Este fundamental să existe o reacție cât mai bine conturată și puternică față de ecumenismul ce se răspândește și a prins putere îndeosebi prin validarea sinodală din Creta (2016). Totuși este nevoie de vigilență și grijă să fie într-un duh bun și ziditor, care urmărește refacerea și consolidarea unității mult chinuite a Bisericii.
Există un pericol de a aluneca într-o altă extremă, a rigorismului de natură și chiar proveninență zelotist-stilistă. Mă refer la ideea părtășiei sau întinării prin erezie prin pomenirea unui ierarh eretic, dar necondamnat oficial. Acest concept este dezvoltat mai pe larg în partea a doua a cărții Învățătura Sinoadelor Ecumenice despre întinarea prin erezie și validitatea Sfintelor Taine, scrisă de un „ieromonah” grec Evghenie și tradusă în românește de Pr. Ciprian Staicu și mă voi axa pe analizarea argumentelor din rândurile ei. Chiar dacă nu mă voi întinde asupra tuturor aspectelor pentru a nu deveni obositor de lung articolul, totuși vor fi atinse majoritatea punctelor.
Gruparea athonită cu amprentă și rădăcini zelotist-schismatice
Întâi de toate, trebuie știut că autorul grec este monah hirotonit preot la stiliști, dar care a părăsit acea grupare. A fost și în România, iar în deschiderea conferinței ținută de la Târgu Frumos în 2019 au fost făcute unele precizări în legătură cu situația sa. Este foarte bine că a abandonat structura stilistă din care a făcut parte, însă e de reținut că a trecut pe la ei pentru că e posibil să fi păstrat de acolo tocmai teoria întinării prin erezie și a obligativității întreruperii pomenirii episcopului căzut într-o greșeală dogmatică, dar încă necaterisit. Această bănuială este întărită de faptul că materialul din carte a fost documentat timp de 10 ani, deci înainte de Sinodul din Creta. Prima preocupare a fost să arate validitatea Tainelor, ca o contracarare a zelotiștilor, și apoi așa-zisa necesitate a îngrădirii.
După cum se știe foarte bine, există mai mulți Părinți nepomenitori din Sfântul Munte care se înscriu pe aceeași linie, dintre care Sava Lavriotul este cel mai cunoscut în România. Am fost impresionat de el și în general de toți aceștia pentru că sunt studioși și au cercetat problema ecumenismului și a întreruperii pomenirii după texte patristice. Din păcate, am observat și greșeli flagrante, care trădează o atitudine foarte superficială. Dau aici exemplul cu un bătrân din Pateric care ar fi fost chipurile în primejdie să-și piardă mântuirea pentru că participa la slujbe unde era pomenit un ierarh eretic. Există diferențe majore între relatarea făcută de Monahul Sava și textul cu pricina: monahul nu era pe moarte, nu i s-a arătat un înger ca să-l atenționeze, ci ca să-i arate că-și pierde sufletul pentru că merge la eretici, nu era vorba de vreo greșeală dogmatică necondamnată, nici de pomenirea ierarhului, ci despre apartenența la Biserica Ortodoxă sau la monofiziți. Așadar este cu totul nefericită folosirea acelei întâmplări pentru că nu are legătură cu situația actuală a ecumenismului. Iar concluzia este că există o tendință nesinceră de a adapta mărturiile patristice la propriile convingeri în loc de a supune cugetul propriu celui al Părinților.
Însă este de reținut că părinții athoniți și gruparea care ține de ei depun eforturi de a înțelege corect problema nepomenirii, nu au rămas în rătăcirea stilistă și sunt interesați realmente de învățătura patristică. În schimb, vor avea tăria să facă acest demers până la capăt și corect, renunțând la ambițiile personale?
Contradicția dintre validitatea Tainelor și întinarea prin erezie
Cartea părintelui Evghenie se ocupă cu două subiecte mari: validitatea Tainelor clericilor până la caterisirea lor și, pe de altă parte, întinarea prin comuniunea cu eretici necondamnați. Analiza făcută se bazează îndeosebi pe mărturia a șapte Sinoade Ecumenice (considerate a fi 9 în total), nefiind luate în calcul primul și al doilea pentru că nu s-au păstrat procesele lor verbale. Doar Sinodul V Ecumenic este luat drept mărturie pentru părtășia la erezie, iar restul de 6 pentru a demonstra validitatea Tainelor.
Atât de amănunțită este dovedirea că ereticii au fost episcopi autentici ai Bisericii și chiar au fost recunoscute hirotoniile lor, încât aproape că nu mai este nevoie de nici un argument pentru a arăta eu netemeinica teoriei întinării prin erezie, adică a vaselor comunicante susținută în a doua parte. De ce? Pentru că la Sinoade nu doar că s-a vorbit despre ereticii Nestorie, Dioscor, Macarie și alții ca de ierarhi valizi, ci și „împreună-slujitori”. Adică nu erau doar clerici ai Bisericii, ci exista comuniune cu aceștia. Abia după caterisirea lor era respinsă conslujirea cu ei. Nu știu cum aș putea explica contradicția aceasta din carte decât că apelativul de „împreună-slujitor” a fost luat doar ca indiciu al rangului, nu și al comuniunii liturgice, ceea ce este de neînțeles chiar și așa.
Evghenie însuși scrie despre scrisorile Sf. Chiril al Alexandriei înainte de întrunirea Sinodului III Ecumenic: „Sf. Celestin, papa Romei, e numit împreună-slujitor, așadar (pe) cât de literal se referă la papa Celestin, tot (pe) atât de literalmente se referă și la Nestorie” (p. 18). Puțin mai jos adaugă: „menționăm că până la trimiterea celei de-a treia epistole către Patriarhul Nestorie, Sfântul Chiril a fost în comuniune cu acesta” (p. 21). Apoi chiar și sinodalii îl numesc „preacucernic”, „preacinstit”, „de Dumnezeu preacinstit” (p. 26) până la depunerea lui din treaptă. Așadar este foarte limpede că era nu doar episcop, ci și în comuniune cu Biserica pentru că a fost numit de Sfântul Chiril „împreună-slujitor” și de Sinod cu apelativele de mai sus, care nu sunt potrivite decât pentru cineva aflat în comuniune bisericească.
La fel procedează Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon cu Patriarhul Dioscor al Alexandriei, pe care nu-l numește „pseudo-episcop”, ci „episcop de Dumnezeu iubit”. Mai mult, în somația pe care i-o adresează pentru veni de față, se scrie: „…știind că prezența ta se face fără bănuială (i se acordă prezumția de nevinovăție)” (p. 43). Deci este evident că exista comuniune, altfel nu ar fi putut să fie chemat la Sinod ca și con-frate.
Trecând peste cazul similar al Patriarhului Macarie al Antiohiei de la Sinodul VI Ecumenic, la următorul Sinod, al VII-lea, este decretată la modul general recunoașterea preoției și hirotoniilor ereticilor necondamnați după o amplă dezbatere. Este pus în discuție canonul al 2-lea al Sf. Atanasie, din care rezultă că ereticii necondamnați au har sacerdotal, și scrisoarea Sf. Vasile cel Mare către nicopolitani, din care reiese că el nu recunoștea hirotoniile celor condamnați și rupți de Biserică, nu ale celor aflați în spațiul ei. Într-un final, Sinodul îi primește pe cei 11 episcopi iconoclaști (care se pocăiau de rătăcirea lor) ca un gest ce reprezenta atitudinea dintotdeauna a Bisericii. Interesantă este și precizarea că primirea lor nu echivalează cu intrarea înapoi în cler, ci trecerea dintr-o partidă greșită în cea drept-slăvitoare, ambele aflate în granițele canonice, dar într-un conflict ce trebuia neapărat rezolvat. În cuvintele autorului, „cei întorși dintre iconomahi să se unească cu cealaltă parte a Bisericii, cea a iconofililor” (p. 107-108). „Atenție, prin aceasta nu există două biserici, ci Biserica este una, dar turmele ajung a fi două, sunt de fapt două Biserici Locale, aflate la distanță una de alta” (p. 112).
Din aceste mărturii este limpede că exista comuniune cu ereticii până în clipa condamnării lor sinodale.
Comuniunea dintre ortodocși și iconomahi
Deși la p. 117 se spune că „ortodocșii nu au avut nici o comuniune cu iconomahii (care nu se închinau icoanelor)”, totuși realitatea pare să fi fost alta. Ea este descrisă succint chiar în paginile anterioare (75), unde se vorbește despre acțiunile unor episcopi de a împiedica întrunirea unui Sinod în 786 care să proclame dreapta-credință, adică închinarea la icoane. Aceștia au început să facă, după se descrie în practicalele Sinodului VII, adunări ilicite (parasinoagogi). Dar cei care făceau aceasta au dat înapoi la amenințările Patriarhului Tarasie că-i va caterisi pentru această faptă. Adică i-a amenințat nu pentru erezie, ci pentru schismă, mai exact grupare ilicită separatistă. Așadar, înainte de aceste împotriviri, ei erau episcopi în comuniune cu Patriarhul ortodox pus de împărăteasa care voia să restabilească dreapta slăvire în Biserică. Aproape că nu e nevoie să apelăm la alte surse care să confirme acest lucru.
O afirmație cumva similară se referă la isihaștii conduși de Sf. Grigorie Palama, că nu ar fi avut comuniune cu varlaamiții (p. 136). Totuși, deși acolo a existat o rupere a comuniunii, ea nu a venit din partea ortodocșilor, ci a Patriarhului Caleca și ulterior a altor episcopi adepți ai ereziei. Pentru că acest subiect a mai fost detaliat, nu-l voi dezvolta aici.
Întinarea Tainelor prin erezie
Sunt citate două afirmații din practicalele Sinoadelor Ecumenice din care ar reieși că Sfintele Taine sunt întinate de către slujitorii eretici. Unul provine din scrisoarea/Typosul împăratului Iustinian, care scrie că, prin cererea de a fi scos din diptice papa Virgiliu, dovedește grija pentru Biserică: „…să aflați câtă grijă are preapașnicul împărat pentru unirea Sfintelor Biserici și pentru puritatea Sfintelor Taine” (p. 168). Acest pasaj se înțelege prin altul, din aceeași operă: „și interzicem tuturor celor ce încearcă să dezbine Biserica sobornicească a lui Dumnezeu, fie prin învățătura lui Nestorie cel lipsit de frâul minții, fie prin tradiția absurdă a lui Eutihie, fie prin blasfemia lui Sever și a celor care cugetă acestea, fie prin cei care voiau să aducă tulburări Preasfintelor Biserici și să spună ceva despre credință, ci hotărâm să fie călăuziți cu liniște fiecare dintre aceștia și să nu fie primiți să se apropie sau să îndrăznească să întineze Sfânta Împărtășanie și pe aceasta să le-o dea lor…” (p.172-173). Este clară ideea că Tainele se contaminează prin faptul că sunt date unora cu cuget eretic, care nu merită să se apropie de ele, știut fiind că o condiție indispensabilă este dreapta credință. În plus, este nefondată și forțată concluzia că provoacă întinare ereticii necondamnați (oricine propovăduiește vreo erezie), ci dimpotrivă, textul se referă la erezii osândite, cum sunt cele ale lui Nestorie, Eutihie, Sever și ale altora din trecut („cei care voiau să aducă tulburări”), nu din prezent sau viitor.
Tot din practicalele Sinodului V Ecumenic este desprins un fragment asemănător: „hotărâm ca acesta (Antim) să fie străin de orice vrednicie și lucrare clericală…, căci lumina nu are nici o părtășie cu întunericul, astfel nici nu se mai aduce întinare Sfintelor Liturghii de bărbați care nu slujesc mărturisind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu” (p. 173). Este vorba de incompatibilitate între credința greșită a slujitorului și curăția Tainelor Bisericii. Oricine are credințe rătăcite este singur de sine osândit la judecata lui Dumnezeu, dar nu întinează automat pe cei din Biserică. El se poate împărtăși, dar o face în mod greșit, spre osânda sa, ceea ce se numește întinare a slujbei.
Ideea întinării Tainelor, dar chiar și a Bisericii este dusă mai departe cu alte citate patristice. În primul rând, Sinodul III Ecumenic l-a excomunicat pe Nestorie ca „să fie curățate bisericile de o asemenea întinare” (p. 174). La fel, Sf. Vasile cel Mare scrie că „s-au întinat cele sfinte, se refugiază în casele lor cei care sunt sănătoși din popor” (p. 174). Dar la acestea trebuie remarcat faptul că este vorba de eretici asupra cărora s-a pronunțat o condamnare, cum este limpede în cazul lui Nestorie și cum se știe despre arieni că au fost depuși sinodal de mai multe ori, cum ar fi în anul 359, anterior scrierii Sfântului Vasile. Chiar în prima parte a materialului s-a scris că pe vremea aceea arienii erau afurisiți deja, deci este foarte curioasă această inconsecvență cu propriile argumente care poate fi observată în cartea tradusă de Pr. Staicu.
Răstălmăcirea prin traducere și interpretare defectuoase a unui citat al Sf. Sofronie al Ierusalimului este izbitoare. Deși cel puțin în transpunerea românească făcută de Pr. Staicu apare expresia „clerici necurați, însă încă necondamnați”, înțelesul termenului original este acela de „aflați sub blestem”. De altfel, întregul citat este o parafrază din Constituțiile apostolice, unde este mult mai clară referința la necredincioși aflați în afara Bisericii.
Citatul dat de la Sf. Iosif al Constantinopolului omite să spună că e vorba de unirea cu latinii la Sinodul de la Lyon (1274), lucru și mai clar eliminat din pasajul de la Meletie Galasiotul, din care este sărit tocmai versul în care se zice că este condamnabilă comuniunea cu italienii. În mod evident este vorba de unirea cu eretici excomunicați, nu cu unii care încă nu primiseră condamnare sinodală.
Unirea cu eretici condamnați înseamnă excomunicare automată
Parcă tocmai pentru a preveni reproșul că există o diferență majoră între un cleric care propovăduiește o erezie nouă și unul care s-a unit cu structuri bisericești eretice, este construită o demonstrație de paie (la p. 182) cum că ar fi același lucru. Este evident că cine se duce la catolici, protestanți sau alți eretici își pierde automat calitatea de ortodox și eventual rangul clerical.
Unirea cu catolicii, așa cum s-a încercat la Lyon sau Ferrara-Florența, a fost în termeni de trădare a credinței, a fost mai mult o alipire de Roma. Chiar dacă s-ar fi făcut pe o credință de mijloc, între ortodocși și latini, ar fi rezultat o structură nouă, diferită de Biserica Ortodoxă și iarăși e firesc ca cei ce ar face asta să-și piardă automat statutul. Doar o unire a catolicilor, spre exemplu, cu ortodocșii ar fi de lăudat și nu ar avea implicații nefaste. De aceea, Sf. Marcu al Efesului sau alți mărturisitori din vremea celor două uniri i-au considerat automat eretici pe latinofili și de neîngăduit să fie în comuniune cu unii ca aceștia.
Toată demonstrația încercată pe baza canoanelor de la Sinodul III Ecumenic este irelevantă pentru că acelea nu vorbesc de o structură bisericească deja condamnată, ci abia în formare. Tocmai de aceea nici un Sinod Ecumenic nu a dat dispoziții cum să fie primiți cei care se întorc de la erezia aflată în dezbaterea lor. Spre exemplu, Sinodul I nu a reglementat primirea arienilor, ci doar a osândit arianismul. La fel Sinodul III cu nestorienii, Sinodul IV cu monofiziții, Sinodul VI cu monoteliții și Sinodul VII cu iconoclaștii sau alte Sinoade cu dochetiștii, maniheii, pavlicianiștii șamd.
Diferența dintre o erezie condamnată și una încă neosândită
În istoria Bisericii există și cazuri în care o erezie condamnată sinodal să prindă din nou putere și chiar să domine. Este cazul arianismului, al monofizitismului și al iconoclasmului. Când s-a ajuns la înfrângerea lor, Sinoadele convocate, pentru a restabili ordinea, au dispus mirungerea celor care se întorceau de la astfel de erezii. Sinodul II Ecumenic și Sinodul din anul 842[1], care a alcătuit Sinodiconul Ortodoxiei, au primit pe arieni și respectiv pe iconoclaști prin mirungere pentru că exista o condamnare expresă anterioară și ei formaseră grupări separate.
După cum am mai spus, arienii au fost excomunicați sinodal și au avut o existență paralelă cu ortodocșii cel puțin din anul 343, de la Sinodul din Sardica. În cazul celei de a doua perioade iconoclaste, nu a existat (din câte știu) o condamnare expresă a ereticilor, dar rătăcirea a cuprins mai mult zona Constantinopolului, nu și Roma, Ierusalimul și Antiohia, spre exemplu. În plus, ortodocșii au fost persecutați și exilați dacă nu acceptau să repudieze sfintele icoane. Deci a existat un soi de grupare separată concentrată în capitala imperiului, cu mulți clerici trădători în frunte cu Patriarhul. În acest context, au fost mulți mucenici și mărturisitori, îndeosebi dintre monahi. Unii dintre aceștia au fost frații „scriși/grapți” Teofan și Teodor. După ce au fost puși la diferite chinuri, au fost ademeniți să facă unele cedări, cum ar fi să admită că nu s-ar fi închinat niciodată sfintelor icoane sau să se împărtășească o singură dată cu iconoclaștii. În condițiile în care fusese întrunit un Sinod tâlhăresc în 815 și ales un Patriarh eretic și majoritatea ortodocșilor părăsiseră capitala sau erau în opoziție fățișă față de linia rătăcită imperială, este dificil cum să fie catalogat refuzul de a fi în comuniune cu iconoclaștii. Era o simplă reacție de mărturisire generalizată sau o necesitate? Oricum ar sta lucrurile, atitudinea acestor mărturisitori nu ne poate da un indiciu categoric.
Însă aici merită dezvoltat un subiect important: ce înseamnă condamnarea unei erezii și ce implicații are. Deși abaterile dogmatice sunt înrudite între ele, asta nu înseamnă că sunt osândite implicit toate, cum se sugerează în cartea pe care o analizăm. Spre exemplu, dacă nestorianismul este o altă formă de apolinarism (învățătură respinsă la Sinodul II Ecumenic ce spunea că Hristos nu a fost om deplin, ci dumnezeirea Sa a luat locul minții sau sufletului) sau monotelismul constituie o nuanțare a monofizitismului, asta nu înseamnă că ele ar fi fost erezii condamnate anterior, ci necesitau o cercetare sinodală și repudiere oficială. La fel în zilele noastre, cu toate că ecumenismul reprezintă o înviere a tuturor ereziilor, el nu este încă osândit pentru că reprezintă o abatere strict ecleziologică în formula semnată la Sinodul din Creta. Așa se face că nestorianismul, monofizitismul și monotelismul au fost abateri necondamnate până la anatematizarea lor în Sinoadele III, IV și VI. Dimpotrivă, iconoclasmul din faza a doua, când au mărturisit frații grapți, era deja condamnat. Chiar și așa, nu sunt cunoscute foarte clar detalii dacă s-au pronunțat caterisiri asupra promotorilor lui nominal sau dacă aceștia s-au rupt de restul Patriarhiilor ortodoxe. Sau este foarte probabil ca majoritatea mărturisitorilor să fi preferat să nu intre în comuniune cu iconoclaștii. Cert este că la Sinodul din 842, care a restabilit din nou icoanele, nu s-a pus problema comuniunii, ci a canonisirii apostaților, a adepților ereziei iconomahe.
Sinodul V Ecumenic și primirea Tainelor de la preoți cu cuget ortodox
Într-o scrisoare trimisă de împăratul Iustinian Sinodului, se afirmă că numai apropierea cu cuget curat și drept de Sfintele Taine ne conferă nădejdea de mântuire și primirea lor de la „preoți care-L slăvesc pe Dumnezeu în mod ortodox” (p. 187). Mai mult, autocratorul cere să fie scos din diptice papa Virgiliu pentru că este de un cuget cu Nestorie și Teodor (de Mopsuestia) „pentru că noi nu vom putea să acceptăm a primi Sfânta Împărtășanie nici de la el, nici de la altul care nu ar condamna această erezie” (p. 190). Și, într-adevăr, papa a fost depus din treaptă, deși nu era chiar eretic, ci pur și simplu nu voia să respingă scrierile în discuție în fața Sinodului, ci pe cont propriu. În mai puțin de jumătate de an, după ce a acceptat condițiile, papa a fost recunoscut și lăsat să se întoarcă la Roma din Constantinopol, unde era sechestrat.
