Teologia Sf. Ciprian al Cartaginei este una de mare valoare nu doar pentru că a fost un mare Sfânt al Bisericii, dar și pentru că a fost unul providențial. El a trecut prin două faze de persecuții, fiind martirizat în anul 258, la 14 septembrie, dar prăznuit în vechime fie pe 13, 15 sau 16 septembrie. Din descoperire și poruncă de la Dumnezeu, a fugit din calea persecuției lui Deciu din 250 pentru a fi un sprijin în viață Bisericii pentru problemele prin care avea să treacă, anume disputa lapșilor (cei care au jertfit idolilor) și cea despre validitatea botezului ereticilor. Așadar poziția sa cel puțin pe aceste teme este validată prin descoperire de la Dumnezeu, nu este o simplă atitudine omenească pe probleme bisericești.
În scrisoarea de mai jos sunt tratate două subiecte la fel de acutale, anume acceptarea sau nu a botezului ereticilor și validitatea celui săvârșit prin stropire. Ulterior a existat o dezvoltare a practicii bisericești în aceste privințe, dar fără a contrazice viziunea Sfântului Ciprian. Bunăoară, Biserica a admis primirea ereticilor și schismaticilor prin mirungere sau prin pocăință, dar ca forme de pogorământ sau iconomie, așa cum sunt menționate în canoanele Sinoadelor Ecumenice și Locale, dar și la Părinți precum Sf. Vasile cel Mare. În ce privește botezul prin stropire, acesta este menționat chiar de cartea Didahia Apostolilor, care a fost multă vreme pusă între cărțile Noului Testament, dar în condiții de forță majoră, nu ca o practică alternativă curentă.
SCRISOAREA LXIX
Ciprian salută pe fiul său, Magnus
1.1 Pe măsura râvnei tale pline de credință, m-ai întrebat, fiule preaiubit, în cumpătarea mea, dacă între ceilalţi eretici, cei care vin de la Novaţian, după îmbăierea[1] în afara legii din partea acestuia, trebuie botezați şi sfinţiţi în Biserica Universală, întru legiuitul şi adevăratul şi unul Botez al Bisericii. În privinţa acestui lucru, după cum arată înţelesul credinţei noastre şi sfinţenia şi adevărul Sfintelor Scripturi, spunem că de-a valma toţi ereticii şi schismaticii nu au nici o putere şi nici un drept. Pentru aceasta, nici nu trebuie şi nici nu se poate îngădui ca Novaţian, aflat în afara Bisericii şi lucrând împotriva păcii şi iubirii lui Hristos, să nu fie el însuşi socotit printre potrivnici şi antihrişti.
2. Căci nici Domnul nostru Iisus Hristos, când mărturiseşte, în Evanghelia Sa, că duşmanii Săi sunt aceia care nu erau cu El, nu a desemnat o erezie anume, ci a arătat că, de-a valma, toţi cei care nu erau cu El şi, neadunând, risipeau turma Lui, îi sunt duşmani, când a spus:
Cel care nu este cu Mine este împotriva Mea şi cel care nu adună cu Mine risipeşte[2].
De asemenea, nici chiar Fericitul Apostol Ioan nu a deosebit o anumită erezie ori schismă, nici nu a pus deoparte pe unii în chip deosebit, ci pe toţi care ieşiseră din Biserică şi care lucrau împotriva Bisericii i-a numit antihrişti, căci spunea:
Aţi auzit că vine Antihrist, însă acum s-au arătat mulţi antihrişti. De aici cunoaştem că este ceasul cel de pe urmă. Dintre noi au ieşit, dar n-au fost de-ai noştri. Căci, de-ar fi fost dintre noi, ar fi rămas cu noi.[3]
De aici se vădeşte că potrivnici ai Domnului şi antihrişti sunt toţi cei despre care se ştie că s-au îndepărtat de dragostea şi de unitatea Bisericii Universale.
4. Dar chiar Domnul adaugă şi spune în Evanghelia Sa: Însă, dacă va dispreţui şi Biserica, să-ţi fie ţie ca un păgân şi un vameş[4].
Dacă însă cei care dispreţuiesc Biserica sunt socotiţi păgâni şi vameşi, cu atât mai mult trebuie socotiţi între păgâni şi vameşi, ca răzvrătiţi şi duşmani, cei care plăsmuiesc altare mincinoase şi episcopate în afara legii şi jertfe spurcate şi nume furate[5], de vreme ce unii care au păcate mai mici, doar că dispreţuiesc Biserica, sunt socotiţi, prin judecata Domnului, păgâni şi vameşi.
II.1. Că Biserica este Una o spune Sfântul Duh în Cântarea Cântărilor, spunând din partea lui Hristos:
Una este porumbiţa mea, desăvârşita mea, una singură este la mama ei, aleasă la născătoarea ei[6]
despre care, de asemenea, spune iarăşi:
Eşti grădină încuiată, sora mea, mireasă, fântână pecetluită, puţ de apă vie[7].
Dacă însă mireasa lui Hristos, care este Biserica, este grădină încuiată, un lucru închis nu poate fi deschis străinilor şi celor dinafară. Iar dacă fântâna e pecetluită, nu poate bea de acolo, nici nu poate fi pecetluit[8] cel ce, aflat afară, nu are intrare la fântână. Iar puţul de apă vie, de vreme ce este unul singur, acela care este înăuntru, chiar de este scos afară, nu se poate da viaţă şi nu se poate sfinţi de la apa aceea, pe care numai celor care sunt înăuntru le este îngăduit să o folosească întru totul şi să o bea.
2. Acest lucru l-a adăugat şi Petru, arătând că Biserica este Una singură şi că numai cei care sunt în Biserică pot fi botezaţi, şi a spus:
În arca lui Noe puţine, adică opt suflete de oameni s-au mântuit prin apă, precum şi pe voi, la fel, Botezul vă va mântui[9],
dovedind şi dând mărturie că una singură, arca lui Noe, era preînchipuirea Unei singure Biserici. Dacă ar fi fost cu putinţă atunci, în acel botez al lumii spăşite şi curăţite, să fie mântuit prin apă cel care nu a fost în arca lui Noe, poate ar putea fi făcut viu şi acum, prin Botez, cel care nu este în Biserică, singura căreia i-a fost îngăduit Botezul.
3. Dar şi Pavel, arătând acelaşi lucru, încă mai deschis şi mai lămurit, scrie efesenilor şi zice:
Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe El Însuşi pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin baia apei.
Pentru că, dacă una este Biserica cea iubită de Hristos şi numai ea este curăţită prin baia Lui, în ce fel cel care nu este în Biserică poate fi iubit de Hristos ori spălat şi curăţit în baia Lui?
III.1. Pentru aceea, cum numai Biserica are apa vieţii şi puterea de a boteza şi de a spăla pe om, cel care zice că cineva poate fi botezat şi sfinţit de Novaţian să arate mai întâi şi să dovedească faptul că Novaţian este în Biserică ori că stă în fruntea Bisericii. Căci Biserica este una singură şi, fiind una singură, nu poate fi atât înăuntru, cât şi în afară.
2. Prin urmare, dacă este la Novaţian, nu a fost la Corneliu. Dacă însă a fost la Corneliu, care a urmat Episcopului Fabian, prin alegere după rânduială, şi pe care, pe lângă rangul episcopatului, chiar Domnul l-a cinstit cu martiriul, Novaţian nu este în Biserică şi nici nu poate fi socotit episcop el, care, dispreţuind învăţătura Evangheliei şi a Apostolilor, neurmând nimănui, s-a ivit de la sine. Căci în nici un chip nu poate avea sau conduce Biserica cel ce nu este rânduit în Biserică.
IV.1. Că Biserica nu este în afară şi nici nu poate fi potrivnică sieşi sau dezbinată, ci păstrează unitatea unei case de nedezbinat şi de neîmpărţit, o arată limpede credinţa Sfintei Scripturi, atunci când, despre Taina Paştelui şi a mielului, care miel îl arăta pe Hristos, s-a scris:
Să se mănânce într-o singură casă, să nu aruncaţi carnea în afara casei[10].
Acelaşi lucru îl vedem cu privire la Rahav, care însăşi purta pecetea prefigurată a Bisericii şi căreia i se porunceşte şi i se spune:
Pe tatăl tău şi pe mama ta şi pe fraţii tăi şi toată casa tatălui tău să-i aduni la tine însăţi, în casa ta, şi tot cel care va ieşi afară pe uşa casei tale vinovat va fi sieşi[11].
2. Prin această taină se dezvăluie că cei ce urmează să izbândească şi să scape de pieirea lumii trebuie să se adune într-o singură casă, adică în Biserică, însă oricine din cei adunaţi va ieşi afară, adică dacă cineva, după ce va fi dobândit harul în Biserică, se va depărta şi va ieşi din Biserică, va fi vinovat, adică trebuie să se învinuiască pe sine însuşi că piere. Acest lucru îl lămureşte Apostolul Pavel, când ne învaţă şi ne povăţuieşte:
Ereticul trebuie ocolit ca un stricat şi păcătos şi osândit de el însuşi[12].
Căci acesta se va învinovăţi pe sine însuşi, nu izgonit de episcop, ci fugar de bună voie din Biserică, osândit de el însuşi, din pricina prejudecăţii eretice.
