată, oaia cea rătăcită, pe care, înşelând-o şarpele cel viclean prin măiestriile sale, a rătăcit-o şi i-a arătat căi rele şi a murdărit cu tina politeismului curăţia dumnezeieştii cunoştinţe.            Văzându-o, deci, că se înăbuşă în mocirla vieţii, am răpit-o degrabă la dreapta dumnezeirii Mele şi am spălat-o cu milostivirile îndurărilor în curgerile Iordanului şi, miruind-o cu buna mireasmă a Sfântului Duh, am sprijinit-o prin Înviere, făcând vrednică de dumnezeirea Ta pe cea străină, pe oaia cea cuvântătoare”.

Astăzi diavolul se jeluieşte de înfrângerea casei sale, văzând trupul nostru suindu-se la ceruri; astăzi păcatul e dezlegat ca un fum prin Înălţarea lui Hristos Iisus; astăzi diavolul se tânguieşte, spunând: „Ce voi face, nenorocitul? Răpind de la mine pe toţi cei din veac ca un şoim iute, deşert m-a făcut şi, tăindu-mi din toate părţile aripile, m-a azvârlit la pământ. M-a amăgit Fiul Mariei. N-am ştiut că Dumnezeu Se ascunde în trup omenesc. L-am văzut îmbrăcat în trup omenesc şi, socotindu-L om simplu, i-am mişcat pe iudei împotriva Lui şi pe cele ce nu cutezam să le răpesc prin mine însumi, pe acestea le-am lucrat prin iudei. Mii de cleveteli am născocit, tot felul de ocară am gândit asupra Lui; cu trestie şi cu burete L-am adăpat; cu spini am încununat capul Lui; cu palme L-am necinstit, pe cruce prin cuie L-am pironit; la sfârşit de moarte dându-L, ca şi cum aş fi biruit, am prăznuit cu iudeii. Dar, văzând că S-a ridicat a treia zi, precum a zis mai înainte, ca şi cum aş fi primit un pumnal în inimă, am căzut; dar, văzându-L că mănâncă şi bea, iarăşi I-am pregătit altă cruce. Însă, pe când cugetam acestea în sine, Îl văd pe El cu slavă urcându-Se la cer, de unde eu cu ruşine am căzut. De aceea şi Psalmistul, de multă vreme striga, spunând: «Toate neamurile bateţi din palme, strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie, că Domnul e Preaînalt, Împărat înfricoşător, mare peste tot pământul»(Ps. 46:2); şi iarăşi: «Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă»(Ps. 46:5). Vreau să-L prind şi, ca un plumb, cad jos; voiesc să-L apuc şi mă văd în chip nevăzut cu mâinile la spate.

Ce voi face, nefericitul? M-a aruncat de pretutindeni. Din cer ca pe o piatră prea mică m-a azvârlit jos, pe pământ. Căzând pe pământ, am vrut să mă ascund în ape; şi, aflându-mă ascuns în curgerile Iordanului, ca pe un balaur, prinzându-mă, m-a biciuit. Vreau să stăpânesc şi pământul – şi toate, ca păzitoare ale legii stăpâneşti, strigă glasul cel împotriva mea: «Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea» (Ps. 23:1). Cutremurul a arătat că este al Domnului. Căci pământul, care poartă numele Domnului, s-a învolburat cu tremur de neîndurat, fiind biciuit pentru neorânduiala fiilor lui, ca şi cum şi-ar deschide gura pentru fracturile stihiilor, striga mărimea durerii celei ascunse; şi, cruţând pe cei ce au păcătuit, ca o mamă pentru fii, se roagă: «Cine va grăi puterile Domnului? Auzite va face toate laudele Lui? Al Domnului este pământul şi plinirea lui». Căci trupul cel plăsmuit din pământ l-a unit cu Sine Hristos şi l-a aşezat în ceruri. Vine diavolul, voind să-l murdărească prin curvie. Însă, având ca paznic neadormit ochiul sufletului, să nu îngădui tâlharului să strice ochiul minţii ca, îndrăznind în faţa lui, să zică: „Nu mă fac vânzător al moşiei Stăpânului. Căci al Domnului e pământul şi Biserica lui Hristos cea cultivată pretutindeni de ploaia cea cerească şi care aduce lui Hristos roadă pururea înverzită treizeci [şi şaizeci] şi o sută. «Ieşit-a, zice, semănătorul să semene» (Mt. 13:3) şi una a căzut lângă cale, amăgirea elinească. Şi au venit păsările, răpitorii cei înfometaţi ai demonilor, şi au mâncat-o. Alta a căzut pe loc pietros, zic de voirea cea cu chip aspru a iudeilor, şi îndată a răsărit vlăstar prematur şi fărădelege. Căci astfel este felul iudeilor. Căci în pustie, pe când li se dădea Lege, au grăit către Moise: «Toate câte le-a zis Dumnezeu le vom face şi le vom asculta»(Iş. 19:8). Şi cei ce au făgăduit acestea s-au închinat la un viţel fără de suflet şi au cinstit mai mult pe cel mort decât pe Dumnezeu cel viu. Alta a căzut între spini, ereziile cele cu ţepi tari şi cu limbi hulitoare, care înăbuşă sămânţa evlaviei în fiecare zi. Alta a căzut pe pământ bun, Biserica lui Hristos cea prielnică, care aduce roadă treizeci şi şaizeci şi o sută. Treizeci e jugul întregii înţelepciuni; şaizeci e al fecioriei cu înfăţişare îngerească; o sută e al dumnezeieştii dreptăţi, al curăţiei şi al vitejiei mucenicilor. Căci propovăduitorii bunei credinţe, bine vestind tuturor venirea Domnului cea de pe urmă, au spus: «Aşa va veni, în ce fel L-aţi văzut ridicându-Se» (FA 1:11). Căci au văzut doi bărbaţi în veşminte albe. Doi, ca să fie crezut adevărul; bărbaţi, ca să-i întărească în bărbăţie pe ucenici, îmbrăcaţi în alb, ca să strălucească gândurile ascultătorilor. Deci ce-au propovăduit cei ce au văzut? Bărbaţi israeliteni, ce staţi privind la cer? Ce vă aţintiţi privirea la cer? Mai degrabă, văzând pe Făcătorul cerului, gândiţi-vă la măreţia Celui ce-l ţine şi vă minunaţi de pogorământul iubirii Lui de oameni, că, unind cu Sine pe omul cel pământesc, l-a arătat cetăţean ceresc şi locuitor al cerului l-a aşezat. Vai, unde s-a suit cel ce şedea jos! Ce staţi privind la cer?