Ce nu observă cei care dau aceste citate ca mărturie a întinării prin erezie este faptul că se cere o condamnare sinodală, nu o simplă recunoaștere a părtășiei la erezie. Tocmai de aceea se întrunise Sinodul, pentru a soluționa această problemă, pentru că „numai o hotărâre sinodală și desigur cu autoritate ecumenică (adică un sinod mare) poate să rezolve situația” (p. 155). Altfel spus, dezbaterile din cadrul ședințelor sinodale nu pot fi puse pe același plan cu alte situații curente. A slăvi pe Dumnezeu în mod ortodox nu ține de examinarea cugetului slujitorului, ci de credința oficială pe care o mărturisește acesta.
Chiar și dintr-un citat de la Sf. Ioan Damaschin reiese că nu prin credința personală a fiecăruia se realizează comuniunea liturgică, ci a Bisericii. Sfântul scrie: „Se numește comuniune (Împărtășanie) și este cu adevărat pentru că ne unește pe noi prin ea cu Hristos și ne face… să fim în comuniune și să ne unească între noi, unii cu alții, prin ea” (p. 196). Deci ceea ce ne unește nu este credința vreunuia dintre noi, ci Hristos și modul cum ne apropiem de El fiecare. Cu cât ne alipim mai bine de El, cu atât suntem în comuniune mai strânsă și între noi. Deci nu ne împărtășim de credința celorlalți, cum eronat se afirmă la p. 197, ci de Trupul Domnului prin credința Bisericii și a noastră proprie, adică prin mărturisirea oficială ortodoxă și prin cugetul nostru cât mai curat.
Comuniunea cu cel excomunicat este interzisă
Cea mai uimitoare răstălmăcire a unui principiu patristic și canonic este aceea că interdicția de a intra în comuniune cu cel excomunicat (canonul 10 ap. și 2 Antiohia) nu se referă la cel „ce a fost pus de Biserică în afara comuniunii” (p. 206), ci la oricine are cuget eretic, chiar dacă nu ar fi afurisit. Acest lucru vine în contradicție asumată față de „Cuviosul Nicodim Aghioritul, care a urmat pe canoniștii dinaintea lui” (p. 207).
Argumentele aduse din viețile și scrierile unor Sfinți sunt inutil de discutat pentru că acelea se referă tocmai la comuniunea cu eretici condamnați, cum erau îndeosebi italienii și arienii. Sf. Atanasie cel Mare, Atanasie și Iosif, Patriarhii Constantinopolului, și toți cei citați se referă la eterodocși scoși din comuniune. O mare confuzie persistă din faptul că nu este admisă excomunicarea arienilor încă din vremea Sf. Atanasie și mai ales a Sf. Vasile cel Mare.
Tocmai datorită interdicției de a avea părtășie cu cei scoși din comuniune Biserica s-a organizat în așa fel încât putem spune astăzi: „Ar fi absurd ca în cunoștință de cauză și în mod voit un preot să se împărtășească cu un cleric caterisit sau cu un laic excomunicat” (p. 221) sau: „Există posibilitatea ca (monahii și mirenii) să fie împărtășiți de un cleric condamnat sau de un eretic din afara Bisericii? Cu siguranță, nu” și: „Există posibilitatea ca ei (clericii) să dea Împărtășania unui mirean condamnat ca eretic sau unui om nebotezat? Desigur, nu” (p. 197). Dar, chiar și așa, apar astfel de abateri și în zilele noastre, când se roagă clerici ortodocși de bună voie cu eretici, când se împărtășesc unii credincioși la catolici sau unii preoți administrează eterodocșilor Sfintele Taine. Deci putem spune doar în principiu că nu are cum să se întâmple astfel de fapte. Oricum, ar fi o concluzie ilogică aceea că, de fapt, normele canonice s-ar referi la refuzarea comuniunii cu cel care are chiar și numai cugete eretice, fără să fie afurisit de Biserică. Dacă ar fi așa, s-ar ajunge la abuzuri și samavolnicii grave dacă ar fi să interpreteze fiecare cine și cât de ortodox este cutare episcop sau preot. Tocmai de aceea s-a impus o rânduială clară și legitimă, ca să existe principii sănătoase, să fi puse în practică oficial și să nu fie încălcată de oricine după interpretări personale.
Iconomii rău interpretate
Sunt puse în discuție o serie de 7 iconomii făcute de Sfinți Părinți. La acestea trebuie făcute câteva mențiuni:
1. Nu este prezentată nici o dovadă că Biserica Romei și a Alexandriei „în jurul datei de 10 decembrie 430 au întrerupt pomenirea clericului necondamnat Nestorie” (p. 265) până la întrunirea Sinodului din 431. E mai plauzibilă interpretarea că somația a fost pusă în practică la adunarea sinodală ecumenică de la Efes.
2. Afirmația că Sf. Maxim Mărturisitorul „și-a dat seama de existența ereziei (monotelite) când a fost propovăduită pe față, în Ekthesis-ul lui Serghios, din anul 638 și de atunci el a întrerupt comuniunea bisericească” (p. 291) este contrazisă de alte mărturii. Spre exemplu, în cartea Străjerii Ortodoxiei, se spune că împotriva unirii pe baze monoenergiste și monotelite din 630 s-au ridicat două voci în Alexandria: Sfinții Sofronie și Maxim, care „s-au opus cu tărie oricăror concesii”[2]. Aceasta fără a mai lua în discuție faptul că Sf. Sofronie a devenit Patriarh al Ierusalimului în 634 și a fost în comuniune cu ceilalți Întâistătători până la moartea sa din 638.
3. Istoria rupturii dintre Roma și Răsărit este zbuciumată și în general legată de erezia Filioque. Desigur că a existat o iconomie făcută față de franci în vremea Sfântului Fotie, dar nu față de papă, care era ortodox. Scindarea a intervenit când papii au început să includă dogma Filioque în scrisorile de recomandare de la înscăunarea lor. Dar la această distanțare și întrerupere a pomenirii a contribuit și agravarea relațiilor dintre apuseni și bizantini. Cu toate că s-a încercat o atitudine ponderată, ortodocșii nu au făcut niciodată rabat de la credință. Chiar și mai târziu, au numit anatematizarea de la 1054 doar schismă pentru a nu înrăutăți raporturile cu occidentalii, dar o considerau erezie în toată regula. În orice caz, o iconomie clară a fost aceea de a nu-i afurisi pe franci încă de la Sinodul fotian (al IX-lea Ecumenic) din anul 879, deși s-ar fi impus acest lucru. Afirmația că Patriarhii și Sinoadele lor „aveau dreptul aplicării iconomiei pentru îndepărtarea acestei întinări (a ereziei)” (p. 345) este greșit înțeleasă. Nu se poate face iconomie la nivel dogmatic. Dacă ar exista întinare doctrinară prin comuniune, atunci nu s-ar putea face pogorământ. Dar de aceea se poate face excepție, cum s-a procedat cu francii, pentru că nu există la mijloc contaminare cu erezia directă.
Concluzii
Faptele și învățăturile Sfinților Părinți trebuie citite cu multă atenție și înțelese în duhul lor pornind de la lucrurile limpezi, prin care să fie interpretate și cele mai puțin clare, fără a fi denaturate de propriile noastre convingeri. O dispoziție smerită și de cercetare sinceră exclude orice explicație vădit eronată, dar și alunecarea în greșeli subtile, greu de sesizat. În felul acesta se evită o atitudine extremistă și străină de Duhul lui Dumnezeu.
Există situații complexe bisericești, care pot genera impresii greșite dacă nu sunt cercetate sincer. Dar apar și contradicții flagrante cu normele canonice, cum este răstălmăcirea interzicerii comuniunii cu cei excomunicați. Pentru a face un tablou general, trebuie avute în vedere următoarele principii:
– întreruperea comuniunii cu eretici necondamnați este un drept și o atitudine lăudabilă, dar nu obligatorie;
– se poate face iconomie și îngădui temporar o abatere dogmatică doar la nivelul comuniunii bisericești tocmai pentru că ea nu presupune adoptarea erorilor doctrinare;
– învățăturile rătăcite trebuie condamnate împreună cu cei ce le răspândesc, dar de Sinoade. Nu este normal ca ele să existe în Biserică, dar sunt respinse prin proceduri și dezbateri corecte pentru a păstra dreapta credință nealterată, însă nu prin atitudini samavolnice;
– după ce a fost condamnată o grupare pe motiv de erezie sau schismă, comuniunea cu ea reprezintă cădere automată în afara Bisericii, cum a fost cazul cu unioniștii latinofili. Ca o remarcă, probabil de aceea Patriarhia Ecumenică nu a recunoscut pur și simplu pe ucrainenii schismatici, ci a format o nouă structură, pentru a nu intra automat sub anatemă;
– comuniunea în Biserică se face pe baza credinței ei oficiale, nu pe a participanților la slujbă;
– întreruperea pomenirii nu reprezintă o condamnare, ci o atenționare asupra a credinței greșite a unui ierarh.
Cu toate că sunt conștient că este greu să-și revină acei nepomenitori care s-au înflăcărat de o râvnă necontrolată de a se împotrivi ierarhilor semnatari în Creta, totuși nădăjduiesc să aibă măcar răbdarea să-și revizuiască atitudinea. Cred că Dumnezeu poate să dea un duh bun în inima celor care cercetează cu conștiință îngrijorată pericolul ecumenismului, dar și al zelotismului, iar articolul acesta să fie o invitație la aprofundarea și chiar revizuirea principiilor care ar trebui să stea la baza întreruperii pomenirii, ba poate la o dezbatere mai amplă și lămuritoare.
Din păcate, nu doar Monahul Sava și cei din jurul lui țin această teorie a vaselor comunicante.
În fine, cea mai mare primejdie vine din partea ecumenismului și a trădărilor de credință, dar este nevoie de atenție pentru a forma o contrapondere folositoare în duh și înțelegere drept-slăvitoare.
[1] A se vedea George Peter Bithos, Sfântul Metodie al Constantinopolului. Studiu asupra vieții și scrierilor sale, trad. Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, 2015, p. 129-133.
[2] Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, ed. Egumenița, 2015, p. 212.
Pe lângă alegerea a doi episcopi vicari, sesiunea de primăvară a Sinodului BOR aduce noi decizii interesante, bune, dar și cu o notă cel puțin de stângăcie. Este vorba de propunerea spre canonizare a unor sfinți sub titulatura „mărturisitori și mari duhovnici misionari români din timpul comunismului” și de păstrarea neschimbată a afundărilor de la Botez.
În cadrul aceleiași ședințe, au mai fost luate următoarele hotărâri:
Declararea anului 2022 în Patriarhia Română ca Anul Omagial al Rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al Sfinţilor isihaști Simeon Noul Teolog, Grigore Palama și Paisie de la Neamț.
Începerea demersurilor de canonizare a unor mărturisitori şi mari duhovnici misionari români din timpul comunismului, în anul 2025, cu prilejul împlinirii a 140 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române (1885) şi a 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române (1925).
Sfântul Sinod a reamintit obligaţia statutară a Bisericii Ortodoxe Române de a rămâne în comuniune şi unitate dogmatică (doctrinară), liturgică (sacramentală) și canonică (disciplinară) cu Biserica Ortodoxă universală. Prin urmare, Biserica Ortodoxă Română nu poate modifica doctrina sa, ritualul său liturgic-sacramental şi disciplina sa canonică, îndemnând pe toți slujitorii săi la mai multă responsabilitate în săvârșirea Sfintelor Taine şi ierurgii.
În acest sens, luând act de discuțiile, îngrijorările şi neînțelegerile apărute în spaţiul public pe tema Botezului copiilor cu sănătate precară, Sfântul Sinod a făcut câteva precizări:
1) înainte de săvârșirea Sfintei Taine a Botezului, preotul are obligația de a se întâlni cu părinții și nașii copilului, care, după consultarea lor cu medicul pediatru, vor prezenta preotului starea de sănătate a copilului şi dorinţa ca el să fie botezat;
2) în cadrul Facultăților de Teologie din Patriarhia Română se va acorda o atenție sporită practicii liturgice referitoare la săvârșirea actului întreitei „afundări” din timpul slujbei Botezului, practică liturgică obligatorie pentru studenții teologi din anii terminali ai secțiilor de Teologie Pastorală;
3) în fiecare protopopiat din cuprinsul Patriarhiei Române va fi organizată o consfătuire anuală cu preoţii, referitoare la săvârșirea corectă a fiecărei Sfinte Taine. Vor fi susținute, de asemenea, cateheze cu credincioşii privind semnificaţia duhovnicească a Sfintelor Taine.
1. În ce privește canonizarea sfinților din perioada comunistă, mai important este de specificat despre ce nu e vorba, adică cine sunt trecuți cu vederea. Sfinții sunt reprezentativi și ocupă un loc deosebit în iconomia bisericească. A canoniza pe sfinții închisorilor sau a-i ignora este o alegere relevantă și un subiect intens pus în discuție. Desigur, nu doar cei din temnițe s-au sfințit, ci poate și mulți din afară, care și-au trăit cu mărturisire credința. Dar hulirea mișcării legionare nu ar trebui să umbrească cinstirea cum se cuvine a unor personalități de seamă, care s-au evidențiat nu prin activitate politică, ci prin trăire martirică. Cel mai cunoscut este Valeriu Gafencu. El nu se găsește pe lista obținută pe surse de unele publicații. Totuși sunt incluși cel puțin doi părinți care au murit în închisorile politice: Arhim. Gherasim Iscu și Pr. Ilarion Felea. Poate fi un început sau o închidere a subiectului. Cred că depinde mult și de noi, de pulsul credincioșilor, de inima care bate cu putere pentru Dumnezeu sau încet și cu frică, timid, ca nu cumva să deranjeze pretențiile lumii. Oricum, până în 2025 este cale lungă și cine știe ce alte evenimente bisericești pot schimba atmosfera până atunci în direcții mai mult ecumeniste și secularizante.
2. Ritualul Botezului prin afundare întreită nu poate fi modificat în urma presiunilor făcute după întâmplarea tragică de la Suceava, când un copil născut prematur a murit după săvârșirea Tainei.
Sfântul Sinod a reamintit obligaţia statutară a Bisericii Ortodoxe Române de a rămâne în comuniune şi unitate dogmatică (doctrinară), liturgică (sacramentală) și canonică (disciplinară) cu Biserica Ortodoxă universală. În termeni mai dogmatici și mai expresivi, Pr. Stăniloae a formulat ideea de mai sus astfel: „Aşa cum în orice celulă a unui corp e corpul întreg cu lucrarea lui, cu specificul lui, aşa este în orice mădular sau parte a ei Biserica întreagă, şi prin aceasta Hristos întreg, dar numai întrucât respectivul mădular sau respectiva parte a ei rămâne în Biserică” (TDO, vol. 2, Despre sobornicitatea Bisericii). Deși cu greu pot face o echivalare a celor două texte, să zicem că este vorba de a rămâne în Biserica zidită pe temelia apostolilor prin păstrarea fidelă a predaniilor.
Una peste alta, bine că nu s-a dat curs unor schimbări propuse chiar și de către sinodali precum IPS Calinic de la Argeș. Am ajuns să răsuflăm ușurați că nu se schimbă prin locuri esențiale credința, nu mai avem pretenții la fermitate și claritate. Doar că provocarea aceasta ar fi trebuit să vizeze în primul rând pe credincioși, nu pe cei care ne atacă. Nu doar că suntem legați de mâini și de picioare să ne abatem de la credință, ci facem aceasta cu toată convingerea că este spre mântuirea noastră.
Cât privește cazul de la Suceava, el nu este încă elucidat. Nu se știe precisa cauza morții copilului. Este vorba de lichid înghițit în momentul afundării sau de altceva? O situație nefericită care probabil ar fi putut să fie evitată mai ales dacă scufundarea nu se făcea cu fața în sus. Chiar dacă ar fi o neglijență a preotului, asta nu înseamnă că ritualul este în sine barbar și de abandonat. Toate măsurile de precauția se luau și până acum de preoți și părinții copiilor; este bună o mai mare atenție de acum încolo.
Unirea Fanarului cu Roma ar putea interveni destul de devreme, în 2025. Photo: UOJ
Într-un interviu realizat de ziariști occidentali cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, acesta din urmă a confirmat faptul că aniversarea a 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) poate „sluji drept o oportunitate pentru Bisericile creștine de a reflecta asupra călătoriei lor”. Unirea cu catolicii, dar și cu protestanții este un subiect important alături de promovarea în sânul Ortodoxiei a ideii că Tronul patriarhal de Constantinopol deține o întâietate de putere și un loc central pentru celelalte Biserici Locale.
Anul 2025 a fost propus de Patriarhul Ecumenic încă din 2014 ca un potențial moment important în realizarea unirii dintre ortodocși, catolici și protestanți. Atunci, după întâlnirea de la Ierusalim cu Papa Francisc, acesta a declarat pentru AsiaNews: „Ne-am înțeles să lăsăm ca moștenire pentru noi înșine și pentru urmașii noștri o întâlnire în Niceea în 2025, pentru a celebra împreună, după 17 secole, primul Sinod cu adevărat ecumenic, unde a fost prima dată promulgat Crezul”. Această perspectivă a fost înnoită de nunțiul papal din Moscova în decembrie 2019 și se pare că terenul este deja pregătit pentru unirea care se va decreta în viitor.
Faptul că acum Patriarhul Bartolomeu vorbește despre ocazia întrunirii în Sinod în 2025 împreună cu ereticii din Occident arată că există planuri reale de unire ecumenistă. Iar ceea ce ar fi comun nu este atât Crezul, cât legislația canonică. Adică nu trebuie insistat pe a ajunge la aceeași credință, ci mișcarea ecumenică ar face bine să aibă mai mult în vedere faptul că avem chipurile reguli de conduită comune. Așadar viitoarea aniversare se dorește a fi „un apel adresat tuturor creștinilor să conștientizeze faptul că ceea ce ne unește este mai mare decât ceea ce ne ține separați într-un obicei banal”.
Sunt enumerate și alte acțiuni ecumeniste semnificative, cum ar fi Enciclica Patriarhală din 1920, care este considerată un soi de „cartă constituțională”, și începerea în 1981 a dialogului cu luteranii, la 400 de ani după primele contacte eșuate. Este evident că fapte criticabile și în contradicție evidentă cu tradiția ortodoxă devin elemente importante și pozitive în ochii Patriarhului Bartolomeu. Parcă se rescrie istoria Bisericii. Pe de o parte, devine normativă Enciclica din 1920, deși nu a reprezentat cugetul întregii Ortodoxii nici la momentul când a fost emisă, iar pe de altă parte, dialogul cu luteranii se întemeiază pe niște tratative compromise de acum 400 de ani, când apăruseră prin ruptura de catolici și au respins credința ortodoxă. Contradicții mai flagrante parcă nici nu se puteau imagina.
Dar asta nu e tot. Cei care se împotrivesc direcției ecumeniste sunt catalogați drept grupări extremiste, care au fost condamnate prin decizia Sinodului din Creta pentru că ar rupe unitatea Bisericii. Să mai spună cineva că au fost inocente deciziile de acolo! Sau că nu au implicații concrete în practică. Sau că nu denaturează perspectiva asupra unității Bisericii, care ar trebui apărată prin mărturisire chiar și prin întreruperea pomenirii celor care aduc în sânul ei inovații dogmatice. Canonul 15 I-II afirmă practic contrariul spuselor Patriarhului Ecumenic, anume că cei care dezbină sunt clericii care se abat de la adevărul de credință, și nu cei care reacționează contra lor și țin la corectitudinea dogmelor. Tocmai aceștia din urmă se silesc să apere Biserica și pacea ei în Hristos, care se obține prin lepădarea și înfruntarea lumii.
