Sunt pedepsiți preoții greci care au slujit Învierea anul acesta la miezul nopții

Mitropolitul Pavel de Drama (Foto: Βήμα Ορθοδοξίας)

Βημα Ορθοδοξιας: Macarie de Siderocastro: „Biserica nu va deveni harababură”. Oprire de la slujire și scoatere din post pentru 4 preoți

„Mitropolitul Macarie de Siderocastro a hotărât pedepsirea cu oprirea de la slujbă și scoaterea din funcție pentru patru preoți pentru încălcarea deciziilor Sfântului Sinod.

Vorbind pentru canalul ΕΡΤ din Serron, a semnalat că a trecut la această decizie pentru că preoții au făcut slujba Învierii la 12 (miezul-nopții), încălcând și legile statului, și deciziile Sfântului Sinod, clarificând faptul că nu pot să slujească fără verificare și să facă de capul lor.”

În reportajul video mai adaugă faptul că Biserica ar deveni o harababură dacă fiecare va proceda în afara deciziilor Sinodului și în „neascultare” față de Episcop. „Mai mult de un an de zile nu am intervenit asupra nimănui. Nici asupra salariilor, asupra nimic. Îi lăsăm liberi, dar să nu treacă dincolo de noi. Nu este nimeni mai credincios decât Vlădica (Episcopul). Nu este nimeni mai postitor decât Vlădica. Nu este nimeni mai energic decât Vlădica. Merge înainte Vlădica și toți ceilalți îl urmează. Înainte este păstorul și în urmă turma.”

„Fulgere” din partea Mitr. Pavel de Drama: „Sunt vinovați părinții care se joacă cu sănătatea oamenilor”

După ce Mitr. Pavel de Drama a menționat că va apela la procuror împotriva a trei preoți care nu au respectat măsurile de prevenție în perioada Paștelui, a revenit cu noi declarații. Îi îndeamnă pe enoriașii celor trei biserici să fie atenți pentru că în ele se concentrează negaționiști ai pandemiei, care nu respectă nici o măsură de prevenție.

După ce a primit injurii că face apel la procuratură, se întreabă „de ce să intre în Biserică o organizație de tipul organizației bisericești Zorii Aurii (grup de nuanță fascistă și ultra-naționalist de extremă dreapta”.

Totuși el însuși a săvârșit slujba Învierii la Mănăstirea Sipsas, cu porțile închise, la miezul nopții, în semn de deranj față de măsura care a fost luată. A mai descoperit faptul că, la sinaxa cu preoții din Săptămâna Mare, le-a cerut să-și asume responsabilitatea și să semneze un memoriu comun prin care să-și manifeste protestul lor.


Dintre toate măsurile cu privire la slujbele pascale de anul acesta din Grecia, cea mai controversată a fost devansarea Învierii la ora 9 în seara de Sâmbătă în loc de Duminică la miezul nopții. Din nefericire, pe lângă unii episcopi care s-au opus acestei decizii, există unii care dovedesc zel până într-acolo, încât să-i pedepsească pe preoții care au „îndrăznit” să slujească normal, la miezul nopții. Cel puțin Mitropolitul de Siderocastro face aceasta din convingerea că arhiereii trebuie să fie urmați de credincioși ca o turmă, fără discernământ și indiferent dacă ei sunt credincioși sau nu Păstorului Hristos. Altfel spus, aceștia se substituie Capului Bisericii, care este Însuși Domnul, și devin iconomi necredincioși ai Tainelor, care asupresc turma cuvântătoare în loc să o păstorească și să o îngrijească și să o apere de lupii răpitori duhovnicești. Mitropolitul Pavel de Drama pare mai reținut, totuși cântă aceeași partitură oficială de acomodare a Bisericii la restricțiile „pandemice”.

Din fericire, la noi, în România, Biserica a refuzat implicarea anul acesta în promovarea măsurilor de distanțare și prevenție contra coronavirus, care țin de domeniul medical, nu de propagandă. Deși există presiuni de a se face reclamă vaccinării, până acum nu li s-a dat curs, așa cum s-a întâmplat în Grecia.

Perspectiva Sf. Porfirie asupra Apocalipsei: Să fim una cu Hristos

Preocuparea pentru evenimentele apocaliptice pe care le trăim tinde să domine, să eclipseze și chiar să distorsioneze grija pentru faptele creștinești de zi cu zi. Există riscul ca Antihristul și mergătorii lui înainte să primească în inima credincioșilor ortodocși o poziție mai importantă decât Hristos. Poziția Părintelui Porfirie, departe de a fi diferită de cea a Cuviosului Paisie Aghioritul, pune mai mult în lumină legătura pe care trebuie să o avem cu Hristos. Frica de Antihrist nu ne poate aduce schimbarea cea bună a duhului, nu ne alipește de Domnul așa cum o face dragostea și teama de Dumnezeu.

Este necesară conștientizarea vremurilor în care trăim, să le citim, dar cel mai important este să reușim să-L găsim pe Hristos, să ne ținem de El. Așa cum puțin s-au găsit să-I fie ucenici când S-a întrupat, tot la fel, pentru acești puțini se desfășoară istoria mântuirii, a descoperirii împărăției cerești. În schimb, pentru cei mulți sunt valabile vai-urile și plăgile din Apocalipsă. Efortul cel mare este să ne găsim între cei puțini și credincioși.

Este foarte important modul în care Părintele Gheorghe Kavsokaliviotul scoate în evidență acționarea în duh de dragoste față de Dumnezeu în articolul de mai jos prin intermediul învățăturii Sfântului Porfirie.

Sf. Porfirie și Paisie. Foto: Another City

Bătrânul Porfirie: «Nu-mi place să proorocesc»

Într-o epocă în care tot mai multă lume simte nevoia, din cauza crizei foarte adânci care lovește omenirea, să se ocupe cu întâmplările eshatologice ca cele descrise în Apocalipsa Sf. Ioan Teologul, dar și după cum au fost descoperite prin harul lui Dumnezeu proorocilor, Părinților Bisericii, dar și sfinților bătrâni contemporani, precum Bătrânul Paisie, trebuie să ne așezăm îndeosebi pe poziția Bătrânului Porfirie și să descifrăm de ce un Sfânt așa de mare al epocii noastre, deși cunoștea cu exactitate și amănunțime toate cele pe care le trăim și care vin, cu toate acestea, evita să vorbească despre ele.

Trebuie să ne problematizeze îndeosebi de ce bătrânul nu a vorbit deloc despre cele viitoare, ci a descoperit numai cele neapărat necesare și anumitor oameni. Nucleul de bază al gândirii Bătrânului Porfirie a fost că este nevoie ca lumea să consolideze și să cultive dragostea față de Creatorul ei nu prin frica de cele viitoare, ci printr-o legătură dezinteresată, după cum o are tatăl iubitor față de copilul său. Pentru că unitatea, care era cea mai mare comoară încredințată de Hristos apostolilor, poate să fie întărită când copilul se unește cu tatăl mai întâi prin dragoste, și nu prin frică.

Bătrânul Porfirie asemăna în mod nimerit epoca pe care o trăim cu anii puțin înainte de a veni Hristos. Ce stăpânea atunci? O „pace” romanică în privința autorității, idolatria, un cler deviat de patima stăpânirii, fățarnic fără să fie nevoit, din contra, să îndepărteze lumea de Dumnezeu și, în sfârșit, exista o mică parte de oameni curați și buni. Toate acestea descriu ziua de astăzi în detaliu și reluarea aceleiași epoci trebuie să ne problematizeze intens.

Înainte de Hristos au existat proorocii despre venirea Lui, dar și avertismente spre pocăință pentru poporul lui Dumnezeu, ca în cazul lui Iona și Ninive. Cu toate acestea, aceste proorocii au fost trimise de la Dumnezeu pentru acei puțini oameni curați și buni din fiecare epocă, după cum am arătat înainte, pentru că aveau o dispoziție bună să primească mesajele și să cunoască ce să facă.

Cu acest gând lucra și Bătrânul Porfirie, chemându-i pe oameni să se apropie cu dragoste de Hristos și nu de frica unor întâmplări înfricoșătoare. Cunoștea, dar nu spunea. Vorbea laconic și codat și cunoștea că exista în epoca lui o mare prăpastie între duhovnicia oamenilor din Sfântul Munte și lumea din afară. Din acest motiv, a trimis un om să-l avertizeze pe Bătrânul Paisie să înceteze să mai vorbească despre Antihrist, însemnare, războaie iminente șamd. Nu pentru că erau greșite cele pe care le înștiința prin luminare de la Dumnezeu Bătrânul Paisie, ci pentru că măsurile duhovnicești ale lumii sunt la un asemenea nivel că frica nu avea nici un rezultat esențial și era necesară apropierea numai prin dragostea lui Hristos. Pentru că, dacă omul iubește pe Dumnezeu, atunci Dumnezeu, când oamenii se schimbă, schimbă și Acela istoria. Același lucru s-a întâmplat cu distrugerea iminentă a Ninivei.

Însuși Bătrânul Porfirie a accentuat în ultimele lui zile decăderea și nenorocirea morală pe care o traversăm ca popor și a accentuat fiilor săi duhovnicești să găsească versetul din Vechiul Testament care spune: „Ai haină, fii stăpânul nostru”. Acolo ne spunea că este descrisă situația de astăzi ilustrată. Aceleași situații ale „vechiului Israel” cu „noul Israel” și aceleași simptome. „Vechiul Israel” a pierdut unitatea lui cu Dumnezeu și „noul Israel” a pierdut acest drum precis al unității cu Hristos. Acesta era marele dor al Bătrânului și l-a lucrat la propriu până la ultima suflare.

Rugăciunea arhierească a lui Hristos „ca toți să fie una” era ceea ce a lucrat Bătrânul cât a trăit și cu aceasta a adormit pe buze. Pentru că știa că omenirea, dacă asigură unitatea cu Hristos, nu va avea niciodată de ce să se teamă nici de războaie, nici de Antihrist. Dimpotrivă, astăzi ne apropiem de rău și examinăm cele ce vin ca pe un rău inevitabil. Acolo pierdem toată esența. Războaiele, dezastrele și întâmplările iminente sunt ultimul leac pentru apostazia omului și de aceea Bătrânul Porfirie spunea: „Apocalipsa a fost scrisă ca să nu se întâmple”. Pentru că Apocalipsa are drept scop avertizarea și modul de a o evita este numai dacă lucrăm unitatea care ne-a lăsat-o Hristos ca comoară. Aceasta este educația tămăduitoare pentru boală, pentru că, dacă boala progresează, întâmplările din Apocalipsă vor fi amputarea pe care o provoacă medicul când lovește cangrena.

Spunea Bătrânul: „Epoca noastră este ca epoca lui Hristos. Și atunci lume ajunsese într-o stare nenorocită. Totuși pe Dumnezeu L-a durut de noi. Și acum nu trebuie să deznădăjduim. Văd din dezastru că se arată un om foarte important al lui Dumnezeu, care va ridica și va uni lumea la bine”. A fost una din foarte puținele ori când Bătrânul a vorbit despre cele pe care le trăim și care vin. A accentuat că dreptatea lui Dumnezeu se schimbă și starea noastră este nenorocită. Totuși vedea că mila lui Dumnezeu va vizita omenirea încă o dată. Același lucru îl spunea și Bătrânul Paisie când îl abordau vizitatorii cu o îngrijorare vădită cu privire la cele ce vor veni și când îl întrebau când va veni mânia lui Dumnezeu. Acela spunea: „Va trebui să căutăm să vină mila Lui, nu mânia Lui”. Omenirea are nevoie de ea și astfel trebuie să se apropie de cele pe care ni le-au spus Sfinții noștri. Cele pe care le-au proorocit despre zilele noastre se referă la acei puțini care, ca înainte de Hristos, au voință să lucreze unitatea în Hristos.

Broșurile, presa străină, canalele și presa electronică se preocupă sistematic cu ce a zis Bătrânul Paisie și alți bătrâni contemporani. Nu cunosc dacă fac asta din motive reportericești, comerciale șa. Totuși trebuie să ne problematizăm. Să ne problematizăm ca să căutăm esența în toate acestea.

În 2009, pe când vizitam Rusia în cadrul eforturilor de editare a scrisorilor primului șef de guvern al Greciei, Ioannis Kapodistrias, m-am întâlnit cu un înalt oficial al guvernului Federației Ruse. Am auzit cu uimire o întrebare care se referă la toate cele de mai sus. M-a întrebat:
– Părinte Gheorghe, părinții din Sfântul Munte spune că va fi război între Rusia și Turcia pentru Constantinopol. Ce spuneți despre aceasta?
I-am răspuns fără să mă gândesc cum cred că ar fi răspuns și Bătrânul Porfirie:

– Sfântul Cosma Etolul, care este un mare Sfânt al Ortodoxiei, a zis: «Vor căuta să o rezolve cu pixul, dar nu vor putea. De 99 de ori cu război și o dată cu pixul». „Totuși noi suntem cu pixul”, am adăugat. Grecii cred că au binecuvântarea să le trimită Dumnezeu o personalitate revelatoare ca Bătrânul Porfirie ca să ne arate modul și drumul să evităm dezastrele și dificultățile. Este la latitudinea noastră cum să manevrăm comoara pe care ne-a lăsat-o și să nu așteptăm corabia să se lovească de ghețar.

Dacă lucrăm fiecare individual și separați de Hristos, atunci este sigur că vom spune ceea ce a zis sfântul bătrân: „Totuși se poate, în planul lui Dumnezeu, să vină, să vină așa ca oamenii să să dobândească o conștientizare, să vadă haosul viu lângă ei, să spună: Ei! Cădem în haos, suntem pierduți! Toți înapoi, toți înapoi, întoarceți-vă înapoi, suntem pierduți. Și să venim iarăși la drumul lui Dumnezeu și să strălucească credința ortodoxă”.

Ultimele zile ale Bătrânului Porfirie au fost și cele mai revelatoare pentru fiii săi duhovnicești, dar și pentru toată omenirea. Bătrânul ne-a adunat la chilia sa din Kavsokalivia și ne-a zis: „Nu-mi place să proorocesc, dar vă voi spune o proorocie”. Bătrânul ne-a vorbit despre ce se va întâmpla în Grecia și care este viitorul ei. Era revelator (apocaliptic) despre viitorul Greciei. Toate acestea deja au început să se întâmple. Astăzi trăim toate pe care ni le-a zis și care au început să se întâmple cu precizie. Cea mai mare descoperire a lui Dumnezeu a fost în ultima seară a vieții sale, când aproape jumătate de oră s-a rugat cu rugăciunea arhierească a lui Iisus „Ca toți să fie una”. Însuși Duhul Sfânt S-a rugat prin Bătrânul Porfirie pentru unitatea în Hristos a tuturor creștinilor, dar și a tuturor oamenilor de pe pământ, ca să nu vină cele cumplite din Apocalipsă.

Această rugăciune este cea mai mare moștenire a lui Hristos pentru neamul omenesc. Să devină faptă unitatea omenirii cu Dumnezeu. Această moștenire astăzi, la 21 de ani după adormirea Bătrânului Porfirie, rămâne vie și imprimată într-o icoană. Maica Domnului Patriotissa «Ca toți să fie una­», o icoană profetică și eshatologică, pe care o cunoaște deja toată creștinătatea.

Această moștenire o lucrăm până astăzi fiii săi și nădăjduim în ea.