Aşa va veni. Aşa. Cum? Fiind îmbrăcat cu trupul nostru şi punând înainte coasta cea străpunsă cu suliţa ca să privească iudeii la Cel pe Care L-au împuns; iar noi vom fi învredniciţi a vedea faţa Lui cu îndrăzneală şi vom dobândi bunurile făgăduite cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui şi Sfântului Duh slavă, stăpânire, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

[Text publicat inițial în revista Glasul monahilor, mai-iunie 2005, traducere din greaca veche de Ierod. (Ierom.) Lavrentie]

Nevoia de povățuire, pagubele îndrumătorilor falși și „ascultarea fără povățuitor”

Ascultarea este o virtute de căpătâi în Ortodoxie. Îndeosebi în Pateric sunt relatate cazuri uimitoare de ascultători care au săvârșit minuni la porunca starețului lor. Unii au prins animale sălbatice, alții au sădit varză cu rădăcinile în sus și s-a prins, alții au trecut prin foc, alții au scos demoni și, în general, cei supuși sunt elogiați ca cei mai desăvârșiți nevoitori și mai curați sufletește. Însă trebuie subliniat faptul că această faptă bună trebuie făcută cu discernământ, mai ales că este foarte răspândită teoria că urmarea păstorilor Bisericii, chiar și la rău, nu produce pagube, ci este numai folositoare.

Baza supunerii față de păstorii Bisericii este Însuși Hristos, Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Flp. 2:8). Aceasta este expresia maximă a iubirii și încredințării în voia lui Dumnezeu ca un exemplu pentru noi toți. La rândul lor, apostolii și urmașii lor moștenesc această autoritate și sarcină de la Mântuitorul nostru: „cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă și cel ce se leapădă de voi de Mine se leapădă” (Lc. 10:16). Așadar ascultarea de ierarhia bisericească este vitală; prin ea ne ținem de Însuși Hristos.

Însă chiar și în Noul Testament există multe avertismente legate de păzirea de învățătorii și proorocii mincinoși, care vin chiar în numele Domnului. Ba Sf. Apostol Pavel atrage atenția că vor intra lupi înșelători chiar din preoțime (Fapte 20:30), care vor sfâșia turma credincioșilor. Aceasta înseamnă că ascultarea datorată păstorilor de suflete nu este absolută, ci în strictă dependență de gradul în care aceștia reprezintă și fac voia lui Dumnezeu.

Învățăturile Sfinților Părinți despre ascultare sunt unanime. Trebuie să fie făcută față de oricine, dar nu față de orice s-ar cere. În acest sens, este elocventă dispoziția Sf. Vasile cel Mare (Reguli mici, 114): „Deosebirea celor care poruncesc nu trebuie să vatăme ascultarea celor care primesc poruncile, pentru că și Moise a ascultat de Ietro, care îl sfătuia cele bune. … Dacă ni s-ar porunci ceva care este în acord cu porunca Domnului sau contribuie la aceasta, se cuvine s-o primim cu mai multă sârguință și cu mai multă grijă. … Însă când cineva ne-ar porunci ceva care este împotriva poruncii Domnului, care o strică sau o întinează, este vremea să spunem atunci că: «Se cuvine să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni» (Fapte 5:29)”.

Părinții mai apropiați de vremea noastră au atras atenția în mod deosebit asupra dispariției povățuitorilor iscusiți și asupra pericolului de a cădea pe mâna unor amăgitori care depărtează de Dumnezeu mai mult decât apropie. Sf. Paisie Velicikovski a dat ca sfat urmarea învățăturilor Sfinților Părinți din scrierile lor. La fel și Sf. Nil Sorski și foarte mulți alții. Îndeosebi Sf. Ignatie Briancianinov a scris despre ascultarea cu discernământ, formulând poate cele mai pertinente și mai complete sfaturi în această privință, cunoscute printre credincioșii mai râvnitori.

Pentru a întări cuvintele Sf. Ignatie, sunt foarte folositoare sfaturile prețioase ale unui alt Sfânt rus contemporan cu acesta, Teofan Zăvorâtul, care a scris foarte pe larg pe această temă. Accentul cade, de data aceasta, pe ascultare, nu pe fuga de povățuirile greșite și vătămătoare. Dar, în esență, este expusă aceeași convingere  În rândurile de mai jos va fi redat un fragment despre învățătura sa cu privire la viețuirea după sfat, împreună cu cei de un cuget, care poate fi consultată pe larg în cartea Viața lăuntrică.

Viața trăită sub îndrumare

După cum pruncul nou-născut nu poate trăi fără mama sa, care se îngrijește de el, îl dezmiardă și îl dădăcește, la fel și cel nou-născut în duh, care s-a convertit, are mare trebuință, pentru început, de dădacă și de dădăceală, de o călăuză și de călăuzire. … Căci, de vreme ce a pășit pe o cale cu totul nouă şi necunoscută pentru el, trebuie să se folosească de o dreaptă îndrumare şi să nu rămână doar la propriile presupuneri. La început umblă ca prin ceață sau ca printr-un codru întunecos, înconjurat de capcane – așadar să-i întindă mâna celui ce poate să-l scoată de acolo şi să-l pună pe propriile lui picioare. El este bolnav; cum te poţi hotărî să te vindeci singur de cele mai subtile boli sufleteşti, când nici trupul nu ni-l vindecăm singuri, nici măcar medicii, darămite oamenii obişnuiţi? Putem să ne deprindem, fără să le învăţăm, numai cu lucrurile pentru care am fost, în mod firesc, născuţi; artele şi meşteşugurile trebuie să le învăţăm: de pildă, învăţăm să scriem, să desenăm, să cântăm şi aşa mai departe. Iar lucrarea mântuirii este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor: am putea, oare, aici, să ne descurcăm fără învăţător? Cine pro­cedează astfel, acela, chiar de la începutul drumului mântuirii, deschide porţile să pătrundă în el starea cea mai păgubitoare: încrederea în sine, nădejdea în forţele proprii. … Există situaţii când începătorul este nevoit să rămână numai în voia lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu-l ruşinează pe cel ce nădăjduieşte în El. Însă o situaţie ca aceasta trebu­ie s-o considerăm ca ieşită din comun, excepţională. A spera pentru sine minuni, în cadrul ordinii fireşti a evenimentelor înseamnă a ispiti pe Dumnezeu. Domnul, arătându-Se Apos­tolului Pavel, l-a trimis mai întâi la Anania (Fapt. 9, 6) şi de abia apoi l-a învăţat chiar El, nemijlocit (Gal. 1, 12); şi acest Apostol, învăţat de Dumnezeu, păşind pe calea propovăduirii, aleargă la sfatul celorlalţi apostoli, ca nu cumva – spune el – să alerg sau să fi alergat în zadar (Gal. 2, 2). …