V.l. Şi de aceea, Domnul, sădind în noi unitatea care vine din puterea dumnezeiască, adaugă şi spune:
Iar dacă una este turma, în ce fel se poate alătura turmei cel ce nu este în mulţimea turmei sau în ce fel poate fi socotit păstor cel care, în vreme ce adevăratul păstor stăruieşte şi cârmuieşte în Biserica lui Dumnezeu după o înscăunare legiuită, nu urmează nimănui, ci, făcând el însuşi începutul, devine străin şi în afara Bisericii, duşman al păcii Domnului şi al sfintei unităţi, căci nu locuieşete în casa lui Dumnezeu, adică în Biserica lui Dumnezeu, în care nu locuiesc decât cei ce sunt şi gândesc într-un duh, precum grăieşte în Psalmi şi spune Sfântul Duh:
Dumnezeu, Care face pe cei într-un duh să locuiască în casă[15]?
2. În sfârşit, chiar jertfele Domnului mărturisesc unirea în cuget a creştinilor, legată între ei de o dragoste statornică şi nedespărţită. Căci, atunci când Domnul numeşte trupul Său pâine alcătuită din unirea multor boabe de grâu[16], arată poporul nostru unit, pe care-l reprezenta; şi, atunci când numeşte Sângele Său vin stors din ciorchini de struguri şi din foarte multe boabe şi strâns la un loc, la fel, arată turma noastră, legată prin amestecarea unei mulţimi unite. Dacă Novaţian a fost unit cu această pâine a Domnului, dacă şi el a fost amestecat în Potirul lui Hristos, se va putea vedea că poate avea şi harul unicului Botez al Bisericii, de se va dovedi că păstrează unitatea Bisericii.
VI.1. În sfârşit, cât de puternică este taina unităţii şi cât de fară nădejde sunt şi câtă pieire dobândesc pentru ei înşişi, din supărarea lui Dumnezeu, cei ce aduc dezbinare şi, părăsindu-şi episcopul, îşi rânduiesc alt pseudoepiscop din afară, o spune limpede Sfânta Scriptură în Cărţile Regilor, unde zece seminţii s-au rupt de seminţia lui Iuda şi Veniamin şi, părăsindu-şi regele, îşi rânduiesc alt rege din afară:
Şi S-a mâniat, zice, Domnul pe toată seminţia lui Israel și i-a îndepărtat şi i-a lăsat pradă jafului până i-a lepădat de la faţa Sa, fiindcă Israel s-a risipit de la casa lui David şi şi-au rânduit rege pe Ieroboam, fiul lui Nabat[17].
A spus că Domnul S-a mâniat şi că i-a dat pierzării pentru că se rupseseră de unitate şi-şi rânduiseră alt rege.
2. Şi atât de mare a fost mânia Domnului împotriva celor care făcuseră dezbinarea, încât, şi atunci când a fost trimis la Ieroboam un om al lui Dumnezeu, ca să-l mustre pentru păcatele sale şi să-i vestească răzbunarea viitoare, era oprit să mănânce chiar şi pâine şi să bea apă la ei. Deoarece nu a păzit acest lucru şi a prânzit împotriva poruncii lui Dumnezeu, îndată a fost lovit de asprimea judecăţii lui Dumnezeu, căci, întorcându-se de acolo, a fost ucis în cale de lovitura şi muşcătura unui leu. Şi cutează cineva dintre voi a spune că apa izbăvitoare a Botezului şi harul ceresc pot fi împărtăşite cu schismaticii, cu care nici hrana pământească, nici băutura lumească nu trebuie să fie împărtăşite?
3. Şi mai adaugă Domnul în Evanghelia Sa şi arată limpede, într-o mai mare lumină a înţelegerii, că aceiaşi care se rupseseră atunci de tribul lui Iuda şi Veniamin şi, părăsind Ierusalimul, se retrăseseră în Samaria, erau socotiţi între nelegiuţi[18] şi păgâni. Căci, îndată ce a trimis pe ucenicii Săi întru slujirea mântuirii, a poruncit şi a zis:
În calea păgânilor să nu mergeţi și în vreo cetate a samarinenilor să nu intraţi[19].
Trimiţându-i mai întâi la iudei, mai porunceşte ca păgânii[20] să fie ocoliţi; adăugând însă că şi cetatea samarinenilor, unde erau schismatici, trebuie ocolită, arată că schismaticii sunt deopotrivă cu păgânii.
VII.1. Iar dacă cineva se împotriveşte şi spune că Novaţian ţine aceeaşi lege pe care o ţine Biserica Universală, că botează cu acelaşi Simbol ca şi noi, că recunoaşte Acelaşi Dumnezeu-Tatăl, Acelaşi Fiu Hristos, Acelaşi Sfânt Duh şi că, pentru aceasta, el îşi poate însuşi puterea de a boteza, fiindcă pare a nu se deosebi de noi în întrebarea de la Botez, oricine socoteşte să ne pună înainte acest lucru să ştie în primul rând că noi nu avem una şi aceeaşi lege a Simbolului[21] şi nici aceeaşi întrebare cu schismaticii.
2. Căci, atunci când ei spun: „crezi în iertarea şi viaţa veşnică în Sfânta Biserică?” mint prin întrebare, de vreme ce nu au Biserică. Apoi atunci, prin propriul lor glas, ei mărturisesc că iertarea păcatelor nu poate fi dată decât prin Sfânta Biserică: neavând-o pe aceasta, arată că păcatele nu pot fi iertate acolo, la ei.
VIII.1. Iar faptul că sunt socotiţi a recunoaşte Acelaşi Dumnezeu-Tatăl, Acelaşi Fiu Hristos, Acelaşi Duh Sfânt ca şi noi, nici acest lucru nu-i poate ajuta pe unii ca aceştia. Căci şi Core şi Datan şi Abiron[22] cunoscuseră pe Acelaşi Dumnezeu împreună cu preotul Aaron şi cu Moise, şi, trăind în aceeaşi lege şi credinţă, chemau pe Singurul şi adevăratul Dumnezeu, Care trebuia cinstit şi chemat. Totuşi, trecând dincolo de slujirea rangului lor, împotriva preotului Aaron, care primise preoţia legiuită prin bunăvoinţa lui Dumnezeu şi rânduiala Domnului, şi-au luat îngăduinţa de a jertfi şi, loviţi de puterea dumnezeiască, au plătit îndată cu pedepse pentru pornirile neîngăduite şi nu au putut fi nici primite, nici folositoare jertfele aduse fără de cuviinţă şi neîngăduite, potrivnice legii sfintei rânduieli.
2. Chiar şi cădelniţele, în care se adusese în chip neîngăduit ardere de tămâie, ca să nu fie din nou în folosinţa preoţilor, ci mai degrabă să arate, spre îndreptarea urmaşilor, amintirea mâniei şi răzbunării lui Dumnezeu, topite şi curăţite prin foc din porunca lui Dumnezeu, sunt alungite în foiţe subţiri şi prinse pe jertfelnic, după cum spune Sfânta Scriptură:
Ca să fie spre amintire fiilor lui Israel, ca nimeni din alt neam, care nu este din seminţia lui Aaron, să nu se apropie să aducă tămâiere înaintea Domnului, ca să nu fie precum Core[23].
3. Şi totuşi, aceia nu făcuseră dezbinare, nu se răzvrătiseră cu neruşinare şi duşmănie împotriva preoţilor lui Dumnezeu, ieşind în afară, ceea ce acum aceştia, sfâşiind Biserica, încearcă şi, răzvrătiţi împotriva păcii şi unităţii lui Hristos, încearcă să-şi rânduiască un scaun [episcopal] şi să dobândească întâietatea şi să ceară libertatea de a boteza şi de a aduce jertfe. În ce fel pot săvârşi cele ce fac ori a dobândi ceva de la Dumnezeu prin încercări nelegiuite cei care cutează împotriva lui Dumnezeu ceea ce nu le e îngăduit? De aceea, cei care-l apără pe Novaţian sau pe ceilalţi schismatici de felul acesta în zadar susţin că cineva poate fi botezat şi sfinţit cu Botezul mântuitor acolo la ei, unde este limpede că cel ce botează nu are îngăduinţa de a boteza.
IX.1. Şi, ca să se poată înţelege mai bine care este asprimea lui Dumnezeu împotriva unei astfel de cutezanţe, găsim că, într-o ticăloşie de felul acesta, sunt sortiţi pedepselor nu numai capii şi făptuitorii, ci şi părtaşii, de nu se vor rupe de legătura cu cei răi, deoarece Domnul porunceşte şi spune prin Moise:
Feriţi-vâ de corturile acestor oameni netrebnici şi nu vă atingeţi de toate ce sunt ale lor, ca să nu pierţi împreună în păcatul lor.[24]
Şi Domnul a împlinit ceea ce ameninţase prin Moise, astfel încât cel care nu s-a depărtat de Core şi Nathan şi Abiron a plătit îndată cu pedepse pentru legătura nelegiuită.
2. Prin această pildă se arată şi se dovedeşte că vor fi vinovaţi şi pedepsiţi toţi cei care s-au amestecat cu nesocotinţă lipsită de credinţă cu schismaticii, împotriva întăistătătorilor şi preoţilor. După cum, chiar prin profetul Osea, Sfântul Duh dă mărturie şi spune:
Jertfele lor sunt ca o pâine de jale; toţi care mănâncă din ea vor fi necuraţi[25],
învăţând de bună seamă şi arătând că întru totul sunt legaţi în caznă cu făptuitorii toţi cei care se vor fi pângărit de la păcatul acestora.
X.l. Prin urmare, ce merite pot avea înaintea lui Dumnezeu aceştia, pentru care, prin voinţa lui Dumnezeu, sunt hotărâte chinuri? Sau în ce fel pot îndrepta şi sfinţi pe cei botezaţi asemenea oameni care, fiind vrăjmaşi ai episcopilor, se străduiesc a uzurpa lucruri străine lor şi împotriva rânduielii şi care nu le-au fost îngăduite prin nici o lege? Totuşi nu ne mirăm că tocmai ei se îndărătnicesc în strâmbătatea lor. Este dat fiecăruia să ia asupra sa ceea ce face, dar, înfrânţi fiind, nu se învoiesc uşor să cadă, deşi ştiu că ceea ce fac nu este îngăduit.