Ierom. Gheorghe Kavsokaliviotul,
Chilia Izvorului Tămăduirii, Schitul Sfintei Treimi, Kavsokalivia, Sfântul Munte

Hristos este gata să sufere și pentru necredincioși. Pildă de blândețe față de ei de la Sf. Ap. Carp

Ajuns cândva în Creta, m-a primit Carp (cf. II Tim. 4,13), bărbat sfânt ca nici un altul, învrednicit pentru curăţia minţii de vederea lui Dumnezeu. De fapt, nu voia nici să se apropie de Sfintele Taine dacă nu i se arăta în vremea sfintelor rugăciuni preadesăvârşitoare o vedere binevoitoare. El zicea că a fost întristat odată cineva dintre necredincioși. Iar în­tristarea a fost că acela a amăgit pe cineva din Biserică la necredinţa în Dumnezeu (ateism, păgânism) pe când se săvârșeau unele zile vesele pentru el. Trebuind să se roage pentru amândoi cu bunătate ca, primind ajutorul Mântuitorului, Dumnezeu pe unul să-l întoarcă, iar pe celălalt să-l învingă cu bunătatea. Şi n-a încetat să-i sfătuiască viaţa întreagă până astăzi şi să-i aducă la cunoştinţa dumnezeiască, încât şi cei ce aveau o judecată îndoielnică, asemenea lor, şi o îndrăzneală fără minte au fost siliţi să se cuminţească printr-o dreaptă judecată. Dar, înainte de a i se întâmpla aceasta, simţind în sine, nu ştiu cum, multă duşmănie şi amără­ciune, a adormit. Iar întunecându-se, (că era seară), în vreme ce era în această indispoziţie, pe la miezul nopţii (fiindcă obişnuia în acea vreme să se trezească pentru cântările dum­nezeieşti), încă dinainte de-a se trezi bine din somn, căci era obosit, întrerupând mereu somnul, nu s-a simţit în afara tulburării. Iar stând la dumnezeiasca rugăciune, nu avea toată liniştea, ci se simţea încă apăsat, zicând că nu e drept să trăiască oamenii care sunt fără credinţa în Dumnezeu şi care se abat de la căile drepte ale Domnului. Şi, zicând acestea, se ruga lui Dumnezeu să le pună fără milă capăt vieţii amândurora ca printr-un fulger.

Dar, zicând acestea, spune că i se părea că vede deodată casa în care se afla crăpându-se mai întâi şi apoi despărţită prin mijloc în două începând de la vârf şi o oarecare flacără foarte luminoasă în faţa lui, coborând din cer până la el (căci locul i se părea luminat ca ziua). Iar cerul îl vedea deschis şi în spatele cerului pe Iisus, având în jurul Lui îngeri nenumăraţi cu chip omenesc. Şi acestea se arătau de sus şi îl umpleau de uimire. Iar Carp, aplecându-se în jos, spunea că vedea pământul despicându-se ca o adâncă prăpastie întunecoasă şi pe bărbaţii aceia, care îl supăraseră, stând înaintea lui la gura prăpastiei, tremurând, înfricaţi, ca cei ce vor cădea în prăpastia de sub picioarele lor, iar mai de jos, din adânc, se ridicau şerpi ce se mişcau în jurul picioarelor lor, uneori târându-sc împrejur, dar şi apăsându-i şi atrăgându-i, alteori muşcându-i cu dinţii sau cu ghimpii sau storcându-i şi căutând prin toate să-i arunce în adânc. Dar erau şi unii oameni în mijlocul şerpilor, repezindu-se la ei şi împingându-i şi lovindu-i şi trăgându-i. Iar ei păreau că sunt gata să cadă, pe de o parte vrând, pe de alta nevrând, siliţi treptat de răul din ei, deci şi din convingere.

Iar Carp zicea că avea plăcere să privească în jos şi să uite de cele de sus. Şi era supărat şi nemulţumit că aceia n-au căzut încă şi ajuta spre aceasta de multe ori. Dar, neputând, se supăra şi se tulbura. Şi, silindu-se cu greu să vadă iarăşi cerul, cum văzuse şi înainte, văzu pe Iisus privind cu milă la ceea ce se întâmpla şi ieşind din tronul Lui şi pogorând până la aceia şi dându-le mâna Sa cea bună, având pe îngeri în jurul Său. Apucând pe fiecare din cei doi bărbaţi din altă parte, Iisus a zis lui Carp: Ai întins mâna să mă loveşti. Dar sunt gata să pătimesc iarăşi pentru oameni ca să-i mân­tuiesc şi Îmi este plăcut aceasta, să nu păcătuiască alţi oameni. Deci ia seama că e bine pentru tine să vezi schimbându-se vieţuirea cu şerpii în prăpastie în vieţuirea cu Dum­nezeu şi cu îngerii cei buni şi de oameni iubitori.

Aceasta este ceea ce auzind eu cred că e adevărat.

(Epistola VIII, 6, după vol. Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Paideia, 1996)

Toma Omul-Lup. (2) În vremea epidemiei

În Prologul cărții se spune, cu referire la pocăința și întoarcerea lui Toma: “Ce desparte lumina de întuneric? Bucuria de tristețe? Viața de moarte? Binele de rău? Ele par potrivnice și departe unele de altele, dar în esență sunt separate doar de un fir subțire, de un cuvânt, de o atingere, de o clipă…”. Totuși o altă mare taină este păstrarea nestinsă a pocăinței în același duh de la început; mai ales în fața amenințărilor de tot felul și a morții.

Foto: Predania

La nașterea fiului țarului (29 aprilie 1818), mărinimosul țar Nicolae I, care dăduse iertare obștească tuturor, îi dăduse și lui Toma libertatea. Toma nu o căutase, drept urmare, aceasta nu făcuse nici o impresie asupra lui. (…)

7. Epidemia

În zilele acelea, din pricina îngrijirii medicale precare, molimele izbucneau adesea. Odată, în timpul unei veri de-a dreptul dogoritoare, s-a răspândit o epidemie de holeră. Populația era decimată atât de iute de acea nimicitoare boală, încât cei vii nu aveau timp să-i îngroape pe cei ce mureau. Nu era casă în orașul Tobolsk, cel odinioară vesel și plin de viață, care să nu fi pierdut unul sau doi membri ai familiei și care să nu aibă mulți alții grav bolnavi la pat, zvârcolindu-se de durere din pricina vărsăturilor și a suferinței. Nimeni nu voia să-i ajute, căci această boală era foarte molipsitoare. Chiar dacă se mai afla cineva care putea sta pe propriile picioare fiindcă fusese mai puțin atins, acela nu îndrăznea să se apropie de cineva grav bolnav. Teama de recădere în boală și de o nouă molipsire, precum și nevoia de apărare a propriei ființe îl făceau să fie nepăsător și să se îndepărteze cât mai mult de oricine era bolnav, cu febră mare. Atunci starea suferindului devenea o priveliște ce-ți rupea inima. Oamenii erau părăsiți pe patul lor de suferință. Ei făceau o ultimă sforțare ca să strige:

– Ajutor! Trecătorilor, frații mei, pentru numele lui Dumnezeu, veniți și-mi dați puțină apă, fiindcă sunt pe moarte!

Puținii trecători însă fugeau cât puteau de repede ca să scape, de parcă holera i-ar fi urmărit.

În toiul acestui iad al deznădejdii și al groazei, o singură persoană rămăsese stăpână pe sine și dornică să alerge pretutindeni cu o dragoste ca de mamă pentru a da o mână de ajutor; era Toma Rizkov! Nu lăsa nici o casă fără să arate cât poate o inimă ce are în ea pe Hristos, care are „dragostea desăvârșită” (Ioan 4, 18), după cum întărea ucenicul iubit, Sf. Ioan Teologul. Acesta este adevărul: oricine iubește cu adevărat creștinește nu se teme de nimic în viață. (…)

În orașul Tobolsk, Toma Omul Bun va rămâne pururi o pildă de dragoste vie, amintind de jertfa Mântuitorului! Povestea sa va fi întotdeauna cel mai frumos și mișcător imn al celor mai de preț sentimente creștinești pentru aproapele, pe care el l-a cercetat și pe care l-a alinat în vreme de durere și singurătate. Căci în clipe ca acestea se vădește dragostea noastră pentru Hristos, Dumnezeu-Omul, precum a grăit însăși gura negreșalnică a Celui mai dulce Învățător al iubirii: „Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40). (…)

Printre gemetele oamenilor bolnavi, suferind de holeră și aflați în pragul morții, răzbătea vocea caldă, mângâietoare și plină de dragoste a lui Toma Omul Bun:

– Hristos a înviat! Vin acum! Vin, frățiorul meu. Sunt eu, Toma! O să-ți dau tot ce ai nevoie.

Apoi își sufleca mânecile și pornea să le dea tot ce putea. Unuia îi aducea prosoape înmuiate în oțet și apă rece. Altuia îi schimba așternuturile și păturile. Undeva îi turna cuiva un leac și îl freca cu el pe spate, iar altundeva răcorea tâmplele fierbinți. Le schimba hainele bolnavilor și le spăla el însuși. Purta de grijă caselor lor părăsite și se îngrijea de copiii lor orfani. Ba chiar alerga să le hrănească animalele flămânde, bolnave, care și ele răgeau cu putere, dând o notă lugubră întregii atmosfere deznădăjduite a orașului, de parcă și ele ar fi înțeles nenorocirea ce căzuse asupra lui.

Cuvântul „minuni” nu este îndeajuns pentru a înfățișa ce a înfăptuit Toma cu atâta râvnă și bărbăție creștină. Toți rămâneau fără cuvinte înaintea mărturiei lucrării lui salvatoare. Mai uimitor dintre toate era că se apropia de toți fără teamă și îi îngrijea chiar și pe cei grav bolnavi! În ciuda acestui lucru, devenea din ce în ce mai sănătos, mai neînfricat și mai puternic. Este adevărat că „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc” (Romani 8, 28). Cunoaștem aceasta, iar experiența de viață reală o verifică neîndoios. Oricine săvârșește fapte bune, insuflate de pilda luminoasă a lui Hristos cel Înviat, nu piere niciodată. Harul lui Hristos nu-l părăsește niciodată! Din această pricină, Toma a rămas nevătămat de înfricoșătoarea boală ce pustia gubernia. El avea armura, binecuvântarea și ocrotirea atotputernicului Domn și Mântuitor înviat.

Într-atât de mare era binecuvântarea lui Dumnezeu în viața lui Toma, încât s-a petrecut ceva neobișnuit și aproape de necrezut. În timp ce stătea, târziu în noapte, la căpătâiul feluritelor persoane aflate în fierbințeala bolii, obișnuia să le povestească, în felul său, câte ceva despre mila și dragostea lui Dumnezeu pentru orice păcătos care se pocăiește. Când acești bolnavi se trezeau a doua zi de dimineață, constatau că febra le trecuse, de parcă i-ar fi tămăduit o mână nevăzută! Cu lacrimi în ochi, ei sărutau mâinile mărinimoase și neobosite ale lui Toma.

În sfârșit, au venit și primele zile reci de toamnă, iar molima s-a stins. Autoritățile locale au vrut să-l răsplătească după vrednicie pe Toma – acel viteaz al iubirii, acel înger al mângâierii, care a stat la căpătâiul tuturor bolnavilor din oraș cu atâta altruism și sacrificiu de sine! Însă toți cei ce lucrează cu sinceritate pentru sufletul lor cred că sfârșitul faptelor bine ale lor nu este recele și tristul mormânt, ci măreția fericirii cerești. Ei știu că sunt „fericiți cei morți, cei ce de acum mor întru Domnul […] căci faptele lor vin cu ei” ( Apocalipsa 14, 13). Ei nu așteaptă din partea lumii slavă și cinste omenească pentru tot ce au făcut aici în lume. De aceea, Toma, cu smerenie sinceră, refuză orice medalie și distincție de onoare pe car ei voiau să i le dea. Singurul lucru pe care l-a cerut de la ei a fost să i se îngăduie să petreacă niște zile în străvechea Mănăstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și să se bucure de frumusețea și liniștea de acolo. Dorința lui Toma a fost primită îndată cu bucurie de toată lumea și i-au dat doi cai puternici, pe care orășenii i-au încărcat cu danii și prinoase pentru mănăstire, însoțindu-l până la ieșirea din oraș. Toți locuitorii, cu mic cu mare, și-au luat rămas bun cu lacrimi calde și cu multă tulburare sufletească de la marele lor binefăcător. Iar Toma, cu mâna dreaptă pe inimă, făcea plecăciuni în dreapta și în stânga către toți, spunându-le zâmbind:

– Hristos a înviat! Hristos a înviat!

(Din cartea Toma Omul-Lup. Povestea adevărată a unui ucigaș pocăit, Ed. Predania)

Prima parte la Toma Omul-Lup. (1) Pocăința minunată de Înviere

Toma Omul-Lup. (1) Pocăința minunată de Înviere

Foto: Predania

3. Paștele hotărâtor

“- Tatiana Sailovski, cât este de frumoasă această seară de Paști! Farmecul ei liniștitor dovedește că cizmele (crimele?) murdare ale lui Toma Omul-Lup au pierit din această regiune.

Ochii mari, expresivi ai Tatianei se deschiseră și se închiseră cu gingășie în vreme ce îl privea pe Alexei cu tandrețe, iar buzele ei rostiră, de parcă ar fi recitat un poem ritmat:

– Alexei Ivanovici Sailovski! Numele acelui înspăimântător Toma Omul-Lup a devenit deja o legendă, pe care o folosim doar ca să ne speriem copiii când nu vor să ne asculte.

Și, ca să-și întărească spusele, începu să cânte un alt cântec pascal, încă mai plin de viață și de veselie.

Curând după aceea, vocea lui Alexei Sailovski o întrerupse:

– Doamna mea, am ajuns deja, fără ca măcar să ne fi dat seama cum a trecut timpul.

Apoi, curtenitor, îi dădu mâna soției sale ca să o ajute să coboare din sanie. Înaintea lor se ridica măreț vechiul conac al familiei Sailovski, aflat la doar un kilometru și jumătate în afara orașului. Avea trei etaje, două balcoane largi și o grădină nesfârșită cu copaci uriași. Tăcerea domnea pretudindeni. Nimeni nu era de văzut, ceea ce o surprinse într-atât pe Tatiana, încât exclamă:

– Asta-i ciudat!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Tăcerea de moarte ce stăpânea pretudindeni le spori teama nedefinită și îngrijorarea, așa că Alexei începu să strige cu putere, cu vocea lui gravă, impunătoare:

– Domna! Dimitri! Chiril!

Însă ecoul glasului său le dădea amândurora o stranie senzație ce le făcea părul măciucă. În ciuda strigătelor domnului Sailovski, nimeni nu ieși pe ușa întredeschisă. Fără să vrea, scoaseră un oftat din adâncul sufletului, în timp ce se grăbeau către intrarea în casă, fără să-și dea seama cum au ajuns înăuntru. Ce au văzut i-a umplut de o asemenea groază, încât Tatiana se prăbuși pe un scaun din apropiere. Până și lui Alexei Sailovski aproape că i se tăie respirația. Cei doi servitori ai lor zăceau unul lângă altul într-o baltă de sânge, cu capetele sparte…

Cu picioarele tremurându-i, Alexei merse mai departe, ca atras de un magnet, către camera Domnei, pe care o găsi în patul ei, cu o privire plină de groază întipărită pe chip și cu capul deformat într-un mod dezgustător, dormind somnul veșnic al morții.