Este esențială necesitatea de a te supune conducerii altora și foloasele ei sunt incalculabile, dar nu este indiferent cui să te încredințezi. Mulți părinți – după cum spune, în acelaşi loc, Sfântul Casian – aduc în loc de folos pagubă şi în loc de mân­gâiere disperare celor ce vin la ei să le ceară sfatul, şi întăreşte această observaţie cu un exemplu. Sfântul Petru Damaschinul spunea că de multe ori a fost vătămat de cei la care venea cu întrebări. Iată de ce scrie el că nu oricine este vârstnic cu anii este capabil să îndrume, ci numai cel ce a atins nepătimirea şi a primit darul judecăţii. Este bine să nu-ţi ascunzi gândurile de părinţi, însă nu trebuie să le dezvălui fiecăruia pe care-l întâl­neşti în cale, ci numai părinţilor înduhovniciţi şi având darul dreptei judecăţi, celor albiţi de înţelepciune, iar nu numai de ani. Mulţi, privind numai la vârsta înaintată, şi-au descoperit gândurile şi, din pricina neiscusinţei celor care i-au ascultat, în loc de lecuire, au căzut în deznădejde. Nu fiecare este în sta­re să îndrume, nu numai din pricina propriei neîmbunătăţiri şi nedesăvârşiri, ci, adesea, din pricina repeziciunii cu care a sporit. Mulţi, din cauza marii lor simplităţi şi a focului râvnei, trec foarte repede de primele trepte şi, astfel, sar peste multe încercări, care le rămân necunoscute. Cei neispitiţi nu pot da ajutor celui ispitit. În afară de aceasta, dreapta socotinţă este unul din darurile Sfântului Duh – daruri care sunt multe și nu se dau toate tuturor, ci cui vrea Dumnezeu. Deprinderea simţirilor cu discernerea binelui şi a răului este proprie fiecărui curăţit, dar categorisirea tuturor cazurilor, rezolvarea situaţiilor obişnuite si neobişnuite şi hotărârea a ce anume din ele poate fi acceptat, iar ce trebuie respins – aceasta o pot face numai clarvăzătorii. …

Călăuzirea, fiind, aşadar, unică în esenţa ei, în viaţa reală ea se înfăţişează sub mai multe aspecte. Primul, general, cel mai adesea utilizabil şi cel mai larg răspândit este păstorirea bisericească; al doilea este egumenia monahală, iar al treilea, patrocraţia sau stăreţia.

Păstorirea bisericească are tocmai această însuşire a îndru­mării; vedem aceasta din faptul că păstorului i se încredinţează turma spre a fi mântuită, adică [mai întâi] formată; ea ascultă de glasul păstorului, îl urmează şi merge numai pe unde-i indică el. Păstorul îşi pune sufletul pentru oi; el este paznicul, căruia I se spune: Din mâinile tale le voi cere sufletele. Unirea reciprocă şi legătura dintre păstor şi păstoriţi este exprimată de Apostol astfel: Ascultaţi pe mai-marii voştri […] fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă (Evr. 13, 17). Vedem de aici cum păstoriţii se predau păstorului şi vedem răspunderea acestuia pentru sufletele păstoriţilor. …

Se vede de la sine că egumenia mănăstirească se bucură de aceleaşi însuşiri. În aceasta constă esenţa organizării modului de viaţă mănăstiresc şi a trăirii cucernice. Cel ce intră în co­munitate este primit cu condiţia ca să nu aibă voie proprie şi nici cuget propriu, ci va trăi în supunere necondiţionată şi sub ocârmuirea părintelui-îndrumător (egumen). Cei ce vin la mănăstire spun că vor să-şi mântuiască sufletul. Egumenul este, de asemenea, persoana care poate călăuzi spre mântuire; cu această condiţie este ales de fraţi, cu această condiţie aceştia i se supun.

Stăreţia constă în predarea celui ce caută mântuirea nu egu­menului, ci altei persoane încercate, dinăuntrul sau din afara mănăstirii. Concret, astăzi, cel mai adesea aceştia sunt duhov­nicii sau, în alte lăcaşuri, stareţii (bătrânii îmbunătăţiţi), care au binecuvântarea de a asculta descoperirea gândurilor şi intre care este împărţită întreaga comunitate. Aici, legătura dintre cei doi este nevăzută, ţine de conştiinţă, dar este la fel de pu­ternică şi de roditoare. Pentru pustnici şi eremiţi este singurul mod de îndrumare, aşa cum vedem din istorie. La acest mod se referă tot ce s-a scris în paterice despre ascultare. De fapt, puterea sa lucrătoare decurge din faptul că, nefiind [o legătu­ră] publică şi oficială, prin aceasta cheamă la mai multă des­chidere şi sinceritate. De aceea, dacă astăzi există călăuzire, ea se manifestă prin acest mod.