2. Trebuie să ne mire un fapt, ba mai degrabă trebuie să ne supere şi să ne îndurereze, anume că creştinii se alătură antihriştilor şi că înşelătorii credinţei şi trădătorii Bisericii stau[26] înăuntru, chiar în Biserică, împotriva Bisericii. Aceştia, cu toate că sunt îndărătnici ori chiar nesupuşi, mărturisesc totuşi că nici unii, fie eretici, fie schismatici, nu-L au pe Sfântul Duh şi, de aceea, chiar de pot boteza, nu pot da Duh Sfânt. Tocmai în acest lucru sunt prinşi de noi şi le arătăm că nu pot în nici un chip boteza, ca unii care nu au Sfântul Duh.
XI.1. Căci, de vreme ce prin Botez îi sunt iertate fiecăruia păcatele, Domnul arată şi spune desluşit în Evanghelia Sa că păcatele pot fi iertate numai prin cei care au Duh Sfânt. Într-adevăr, după învierea sa, trimiţând pe ucenicii Săi, grăieşte şi le spune:
Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.
După ce a spus aceasta, a suflat asupra lor şi le spune:
Luaţi Duh Sfânt, de veţi ierta păcatele cuiva, aceia vor fi iertaţi; de le veţi ţine pe ale cuiva, vor fi ţinute[27].
Arată aici că numai acela care are Duh Sfânt poate boteza şi da iertarea păcatelor.
2. În sfârşit, Ioan, care avea să-L boteze pe Însuşi Domnul nostru Hristos, a primit înainte Duh Sfânt, în timp ce se afla în pântecele mamei sale, astfel încât era neîndoielnic şi limpede că nu pot boteza decât cei care au Duhul Sfânt. Aşa că cei care-i apără pe eretici sau schismatici să ne răspundă nouă dacă au ori nu Duh Sfânt.
3. Dacă au, din ce pricină celor botezaţi acolo, la ei, când vin la noi, le este pusă mâna deasupra creştetului[28] spre a primi Duh, de vreme ce tot astfel ar fi fost primit acolo, unde li s-ar fi putut da, dacă ar fi existat? Dacă însă nici un eretic şi schismatic din afară nu dă Duh Sfânt şi de aceea le este pusă la noi mâna pe creştet, ca să se primească aici ceea ce acolo nu este şi nu li se poate da, este limpede că nici iertarea păcatelor nu poate fi dată prin cei care, vădit lucru, nu au Duh Sfânt. Şi de aceea, ca să poată dobândi iertarea păcatelor şi să fie sfinţiţi şi să devină temple ale lui Dumnezeu după rânduiala dumnezeiască şi adevărul Evangheliei, trebuie fără de greş botezaţi cu Botezul Bisericii toţi cei care vin de la potrivnici şi antihrişti la Biserica lui Hristos.
XII.l. Ai întrebat chiar, preaiubite fiu, ce părere am cu privire la cei care dobândesc harul lui Dumnezeu în neputinţă şi boală, dacă ei trebuie socotiţi creştini adevăraţi, pentru că nu au fost scăldaţi în apa mântuitoare, ci doar stropiţi. În această privinţă, după buna cuviinţă şi smerenia noastră, nu hotărâm dinainte pentru nimeni, astfel încât fiecare să gândească după cum socoate şi să facă după cum a socotit.
2. Noi, pe cât pricepem în smerenia noastră, socotim că binefacerile dumnezeieşti nu pot fi întru nimic ciuntite şi slăbite şi nici nu poate fi vreo scădere acolo unde, cu deplină şi desăvârşită credinţă a celui ce dă şi a celui ce ia, este primit ceea ce se revarsă din Sfintele Daruri. Căci, într-adevăr, nu la fel sunt spălate în taina mântuitoare atingerile păcatelor precum murdăriile pielii şi trupului la îmbăierea trupescă şi lumească, încât să fie nevoie de spumă de salpetru şi chiar alte adaosuri, şi de scăldătoare, şi de piscină, în care trupul firav să poată fi spălat şi curăţat. Într-un fel se spală pieptul[29] credinciosului şi în alt fel se curăţă mintea omului prin vrednicia credinţei. În tainele mântuitoare, dacă ne apasă nevoia şi dacă Dumnezeu ne dăruieşte milostivirea Sa, sfintele căi, chiar scurtate, oferă totul credincioşilor.
3. Şi nu trebuie să supere pe nimeni faptul că bolnavii sunt doar stropiţi sau udaţi, când dobândesc harul Domnului, de vreme ce Sfânta Scriptură vorbeşte şi spune prin prorocul Iezechiel:
Şi voi stropi peste voi apă curată şi vă veţi curăţi de toate întinăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Şi vă voi curăţi şi vă voi da inimă nouă şi duh nou voi pune în voi[30].
La fel, în Numerii:
Şi omul, care va fi fost necurat până seara, acesta se va curăţi în a treia şi în a şaptea zi şi va fi curat. Dacă însă nu se va fi curăţit în a treia şi în a şaptea zi, nu va fi curat şi omul acela se va stârpi din Israel, fiindcă apa stropirii nu s-a stropit peste el[31].
Si din nou:
Şi a grăit Domnul către Moise, spunând „Ia pe leviţi din mijlocul fiilor lui Israel şi-i vei curăţi pe ei. Şi astfel vei face curăţirea lor. Vei stropi de jur-împrejurul lor apa curăţirii”[32].
Se vădeşte de aici că însăşi stropirea cu apă capătă puterea îmbăierii mântuitoare, iar atunci când acestea se fac în Biserică, unde credinţa este deplină, atât a celui care primeşte, cât şi a celui care dă, toate sunt în putere şi pot fi împlinite şi desăvârşite prin înalta putere a Domnului şi adevărul credinţei.
XIII.l. Acum însă, dacă unii numesc nu creştini, ci clinici[34] pe cei care au dobândit harul lui Hristos prin apa mântuitoare şi credinţa adevărată, eu nu ştiu de unde iau ei acest nume; doar dacă cei care au citit lucruri mai multe şi mai ascunse i-au aflat pe clinicii aceştia la Hipocrate ori Soranus[35].
2. Căci eu, care cunosc clinicul din Evanghelie, ştiu că acelui paralitic şi slăbănog, care a zăcut întins în patul său de-a lungul vieţii, slăbiciunea nu i-a stat împotrivă să ajungă la deplina sănătate cerească şi nu numai că, prin mila Domnului, s-a sculat din pat, ci că el însuşi şi-a luat patul său, redobândite şi înviorate fiindu-i puterile.
3. Şi de aceea, pe cât ne este dat nouă să pricepem şi să simţim prin credinţă, părerea mea este aceasta, că un creştin adevărat este socotit oricine a fost în Biserică, dobândind harul dumnezeiesc după rânduiala şi legea credinţei. Iar dacă cineva socoteşte că ei n-au dobândit nimic acolo, pentru că au fost doar udaţi de apa mântuitoare, dacă sunt goi şi deşerţi, să nu se amăgească că, de se vor boteza, vor scăpa de neajunsul bolii şi se vor înzdrăveni. Dacă însă nu pot fi botezaţi cei care au mai fost sfinţiţi prin Botezul Bisericii, pentru ce se îndoiesc de credinţa lor şi de bunătatea Domnului? Oare au dobândit cu adevărat harul Domnului, dar într-o măsură mai puţină şi mai mică a darului dumnezeiesc şi a Duhului Sfânt, astfel încât, deşi sunt socotiţi creştini, totuşi nu pot fi egali celorlalţi ?
XIV.l. Numai că Sfântul Duh nu este dat cu măsură, ci este revărsat cu totul asupra credinciosului. Căci, dacă ziua se iveşte în mod egal pentru toţi şi dacă soarele se revarsă cu lumină egală şi asemenea peste toţi, cu atât mai mult Hristos, soare şi zi adevărată în Biserica Sa, dăruieşte în egală măsură lumina vieţii veşnice. Vedem că taina acestei egalităţi este pomenită în Ieşirea, când din cer se revărsa mana şi, prin preînchipuirea celor viitoare, arăta hrana pâinii cereşti şi mâncarea lui Hristos, Care avea să vină. Într-adevăr, acolo, fără deosebire de sex ori de vârstă, era cules pentru fiecare câte un gomor[36].
2. De aici se vădeşte că bunătatea lui Hristos și harul ceresc, care avea să vină mai apoi, se împart în mod egal tuturor, fară deosebire de sex, de ani, fară părtinire de persoană. Darul harului duhovnicesc este revărsat peste tot poporul lui Dumnezeu, în chip desluşit acelaşi har duhovnicesc, care este primit în mod egal de credincioşi prin Botez, prin purtarea şi lucrarea noastră este mai apoi fie micşorat, fie sporit, după cum, în Evanghelie, sămânţa Domnului este la fel semănată, dar, din pricina pământului deosebit, una este nimicită, alta sporeşte felurit în bogăţie, fie în număr de treizeci, fie de şaizeci, fie de o sută, rodul fiind îmbelşugat. Astfel că, dacă fiecare este chemat pentru un dinar[37], pentru ce să se micşoreze prin lucrare omenească ceea ce este egal împărţit de Dumnezeu?