– Ah, biată Domna, ce suflet bun aveai…

După priveliștea acestei nenorociri de nedescris, Tatiana își luă capul în ambele mâini ce tremurau și începu să-și cheme cu disperare unicul ei fiu, ca ieșită din minți: “Copilul meu! Copilul meu! Mihail! Unde ești?”

Țipetele ei sfâșietoare răsunau cu putere între pereții înalți și muți ai conacului. Mihail era un copil bălai, cu ochișori neobișnuiți, verzi și foarte vii. Purta o cămașa de noapte de culoare albastru-deschis. Arăta mai degrabă ca un înger pogorât din dumnezeiasca adunare și venit să aducă lumii bune-vestiri de bucurie.

La auzul vocii îngrijorate a mamei sale, el se trezi și se ridică în picioare în pătuțul lui. Răspunse dulce:

– Aici sunt, mămică dragă!

Și, frecându-și ochii încetișor, întrebă:

– De ce strigai așa tare?

De îndată ce îl văzu, ea se aruncă în brațele lui, nebună de bucurie, și îl acoperi cu mii de sărutări, strigând în lacrimi:

– Copilul meu, dulcele meu copil! Dragul meu! Ești bine?

Îl strângea atât de tare în brațe, încât micuțul scoase un “uf” de durere. Un zâmbet nevinovat care se răspândea pe buzele lui trandafirii mărturisea adânca lui mulțumire pentru marea dragoste a mamei sale. Îi răspunse neprefăcut:

– Da, mămica mea de aur. Sunt bine. Am adormit la loc îndată ce a plecat un om uriaș, cu o barbă lungă, care a năvălit la mine în cameră. Ținea în sus jucărioara asta.

Îi arătă lângă patul lui acea armă înfricoșătoare, cunoscută rușilor sub numele de “kisten”. Un “kisten” era o armă folositoare vânătorilor din partea locului. Era o bilă de fier legată de o curea puternică din piele. Oricine era lovit în cap cu această armă înfricoșătoare avea parte de o moarte năprasnică. Această armă mortală era practic îmbibată în sângele celor trei slujitori uciși ai lui Alexei Sailovski. Tatiana îi aruncă o privire îngrozită soțului ei și spuse cu vocea înăbușită:

– Vai, Alexei! Toma Omul-Lup încă trăiește și este pe undeva pe aproape!

Micul Mihail izbuti să îndepărteze paloarea înspăimântată de pe chipul mamei sale, întorcându-i capul spre el cu mânuțele lui calde și spunându-i cu tandrețe:

– Știi ceva, mami? Eu dormeam aici în patul meu când l-am auzit pe omul acela cu barbă și cu părul vâlvoi deschizând ușa cu o lovitură puternică. M-am trezit și, de îndată ce l-am văzut ridicându-și jucăria, am scos de sub pernă oul acela minunat, pe care am stat atâta timp ieri să-l pictez, i-am zâmbit și i l-am dat, spunându-i: “Domnule, Hristos a înviat!”. El m-a privit în ochi multă vreme, iar apoi, încetul cu încetul, și-a coborât mâna cu care-și ținea jucăria… S-a uitat mult timp la oul meu, de parcă l-ar fi fermecat, și, după aceea, ca și cum ceva l-ar fi ars la mână, și-a lăsat jucăria la mine în pat. Apoi și-a întins mâna și a luat oul de la mine. S-a uitat la el cu multă curiozitate o vreme destul de îndelungată, apoi și-a ridicat privirea și s-a uitat la mine. Întregul său chip era prefăcut și atunci îmi zâmbi și îmi spuse: “Cu adevărat a înviat!”. Și atunci am văzut, continuă micul Mihail, două lacrimi strălucind în ochii lui! Iar când l-am întrebat de ce plânge, a strâns oul la piept, a fugit pe ușă și s-a făcut nevăzut.

Mihail zâmbi mulțumit că și-a spus povestea, apoi, cu nevinovăție copilărească, se duse în fugă să vadă ce se petrecea. Căci, între timp, veștile despre noua catastrofă care lovise ținutul se răspândiseră cu iuțeala fulgerului și mulți oameni, plini de teamă, veniseră în fugă să afle mai multe despre cea mai nouă crimă a lui Toma, Omul-Lup. “Suntem pierduți”, spuneau unii dintre ei în disperarea lor, dându-și seama că Toma Omul-Lup continua să ucidă oameni cu aceeași furie răzbunătoare.

4. Prefacerea

Sunau clopotele ce vesteau a doua zi de Paști, iar autoritățile erau cu totul neputincioase. Cu aceeași intensitate cu care ieri toată lumea prăznuia, astăzi jeleau. Cu toate acestea, își făcuseră curaj să meargă la biserică, unde părintele Vladimir, îmbrăcat în veșminte aurii, îi aștepta pentru a săvârși o minunată Liturghie pascală. Clopotele băteau cu o anume dulceață veselă, care umplea de nădejde inimile tulburate ale credincioșilor, ca și cum L-ar fi auzit pe Mântuitorul Însuși strigându-le: “Îndrăzniți! Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

Însă atunci toți orășenii ce tremuraseră de frică au fost cuprinși dintr-o dată de o mai mare uimire când l-au văzut pe Toma Omul-Lup stând în picioare în biserică, privind icoana dulcelui nostru Mântuitor Iisus Hristos, Care era înfățișat răstignit pe cruce deasupra ușilor împărătești. Stătea acolo murmurând fără încetare: “Hristos a înviat! Cu adevărat a înviat!”, în timp ce ținea la piept oul pictat al micului Mihail.

Unii nu voiau să-și creadă ochilor și gândeau că acela care se ruga cu atâta străpungere de inimă și umilință înaintea crucii aurite de la ușile împărătești era bine-cunoscutul cerșetor local Boris Pliatov. Alții se însemnau cu semnul crucii și spuneau, cu lacrimi:

– Dumnezeul meu! Oare ne înșeală ochii care îl văd pe Toma înaintea noastră aici înăuntru? Poate fi cu putință? Se petrece cu adevărat una ca asta? E aici acea bestie care a măcelărit atâția oameni, care a făcut ca atâția oameni să se încuie în casele lor și simpla pomenire a numelui său îi face pe toți să le stea inima în loc?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Dumnezeiasca Liturghie se sfârși, iar oamenii plecau de la biserică plini de bucurie. Toți se salutau unul pe altul cu familiara salutare pascală; numai Toma rămăsese în genunchi, răpit în continuare în rugăciune…

– Toma, Hristos a înviat!

Încet și cu frică, de parcă s-ar fi rușinat să-l privească, Toma își întoarse ochii plini de lacrimi către acest preot al Celui Preaînalt, în timp ce-i răspunse printre suspine:

– Părinte, Cu adevărat a înviat!

Preotul își recăpătă curajul și scoase un suspin de ușurare. Apoi i se adresă lui Toma:

– Fiule, ai vrea să te închini cinstitei cruci și icoanei Învierii Mântuitorului? Pe cruce a fost răstignit Domnul nostru ca să spele toate păcatele omenirii cu scump Sângele Său.

Când Toma îl auzi pe preot spunând acestea, se dădu înapoi cu frică, de parcă ar fi vrut să se ferească de ceva, și rosti cu o voce tremurătoare:

– Nu! Nu, părinte! Nu îndrăznesc, nu sunt vrednic să mă apropii cu buzele mele necurate de preacinstita cruce a Domnului nostru!

Preotul nu se putu abține și izbucni în plâns. Însă, cu dragoste părintească, îi aduse crucea la buzele lui Toma, care se închină și o sărută de multe ori, cu adâncă emoție.

– Fiule, șopti preotul de-abia auzit, fie ca Dumnezeu să-ți dăruiască tămăduirea sufletului. Amin.

Chiar în acea clipă năvăliră înăuntru patru polițiști. Fuseseră înștiințați să vină și să pună mâna pe Toma. Când îi văzu, el nu doar că nu le opuse rezistență, ci chiar își întinse mâinile spre ei și le spuse cu un zâmbet și cu ochi plini de lacrimi:

– Hristos a înviat!

Ei îi aruncară o privire nedumerită, totuși îi puseră cătușele, fiindcă le era oarecum teamă. (…)

(Din cartea Toma Omul-Lup. Povestea adevărată a unui ucigaș pocăit, Ed. Predania)

Partea a doua: Toma Omul-Lup. (2) În vremea epidemiei.

Sf. Epifanie: CUVÂNT LA ÎNGROPAREA TRUPULUI DUMNEZEIESC AL DOMNULUI ȘI MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

Cuvânt al Sfântului Părintelui nostru Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului, la îngropăciunea Trupului dumnezeiesc al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi despre losif din Arimateea; şi la Coborârea Domnului în iad, care s-a făcut în chip minunat după mântuitoarea Sa patimă

Traducere Pr. Victor Manolache

I. Ce este aceasta? Tăcere adâncă este astăzi pe pământ! Tăcere şi linişte adâncă! Tăcere adâncă pentru că Împăratul doarme. Pământul s-a înfricoşat şi s-a liniştit, pentru că Dumnezeu cu trupul a adormit şi pe cei care dormeau de veacuri i-a înviat. Dumnezeu a murit cu trupul şi iadul s-a înfricoşat. Dumnezeu a adormit pentru puţină vreme şi pe cei care se găseau în iad i-a înviat.

II. Unde sunt acum cei fărădelege, tulburările de mai înainte, glasurile şi strigătele împotriva lui Hristos? Unde sunt soldaţii şi legiunile şi mulţimile și lăncile şi scuturile? Unde sunt împăraţii şi preoţii şi judecătorii osânditori? Unde sunt săbiile şi cuţitele şi gloatele turbate? Unde sunt mulţimile şi gloata şi straja neadormită? Într-adevăr, au pierit! Pentru că în chip adevărat mulţimile au urzit planuri nesăbuite şi zadarnice. Nesăbuite, dar şi zadarnice. Căci au dat năvală asupra Pietrei celei din capul unghiului., Hristos, dar s-au strivit pe ele însele. S-au aruncat cu ură asupra Pietrei celei tari, dar valurile lor s-au risipit în spume. Au lovit deasupra fierului celui nemişcat şi s-au zdrobit. Au înălţat Piatra Vieţii pe lemnul Crucii şi Aceasta S-a prăvălit şi i-a ucis. L-au legat pe Atoputernicul Samson, pe Soarele Dumnezeirii, dar Acesta, dezlegând legăturile cele vechi, i-a pierdut pe vrăjmaşi şi pe cei fărădelege. Soarele Hristos Dumnezeu a apus pe pământ şi pe iudei i-a înveşmântat cu întuneric des.

III. Astăzi se mântuiesc cei care vieţuiesc pe pământ şi cei care de veacuri se găsesc sub pământ. Astăzi se mântuieşte întreaga lume, văzută şi nevăzută. Îndoită este astăzi prezenţa Domnului, îndoită este şi mântuirea, iubirea Sa de oameni, coborârea şi pogorământul, îndoită este venirea Sa la oameni. Hristos coboară din cer pe pământ şi de pe pământ la cele mai de jos ale pământului. Porţile iadului se deschid, cei care dormiţi de veacuri bucuraţi-vă! Cei care vă găsiţi în întuneric, în locul umbrit de moarte, primiţi Lumina cea strălucitoare! Domnul vine printre robi, Dumnezeu printre morţi, Viaţa printre muritori, Cel nevinovat între cei vinovaţi, Lumina cea neînserată la cei cufundaţi întru întuneric! Eliberatorul, la cei robiţi, la cei care se află întru cele mai de jos ale pământului! Cel care se află mai presus de ceruri, Hristos, a venit pe pământ şi am crezut, S-a coborât la cei morţi, deci să ne pogorâm împreună cu El şi să vedem tainele care s-au întâmplat acolo. Să cunoaştem lucrările minunate ale Dumnezeului Celui ascuns, cufundate sub pământ, să aflăm cum s-a descoperit şi celor din iad vestea cea buna.

IV. Deci ce a fost? Prin apariţia Sa în iad, Dumnezeu i-a mântuit pe toţi fără excepţie? Desigur că nu, ci şi acolo doar pe cei care au crezut. Ieri s-a vădit mântuirea, astăzi stăpânirea; ieri, neputinţa, astăzi, domnia; ieri, firea omenească, astăzi, cea dumnezeiască. Ieri L-au lovit, astăzi loveşte El locuinţa iadului cu fulgerul dumnezeirii. Ieri L-au legat, astăzi El strânge în obezi pe tiranul diavol cu legături nedezlegate. Ieri L-au osândit, astăzi dăruieşte libertate celor osândiţi. Ieri slujitorii lui Pilat L-au batjocorit, astăzi portarii iadului L-au văzut şi s-au cutremurat.

V. Ascultă însă pătimirea lui Hristos, care biruieşte puterea cuvântului! Ascultă şi înalţă cântare, ascultă şi preamăreşte, ascultă şi propovăduieşte minunile cele mari ale lui Dumnezeu – cum legea mozaică se retrage, cum harul înfloreşte, cum prefigurările sunt întrecute, cum Adevărul este propovăduit, cum umbrele sunt depăşite, cum Soarele umple lumea, cum Vechiul Testament se pleacă, cum Noul Testament se pecetluieşte, cum cele din vechime au trecut şi cele noi le-au luat locul.

VI. Două popoare se găseau în Ierusalim în vremea pătimirii lui Hristos, cel iudaic şi cel idolatru, doi regi, Pilat şi Irod, şi doi arhierei, Ana şi Caiafa, pentru ca să prăznuiască împreună cele două Paşti, cel iudaic, care înceta, şi cel creştin, care începea. Două jertfe aveau loc în aceeaşi seară, de vreme ce amândouă aduceau două mântuiri, adică ale celor vii şi ale celor morţi. Pe de o parte, iudeii L-au legat pe Mielul dumnezeiesc pentru ca să-L înjunghie şi, de cealaltă parte, idolatrii L-au cunoscut pe Dumnezeu întrupat. Primii aveau ochii întorşi spre întuneric, în timp ce ceilalţi îi aveau întorşi către dumnezeiescul Soare. Primii, legându-L pe Hristos, L-au alungat, în timp ce ceilalţi L-au primit cu bucurie. Primii I-au oferit jertfe de animale, în timp ce ceilalţi I-au oferit jertfă trupul Dumnezeului întrupat. Şi iudeii, prăznuind Paştile, şi-au reamintit de trecerea lor prin Egipt, în timp ce idolatrii prevesteau izbăvirea din înşelăciune.

VII. Şi acestea unde s-au întâmplat? în Sion, cetatea marelui Împărat. Acolo a realizat mântuirea noastră, în mijlocul pământului, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a arătat între două animale, (boul şi asinul), între Tatăl şi Duhul Sfânt, cele două Persoane dumnezeieşti. Acesta este Cel care Se face cunoscut ca Viaţă, născut din Viaţă şi darul Vieţii. Acesta este Cel Care Se naşte în iesle, între îngeri şi oameni, Cel Care Se află între două popoare şi le uneşte pe o singură temelie. Acesta este Cel profeţit de Lege şi Profeţi Care Se arată între Moise şi Ilie pe Muntele Tabor. Acesta este Cel răstignit între doi tâlhari şi mărturisit drept Dumnezeu de către tâlharul cel recunoscător. Acesta este Cel care între viaţa de acum şi cea viitoare şade ca Judecător veşnic. Acesta este Cel care Se arată astăzi între cei vii şi cei morţi, dăruind viaţă îndoită şi mântuire. Şi zic viaţă îndoită, împreună cu naştere îndoită şi înviere. Deci ia seama la naşterea îndoită a lui Hristos şi laudă minunile!