O perspectivă străină de Evanghelie străbate descrierea în general a acțiunilor ecumeniste așa cum le vede conducătorul Constantinopolului. Acesta vorbește de „transformarea lumii în Hristos”, pe când idealul creștin este de a preschimba sufletele, nu lumea, care zace sub cel rău. Mesajul apostolic autentic este acela că trebuie să dobândim dragostea, pacea și unitatea în Hristos, în Duhul Sfânt și să fugim de iubirea lumii, care este străină și potrivnică lui Dumnezeu (cf. 1In. 2:15-16). Deci ecumenismul este o pervertire cruntă în cuvinte frumoase, care vorbesc de iubire, pace și împăcare, protejarea săracilor, dar în numele unui bine căzut, amăgitor și decadent, care duce la iad, nu la înviere.
În același context, relațiile pe care le întreține Fanarul cu Papa sunt lumești, pe de o parte, și trădătoare în materie de credință, pe de altă parte. Chiar în cuvintele din interviu ale Patriarhului, ele sunt rezumate astfel: „Avem multe interese și intenții comune (cu Roma, n.n.) cu privire la problemele sociale, de exemplu, protejarea semenilor noștri aflați în situații dificile, a săracilor, refugiaților, promovarea păcii și a reconcilierii, dialogul interconfesional, protejarea creației. Desigur, problema care privește calea spre unitatea creștină și progresul dialogului teologic rămâne axa centrală în relațiile noastre”. Măcar de-ar fi urmărit scopuri cu adevărat benefice aceste raporturi, cum ar fi contracararea mișcărilor LGBT sau marginalizarea vieții religioase din societate.
Este imposibil să nu fie observată, în schimb, indiferența față de unitatea internă a Ortodoxiei. Ba chiar este negată expres existența unei schisme curente cauzate de conflictul din Ucraina. Acesta este catalogat ca fiind doar „o viziune diferită din partea Bisericii Ruse asupra chestiunii ucrainene, care s-a manifestat prin oprirea comuniunii cu Biserica Mamă a Constantinopolului și apoi cu alte Biserici autocefale care au adoptat decizia de acordare a autocefaliei”. Această ruptură nu este considerată schismă pentru că ține de probleme administrative, nu de diferențe dogmatice. De parcă orice întrerupere a legăturilor bisericești nu ar afecta unitatea. Dar se pare că Patriarhul Ecumenic jonglează cu noțiunile după cum îi convine pentru a-și atinge scopurile lui sau chiar unele străine.
Există o legătură între orientarea ecumenistă și pretențiile papiste ale Fanarului. Practic, Ortodoxia se dorește a fi remodelată după tiparul papistaș, pregătită pentru unirea cu papismul. Dar asta practic înseamnă destructurarea ei, supunerea ei la o comandă centralizată lumește. Astfel, conducătorul fanariot spune că „Bisericile Locale își pot gestiona problemele interne independent, dar legate inerent de Biserica lor mamă din Constantinopol”. Polarizarea aceasta în jurul așa-zisei Biserici Mamă este străină de funcționarea și organizarea Bisericii Ortodoxe, care se ghidează după canonul 34 apostolic. Acesta prevede organizarea în Biserici Locale pe principii naționale, etnice pentru o bună funcționare, nu pentru divizare și fragmentare. De aceea, argumentele aduse că împărțirea pe nații a Bisericilor ar însemna etnofiletism sunt false și manipulatoare. Chiar și Sinodul din 1872 este unul controversat, ale cărui decizii nici măcar nu au fost adoptate corect, ci la presiuni politice. Este greu să se spună că etnofiletismul ar fi mai mult decât o greșeală, anume o erezie, pentru că nu afectează credința în sine.
Acuzele aduse Moscovei că nu a fost dispusă să coopereze pentru rezolvarea schismei din Ucraina sunt cel puțin nefondate, dacă nu tendențioase. Pe de o parte, Patriarhia Rusă a condamnat, caterisit și anatematizat pe Filaret și adepții săi, gest recunoscut de toate Bisericile Locale ca o rezolvare completă și corectă a problemei. Pe de altă parte, cea care refuză dialogul în privința acordării autocefaliei unor schismatici este Patriarhia Ecumenică, nu cea Rusă.
Din toate acestea se vede că Patriarhia Ecumenică reprezintă o amenințare serioasă pentru integritatea Bisericii Ortodoxe atât în materie de dogme prin tendințele ecumeniste, cât și la nivel administrativ prin intervenția papistă din Ucraina. Acest pericol se răsfrânge direct asupra credincioșilor de rând, dar și asupra ierarhilor. Așadar trebuie să fim conștienți fiecare de atacul care ne vizează, iar ierarhii și Sinoadele Bisericilor Locale ar trebui să reacționeze și să rezolve oficial și definitiv problemele, așa cum s-a încercat la Amman și cum face apel în continuare Patriarhul Ierusalimului.
Dragi frați, deopotrivă Întâistătători și împreună-slujitori în Domnul Iisus Hristos, Acum un an, săptămâna aceasta, ne-am adunat în Regatul Hașemit al Iordaniei pentru a construi tovărășia noastră comună în vederea unui dialog al dragostei de dragul unității Bisericilor Ortodoxe Locale. După două zile de rugăciune și discuție frățească, am ieșit cu o determinare mai mare să continuăm mai profund comuniunea și să abordăm împreună provocările noastre. Nici unul dintre noi nu ne-am imaginat că ne întâlneam pe buza unei catastrofe globale a cărei amploare nu a mai fost văzută în timpul nostru. Ne amintim înaintea lui Dumnezeu de răposatul frate Patriarh Irineu al Serbiei, care a fost cu noi în Iordania și care a adormit acum în Domnul. Ne rugăm ca Dumnezeu să-i dăruiască odihnă cu Sfinții în loc de tihnă și pace. Ne rugăm zilnic, pomenindu-vă pe fiecare dintre voi, aducând lauda noastră, mulțumirile și mijlocirile și știind că harul lui este de ajuns pentru noi, a cărui putere se desăvârșește în slăbiciunea noastră (cf. 2Cor. 12:9). Această pandemie a necesitat ca noi toți să ne vedem de propriile noastre comunități, cele pe care Dumnezeu ne-a chemat să le slujim, să le ridicăm inimile din disperare și să le întoarcem spre Domnul, Care ne dă nădejde. Pentru că știm că, încă pe când eram păcătoși, Hristos a murit pentru noi. Cu mult mai mult acum, că am fost îndreptați prin sângele Său, vom fi mântuiți prin El de urgia lui Dumnezeu (Rom. 5:8-9). Aici, în propria noastră Sfântă Cetate a Ierusalimului, am fost întăriți și sprijiniți de rugăciunile voastre. După cum a fost în toată lumea, semenii noștri din Pământul Sfânt au suferit dificultăți în timpul pandemiei. Vă rugăm să continuați rugăciunea pentru noi, după cum și noi ne rugăm continuu pentru voi din Mormântul dătător de viață al Domnului nostru Iisus Hristos. Dumnezeu este milostiv și a dat creaturilor sale cunoașterea și dibăcia să dezvolte medicamente și vaccinuri pentru a sfârși această pandemie mortală. Pentru că privim înainte spre zile mai luminate anul acesta, ni se reamintește de angajamentul comun de a ne aduna pentru rugăciune și comuniune. Ne rugăm ca acest lucru să fie posibil mai târziu anul acesta. Să continuăm să ne sprijinim unii pe alții în rugăciune și să căutăm modalități prin care Bisericile noastre Ortodoxe Locale ar putea aduce nădejde, binecuvântare și bucurie întreolaltă. Pentru Sfântul Pavel spune: Purtați sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos (Gal. 6:2). De asemenea, ne alăturăm împreună în rugăciune pentru fratele nostru, Sanctitatea Sa, Patriarhul Bartolomeu, și tovarășii noștri Întâistătători ortodocși și așteptăm să ducem mai departe unitatea comuniunii noastre. Când începem pregătirea dinaintea Postului Mare pentru marea sărbătoare a Paștilor, ascultăm aceste cuvinte ale imnografului din Triod: Fraților, să nu ne rugăm ca fariseul: pentru că cine se înalță pe sine va fi smerit. Să ne smerim pe noi înșine înaintea lui Dumnezeu și să strigăm tare cu postire ca vameșul: Dumnezeule, milostiv fii nouă, păcătoșilor! (Vecernia Duminicii Vameșului și Fariseului) cu dragoste frățească în Hristos,
TEOFIL III Patriarh al Ierusalimului Sfânta Cetate a Ierusalimului Miercuri, 24 februarie 2021
Nota noastră: Îndemnul formulat de Patriarhul Ierusalimului la continuarea dialogului pentru rezolvarea schismei ucrainene și întărirea unității Bisericii este destul de timid și pe ocolite, dar măcar dă dovadă că nu a fost dată uitării chestiunea în cauză. Sunt așteptate și reacțiile celorlalte Patriarhii.
În perioada acestui an care a trecut de la întâlnirea de la Amman, a existat o evoluție notabilă prin recunoașterea schismaticilor de către Biserica Ciprului și prin persistența cu care Patriarhia Ecumenică își susține pretențiile la o întâietate față de restul Bisericilor Locale. Așadar era necesară o contracarare pe măsură. Pandemia a blocat discutarea și întâlnirea la nivel inter-ortodox, dar demersurile ar trebui continuate dacă se dorește consolidarea unității în Ortodoxie și rezolvarea dilemelor ecleziologice puse de Patriarhia Ecumenică.
Între timp, în Ucraina încă se mai înregistrează scandaluri și acaparări de biserici de către schismatici.
Climatul conflictual în care se găsesc Bisericile Ortodoxe nu face decât să alimenteze și atacurile din exterior la adresa credinței pe un fundal de destabilizare. Viața în Hristos și credința în Dumnezeu se dezvoltă și prind putere doar prin convingeri clare și mărturisire fără echivoc, care alungă negura demonică a minciunilor și amăgirilor provocate de schisme și erezii. De aceea, este bine-venită această atitudine a Patriarhului Teofil, dar trebuie preluată și de celelalte Biserici.
Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a fost participant ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Acesta este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Este una din cele mai autorizate voci să vorbească pe acest subiect. Mai ales în contextul în care tema aceasta este acoperită cu tăcere la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a o aborda.
Într-o conferință on-line recentă, a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă pe acest subiect, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe subiect. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate își va pune probleme, după cum singur declară că este dispus să răspundă celor interesați.
Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu facă notă discordantă. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință nebună, care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.
Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.
Canonul 15 din Pidalion. Subliniat: „…cel care se îngrădește pe sine de numitul Episcop înainte de o cercetare sinodală…”
Întreruperea pomenirii
Sinodul din Creta a adus cu sine un fenomen important în viața bisericească, întreruperea pomenirii ierarhilor care au semnat ereziile de acolo. Deși de amploare prea mică pentru a avea un impact substanțial, totuși reacția este una de bun augur pentru că nu există alte opțiuni prin care să fie revizuit drumul greșit pe care se dorește a fi înscrisă Biserica, anume ecumenismul și secularismul.
Trebuie recunoscut faptul că nu există o mișcare coerentă a întreruperii pomenirii, care să ducă la coagularea unei direcții sănătoase de apărare și susținere a valorilor autentic ortodoxe. Acest lucru este evident pentru că există multe dezbinări și certuri. Totuși ea încurcă destul de mult în sensul bun chiar și la nivelul la care este. Și trebuie menținută în derizoriu în mintea credincioșilor pentru a nu-și face probleme și să conștientizeze devierea de la cursul evanghelic al Bisericii. Discreditarea ei nu face apel la argumente teologice bine închegate, valide, dar e important că se face și urmărește anularea conceptului prin răstălmăcirea, denaturarea și amestecarea canoanelor și a rânduielii liturgice. Biserica „nu trebuie” să aibă astfel de vulnerabilități, ea trebuie transformată într-o structură seculară rigidă și autoritară în sine, nu în Dumnezeu. E un soi de cezaro-papism în care episcopii sunt intangibili, dar vulnerabili la presiunile politice și de putere lumească.
La secțiunea Întrebări și răspunsuri:
– min. 14:00 „Părintele Teodor Zisis a fost membru în delegația Patriarhiei Ecumenice în Comisiile de pregătire a documentelor sinodale… a fost retras” „amendamentele pe care dânsul le-a propus sunt mult mai defavorabile poziției sale actuale decât este textul de la Sinodul din Creta”
– min. 1:41:00: „Sinodul I-II de la Constantinopol, în canoanele 13, 14 și 15, pune problema ruperii pomenirii. Canonul 13 spune că preoții să nu rupă comuniunea cu episcopul lor până când n-a fost judecat episcopul. Și, după ce a fost judecat și condamnat, dacă episcopul continuă să propovăduiască în fața sfântului altar o învățătură străină, atunci să nu-l mai pomenească. Sinodul trebuie să judece; nu putem spune că o persoană e îndreptățită să nu pomenească pe episcop. Dacă nu-l pomenește pe episcop, se rupe de Biserică. Nu putem săvârși nici o sfântă slujbă fără să avem legătură cu Biserica. Ori legătura cu Biserica întreagă se face prin episcop. De aceea o slujbă în care nu e pomenit episcopul locului nu e slujbă canonică. Canonul 14 spune că mitropoliții nu pot să rupă comuniunea cu patriarhul lor până ce nu a fost judecat de un sinod, iar canonul 15 că mitropoliții nu pot să nu-l pomenească pe patriarh. Principiul care este? Nu noi suntem judecătorii canonici. Dacă un episcop are o învățătură străină de Biserică, acel episcop trebuie să fie judecat. Dacă, după judecata Sinodului, el continuă să propovăduiască acea învățătură greșită, atunci bineînțeles că nu mai e justificată prezența lui acolo.”
– min. 1:43:30: „Biserica (în Creta) nu a făcut nici un lucru care să fie străin față de învățătura Bisericii. De aceea, un episcop care face parte dintr-un Sinod nu poate fi rupt din comuniunea cu preotul. De exemplu, cineva nu pomenește pe Patriarhul României, dar îl pomenește pe Episcopul Longhin, care îl pomenește pe Patriarhul Moscovei, care îl pomenește pe Patriarhul României. Unde-i logica? Că tocmai asta-i logica canonică, că toți sunt uniți împreună: preotul cu episcopul, episcopul cu mitropolitul, mitropolitul cu patriarhul, patriarhul cu ceilalți patriarhi. Mitropolitul Longhin nu-l pomenește pe Patriarhul Moscovei, că nu-l poate pomeni, că-i episcop vicar, că nici n-are dreptul să-l pomenească, ci-l pomenește pe episcopul lui, dar episcopul lui îl pomenește pe Patriarhul Moscovei, Patriarhul Moscovei îl pomenește pe Patriarhul României. Unde-i logica?”
– min. 1:44:45: „În mod canonic, preotul poate să-i spună episcopului lui că nu este de acord cu învățătura lui și să dialogheze cu episcopul, să înțeleagă despre ce-i vorba. Și, dacă într-adevăr are o înțelegere ortodoxă, mă îndoiesc că-i ortodoxă, pentru că Biserica Ortodoxă nu a condamnat dialogul cu ceilalți. Deci, dacă episcopul ar propovădui o învățătură catolică, să se adreseze mitropolitului. De exemplu, Filioque, dacă episcopul ar rosti Crezul cu Filioque, să se adreseze mitropolitului și sunt absolut convins că l-ar convoca pe episcopul respectiv și l-ar judeca în Sinod. Iar după ce ar fi condamnat de Sinod, chiar dacă ar sluji în altă parte, revendicând că-i episcop, nu l-ar pomeni. Dar, câtă vreme nu e judecat în Sinod, a te rupe de episcopul locului înseamnă exagerare.”
– min. 1:47:30: „Sf. Grigorie Palama a făcut apel la Episcopul Romei. Deci Sf. Grigorie nu a refuzat comuniunea cu Biserica, cu întâiul stătător al Bisericii. Atunci era întâi-stătător episcopul Romei.”
– min. 1:48:10: Despre întreruperea pomenirii Patriarhului Atenagora în Muntele Athos în anii ’70: „În clipa când au fost astfel de discuții, probabil Patriarhul a intrat în legătură cu ei, s-au clarificat lucrurile și au restabilit comuniunea între Patriarhul Atenagora și Sfântul Munte.” I s-a spus că totuși până la moartea lui, athoniții nu au reluat pomenirea. „A fost un dialog între Patriarhia Ecumenică și Sfântul Munte și Sfântul Munte e în jurisdicția Patriarhiei Ecumenice.” Deviind de la subiect: „Acum Sfântul Munte, după Sinodul din Creta, nu a întrerupt pomenirea. Nu vorbim despre situația cu Patriarhul Atenagora, ci de Sfântul și Marele Sinod, unde a fost o atitudine pe care Sfântul Munte nu o condamnă.”
– min. 1:51:00: „Nimeni niciodată nu-și poate permite să revendice dreptul de a evoca canonicitatea pe cont propriu. Chiar Sf. Maxim Mărturisitorul a făcut apel la episcopul Romei pentru a decide acest lucru. Nu decide o persoană dacă e canonică sau nu e canonică o poziție. Își exprimă rezerva, arată că are îndoieli și Sinodul decide.”
– min. 1:52:20: „Întrebare: Au fost episcopi în Grecia care nu au pomenit pe Atenagora. La fel în cazul lui Nestorie, când a venit Sinodul, le-a dat dreptate și a anatematizat pe Nestorie. Răspuns: Episcopii din Grecia nu-l pomenesc pe Arhiepiscopul Atenei nu după Sinodul din Creta…”
– min. 1:54:30: A existat o Conferință cu episcopi la Atena care a combătut Sinodul din Creta înainte de a se întruni. „A fost episcopul de Pireu care și-a spus părerea, unii dintre oameni, au combătut, e foarte liberă discuția. E firesc să discutăm. Și un Sfânt și Mare Sinod se va pronunța asupra valorii deciziilor Sinodului din Creta. El va putea să se pronunțe, nu noi.”
Ce susține, succint, Pr. Patriciu? Ar fi cam aceste idei:
1. Canonul 15 I-II, coroborat cu 13 și 14 anterioare, ar interzice oprirea pomenirii episcopului care nu a fost condamnat sinodal. Permite acest lucru doar în cazul în care un ierarh caterisit ar continua să predice în public o erezie.
2. Episcopul care propovăduiește public o învățătură greșită trebuie reclamat la superiorul său, mitropolit sau patriarh. Sau pot exista discuții ca cea de la Pireu dinainte de Sinodul din Creta. Nimeni nu are dreptul să condamne singur pe vreun ierarh.
3. Prin pomenire reciprocă se formează o unitate între Patriarhii, episcopi și preoți. Ori te rupi de toți, ori ai comuniune cu toți prin pomenirea unuia, adică teoria vaselor comunicante.
4. Deși Sfinți precum Grigorie Palama și Maxim Mărturisitorul au întrerupt pomenirea episcopului, au fost în comuniune cu alți episcopi. Iar Cuviosul Paisie și întreg Sfântul Munte în anii ’70 s-au împăcat cu Patriarhia Ecumenică. Astăzi Muntele Athos nu a întrerupt pomenirea.
5. Pr. Teodor Zisis, cel care a întrerupt pomenirea episcopului din cauza Sinodului, a fost unul din cei care au contribuit la alcătuirea textelor lui. Deci este inconsecvent.
În ce măsură este utilă și corectă întreruperea pomenirii?
Viziunea Pr. Patriciu despre oprirea pomenirii este inconsistentă și fentează referințe canonice clare și atitudini patristice la fel de indubitabile. În situația complexă și dramatică în care se găsește Ortodoxia astăzi, provocarea la care trebuie răspuns nu este doar de a arăta că este canonică și corectă această măsură de întrerupere a comuniunii cu episcopii semnatari ai ereziilor din Creta, ci și cum să fie făcută. Însă aici mă voi limita strict la chestiunile contestate aflate în discuție.
1. Este adevărat că cele trei canoane, 13-15, de la Sinodul I-II din Constantinopol (861) din vremea Patriarhului Fotie interzic ruperea de episcop, mitropolit sau patriarh pe motive oarecare, totuși ultimul dintre ele specifică în clar că există excepția în situație de propovăduire a unei erezii. În acest caz, este chiar lăudabilă, adică vrednică de cinstire, oprirea pomenirii ierarhului superior chiar și „înainte de cercetarea sinodală”. Pr. Patriciu induce o derută probabil intenționată între două situații diferite. Una este când un episcop se face vinovat de o greșeală oarecare și alta când se abate de la învățătura Bisericii. În prima situație nu este permisă ruperea comuniunii, iar în alt doua este chiar lăudată înainte de întrunirea unui Sinod care să examineze acuzele. O simplă citire atentă a textului canonului 15 ar elucida aceste confuzii și ar arăta că întreruperea pomenirii este conformă cu legile bisericești.