XV.1. Iar dacă cineva se supără pentru că unii din cei ce se botezau, bolnavi fiind, erau încercaţi încă de duhuri necurate, să ştie că ticăloşia îndărătnică a diavolului are putere până la apa mântuitoare, însă la Botez pierde tot veninul ticăloşiei lui. Acest exemplu îl vedem la regele Faraon, care, împotrivindu-se îndelung şi stăruind în viclenia sa, s-a putut ţine şi a putut avea putere până să ajungă la apă: după ce a ajuns la ea, a fost învins şi nimicit. Că acea mare[38] a fost în fapt Taina Botezului o mărturiseşte limpede Fericitul Apostol Pavel, când spune:
Căci nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi că părinţii noştri au fost toţi sub nor şi că toţi au trecut prin mare şi toţi întru Moise au fost botezaţi şi în nor şi în mare.
2. Acest lucru se întâmplă chiar şi astăzi, ca prin exorcişti diavolul să fie biciuit, şi ars, şi chinuit cu cuvântul omenesc şi cu puterea lui Dumnezeu şi, chiar de spune adesea că iese şi că părăseşte pe oamenii lui Dumnezeu, el totuşi înşală în cele spuse şi, fapt ce s-a întâmplat mai înainte prin Faraon, lucrează cu aceeaşi minciună a îndărătniciei şi înşelăciunii. Totuşi, când se ajunge la apa mântuitoare şi la sfinţirea prin Botez, trebuie să ştim şi să avem încredere că acolo diavolul este înăbuşit, iar omul dăruit lui Dumnezeu se izbăveşte prin mila Lui. Căci, dacă scorpionii şi şerpii, care au putere pe uscat, chiar de sunt aruncaţi în apă, pot avea putere sau îşi pot păstra veninul, de bună seamă şi duhurile rele, care sunt numite scorpioni şi şerpi şi sunt călcate în picioare prin noi de puterea dată de Domnul, mai pot totuşi rămâne în trupul omului, în care, după ce a fost botezat şi sfinţit, începe a locui Sfântul Duh.
XVI.l. De altfel, noi cunoaştem acest lucru chiar din fapte, că cei botezaţi de nevoie, în boală fiind şi dobândind harul, sunt scăpaţi de duhul necurat de care erau tulburaţi mai înainte şi trăiesc în Biserică vrednici de laudă si demni de crezare și în fiece zi înaintează tot mai mult în sporirea harului ceresc şi în creşterea credinţei, precum adesea, dimpotrivă, unii dintre cei care se botează, sănătoşi fiind, dacă vor începe mai apoi a păcătui, sunt loviţi de duhul necurat, care se întoarce la ei: astfel încât se vădeşte că diavolul, deşi este alungat la Botez prin credinţa credinciosului, se întoarce, dacă mai apoi va lipsi credinţa.
2. Numai că, unora li se pare drept ca aceia care sunt murdăriţi de apa nelegiuită din afara Bisericii, la potrivnici şi antihrişti, să fie socotiți ca botezati, dar ca aceştia[40], care se botează în Biserică, să pară a dobândi mai puţin din mila şi harul lui Dumnezeu şi atât de mare cinstire să se arate ereticilor, încât cei care vin de la ei să nu fie întrebaţi de sunt scăldaţi sau stropiţi, de sunt clinici sau peripatetici[41]; dar astfel nouă ni se scade din adevărul întreg al credinţei, iar Botezului Bisericii îi sunt încălcate măreţia şi sfinţenia.
XVII. Am dat răspuns scris, preaiubite fiu, scrisorii tale, pe măsura firavei noastre smerenii şi am arătat, pe cât am putut, ce simţim noi, neîmpiedicând pe nimeni să hotărască după cum socoate, căci fiecare întâistătător urmează să dea Domnului socoteală pentru faptele sale, potrivit cu ceea ce scrie şi spune Fericitul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani:
Şi fiecare dintre noi va da seama pentru sine. Aşadar, să nu ne judecăm unii pe alţii[42].
Îţi doresc, fiule preaiubit, să fii întotdeauna bine sănătos.
[1] Îmbăierea de către un eretic este în fond doar un simulacru, surogat, fară valoare, al Tainei Sfântului Botez.
[11] Iosua (Navi) II, 18-19; cu finalul deosebit la Sf. Ciprian: qui exierit os tium domus tuae foras, reus sibi erit, faţă de Vulgata (Ieronim):… sanguis ipsius erit in caput eius, dar, desigur, cu acelaşi sens.
[15] Psalmi LXVII, 6; într-un duh, unianimes (μονοτρόπους) e redat în ediţia română prin „singuratici”, după unius mori ori solitarios, din variantele latineşti după Septuaginta, respectiv Hebraica.
[16] Didahia celor XII Apostoli, Διδαχή των δώδεκα άποστόλων, IX, 4: „Precum această pâine farâmată, împrăştiată odinioară prin munţi, s-a unit pentru a fi una singură, tot astfel să se unească de la marginile pământului în împărăţia Ta…”
În contextul discuțiilor avansate de greci (Patriarhia Ecumenică) despre sărbătorirea comună a Paștilor cu catolicii anul viitor (2025), trebuie să ținem cont de opiniile Părinților sfinți care s-au pronunțat pe acest subiect. Tot din mediul grecesc, Arhim. Epifanie Teodoropulos a publicat un text concis încă din anul 1974, 10 mai, prin care se poziționează clar și categoric împotriva ideii de a ține vreo sărbătoare împreună sau în funcție de eretici.
În ce privește declarația recentă a Fanarului de apropiere față de papistași prin comemorarea laolaltă a 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea și sărbătorirea în comun a Paștilor, ea trebuie pusă în contextul mesajelor recente legate de o viitoare unire bisericească. Atât catolicii, cât și ortodocșii (printr-un referat prezentat la Sinaxa de curând încheiată a Ierarhiei din Constantinopol, dar care deocamdată nu este făcut public) și-au exprimat opinia voalat despre modul în care se va realiza preconizata unire. Subiectul merită analizat mai serios.
Biserica Greciei, dacă s-ar găsi în fața propunerii de a sărbători în comun Paștile sau orice alt praznic cu eterodocșii, este datoare să refuze chiar și dezbaterea pe acest subiect.
O astfel de dezbatere trebuie exclusă cu toată puterea și cu orice sacrificiu deoarece constituie o răsturnare din temelii a dogmaticii ortodoxe și în special a ecleziologiei. Ori credem că suntem Biserica cea una, sfântă, catolică/sobornicească și apostolească, ori nu credem.
Biserica Ortodoxă, convinsă că ea și numai ea este trupul lui Hristos, stâlpul și temelia adevărului, comoara harului, laboratorul mântuirii, este interesată foarte viu de întoarcerea la ea a celor rătăciți, totuși este dezinteresată de chestiunile lor interne cât timp ei rămân în rătăcire.
Sinodul I Ecumenic a vrut să legifereze sărbătoarea comună, însă pentru mădularele Bisericii, nu pentru cei ce se află în afara ei. Nu a dezbătut nici cu gnosticii, nici cu marcioniții, nici cu maniheii, nici cu montaniștii, nici cu donatiștii, ca să afle o bază a unui acord cu privire la sărbători comune. Și, când s-au tăiat mai târziu din trupul Bisericii arienii, nestorienii, monofiziții, iconomahii etc., etc., Biserica niciodată nu s-a gândit să purceadă la un acord cu ei pentru legiferarea sărbătoririi în comun a Paștilor sau a oricărei alte sărbători.
Biserica își reglează chestiunile ei luând în considerare în mod exclusiv interesul mădularelor ei, și nu poftele celor ce se găsesc în afara ei. Dacă sărbătorile ereticilor coincid cu cele ale Bisericii, să coincidă. Dacă nu coincid, să nu coincidă. Biserica nu deliberează cu aceleași reguli cu ereticii.
Desigur că dialoghează cu ei, dar ca să le arate calea de întoarcere. A se întruni „Simpozioane ecumenice” sau Congrese de alt tip între ortodocși și multitudinea de eretici și să deliberăm în ele despre stabilirea sărbătorilor comune, rămânând totuși și unii, și alții (ortodocșii și ereticii) în propriile lor zone dogmatice, acest fapt fiind necunoscut și de neconceput în istoria Bisericii, mirosind a sincretism religios oribil și tinzând spre consacrarea coexistenței armonioase și netulburate a adevărului cu amăgirea, a luminii cu întunericul, poate fi explicat numai ca „semn al vremurilor”. […]
Cu adâncă cinste și dragoste în Domnul Iisus Hristos!
Chiar dacă din surse anonime, agenția Romfaia dă publicității unele impresii legate de întâlnirea pe care a avut-o delegația Fanarului cu reprezentanții Bisericii Ortodoxe canonice Ucrainene. Cu mențiunea că agenția este una de încredere și a dat de multe ori informații care ulterior s-au probat ca adevărate, redăm mai jos traducerea relatării despre dialogul care a avut loc la Kiev.
După Mitropolitul Eifanie și așa-zisul „Patriarh de Kiev” Filaret, delegația Patriarhiei Ecumenice a vizitat reședința Bisericii Ortodoxe Ucrainene.
De punctat că delegația Patriarhiei Ecumenice s-a bucurat de o primire caldă din partea delegației Bisericii Ucrainene.
Conform unor informații ale Romfea.gr, la întâlnire au participat din partea Bisericii Ucrainene capul ei, Mitropolitul Onufrie, precum și Mitropolitul Meletie al Bucovinei, Mitropolitul Clement de Nezin și Mitropolitul Antonie de Borisopol.