VIII. Îngerul i-a adus Mariei fericita veste a naşterii lui Hristos din pântecele ei, îngerul i-a adus şi Mariei Magdalena vestea minunată a înfricoşătoarei Lui învieri din mormânt. Hristos Se naşte noaptea în Betleem şi tot in timpul nopţii înviază dintre cei morţi în Sion. Peştera cea de piatrăeste locul în care Se naşte Hristos şi din nou, peştera de piatră este locul în care Hristos înviază. Scutece de pânză Hristos primeşte la naştere şi cu giulgiuri de pânză este înfăşurat şi aici. Smirnă primeşte când Se naşte şi, la fel, şi aloe când este îngropat. Acolo Iosif este numit bărbatul Mariei, chiar dacă nu era bărbatul ei, aici tot un Iosif, din Arimateea, se arată îngropătorul Vieţii noastre. Se naşte în Betleem şi în iesle, dar şi înviază în mormânt ca într-o iesle. Păstorii înaintea tuturor aduc vestea minunată a naşterii lui Hristos, dar şi primii dintre păstorii ucenici ai lui Hristos povestesc fericita Lui înviere din morţi. Acolo îngerul a strigat Fecioarei: „Bucură-te!”, aici îngerul Sfatului celui mare, Hristos, astrigat femeilor: „Bucuraţi-vă!”. La prima Sa naştere, Hristos, după patruzeci de zile, a intrat în Ierusalimul pământesc, în templu, şi a adus jertfă, ca Întâi-Născut al lui Dumnezeu, o pereche de turturele. Dar şi la învierea Lui din morţi, după patruzeci de zile, S-a urcat în Ierusalimul ceresc, de care nu se despărţise ca Dumnezeu, în adevărata Sfânta Sfintelor, ca Cel dintâi înviat din morţi şi nestricăcios, şi a adus lui Dumnezeu şi Părintelui ceresc drept jertfă, ca două turturele neprihănite, sufletul şi trupul nostru. Şi acolo, într-un chip negrăit, L-a primit în sânurile Lui, ca un alt Simeon, Dumnezeu Cel vechi de zile şi Părintele. Dacă însă pe toate acestea le asculţi ca pe nişte poveşti şi nu crezi în ele, te osândesc peceţile nedesfăcute ale mormântului împărătesc, ale Învierii lui Hristos. Pentru că, aşa cum Hristos S-a născut din Fecioara Maria, lăsând pecetluite cheile fecioriei, pe care le au din fire toate femeile şi pe care le deschide naşterea, la fel a şi înviat din morţi fără să rupă peceţile mormântului. Dar cum şi când şi de către cine a fost înmormântat Hristos, Viaţa tuturor? Să ascultăm ce spun Scrierile Sfinte.

IX. Iar făcându-se seară, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif, care şi el era un ucenic al lui Iisus. Acesta, ducăndu-se la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Cel stricăcios s-a arătat înaintea stricăciunii, cerând să-L primească pe Dumnezeul celor stricăcioşi! Tina cere tinei să-L primească pe Făcătorul tuturor! Iarba cere de la iarbă să primească Lumina cerească! Picătura sau nimicul cere picăturii celei neînsemnate să primească Oceanul! Cine a văzut, cine a auzit vreodată? Omul primeşte de la om pe Creatorul oamenilor! Nedreptul făgăduieşte Dreptului să-i ofere Canonul şi Legea. Judecătorul nedrept îngăduie să fie înmormântat Judecătorul judecătorilor ca osândit!

X. Deci, facându-se seară, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif. într-adevăr, era bogat, de vreme ce a primit întregul Ipostas al Domnului. Cu adevărat era bogat, de vreme ce a primit de la Pilat firea îndoită a Persoanei lui Hristos. Cu siguranţă că era bogat, de vreme ce s-a învrednicit să primească Mărgăritarul cel nepreţuit. Fără de îndoială că era bogat, de vreme ce a ţinut punga plină cu Comoara Dumnezeirii. Şi cum să nu fie bogat cel care a dobândit Viaţa şi mântuirea lumii? Cum să nu fie bogat Iosif, de vreme ce a primit ca dar pe Acesta care-i hrăneşte pe toţi şi pe toate le stăpâneşte? Şi facându-se seară, căci apusese în iad Soarele dreptăţii, a venit un om bogat din Arimateea, pe nume Iosif, şi care se ascundea pentru că se temea de iudei. De asemenea, a venit şi Nicodim, cel care într-o noapte venise  să se întâlnească cu Iisus.

XI. O, taină a tainelor, ascunsă nouă! Doi ucenici în ascuns vin să Îl ascundă în mormânt pe Iisus, vădind prin furişarea lor taina ascunsă în iad, a Dumnezeului ascuns cu trupul! Şi se întreceau unul pe celălalt în râvna lor pentru Hristos – Nicodim, prin darul generos de smirnă şi aloe, iar Iosif arătându-se vrednic de laudă pentru îndrăzneala şi curajul său faţă de Pilat. Acesta, alungând orice frică, s-a arătat cu îndrăzneală lui Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Şi, când s-a arătat, s-a purtat cu multă înţelepciune, ca să-şi îndeplinească scopul. Astfel, nu s-a folosit înaintea lui Pilat de cuvântări meşteşugite şi măreţe, ca să nu fie exilat şi să piardă pe Cel pe Care-L căuta. Nu a zis: „Dă-mi trupul lui Iisus, Care înainte cu puţin timp a întunecat soarele şi a prăvălit pietrele de pe morminte şi a tulburat pământul, şi a deschis mormintele şi a rupt catapeteasma templului în două”. Nimic asemănător n-a zis lui Pilat.

XII. Deci ce i-a zis? „Ceva neînsemnat, ceva socotit detoţi ca nimic, am venit să-ţi cer, stăpâne! Dă-mi să înmormântez trupul mort al Celui pe Care L-ai osândit la moarte, al lui Iisus Nazarineanui, al lui Iisus Cel sărac, Cel fără acoperiş, Cel gol al Celui dispreţuit, al fiului unui tâmplar, al lui Iisus Cel legat, al lui Iisus Cel dispreţuit în patria Sa, al lui Iisus Cel străin şi nerecunoscut printre străini, şi batjocorit, şi, pe lângâ toate acestea, atârnat pe cruce. Dă-mi-L pe acest Străin pentru că ce-ţi trebuie trupul Lui? Dă-mi-L pe acest Străin pentru că dintr-o ţară îndepărtată a venitaici ca să mântuiască pe străin (pe cel înstrăinat de Dumnezeu şi de patria cerească a omului). Dă-mi-L pe acest Străin, pentru că S-a coborât în pământul întunecat ca să-l înalţe pe cel înstrăinat. Dă-mi-L pe acest Străin pentru că doar Acesta este în chip real străin. Dă-mi-L pe acest Străin, a Cărui ţară nu o cunoaştem noi, cei străini. Dă-mi-L pe acest Străin pe al Cărui Părinte nu-L ştim noi, cei străini. Dă-mi-L pe acest Străin, al Cărui loc şi naştere şi viaţă n-o cunoaştem noi, cei străini. Dă-mi-L pe acest Străin, Care a vieţuit înstrăinat, cu o viaţă nemaiîntâlnită. Dă-mi-L pe acest Străin, Care aici nu are are unde să-şi plece capul. Dă-mi-L pe acest Străin, Care ca un străin S-a născut fără acoperiş în iesle, în ţară străină. Dă-mi-L pe acest Străin, Care chiar în iesle a fugit ca un străin, ca să scape de Irod. Dă-mi-L pe acest Străin, Care chiar din scutece S-a înstrăinat în Egipt. Dă-mi-L pe acest Străin, Care nici cetate, nici sat, nici casă, nici loc unde să rămână, nici rudenii nu are, ci în ţară străină a locuit chiar dacă le avea în stăpânire pe toate. Dă-mi-L, stăpâne, pe Acesta aflat goI pe lemnul crucii, ca să-L acopăr, pe Cel care a acoperit goliciunea firii mele. Dă-mi-L pe acest Om mort și Dumnezeu ca să-L acopăr, pe Cel Care a acoperit fărădelegile mele. Dă-mi-L pe acest Mort ca să-L îngrop, pe Cel Care a îngropat în Iordan păcatul meu. Pentru un mort te rog, Care a fost nedreptăţit de către toţi, Care a fost trădat de ucenicul Său, Care a fost părăsit de prieteni, Care a fost alungat de fraţi, Care a fost pălmuit de slugi. Pentru un mort te rog fierbine, osândit de către cei pe care El Însuşi i-a eliberat din sclavie, adăpat cu oţet de către cei pe care El Însuşi i-a hrănit, rănit de către cei pe care El Însuşi i-a vindecat, părăsit de către ucenicii Săi şi lipsit de însăşi mama Sa. Pentru un mort te rog fierbinte, stăpâne, pentru Acesta fără de acoperiş, atârnat pe lemnul crucii. Pentru că nimeni nu L-a sprijinit pe pământ, nici părinte, nici prieten, nici ucenic, nici rudenie, nimeni nu                s-a găsit ca să-L înmormânteze. Este singurul Fiu, Unul născut al Părintelui său, Dumnezeu în lume, şi nimeni Altul.

XII. Ademenea cuvinte a grăit Iosif lui Pilat şi cârmuitorul a poruncit să-i fie dat Prea Sfântul Trup al lui Iisus. Căci a venit peGolgota, L-a coborât pe Dumnezeu întrupat de pe cruce şi a întins deasupra pământului trupul gol, nu al unui om simplu, ci al lui Dumnezeu! Şi oricine poate vedea aşezat jos pe Acesta care pe toţi i-a tras în sus, şi rămâne pentru puţin timp fără suflare Cel care este viaţa şi suflarea tuturor. Şi se arată lipsit de ochi Cel care i-a creat pe cei cu ochi mulţi (heruvimii) şi stă întins Cel care este Învierea tuturor. Şi aşează între morţi Dumnezeu Cel întrupat, Cel care îi înviază pe cei morţi şi tace pentru puţin timp trupeşte tunetul Logosului divin şi Se înalţă de mâini omeneşti Cel Care ţine în palmele Sale pământul.

XIV. Iosife, oare, cerându-L şi primindu-L, ştii pe Cine ai primit? Apropiindu-te de cruce şi coborându-L pe Iisus, ştii pe cine ai ţinut? Dacă într-adevăr ştii pe cine ţii, acum ai devenit bogat! Pentru că altfel cum faci această îngropare a trupului dumnezeiesc, atât de înfricoşătoare? Vrednică de laudă este dorinţa ta, dar şi mai vrednică este râvna sufletului tău! Oare nu te cutremuri când porţi pe mâinile tale pe Cel de care se înfricoşează heruvimii? Într-adevăr, cu câtă teamă scoţi de pe Trupul acesta dumnezeiesc puţinul veşmânt care-L acoperă! Şi cu câtă evlavie îţi pleci ochii tăi, căci te înfricoşezi să ţintuieşti firea omenească a lui Dumnezeu cel mai presus de fire! Spune-mi, Iosife, Îl înmormântezi îndreptat spre răsărit pe cel Care este Răsăritul Răsăriturilor? Atingi cu degetele tale, aşa cum facem morţilor, şi ochii lui Iisus, Care cu Preacuratul Său deget a atins ochii orbului? Închizi oare şi gura Celui care a deschis gura celui mut? Oare îndoi şi mâinile Celui care a întărit mâinile slăbănogite, nu cumva îi legi picioarele, aşa cum facem morţilor, Celui care a făcut să umble picioarele neputincioase? Îl porţi oare pe patul morţii pe Cel care a poruncit paraliticului: Ia-ţi patul tău şi umblă? Goleşti oare şi vasul cu miruri asupra Celui care ca un mir ceresc S-a golit pe Sine şi a înnoit lumea? Îndrăzneşti oare să cureţi şi acea coastă însângerată a trupului dumnezeiesc, a lui Iisus, Care a vindecat-o pe femeia cea cu curgere de sânge? Speli oare şi cu apă Trupul lui Dumnezeu, Care pe toţi i-a spălat şi le-a dăruit curăţirea de păcate? Şi ce lumini aprinzi, oare, înaintea Luminii Celei adevărate, Care luminează pe orice om? Şi ce cântări de înmormântare înalţi Celui care neîncetat este lăudat de toată oastea cerească a îngerilor? Verşi şi lacrimi pentru Mortul acela care a lăcrimat pentru Lazăr cel mort şi l-a înviat după patru zile de la moartea lui? Şi ce tânguiri scoţi pentru Acela care a dăruit tuturor bucurie şi a încetat tristeţea Evei?

XV. Iosife, fericesc mâinile tale, care au îngrijit şi au atins mâinile şi picioarele trupului dumnezeiesc al lui Iisus încă însângerate! Fericesc mâinile tale, care au atins coasta însângerată a lui Dumnezeu înainte de Toma, de credinciosul cel necredincios cu curiozitatea lui vrednică de laudă. Fericesc gura ta, care s-a săturat în chip nesătul şi s-a înfrăţit cu gura lui Iisus, umplându-se de Duhul Sfânt. Fericesc ochii tăi, care s-au apropiat de ochii lui Iisus şi au luat de la aceştia lumina cea adevărată. Fericesc faţa ta, care s-a apropiat de faţa lui Dumnezeu. Fericesc umerii tăi, care L-au ţinut pe Cel Care le ţine pe toate. Fericesc capul tău, care s-a apropiat de Capul tuturor. Îi fericesc pe Iosif şi pe Nicodim, pentru că s-au făcut heruvimi înaintea heruvimilor, înălţând şi purtându-L deasupra lor pe Dumnezeu. Pentru că s-au făcut slujitorii lui Dumnezeu înaintea celor cu şase aripi (Serafimii), acoperind şi cinstindu-L pe Domnul, nu cu aripi, ci cu giulgiuri. Pe Acesta, de Care se cutremură Heruvimii, Iosif şi Nicodim Îl poartă pe umerii lor şi-L duc împreună cu toate cetele uimite ale îngerilor netrupeşti.

XVI. Aşadar, de vreme ce au venit Iosif şi Nicodim, împreună cu ei a alergat şi toată ceata îngerilor lui Dumnezeu. Au ajuns mai întâi heruvimii, au alergat aproape de ei serafimii, L-au purtat tronurile, L-au acoperit cei cu şase aripi, s-au mirat cei cu ochi mulţi, L-au acoperit puterile, i-au cântat măririle, s-au cutremurat cetele, s-au tulburat toate oştile cetelor cereşti care, pline de mirare şi admiraţie, se întrebau între ele: „Ce este această mare şi nemaiîntâlnită şi negrăită privelişte? Pe Acesta, pe Care noi, puterile cele fără de trupuri, nu putem să-L privim în cer ca pe un Dumnezeu înfricoşător, Îl privesc pe pământ oamenii ca om gol şi mort?”