2. Într-adevăr, nici un cleric sau mirean sau o grupare nu poate condamna de la sine pe un episcop fără cercetare sinodală. Dar întreruperea pomenirii nu înseamnă condamnare, depunere din treaptă, ci o mustrare curajoasă făcută spre conștientizarea corpului Bisericii cu privire la eventualele erezii ce amenință unitatea ei. Cine procedează astfel urmărește păzirea unității și ferirea de dezbinări, conform canonului 15. Deci nu e vorba de vreo caterisire, ci de înfierarea erorilor episcopului. Desigur că ar trebui cerută intervenția superiorului respectivului ierarh, dar uneori această măsură nu este posibilă în împrejurări speciale. Spre exemplu, este evident că în situația de după Sinodul din Creta nu există for superior la care să se facă apel pentru că toți sinodalii au acceptat deciziile de acolo.
Rămâne să existe o rezistență în subteran ca o mărturie vie și o mustrare de conștiință pentru credincioșii și ierarhii care mai au urechi și pentru adevărul dumnezeiesc. Altfel, va exista o pactizare totală cu amăgirea, o înșelare generalizată. Dumnezeu conduce lumea și Biserica Sa, dar lucrarea Lui este una îndeosebi conturată și clară, nu doar în ascuns. Aproape degeaba există credință tainică în sufletele câtorva, dar cumva într-o pactizare cu apostazia de la vârf.
3. Pomenirea episcopului reprezintă formula prin care se exprimă apartenența la o Biserică. Prin aceasta se creează o comuniune deplină între preoți cu episcopi și cu patriarhi și între Bisericile Locale. Dar aceasta se realizează nu doar prin pomenire, care este semnul văzut, ci și prin apartenența concretă. Iar oprirea pomenirii nu înseamnă ruperea de această comuniune, ci manifestarea unei opoziții în interiorul ei, o acțiune prin care se atrage atenția asupra unor nereguli grave.
Teoria vaselor comunicante pe care o expune Pr. Patriciu când spune că prin pomenirea IPS Longhin se ajunge în comuniune cu ierarhii români în ultimă instanță pornește de la premize schismatice. E ca și cum nepomenitorii ar urmări ruperea de arhiereii semnatari în Creta, pe când scopul canonic este îndreptarea neregulilor, refacerea din interior a unității și sănătății Bisericii. Înțeleg că este influențat de discursul dominant al unor nepomenitori care are tente schismatice, dar discuția ar trebui să fie una de principiu. Eventual să mustre tocmai ce greșesc ei, nu totul de-a valma.
De fapt, aici este greșeala foarte mare când sunt învinuiți de schismă și rupere nepomenitorii, că acuzatorii lor nu înfierează modul greșit în care se face nepomenirea, ci toată acțiunea. Practic, nu este recunoscută legitimitatea canoanelor 31 apostolic și 15 I-II, care oferă bază legală pentru această acțiune. Se creează doar două extreme, ignorându-se linia patristică a Bisericii.
4. Cu privire la acțiunile unor Sfinți de a întrerupe pomenirea, Pr. Patriciu pur și simplu se bâlbâie. La un moment dat, afirmă că Sf. Grigorie Palama a făcut apel la papa Romei când a întrerupt el pomenirea. Evident că nu a făcut asta pentru că deja papismul era condamnat ca erezie, iar Sf. Grigorie a luptat foarte mult contra Filioque. Da, Sf. Maxim Mărturisitorul a făcut asta, el fiind un simplu monah, dar un mare teolog. Dar, per ansamblu, nu am cu ce să contrazic în această chestiune pe Pr. Patriciu pentru că nu face afirmații de luat în seamă, ci pur și simplu evită subiectul. Pe această temă am scris mai detaliat un alt articol cu mărturii despre Sfinți care au întrerupt pomenirea.
Nici despre faptul că a existat o mișcare de nepomenire față de Patriarhul Atenagora în anii ’70 nu a reușit să spună ceva relevant. Atunci majoritatea Sfântului Munte și încă 3 arhierei din Grecia au oprit comuniunea cu Patriarhul Ecumenic în mod canonic. Asta ține de tradiția autentică și trecutul recent. A nega pur și simplu sau a devia de la subiect nu arată decât slăbiciune. Într-un final recunoaște indirect că atunci a fost o acțiune corectă, dar astăzi Muntele Athos nu a făcut același gest după Sinodul din Creta. Dar asta nu ține de corectitudinea atitudinii, ci doar de faptul că monahii de atunci erau niște mărturisitori, pe când cei de astăzi sunt în mare parte adormiți și indiferenți sau… Dumnezeu știe.
Aici ar trebui menționat faptul că în Sfântul Munte au existat mulți părinți de la chilii care au menținut starea de întrerupere a pomenirii până la sfârșitul vieții lor. Cuviosul Paisie Aghioritul nu a făcut aceasta, dar au existat mulți alții. Nu dintre zeloți, ci dintre cei moderați. Un exemplu este Părintele Dionisie Ignat. Însă au fost mulți alții, din ce am aflat personal de la fața locului.
5. Atacul la Pr. Teodor Zisis este necinstit. Fiind un profesor emerit, este o figură care dă greutate nepomenitorilor și asta deranjează. Însă, în loc să-l contreze cu argumente, o face prin stigmatizare. Am mai scris despre faptul că Pr. Teodor nu este deloc inconsecvent în poziționarea sa. Chiar și în Comisiile pre-sinodale, la care a participat ca delegat al Patriarhiei Ecumenice, a apărat ecleziologia ortodoxă la contextul de atunci. Nu i se poate reproșa că a fost de acord cu termenul de biserici pentru eretici, pentru că el le numea de facto, adică niște realități improprii, defecte.
De asemenea, este cunoscut că Pr. Teodor s-a retras din dialogul ecumenic și chiar din Patriarhia de Constantinopol când a realizat ce trădare de credință face aceasta. El a criticat și pe Sf. Iustin Popovici pentru poziția lui anti-Patriarhia Ecumenică, dar ulterior și-a recunoscut greșeala. Bine ar fi să existe astfel de întoarceri și din partea altor părinți, profesori sau ierarhi.
Concluzii
Critica adusă nepomenitorilor de către Pr. Patriciu este nu doar neconstructivă, ci și dezbinătoare și nefondată. Analiza canoanelor este cu totul defectuoasă și omite pasaje clare și relevante din textul lor, alegând și amestecând totul într-un mod convenabil. Pur și simplu trece cu vederea peste mențiunea expresă din canonul 15 că cel care se îngrădește de comuniunea cu un episcop ce propovăduiește o erezie nu poate fi sancționat chiar dacă face aceasta înainte de o cercetare sinodală a ierarhului respectiv.
Nici în ce privește istoria bisericească nu manifestă o abordare mai aplecată, ci încearcă să inducă idei care-i convin, chiar dacă nu reprezintă fapte reale. De exemplu, a vorbit de o împăcare între Patriarhia Ecumenică și părinții din Athos în anii ’70, dar nu răspunde la faptul că a fost reluată comuniunea abia după moartea Patriarhului Atenagora (1973), deci nu a existat nici o împăcare.
În această confruntare dintre cei pro-Creta și nepomenitori ar trebui să prevaleze seriozitatea, responsabilitatea față de unitatea Bisericii, ancorarea în adevăr și ținerea rânduielilor ecleziastice care au făcut credibilă Ortodoxia de-a lungul veacurilor. Din păcate, nici Pr. Patriciu și nici altcineva dintre reprezentanții oficiali nu aduc o viziune sănătoasă. Există doar poziția autoritară a ierarhiei din care lipsește tocmai esența, anume credința, dragostea față de Dumnezeu și fidelitatea sinceră față de canoane și față de predania ortodoxă. Acest tip de răspuns care nu se angajează și nu acceptă nici o provocare nu face decât să instituționalizeze și să rigidizeze structura bisericească și să o rupă de Duhul lui Dumnezeu, care Și-a manifestat prezența prin păstrarea cu sfințenie a adevărului de credință. Astfel, totul se transforme într-o ruină consolidată, dar fără viață adevărată.
Ceea ce se cere este rezolvarea conflictului, anume să fie dovedit dacă motivul invocat de nepomenitori stă sau nu în picioare. Dacă, totuși, la mijloc există o erezie neacceptată de Părinți și de Sinoade, atunci ei au dreptate. Dar ierarhia refuză să rezolve această provocare, în condițiile în care există arhierei și chiar Sinoade ale altor Biserici Locale care au catalogat drept abateri dogmatice textele din Creta.
Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a fost participant ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Acesta este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Este una din cele mai autorizate voci să vorbească pe acest subiect. Mai ales în contextul în care tema aceasta este acoperită cu tăcere la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a o aborda.
Într-o conferință on-line recentă, a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă pe acest subiect, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe subiect. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate își va pune probleme, după cum singur declară că este dispus să răspundă celor interesați.
Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu facă notă discordantă. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință nebună, care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.
Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.
Ecumenismul/Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine
Cel mai disputat document semnat în Creta a fost cel legat de relația dintre Biserica Ortodoxă și „restul lumii creștine” sau despre ecumenism. Acesta prevede asumarea dialogului ecumenic pentru a ajunge la unitate cu ereticii. Cea mai dezbătută expresie a fost cea în care este acceptată „denumirea istorică” a celorlalte „Biserici și Confesiuni” eterodoxe, însă există și alte formule cel puțin la fel de eronate. Iar discutarea pasajului în cauză s-a axat mai mult pe folosirea termenului de „biserică” pentru eretici, deși ar fi trebuit atacat îndeosebi faptul că acolo se induce ideea unei Biserici compusă din diferite denominațiuni, printre care sunt și ortodocșii. Per ansamblu, ecumenismul a fost validat în Creta, deși el constituie o concepție străină și eretică atât în plan doctrinar, cât și practic (prin rugăciunile în comun).
– min. 27:35: „Cum ne raportă la celelalte culte”; „A afirmat foarte clar că are conștiința că este singura Biserică una, sfântă, sobornicească și apostolică, Biserică în deplinătatea ei.” „Acceptă denumirea celorlalte culte creștine, pe care ei și-au asumat-o.”
La secțiunea Întrebări și răspunsuri:
– min. 14:00 „Părintele Teodor Zisis a fost membru în delegația Patriarhiei Ecumenice în Comisiile de pregătire a documentelor sinodale… a fost retras.” „Amendamentele pe care dânsul le-a propus sunt mult mai defavorabile poziției sale actuale decât este textul de la Sinodul din Creta.”
– min. 29:00: „Nu există un dialog cu celelalte culte dintr-o poziție de negociere a credinței” (imagine cu paragraful 18 din doc. Despre relațiile Bisericii cu restul lumii creștine).
– min. 31:00: „La Chieti delegația romano-catolicilor a recunoscut și a acceptat într-un document oficial semnat că Biserica Romei și Episcopul Romei n-a avut niciodată autoritate canonică asupra Răsăritului… Acesta este un progres mare.”
– min. 31:45: „Cum să avem astfel de rezultate bune dacă nu dialogăm împreună? În 1993 „Biserica” Romano-Catolică a arătat că tot ceea ce a decis Biserica Ortodoxă în Sinoadele Ecumenice asumă și ei recunosc ca fiind autentic. Și anume pentru prima dată după 1993 „Biserica” Romano-Catolică a recunoscut că forma autentică a Crezului este cea fără Filioque.”
– min. 36:00: „Întrebare: Cum desăvârșește Sfântul Duh taina cununiei dintre un ortodox și unul care este sub anatema Bisericii? Răspuns: Să știți că nu este sub anatema Bisericii, dimpotrivă, anatemele au fost ridicate în momentul în care s-a început dialogul. Ce înseamnă anatema? Anatema înseamnă refuzarea oricărei discuții. Singurul document care a dat anatema față de latini a fost documentul Sinodului din Constantinopol din 1484, care a refuzat Sinodul de la Ferrara-Florența. Acest Sinod a aruncat anatema față de latini și consecința acestei anateme a fost stabilirea primei rânduieli de primire a latinilor în Biserica Ortodoxă prin mirungere, atenție!, nu prin botez. … Că anatema înseamnă că nu mai stăm de vorbă. Când dai anatema cuiva, nu mai stai de vorbă cu el. în momentul în care Bisericile Ortodoxe, toate, inclusiv Biserica Georgiei, au acceptat dialogul oficial cu „Biserica” Romano-Catolică, înseamnă că au ridicat anatema. Nu poți să fii sub anatema și să fii în dialog. Deci faptul că Biserica Georgiei este parte din dialogul mixt cu ortodox–romano-catolic este dovada că nu mai sunt sub anatema.”
– min. 39:30: „Nu cred că există o afirmație de acest gen (filmată și publică), în care Patriarhul (Teoctist) să spună că rostește cineva Crezul cu Filioque vreodată (în cadrul rugăciunilor ecumeniste organizate de catolici).”
– min. 40:20: „IPS Iosif a fost în vizită la Vatican în anul 2000 împreună cu Patriarhul Teoctist și IPS vă poate mărturisi că, cu acea ocazie, papa de la Roma a rostit Crezul fără Filioque. Există înregistrări…”
– min. 40:50: „Noi nu participăm la Liturghia lor, ci asistăm. E o diferență între a participa și a asista. Din păcate, mulți dintre ortodocși nu mai participă la Liturghia ortodoxă, ci asistă pentru că nu se împărtășesc.”
– min. 42:30: „Orice cuvânt care se termină cu –ism în limba română înseamnă ideologie. Naționalism, ecumenism, chiar și creștinism, când e cu –ism, e ideologie. Noi, în Biserica Ortodoxă, nu propovăduim ecumenismul ca ideologie, ci dialogul. Biserica Ortodoxă e în dialog cu celelalte comunități creștine.”
– min. 45:30: „Sf. Ioan Damaschinul ce dialog are cu islamul! Pentru că la acea vreme islamul era considerat ca o sectă creștină. Sf. Ioan Damaschin vorbește despre islam ca despre o sectă creștină.”
– min. 47:25: „Nu poate fi acceptat dialogul ca ideologie. Ecumenismul despre care vorbește Sf. Iustin Popovici ca fiind nerânduială, și se exprimă un pic mai altfel, nu că e erezia ereziilor, ci spune că acest ecumenism poate să fie o erezie când el este o ideologie. E nepotrivit și nu poate fi asumat de Biserică. Dar nu era împotriva dialogului. Cei doi reprezentanți ai Patriarhiei Serbiei în dialogul ecumenic și cu romano-catolicii sunt ucenici ai Sf. Iustin Popovici. … Acum 2 ani Biserica Serbiei a găzduit Conferința Bisericilor Creștine împreună cu Patriarhul la Novi Sad.”
– min. 50:00: „Eu personal consider că, în clipa în care o anumită învățătură devine ideologie împotriva învățăturii Bisericii Ortodoxe, e erezie. Adică e învățătură greșită. Eresul este această depărtare de învățătura Bisericii. Dar să știți că în Biserica Ortodoxă întotdeauna a existat dialog cu ereticii. De exemplu, arienii. Arienii au propovăduit o învățătură străină de învățătura Bisericii. Până la întâlnirea Sinodului I Ecumenic, Biserica a încercat să-i cheme, să-i trezească la învățătura adevărată și să-i primească în Biserică după pocăință… Și numai după Sinod Biserica a condamnat învățătura lor ca eretică. Este o mare diferență între o învățătură care este erezie și o persoană care a fost condamnată ca fiind eretică. Pentru că doar o hotărâre sinodală poate să condamne pe cineva ca fiind eretic. O învățătură poate să fie străină de învățătura Bisericii, dar, până când acea persoană nu este chemată la îndreptare și refuză îndreptarea în mod ferm și categoric, până atunci persoana respectivă nu este condamnată ca fiind eretică. Având în vedere că noi suntem în dialog cu „Biserica” Romano-Catolică, noi nu-i putem considera pe catolici ca fiind eretici. Pentru că nu sunt condamnați ca fiind eretici. Pentru că învățătura lor este pusă în fața Bisericii Ortodoxe și ea are ocazia să sublinieze care aspecte sunt rânduite și care sunt nerânduite acolo. De aceea Biserica Ortodoxă dialoghează inclusiv cu ereticii. Romano-catolicii nu sunt considerați ca eretici din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe pentru că nu există un Sinod al Bisericii Ortodoxe care să-i fi condamnat după deschiderea dialogului.”
– min. 52:50: „Sinodul fotian a dus la respingerea adaosului Filioque de către catolici. Pentru moment, s-a ajuns la refacerea unității Bisericii prin acea respingere și afișarea Crezului fără adaosul Filioque. Marcu Evghenicul a făcut parte din delegația ortodoxă de la Sinodul de la Ferrara-Florența și… nu a fost împotriva dialogului cu latinii, ci împotriva modificării Crezului. Și chiar are o scrisoare în care îl imploră pe papa de la Roma și îl numește „Sfânt Părinte” pe episcopul de la Roma înainte să fi fost făcută unirea cu ei, deci era eretic după cum spuneți dvs. (interlocutorul), și spune că-l roagă din toată inima să nu modifice Crezul. … Marcu Eugenicul nu a fost împotriva unii cu catolicii, ci a fost împotriva unei uniri care avea conotații politice.”
– min. 54:30: întrebare cu referire la condamnarea la Moscova în 1948 a participării la dialogul ecumenic.
– min. 56:00: „Până la Conciliul Vatican II, „Biserica” Romano-Catolică nu era de acord să scoată Filioque din Crez și considera că noi greșim că nu avem Filioque. Dar în 1993 „Biserica” Romano-Catolică a dat o decizie în privința Crezului și Filioque și a arătat că varianta oficială și originală a Crezului este cea pe care o folosește Biserica Ortodoxă. Deci „Biserica” Catolică din 1948 nu este aceeași cu cea din 1970, ’68, de când a început demersul pentru dialogul dintre cele două „Biserici”. Deci „Biserica” Romano-Catolică după 1983 chiar a afirmat foarte clar că orice dialog cu Biserica Ortodoxă înțelege să-l facă pe baza mărturisirii de credință din primul mileniu. Papa Ioan Paul al II-lea a afirmat foarte clar că bază a dialogului altceva decât primul mileniu și că nu poate pretinde de la Biserica Ortodoxă să dialogheze pe alte baze decât pe cele din primul mileniu.”
– min. 1:01:00: „Deci noi, în clipa în care arunci anatema asupra cuiva, nu te mai împărtășești cu ei, nu te mai rogi în aceeași comuniune cu ei, nu mai ești cu ei în rugăciune deplină. În momentul în care s-a dat anatema în 1484. Între 1054, după ce s-a dat anatema între Roma și Constantinopol, și 1484 a existat dialog între ei. În 1484 a fost aruncată anatema asupra latinilor ca o consecință a respingerii unirii de la Ferrara-Florența. Și Biserica Ortodoxă a spus: Nu mai stăm de vorbă cu voi. Iar în 1978, în clipa în care s-a decis redeschiderea dialogului, înseamnă că anatema a fost retrasă. Din moment ce acceptați să dialogați cu mine… Nu există o procedură canonică a anatemei, în sensul că anatema ar avea o consecință canonică dincolo de refuzarea dialogului. Singura consecință a anatemei este refuzarea dialogului. Dar refuz dialogul în momentul în care persoana respectivă nu mai are capacitatea de a înțelege dogmele Bisericii. Când arienii, nestorienii doreau să discute cu Biserica, ea discuta cu ei. A discuta cu cineva care este sub anatemă înseamnă a ridica anatema. E pur și simplu. Nu poți vorbi despre anatemă atunci când discut cu cineva. Anatema întrerupe sonorul; în clipa în care am întrerupt sonorul nu mai dialoghez cu el. Anatema asta face, pronunță faptul că nu mai avem ce discuta împreună câtă vreme persoana respectivă e încăpățânată și nu vrea să asculte de învățătura Bisericii.”