Informațiile Romfea.gr declară că Mitropolitul Onufrie se pare că a menționat pe parcursul întâlnirii că dorește dialog, nu monolog υπό την υπαγόρευση του Οικουμενικού Πατριαρχείου.
Ba se pare că IPS Onufrie a pus câteva condiții pentru a fi dialog, ca Fanarul să condamne răpirile violente ale sfintelor biserici și ciocnirile care sunt puse în mișcare de susținătorii Mitropolitului Epifanie.
De asemenea, Mitropolitul Onufrie, după cum menționează sursele Romfea.gr, a declarat că, fără aceste condiții, orice dezbatere este fără rost și nefolositoare.
Pe parcursul întâlnirii, delegația Patriarhiei Ecumenice a menționat că este rău să fie dezbinați creștinii, în timp ce au adăugat că trebuue să fie rezolvată în vreun fel problema unității.
Din partea lor, ierarhii ucraineni au fost de acord că nu este bine să fie dezbinați creștinii, în timp ce nu au negat că este indispensabilă unitatea.
Sursele Romfea.gr menționează că, după întâlnire, partea Bisericii Ucrainene a fost nedumerită de ce delegația Patriarhiei Ecumenice nu a făcut niște propuneri în afară doar de a spune că trebuie să fie rezolvat subiectul unității.
„Da, frumos ar fi să se rezolve subiectul unității, dar nu ne-au spus cum! Ei înșiși au spus că au dat autocefalia și a fost rezolvată schisma, acum spui că suntem la grădiniță și ne spun să existe unitate…” – a menționat sursa pentru Romfea.gr.
De asemenea, aceleași surse, vorbind pentru Romfea.gr, au accentuat fapt că delegația Patriarhiei Ecumenice nu a fost atât de mulțumită de compoziția delegației Bisericii Ucrainene.
„În Biserica Ucrainei există opinii diferite între ierarhi și acest fapt trebuie să ridice o opinie serioasă. Prin urmare, Fanarul pare că este gata spre dialog din faptul că sunt deranjați de prezența unui ierarh care nu le place la convorbiri” – a menționat sursa din partea Bisericii Ucrainene, vorbind pentru Romfea.gr.
În final, sursele Romfea.gr menționează că delegația Patriarhiei Ecumenice a promis că va pune tema ocupării cu forța a sfintelor biserici pe durata întâlnirii pe care o vor avea cu Președintele Zelenski.
Pe 20 august 2024, Rada Supremă a adoptat în întregime proiectul de lege nr. 8371 “Cu privire la protecția ordinii constituționale în sfera activităților organizațiilor religioase”, prin care urmează să fie interzisă Biserica Ortodoxă Ucraineană.
Pentru decizia corespunzătoare au votat 265 de parlamentari, împotrivă – 29, și 4 s-au abținut. În fracțiunea “Slujitorul poporului”, 173 de parlamentari au votat pentru lege, “Solidaritatea europeană” a dat 25 de voturi, “Batkivșina” – 17, “Platforma pentru viață și pace”– 1, “Pentru viitor” – 9, “Holos” – 18, “Încrederea” – 11, “Restaurarea Ucrainei” – 0. Deputații independenți au dat 11 voturi.
Legea intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării. Dar cu excepția unui punct – conform acestuia, comunitățile Bisericii Ortodoxe Ucrainene vor avea la dispoziție 9 luni pentru a rupe legăturile cu Biserica Ortodoxă Rusă.
Pe 23 iulie, parlamentarii au blocat platforma Radei Supreme din cauza refuzului de dezbate în plen proiectul de lege care vizează interzicerea Bisericii Ortodoxe Ucrainene, perturbând astfel ședința plenară.
Pe 16 august, Comisia pentru politică umanitară și informațională a aprobat amendamentele propuse la proiectul de lege 8371 și a recomandat Parlamentului să îl adopte în a doua lectură.
Pe 17 august, Consiliul Panucrainean al Bisericilor și Organizațiilor Religioase, fără participarea reprezentanților Bisericii Ortodoxe Ucrainene, a declarat că sprijină inițiativa legislativă de a interzice activitățile organizațiilor religioase asociate cu Biserica Ortodoxă Rusă din Ucraina.
UJO a informat mai devreme că pe 15 august, Zelenski a cerut Radei să se întrunească și să rezolve problema “independenței spirituale”.
Un aspect foarte important, după cum notează un articol din Orthodox Christianity, este că, „deși Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a votat separarea de Patriarhia Moscovei încă din mai 2022, după cum este reflectat acest lucru în statutul actualizat al Bisericii, statul ucrainean continuă să o stigmatizeze ca o Biserică rusească pentru a-și justifica persecuția asupra Bisericii”.
Imediat după votarea legii, Președintele Zelenski a mulțumit Radei Supreme într-un mesaj video pentru votarea proiectului care prevede interzicerea acțiunilor grupărilor religioase care au legături cu Rusia. El privește acești pași drept o întărire a societății ucrainene pe drumul „independenței ei spirituale”. De asemenea, a anunțat că vor urma negocieri cu reprezentanți ai Patriarhiei Ecumenice în scopul rezolvării situației bisericești din Ucraina.
Cei trei delegați ai Fanarului către Kiev sunt Mitr. Ilarion al Canadei, Arhiepiscopul Iov și diaconul Epifanie Kamianovici. Curios este că aceasta nu mai este condusă de Mitr. Emanuel al Calcedonului, care a fost figura principală a negocierilor până acum. O explicație ar putea fi dată de jocurile de putere din interiorul Patriarhiei de Constantinopol, cât și al schismaticilor, după cum detaliază un articol al UOJ dedicat acestui subiect. Persecuțiile în forță, minciunile și necanonicitatea noii structuri bisericești formate abuziv de fanarioți în Ucraina pun în dificultate planul de a pacifica bisericește această țară și îl dau de gol a fi o farsă grosolană. Imaginea Patriarhiei este serios afectată și aceasta s-ar simți nevoită să mascheze mai bine nedreptățile din spate.
[…] PF Daniil a accentuat că Bisericii Ortodoxe Ucrainene de sub Mitr. Onufrie îi sunt impuse diferite îngrădiri ale libertății religioase, îngrădiri pentru libertatea de cult, îi este acaparat cu forța patrimoniul bisericesc și este încurajată ura verbală împotriva ei.
De asemenea, Patriarhul Bulgariei a menționat că Biserica Ortodoxă Ucraineană, cu care toate Bisericile Ortodoxe Locale se găsesc în comuniune euharistică, este supusă unor îngrădiri legale serioase în activitatea ei pastorală din cauza unor politici părtinitoare ale anumitor factori din Ucraina.
Într-un alt punct, Patriarhul și-a exprimat încrederea că puterile democratice ale lumii care urmăresc procedurile religioase vor lua în seamă aceste tendințe neliniștitoare din Ucraina și vor contribui la asigurarea libertății religioase, a dreptului la cult și la inviolabilitatea averii Bisericii Ortodoxe Ucrainene.
Tot pe 20 august, Biserica Ortodoxă Estoniană și-a declarat autonomia față de Patriarhia Rusă. Sinodul acesteia a decis schimbarea denumirii oficiale din „Biserica Ortodoxă Estoniană a Patriarhiei Moscovei” în „Biserica Ortodoxă Estoniană”. De remarcat că Mitropolitului primat Evghenie nu i s-a permis participarea la ședințe de către autoritățile statului. Se pare că în viitor este avută în vedere unirea cu Biserica Apostolică Ortodoxă Estoniană a Patriarhiei de Constantinopol.
Ca în fiecare an, de la sărbătoarea Schimbării la Față a lui Hristos până la Adormirea Maicii Domnului, sau de pe 6 august până pe 15, șerpișorii apar într-un mod miraculor în două sate din Kefalonia cu bisericuțe dedicate Adormirii Maicii Domnului, în Markopoulo și Arginia, care par să se închine printre pelerinii care se îngrămădesc în biserici și cinstesc în felul lor icoana Maicii Domnului. Mulți au remarcat că unele minuni sunt corelate cu acești șerpișori.
Presa greacă a semnalat că trei șerpișori ai Maicii Domnului și-au făcut apariția anul acesta pe 8 august în Markopoulo; anul trecut doi șerpișori au apărut acolo pe 8 august. În Agrinia, doi șeprișori au apărut pe 6 august. Anul trecut au fost trei șerpișori care au apărut pe 8 august. Drept urmare, în 2024 au apărut în total 5 șerpișori, întocmai ca anul trecut.
La apariția lor, clopotele au sunat voioase pentru a anunța sosirea lor. Nu s-a relatat dacă și-au făcut apariția mai mulți șerpișori în ultimele cinci zile. Toate fotografiile de mai jos au fost făcute atât în Markopoulo, cât și în Agrinia anul acesta.
Markopoulo:
Agrinia:
Câteva detalii despre apariția șerpișorilor: Credincioșii localnici dau mărturie că aceștia au sânge cald, lucru nemaiîntâlnit nicăieri. Ei se târăsc prin biserică, îndeosebi în jurul icoanelor Maicii Domnului. Mulți au mărturisit că s-au vindecat de boli după ce s-au atins de ei.
Biserica Adormirii din Markopoulo este construită pe ruinele unei vechi mănăstiri. La începutul sec. al XVIII-lea, călugărițele fostei mănăstiri au fost atacate de pirați. Ele s-au rugat cu căldură Născătoarei de Dumnezeu pentru a le apăra și pirații au fost înfricoșați de înfățișarea șerpișorilor care se aruncau asupra lor când au intrat în locaș și au fugit.