XVII. Pe Acesta, în faţa Căruia heruvimii stau cu evlavie, Iosif şi Nicodim Îl înmormântează cu îndrăzneală. Cum S-a coborât Acesta, Care n-a lăsat cerurile? Cum a ieşit Acesta, Care este înlăuntru? Cum a venit pe pământ cel Care umple universul? Cum S-a golit Acesta, Care pe toţi i-a îmbrăcat? Cum S-a aflat împreună cu Maica Lui pe pământ, ca om adevărat, Acesta, Care Se află împreună cu Părintele Său neîncetat în ceruri ca Dumnezeu? Cum S-a arătat oamenilor ca om şi, în acelaşi timp, Dumnezeu iubitor de oamenii Acesta, Care niciodată până acum nu S-a arătat nouă?

XVIII. Cum Cel nevăzut S-a făcut văzut? Cum Cel fără de trup S-a întrupat? Cum a pătimit Cel fără de patimă? Cum Judecătorul S-a arătat în faţa judecăţii? Cum Viaţa a gustat moarte? Cum Cel nedespărţit încape în mormânt? Cum locuieşte în mormânt Cel care n-a lăsat braţele Părintelui Său? Cum trece de poarta peşterii Acesta, Care a deschis porţile cerurilor, Care n-a stricat cheile Fecioarei, însă a zdrobit porţile iadului? Acesta, Care S-a arătat lui Toma, fără să deschidă uşile casei, a deschis însă oamenilor uşile împărăţiei Sale, în timp ce uşile şi peceţile mormântului le lasă închise? Cum este socotit împreună cu cei morţi Acesta, Care este liber între ei? Cum Lumina cea neînserată vine în locul întunecat, umbrit de moarte? Unde se duce? Unde Se coboară Acesta, pe Care nici moartea nu-L poate ţine? Care este raţiunea, modul, scopul care-L coboară în iad? Nu cumva coboară ca să-L înalţe pe Adam, cel osândit şi rob împreună cu noi? Da! Merge să-l caute pe primul om creat ca pe oaia cea pierdută. Fireşte că vrea să-i viziteze şi pe cei care locuiesc în întuneric, în locul umbrit de moarte. Fără îndoială că pe Adam cel robit şi pe Eva cea roabă împreună cu el se duce să-i elibereze de dureri Dumnezeul şi fiul lor.

XIX. Să ne coborâm însă cu El! Să dănţuim toţi, împreună să batem din palme, să săltăm, să-L urmăm, să-L preamărim. S-o facem degrabă, văzând împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii şi eliberarea osândiţilor de către Domnul Cel Bun. Vedeţi că Cel care din fire este iubitor de oameni purcede să-i elibereze cu multă putere şi stăpânire pe cei întemniţaţi de la începutul veacurilor, pe cei închişi în morminte – pe cei pe care i-a înghiţit în chip tiranic moartea amară şi nesătulă, furându-i de la Dumnezeu, şi îngrămădindu-i pe toţi împreună şi, după ce-i eliberează, iată că-i pune împreună cu cei care locuiesc în ceruri. Acolo, Adam cel întâi creat şi primul născut este legat mai jos decât toţi osândiţii. Acolo este Abel, primul om mort şi primul păstor, prefigurarea uciderii nedrepte a Păstorului Hristos. Acolo este Noe, prototipul lui Hristos, al Creatorului, al Corăbiei celei mari a lui Dumnezeu, al Bisericii, acel Noe care prin porumbel, prin Duhul Sfânt, a salvat toate neamurile sălbatice de la pieirea necredinţei şi a alungat pe corb, pe diavolul înfricoşător. Acolo este Avraam, înaintaşul lui Hristos, jertfitorul fiului său întâi-născut, care a adus jertfă de trei ori fericită lui Dumnezeu, cu sabie, dar şi fără sabie, cu moarte, dar şi fără moarte. Acolo jos este în legături şi Isaac care, ca prefigurare a lui Hristos şi a jertfei Lui, a fost legat în vechime pe pământ de către Avraam. Acolo jos este Iacov, cel întristat, aşa cum era mai înainte întristat pe pământ pentru pierderea lui Iosif. Acolo este Iosif, cel întemniţat, aşa cum a fost întemniţat în Egipt, prefigurându-L pe Hristos Cel legat şi pe Stăpânul. Acolo jos în întuneric este Moise, aşa cum cândva pe pământ se afla înlăuntrul coşului întunecat. Acolo jos, în groapa iadului, este Daniel, aşa cum odinioară pe pământ se găsea în groapa leilor. Acolo, în groapa stricăciunii şi a morţii este Ieremia, aşa cum altădată se afla în groapa mocirlei. Acolo, înlăuntrul chitului iadului se găseşte Iona, prototipul veşnicului Iona, al lui Hristos Cel mai înainte de veci, Care trăieşte în veci nesfârşiţi. Acolo este David, protopărintele lui Dumnezeu, înaintaşul după trup al lui Hristos. Şi ce să zic despre David şi Iona şi Solomon? Acolo, ca într-un pântece întunecat (aşa cum se afla în pântecele mamei sale Elisabeta), este şi marele Ioan, cel mai mare decât toţi profeţii, de două ori slujitor, şi înaintemergător şi propovăduitor al celor vii şi al celor morţi, cel trimis de către Irod în închisoarea iadului, în temniţa omenirii, unde prevesteşte pe Hristos celor care au murit de veacuri, drepţi şi nedrepţi.

XX. Din iad, toţi profeţii şi drepţii Îl rugau tainic pe Dumnezeu, cu rugăciuni neîncetate, cerând izbăvirea de acea moarte nesfârşită, de multa durere, de întristare, de vrăjmăşia care-i ţinea, de înfricoşare şi întunecime. Şi unul Îi zicea lui Dumnezeu: „Din pântecele iadului auzi strigătul glasului meu!” Altul: „Din adâncurile inimii mele am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!” Şi altul: „Arată-Ţi faţa Ta şi ne vom mântui!” Şi altul: „Tu, Care şezi pe tron de heruvimi, arată-Te!” Şi altul: „Porneşte puterea Ta nebiruită, vino să ne mântuieşti!” Şi altul: „Să ne ajungă degrabă milostivirea Ta, Doamne!” Şi altul: „Scapă sufletul meu de adâncurile iadului!” Şi altul: „Doamne, scapă-mă din iadul sufletului meu!”. Şi altul: „Să nu părăseşti sufletul meu în iad!” Şi altul: „Să se ridice viaţa mea din stricăciune la Tine, Domnul şi Dumnezeul meu!”

XXI. Deci, auzindu-i pe toţi aceştia, Mult-Milostivul Dumnezeu, Hristos, a socotit că nu era drept să ofere iubirea Sa de oameni doar celor care au vieţuit în vremea Lui sau după aceasta, ci şi celor care înainte de îngroparea Sa se găseau robi în iad şi se aflau în întuneric şi în umbra morţii. De aceea, Logosul dumnezeiesc i-a vizitat cu trup însufleţit pe cei care vieţuiau pe pământ, în timp ce S-a arătat cu trupul Său îndumnezeit şi preacurat, despărţit de trup, nu însă şi de dumnezeirea Lui, sufletelor care fuseseră despărţite şi acestea de trup şi se aflau în iad.

XXII. Aşadar să alergăm cu mintea şi să mergem în iad, ca să vedem acolo jos cum, cu puterea Sa atotputernică, Hristos îl biruieşte în întregime pe tiranul sufletelor înrobite şi cum, cu strălucirea Sa, robeşte fără mâini toată oştirea lui, acele legiuni nemuritoare ale demonilor, scoţând din ţâţâni porţile cele nematerialnice, zdrobindu-le cu lemnul crucii şi sfărâmând cu piroanele dumnezeieşti zăvoarele cele veşnice şi topind precum lumânarea, cu legătura mâinilor Sale dumnezeieşti, lanţurile cele nedezlegate şi împungând cu suliţa cu care a fost împunsă coasta Sa dumnezeiască inima nematerialnică a tiranului. Hristos spulberă tăria săgeţilor lui la vremea în care pe cruce îşi întinde ca un arc mâinile Sale dumnezeieşti. De aceea, dacă-L urmezi pe Hristos, vei vedea în tăcere unde l-a legat pe tiran şi unde i-a atârnat capul, cum a smuls din temelii temniţa şi cum i-a scos pe cei întemniţaţi, cum eliberat pe Adam şi cum a înviat-o pe Eva, cum a stricat peretele cel din mijloc şi cum l-a osândit pe diavolul cel fermecător. Cum a omorât moartea şi cum a înălţat semnele biruinţei. Cum a pierdut în întregime stricăciunea şi cum l-a ridicat pe om la vrednicia lui dintru început.

XXIII. Deci Acesta, Care ieri, cu voia Lui, n-a chemat legiunile îngerilor să-L ajute, ci-i spunea lui Petru: „Ți se pare că nu pot să-L rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?”, acum coboară, aşa cum se cade lui Dumnezeu şi Stăpânului împotriva iadului şi a morţii, ca să-l războiască pe tiran cu moartea Lui, având împreună cu El nu doar douăsprezece legiuni ale cetelor trupeşti şi nemuritoare şi nevăzute, ci mii şi mii de îngeri, Arhangheli, Stăpâniri, Tronuri, Serafimi şi Heruvimi. Acestea Îl urmează şi-L înconjoară, şi-L cinstesc pe Hristos ca pe Stăpânul şi Împăratul lor. Şi nu ca aliaţi, – nu, niciodată! pentru că Atotputernicul Hristos Dumnezeu de ce alianţă are nevoie? O fac pentru că sunt datori şi doresc în acelaşi timp să se afle lângă Stăpânul lor. Şi, ca nişte suliţaşi credincioşi şi războinici şi slujitori strălucitori ai stăpânirii împărăteşti a Domnului, doar la semnul dumnezeiesc al Lui aleargă în grabă să dea de ştire unul altuia şi să împlinească porunca Lui, împodobiţi cu cununile biruinţei împotriva taberelor vrăjmaşilor şi ale tiranilor. Desigur că de aceea şi coboară, însoţindu-L pe Dumnezeu şi Stăpânul în cele mai de jos ale pământului şi în părţile cel mai adânci ale iadului, în locuinţele cele de sub pământ ale morţilor din vechime, ca să-i scoată cu putere acum pe cei legaţi de veacuri.

XXIV. Deci, când Domnul cu alaiul Său dumnezeiesc S-a arătat strălucitor înaintea porţilor închise, înaintea tainiţelor întunecate şi a lăcaşurilor de sub pământ şi a peşterilor iadului, mai marele oştilor îngereşti, Gavriil, fiind prin tradiţie cel care aduce oamenilor veştile bune şi fericite, îi înştiinţează pe toţi şi cu glas puternic de Arhanghel şi de soldat al oştilor îngereşti, impunător şi tunător, strigă către puterile vrăjmaşe: „Ridicaţi, căpetenii, porţile!” După acesta, strigă şi Mihail: „Şi dărâmaţi porţile cele veşnice!” După aceea şi Puterile glăsuiesc: „Daţi-vă la o parte, portari ai fărădelegii!”. În urma lor, şi Stăpânirile strigă poruncitor: „Stricaţi lanţurile cele nedezlegate!” Şi un alt înger tună: „Ruşinaţi-vă, vrăjmaşi potrivnici lui Dumnezeu!”, iar un altul: „Înfricoşaţi-vă, tirani nemiloşi!”

XXV. Şi. precum atunci când apare o oaste împărătească victorioasă, înfricoşătoare, atot­puternică, neînfrântă, frică şi cutremur şi tulburare şi panică îi cuprinde pe vrăjmaşii neînfrântului Împărat, la fel s-a întâmplat pe neaşteptate şi în iad, prin acea prezenţă nemaiîntâlnită a lui Hristos în cele de dedesubt. O strălucire puternică de sus a orbit şi a întunecat chipurile puterilor vrăjmaşe ale iadului, în timp ce auzeau şi glasuri poruncitoare, ca de soldaţi, care tunau: „Ridicaţi, căpetenii, porţile, ridicaţi porţile!” – nu adică să le deschideţi, ci să le smulgeţi din temelii, să le aruncaţi departe, încât să nu se mai închidă niciodată. „Ridicaţi, căpetenii, porţile!” nu pentru Hristos, Care este aici, căci poate să treacă şi prin porţile încuiate oricând voieşte, ci pentru că vă porunceşte vouă, slugi care fugiţi, să scoateţi porţile veşnice şi să le aruncaţi departe, să le sfărâmaţi. De aceea nu porunceşte mulţimilor voastre, ci vouă înşivă, care sunteţi socotiţi conducătorii lor: „Ridicaţi, căpetenii, porţile de aici!”

XXVI. Căpetenii de aici, nu alte căpetenii! Chiar dacă până acum aţi stăpânit cu răutate peste cei care au murit de la începutul veacurilor, de acum înainte nu veţi porunci nici acestora, nici altora, nici chiar vouă înşivă! Scoateţi porţile, pentru că S-a arătat Hristos, Poarta cea cerească. Deschideţi calea Celui care a păşit cu piciorul Său în temniţa iadului. Numele Lui este Domnul, şi ca Domn poate să treacă prin porţile morţii. Voi aţi creat porţile morţii, Acesta, însă, a venit să treacă prin ele. De aceea, scoateţi porţile, cârmuitori! Scoateţi-le, nu zăboviţi! Aruncaţi-le degrabă! Scoateţi-le fără amânare şi, dacă credeţi că aşteptăm, vă înşelaţi! Vom porunci porţilor înseşi să iasă de la sine, fără să punem măcar mâna: „Sfărâmaţi-vă, porţi veşnice!”

XXVII. Şi, când puterile îngereşti au strigat aceste cuvinte, în clipa aceea porţile s-au sfărâmat, lanţurile s-au dezlegat, cheile s-au descuiat, zăvoarele s-au rupt în bucăţi, temeliile temniţei s-au cutremurat şi puterile vrăjmaşe au luat-o la fugă. Unul îl împingea pe celălalt, se încurca în picioarele lui, striga ca celălalt să fugă. S-au înfricoşat, s-au ridicat, s-au umplut de uimire, s-au tulburat, şi-au schimbat chipul, s-au cutremurat, au împietrit şi totodată s-au pus pe fugă, s-au minunat şi, în acelaşi timp, s-au înspăimântat. Şi unul stătea cu gura deschisă, altul îşi ascundea faţa între genunchii săi, altul cădea cu faţa la pământ secerat, altul se făcea ca un mort, altul se pierdea de uimire şi altul alerga să se ascundă mai adânc.

XXVIII. Deci acolo Hristos a tăiat capetele tiranilor flămânzi, care s-au cutremurat de venirea Lui şi au deschis cu frică gurile lor, ca şi cum ar fi avut frâie şi urlau: „Cine este acest Împărat preaslăvit? Cine este Acesta care a venit aici împreună cu atâţia? Şi face asemenea minuni? Cine este Acesta care săvârşeşte acum în iad lucruri care nu s-au întâmplat niciodată? Cine este Acesta, Care scoate de aici pe cei întemniţaţi de la începutul veacurilor? Cine este Acesta, Care a doborât şi a făcut nefolositoare puterea cea nebiruită şi bărbăţia noastră?”