Iar acum, întrebarea: „Cum şi unde poate fi găsit îndru­mătorul?” se rezolvă de la sine. Du-te la acela pe care ţi l-a tri­mis Dumnezeu și încredinţează-te lui, aşa cum învaţă Ignatie Purtătorul de Dumnezeu. Modurile de călăuzire prezenta­te îmbrăţişează întreaga viaţă creştină. Aşadar, oricine ar fi cel ce se trezeşte, el are întotdeauna deasupra sa o călăuză. Cine se trezeşte fiind în viaţa civilă şi obştească, acela va urma cârmuirea păstorului; cine se trezeşte fiind la mănăstire, acela se va încredinţa egumenului sau aceluia pe care egumenul i-l va indica. În ce rang se află fiecare, în acela să rămână şi să se folo­sească de călăuzirea pe care o găseşte la îndemână, fără să trea­că din proprie iniţiativă dintr-un loc într-altul şi dintr-o tur­mă într-alta, cu îngâmfare şi dispreţ, şi mai ales fără să-şi alea­gă, samavolnic, o cale originală spre desăvârşire. Aceasta este foarte periculos şi este una dintre uneltirile satanei, prin care omul, pocăindu-se şi simţind nevoia unui îndrumător, vrea să fuga de îndrumătorul său legitim, fără să se uite îndărăt, fără să stea să cugete şi să cerceteze. Pe când trăia în păcat, nu se gândea la mântuire; la fel gândea şi despre alţii, pe toţi îi con­sidera la nivelul său. Acum, pocăindu-se şi întorcându-se sin­gur spre Dumnezeu – căci aşa i se pare – crede că toţi au rămas acolo unde fusese el mai înainte, adică în întuneric, în păcat, şi numai el s-a înălţat, a păşit în lumina lui Dumnezeu. Când, de fapt, poate că el calcă pentru prima dată pe terenul pe care alţii – cu care, eventual, petrece zi de zi în aceleaşi cercuri – lucrează de multă vreme, deprinzând deja meşteşugul. Aici se vede vicleşugul satanei: de a-l lăsa pe om fără călăuzire, singur de capul său, ce are ca urmare inevitabilă căderea şi înşelăciunea diavolească sau mutarea dintr-un loc într-altul, care nu es­te ziditoare, ci doar amărăşte. Dacă a făcut aşa, penitentului sau râvnitorului la mântuire nu-i rămâne decât să-şi reînno­iască legătura sau legământul cu părintele care – în persoana păstorului, a egumenului sau a duhovnicului este dat de Dumnezeu pentru chivernisirea vieţii sale. Mai înainte nu se gândea la o călăuză, dar, în virtutea rânduielilor stabilite, avea totuşi un conducător, chiar dacă numai formal; acum trebuie să-şi reconsidere credinţa după semnificaţia ei adevărată şi să se unească sufletește cu acesta, în credinţă, adică să vină și să-i spună: „Mântuieşte-mă, mă încredinţez ţie, voi veni la tine cu toate greutăţile şi cu orice nelămurire” – şi apoi chiar să facă aşa. Din partea îndrumătorilor, obligaţia rămâne neschimba­tă: nimeni dintre ei nu poate şi nu trebuie să refuze ceea ce i se cere. Nu au voie să-şi caute scuze nici în faţa Bisericii, nici în faţa judecăţii lui Dumnezeu, nici în faţa judecăţii oameni­lor. Păstorul răspunde de fiecare suflet, mai ales de acela care este gata să i se încredinţeze şi chiar o face. În această situaţie, se poate pune numai problema dacă penitentul va rămâne sau nu pentru totdeauna la un astfel de părinte. Nepriceperea de a îndruma se va descoperi imediat, şi un preot sau un duhovnic de bună credinţă va recunoaşte pe loc: „Nu pot lua această sar­cină asupra mea”. Apoi, chiar de va exista o schimbare, va fi o schimbare legitimă şi, ceea ce este mai important, o schimbare făcută cu sfătuire. Cel ce nu este în stare poate indica pe un al­tul care este în stare să călăuzească şi totul se va termina după voia lui Dumnezeu, iar nu după voia şi mintea penitentului. Aşa ar trebui să fie. Dar, totodată, nu încape nici o îndoială că, foarte des, respectivele persoane se numesc păstori doar cu numele, nu şi cu puterea; adesea, păstorul este un hoţ strecurat din altă parte sau un lup în piele de oaie; adesea, egumenul es­te un simplu corăbier, în locul unui cârmaci, iar stareţul este stareţ numai după albimea părului. Acest lucru sau este vizibil tuturor, sau este foarte greu de depistat, fiind ascuns bine sub o înfăţişare cuvioasă. De aceea, există întotdeauna pericolul de a ajunge nu la o călăuză adevărată, ci la una falsă, şi să supor­tăm apoi, în loc de folos, pagubă, şi în loc de mântuire, pierza­nie. Un cârmaci neiscusit duce corabia la fund. „Multă pagubă am suferit de la cei pe la care am alergat”, spune Petru Damaschinul. „Mulţi stareţi, spune Casian, în loc să-i hrănească, îi aduc la disperare pe cei care vin la ei”, şi dă şi exemple. Astfel de plângeri pot fi auzite şi întâlnite în orice vremuri. Numai cuvântul: „Trăieşte ca până acum!” sau: „Ce pui atâtea la ca­le?!” va stinge întreaga râvnă şi, aşadar, îl va împinge din nou pe sărmanul care tocmai îşi venise în fire la obiceiurile de mai înainte. Apare întrebarea: Cum să procedeze într-un astfel de caz cel ce înţelege necesitatea cârmuirii şi primejdia de moarte de a rămâne lipsit de ea, cel ce îşi cunoaşte, de asemenea, obli­gaţia de a se adresa unui anumit păstor, dar, în acelaşi timp, se teme, cu îndreptăţire, ca nu cumva să aibă de suferit de pe ur­ma lui şi să nu fie iarăşi împins în prăpastia de mai înainte? …