Șerpișorii au apărut în fiecare an de atunci cu exepția a doi ani: 1940, anul când Grecia a fost băgată în Al Doilea Război Mondial, și în 1953, anul unui cutremur devastator din Kefalonia. Astfel, se crede că este o prevestire rea dacă nu apar șerpișorii.
Deja ne-am obișnuit noi, creștinii ortodocși mai ales, să ne fie batjocorită credința în diferite feluri și la diferite nivele. Ura față de Hristos este o neputință care greu poate fi înăbușită de cei depărtați de Dumnezeu. Adevărul evanghelic este insuportabil pentru conștiința lor, scoate sufletul din ei, așa cum se exprimau oarecând și iudeii în fața Mântuitorului (In. 10, 24).
Însă noi ne asumăm această postură. Nu ne răzbunăm, nu dorim răul celor ce ne fac rău, nu ripostăm ca musulmanii la adresa hulitorilor. Dumnezeu este mai presus de orice ofensă adusă la adresa Lui. Însă nici nu ar trebui să fim pasivi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ci ne arătăm curajul de a fi de partea lui Hristos, Care îndură cu răbdare și dragoste prigonirile asupra Lui. Important este nu a îndepărta ofensele și pe cei care le aduc, ci a le respinge și a le vădi ca fiind mincinoase. Demnitatea este cea atinsă, credința ne este pusă la încercare, nu orgoliul. Insultele oricum nu au putere asupra slavei lui Dumnezeu, dar important este a nu le da noi putere prin reacții greșite de indiferență sau de oțărâre ofensată.
Conținutul anti-creștin al festivității de deschidere a JO
Deși nu am urmărit și nici nu m-a interesat măcar să văd ceremonia de începere a Jocurilor Olimpice, anumite scene hulitoare au devenit deja cunoscute și criticate la scenă deschisă. Este vorba de cel puțin 3 secvențe: (1) parodierea blasfemiatoare a Cinei de Taină, (2) imaginea unui călăreț pe cal alb, ce reprezintă, de fapt, pe Hristos biruitor din Apocalipsă (19, 11-13), Cuvântul lui Dumnezeu și (3) vițelul ca idol ce face trimitere la zeul turnat de evrei cât a fost Moise pe munte să primească tablele Legii. Acestea aduc atingere explicită valorilor creștine, deși există numeroase alte reprezentări de demoni, spirite rele și simboluri indecente, pentru care spectacolul ar fi trebuit interzis copiilor. De altfel, chiar coregraful Jolly a declarat că „ideea a fost să fie făcută o sărbătoare păgână mare legată de zeii Olimpului”.
Într-un fel și în mod surprinzător, este justificată reprezentarea zeităților păgâne, de vreme ce Jocurile Olimpice sunt legate de un eveniment din antichitate dedicat lui Zeus. Ba chiar reînvierea lor a avut loc tot sub auspicii păgâne și idolatre, prin contribuția unor francezi descendenți și reprezentanți ai Revoluției Franceze, care s-a vrut nu doar eliberatoare de sub auspiciile creștinismului, ci și să introducă lumea în mediul misticii păgâne a zeităților de odinioară. Sportul se poate organiza și în alte forme, dar esențial a fost să fie pus sub patronajul gândirii idolatre și hedoniste.
Dacă oarecând creștinismul a stins flacăra păgânismului mai ales în Imperiul Roman (Bizantin), acum asistăm la o reinversare a cursului lucrurilor. Împăratul Teodosie cel Mare a oprit Jocurile Olimpice în anul 393, care se țineau cam din anul 776 î.H., iar de o sută de ani revenim la tradițiile idolatre.
Nu sunt un cunoscător al acestor detalii, dar cred că aceasta este prima festivitate de anvergură în care creștinismul este insultat „artistic”, nu doar contracarat prin tot felul de imagini ale spiritelor rele și demonice.
Dintre toate, batjocorirea Cinei de Taină a fost cea mai vizibilă și ușor de recunoscut. Locul Mântuitorului și al apostolilor Săi a fost luat de persoane trans-gender. Atingerea vizeză îndeosebi cultele care pun preț pe Împărtășanie (instituită la Cina de Taină), dintre care catolicii s-au simțit cei mai vizați, dar ortodocșii sunt cel puțin la fel de atinși. În plus, scena nu parodiază tabloul lui Da Vinci musai, ci icoana Cinei, care are un loc important în pictura ortodoxă. Taina centrală a credinței este lovită, anume prezența lui Hristos în Sfânta Împărtășanie. Este un semn că lumea necurată știe cu Cine și cu ce se luptă.
Pentru a întregi tabloul, trebuie punctat faptul că spectacolul acesta are conotații politice și culturale puternice, mai ales că președintele francez Macron a lăudat public spectacolul. Este un soi de declarație de război a Occidentului la adresa tradiționaliștilor, creștinilor și țărilor conservatoare. Dar și o etalare a forțelor și scopurilor care stau în spatele progresismului apusean. Războaiele din Ucraina și Palestina sunt doar două zone de războaie armate care reliefează apăsat cât de puternic este acest conflict ideologic răspândit în multe alte sfere ale societății.
Scuzele penibile ale organizatorilor
La presiunea oarecum neașteptată a numeroase personalități, organizatorii au dat cumva înapoi. Au retras filmul cu toată festivitatea de pe canalele de internet unde putea fi vizionat. Ba chiar și-au cerut un soi de scuze.
De fapt, chiar scuzele sunt cele care mi-au atras atenția asupra acestui eveniment care a trecut fără să-i fi dat atenție prea multă inițial. La o conferință de presă, purtătoarea de cuvânt a declarat: „În mod clar nu a existat niciodată vreo intenție să arătăm dispreț față de orice grupare religioasă. (Ceremonia de deschidere) a încercat să sărbătorească toleranța comunitară. Credem că această ambiție a fost atinsă. Dacă unii oameni s-au simțit ofensați, ne pare tare rău”.
Deși unora aceste cuvinte le-au părut a părere de rău și retractare a mesajului, mie îmi par o continuare a insultei. Ca și cum se dorește promovarea toleranței la adresa răului și cine se simte ofensat ne pare rău de el că nu a înțeles și nu-și calcă pe inimă să se lase insultat în credințele sale religioase. Practic, nu există nici o mea culpa.
Critici din partea Bisericii
Trec peste faptul că unii reprezentanți ai catolicilor au adus critici la adresa mesajului ofensator al ceremoniei, deși nu știu dacă Papa a făcut declarații pe acest subiect, pentru a ajunge la unele reacții ale ortodocșilor.
În peisajul românesc remarc emisiunea la care a participat Pr. Ciprian Mega, în care a scos în evidență, spre exemplu, faptul că pictura lui Da Vinci cu Cina cea de Taină este practic începutul decadenței, dusă la o măsură mai mare de organizatorii Jocurilor Olimpice de la Paris de anul acesta.
Se pare că și anumiți sponsori ai evenimentului au protestat și s-au disociat de mesajul insultător. Ba au existat și personalități care au criticat evenimentul fără să fie creștini, din solidaritate și bun simț.
Reacția creștină la astfel de insulte
Dincolo de toate detaliile, fiecare suntem vizați de acest mesaj. Ne ascundem, suntem indiferenți, ne enervăm sau reacționăm cu demnitate și fără rușinare de credința ortodoxă?
Atitudinea corectă nu mi se pare de a cere sportivilor participanți să boicoteze și să se retragă de la aceste Jocuri. E doar o opinie. Festivitatea de deschidere nu reprezintă o platformă program a evenimentului, cum era în antichitate dedicarea întregului concurs zeilor, ci doar o inserție ce ar trebui criticată serios. Spre exemplu, sârbul Novak Djokovic și-a scos și afișat ostentativ crucea de la gât parcă în semn de protest față de drăciile din debut, fapt ce a stârnit reacția favorabilă a publicului. Se va vedea dacă vor fi puse presiuni asupra lui, așa cum s-a procedat cu alți sportivi care au ales să fie mai dezinvolți și să-și pună o imagine cu Hristos pe surf-ul cu care concurau. Însă mai trebuie ținut cont și de faptul că organizatorii au retras filmul din mediul online și nu și-au asumat deschis ofensarea valorilor creștine, fapt ce este un pas înapoi sau măcar un semn că sentimentele creștine nu sunt excluse de la această ediție.
Desigur că nu este exclusă boicotarea, însă nu în scopul de a induce acceptarea creștinismului la acest eveniment sportiv. Dar remarci critice ar fi bine-venite din partea celor implicați, care au conștiință ortodoxă fermă. Așa cum creștinii din timpurile primare au trăit în societatea păgână fără să se retragă din ea, dar au mărturisit credința când era momentul, la fel consider că e situația și acum. Mai rămâne puțin până să ne fie impusă tuturor supunerea în fața zeităților din spatele mai-marilor lumii, în final foarte probabil lui Antihrist în persoană.
Mai degrabă, acesta este un prilej pentru a ne reconsidera perspectiva asupra societății actuale și a vedea cât de profund anti-creștină a ajuns să fie. Nu în majoritatea ei, ci prin cei care o conduc și impun direcția, o minoritate puternică, furibundă și discretă, care acționează tot mai la vedere prin diferiți interpuși, cum sunt coregrafii în cauză.
De fapt, lecția și reacția în urma acestui scandal ar fi că avem conducători care sunt animați de idealuri oculte, păgâne și anti-creștine și care încep să se manifeste deschis ca atare. În societatea progresistă actuală creștinismul nu mai are vocația de a da tonul, ci ar trebui să-și recapete sarea care să-i dea gust și vigoare. Nu este încă zdrobit, dar nici în stare să dilueze puterile demonice din lume.