– min. 1:03:50: Anatema nu înseamnă excluderea din Biserică pe baza ereziei, ci când nici „nu mai discuți cu un eretic ca să stai de vorbă cu el să-l chemi la Ortodoxie. … Anatema este după erezie. În clipa când condamni o persoană ca eretică, persoana respectivă, dacă vrea să se întoarcă în Biserică, se poate întoarce, Biserica îl poate chema tot timpul la întoarcere, încearcă să-l cheme ca o mamă care-și cheamă copiii care nu-i ascultă glasul. În clipa în care, deși a fost chemat, nu se întoarce, deci nu stă de vorbă, nu vrea să înțeleagă învățătura Bisericii și propovăduiește propria învățătură ca adevăr absolut și nu are această capacitate de a înțelege învățătura Bisericii, se dă anatemei.”
– min. 1:05:20: „Biserica Ortodoxă și „Biserica” Romano-Catolică discută împreună cu celelalte „Biserici”. Se discută pe probleme ecleziologice și doctrinare. Câtă vreme ei sunt dispuși să asculte învățătura Bisericii, noi nu rupem dialogul. În clipa în care ei ar spune că nu mai vor să asculte învățătura Bisericii, rupem dialogul. De aceea Sinodul din Creta este singurul Sinod din istoria recentă care a cerut evaluarea dialogului. … Repet, anatema este după erezie. … Anatema înseamnă că nu mai am nimic de vorbit cu tine. Atât înseamnă anatema.”
– min. 1:07:10: „Sf. Vasile cel Mare, în canonul 1 al său, vorbește despre diferitele tipuri de îndepărtare de Biserică și spune că eretici în sensul absolut al termenului sunt cei care se închină la un cu totul alt Dumnezeu și dă exemple de erezii antitrinitare, după aceea vorbește despre schisme, și la schisme spune: cei care sunt îndepărtați de Biserică din motive bisericești unde există nădejde de îndreptare. Și schisma, după Sf. Vasile, nu este îndepărtarea administrativă de Biserică, ci pentru o problemă bisericească, unde este nădejde de îndreptare. Și îi pune pe catari acolo. Ori catarii erau „eretici” în sens general, pentru că învățau că nu lucrează Duhul Sfânt pentru iertarea păcatelor. Iar a treia categorie sunt parasinagoghi, adunările ilicite, care sunt cele pe care unii le numesc astăzi schisme. Canonul 95 trulan inclusiv pe nestorienii condamnați ca eretici îi primește în Biserică prin spovedanie, nu prin botezare. … Sf. Vasile cel Mare îi numește pe cei în schismă, în care îi pune pe catari, îi numește ca fiind „încă din Biserică”. După aceea, Sinodul din 1484…, în cadrul rânduielii de primire a latinilor, la lepădări, este folosit termenul: te lepezi de credința acelei Biserici (τῆς Ἐκκλισίας ἐκείνων)? Deci în formula de lepădare de credința latină Sinodul de la 1484 folosește termenul de Biserică. Enciclica de la 1848 folosește termenul de Biserică latină. Comisia Sfintei Chinotite din Sfântul Munte, când a făcut un memoriu și a cerut ieșirea Bisericii Ortodoxe din dialogul ecumenic, spune așa:„ Și putem spune că bisericile protestante, consecvente eclesiologiei lor…” deci folosește termenul de biserică, exact ce a spus Sinodul din Creta. Mai mult, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a publicat o carte la Iași și folosește noțiunea de Biserică pentru latini cu b mic. Niciodată în istoria Bisericii, Biserica Ortodoxă nu a refuzat să-i numească pe latini biserică.”
– min. 1:14:00: „Părintele Teodor Zisis a propus… în documentul sinodal să scrie că Biserica Ortodoxă recunoaște denumirea istorică. Părintele Zisis a formulat această expresie. Documentul din Creta e mai rigorist decât Părintele Zisis, nu spune că recunoaște, ci că acceptă denumirea istorică, nu altceva. Între a accepta și a recunoaște e o diferență. A recunoaște înseamnă a asuma, iar a accepta înseamnă a tolera. Deci documentul din Creta spune că nu poate să-i numească pe alții decât cum se numesc ei. Acceptă denumirea istorică.”
– min. 1:16:50: „Niciodată nu ne rugăm împreună cu „Biserica” Romano-Catolică sau cu alte „Biserici”, se roagă alături de ei. E o diferență mare.”
– min. 1:17:10: „De exemplu, Comatianus, care era canonist bizantin, Arhiepiscop de Ohrida, care vorbește în sec. al XIII-lea de rugăciunile împreună cu, nu alături de catolici la înmormântare. Deci până în sec. al XV-lea erau rugăciuni făcute de către ortodocși și latini împreună pentru că încă mai vorbeau aceeași limbă, pentru că erau încă în faza în care dialogau. Când face Biserica Ortodoxă vecernia, ei nu slujesc la Vecernie, ci asistă doar la vecernie. Când ei fac rugăciunea lor, noi nu slujim împreună cu ei, ci doar asistăm din politețe, nimic altceva.”
– min. 1:18:50: „Știu de PS Ieronim Crețu (că a împărtășit pe catolici). Și-a cerut scuze în fața Sinodului, și-a cerut iertare. Inclusiv Mitropolitul Nicolae Corneanu.”
– min. 1:22:40: „Documentul privind dialogul cu celelalte comunități creștine prevede foarte clar că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică și o afirmă foarte clar. Și că dialogul nu este un alt dialog decât unul de mărturisire și că Biserica nu face compromisuri de natură doctrinară în cadrul acestui dialog. Și că dialogul trebuie să fie evaluat. Dacă nu se ajunge la nici o avansare, este un dialog steril și trebuie întrerupt.”
– min. 1:25:50: „Între Bisericile Ortodoxe și cele Orientale a avut loc un dialog care s-a concluzionat într-un mod foarte pozitiv în sensul că monofiziții au recunoscut existența celor două firi (ale Mântuitorului) neamestecate, neschimbate, neîmpărțite, nedespărțite. Au ajuns la concluzia ortodoxă, au acceptat doctrina Sinodului de la Calcedon. Cu toate acestea, pentru că nu sunt suficient de pregătiți, pentru că nu există încă pregătirea mentală a oamenilor să accepte apropierea dintre cele două „Biserici”, nu suntem împreună, nu avem comuniune împreună. Dialogul nu e el însuși realizarea comuniunii, ci o premisă pentru avansarea spre aceeași credință.… De exemplu, cei din Sfântul Munte îi numesc biserici.”
– min. 1:30:20: „Arie a învățat o erezie din momentul în care a propovăduit-o. A devenit eretic în clipa în care a fost condamnat de un Sinod. Câtă vreme a propovăduit erezia, Arie era ereziarh, adică propovăduia erezia. În clipa când a fost condamnat, a devenit eretic. Distincția asta e absolută. Biserica a purtat întotdeauna dialog cu cei care învățau o învățătură greșită.”
– min. 1:34:30: „Când vă faceți rugăciunea, câți demoni sunt în cameră? Ce faceți? Opriți rugăciunea? Dacă vă rugați și alții se roagă lui Baal, nu vă mai rugați? Rugăciunea în comun înseamnă împărtășanie, înseamnă asumarea celuilalt ca parte din eclezialitate. … La nici o întâlnire de dialog ecumenic noi nu purtăm veșminte. … Biserica Ortodoxă a fost mai strictă după Sinodul din Creta la aceste aspecte. … Biserica la Sinodul din Creta nu a acceptat astfel de lucruri.”
– min. 1:56:20: „Fără Sinodul din Creta nu am fi înțeles care e diferența între dialogul ecumenic și celelalte excese. Sinodul pune control asupra dialogului ecumenic. Nu am fi avut o afirmație clară împotriva căsătoriilor persoanelor de același sex, față de dreptul copiilor de a se naște, față de situația din diaspora. Nu există un argument clar prin care noi să ne trezim dezbinați după Sinodul din Creta. Cei care s-au tulburat după aceea erau la fel de tulburați și înainte.”
– min. 2:10:45: „Nu există o erezie a bisericilor nedepline. Eclezialitatea nu e ceva care să o tai cu bisturiul. Am arătat că Sf. Vasile cel Mare vorbește despre schismaticii care erau într-o erezie, nu erau schismatici pe motive administrative, că sunt încă din Biserică.”
Deși am redat aici toate pasajele importante, dintre care unele se repetă, viziunea de ansamblu poate fi verificată prin urmărirea discursului întreg. În rezumat, sunt afirmate următoarele idei:
1. În Creta a fost specificat clar faptul că Biserica Ortodoxă este singura Biserică una, sfântă.
2. Amendamentele pr. Teodor Zisis din consultările pre-sinodale au fost mai concesive, iar decizia finală este mai categorică.
3. Dialogul ecumenic nu se face în sensul de negociere, e fără compromisuri. Au existat progrese, cum ar fi faptul că romano-catolicii au recunoscut că nu a existat primat în primul mileniu și forma corectă a Crezului este fără Filioque. Un alt exemplu este că ortodocși i-au adus pe orientalii monofiziți prin dialog la concluzia de la Calcedon, dar nu s-a concretizat unirea din cauză că oamenii nu sunt pregătiți pentru ea.
4. Anatema înseamnă a nu mai avea nici dialog cu ereticii, nu doar condamnarea abaterii doctrinare. E ceva mai mult decât excomunicarea pentru erezie. Spre exemplu, cu arienii a existat dialog până la condamnarea lor sinodală.
5. Nu există comuniune în rugăciune cu ereticii, ci doar asistare la slujbele lor. Nu sunt folosite veșmintele liturgice. Smintelile ierarhilor în dialogurile ecumeniste sunt exagerate sau și-au cerut iertare pentru ele.
6. Chiar și Sf. Ioan Damaschin a dialogat cu islamul, care era o sectă creștină.
7. Ecumenismul este rău doar ca ideologie. Atunci devine erezie.
8. În Colimbari a fost decisă evaluarea dialogului ecumenic. În caz că e steril, trebuie întrerupt.
9. Este negată teoria ramurilor (biserici nedepline), dar este reformulată, de fapt, sub o altă definiție, a unei eclezialități confuze, care nu poate fi tăiată cu bisturiul.
Este concludent pentru un credincios acest fel abordare a ereziilor?
Un punct foarte important care trebuie subliniat pe fond este acela că erezia nu este o simplă eroare doctrinară, formală, ci o atitudine de îndărătnicie. Erezia este lipsa cugetului bun în fața lui Dumnezeu, o lipsă de sinceritate și de căutare a adevărului. Desigur că dreapta sau buna credință reprezintă o legătură vie cu Dumnezeu, nu un set abstract de învățături pe care le jonglăm după propria pricepere. Apostolul Pavel înfățișează foarte expresiv acest lucru: „Ţinta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică, de la care unii rătăcind s-au întors spre deşartă vorbire, voind să fie învăţători ai Legii, dar neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire” (1Tim. 1:5-7). Așadar condamnarea ereziilor și a ereticilor nu este o simplă delimitare de învățători răi, ci o acțiune prin care se păstrează sănătatea credinței din Biserică. Așadar nu putem vorbi cu dezinvoltură despre eventuala unire cu Confesiunile anatematizate, ci cu mare îngrijorare și precauție. Nu cumva să ajungem și noi la aceeași stare mentală ca și aceia.
2. Antipatia față de Pr. Teodor Zisis este nejustificată pentru că el nu a pus în discuție recunoașterea sau acceptarea denumirii istorice a celorlalte „biserici și confesiuni”. Ci a combătut faptul de a caracteriza existența lor drept ontologică și a susținut înlocuirea cu expresia „de facto”. Adică Pr. Teodor contesta legătura legitimă a ereticilor cu Biserica. Pe lângă asta, ar trebuie ținut cont și de faptul că documentele în forma dezbătută la Conferințele la care a participat Pr. Teodor Zisis conțineau cu totul alte expresii și idei. Deci este vorba de o blamare răutăcioasă din partea Pr. Patriciu, care nu are deloc legătură cu faptele în sine. Refuzul Pr. Teodor de a mai participa la dialogurile ecumeniste pentru că s-a convins de minciuna lor este lăudabil, e o mărturisire, nu o rușine.
Abaterea din Creta nu a constat în faptul simplu că a fost folosit termenul de „biserică” pentru neortodocși, ci într-un context în care chiar are înțelesul real de Biserică. E posibil să fi fost utilizat acest cuvânt și în documente ortodoxe, cum ar fi condamnarea sinodală a unirii de la Ferrara-Florența din 1484, când se vorbește de „Biserica acelora” despre latini, însă considerându-i în afara lui Hristos. Este inacceptabil ca Ortodoxia să fie privită drept o Confesiune alături de altele din cadrul Bisericii.
3. Declarațiile comune teologice semnate în cadrul mișcării ecumenice au fost „evaluate pozitiv” în Creta, deși au existat în ele formulări smintitoare și contestate. Deși Pr. Patriciu spune că nu există negocieri, ci dezbateri teologice fără compromisuri, au fost semnate multe texte cu greșeli deja.
În dialogul cu catolicii, Declarațiile de la Balamand (1993), Ravenna (2007) nu sunt conforme cu credința ortodoxă și totuși au fost adoptate. Chiar dacă există încă discuții și dezbateri, acestea iau forma unei negocieri atâta vreme cât există acorduri parțiale. Iar până acum produc cel puțin o erodare a conștiinței ortodoxe.
Aici mai trebuie menționat faptul că hotărârea Conferinței de la Moscova (1948) nu a fost una de condamnare a ecumenismului, ci a criticat și refuzat participarea la mișcarea ecumenică la momentul respectiv („în planul lui actual”). Ulterior, în 1950, a fost redactată de către „Consiliul Mondial al Bisericilor” (CMB) Declarația de la Toronto (1950), care probabil că urmărea să evite obiecțiile aduse de ortodocși la Moscova. În orice caz, după 1961 mai toate Bisericile Locale au început să se înscrie în CMB. Acest fapt arată nu doar contradicțiile dintre acestea, ci și propria lor inconsecvență. dacă inițial unele Biserici au fost chiar membre fondatoare ale CMB, iar cele participante la Conferința din Rusia au respins participarea, acestea din urmă s-au răzgândit apoi, deși Declarația de la Toronto nu a adus dovada că nu se urmărește formarea unei Biserici ecumenice.
Cât privește argumentele Pr. Patriciu că au recunoscut catolicii în 1983 că forma corectă a Crezului este fără Filioque, nu are rost să fie luat în discuție atâta vreme cât nu aduce o dovadă palpabilă. Pe lângă faptul că nu este cu totul relevant acest lucru.
4. Faptul că anatema ar însemna un refuz al dialogului cu ereticii, nu condamnarea lor este o găselniță. Tocmai condamnările, definițiile, horos-urile Sinoadelor Ecumenice și nu numai ale lor conțin cuvântul anatema asupra unei erezii și asupra celor ce o susțin. Deci în mod limpede ea se pronunță de la început, nu după vreo rupere a comuniunii. Și nu înseamnă că nu mai consideră pe eretici demni de dialog, ci că sunt într-o greșeală pentru care sunt despărțiți de Biserică. Asta și înseamnă anatema, scoaterea din Biserică pentru înțelepțire și pentru a păzi turma credincioșilor în credința sănătoasă, cu cuget bun. De aceea se și rostește din nou anatematizarea tuturor ereziilor la Duminica Ortodoxiei.
Bineînțeles că există dialog cu ereticii condamnați; Biserica întotdeauna a făcut asta. Dar nu pentru a se uni cu ei, ci pentru a-i aduce înapoi, pentru a le pune în față adevărul spre pocăință. Pe când dialogul ecumenic este din start o semi-unire și recunoaștere a lor. Ca să rămân la exemplul Pr. Patriciu cu arienii, aceștia au fost condamnați în Alexandria, dar totuși a existat o deschidere față de ei și grijă să fie stârpit răul prin dezbaterea urmată de condamnare la Sinodul I Ecumenic de la Niceea câțiva ani mai târziu (325). Dimpotrivă, este o dovadă că există dialog cu ereticii și după anatematizarea lor, dar fără să fie pus în discuție statutul lor.
Tot de aceea și Sf. Marcu Evghenicul a purtat dialog cu latinii papistași. Dar nu a făcut concesii de credință. Aceștia erau anatematizați deja din 1054, act recunoscut de toate Patriarhiile din Răsărit încă de atunci. Acest fapt este recunoscut chiar și înainte de Sinodul unionist de la Lyon (1274). Patriarhul Ecumenic de atunci, Sf. Iosif, era conștient de natura dogmatică a rupturii și de anatema asupra latinilor, deși aceia nu erau numiți eretici, ci în mod impropriu schismatici pentru a nu adânci criza.
5. Există multe rugăciuni săvârșite în comun cu ereticii și alte manifestări de acest gen, care neliniștesc pe credincioși. Cum poate Pr. Patriciu să ignore aceste realități?
Spre exemplu, el spune că PS Ieronim și-a cerut iertare pentru gestul său de a împărtăși pe catolici, la fel ca și IPS Corneanu. Cel puțin despre cel din urmă se știe că nu doar că nu și-a renegat fapta de a se fi împărtășit la greco-catolici, ci și-a susținut-o chiar și după cercetarea sinodală din 2008 fără a fi caterisit.
Chiar și după Sinodul din Creta persistă obiceiul de a se face „octava de rugăciune” ecumenistă în luna ianuarie, chiar dacă mai restrâns. În toate aceste manifestări au fost purtate veșminte liturgice. Pretenția de a face diferența între rugăciune împreună și asistare la rugăciune este doar de natură să deruteze, nu să clarifice lucrurile. Desigur, au existat probabil și în trecut rugăciuni în comun, dar acelea au fost excepții, nu norme primite de cugetul Sfinților Părinți.
6. În mod limpede islamul nu a fost niciodată o sectă creștină, ci o religie cu totul diferită. Musulmanii se închină lui Alah, nu Sfintei Treimi, deci clar au alt Dumnezeu. Sf. Ioan Damaschin a intrat în dezbateri cu mahomedanii pentru că este firesc. Nu doar el a făcut acest lucru, ci și mulți alți Sfinți și Mucenici. Dar între polemica pe care au avut-o ei la dialogul frățesc ce este indus astăzi este diferență mare și esențială.
7. Ceea ce face ecumenismul să fie rău nu e faptul că e un –ism sau o ideologie, ci fundamentele sale eretice. Sf. Iustin Popovici nu l-a condamnat ca ideologie, ci ca „panerezie” sau erezia tuturor ereziilor. Discuția dacă naționalismul sau creștinismul sunt ideologii și sunt rele e de altă natură. Pe lângă aceasta, eu personal nu văd ce ar fi rău în ele. Deci Pr. Patriciu doar deviază de la subiect și denaturează lucrurile când vorbește de ecumenism greșit ca ideologie.
8. În continuarea ideii anterioare, subliniez că nu există ecumenism bun și nici vreo corectare a lui. În Creta nu a fost decisă evaluarea dialogului ecumenic în sensul întreruperii discuțiilor sterile, ajunse în fundătură. Dimpotrivă, acolo s-a afirmat că „dialogul teologic poate să continue după ces-a înregistrat dezacordul constatat” (art. 11 din documentul Relațiile…). Deși nu este spus în termeni hotărâtori, dar implicația este tocmai opusul a ceea ce a declarat Pr. Patriciu. Deci este vorba mai mult de o evaluare pentru a putea merge mai departe în ciuda evidenței că este neroditor și greșit.
9. Formula ecumenistă eretică parafată în Creta este cea a „Bisericilor nedepline”, o altă față teoriei ramurilor. Pr. Patriciu spune că nu poate fi vorba de acceptarea acestei concepții, dar el însuși vorbește de o eclezialitate pe care nu poți „să o tai cu bisturiul”. De fapt, tocmai în aceasta constă dogma ortodoxă despre Biserică, anume că ea este foarte limpede delimitată în mod vizibil. Există o ierarhie și o apartenență clară prin Botez și prin asumarea credinței. Nu putem vorbi de creștini cu jumătate de măsură sau eretici și schismatici parțiali.