Totul să fie făcut cu răbdare şi cu credinţă în Dumnezeu. Nu trebuie să ne dăm la o parte, cum am văzut mai sus, de la conducătorii puşi să conducă, dar pu­tem să nu ne încredinţăm lor pe de-a-ntregul, dintr-odată, ci să aşteptăm o proniere specială a lui Dumnezeu, o anumită chemare, o înclinaţie sufletească, rămânând, între timp, pre­daţi în voia Sa, în chemare rugătoare, arzătoare, a numelui Său, ca El Însuşi să ne arate calea. Aşadar, păzindu-te de amă­gire, cheamă din tot sufletul numele Domnului, ca El să-ţi spună calea pe care vei merge, predându-te pe de-a-ntregul, cu neclintită nădejde, grijii Sale proniatoare, şi Dumnezeu nu te va lăsa niciodată. Uneori, preotul sau egumenul nu sunt de fo­los nimănui, decât unuia singur. Se schimbă de la sine în faţa lui [a ucenicului] – de unde îi vine înţelepciunea? – şi este rân­duită mântuire de la Dumnezeu şi acolo unde nu te aştepţi. Toată puterea stă aici în predarea hotărâtă în voia lui Dumne­zeu, Cel ce vrea ca toţi să se mântuiască. Sfântul Dorotei rezol­vă această problemă astfel. Dacă cineva nu are cui să ceară un sfat – spune sfântul – ce să facă atunci? Dacă cineva va căuta cu adevărat voia lui Dumnezeu, din toată inima, Dumnezeu nu-l va lăsa niciodată, ci îl va călăuzi în toate felurile după voia Sa. Dacă cineva nu va căuta cu inima deschisă voia lui Dum­nezeu, atunci, chiar de s-ar duce la un prooroc, Dumnezeu îl va inspira pe acela să-i răspundă după ipocrizia inimii Iui, așa cum spune Scriptura: Şi proorocul se poate amăgi […] spune cuvântul, căci Domnul l-a amăgit pe proorocul acela (învăţătura a cincea). La fel spune şi Scărarul. Dar chiar şi atunci când vezi i limpede că duhovnicul rânduit nu-ţi este de folos, nu-ţi rezol­vă îndoielile, nu-ţi dă sfat, în general nu te zideşte – din pri­cina lipsei de experienţă sau din neatenţie nu te grăbi să-l laşi sau să-l schimbi. Căci cu cine-l vei schimba? Cei din ju­rul tău îţi sunt la fel de necunoscuţi ca şi el, iar pe acesta ţi l-a dat Dumnezeu. Dumnezeu ţi l-a indicat, căci tot ce avem este de la Dumnezeu; iar cu altul ce să facem? Ce-i, aşadar, de făcut? Ai o trebuinţă. Rabdă, suferă, strigă tare către Domnul rugându-L să nu te abandoneze în primejdie şi să nu te lase pradă amăgirii: sau să ţi-l rânduiască pe acesta, sau să-ți in­dice pe altul, dar în acest timp rămâi cu primul, sub ascultarea lui, în aşteptare, cu răbdare, chemând pe Dumnezeu. O vei face sub ascultarea lui? Căci trebuie să lucrezi spre mântuire, nu-i aşa? Trebuie! Rânduiala vieţii evlavioase îţi este cunos­cută; urmeaz-o şi fii liniştit. Pentru început, este cu totul de ajuns. Pentru cel ce se pocăieşte, totul este acoperit cu negu­ra necunoaşterii, a neclarităţii. Să nu iasă din obişnuinţele sale cele rânduite de Pronie. Aşa este cel mai smerit, mai neprimejdios, mai sigur. Cel ce se află în negură ar face mai bine să stea într-un loc decât să umble de colo-colo, altfel se poate întâm­pla să cadă în groapă. Este foarte periculos să ia vreo hotărâre curajoasă, deosebită, ieşită din comun; rămâi cu smerenie în simplitate! Dacă, de la bun început, începi să tot schimbi, nu re mai opreşti. Gândurile, să presupunem că poţi să ţi le lipeşti de altcineva – dar, iarăşi, de cineva pe care ţi-l va trimite Dum­nezeu; poţi chiar să-l cauţi activ, mai ales prin rugăciune, ca să ţi-l indice chiar Domnul – dar aşteaptă şi rabdă până când va veni un semn hotărâtor. Dacă ţi l-a dat Dumnezeu, nu te împotrivi, nu judeca, nu-l neglija. Aşteptă pe un altul de la Dumnezeu. Nu te va lăsa Domnul, îţi va da, dacă ai nevoie. …

Unii sfătuiesc ca, rămânând la îndrumătorul pe care-l avem pentru problemele obişnuite, în problemele particulare, ca­re ne privesc propriu-zis pe noi, să facem totul cu dreaptă socotință: aceasta va hotărî ce este folositor şi ce este dăunător – şi aduc drept argument cuvintele Apostolului: Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine (1Tes. 5, 21), ca şi părerea general răspândită a tuturor Sfinților Părinți că cea mai înaltă între virtuţi este dreapta socotinţă. Dar această părere a Sfinţilor Părinţi nu trebuie urmată fără îngrădiri, pe care tot ei le pun. Astfel, Sfinţii Părinţi afirmă că dreapta socotinţă este un dar care se câştigă prin trudă îndelungată, cu smerenie şi cu evla­vioasă rugăciune. Cine a obţinut acest dar să-l păstreze şi să-l folosească pentru binele său şi al altora. Cine nu să nu în­drăznească în nici un caz să-şi alcătuiască propria sa dreap­tă socotinţă, nici cu cuvântul, nici cu fapta. Datoria unuia ca acesta este să-i întrebe pe cei iscusiţi şi încercaţi. Referitor la cel ce se află la început, trebuie să stabilim următoarea pravi­lă: fă totul cu dreaptă socotinţă, dar toată dreapta ta socotinţă trebuie să constea într-o singură regulă: să nu faci nimic după socotinţa ta, ci despre toate să întrebi: de este bună aceasta, de se potriveşte cealaltă, de ţi se potriveşte ţie – căci nu toate le sunt bune tuturor, ci – cum spune Petru Damaschinul – tim­pul, începutul, starea, vârsta, puterea, sănătatea, educaţia şi ce­lelalte au mare greutate în această deosebire. De unde să ştii că le vei rezolva pe toate cum trebuie şi fără rătăcire? Dreapta socotinţă trebuie să fie ţelul, ea trebuie căutată şi pentru aceasta trebuie să exersezi practic în ea, dar nu prin propriile puteri, ci după socotinţa altora. Trebuie să ne deprindem cu dreapta socotinţă. Aşadar dreapta socotinţă este bună şi de lauda, deprinde-te cu ea, dar nu te încrede niciodată în ea, până când nu te vei întări prin sfatul şi experienţa altora.

Alţii spun: ia aminte la dumnezeiasca Scriptură şi la învă­ţătura părinţilor şi le vei învăţa pe toate. Nu încape îndoială că şi lectura este printre primele surse de educare a duhului creştin şi este la fel de trebuincioasă ca şi ochiul pentru trup ori lumina pentru lume. Sfântul Nil Sorski ne învaţă că as­tăzi avem un singur îndrumător: dumnezeiasca Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. La fel povăţuia şi făcea stareţul Paisie. Cu siguranță că au slăbit văzătorii căii de mântuire, dar, prin grija lui Dumnezeu, ne-au lăsat descrierea ei. Ţine-te de aceştia. Purtaţi de Duhul Sfânt, ei au scris regulile de cârmui­re şi de călăuzire pe calea mântuirii. Dacă nu poţi găsi un în­drumător – spune stareţul Serafim – în stare să te călăuzeas­că spre viaţa contemplativă, în acest caz trebuie să te conduci după Sfânta Scriptură, întrucât Însuşi Domnul ne porunceşte și învăţam din Sfânta Scriptură, spunând: Încercaţi…Trebu­ie, de asemenea, să citeşti cu atenţie scrierile patristice şi să te străduieşti, pe cât posibil, după puterile tale, să împlineşti ce­ea ce te învaţă ele şi astfel, puţin câte puţin, să te ridici spre desăvârşire.