Mitr. Nicolae de Plovdiv împreună cu schismaticul Evstratie Zoria (Imagine: Orthodox Christianity)
Luni, trei ierarhi, Mitropoliții Gavriil de Loveci, Serafim de Nevrokop și Daniil de Vidin au publicat următoarea declarație și chemare pe site-ul Bisericii Bulgare:
Dragi părinți, frați și surori în Domnul,
Avem în față alegeri cruciale pentru Patriarhul Bisericii noastre Bulgare, precum și alegeri de stat.
Facem apel către toți care doresc să sprijine cu rugăciune Biserica și țara noastră.
Să citim Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în fiecare zi de azi până pe 30 iunie! Să ne ierte și să aibă Domnul Dumnezeu milă, prin rugăciunile ei preasfinte și să picure mila sa dumnezeiască asupra Sfintei noastre Biserici natale și asupra poporului!
… Pe parcursul ședinței Sfântului Sinod al Patriarhiei Moscovei, membrii săi s-au ocupat cu participarea arhiereilor Bisericii Bulgare și ai Bisericii Ortodoxe a Ucrainei la Liturghia patriarhală și cu mulți arhierei care s-a săvârșit în Biserica centrală a Mănăstirii Patriarhale și Stavropighiale Valukli în Duminica Mironosițelor, pe 19 mai.
La această Liturghie au slujit împreună cu Patriarhul Bartolomeu ierarhi din Biserica Bulgariei și din Biseeica Ortodoxă din Ucraina, Nicolae de Filipupoli, Ciprian de Stara Zagora, Evstratie de Bila Țerkva, Iacov de Dorostol, precum și Sionios de Velikia, Visarion de Smolian și Avraamie de Borisopol.
Sfântul Sinod al Patriarhiei Moscovei și-a exprimat adânca tristețe pentru faptul că ierarhii cu pricina ai Patriarhiei Bulgariei au slujit împreună cu reprezentanți ai jneia dintre structurile schismatice din Ucraina, provocând astfel o ruptură adâncă în relațiile dintre Biserica Rusiei și Biserica Bulgariei.
În final, membrii Sfântului Sinod, din pricina conslujirii de la Mănăstirea Valukli, au declarat imposibilitatea comuniunii cu ierarhii în cauză ai Patriarhiei Bulgariei, accentuând faptul că Patriarhia Ecumenică continuă să întreprindă acțiuni care au ca scop adâncirea dezbinării în Ortodoxie.
Conform mai multor surse, Mitropolitul Nicolae de Plovdiv este în cărți pentru alegerea în scaunul de Patriarh și atrage de partea sa ajutorul Patriarhului Bartolomeu, unealta americanilor, comentează unii teologi bulgari. Chiar a invitat pe Patriarhul Ecumenic la înmormântarea Patriarhului Neofit și l-a chemat nu doar la întronizarea noului Patriarh, ci chiar și la alegerile care vor avea loc pe 30 iunie, lucru contrar independenței autocefale a bulgarilor. Prin aceasta îi acordă o cinste de tip papal, mult râvnită de Întâistătătorul fanariot.
Însă cel mai grav lucru este că a con-slujit cu schismatici ucraineni (cu care ei nu sunt în comuniune) la Constantinopol împreună cu alți patru episcopi bulgari. Față de acest gest necanonic, mulți clerici și credincioși au protestat în timpul ședinței sinodale din Bulgaria zilele trecute. Un grup de preoți din Loveci au trimis o scrisoare de indignare față de această conslujire, față de pretențiile papiste ale Fanarului și față de prezența Patriarhului Bartolomeu la viitoarele alegeri.
„Procuroarea Nina” regăsindu-se sufletește în biserica pr. Ciprian Mega
Toți știm că trăim, suntem înconjurați de rău și reacționăm pozitiv când cineva ne deschide ochii să vedem ceea ce nu puteam observa. Acest lucru îl fac documentarele de tip teoria conspirației. Dar noi, românii, parcă nu ne punem problema serios că există o conspirație reală împotriva noastră și a tot ce e autentic românesc. Senzația mea când am văzut filmul „21 de rubini” a fost ca după o deconspirație artistică, nu de tip documentar. Dar una cu finalul autentic, pe care nu-l găseam la celelalte, de inspirație protestantă sau profană. O tăcere cu tâlc, meditativă, dar și puternic grăitoare.
Puterea criticilor
Înainte să aștern perspectiva mea așezată asupra filmului, după ce a fost vizionat de toți, am să scriu o experiență. Prima carte a pr. Ciprian, Pântecul desfrânatei, mi-a fost recomandată și chiar descrisă de unii ca fiind o demascare a fărădelegilor și captivității oculte a ierarhilor. Din acest motiv, nu am citit-o nici până azi, deși am avut prilejul. Doar am lecturat primele 3 pagini, după care m-am oprit, nu am vrut să intru în subiectul sugerat. Însă senzația după acele pagini a fost că e altceva decât o expunere a fărădelegilor unui ierarh. Și am rămas cu incertitudinea până azi, influențat de critica ajunsă la mine.
Văd că așa se întâmplă și cu filmul. Chiar mulți care l-au văzut au rămas doar cu partea negativă, în mod surprinzător pentru mine.
Aici trebuie precizat, așa cum a făcut-o Liviu Mihaiu, că atacurile cele mai josnice provin din presa plătită gros de partenerul strategic, care are tot interesul să nu se vorbească liber despre corupția pe care o infuzează la noi. Restul sunt preluări de către cei din zona tradiționalistă falsă, incapabili să gândească singuri și contra curentului politic.
Greul de a primi mesajul că suntem în colaps spiritual
Este foarte adevărat că grosul filmului se axează pe corupția din Biserică și societate, dar centrul de greutate cade pe puterea unui om zdrobit să iasă din mijlocul lupilor și să trăiască senin și regăsit prin credință. Era necesară o portretizare cât mai cruntă a realității, deși nu se apropie de ea, pentru a dezmetici sufletul din mirajul în care trăiește: pădurea, adică Biserica și țara, nu mai are uscături, ci e putredă ea însăși.
Percepția mea este că lipsa de receptare pozitivă masivă a filmului vine din faptul că puțini sunt dispuși să-și asume realitatea și să facă schimbări în ei înșiși. Nici măcar nu se vrea o recunoaștere că suntem părtași la toată această decadență din jur, care nu e una doar economică și politică, ci morală, socială și spirituală. Vorba din film: „Noi nu ne mai facem bine”.
Foarte mulți acceptă că există uscături criticabile, episcopi și demnitari corupți și caraghioși, dar nu și faptul că e o realitate sistemică. Promovarea se face pe criterii de corupție și corupere sufletească în Biserică și în stat. Nu e vorba de cazuri izolate, ci de faptul că mai există și episcopi și preoți buni, ca să zicem așa.
Și e normal ca un mesaj evanghelic să fie primit de cei puțini. E un semn al autenticului.
Rezistența la pocăința reală
Împotrivirea față de mesajul filmului vine pe două paliere, cum am zis, a celor plătiți și a celor amăgiți. Două exemple sunt ilustrative pentru aceste categorii, dar am să insist pe a doua.
Mai întâi remarc poziționarea corectă a lui Iulian Capsali, preluată chiar și pe ActiveNews, ca semn că se poate gândi cu propria minte.
Ca mostră străvezie, dar nu ridicolă de articol scris la comandă este recenzia aceasta cam agramată de pe Cotidianul. Există alte materiale mult mai penibile, dar acesta e interesant prin comentariile inteligente, mult peste penița autorului.
În fine, am să iau ca mostră de articol care refuză viziunea creștină de pe o poziție „tradiționalistă” pe cel scris de d-l acad. Ilie Bădescu. Tocmai pentru că nici acesta nu este ilustrativ pentru opoziția de acest tip, dar exprimă cel mai bine rezervele care-l îndeamnă să se dezică de film.
Spiritualitatea sau duhovnicia precară a autorului este devoalată într-un articol ulterior, în care cunoașterea bună este identificată drept puterea de a te vedea ca „făptură capabilă să distingă între omul orb care am fost și omul nou, care vede”. Această definiție nu este patristică, ci înșelată. Nu este trecută prin focul chinuitor de a te vedea fix așa rău cum ești și a fi ridicat de puterea lui Dumnezeu. Lucrul acesta este subliniat și mai clar în rândurile acelui text, când țara și Biserica sunt luate ca fiind bune pur și simplu. În felul acesta sunt negate Apocalipsa și Evangheliile, care vorbesc clar despre decăderea Bisericii până acolo încât, de nu s-ar scurta vremurile, nici un trup nu s-ar mântui atunci când urâciunea pustiirii va sta în locul cel sfânt. Dar nu trebuie trecut cu vederea că și istoria bisericească a văzut perioade în care credința a fost înfrântă aproape total, cum s-a întâmplat pe vremea moniteliților și a iconoclaștilor. Mai rău, unele Biserici Locale au căzut definitiv din trupul lui Hristos, cum sunt unii anticalcedonieni (armenii, de exemplu) sau Roma sub influența nefastă a aceluiași Occident, doar că în urmă cu o mie de ani.
Nici nu avea mari șanse să aibă altă viziune pentru că Biserica este captivă și deturnată, ca și țara. Acuza adusă pr. Ciprian Mega că lovește Biserica este similară cu a fariseilor care vedeau în Hristos un distrugător al Legii Vechi. De fapt, ei înlocuiau Legea cu ei înșiși și se apărau pe ei de impostura demascată de Mântuitorul. Dai în mine, dai în fabrici și uzine – acesta ar fi corespondentul laic.