XXIX. Acestora le-au răspuns Puterile îngereşti ale Domnului şi au grăit: „Tirani fără de lege, vreţi să aflaţi Cine este acest Împărat prcaslăvit? Este Domnul Cel tare şi puternic şi nebiruit în războaie, cel Care ca pe nişte tirani fără de lege şi nemernici v-a exilat şi aruncat jos din tăria cerească. Este cel Care a pierdut capetele vrăjmaşilor diavoli în apele Iordanului! El este cel Care cu crucea v-a batjocorit, v-a defăimat, v-a arătat neputincioşi. Este cel Care v-a legat, v-a înveşmântat în întuneric și v-a aruncat în abis. Este cel Care vă va arunca în focul cel veșnic și în gheenă, cel Care vă va pierde! Nu zăboviţi mai mult, nu staţi, daţi fuga şi scoateţi-i pe cei întemniţaţi, pe aceştia pe care până acum rău i-aţi chinuit! Pentru că stăpânirea voastră a fost pierdută, tirania voastră a fost desființată, invidia voastră a fost nimicită, lauda voastră a fost în întregime pierdută, puterea voastră a fost călcată în picioare şi alungată.

XXX. Acestea grăiau puterile biruitoare ale Domnului împotriva puterilor vrăjmaşe şi, în acelaşi timp, se mişcau ca fulgerul – unii distrugeau din temelie temniţa, alţii îi alungau pe vrăjmașii care fugeau să scape în părţile cele mai dinafară ale iadului, spre cele mai adânci, alții alergau și cercetau cele mai din adânc, fortărețele și peșterile, alții aduceau din diferite locuri pe vrăjmaşi la Domnul, alţii îl legau pe tiran cu legături nedezlegate, alţii îi eliberau pe cei întemniţaţi de la începutul veacurilor, unii dădeau porunci, alţii le împlineau fără întârziere, unii alergau înaintea Domnului, căci înainta mai adânc, şi alţii Îl urmau ca pe un Dumnezeu şi Împărat biruitor.

XXXI. Aşadar, în timp ce se grăiau și se întâmplau acestea în iad și toate se cutremurau, Domnul Se apropia ca să ajungă în părțile cele mai adânci, iar Adam, cel întâi creat și primul dintre muritori, care se afla strâns legat, mai jos decât toți, a simțit pașii Domnului, Care Se apropia de cei întemnițați, și a auzit glasul Lui, când mergea prin temniță. Atunci s-a întors către toţi cei legaţi de veacuri împreună cu el şi le-a zis: „Aud zgomotul paşilor Celui care Se apropie de noi şi, dacă într-adevăr am fost învredniciţi să ajungă Acela până aici, atunci suntem liberi! Dacă, într-adevăr, Îl vedem printre noi, atunci ne-am mântuit de iad!”

XXXII. Şi, pe când Adam spunea acestea şi altele asemănă­toare tuturor celor împreună cu el, Domnul a intrat ţinând arma biruitoare a crucii. Când L-a întâlnit în faţă, protopărintete Adam și-a lovit pieptul de uimire și a strigat: „Domnul meu să fie cu noi cu toți!”. Și Hristos i-a răspuns lui Adam: „Și cu duhul tău!”. După aceea, l-a apucat de mână, l-a sculat și I-a zis: „Scoală-te, tu, cel ce dormi, ridică-te din morţi, Hristos te va lumina! Eu, Dumnezeul tău, Care de dragul tău m-am făcut fiul tău (după firea omenească), din dragoste pentru tine şi pentru urmaşii tăi, acum, cu puterea pe care o am, grăiesc şi poruncesc celor întemniţaţi: „Ieşiţi!”, şi celor care se găsesc în întuneric: „Veniţi la lumină!”, şi celor care au murit: „Înviaţi!”. Şi ţie, Adame, îţi poruncesc: „Ridică-te din somnul tău! Nu te-am creat pentru aceasta, ca să rămâi întemnițat în iad. Scoală-te din morţi, Eu sunt viaţa oamenilor. Ridică-te, făptura Mea, ridică-te, înfăţişarea Mea, cel creat după chipul Meu! Ridică-te şi să plecăm de aici, pentru că te-ai unit cu Mine şi Eu cu tine. Pentru tine M-am făcut fiul tău, Eu, Care sunt Dumnezeul tău! Pentru tine am primit înfăţişarea ta de rob, Eu, Domnul! Pentru tine am coborât pe pământ şi mai jos de pământ Eu, Care Mă aflu mai sus decât cerurile. Pentru tine, omul, M-am făcut ca un om neajutorat, părăsit între cei morţi. Pentru tine, care ai ieşit din grădina raiului, am fost lăsat în mâna iudeilor, într-o grădină, şi M-am răstignit într-o grădină!

XXXIII. Priveşte la scuipările de pe faţa Mea, le-am primit de dragul tău, ca să te readuc unde ai fost înainte, când ţi-am dat suflarea Mea. Ia seama la palmele de pe obrajii Mei, căci le-am primit ca să redau înfăţişării tale pervertite vederea pe care o avea ca chip al Meu. Priveşte la loviturile de bici de pe spatele Meu, le-am primit ca să risipesc greutatea păcatelor tale. Priveşte la mâinile Mele ţintuite: le-au ţintuit bine pe lemnul crucii pentru tine, care n-ai întins bine mâna ta spre pomul oprit. Priveşte picioarele Mele ţintuite bine, au fost ţintuite pe lemnul crucii din pricina picioarelor tale, care n-au alergat bine spre pomul neascultării. În ziua a şasea a ieşit hotărârea de osândă pentru tine, în ziua a şasea din nou te plăsmuiesc şi-ţi deschid Raiul.

XXXIV. Am gustat fiere de dragul tău, ca să vindec plăcerea amară pe care ai gustat-o din acel rod dulce. Am gustat oţet, ca să scot pentru totdeauna din viaţa ta acel potir otrăvitor al morţii. Am primit buretele, ca să şterg zapisul păcatelor tale. Am primit trestia, ca să semnez cu ea eliberarea neamului omenesc. Am adormit pe cruce şi am fost împuns cu suliţa în coastă pentru tine, cel pe care te-am adormit în Rai, şi din coasta ta am plăsmuit-o pe Eva. Coasta Mea a vindecat durerea coastei tale. Somnul Meu te va scoate din somnul tău în iad. Suliţa care M-a străpuns a oprit sabia de foc care se rotea împotriva ta şi-ţi interzicea intrarea în Rai.

XXXV. Deci, scoală-te şi să plecăm de aici! Cândva te-am alungat din Raiul pământesc, acum te readuc nu în Raiul acela, ci pe tronul ceresc. Te-am împiedicat mănânci din pomul vieţii, iată, acum M-am unit cu tine, Eu, Viaţa! Am poruncit heruvimilor să te păzească ca pe un rob, acum poruncesc heruvimilor să ţi se închine ca lui Dumnezeu (omul îndumnezeit). Te-ai ascuns de Dumnezeu pentru că erai gol la trup, iată că ai ascuns pe Dumnezeu înlăuntrul tău gol. Te-ai îmbrăcat cu haina de piele a ruşinii, iată că Eu M-am îmbrăcat cu haina cea de sânge a trupului tău, cu toate că sunt Dumnezeu! De aceea, sculaţi-vă, să plecăm de aici! Să mergem de la moarte la viaţă, de la stricăciune la nestricăciune, de la întuneric la lumina veşnică. Sculaţi-vă şi să plecăm de aici! Să mergem de la durere la desfătare, de la robie la libertate, de la temniţa iadului la Ierusalimul cel ceresc, de la legături la odihnă, de la sclavie la desfătarea Raiului, de la pământ la cer.

XXXVI. De aceea am murit şi am înviat, ca să fiu Domnul celor morţi şi al celor vii. Deci, sculaţi-vă şi să plecăm de aici! Părintele Meu ceresc aşteaptă oaia cea pierdută. Cele nouăzeci şi nouă de oi ale îngerilor îl aşteaptă pe Adam, cel împreună slujitor cu ele – care va învia, se va înălţa, şi se va întoarce la Dumnezeu. Tronul heruvimic este pregătit. Aceştia care vă vor înălţa sunt grabnici şi râvnitori. Cămara de nuntă a fost pregătită. Masa cinei este întinsă. Lăcaşurile şi locurile veşnice sunt gata. Comorile bunurilor au fost deschise. Împărăţia cerurilor a fost pregătită înainte de veacuri. Ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi gândul omului n-a cugetat la bunurile care-l aşteaptă pe om!

XXXVII. Deci, când spunea acestea şi altele asemenea, Domnul a înviat. Şi în acelaşi moment a înviat şi Adam cel unit cu El, şi Eva. Dar şi multe alte trupuri ale sfinţilor care muriseră de la începutul veacurilor s-au sculat, vestind învierea cea de a treia zi a Domnului. S-o primim şi noi, cei credincioşi, şi s-o îmbrăţişăm cu bucurie, dănţuind împreună cu îngerii, psalmodiind împreună cu arhanghelii şi, în acelaşi timp, preamărindu-L pe Hristos, Cel care ne-a ridicat din stricăciune şi ne-a dăruit viaţă. Acestuia I se cuvine slava şi puterea, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte, cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Său Duh, în vecii nesfârşiţi. Amin!

(Din cartea Sf. Epifanie al Ciprului, CUVÂNT LA ÎNGROPAREA TRUPULUI DUMNEZEIESC AL DOMNULUI Şl MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS, traducere de Pr. Victor Manolache, Ed. Egumenița și Cartea Ortodoxă, 2010)

Sărbătorirea Învierii sâmbătă seara? Sminteala de anul acesta din Grecia

Deoarece în Grecia există în momentul de față restricții teribile, sărbătoarea Paștelui și chiar slujbele din Săptămâna Mare sunt limitate în privința participării, dar și a momentului de începere. Din lipsa timpului personal pentru a scrie amănunte pe acest subiect, va fi dezvoltată în acest articol doar tema orei de săvârșire a slujbei de Înviere. De menționat că Biserica din Creta, parte a celei grecești, a dorit inițial să facă notă discordantă, dar ulterior s-a supus și ea restricțiilor.

Conform hotărârii Sinodului Permanent al Bisericii Greciei, luată la îndemnul și presiunea autorităților statului, pe perioada slujbelor din Săptămâna Mare și a celei Luminate, se va păstra distanțarea de cel puțin 2m și cel mult o sută (100) de persoane în interiorul bisericii, care vor trebui să poarte mască dublă sau una de tip N95. În caz că vreun participant la slujbă manifestă simptome(!!!) de covid, va fi evacuat pentru a nu intra în contact cu ceilalți. Dacă sunt mai mulți oameni prezenți decât numărul permis, aceștia vor sta în curtea bisericii la distanțare de 2m. Clericii și psalții vor trebui să-și facă test de două ori pe săptămână și să informeze Mitropoliile despre rezultat. Psalții nu trebuie să fie mai mult de 3 și să stea la distanță de 3m între ei (!!!). Din cauza restricțiilor de circulație, slujbele vor începe la ora 6:30 seara, iar în Joia Mare la 5:30, iar Prohodul de Vineri la 6:00 p.m. Slujba Învierii va începe la ora 8:45 p.m. cu darea luminii și va continua la 9:00 p.m. cu cântarea „Hristos a înviat!” de 10 ori, urmată de Sfânta Liturghie. Sunt interzise slujbele în afara bisericilor parohiale, în alte săli sau paraclise, iar bătrânii și cei cu situații de risc sunt îndemnați să rămână acasă. De asemenea, se recomandă să nu se existe comentarii în media despre aceste hotărâri. În final, în Enciclica de informare este exprimată bucuria că anul acesta vor fi deschise bisericile.

Cel mai comentat aspect este acela al orei de începere și de desfășurare a slujbei de Înviere, care nu va fi de la miezul nopții, ci sâmbătă la 9 seara și fără Utrenie, doar cu Sfânta Liturghie. Au fost exprimate multe opoziții din partea unor Mitropoliți greci, ciprioți (deși nu sunt afectați direct) și numeroși clerici și teologi, precum și credincioși mireni.

Asociația Clericilor din Grecia a trimis o scrisoare deschisă adresată Sfântului Sinod Permanent în care este criticată ora de începere a slujbei de Înviere. Clericii din Mitropolia de Kithire anunță că vor săvârși slujba dimineață, la ora 5, cu binecuvântarea Mitropolitului lor.

Mitropolitul de Kerkira a anunțat că va face slujba normal, la miezul nopții, el fiind târât în judecăți și anul trecut pentru că nu a respectat restricțiile impuse de autorități. Au reacționat împotrivă și Mitropoliții Cosma de Etolia și Serafim de Kithire printr-o scrisoare comună. Chiar şi liturgistul Ioannis Foundulis respinge deciziile luate cu privire la ora Învierii.

Mai jos prezentăm, din lipsă de timp, doar textul scris de Pr. Teodor Zisis pe această temă:


Prăznuirea Învierii înainte de miezul nopții este hulă și un fapt neteologic

1. Decizia sinodală a provocat confuzie teologică

Ne-am obișnuit deja cu inovațiile, cu ereziile, cu schismele, cu dihoniile. Nimic stabil și nimic acceptabil. Evanghelia și tradiția patristică au fost puse pe pauză/nelucrare. Oricine va explica după bunul plac și cum îi convine sau cum îi impun nevoile vremurilor, interesele și simpatiile lui. Acordul cu Părinții, practica statornică și de-a lungul timpului a Bisericii sunt răsturnate. Albul devine negru, lumina întuneric, erezia devine Biserică, la fel și schisma, sodomia legală și nu o diferențiere păcătoasă, sâmbăta devine Duminică, minciuna adevăr.

Credincioșii ortodocși din unele Biserici Locale grecești sunt dezorientați din cauza confuziei teologice, al amestecului teologic, pe care le-a provocat decizia Sfântului Sinod Permanent de a fi sărbătorit anul acesta Paștile, Învierea, înainte de miezul nopții, să se audă «Hristos a înviat!» cu trei ore mai devreme, în jurul orei nouă (21:00), să fie prescurtată slujba și să se facă a doua dumnezeiască Liturghie în aceeași zi, să fie întreruptă mai devreme postirea din Sâmbăta Mare, adaptări care contrazic învățătura evanghelică, deciziile Sinoadelor Ecumenice și tradiția și practica statornică a Bisericii de-a lungul vremii. Sunt absolut îndreptățite reacțiile unora, foarte puțini episcopi, mulți preoți evlavioși și mulțime de credincioși, pe umerii cărora cade ridicarea poverii respectării predaniilor, ridicarea greului zilei, după cum îi laudă Biserica pe acei clerici care s-au luptat împotriva inovațiilor și abaterilor.

Totuși, în loc ca reacțiile să conducă la o regândire mai bună și la întreptarea deciziilor vadit greșite, s-au ridicat «luminători» teologici ca să sprijine inovația și să intărească disputele spre marea bucurie a diavolului, care instigă mereu din invidie la împotrivirea față de Hristos și față de Biserica Lui. Texte de susținere și de combatere a inovației au zguduit internetul și au dus la deznădejde pe clerici și mireni în ce privește cum să judece unde se găsește adevărul, cine au dreptate, inovatorii sau tradiționaliștii. Și, când se părea că sunt calmate conștiințele credincioșilor și apreciau cele ce au scris, au transmis și au decis foarte puțini episcopi, precum Ambrozie, fost Mitropolit de Kalavrita, Cosma al Etoliei, Serafim de Kithire, chiar și Ștefan de Filippe, dintr-o dată au deschis ușile din spate pentru adevărul canonic Serafim al Pireului și Sfânta Mitropolie de Edessa, Pellis și Almopia, evident cu decizia arhipăstorului Ioil, care au susținut inovația hulitoare și neteologică. Nu ne vom apuca acum să combatem pe cei doi episcopi aflați în eroare, ale căror argumente au agitat pe unii nestatornici, cu un caracter firav și cu o fire ușoară spre influențe. Doar vom semnala unele rațiuni teologice de bază pentru care nu trebuie să se facă vreo schimbare a timpului de prăznuire a Învierii.