Dar iată din nou întrebarea: Cine, ce si cum să citească? Și apoi: Ce anume din cele citite şi aflate să ne punem ca regulă şi ce nu? Cine-i va da sfat celui neiscusit şi neîncercat? „Regula, în sine, este bună, dar nu pentru mine; mi se va potrivi, dar nu acum”. Câţi nu pier din această pricină, că încearcă să pună în aplicare tot ce citesc prin cărţi! Se spune că există oameni cu o asemenea constituţie, încât, când aud de o boală – oricare ar fi ea –, îşi închipuie că sunt bolnavi şi chiar se îmbolnăvesc de acea boală. La fel poate fi şi cu cititul fără îndrumare. Aşadar citeşte, cercetează, pătrunde, îmbogăţeşte-te de înţelepciune duhovnicească, dar ce anume să faci din toate acestea, ce să-ţi alegi drept pravilă personală, aceasta să nu hotărăşti singur. Cu alte cuvinte: fă totul cu sfat, şi nu după socotinţa ta. Da­că ai citit ceva, du-te și întreabă cum este cu aceasta, de ți se potriveşte şi cum poţi s-o împlineşti şi tu.

Dar apare problema: Pe cine să întrebi? Păstorul-îndrumător tace, ţi-ai pierdut încrederea în el, ţi-e frică să i te deschizi. Să rămâi în nehotărâre este, iarăşi, periculos: este o stagnare, o zăbovire în van. Ce-i de făcut? Există un singur răspuns: fă totul cu sfat, cu aşteptare. Nimic să nu hotărăşti brusc, nicio­dată după socotinţa ta sau după ce ai citit în cărţi, ci aşteaptă până când [situaţia] se va stabiliza, iar până atunci caută sfat şi rezolvare. În orice timp şi în orice loc pot fi găsiţi oameni încercaţi în trăire evlavioasă, râvnitori mai mult sau mai puţin iscusiţi, care Îl caută pe Dumnezeu. Trebuie să intri în legătură frăţească cu ei, să li te adresezi din inimă şi apoi orice neînţelegere şi îndoială să le-o încredinţezi lor. Unul, al doilea, al treilea, de unii singuri sau împreună îţi vor descurca cumva problema şi ţi-o vor rezolva. Procedează aşa cum ţi-o rezolvă ei şi nu-ţi vei urma propria voie şi socotinţă. Tot ce se face cu predarea de sine lui Dumnezeu şi nu după socotinţa proprie este plăcut Domnului şi mântuitor. De aceea, când părintele-îndrumător nu este în stare să hotărască, iar Dumnezeu încă nu ţi-a indicat pe un altul căruia să i te încredinţezi, înţelepţii dau următorul sfat: dacă ai vreo îndoială şi nu ai pe cine să în­trebi, fa rugăciune lui Dumnezeu pentru trebuinţa ta şi du-te la orice om respectabil şi evlavios şi fii convins că Dumnezeu, Care are grijă de toate şi pe toate le ţine, nu te va lăsa fără o re­zolvare trainică, nu te va lăsa să cazi în amăgire, numai să ai, într-adevăr, o trebuinţă care te apasă şi nădejde puternică.

În privinţa cazurilor particulare, dar şi în general, putem rămâne la această pravilă, căci întreaga noastră viaţă este alcă­tuită din cazuri particulare. Şi astfel se va alcătui o viaţă deo­sebită, trăită cu sfat. Aceasta este o nouă cale de călăuzire, specifică îndeosebi vremurilor noastre. Omul, predându-se pe sine lui Dumnezeu, este învăţat de Scripturile dumnezeieşti şi de scrierile patristice, se foloseşte şi de judecata sa, dar nu hotărăşte nimic singur, ci face totul cu sfat şi cu întrebare. Aici, călăuza sunt Dumnezeu şi Scriptura; lepădarea de voia şi de judecata proprie stă în sfat; puterea de pornire stă în pre­darea lui Dumnezeu, rugându-L fierbinte şi cu cutremur să ne izbăvească de amăgire, de rătăcire şi de greşeli. …

Aşadar în privinţa cârmuirii putem pune următoarele pra­vile: teme-te să rămâi fără nici o călăuzire; caut-o ca pe bunul cel mai de preţ. Pentru început, umblă după cunoscuta rân­duială a evlaviei, sub îndrumarea părintelui care îţi este numit. Când Dumnezeu îţi va da semn printr-un folos mare, evident şi netăgăduit venit de la acela, ca semn că acela este cârmuitorul tău, atunci predă-te lui. Dacă se va întâmpla dimpo­trivă, doreşte-ţi un altul, dar caută-l cu prudenţă, cu răbdare, cu aşteptare, cerând semnul lui Dumnezeu sau întâlnirea unui trimis al Lui, rămânând în aceeaşi întocmire a vieţii evla­vioase şi sub acelaşi părinte, nedespărţit de el. Totodată, intră în legătură deschisă cu cei de un acelaşi cuget cu tine şi mergi spre Dumnezeu cu sfatul lor şi sub călăuzirea părintelui du­hovnicesc, nădăjduind. De întâlneşti pe cineva de acelaşi cu­get cu tine, apropie-te cu sinceritate de el, fără să-i părăseşti pe ceilalţi, şi trăieşte cu el în deplină pace şi înţelegere, întru Domnul, pentru mântuire. Dar să respecţi lucrul cel mai im­portant: predarea hotărâtă lui Dumnezeu, cu rugăciune pu­ternică şi cu frângere a inimii, pentru izbăvirea de amăgire, şi să nu te conduci niciodată în nimic după propria minte şi vo­ie, ci tot ce faci, fa cu sfat, şi Dumnezeu îţi va întocmi calea pe nesimţite, pe nevăzute, fără să ştii, fără să prinzi de veste.

Arhiepiscopia Atenei cheamă la prăznuirea Învierii de odovania Praznicului (26 mai)

În contextul în care IPS Teodosie al Tomisului oferă credincioșilor posibilitatea de a participa la slujba Învierii săvârșită de odovania acestui Praznic (26 mai) pentru că nu au avut posibilitatea de a participa chiar în ziua de Paști la slujbe, iată că și Biserica Greacă face același lucru. Chiar Arhiepiscopul Ieronim va oficia slujba începând cu ora 21.