Distincția pe care o face Sf. Vasile în al său canon 1 între eretici, schismatici și adunări ilicite (parasinagoguri) este cu referire la recunoașterea botezului și la modul primirii lor înapoi. Nu se pune problema nici o clipă dacă unii din aceștia fac sau nu parte din corpul Bisericii. Despre toți spune că s-au depărtat și s-au rupt. E drept că el afirmă într-un punct că schismaticii „sunt încă din Biserică”, dar în același timp spune că nu au continuitate (apostolică). El recunoaște practica Sf. Ciprian de a boteza chiar și pe schismatici, dar are îngăduință față de obiceiul unor a de a-i primi fără botez pe schismatici pe motiv că diferența nu ține de credință. Mai precis, schismaticii care „sunt încă din Biserică” sunt cei care s-au rupt, nu și cei botezați sau hirotoniți de aceștia. Altfel spus, nu e ca în cazul ereziei, când harul sacramental îi părăsește cu totul pe adepții ei după condamnare.
În fine, ca un amănunt, pe catari Sf. Vasile îi considera schismatici, nu eretici.
Din păcate, explicitările legate raporturile cu ereticii nu doar că nu aduc lumină și claritate în credința și legătura credincioșilor cu Dumnezeu, ci relativizează lucrurile și produc multă confuzie. Chiar ar fi nevoie de răspunsuri clare. Cauționarea smintelilor produse cu ocazia rugăciunilor și manifestărilor în comun cu eterodocșii sunt iertate foarte ușor fără ca măcar să fi existat părere de rău și retractare. Ba chiar există dovezi filmate că a existat participare la cultul săvârșit de Papa Ioan Paul II sau că Patriarhul Teoctist susține rostirea Crezului cu sau fără Filioque.
Există detalii dogmatice legate de ecleziologie, dar există și multe fapte strident greșite. Participarea IPS Teofan la cultul iudaic nu cu mult timp în urmă a trecut nesancționată cu totul, spre exemplu. Măcar de-ar fi fost renegat public acel gest, dacă și-ar fi primit certarea și îndreptarea potrivită!
Prea mulți se lasă adormiți de discursuri ca ale Pr. Patriciu, care amestecă adevărul cu minciuna, fapt ce este în sine reprobabil. Rămâne această întrebare extrem de serioasă, pe care o adresez chiar și Sfinției Sale: Prin ce ne definim noi ortodocși? Prin ce ne deosebim de secte și erezii dacă suntem gata să acceptăm tot felul de amăgiri?
Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a fost participant ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Acesta este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Este una din cele mai autorizate voci să vorbească pe acest subiect. Mai ales în contextul în care tema aceasta este acoperită cu tăcere la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a o aborda.
Într-o conferință on-line recentă, a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă pe acest subiect, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe subiect. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate își va pune probleme, după cum singur declară că este dispus să răspundă celor interesați.
Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu facă notă discordantă. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință nebună, care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.
Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.
Nunta din Cana Galileii, unde Mântuitorul a prefăcut apa în vin Sursă imagine: lumini in cetate
Căsătoriile mixte
O problemă stringentă și actuală cu care se confruntă Ortodoxia astăzi o constituie căsătoriile mixte. Este îngăduită cununia religioasă a unui ortodox cu un eretic sau cu cineva de altă religie? Ce împiedică sau care ar fi condițiile în care poate conviețui partea ortodoxă cu cea neortodoxă? Mai ales în diaspora, unde credincioșii trăiesc printre oameni de alte confesiuni, dar și în țară există posibilitatea de a se confrunta cineva cu dilema dacă să accepte sau nu o căsătorie mixtă. Mai bine spus, Biserica este provocată să dea un răspuns la această situație. Această temă a fost decisă în Creta prin interzicerea cununiilor cu cei de alte religii și permisiunea doar prin iconomie cu ereticii (orientali, catolici sau protestanți), în ciuda unor canoane care reglementau dinainte această chestiune.
Pr. Patriciu a formulat unele observații corecte pe acest subiect, cum ar fi că la Sinod au fost condamnate căsătoriile între persoane de același sex și parteneriatele civile. Însă are și poziționări discutabile, care ar putea fi rezumate în aceste afirmații:
– min. 24:40: „Familia este unirea sacramentală dintre un bărbat și o femeie. Biserica nu are un document oficial pe această temă pentru că abia din sec. XIX și sec. XX căsătoria devine o afacere a statului, o problemă a statului; până atunci Bisericile făceau căsătoriile, ori în sec. XIX statul a dublat oficierea religioasă cu o oficiere civilă.”
– min. 25:25: „Biserica Ortodoxă nu a avut până acum un text oficial care să condamne în mod ferm avorturile.”
La secțiunea Întrebări și răspunsuri:
– min. 18:35: Căsătoriile mixte civile creau dezordine în imperiu. „Dar același canon (72 trulan) spune, așa cum spune și Sfânta Scriptură, că, dacă este căsătorit un ortodox cu un eterodox, nu trebuie să se despartă, deci dovada este că nu există o incompatibilitate canonică între viețuirea unui ortodox cu un neortodox. Și această incompatibilitate este misionară, datorită unui context. De aceea în Biserică întotdeauna au existat căsătorii mixte, iar Sinodul din Creta spune foarte clar același lucru… că situația pastorală din fiecare comunitate este cea care generează atitudinea pastorală a fiecărei Biserici autocefale.”
– min. 20:00: „Decizia de a binecuvânta cununiile mixte nu face dintr-un neortodox ortodox” Pentru partea ortodoxă „nu o mai consideră a fi în concubinaj. Și atunci acceptă să săvârșească căsătoria mixtă, ritualul căsătoriei bisericești, tocmai pentru a nu o mai considera în afara rânduielii în mod absolut. … Deci cel ortodox se împărtășește, iar cel neortodox nu se împărtășește în biserică.”
– min. 24:25: „Decizia Sinodului din Creta nu schimbă [situația] cu nimic. Exact același lucru îl avem încă din perioada împăraților bizantini.”
– min. 26:00: „Biserica Georgiei, spre exemplu, care a fost împotriva documentului cu căsătoriile mixte, în eparhiile din diaspora dă binecuvântare pentru căsătorii mixte.”
– min. 26:40: „Rezultatul unei rigori dusă dincolo de discernământul pastoral este îndepărtarea celui ortodox de Biserica Ortodoxă.” Altfel, copiii sunt botezați catolici (eterodocși).
– min. 34:10: „Biserica Rusă acceptă căsătoriile mixte și chiar îi primește pe catolici prin spovedanie, inclusiv pe cei hirotoniți. Avem un caz foarte clar (Gabriel Bunge).”
– min. 35:00 „Biserica Georgiei a avut o opțiune foarte clară împotriva căsătoriilor mixte pentru că pentru ei, au spus-o în mai multe rânduri, căsătoria mixtă înseamnă inclusiv căsătoria inter-etnică. Pentru ei frica cea mare nu este căsătoria din diaspora dintre catolici și ortodocși, pentru că episcopii georgieni dau dispense pentru căsătorii mixte, ci pentru a nu se amesteca georgienii cu armenii, cu care sunt în conflict în țara lor.”
– min. 37:50: „Singura consecință a căsătoriilor mixte este că cel ortodox rămâne ortodox și se poate împărtăși. Dacă nu ar face taina nunții pentru cel ortodox, la care ar fi și cel neortodox, atunci nu s-ar putea împărtăși cel ortodox pentru că nu putem împărtăși pe cei ce sunt în concubinaj.”
Așadar pot fi desprinse următoarele idei generale:
1. Căsătoria trebuia definită ca fiind o unire sacramentală și să nu fie confundată cu oficierile de la starea civilă.
2. Cununia mixtă are impedimente ce țin de misiune, de latura socială, nu de taina sacramentală. Întotdeauna au existat căsătorii mixte în Biserică și canonul 72 trulan le permite.
3. În cazul unei cununii mixte, partea ortodoxă rămâne ortodoxă și se poate împărtăși, iar cea neortodoxă nu devine membră a Bisericii Ortodoxe. Altfel, ar fi trăit în păcatul concubinajului.
4. Biserica Rusă și cea Georgiană permit cununiile mixte.
5. Rigoarea prea mare în această privință poate duce la îndepărtarea credincioșilor de Biserica Ortodoxă.
6. În Creta au fost condamnate pentru prima dată avorturile.
Poate un credincios sincer să primească perspectiva Pr. Patriciu asupra căsătoriilor mixte?
Provocarea unei căsătorii cu cineva de altă credință privește pe tineri, care trebuie să țină cont în sentimentele lor și de cerințele credinței. Pe de altă parte, conducătorii Bisericii fac calcule să-și păstreze sau chiar să-și înmulțească turma. Cât de netrecut este impedimentul diferenței de credință? Pot fi înfrânte alegerile sufletești? Este mai important numărul sau calitatea credincioșilor?
Deși vorbește de caracterul sacramental al cununiei religioase, permisivitatea față de oficierea căsătoriilor mixte este susținută prin argumente de tip social sau așa-zis misionare. Jonglarea aceasta între planul religios și cel civil nu face decât să ducă la desacralizarea vieții bisericești. Orice credincios va trebui să aleagă între a considera căsătoria o taină ce se petrece în fața și prin lucrarea lui Dumnezeu sau o simplă formalitate, cu nimic diferită de contractul pe care-l oferă statul. Iar dacă simțul religios al multora este tocit sau amețit de fantezii lumești și trupești, ușor vor putea confunda trăirea emoțională a unirii prin căsătorie cu bucuria angajării pe o cale binecuvântată de Dumnezeu. Așadar ne vom folosi de legile bisericești în această privință pentru o bună orientare.
1. Încă din vechime căsătoria era oficiată de preoți în Biserică. Mărturie în acest sens este canonul 11 al lui Timotei al Alexandriei, în care se face referire la clericul care oficiază o cununie. Cu siguranță că această practică a fost de la început, din vremea apostolică. Este evident că existau și căsătorii civile, care erau oficiate de necreștini, însă Biserica făcea diferență între unele și altele, a avut mereu propriile criterii despre cununie.
Chiar dacă abia în ultimul secol a apărut diferența în statele ortodoxe între căsătoria religioasă și cea civilă, statutul sacramental al Tainei Cununiei era unul bine cunoscut. Sinodul din Creta nu face în această privință decât să afirme un lucru deja statornicit. El nu ridică nicidecum valoarea căsătoriei, nu aduce nimic în plus.
2. Dacă citim cu atenție canonul 72 trulan, se observă că el nu permite în nici un chip oficierea căsătoriei mixte, adică între ortodocși și neortodocși. Ba chiar poruncește ca o astfel de cununie, dacă ar fi încheiată, să fie desfăcută. Este permis să rămână împreună cu partenerul de viață doar cuiva căsătorit înainte de a trece la ortodoxie, după sfatul Sf. Ap. Pavel (1Cor. 7:12-13). Iată și textul canonului (tradus din grecește):
„Să nu fie permis să se lege un bărbat ortodox cu o femeie eretică, nici să se căsătorească o femeie ortodoxă cu un bărbat eretic, ci de s-ar şi vădi că s-a făcut un lucru ca acesta de către vreunul dintre toţi, nunta să fie socotită nevalidă şi căsnicia nelegiuită să se desfacă; căci nu trebuie a se amesteca cele ce neamestecate, nici să se împleticească lupul cu oaia şi nici soarta păcătoșilor cu partea lui Hristos; iar dacă ar încălca cineva cele orânduite de noi, să se afurisească. Iar dacă unii, aflându-se încă în necredinţă şi nefiind încă număraţi în turma ortodocşilor, s-au potrivit întreolaltă prin nuntă legiuită, apoi unul dintre ei, alegând binele, a alergat la lumina adevărului, iar celălalt a fost ţinut de legătura rătăcirii, nealegând să privească razele dumnezeieşti; dacă cea necredincioasă binevoiește să convieţuiască cu cel credincios sau, dimpotrivă, cel necredincios cu cea credincioasă, să nu fie despărţiţi, după dumnezeiescul Apostol: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeie şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbat” (1Cor. 7:14).”
Aprecierea Pr. Patriciu că nu există o „incompatibilitate canonică” pentru a conviețui partea ortodoxă cu cea neortodoxă este cel puțin pripită. Pentru că Sf. Ap. Pavel dă un sfat în acest sens de la el însuși, nu de la Domnul (1Cor. 7:12). Altfel spus, nu există o lege în acest sens, ci discernământul săi îi spune că e mai bine să se procedeze astfel. Dumnezeu nu legiuiește o legătură cu cineva neortodox, dar, într-o astfel de situație, este de preferat să nu fie ruptă.
Mai mult, prescripția de a fi desfăcută căsătoria care s-ar face între o persoană ortodoxă și una neortodoxă dovedește un impediment foarte serios. Aici nu este o motivație de natură socială, ci duhovnicească: nu există amestecare între creștinii lui Hristos și păgâni.
3. Singurul scop al căsătoriilor mixte, potrivit Pr. Patriciu, pare a fi acela de a permite părții ortodoxe să se împărtășească, să scape de canonisirea păcatului concubinajului. Pe lângă aceasta ar trebui menționată și consecința nedorită a sincretismului religios prin obișnuința cu credința celuilalt și o piedică serioasă în a trăi propria credință așa cum s-ar cuveni.
Totuși nici măcar concubinajul nu este evitat pentru că el nu se dizolvă prin artificii formale. Păcatul nu constă în lipsa Tainei Cununiei, ci în conviețuirea într-un mod neplăcut lui Dumnezeu, fără credința și faptele aferente cerute de El. Totul ține de voință și conștiință, nu de legătura exterioară; de suflet, nu de trup. Păcatul aduce moarte nu prin încălcarea unei reguli, ci prin cugetul greșit al inimii.
Pe lângă faptul că Biserica nu poate oficia o slujbă cuiva care nu este membru al ei, starea de conviețuire nu după voia lui Dumnezeu rămâne. Pe mai departe viața în cuplu nu va însemna rugăciune, fapte ortodoxe, asumarea unor principii drept slăvitoare. Oricât ar rămâne de ortodox unul, tot nu va trăi cum se cuvine pentru că devine una cu cineva care ține la valori și principii străine, potrivnice. Și asta prin propria sa alegere, nu din vreo constrângere exterioară. Vinovăția nu poate fi înlăturată decât prin anularea, depărtarea de la fapta rea, adică desfacerea căsătoriei greșit încheiate.
Soluția propusă de Pr. Patriciu de a permite căsătoria mixtă pentru ca cel ortodox să nu mai trăiască în concubinaj și să se poată împărtăși vine în contradicție cu canonul 26 al Sf. Vasile cel Mare, care declară că „desfrâul nu este nuntă, nici început de nuntă”, ci este preferabilă despărțirea și îngăduită căsătoria dacă ei vor cu tot dinadinsul. Aceasta înseamnă că Biserica trebuie să cultive dragostea adevărată, virtuoasă, nu cea robită de patimile trupești. Provocarea cea mai mare este lupta împotriva pornografiei și desfrânării în general.
În fine, răspunsul dacă se poate cununa cineva cu un neortodox îl găsim tot în legea Bisericii, cum ar fi canonul 14 de la Sinodul IV Ecumenic. În acesta, dar și în altele, este permisă oficierea căsătoriei doar după ce partea neortodoxă primește să treacă la credința dreaptă.
4. Faptul că unele Biserici, cum sunt cea Rusă și cea Georgiană, permit cununiile, acesta nu este un argument canonic. Chiar dacă unele nu au acceptat Sinodul din Creta, asta nu înseamnă că toți sau majoritatea ierarhilor și credincioșilor sunt niște modele în toate aspectele.
5. Tinerii se pot lovi adeseori de intransigența Bisericii și să se îndepărteze de ea. Dar scopul nu trebuie să fie acela de a-i ține pur și simplu creștini cu numele, ci de a-i transforma pe interior. Apostolul Pavel chiar spune că Hristos nu l-a trimis să boteze, ci să bine-vestească „nu cu înțelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos” (1Cor. 1:17). Altfel spus, Mântuitorul nu vrea o Biserică la număr, ci curățată de păcate și păzind cuvântul adevărului Său.
6. Oricine poate intui că nu în Creta au fost condamnate pentru prima dată avorturile. Există un șir de canoane care interzic acest păcat: 91 trulan, 21 Ancira, 3, 52 Vasile. Aceste prevederi au valoare ecumenică de mult timp. Sigur că este bine că a fost reafirmat acest lucru, dar nu e un motiv suficient pentru a convoca un Sinod, ca să fie spuse lucruri deja statornicite, ca să nu mai vorbim de inovații.
Concluzii
Din textul referitor la Taina Căsătoriei, problematică este permisiunea prin iconomie, în anumite situații, de a fi oficiată cununia mixtă între un creștin ortodox și un eretic. Această îngăduință vine în evidentă contradicție cu prevederile canonului 72 trulan, dar și cu alte canoane, care prevăd desfacerea unei astfel de legături dacă ar fi contractată. Practic, includerea iconomiei o transformă cumva în regulă.
Diferența fundamentală este aceea că se observă o schimbare de perspectivă. Dacă Sfinții Părinți, începând de la Apostolul Pavel, vedeau în căsătorie o taină și o legătură sacramentală, sfântă, Sinodul din Creta doar declară acest lucru formal, dar îl tratează ca pe o unire pământească, omenească, nu de la Dumnezeu. Cuvintele Mântuitorului sunt ferme: „Ceea ce Dumnezeu a împreunat omul să nu despartă” (Mt. 19:6), arătând că nu e vorba doar de o convenție pur formală. Deci nu poate fi imaginată nici o iconomie între sfințenie și Satana, după canonul 72 trulan. Nu există scopuri pastorale sau așa-zis misionare care să justifice un asemenea pogorământ fărădelege pentru că nu este păstrat ortodoxul în duhul Bisericii, ci e aruncat în mrejele celui rău.
Impedimentele la împărtășire pentru cei care trăiesc necununați nu trebuie să ducă la o astuparea conștiinței prin fentarea legii, ci la problematizarea cea bună, la neliniștea care să ducă la trezirea și înțelegerea păcatului. Chiar dacă acest lucru presupune un efort mare și poate chiar suferință, nimic nu este mai prețios decât crucea. Nimeni nu s-a suit la cer în puf și mângâiat pe creștet în greșeala lui.
Avem datoria de a privi cum se cuvine taina nunții și viețuirea în familie, care presupune respectarea mai multor principii, conviețuirea înțeleaptă a soților și educarea sănătoasă și morală a copiilor. Tinerii trebuie să înțeleagă înălțimea căsătoriei și să fie îndemnați să se ridice la exigențele ei, nu să fie abandonați unei viziuni la un nivel sărac, trupesc. Din această perspectivă, Sinodul din Creta subminează grav familia, iar Pr. Patriciu nu are argumente serioase pentru a îndreptăți cele de neconceput.
Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a participat la el ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Pe lângă aceasta, este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Deci este una din cele mai autorizate voci să vorbească „de bine” pe acest subiect. În contextul în care tema este îngropată într-o tăcere vinovată la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a fi abordată.
Într-o conferință on-line recentă, Pr. Patriciu a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe temă. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate va avea bunăvoința să-și revizuiască poziția, după cum singur declară că este dispus să răspundă provocărilor.
Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu-și facă probleme de conștiință, ci să fie obedienți. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință ce pare nebună în ochii lumii (cf. 1Cor. 1:19), care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.
Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.
„Observatori” eretici la Sinodul din Creta (Foto: Flickr, Holy Council)
Organizarea și participarea la Sinodul din Creta
Unul dintre cele mai discutate aspecte legate de Sinodul tâlhăresc din Creta a fost acela al organizării. Este important de văzut care a fost imperativul întrunirii lui și cum a fost pregătit terenul. Au existat, pe ultima linie critici privind regulamentul de funcționare, drept pentru care trei Biserici Locale nu au onorat cu prezența, iar una (Antiohia) a invocat drept motiv al absentării conflictul cu Patriarhia Ierusalimului pe tema jurisdicției asupra Qatarului. Adoptarea deciziilor finale a fost făcută printr-un vot original, inovativ față de tradiția dintotdeauna a Bisericii. La fel, receptarea ulterioară este una care ridică probleme.
Ce spune Pr. Patriciu în privința acestor aspecte?
– min. 4:35: „Canonul 37 apostolic spune foarte clar că, atunci când sunt probleme, episcopii trebuie să discute împreună. Dacă sunt probleme la nivel regional, trebuie să discute episcopii dintr-o regiune. Dacă sunt probleme care privesc Biserica întreagă, sunt Sinoade lărgite… doar 7 dintre ele au fost asumate, recunoscute ca fiind Ecumenice.”