2. Respectarea Predaniei este dogmă în Biserica Ortodoxă

Prima treaptă, prima bază, primul fundament pe care stă sigur și întărit credinciosul după Evanghelie este tradiția Bisericii. Cei care ignoră tradiția sunt ca protestanții. Protestanții resping tradiția/predania, primesc numai Sfânta Scriptură, pe care o explică oricine după bunul plac, de aceea s-au rupt în mii de partide. Este foarte evidentă și obligatorie recomandarea Apostolului Pavel de a respecta creștinii predaniile: «Stați și țineți predaniile pe care le-ați învățat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră» (2Tes. 2, 15). Același dă anatemei mai sever pe cei care încalcă ce au primit, chiar și printr-o inovație pe care o prezintă și o învață îngeri din cer, cu mult mai mult dacă o decid oameni precum Sinodul Permanent al lui Ieronim sau Mitropoliții de Pireu și de Edessa: «Dar chiar și dacă noi sau înger din cer vă bine-vestește altceva decât v-am bine-vestit, să fie anatema. După cum am spus dinainte și acum iarăși spun: dacă vă bine-vestește cineva altceva decât ați primit, să fie anatema» (Gal. 1, 8-9).

Fără legătură cu timpul exact al Învierii lui Hristos, care nici el nu-i favorizează pe inovatorii sabatici și iudaizanți ai lui Ieronim, după cum vom vedea, propovăduirea Învierii a fost auzită duminică dimineața. Au auzit-o primele femeile mironosițe de la îngeri, au transmis-o apostolilor și, prin ei, la toată lumea: «Propovăduirea luminată a Învierii aflând-o de la înger ucenițele Domnului și lepădând osândirea cea strămoșească, apostolilor, lăudându-se, au zis: Jefuitu-s-a moartea, sculatu-S-a Hristos Dumnezeu, dăruind lumii mare milă» (Troparul Învierii, gl. 4).

Vom pomeni din mulțimea cântărilor de Înviere încă un tropar din Binecuvântările Învierii, care ne învață că femeile mironosițe au auzit duminică dimineață de la înger: «Hristos a înviat!». «Foarte de dimineață mironosițele au alergat la Mormântul Tău, tânguindu-se; dară înaintea lor a stat îngerul și a zis: Vremea tânguirii a încetat, nu plângeți. Spuneți Apostolilor Învierea!».

De atunci până la decizia de rău augur a Sfântului Sinod Permanent, timp de două mii de ani, «Hristos a înviat» se aude totdeauna la miezul nopții de Sâmbătă spre Duminică, iarăși și iarăși după miezul nopții și niciodată înainte de miezul nopții. Se va auzi pentru prima dată anul acesta înainte de miezul nopții, în contradicție cu toate Tipicele vechi și contemporane, cel savait, studit, aghiorit, al Patriarhiei de Constantinopol. Nu mai au nici o opreliște inovatorii.

Și, când a înfruntat Biserica erezia iconoclastă, se găsea într-o amestecare asemănătoare cu cea de azi. Episcopii și teologii erau împărțiți în susținători ai sfintelor icoane și în vrăjmași și luptători ai icoanelor. Din ambele părți erau exprimate și schimbate argumente teologice care creeau amestecare în rândul Bisericii. Sinodul VII Ecumenic, care s-a ocupat cu acest subiect (787) și a condamnat pe iconomahi nu s-a eschivat să se ocupe cu învățătura lor și să strice argumentele lor. Totuși cel mai puternic argument al Sinodului care a luat-o înaintea dezbaterilor teologice a fost argumentul ortodox de a fi respectată predania. Cinstea pentru sfintele icoane a fost tradiția vie de secole a Bisericii și această tradiție nu putea să o schimbe Biserica sau să o denatureze. Învierea Domnului a avut loc și a fost propovăduită după miezul nopții de sâmbătă, de aceea s-a și numit, de altfel, ziua următoare duminică, însemnând Învierea Domnului. Cea una a săptămănii (sâmbetelor), prima după ziua de sâmbătă, duminica este sinonimă cu Învierea. Deci cum o vom amesteca noi cu Sabatul ebraic sau cu vinerea musulmanilor?

Unul din motivele care au silit Sinodul I Ecumenic să stabilească duminica drept zi a Învierii, și mai ales într-un mod care să nu coincidă cu Paștile ebraic, a fost faptul că unii creștini iudaizanți sărbătoreau Învierea când sărbătoreau și evreii Paștile lor, pe 14 a lunii Nisan, care cădea în toate zilele săptămânii; erau cunoscuți tetradiții.

Deci, după cum Sinodul VII Ecumenic a pus înainte mai presus și mai întâi decât dezbaterile teologice argumentul dogmatic ortodox al predaniei/tradiției, așa și credincioșii ortodocși simpli, dar și clericii care nu au o formare înaltă teologică urmează similar drumul Sfinților Părinți, respectând predania statornică de a sărbători Învierea după miezul nopții, așa încât să nu se facă părtași la inovația hulitoare, antievanghelică și antipatristică a prăznuirii Învierii înainte de miezul nopții și amestecă astfel sâmbăta și duminica, spre marea bucurie a ecumeniștilor, care lucrează sistematic pentru această amestecare. Spune Sinodul în deciziile lui: «Am urmat tradiția Bisericii catolice/sobornicești și nu am făcut nici în minus, nici în plus, ci, fiind învățați apostolește, ținem mereu predaniile pe care le-am primit, acceptăm și îmbrățișăm cele pe care Sfânta Biserică sobornicească/catolică le-a primit de la începutul timpurilor nescris și în scris… Căci judecata adevărată și foarte dreaptă a Bisericii nu îngăduie să se facă vreo inovație în ea, nici să se facă vreo omitere» (Mansi 13, 409-412).

3. Timpul liturgic nu anulează timpul firesc. Coexistă

Creatorul timpului și al lumii este Dumnezeu, «Care a pus vremurile și timpurile în stăpânirea Lui». Începutul timpului coincide cu începutul lumii, a cărei mișcare o măsoară timpul. Istoria cursului lumii este urmărită de Dumnezeu, Care este Domnul lumii și al timpului și, când este nevoie, intervine în cursul istoriei omenești. Dumnezeu nu este indiferent față de întâmplările și persoanele istorice, de aceea și istoria mântuirii, în Vechiul și în Noul Testament, dar și în continuarea lor în viața Bisericii, este plină de intervențiile lui Dumnezeu prin fapte istorice și persoane istorice, dintre care cea mai mare și mai importantă este întruparea Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, Care S-a întrupat din Duhul Sfânt și Fecioara Maria și S-a făcut om. Hristos Dumnezeu-Omul este cea mai importantă Persoană din istoria omenirii, «singurul lucru nou sub soare» potrivit Sf. Ioan Damaschinul. Cele pe care le-a săvârșit pe pământ au schimbat istoria omenirii și s-au împărțit în două, în epoca de dinainte și de după Hristos. Au fost consemnate ca fapte istorice, Nașterea, Botezul, învățătura, minunile, Răstignirea, învierea și multe altele, pe care Biserica le prăznuiește în fiecare an în ciclul său praznicar anual, având grijă să-și stabilească sărbătorile temporal, precum și sărbătorile în cinstea Sfinților potrivit însemnărilor când s-au săvârșit.

Toate zilele anului sunt pline de pomenirile Sfinților și de referințe istorice la ziua adormirii sau a muceniciei lor. Astfel se sfințește și timpul și dobândește sens cursul istoriei. Deci Biserica dă o mare greutate timpului fizic; nu îl minimalizează, nici nu-l anulează. De aceea și cinstește îndeosebi Duminica Învierii, în care Hristos a biruit moartea și a zdrobit puterile răului, care se coalizaseră împotriva Lui.

Efortul unora de a transfera o parte a duminicii sâmbătă, ca să îndreptățească inovația sinodală de a fi sărbătorită Învierea sâmbătă, nu duminică nu este una reușită pentru că timpul liturgic nu anulează timpul fizic. Adică argumentul că liturgic ziua începe din seara zilei anterioare este adevărat în parte și nu e valabil pentru toate manifestările din viața Bisericii. Este în parte și foarte puțin valabil pentru că manifestările liturgice de după vecernie/seară sunt foarte puține, în timp ce acelea din ziua principală sunt numeroase, între care săvârșirea Tainei dumnezeieștii Euharistii, care constituie centrul, inima venerării de zi și noapte. După Vecernie avem numai Pavecernița, în vreme ce după slujba Miezonopticii, care separă ajunul de ziua principală avem slujbele Ceasurilor 1, 3 și 6, slujba Utreniei, slujba culminantă și centrală a dumnezeieștii Liturghii și Ceasul 9 înainte de Vecernie, cu care se încheie ciclul liturgic de o zi (și noapte). Deci am săvârșit vreodată dumnezeiasca Liturghie a Nașterii Domnului, a Bobotezei, a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu, a Sfântului Dimitrie în ajunul acestor sărbători, încât acum sa îndreptățim săvârșirea dumnezeieștii Liturghii de Înviere în ajunul Paștelui cu argumentul că ziua începe de la Vecernia zilei anterioare? Începe cu Vecernia, dar se împlinește cea mai mare parte în timpul fizic astronomic de la Miezonoptică până la Vecernia zilei viitoare, îndeosebi cu săvârșirea Tainei dumnezeieștii Euharistii. Dar și acest început al zilei de la Vecernia zilei anterioare nu e valabil pentru toate manifestările din viața Bisericii, după cum este cazul cu regimul postului. Putem, de exemplu, să întrerupem postul de miercuri sau de vineri după Vecernia acestor zile, dacă încep de la Vecernie joi și sâmbătă? Sau trebuie să începem să postim de la Vecernia de marți și de joi, dacă încep miercuri și vineri de la Vecernie?

4. Timpul exact al Învierii este pus după miezul nopții de sâmbătă spre Duminică

Cât privește timpul exact când s-a produs Învierea lui Hristos, trebuie să spunem că este un subiect dezlegat în tradiția liturgică și canonică a Bisericii, care primește faptul că, deși nu este cunoscută clipa exactă și ora Învierii, cu toate acestea din corelarea celor pe care le spun și le consemnează cei patru Evangheliști reiese că Învierea lui Hristos s-a produs în jurul miezului nopții, adică miezul nopții de Sâmbătă spre Duminică sau puțin după miezul nopții, adică putem spune, transferând timpul la ora de astăzi, că Învierea s-a petrecut între 11 din seara (23) de Sâmbătă și 2 dimineața de Duminică, adică între 11 și 2.

Această determinare temporală a faptului Învierii în jurul miezului nopții este stabilită sinodal și canonic, o urmează și tradiția liturgică a Bisericii, care hotărăște că panihida de Înviere începe «în jurul ceasului al cincilea din noapte, adică în jurul orei 11 înainte de miezul nopții», rânduiește astfel cântarea canonului și citirea Evangheliei și a celorlalte, încât «Hristos a înviat!» să se audă fix la ora 12 la miezul nopții, iar restul slujbei Utreniei și a dumnezeieștii Liturghii se întinde la 2-3 ore după miezul nopții.

În mod amănunțit s-a ocupat cu subiectul timpului Învierii Sf. Dionisie al Alexandriei (sec. al III-lea), fiind obligat să răspundă la o întrebare a unui episcop despre când, la ce oră exact trebuie să înceteze postul dinainte de Paști. I-a scris episcopul că în unele regiuni forțează și întrerup postul Sâmbătă după-amiază, «de cu seară», în timp ce în altă parte îl întrerup Duminică dimineață, în zori, așteptând să cânte cocoșul. Totuși nu trebuie să stabilim timpul precis, pentru ca toți să întrerupă postul la aceeași oră? Sf. Dionisie răspunde că a stabili timpul precis al Învierii, ora exactă, este dificil și greu, pentru că Evangheliștii nu ne dau ora Învierii cu exactitate: «se pare ca nu este nimic precizat la ei despre ora la care a înviat». Ne vorbesc despre diferite vizite la mormânt la timpuri diferite, dar la toate aceste vizite ale mironosițelor și ale Apostolilor se spune că deja Domnul înviase. Totuși nici un Evanghelist nu ne-a zis când exact a înviat Hristos. Ceea ce sunt de acord toți Evangheliștii este că de sâmbătă seara târziu până la răsăritul soarelui Duminică dimineața cei ce au vizitat mormântul l-au găsit gol, liber, pentru că deja înviase Hristos. În concluzie, Sf. Dionisie spune că nu trebuie să zicem precis «la ce oră sau jumătate de oră sau sfert de oră» a înviat Hristos, ca să începem bucuria și sărbătoarea Învierii. Pe cei care forțează și întrerup postul înainte de miezul nopții îi blamăm ca neglijenți și neînfrânați, în vreme ce pe cei ce întârzie și așteaptă «a patra strajă din noapte» (cf. Mt. 14, 25), adică a patra treime din noapte, intervalul dintre 3-6 dimineața, îi lăudăm «ca fiind viteji și iubitori de osteneală». Pe cei de mijloc, adică cei care dezlegau între miezul nopții și zori, după Sf. Nicodim Aghioritul, nici nu-i blamăm, nici nu-i lăudăm, pur și simplu nu-i deranjăm (textul Epistolei în Pidalion). Prin cei de mijloc desigur că Sf. Dionisie nu înțelege pe creștinii de astăzi care, abia ce aud «Hristos a înviat!» la 12 noaptea, fără să se fi terminat Sf. Liturghie a Învierii, pleacă de la biserică și se aruncă la mâncare. Înțelege finalul Sf. Liturghii imediat după miezul nopții. Despre cei care urmează răul obicei de a pleca după «Hristos a înviat!» înainte de sfârșitul Sf. Liturghii este foarte sever Sf. Nicodim Aghioritul, care la nota de la canonul 89 al Sinodului VI Ecumenic scrie: «Vezi că spun mai întâi să se facă Liturghia și mai apoi să facem Paștile? De aceea sunt vrednici de osândă și foarte iubitori de stomac și de gâtlej aceia care ascund în sân ouă sau brânză și, îndată ce aud Hristos a înviat, la bagă în gură și să îndreptăm această abatere de acum încolo; dar nici părinții nu trebuie să-și lase copiii să facă un lucru nelegiuit ca acesta».