Desigur că există unele mici diferențe, care trebuie punctate. Foarte mulți l-au acuzat pe IPS Teodosie de încălcarea canoanelor și a legilor fără să aibă nici o acoperire în declarațiile lor. Singurul lucru care trebuie accentuat este că nu se face slujba Învierii, ci a odovaniei (încheierea praznicului). Este, practic, o retrăire, nu o sărbătorire a Paștilor. Tipicul bisericesc nu prevede repetarea slujbei, dar există unele recomandări mai moderne (tipice bisericești din ultimul secol) de a fi săvârșită întocmai. Acestea nu sunt normative cu adevărat pentru cultul ortodox, dar pot fi luate în considerare, îndeosebi în contextul acestui an, în care am fost văduviți de participarea la slujbe și de trăirea liturgică a Patimilor și Învierii Domnului.

Arhiepiscopia Atenei a emis următorul comunicat:

Către întregul cler și frățiile monahale din Sfânta noastră Arhiepiscopie

„Prin prezenta vă facem cunoscut că Marți, 26 mai a.c., va avea loc dumnezeiasca Liturghie de seară – de la ora 9.00 p.m. până la 1.00 a.m. – în catedrala din Atena „BUNA-VESTIRE A MAICII DOMNULUI”, în care se vor săvârși sfintele slujbe ale Vecerniei și Utreniei, precum și dumnezeiasca Liturghie pentru Odovania Praznicului Paștelui, slujind și prezidând Preafericitul Arhipăstor al nostru, Arhiepiscopul Ieronim II al Atenei și a toată Grecia.

De asemenea, vă îndemnăm să săvârșiți, unde este posibil, dumnezeieștile Liturghii pentru Odovania Praznicului Paștelui pentru ușurarea credincioșilor care lucrează.

Este de la sine înțeles că în acest mod este oferit prilejul pliromei creștine, care, din cauza epidemiei dezlănțuite, a fost lipsită de participarea la Sfintele Taine la „Praznicul Praznicelor”, să guste din unduirile (valurile sau vinul) acestei Sfinte slujbe și să retrăiască bucuria pascală.

Statul devine teolog din prea multă grijă pandemică

Ieri, 22 mai, au fost publicate în Monitorul Oficial o serie de reguli privind desfășurarea activităților religioase, dispuse prin Ordinul a două Ministere, al Sănătății și al Afacerilor Interne. Starea de alertă din cauza pandemiei de coronavirus dă prilej nejustificat Guvernului să intervină în viața religioasă a populației, dar și nouă să ne fie probată credința. Chiar și numai citind textul, care invocă tot felul de legi și propuneri cu privire la urgența sanitară a țării, dar care ignoră legea organizării cultelor, se poate observa că virusul se infiltrează peste tot, iar libertățile religioase nu mai există în ecuație.

Nu trebuie ignorat faptul că setul de reguli cu privire la culte nu este doar la nivel național, ci fac parte din regimul sincronizat internațional de controlare a pandemiei. Și în Franța au fost transmise aceleași directive, care par a fi țintite mai mult asupra Bisericii Ortodoxe.

Pe de o parte pandemia controlează democrația, dar ea nu este verificată de nimeni. Ar trebui ca mai întâi șirul de nereguli cu privire la situația reală a victimelor și efectelor asupra sănătății produse de covid-19 să fie analizate la rece și omenește și abia apoi să fie dispuse măsuri conforme cu riscurile și pericolele aferente. Dar gravitatea bolii devine un subiect intangibil, de o venerație sacră, care mai și schimbă cursul societății.

Măcar de-ar fi pandemia aceasta primul prilej folosit în încercarea de a impune un control mai intruziv asupra populației, dar nu este. Spre exemplu, lupta cu teroriștii (mulți dintre ei văzuți și reali, dar nu nemaiîntâlniți) a dus la instaurarea unui întreg sistem de control și monitorizare a populației, devenită suspectă în masă pentru totdeauna. Există un trend în acest sens.

Spre exemplu, încercarea Ministrului Sănătății de a justifica raportarea umflată a deceselor de covid-19 cu așa-zisa intenție de a prezenta toată cazuistica este jignitoare. Ar fi trebuit specificat câți sunt morți cu virus și ar fi trebuit analizat câte decese au fost provocate de el, dacă se dorea o informare corectă. Fără a folosi cifre reale și relevante nu este corect să fie impuse măsuri care pot fi disproporționate. Iar această situație se întâlnește în toate țările.

Desigur că oricine de bună credință își pune întrebări legitime. Nu și cei obedienți din ignoranță sau din alte interese. Dar orice credincios este pus în fața unei dileme serioase cu privire la participarea la cultul liturgic: să asculte de îndrumările oficiale și să renunțe la practic îndătinată a Bisericii? Chiar și omenește ar trebui să caute fiecare astfel de răspunsuri, ca să nu mai vorbim la nivelul credinței. Să refuze închinarea la icoane și împărtășirea neigienizate? Să nu mai sărute mâna preotului, ci să ia binecuvântare și să se spovedească păstrând o distanță regulamentară? Sunt chestiuni care afectează însăși relația cu Dumnezeu. Fără o edificare solidă, e riscant duhovnicește să fie ascultate directivele oficiale în detrimentul credinței.

De fapt, ne confruntăm cu o sacralizare a bolii, care impune niște comportamente chiar și la nivel sacramental-religios tuturor, nu doar celor bolnavi.

Măsurile publicate în Monitorul Oficial sunt acestea:

Patriarhia a ripostat față de Ordinul în discuție, afirmând că îndrumările date de ea sunt singurele norme ce trebuie respectate. În plus, dă o interpretare expresă a reglementărilor ei cu privire la împărtășire de a nu fi dată în cadrul Sfintei Liturghii, deși formularea inițială este interpretabilă și poate sugera păstrarea neschimbată a folosirii linguriței liturgice pentru toți credincioșii. Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, a precizat următoarele aspecte:

„Respectivele ‹obiecte de cult› menționate la punctul 1.) sunt acelea pe care unii credincioși le ating în semn de venerație față de Dumnezeu, față de persoanele sfinte pe care acestea le reprezintă (sfintele icoane, sfânta Cruce, Sfânta Evanghelie etc), sau față de prezența sacrului în obiecte semnificante religios în spațiul credinței oamenilor din toate cultele și religiile”, a spus Vasile Bănescu.