– min. 7:20: Canonul 76 al Sinodului din Cartagina (84 din Pidalion) prevede: „de câte ori se organizează un Sinod, să se creeze delegații ale Bisericilor.”
– min. 10:30: „În 1902 a fost prima inițiativă (de convocare a unui Sinod general) a Patriarhului Ioachim al III-lea… pentru că lumea era tulbure la începutul sec. XX, era plină de lucruri noi.”
– min. 29:40: „Acest document nu este un document nou, a fost elaborat începând cu 1968 și persoane care acuma sunt foarte împotriva acestui document au făcut parte din dialogul ecumenic cu celelalte comunități creștine și și-au adus contribuția la aceste documente.”
– min. 30: 25: „Dacă nu se întrunește Sinodul, așa cum spune canonul 19 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, se provoacă dezordine, este important să aibă loc întruniri sinodale.”
– min. 31:55: „Dacă vreo Biserică din cele prezente ar fi manifestat obiecții față de vreun document, acel document pur și simplu nu ar fi fost adoptat, de aceea este o greșeală din partea Bisericilor care nu au participat.”
– min. 32:50: „Primul lucru sau cel mai important este că la Sinodul din Creta s-au întâlnit Bisericile.”
Secțiunea întrebări și răspunsuri:
– min 3:25: „Semnătura tuturor episcopilor a fost un act de participare.”
– min. 5:15: „Nu văd cum Biserica Serbiei ar fi putut să accepte semnarea unui document, să nu ridice dreptul de veto dacă majoritatea episcopilor n-ar fi fost de acord…”
– min. 5:40: „Unii sinodali au spus că nu au semnat din motivul acesta, alții că au avut o reținere, dar ideea era de consens. N-au fost rețineri atât de mari încât să nu fie adoptat documentul.”
– min. 6:30: „Sinodul nu poate fi contestat ca fiind Sinod.” „Patriarhia Moscovei nu a contestat Sinodul din Creta, nu l-a negat, ci a arătat că nu a fost Sinodul la care se așteptau să fie. Biserica Bulgariei la fel, chiar dacă zice că nu a fost nici mare, nici sfânt, e pt. că nu a participat…” „Toate Bisericile care nu au participat își exprimă dorința de a continua această lucrare sinodală.”
– min. 10:40: „În ianuarie 2016 toate Bisericile autocefale au fost de acord cu convocarea Sinodului.”
– min. 11:40: „În ultima clipă Biserica Bulgariei a anunțat prima că ea nu participă, deși ea a trimis la Secretariatul Sfântului și Marelui Sinod inclusiv lista participanților, din care făcea parte chiar și fostul rege al Bulgariei, Simeon… Motivele pentru care s-au retras au fost complicate, complexe.”
– min. 13:00: „Noi, Patriarhia Română, am preluat toate observațiile pe care Patriarhia Georgiei le-a trimis și a încercat să le pună în discuție.”
– min. 32:35: „Întrebare: Biserica Georgiei a respins la întâlnirea presinodală de la Chambesy textul despre căsătoria mixtă, acesta este motivul neparticipării. Răspuns: Da, Biserica Georgiei a fost împotriva căsătoriilor mixte, dar nu a refuzat participarea. Dovada este că Biserica Georgiei a trimis Sfântului și Marelui Sinod amendamente la document. … Și-a trimis lista cu delegații ei, dar a decis în ultima clipă să nu participe.”
– min. 1:51:30: „În cadrul Sfântului și Marelui Sinod au fost discuții frumoase, nu au fost tensionate. Au fost în contradictoriu, la anumite momente, dar nu au fost discuții care să fie agresive.”
Sintetizând pledoaria Părintelui Patriciu, el afirmă:
1. A fost necesară convocarea Sinodului pentru că există canoane care prevăd obligația întrunirii Sinoadelor și participării episcopilor la ele pentru a rezolva problemele care apar. Prima inițiativă a convocării unui Sinod general a fost în 1902 din partea Patriarhului Ecumenic Ioachim al II-lea.
2. Pe baza canonului 76 Cartagina, care menționează posibilitatea formării unor delegații, este sugerat faptul că a fost normală participarea doar a unor reprezentanți, nu a tuturor ierarhilor din toate țările.
3. În Comisiile pre-sinodale, care au pregătit documentele de lucru, a existat dezbatere autentică și fructuoasă. Chiar dacă unii au o altă poziție astăzi decât Sinodul, asta se datorează faptului că nu sunt ei consecvenți cu ei înșiși.
4. Toate Bisericile și-au dat acordul în ianuarie 2016 pentru întrunirea Sinodului, deci absențele au fost nejustificate, țin de motive neîntemeiate.
5. Bisericile Bulgară și Georgiană au fost de acord cu participarea, dar s-au răzgândit nefondat în ultima clipă.
6. Chiar dacă unele Biserici nu au participat, poziția lor a fost reprezentată de celelalte. Spre exemplu, amendamentele georgienilor au fost preluate de delegații români.
7. Respingerea textului despre căsătorie de către georgieni nu a fost un motiv pentru neparticipare.
8. Semnăturile participanților au fost un act de participare, nu un vot. Documentele au fost adoptate prin consens.
9. Textele au fost adoptate prin unanimitate și orice împotrivire constituia un impediment să fie semnate.
10. Sinodul nu este respins de nici o Biserică din cele absente, ci doar nu se supun pentru că nu au participat.
Combaterea afirmațiilor. În ce constau erorile
Perspectiva de mai sus păcătuiește prin aceea că este părtinitoare, asamblată în așa fel încât să dea bine. Nu pornește de la observarea obiectivă a faptelor cu conștiință curată, ci de la dorința de a arăta că Sinodul a fost corect organizat. Așa se face că nu sunt interpretate canoanele și tradiția Bisericii în duhul și litera în care au fost formulate, ci doar sunt scoase din cadrul lor și potrivite într-un context favorabil. Desigur că cine nu este familiarizat cu spiritualitatea ortodoxă, nu va percepe erorile și se va mai comod să accepte explicații facile, însă nu la fel va reacționa un credincios serios.
1. De dragul argumentării că prezența a fost obligatorie, Părintele invocă o serie de canoane care se referă la o speță puțin diferită. Această teorie a fost formulată de unii episcopi și teologi ai Patriarhiei Ecumenice chiar și în vremea întrunirii Sinodului din Creta, în 2016. Dar canoanele 37 ap., 5 I Ec., 19 IV Ec., 8 trulan, 6 VII Ec., 20 Antiohia, 18 Cart. (26 în Pidalion) vorbesc despre Sinoadele regionale anuale.
Pentru a fi clar, trebuie știut că Sinoadele pot fi Ecumenice, Locale și regionale. Cele ecumenice sunt acelea la care sunt prezente toate Bisericile Locale sau au trimis reprezentanți sau deciziile lor au fost recunoscute ulterior în unanimitate. Există 7 astfel de Sinoade consacrate, dar au mai fost întrunite o seamă care aspiră la acest statut. Cele Locale sunt acelea la care nu au participat toate Bisericile, ci doar dintr-o regiune mai întinsă, din diferite zone. Aceste două categorii se referă la Sinoade întrunite în mod extraordinar, pentru a rezolva probleme punctuale, îndeosebi de credință. Pe lângă acestea, mai există Sinoadele regionale, ale unor mitropolii sau Patriarhii, care se adună regulat de două ori pe an sau cel puțin o dată.
Canoanele menționate se referă la cel de-al treilea tip de Sinoade și prevăd obligația episcopilor de a participa la ele pentru a fi rezolvate problemele curente care apar în Biserici Locale. Ele nu au în vedere Sinoadele extraordinare (Ecumenice sau Locale). Așadar canonul 19 al Sinodului IV Ecumenic nu poate fi aplicat Sinodului din Creta, ci celor din cuprinsul Bisericilor autocefale. Deci nu a fost obligatorie prezența în Colimbari. Cu cât se angajează să fie mai mulți participanți, cu atât valoarea și reputația crește sau, dacă sunt mai puțini, scade.
S-a făcut propunerea să existe un astfel de Sinod la o perioadă regulată de 7 sau 10 ani. Dar această perspectivă este susținută de posibilitățile tehnice actuale de comunicare globale, nu de cerințele funcționale, canonice și structurale ale Bisericii Ortodoxe. Ea este organizată, conform canonului 34 apostolic, pe regiuni configurate pe criterii etnice: „episcopii fiecărui neam/nații (ἔθνος)” trebuie să se constituie în jurul unui întâistătător. Așadar problemele administrative apar la nivelul Bisericilor autocefale și sunt tratate de Sinoadele lor, iar cele generale, care țin îndeosebi de credință, necesită cercetare sinodală extraordinară doar atunci când apar provocări punctuale, cum sunt ereziile.
Dar și felul cum s-a ajuns la convocarea Sinodului a urmat această logică defectuoasă. Așa cum menționează Pr. Patriciu, prima inițiativă a avut loc în 1902, dublată de o altă Enciclică a Patriarhiei Ecumenice din 1920. Ambele acțiuni sugerau o unire cu catolicii și protestanții sau măcar o discutare a ei la nivel pan-ortodox. În același timp, a fost sugerată și introducerea calendarului gregorian. Aceste două subiecte au stat mereu în legătură, din păcate, ceea ce a atras repudierea din partea mediului ortodox sănătos. În general, au fost reacții de eschivă, amânare sau chiar de critică. În loc să fie pusă problema ecumenismului în sensul condamnării lui, acesta era promovat ca o oportunitate de luat în calcul. Confruntarea dintre moderniști, reprezentați îndeosebi de Patriarhia Ecumenică, și tradiționaliști a dus la convocarea Sinodului din Creta într-o formulă nereprezentativă pentru Ortodoxie, forțată și păgubitoare, de impunere a unei noi linii inovatoare, care nu poate fi susținută prin apelul la canoanele și tradiția ortodoxe.
2. Este invocat canonul 76 Cartagina pentru a justifica formarea unor delegații din cel mult 25 de episcopi din fiecare Biserică autocefală. Dar, cum am scris deja, acest canon, ca și al 18-lea (26 din Pidalion), se referă la dezbateri sinodale regionale, de data aceasta la nivelul Africii de atunci. Din punctul meu de vedere, nu este necanonic faptul că nu au fost invitați toți episcopii de pretutindeni, ci că nu a existat o reprezentativitate reală, mai ales că prezența a fost una slabă comparativ cu trecutul. Biserici mari, ca cele din România, Rusia, Georgia, Grecia să zicem, au fost puse pe plan de egalitate cu altele mai mici, cu mult mai puțini episcopi. Poate ar fi fost mai nimerită o proporționalitate, nu o nivelare a lor. Chiar dacă a participa prin reprezentanți nu este un lucru necanonic, ci corect, când nu există posibilitatea să se întrunească laolaltă mai mulți, totuși pare că s-a urmărit o alegere selectivă intenționată a participanților și o excludere a clerului inferior și a mirenilor.
3. Părintele Patriciu face referire la poziția Pr. Teodor Zisis, care a fost membru în Comisia pre-sinodală, care s-a ocupat cu redactarea textelor ce urmau să fie discutate în Sinod. În mod normal, hotărârile oricărui Sinod sunt redactate de către participanți. De data aceasta, discuțiile au pornit de la niște texte discutate în prealabil de comisii speciale din care făceau parte delegați din toate Bisericile Locale. Aceasta pentru că presiunea întrunirii unui Sinod pan-ortodox a apărut îndeosebi după introducerea calendarului îndreptat. În anii ’30 sârbii au cerut să fie discutate mai multe subiecte, nu doar acesta. Atunci au fost stabilite mai multe teme ce au fost dezbătute în prealabil și urmau să fie definitivate în cadrul Sinodului.
Din comisiile pre-sinodale a făcut parte și Pr. Teodor Zisis. În procesele verbale care consemnează discuțiile care au avut loc, este menționată propunerea Părintelui de a schimba expresia „existența ontologică” a celorlalte Biserici și Confesiuni cu „existența de facto”. Fără a ține cont că poziția Pr. Teodor a fost una corectă și ortodoxă, el a fost criticat că ar fi „autorul direct al acestei formulări”, care este cea mai controversată. În primul rând, nu a fost autorul, ci criticul ei în 1986, iar în al doilea rând, paragraful respectiv a fost reformulat total în 2015, la a 5-a Conferință presinodală. Se observă că documentul despre relația cu „restul lumii creștine” a fost rescris pe ultima sută de metri, între hotărârea din 2014 de a fi convocat Sinodul și întrunirea lui efectivă în 2016, tocmai pentru a conține teoriile ecumeniste. Așadar este absolut normal ca Pr. Teodor Zisis să fie împotriva textului sinodal pentru că e în contradicție cu ce a susținut el dintotdeauna.
Pr. Patriciu duce mai departe niște acuze fără a lua în seamă că au fost demontate și sunt inconsistente. Nu este interesat atât de mult de fondul problemei, cât de manipularea celor neștiutori.
4. Este adevărat că Patriarhii au fost de acord cu întrunirea Sinodului la Sinaxa Întâistătătorilor din ianuarie 2016, însă decizia lor urma să fie validată în Sinodul fiecărei Biserici Locale și să fie desemnați delegații. Așa s-a întâmplat în practică și acest lucru reiese din faptul că Regulamentul de funcționare (art. 2.3) prevedea ca Patriarhul Ecumenic să trimită invitații celorlalte Biserici autocefale. În practică, patru dintre ele au ales să nu participe, invocând diverse motive.
5. Bulgarii au refuzat participarea pe ultima sută de metri, însă motivele au fost întemeiate. Principalul a fost acela că documentele aflate în discuție nu putea fi modificate decât prin unanimitate. Practic, participanții, conform regulamentului, nu puteau schimba nimic decât dacă toate Bisericile erau de acord (art. 11.2). Deoarece existau formulări greșite, imposibilitatea practică a modificării lor făcea ca deciziile să fi fost luate dinainte de comisiile pregătitoare, nu de sinodalii semnatari. Spre exemplu, dacă georgienii nu acceptau pogorământ pentru căsătoriile mixte, ei nu puteau modifica textul decât cu acordul tuturor. Era suficient ca o singură delegație să nu accepte și forma finală rămânea cea pre-sinodală. În aceste condiții, sunt de înțeles bulgarii și georgienii că nu s-au prezentat la o asemenea procedură.
6. Faptul că observațiile georgienilor au fost preluate de delegația română este o simplă teorie pentru că important era nu doar să fie prezentate, ci și susținute. Biserica Georgiei a făcut asta mai ferm prin faptul că nu au participat, pe când delegația română a făcut concesii.
7. Nesemnarea textului despre căsătorie de către georgieni ar fi trebuit să constituie un motiv îndestulător ca Sinodul să nu se întrunească pentru că dezbaterea temelor presinodale nu a fost încheiată. Conform regulamentului (art. 8.2), acesta nu ar fi trebuit dezbătut din acest motiv. Ba chiar definitivarea discuțiilor pe texte era o condiție fără de care nu putea fi convocat Sinodul în totalitate, după cum rezultă din art. 2.1 din Regulament. Aceasta arată că au fost presate lucrurile, că nu se ajunsese la un consens real, ci la unul forțat, artificial. Mai mult, regulamentul însuși nu a fost semnat nici de antiohieni și georgieni, ceea ce ridică o problemă serioasă cu privire la consimțământul pentru întrunirea Sinodului. Aceste aspecte arată vicii de procedură.
8. Au fost în total 25 de ierarhi (15%) care nu au semnat documentele finale din Creta, îndeosebi cel legat de ecumenism. Acest lucru nu a fost, într-adevăr, un impediment pentru adoptarea deciziilor finale. În mod normal, pe o temă dogmatică nu există votare, ci ori unanimitate, ori excluderea din comuniune. Dar posibilitatea ca la Sinodul din Creta unii episcopi să nu semneze și totuși votul să se facă la nivel de delegații ale Bisericilor locale a dus la situația ca ei să rămână în comuniune cu ceilalți. Acest fapt produce o mare dezordine și răvășire. În felul acesta, coexistă dreapta-credință cu erezia. Avem un fel de consens fără unanimitate, ceea ce este absurd. Aceasta este o inovație gravă și care subminează stabilitatea Bisericii, introduce o stare de compromis în materie de credință.
Unii din episcopii care nu au semnat au argumentat destul de elocvent că ei consideră eretic cel puțin un document. Adică nu e o poziționare oarecare, nu e un lucru de joacă. Din păcate, atitudinea lor nu este dusă până la capăt, să condamne explicit Sinodul și chiar să refuze comuniunea cu semnatarii lui.
O situație delicată este cea a sârbilor. Aceștia au anunțat, la un moment dat, că nu vor participa la Sinod. Apoi 17 din cei 25 de delegați nu au semnat documentele. Totuși Biserica lor și-a dat votul de aprobare, apoi au acceptat deciziile în Sinodul lor local.
Aceste inconsecvențe nu produc încredere, ci confuzie, impresia că totul este la mica înțelegere sau chiar supus unor presiuni ilicite.
9. Deși prevederile regulamentului de funcționare erau ca modificările să fie făcute prin unanimitate, nu s-a ținut cont de acest lucru, după mărturia Pr. Patriciu. În fața presiunii create de absența unor Biserici, Patriarhul Ecumenic a cedat și a acceptat ca votul să fie dat pe forma finală a documentelor, nu a amendamentelor. Însă nu putea fi prevăzută această situație dinainte și poate că, fără absentarea unora, nu s-ar fi ajuns la ea. Deci nu a fost nici o greșeală din partea Bisericilor neparticipante, ci e vorba de o prezentare tendențioasă a lucrurilor din partea Părintelui pentru că regulamentul nu prevedea această procedură, ci fix invers, anume că obiecțiile la documentele presinodale ar fi fost acceptate doar dacă erau toți de acord cu ele.
10. Cel puțin Biserica Bulgariei și a Georgiei au formulat obiecții serioase în Sinoadele lor la adresa documentelor din Creta. Ele aduc acuze de devieri dogmatice. Patriarhia Rusă a amânat discutarea teologică a textelor și deocamdată nu consideră Sinodul ca fiind reprezentativ pentru ea. Practic, se situează într-o oarecare neutralitate, ca și Biserica Antiohiană. Această situație nu echivalează nicidecum cu o acceptare tacită, ci cu o stare de conflict mocnit nerezolvat. Continuarea lucrării sinodale nu înseamnă că totul e bine până acum, ci că este confuz și cu probleme și e nevoie să fie găsite soluții pe mai departe pentru a ieși din acest impas.
Concluzii
Pr. Patriciu vrea să inducă o imagine pozitivă, de bună înțelegere și armonie între participanții la Sinodul din Creta, ba chiar și față de Bisericile neparticipante. Totuși există probleme majore pe care încearcă să le mascheze și să le îndulcească. Aceasta nu face decât să creeze o presiune psihologică ca să fie înghițită situația cu tot cu relele ei.
Problemele de organizare, de votare și reprezentare sunt mari și de netrecut și ele sunt importante pentru că au favorizat luarea unor decizii greșite, forțate, care nu sunt în duhul Evangheliei. Nu a existat o luptă pentru adevăr, ci un conflict de culise prin care să fie trase sforile ca să se ajungă la semnarea unor decizii neortodoxe.
Problema botezului a preocupat foarte mult pe Sf. Ciprian al Cartaginei, îndeosebi validitatea celui făcut de eretici și schismatici. S-au întrunit o serie de Sinoade care au luat decizii pe această temă în Africa acelor vremuri (jumătatea sec. al III-lea). Biserica a trecut printr-o perioadă de tulburare atunci, iar Sfântul Ciprian a avut o descoperire de la Dumnezeu să fugă din fața prigoanei (250) pentru a ajuta la rezolvarea lor. Așa se face că a suferit mucenicia abia câțiva ani mai târziu, în 258. Din această perspectivă, el este o autoritate de seamă. O temă conexă a botezului a fost și vârsta la care pot fi botezați pruncii, la care dă un răspuns în scrisoarea redată mai jos, validată și de un Sinod. Se înțelege că nu este obligatoriu botezul din pruncie, din primele zile, dar nu este interzis, ci chiar recomandat.