Această analiză importantă a Sf. Dionisie al Alexandriei, care constituie primul din cele patru canoane în care a fost împărțită Epistola sa canonică adresată episcopului Vasilide, a fost adoptată și de Sinodul Ecumenic V-VI, cunoacut ca trulan (690), care stabilește prin canonul 89 că trebuie să se facă încetarea postului după miezul nopții de Sâmbătă spre Duminică, pentru că, potrivit tâlcuirii Sf. Nicodim la canonul în discuție, din relatarea evanghelică «reiese că Domnul a înviat pe la miezul nopții, fiind trecut ceasul 6 și început ceasul 7». Teodor Balsamon, explicând la fel canonul Sf. Dionisie, trimite și la canonul 89 al Sinodului trulan, spunând că, în afară de canon, ora Învierii a fost lămurită mai demult pe cât posibil și pe baza locurilor scripturistice (cu toate că timpul adevărat îl cunoaște numai Dumnezeu cel înviat) suntem datori să spunem că până la miezul nopții, adică până la ceasul șase din noapte, trebuie să postim; totuși de la ceasul șapte, adică primul după miezul nopții, când începe Duminica în care a înviat Hristos (este plauzibil să fi fost Învierea fie pe la ceasul șase sau șapte) nu trebuie să postim ca să nu ne arătăm potrivnici față de canoanele care interzic postul în duminici (Rallis-Potlis, Constituția dumnezeieștilor și sfintelor canoane, vol. 4, p. 6-7).

Și Sinaxarul Duminicii de Paști, evident scris de Nichifor Calist Xanthopoulos, care a scris toate Sinaxarele Penticostarului, ne informează că Învierea s-a întâmplat în jurul miezului nopții, puțin înainte sau puțin după aceea: «Iar Învierea Domnului a fost așa: pe când păzeau ostașii mormântul, în jurul miezului nopții s-a făcut cutremur; căci, coborând un înger a dat la o parte piatra de la ușa mormântului».

Epilog. Frica de moarte a episcopilor și a clericilor este o rușine

Este paradoxal și greu de explicat pentru credincioși, din moment ce Biserica psalmodiază biruința lui Hristos asupra morții cu «Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând», să vadă că majoritatea episcopilor se tem de moarte, de transmiterea coronavirusului și evită să sărbătorească Învierea la ora canonică, conform cu tradiția de două milenii a Bisericii. Se potrivește aici practic să prezentăm ce spune Sf. Ioan Scărarul în lucrarea lui omonimă: «Rușine este pentru păstor să se înfricoșeze de moarte de vreme ce ascultarea este definită ca nefrică de moarte» (Cuvânt către păstor, 66). Cu mult mai nerușinată și acum apocaliptică este conducerea politică și reprezentanții aleși ai științei medicale, care îi lasă pe cei ignoranți să creadă că virusul atacă la miezul nopții, când se face Învierea și nu cu trei ore mai devreme, în vreme ce sunt loviți ei înșiși de virusul necredinței și sunt înregimentați în planul mondial împotriva lui Hristos și al Bisericii Lui. A doua zi de Paști se deschid toate și îi deranjează numai «Hristos a înviat!».


Toate aceste observați și întreaga problematică îi privește și pe românii din diaspora, din țările care au impus restricții de circulație noaptea. Varianta cea mai plauzibilă pentru ei este să facă slujba Duminică dimineața. Eventual pot săvârși, așa cum ar trebui, și Liturghia de seară unită cu Vecernia, dar nu ca înlocuire a Învierii propriu-zise. Bineînțeles ca postul trebuie dezlegat după Sf. Liturghie, ca acei credincioși râvnitori din vremea Sf. Dionisie al Alexandriei.

Protoprezbiterul Nicolae Manolis, colaborator al Pr. Teodor Zisis, a adormit în Domnul. Veșnica lui pomenire!

Ieri dimineață, 18 aprilie 2021, Părintele Nicolae Manolis a murit în urma a mai multe complicații de sănătate. Vestea a fost dată oficial pe canalul Κατανιξη.gr, care funcționa îndeosebi prin grija acestui Părinte. El a fost împreună-slujitor și colaborator în Tesalonic cu Pr. Teodor Zisis după ce amândoi au întrerupt pomenirea Mitropolitului locului Antim în 2017.
Dumnezeu să-i odihnească sufletul în locașurile drepților și noi să-l pomenim în rugăciuni!

Buletin de presă al Asociației Creștine Ortodoxe „Sfântul Iosif Isihastul”:

Tesalonic, 18 aprilie 2021

Cu durere, dar cu credință și nădejde în Dumnezeu, vă facem cunoscut faptul că mult-iubitul nostru pr. Nicolae Manolis și-a dat ultima suflare astăzi dimineață din cauza unor probleme serioase și cronice de sănătate, și nu din cauza coronavirusului, așa cum intenționat lasă de înțeles diverse site-uri de informare.

Momentele sunt dificile, iar cuvintele sunt sărace pentru a descrie sentimentele noastre. Pr. Nicolae a avut o inimă din care se revărsa dragostea pentru Dumnezeul Treimic cel Sfânt, pentru Preasfânta (Maica Domnului), pentru Sfinții noștri, pentru Biserică, pentru cei familiari și îndepărtați, pentru prieteni și dușmani, pentru fiecare suflet care venea la patrafirul său. Acest rod duhovnicesc copt a fost cules de Hristos, pe Care Pr. Nicolae l-a slujit ca preot cu lepădare de sine, dragoste jertfelnică și duh martiric.

Totuși ceea ce l-a distins și l-a făcut cunoscut și iubit în toată lumea au fost luptele sale pentru Ortodoxie și împotriva panereziei ecumenismului. Până la sfârșitul vieții sale a rămas în Biserică, în hotarele Bisericii, așa cum le-au stabilit Sfinții Părinți, pe care s-a silit să-i imite. Îngrădirea sa sfântă, după Pseudo-Sinodul de la Kolimbari, este marea sa cunună și moștenirea sa pentru noi, toți credincioșii care suntem îngrijorați de declinul ecumenist al administrației noastre bisericești.

Dorința rudelor sale este ca slujba de înmormântare a fericitului pr. Nicolae să aibă loc într-un mediu familial restrâns.

Să dezvolți în tine duhul prin pocăință și să fii prieten cu Postul (Sf. Teofan Zăvorâtul)

Slavă Ţie, Doamne! Încă ne-am mai învrednicit să trăim până la Sfântul Post; încă ni se mai dă vreme pentru a ne veni în fire; Dumnezeu încă Se mai arată gata să ne primească în braţele părinteşti ale miluirii. Trei săptămâni am strigat rugându-ne: „Uşile pocăinţei deschide-ne nouă, Dătătorule de viaţă!” Iată, s-a apropiat această vreme mântuitoare a pocăinţei! Stăm la intrarea în Sfântul Post – arena pocăinţei şi a milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi. Să purcedem, aşadar, cu îndrăznire şi să intrăm cu dor. Nimeni să nu se dea în lături. Nimeni să nu se abată aiurea.

Postul pare întunecat până ce intrăm în arena lui; însă începe numai, şi vei vedea că el e lumină după noapte, libertate după lanţuri, uşurare după trai greu. Aţi auzit că în Apostolul de astăzi s-a spus: „Noaptea a trecut, iar ziua s-a apropiat (Romani 13, 12)”? Noaptea e vremea dinaintea Postului, iar ziua este Postul. Apostolul vrea ca noi să întâmpinăm Postul cu acelaşi dor cu care întâmpinăm ziua după o noapte lungă. Doar să primiţi în inimă ceea ce cere, ce dă şi ce făgăduieşte Postul – şi veţi vedea că altfel nici nu poate fi. Fiindcă ce cere Postul? Pocăinţă şi îndreptarea vieţii. Ce dă? Iertare desăvârşită şi înapoiere a tuturor milelor lui Dumnezeu. Ce făgăduieşte? Bucurie în Duhul Sfânt aici şi veşnica fericire dincolo. Primeşte toate acestea cu inima, şi nu vei avea cum să nu doreşti Postul.

Împotriva postului se răzvrăteşte numai trupul, şi cei ce nu binevoiesc spre postire trupeşti sunt, cu toate că ei nu vor să pară trupeşti şi dau o explicaţie întrucâtva mai arătoasă pentru înstrăinarea lor de post: ei bine, nu vor să renunţe la viaţa plăcută trupului şi de asta înalţă plângeri împotriva postului. Iar latura noastră duhovnicească iubeşte postul, însetează după post, se simte în voie în el. Ar trebui spus: să iubeşti şi să dezvolţi în tine latura duhovnicească si să fii prieten cu postul – dar tocmai pentru dezvoltarea acestei laturi a şi legiuit Domnul postul. Iată, la început este neapărat trebuincioasă silirea de sine; este neapărat trebuincioasă osteneala lipsită de dulceaţă, ca mai apoi să gustăm roadele cele dulci. Cugetarea trupească n-are decât să se înstrăineze de post; tu supune-te sub jugul credinţei şi ia aminte la învăţătura apostolească: „Cugetarea trupească moarte este, iar cugetarea duhovnicească – viaţă şi pace: căci cugetarea trupească este vrăjmaşă lui Dumnezeu, că legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Romani 8, 6-8)”.

Iată cu ce se învecinează înstrăinarea de post izvorâtă din răsfăţarea trupului şi supunerea înaintea cugetării trupeşti: cu pierderea putinţei de a plăcea lui Dumnezeu şi chiar cu vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu! Aşadar, dacă cineva are fie şi o mică scânteie a temerii de Dumnezeu, acela nu se va înstrăina de post şi, în lumina acestei temeri, va respinge toate pretextele mincinoase de a-l strica. S-ar putea spune: dă viaţă în tine fricii de Dumnezeu, şi cu plăcere vei intra în arena Postului, străbătând-o fără osteneală pe toată, de la început până la sfârşit. Dar, pe de altă parte, cum să dai viaţă fricii de Dumnezeu fără osteneală? Deşertăciunea, grijile, distracţiile vane, plăcerile, aplecările păcătoase, presiunea legăturilor lumeşti statornicite nu îl lasă pe om să intre în sine însuşi, să îşi vină în fire şi să capete conştiinţa vie a legăturilor cu Dumnezeu la care e îndatorat! De aceea, trebuie să ne silim a intra în arena postului şi a îndeplini toate cerinţele lui. Atunci se potolesc dorinţele, gândurile şi patimile deşarte, se aude limpede glasul conştiinţei şi învie conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu şi a răspunderii faţă de El. Iar după aceasta, ostenelile obişnuite ale postului ţi se vor părea, poate, chiar neîndestulătoare: fiindcă temerea de Dumnezeu, care a înviat pe această cale, devine o putere nebiruită, ce nu cunoaşte nici un fel de îngrădiri, a cărei lucrare este îndreptată de-a dreptul împotriva oricărui răsfăţ al trupului, răsfăţ pe care îl sprijină cruţarea de sine.

Atunci când intri în starea aceasta, toate drepturile trupului la comoditatea pe care i-o oferim în viaţa obişnuită ni se vor părea de la sine ciudate şi caraghioase; iar până ce vei intra, degeaba dai în vileag cât de mincinoase sunt pretextele de răsfăţare a trupului care abat de la post. Pot da un singur sfat: lasă în urmă întreaga ta viaţă, oricât de lungă ţi-ai fi făgăduit-o; stai la patul tău de moarte şi cugetă: oare poate conştiinţa ta să îţi făgăduiască ieşire bună din trup dacă aceasta te va afla aşa cum eşti acum? Dacă nu poate, să ştii dinainte că în acea clipă vei fi gata să ridici dintr-o dată greutatea a zeci, sute, mii de posturi, numai să primeşti milă – şi mila nu îţi va fi dată. Astfel, în loc să cunoşti atunci refuzul acesta amar, iată că ţi se dă postul, unul singur fiindu-ţi de ajuns pentru a fi miluit: intră în el cu bărbăţie şi străbate-l după voia lui Dumnezeu. Cine ştie, poate că este ultimul tău post şi ultima ta miluire! Dacă-l vei irosi, altul să nu aştepţi.

Şi de ce să îl iroseşti? Destul am trăit făcând voia trupului şi a gândurilor: e vremea ca, părăsind păcatele, să trăim în dreptate. „Destul este vouă vremea cea trecută”, spune Apostolul, „celor ce în vremea trecută a vieţii am făcut voia păgânească, umblând întru necuraţii, întru pofte, întru beţii, întru ospeţe, întru băuturi şi întru urâte slujiri idoleşti (l Petru 4, 3)”. Este vremea să lepădăm faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii. E vremea să începem a umbla cuviincios, ca ziua, şi a înceta să mai facem grija de trup spre poftă (Romani 13, 12-14). Căci dacă vom începe să trăim după trup, vom muri; iar dacă vom începe să omoram cu duhul faptele trupeşti, vii vom fi (Romani 8, 13). Acum e pomenită căderea protopărinţilor, şi în ei este căderea cea de obşte a noastră, a tuturor. Ce a mijlocit această cădere? Îngăduinţa faţă de trup şi încălcarea postului şi a înfrânării. Căderea este moarte; scularea este viaţă. Vrei să intri în viaţă? Intră în nevoinţa postului, şi asta cu atât mai mult cu cât nu poţi să nu-ţi dai seama că şi propriile tale căderi au ieşit din acelaşi izvor.

S-ar părea că sunt destule imbolduri care să ne hotărască la chinuirea trupului în postul de faţă prin nevoinţele omorârii de sine. Ceva ciudat se săvârşeşte, însă, în noi: cel mai mult se chinuie pe sine în posturi cei care ar putea să îşi facă înlesniri; iar cei cărora li s-ar cădea cel mai mult să se chinuie cu postirea îşi fac înlesnirile cele mai mari. Drepţii îşi adaugă osteneală peste osteneală, iar păcătoşii îşi îngăduie înlesnire peste înlesnire. Oare asta nu se întâmplă fiindcă dreptul se simte păcătos, iar păcătoşii se pun pe sine în rândurile drepţilor? Iar dacă aşa stau lucrurile, nu este semn mai limpede al orbirii de sine în care ne ţine iubirea de trup şi nici temei mai logic ca să n-o ascultăm şi să facem în ciuda ei.

Deci să intrăm cu bărbăţie în arena postului. Să nu fie între noi slujitori ai trupului fricoşi, ce tremură pentru viaţa lor dacă se lipsesc de vreun fel la masă ori îndepărtează vreo plăcere! Să nu fie între noi nici slujitori ai trupului cu gând deşert, care au prefăcut corcolirea trupului într-o lege, în virtutea unor învăţături ale lor, aparte. Pe unii ca aceştia încă dintru început i-a făcut de ruşine Apostolul, numindu-i vrăjmaşi ai crucii, „al căror sfârşit este pierzarea, al căror dumnezeu este pântecele şi a căror slavă este spre ruşinea lor, care cele pământeşti cugetă (Filipeni 3, 18-19)”. Acum se aud multe învăţături care lărgesc căile vieţii şi deja s-au încetăţenit multe obiceiuri în care trupul nostru se simte în largul lui. Dar să ne amintim nemincinosul cuvânt al Domnului: „Intraţi prin uşa cea strâmtă, că largă este uşa şi lată calea ceea ce duce în pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră printr-însa; că strâmtă este uşa şi îngustă calea ce duce în viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pe ea (Matei 7, 13-14)”.

Deci să ne alipim şi noi la acei puţini, şi să intrăm cu bărbăţie prin uşa ce ni se deschide a postului aducător de strâmtorare, neîngăduindu-ne răstălmăciri deşarte şi abateri după socotinţa proprie de la ceea ce a fost legiuit în chip atât de înţelept, de la ceea ce a fost şi este împlinit în chip atât de mântuitor de către toţi cei ce au înţeles şi înţeleg scopul şi preţul vieţii în trup, dar nu pentru trup (Romani 8, 12). Amin.

(Predică din cartea Sf. Teofan Zăvorâtul, Pregătire pentru Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Predici la Triod, Ed. Sofia, 2007)

Translate page >>