El a amintit că Biserica Ortodoxă a transmis public „Îndrumările” sale bisericești pentru starea de alertă în data de 14 mai. „Aceste îndrumări amănunțite rămân perfect valabile și în contextul recent publicatului Ordin, precum și în deplină consonanță cu măsurile sanitare specificate de acesta”.

„Concret, obiectele de folosinţă perpetuă (Potir, disc, steluţă şi linguriţă) se curăţă (!) înainte de folosire şi după folosirea acestora”.

 „Reamintim că în practica Bisericii Ortodoxe Universale, folosirea linguriței comune, la împărtășirea euharistică, nu a fost în trecut şi nici în ultimele două luni de pandemie sursă de contaminare pentru vreun credincios ortodox”, a mai semnalat Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei.

„Recent, două instanțe judecătorești din Constanța și Cluj au confirmat că nu au fost identificate cazuri de infectare cu noul coronavirus care ‹să fi fost legate de oficierea slujbelor religioase›, că ‹împărtășirea mai multor persoane cu aceeași linguriță nu a condus la îmbolnăvirea vreunei persoane cu coronavirusul SARS-CoV-2› și că nici au existat suspiciuni de infectare în rândul preoților din cadrul celor două Arhiepiscopii vizate de această cercetare”.

 „Cu toate acestea, întrucât Biserica Ortodoxă a perceput realist și înțelegător frământarea, îngrijorarea unor credincioși și teama autorităților care gândesc inevitabil în termeni seculari, nu religioși, modalități de protejare a populației, Patriarhia Română a comunicat recent decizia Sfântului Sinod, aceea ca „împărtășirea comună” din timpul Sfintei Liturghii să se amâne o foarte scurtă perioadă de timp pentru consultarea cu celelalte Biserici Ortodoxe pe tema modalității împărtășirii credincioșilor în contextul unei pandemii, împărtășire care s-a făcut și se va face totdeauna ‹dintr-o singură pâine› și ‹dintr-un singur pahar al binecuvântării›”.

„Așadar, modalitatea de împărtășire cu tot ce presupune ea va fi decisă exclusiv de Biserică în spiritul comuniunii și discernământului duhovnicesc”, atenționează Vasile Bănescu.

„În același timp există permanent posibilitatea ‹împărtășirii individuale› a tuturor credincioșilor după Sfânta Liturghie sau în orice altă zi decisă de preotul duhovnic”.

Comunicat de presă: Doar Episcopia Hușilor se delimitează de fostul ei Episcop, Corneliu Onilă

PS Corneliu la hirotonia ca episcop, lângă (de la dreapta la stânga) Episcopul Eftimie, Mitropolitul (pe atunci) Daniel și IPS Casian

Basilica.ro: Comunicat de presă

Întrucât au fost mai multe solicitări din partea presei privind formularea unui punct de vedere referitor la reţinerea pentru 24 de ore a fostului episcop Corneliu Onilă, Episcopia Huşilor menţionează că a luat act de această reţinere şi de natura juridico-penală a faptelor puse în sarcina acestuia, fapte de o mare gravitate, care au menirea de a tulbura pe oricine, sub toate aspectele.

Cazul, fiind de natură penală, ţine de competenţa organelor abilitate ale Statului, iar Episcopia Huşilor, neputându-se substitui acestora, aşteaptă finalizarea procesului.

După ce va fi emisă o hotărâre de necontestat în acest caz, forurile prevăzute de Statutul şi Regulamentele bisericeşti sunt abilitate să ia măsurile care se impun.

Începând cu luna august 2017, Episcopia Huşilor nu a mai avut niciun fel de legătură canonică cu fostul episcop Corneliu Onilă.

Regretăm sminteala creată de acest caz, precum şi implicaţiile morale care nu fac cinste nimănui, cu atât mai puţin cu cât acestea sunt asociate imaginii unui slujitor al Bisericii, care trebuie să fie, prin excelenţă, un exemplu de moralitate. Nicio instituţie, însă, nu poate fi confundată cu o persoană. Mecanismele de combatere a faptelor penale trebuie să funcţioneze, indiferent de persoana în cauză.

Prin urmare, îi îndemnăm pe toţi credincioşii să nu lase ca acest caz, profund nefericit, să îi tulbure mai mult decât a făcut-o până în prezent.

În spiritul celor menționate, până la o decizie finală, ne rezervăm dreptul de a nu dezvolta mai mult acest subiect, în afara celor deja precizate.

Biroul de presă al Episcopiei Huşilor

Nota noastră: Cu toate că Episcopia Hușilor se disociază de fostul ei episcop, totuși nu trebuie pierdută din vedere dubla măsură a BOR, care i-a permis să demisioneze și totuși îl cinstește cu salariu, onoruri și cinstiri ca pe un episcop nevinovat și calomniat pe nedrept.

În acest sens, PS Calinic se pare că nu se dezice deloc de (încă) PS Corneliu, ci îl pomenește ca episcop deplin la slujbe. Dar nu numai el, ci și Mitropolia Moldovei și Bucovinei, care îi asigură toate facilitățile, și Sinodul BOR, care i-a stabilit o retribuție lunară.

Așadar situația este foarte confuză. Nu aceleași privilegii au fost acordate Părintelui Daniel Corogeanu de la Tanacu, spre exemplu. De el Sinodul s-a dezis chiar într-un mod necanonic și neortodox, afirmând că exorcismul constă doar în citirea unor rugăciuni și stropirea cu aghiazmă, fără alte proceduri. La vremea respectivă, chiar Episcopul Corneliu a „decis excluderea celor cinci din viaţa monahală pe baza datelor preliminare obţinute de instituţiile statului”.

Având în vedere toate acestea, precum și modul tendențios în care a fost prezentată situația de la Huși de către unii jurnaliști „de investigație”, ne putem aștepta ca instanța să dea o soluție de albire a arhiereului retras și să arunce vina în cârca altuia, deși există probe evidente a vinovăției lui? Eu personal nu exclud o astfel de perspectivă.

Ca o precizare, nu contest ca greșită întreținerea ierarhului retras Corneliu la Văratic (deși este scandaloasă), ci duplicitatea care înconjoară acest caz foarte sensibil și tratarea lui de către BOR într-un mod problematic.

Comentariu ulterior: Fondul pe care vine acest comunicat este arestarea preventivă pentru 30 de zilem nu doar de 24 de ore a fostului Episcop de Huși Corneliu. I se aduce acuzația de agresiune sexuală continuată și viol. În același proces este cercetat și Sebastian Jitaru.