Scrisoarea a LXIV-a
Cypianus şi colegii săi care, în număr de 66, au luat parte la Sinod1, trimit sănătate fratelui lor Fidus2.
I.1.
Am citit, prea iubite frate, scrisoarea ta…
II.1. În ceea ce priveşte botezul copiilor, despre care ai spus că nu trebuie botezaţi în ziua a doua sau a treia de la naştere, ci consideri că trebuie respectată legea veche a tăierii împrejur, astfel că nou-născutul nu trebuie botezat şi sfinţit înainte de ziua a opta, Sinodul nostru a fost de altă părere. Căci nimeni nu a aprobat modul tău de a proceda, ci toţi au susţinut că nici unui om venit pe lume nu trebuie să i se refuze mila şi harul lui Dumnezeu. 2. Căci, de vreme ce Domnul spune în Evanghelie: „Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9, 55), atât cât stă în puterile noastre nu trebuie să pierdem, dacă se poate, nici un suflet. Într-adevăr, ce-i lipseşte celui pe care mâinile lui Dumnezeu l-au plămădit în sânul maicii sale? Nouă şi ochilor noştri ni se pare că cei ce s-au născut cresc odată cu trecerea zilelor noastre pământeşti. În realitate, cele care sunt făcute de Dumnezeu se desăvârşesc prin puterea şi lucrarea lui Dumnezeu Atoatefăcătorul.
III.1. În sfârşit, toţi oamenii, copii sau vârstnici, primesc în chip egal darul dumnezeiesc. Acest lucru ni-l spune credinţa dumnezeieştii Scripturi când Elisei s-a culcat, rugându-se astfel lui Dumnezeu, peste copilul văduvei, care era mort, încât buzele sale să fie pe buzele copilului şi ochii săi pe ochii lui, iar mâinile şi picioarele profetului să fie întinse exact peste mâinile şi picioarele copilului». 2. Dacă această situaţie este examinată după felul în care ne naştem şi după trupul nostru, (ne dăm seama că) un copil nu poate să aibă aceleaşi dimensiuni cu un adult şi că membrele lui nici nu pot să se măsoare şi să se prezinte ca unele mai mari. Dar aci este înfăţişată egalitatea dumnezeiască şi duhovnicească, fiindcă toţi oamenii sunt de aceeaşi talie, fiind făcuţi de Dumnezeu odată pentru totdeauna şi fiindcă vârsta noastră se poate deosebi în creşterea trupurilor după ceea ce vede omul, nu după Dumnezeu. Astfel ar însemna că harul însuşi care este dat celor botezaţi este acordat mai mic sau mai mare, după vârsta celor care îl primesc. Dar Sfântul Duh este oferit nu după o anumită măsură, ci din dragoste şi bunătate paternă. Căci Dumnezeu nu primeşte pe cineva ca persoană sau ca vârsta, ci, pentru dobândirea harului ceresc, se oferă ca un Tată Care face parte dreaptă tuturor.
IV.1. Ai mai spus că piciorul copilului în primele zile după naştere nu este curat şi că fiecare dintre noi se teme să-l sărute. Socotim că nici acesta nu trebuie să fie un obstacol pentru a-i da harul ceresc. Căci scris este: „Toate sunt curate pentru cei curaţi” (Tit 1, 15). 2. Şi nimeni dintre noi nu trebuie să se teamă de ceea ce Dumnezeu a socotit vrednic să facă. Căci, deşi copilul este nou la naştere, nu înseamnă totuşi că trebuie să ne temem să-l sărutăm când i se dă darul şi pacea deoarece fiecare dintre noi, când sărută copilul, trebuie să se gândească, potrivit credinţei sale, la înseşi mâinile lui Dumnezeu încă prezente (în copilul pe care l-a plămădit) şi pe care, într-un anumit fel, le sărutăm în omul abia format şi de curând născut, deoarece îmbrăţişăm ceea ce a făcut Dumnezeu. 3. Iar dacă în trupeasca tăiere împrejur a iudeilor era respectată ziua a opta, aceasta era ca o rânduială făcută cunoscută nouă dinainte, în chip de umbră şi simbol şi care trebuie să se împlinească prin adevăr, la venirea lui Hristos. Căci ziua a opta, adică prima zi după ziua de sabat, era ziua în care urma să învie Domnul, să ne aducă la viață şi să ne dea tăierea împrejur cea duhovnicească; această zi a opta, adică prima după ziua de sabat şi ziua Domnului, a precedat în chip de simbol (viitorul). Acest simbol a încetat (să mai existe) când a venit adevărul şi când ne-a fost dată duhovniceasca tăiere împrejur.
V.1. De aceea credem că nimeni nu trebuie să fie oprit de la dobândirea harului prin legea care a fost stabilită; (de asemenea), tăierea împrejur cea duhovnicească nu trebuie împiedicată de trupeasca tăiere împrejur, ci orice om trebuie primit la harul lui Hristos, fiindcă şi Petru spune în Faptele Apostolilor: „Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat” (10, 28). 2. De altfel, dacă ar putea să împiedice ceva pe oameni la dobândirea harului, mai degrabă pe adulţi şi pe cei de vârsta înaintată ar putea să-i împiedice păcatele lor prea grele. Şi, dacă este dată, după ce au venit la credinţă, unor vinovaţi foarte mari în faţa lui Dumnezeu şi dacă de la botez şi de la har nu este oprit nimeni, cu atât mai mult nu trebuie oprit copilul care, abia născut, n-a păcătuit cu nimic în afară de faptul că, născut trupeşte din Adam, a suferit, la prima naştere, molipsirea vechii morţi; prin însuşi acest fapt el ajunge mal uşor să primească iertarea păcatelor, deoarece lui îi sunt iertate nu păcatele proprii, ci păcatele altora.
VI.1. Şi, de aceea, prea iubite frate, hotărârea noastră luată în acest Sinod a fost că nimeni nu trebuie oprit de noi de la Botez şi de la harul lui Dumnezeu, Care este milostiv, blând şi drept pentru toţi oamenii. 2. Deoarece credem că acest lucru trebuie respectat şi pus în practică în privinţa tuturor, cu atât mai mult trebuie respectat în privinţa copiilor şi a noilor născuţi, care, prin însuşi acest fapt, au dreptul mai mult (decât ceilalţi) la ajutorul nostru şi la mila dumnezeiască deoarece, chiar de la naştere, când ţipă şi când plâng, nu fac nimic altceva decât să se roage. Îţi dorim, prea iubite frate, să fii mereu sănătos.
Traducere Prof. Gh. BADEA (din revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul 1982).
1. E vorba, se pare, de Sinodul din toamna anului 251.
2. Nu se cunoaşte unde era episcop Fidus. Probabil în apropiere de Bulla, unde era episcop Therapius, despre care e vorba în capitolul I al scrisorii.
3. Cf. IV Regi 4, 32-37; însă Şunamita nu era văduvă. Probabil un lapsus memoriae al Sfântului Ciprian.
Biserica, după cum a comunicat și după ultima ședință a Sfântului Sinod Permanent, «urmărește îndeaproape chestiunea vaccinărilor prin Comisia Sinodală de Bioetică, ce informează prin relatările ei continue Corpul Sinodal despre toate evoluțiile».
«La acest nivel, Sfântul Sinod a fost informat că, în urma studiului făcut, vaccinurile împotriva covid-19, care sunt utilizate în prezent în patria noastră, nu necesită folosirea culturilor de celule embrionare pentru producerea lor», scria în acest sens comunicatul oficial al SSP.
REFERATUL COMISIEI DE BIOETICĂ
Cu acest subiect s-a ocupat duminica trecută și o sinaxă foarte importantă pe internet pe care a organizat-o Sfânta Mitropolie de Neapolis și Stavropolis. În această sinaxă, președintele Comisiei Sinodale de Bioetică a Bisericii Greciei, Mitropolitul Nicolae de Mesoghea și Lavreotichi, s-a referit pe larg la teoriile care au fost dezvoltate cu privire la vaccinuri și a dezvăluit conținutul referatului Comisiei către Sinodul Permanent. Preasfințitul, referindu-se la teoriile despre existența unei particule (cip) care va fi pus în organismul oamenilor prin vaccinul contra COVID-19, a subliniat că studiul nu a localizat vreo mărturie științifică și teoria s-a dovedit a fi un mit.
«A existat un comunicat în decembrie 1999, ca editorial. Nu există o tehnologie corespunzătoare, nu am putut să găsim nimic», a zis, subliniind că «cel mai mare cip îl avem în mâinile noastre și este mobilul. Prin aplicații se fac toate, mult mai bine decât prin cele ce putea să le facă o particulă, care va fi strecurată eventual în trupul nostru prin vaccin».
INFORMĂRI CONTINUE
Comisia a fost informată amănunțit de oameni de știință specialiști în 7 sinaxe pe internet despre un șir de teme care se referă la vaccinuri și a compus un raport pe care l-a depus pe 14 decembrie la Sfântul Sinod. După cum a accentuat Mitropolitul, principiul general al concluziilor s-a concentrat în faptul că vaccinarea nu constituie un subiect bisericesc, teologic sau dogmatic, ci pur științific. A fost exprimată încrederea în lumea științifică, în timp ce s-a propus pe de o parte Biserica să nu iasă cu un steag antivaccinist și, pe de altă parte, să nu fie instrumentată ca o susținătoare a vaccinului, date fiind neliniștile oamenilor cu privire la posibilele efecte adverse. S-a decis să fie lăsat subiectul la conștiința fiecăruia.
ÎNCREDERE ÎN SPECIALIȘTI
«Trebuie să învățăm să avem încredere în specialiști și în lumea științifică și să nu polarizăm situația.»
Referindu-se la intervenția Mitropolitului Serafim de Kithire, care a invocat acuzațiile Vaticanului pentru faptul că vaccinurile conțin derivate de embrioni morți, fapt care contravine cu poziția fermă a Bisericii împotriva avorturilor. «Am făcut un studiu forțat pentru că se va întruni din nou Sfântul Sinod și trebuia să depunem un nou memoriu despre aceasta. Am intrat și în textele Vaticanului, care circulă larg. Am concluzionat și aici că nu este un subiect care ar trebui să preocupe Biserica», a zis Mitropolitul Nicolae. După cum a menționat, în cele două vaccinuri în uz din țara noastră, Pfizer și Moderna, nu există astfel de derivate de linii celulare și unde eventual există, acestea provin de la un țesut embrionar al unor embrioni deja morți. Drept aceea nu întâmpină vreo piedică etică pentru că nu există oportunitatea avortului».
«Punctul de vedere pe care noi l-am spus este că lumea este liberă. Eu personal, dacă mă întrebați, nu cred că cineva se mântuiește, nici nu se chinuie dacă face vaccinul, după cum și dacă nu-l face», a subliniat, punând următoarea întrebare: Cu ce logică să împiedicăm pe om să facă vaccinul și pentru ce motiv să semănăm temeri, îndoieli. Scopul este să ne eliberăm și Biserica are drept țintă să elibereze adevărul».
S. TSIODRAS: VACCINURILE SALVEAZĂ MILIOANE DE VIEȚI
«Mesajul este că vaccinurile sunt sigure. Nu au influență nici la bolile cronice, nici la cele autoimune, nici la autism. Nu au nici efecte adverse nedorite, cum este subiectul morții subite a nou-născuților, nici supraîncărcarea celor imunizați, nici vreo creștere a altor infecții. În mod exact, vaccinurile salvează vieți, milioane de vieți, la toate nivelurile și, din nefericire, mișcarea anti-vaccinală a condus în ultimii ani la o revenire a epidemiilor de boli transmisibile ca rujeola. Numai vaccinul de rujeolă, ca să înțelegeți, a salvat cel puțin 20 de milioane de vieți în ultimii 20 de ani», a semnalat în intervenția sa scrută Sotiris Tsiodras și a adăugat: «Mișcarea anti-vaccinare găsește spații, chiar și spații religioase. Nu se aștepta nimeni la asta, dar este o problemă a epocii noastre. Noi suntem aici ca oameni de știință să apărăm vaccinurile, să apărăm farmacovigilența, firește de orice lucru nou și să apărăm un vaccin care salvează vieți. Deja sunt impresionante primele realizări din Israel, care scad gradul mare de transmisie a virusului în mulțime». A semnalat că principala neliniște a oamenilor este frica de efecte adverse nedorite, ceva ce am văzut și în 2009-2010 cu vaccinul de gripă, adăugând că din fericire în Grecia un mare procent de aproape 70% din mulțime vrea să se vaccineze și îndeosebi vârstnicii care au și cel mai mare pericol. Referindu-se la subiectul mutațiilor, dl. Tsiodras a menționat că vaccinurile existente se pare că acoperă mutația britanică. «Poate dacă vom continua așa în această situație – spun poate pentru că nimeni nu cunoaște cu siguranță – să fie nevoie să înnoim vaccinurile în fiecare an cum facem la gripă», a accentuat el.
Κ. ΤRIADNAFILIDIS: NU SUNT SACRIFICAȚI EMBRIONI ÎN EXPERIENȚELE DE LABORATOR
Pe tema celulelor embrionare s-a referit în referatul său profesorul onorific de genetică și de genetică umană de la Universitatea Tesalonic, Constantin Triandafilidis. A caracterizat drept mit faptul că este nevoie să fie sacrificați embrioni în experimentele de laborator. «Genetica a înaintat și mai sunt utilizate celule stem, care sunt luate de la cordonul ombilical, placentă și celule corporale pentru tratarea bolilor netratabile. Este bine să nu facem unele dezbateri care încurcă lumea», a spus el. După cum a clarificat, în trecut, în activitatea preliminară pre-clinică de producere a vaccinurilor de poliomelită, rujeolă, hepatită A, rubeolă ș.a., s-a făcut uz de o linie celulară „Wi-38”, care provenea de la un embrion de 18 săptămâni de la o întrerupere forțată de sarcină a unei femei din Suedia în 1962. Aceste vaccinuri au evitat până acum 4,5 miliarde de infectări cu virus și au salvat mai mult de 10 milioane de vieți. La lucrul preliminar experimental pre-clinic de producere a vaccinurilor companiilor Pfizer/Biontech și Moderna contra COVID-19 nu s-a făcut uz de linia celulară «Wi-38», ci de linia celulară «HEK-293», care provine de la celulele de ficat care au fost luate de la un embrion feminin sănătos care a fost zădărnicit în 1973. Profesorul a clarificat că vaccinurile Pfizer/Biontech, Moderna și AstraZeneca nu conțin aceste celule în produsul final al vaccinului, ci au utilizat numai în stadiul pre-clinic de testări.
Nota noastră: În Sinodul Bisericii Greciei există o Comisie de Bioetică și funcționează, spre deosebire de BOR. Este bine că s-a ocupat cu două subiecte fierbinți ce privesc vaccinarea actuală: existența unor nanoparticule care să favorizeze controlul populației și problema ce privește utilizarea unor celule provenite de la fetuși avortați.
Din nefericire, Comisia cu pricina nu funcționează bine, viabil. Tratează subiectele cu totul superficial. Recomandă încredere în specialiști, lăsând în seama lor chiar și problemele ce țin de conștiința și competența Bisericii, preluând de la aceia ideile și justificările de-a gata, chiar dacă sunt într-o cheie străină de rigorile evanghelice.
Mai exact, deși este recunoscut senin faptul că au fost folosite celule de la fetuși avortați în faza de testări a vaccinurilor folosite împotriva covid-19, acest lucru este justificat prin faptul că întreruperea de sarcină nu a fost făcută special pentru prelevarea celulelor de care era nevoie și ele nu se regăsesc în produsul finit. Un argument în plus este acela că ar fi fost salvate nenumărate vieți prin avansul științific obținut. Dar întrebarea se pune dacă Dumnezeu aprobă o astfel de logică utilitaristă. Mai bine spus, scopul urmărit de Biserică este acela de a salva trupul sau sufletul omenesc? Ea luptă pentru viața prezentă sau pentru cea viitoare din împărăția lui Dumnezeu? Este de evitat moartea adusă de păcat sau cea provocată de boală și vulnerabilitatea trupului? Oricât ar părea de nebunească această atitudine, ea este trasată de Hristos pentru că „lumea trece și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1In. 2: 17). Abdicarea de la acest principiu cutremurător tocmai că aduce mult necaz chiar și de natură trupească și socială. Dar în special duce la o stare jalnică bisericească, echivalentă cu apostazia, pentru care sunt potrivite cuvintele Domnului: „Tu zici: sunt bogat și nu știi că tu ești cel ticălos. Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc…” (Apoc. 3: 17-18).
Esența problemei este cum să fie privită folosirea unui țesut celular obținut de la fetuși. Poate fi desprinsă de avort? Sau dimpotrivă, tocmai îl validează și „umanizează”, privește întreruperea sarcinii ca pe o activitate neutră sau chiar utilă. Un factor important în evaluarea acestui aspect este acela că există și alte alternative, cum ar fi celulele provenite de la adulți sau de la animale sau cele prelevate prin amniocenteză, care nu pun probleme de natură etică. Și totuși au fost preferate celulele de la fetuși avortați. Este puțin lucru? Poate fi tratată și justificată această opțiune la modul utilitarist chiar de Biserică? În loc de frica și grija extremă de a nu greși cu ceva în fața lui Dumnezeu, este indusă cauționarea metodelor imorale și într-o contradicție clară cu poruncile dumnezeiești. Nu doar că etica este coborâtă la un nivel omenesc de la cel duhovnicesc și sfânt, ci este discutabilă și la acest nivel seriozitatea în abordarea provocării care stă în față.
Însăși atitudinea de conjunctură recomandată de Comisie este una greșită și denotă lipsă de repere, nu poate fi luată în calcul. După cum s-a exprimat Mitropolitul Nicolae, au fost luate în calcul „neliniștile oamenilor cu privire la posibilele efectele adverse”. Tocmai că frământările credincioșilor ar trebui stinse printr-o poziționare clară, întemeiată și convingătoare. Dar soluția de mijloc găsită sugerează mai degrabă duplicitate, adică un conformism cu linia oficială așa-zis validată științific, dar fără a intra în conflict cu nemulțumirile oamenilor, care există riscul să fie adeverite de posibilele complicații ale vaccinului. Într-adevăr, problema este una de natură medicală, nu bisericească, dar ar trebui păstrată până la capăt această distanțare și neimplicare în subiect. În plus, trebuie asumată, nu evitată ridicarea de obiecții de natură etică.
În sfârșit, tratarea teoriilor despre existența unei nanoparticule care ar putea fi introdusă în corpul uman prin vaccin poate fi mai de încredere. Mitropolitul Nicolae este el însuși un om de știință care a studiat la cele mai de vază Universități și cunoaște lumea academică și nivelul tehnicii de astăzi. Este foarte probabil că nu există la ora actuală (și nici în viitor) tehnologia prin care să fie controlat corpul uman prin nano-particule.
Totuși îndemnul a avea încredere în lumea științifică este unul în contradicție cu neutralitatea Bisericii pe tema vaccinului. Încrederea aceasta nu ține de știință, ci de moralitate, care este un teren fix bisericesc. La câte (conflicte de) interese există la ora actuală, nicidecum nu este potrivită o astfel de poziționare și chiar este dăunătoare asocierea cu mediul științific (îndeosebi farmaceutic).
Cu toate că aceste dezbateri sunt în Grecia, nu în România, ele privesc pe toți ortodocșii mai ales în contextul în care vorbim de o pandemie, de o abordare internațională, nu regională. Nu în ultimul rând, există și la noi destul de mulți clerici care fac apologia vaccinării de pe aceleași poziții și într-un mod destul de agresiv. Măcar Biserica să păstreze „o ușă deschisă (de la Dumnezeu), pe care nimeni nu poate să o închidă, fiindcă, deși avem putere mică, păzim cuvântul Lui și nu tăgăduim numele Lui” (Apoc. 3: 8).
Deși nu este departe de adevăr afirmația că cei care se vaccinează nici nu se mântuiesc, nici nu se vor chinui pentru această alegere, lucru valabil și pentru cei care refuză vaccinul, totuși nu trebuie uitat că mântuirea se alcătuiește din fiecare faptă a noastră, care poate avea consecințe grozave. Putem închide ochii la diferite probleme care țin de vaccinare, dar mai bine și folositor este să luăm poziție față de toate aceste carențe.