Așadar cum să accepte cineva că pădurea e putredă? Asta ar însemna efort să-și refacă viața și credințele. Dar, cel mai important, ar însemna să recunoască faptul că este el însuși parte la distrugerea sa spirituală și a altora. Dar e mai lesne a ucide pe cel care profețește, vorba tot a d-lui Bădescu.
Aici ar mai fi de punctat iarăși că Evanghelia nu este pentru cei mulți, însă fericiți cei care nu se smintesc întru Mine, după cum a spus Însuși Hristos. Poate că filmul s-a dorit pentru gloate, dar a ajuns mai bine să fie un semn de împotrivire. Nici măcar pentru întreaga Biserică, ci pentru fiecare suflet în parte, culmea! Oare cum ar fi fost receptat dacă ar fi țintit spre un nivel mai mare, spre revigorarea instituțiilor, nu doar a unei persoane, a mea, a ta?!
Demontarea câtorva acuze penibile
Unii au spus că i se face un portret onorant și o campanie mascată Laurei C. Kovesi. În afară de faptul că Nina din film este tot femeie, are tot 3 nume, este candidată la postul de procuror general și face sport cumva, diferențele sunt notabile și tocmai că critică personajul din realitate pentru ce nu a făcut, adică lipsa de compromis măcar la nivel uman și din dragoste de țară.
Acuzațiile că finanțatorii filmului sunt sus-puși și au interese politice sunt la fel de nefondate. Capitalul e 100% orădean sau măcar românesc.
Aprecierile despre calitatea artistică a scenariului, imaginii, jocului actorilor sunt de o subiectivitate crasă, din păcate. Filmul rivalizează cu cele de top. Are un ambalaj care să nu facă de râs mesajul de esență tare; nu e un teatru ieftin.
Scenele lascive există, dar nu sunt incitante, de o senzualitate pătimașă, ci dimpotrivă, dezvăluie grotescul și greața față de depravarea sexuală sau față de consumul de droguri. Din acest punct de vedere, filmul e prozaic, nu aghiografic și pudic. Nu transmite ideea de castitate, rămâne la nivelul patimilor, printre care și fumatul, pe care le prezintă în hidoșenia lor. E aprecierea fiecăruia cum să ia acest aspect, acceptabil sau nu.
Mesajul pro-rus este unul închipuit. Rusia nu e creionată în nici un fel, cu atât mai puțin atractivă. Mai mult, nici Occidentul nu e criticat în sine, ci sistemul politic și moral care ne corupe.
În fine, dacă filmul nu trimite la Biserică și la slujbe, la rugăciune și pocăință, înseamnă că mersul la biserică e degradat la simplul mers și stat țeapăn sau la aprinderea unor lumânări. Iar dacă nu există un îndemn la așa ceva, acest fapt este catalogat drept sacrilegiu.
Mesajul autentic al filmului
Nu știu ce a avut în minte sigur regizorul, pr. Ciprian, dar cert este că produsul are mesajul său, care poate depăși intențiile sale prin impactul cu realitatea, cu spectatorii. De aceea interpretarea mea finală este una care poate fi absolută, deși e personală.
Nina, personajul principal, e un om ambițios, care s-a ridicat mult peste condiția familiei sale și a ajuns să fie pretendentă la funcția de Procuror General. Ea este măcinată de resentimente față de Biserică și corupție după moartea fratelui ei, care s-a sinucis pentru că nu a putut purta povara intrării la Seminar prin șpagă. Sunt foarte importante detaliile despre politizarea României, despre corupția veche și cea neo, de import occidental, dar esențială este regăsirea Bisericii autentice, a credinței pierdute sau niciodată trăite de către procuroarea devenită ea „penală”.
Toată descrierea lumii căzute nu mai are rostul decât de a o trece ditr-o dată în umbră, înghițită de descoperirea lui Dumnezeu și a sensului autentic al vieții. Durerea dulce de a scăpa de gândurile de suicid care o bântuiau, de a găsi puterea de a nu face compromisuri profesionale, de a-și putea accepta tatăl pe care-l pusese în ospiciu pentru a nu-i păta cariera, tăria de a privi trădarea colegei fără a fi strivită, toate acestea dau un contur cu adevărat mioritic. E ca ciobănașul care se apără cu câinii de intențiile ucigașe ale confraților, dar e senin chiar și de-o fi să moară. Nu oile, nu cariera, nici banii nu constituie țelul vieții. Și-așa aceasta îți joacă feste când te lași prins de ea, te lasă sănătatea, nervii, prietenii, te coboară la compromisuri care te îngrețoșează… Dacă tot e grea, de ce să nu fie ușoară acceptarea prin credință a poverii ei, care măcar nu te înșeală, ci te răsplătește total la sfârșit.
În substrat există și mesajul unei spovedanii a tuturor pentru a ne face bine ca societate, ca Biserică, dar asta nu condiționează propriul drum spre Dumnezeu. Există soluții chiar și în mijlocul pervertirii generalizate și nepocăite.
Cel mai invocat temei pentru întreruperea pomenirii episcopilor semnatari ai ereziilor de la Sinodul tâlhăresc din Creta este canonul 15 I-II Constantinopol. Conform părții a doua a acestuia, acest gest este o osândire sau admonestare/sancționare/dosădire (traducerea verbului grecesc καταγίνωσκω) a ierarhului. Totuși istoria consemnează și concepția exprimată de studiți că prin comuniunea cu el apare întinarea de erezia/rătăcirea lui și că acesta e lipsit automat de harul sacramental.
Întreruperea pomenirii definită ca mustrare a episcopului în canoanele 13-15 I-II
Pentru a înțelege ce înseamnă oprirea pomenirii ierarhului îngăduită și lăudată de canonul 15 de la Sinodul din Constantinopol 861, acesta trebuie privit în corelație cu canoanele anterioare. Contextualizarea aceasta nu este întâmplătoare sau forțată, ci este dată de înșiruirea logică și de înlănțuirea lor progresivă și este indicată chiar de textul canonului 15, care face referire la cele două anterioare: „cele rânduite pentru prezbiteri, episcopi și mitropoliți, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi…”.
Canonul 13 definește limpede ce semnificație are întreruperea pomenirii: „cel ce este rânduit în ceata presbiterială şi îşi atribuie pripit judecata mitropoliţilor şi condamnă el însuşi [mai înainte de judecată, după chibzuinţa sa, pe părintele şi pe episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei…]”. Este limpede că e vorba de o acuzare și chiar condamnare (nechibzuită) a episcopului de către preot pentru o greșeală, atribuție care nu este decât a mitropoliților, adică a superiorilor ierarhici ai episcopilor. Deci abuzul constă în semeția de a răpi cele ce țin de demnitatea sinoadelor și a celor ce le prezidează (mitropoliți și patriarhi). Numai o insanță superioară poate lua la rost pe ierarhi pentru greșelile lor oarecare.
Canonul 14 reia aceleași idei prin cuvintele: „se cuvine ca fiecare să cunoască măsurile sale şi nici presbiterul să nu-l disprețuiască pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său”. Practic, se insistă pe aceeași temă a limitării la rangul propriu, care nu trebuie depășit prin acțiuni peste vrednicia proprie când e vorba, la fel, de abateri oarecare. Altfel, se săvârșește schismă, adică rupere sau, mai bine zis, se creează adunări separate (parasinagogi), după definiția exactă din canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare.
În fine, canonul 15 nu face astfel de referințe și nu reia explicațiile anterioare în prima parte a sa pentru că deja au fost formulate în canoanele precedente. Însă, în a doua parte, definește la fel întreruperea pomenirii drept mustrare a ierarhului astfel: „ei nu au osândit/admonestat episcopi, ci pseudo-episcopi…”. De data aceasta, când e vorba de o acuzație de erezie, nu de o abatere oarecare, ridicarea cu mustrare asupra arhiereului este acceptabilă și chiar lăudabilă pentru că nu produce scindare, ci urmărește izbăvirea Bisericii de dezbinări.
Aspecte terminologice. Sancționare și condamnare
Este important de știut că există niște nuanțe în exprimare. În traducerile românești acestea nu pot fi urmărite pentru că nu s-a păstrat o consecvență în folosirea termenilor. Mă refer la faptul că două verbe similare, dar nu identice sunt utilizate alternativ și distingerea între ele ar fi folositoare. Desigur că o gândire bine-voitoare nu se încurcă în aceste aspecte, dar precizia poate conta.
Așadar acțiunea de osândire este marcată prin două verbe în mai multe situații: κατακρίνω=a condamna și καταγίνωσκω=a sancționa, a admonesta. În general, primul este folosit când e vorba de acțiuni fără echivoc, mai ales de hotărâri sinodale asupra unor ierarhi vinovați, iar al doilea când e vorba de o mustrare făcută prin întreruperea pomenirii, care nu e una definitivă, adică nu e finalizată prin caterisire, echivalentă cu desconsiderarea (καταφρονέω).
De observat că există două excepții. Una, când canonul 13 cataloghează ruperea de episcop a clerului inferior pentru delicte oarecare drept condamnare a aceluia și a doua, când ereziile episcopului trebuie să fi fost sancționate/osândite de Sfintele Sinoade sau de Părinți. În primul caz, se pare că oprirea nejustificată a pomenirii episcopului este numită condamnare, nu doar sancționare pentru a sublinia că e un abuz și produce schismă, iar în a doua situație expresia induce ideea că e vorba de erezii repudiate trecător de Sinoade sau de Părinți, asupra cărora nu este pronunțată o anatemă, adică e vorba de erezii noi, nu deja condamnate oficial și definitiv.
Mai jos traducerea celor trei canoane revizuită:
CANONUL 13 Sinod I-II
Cel atotviclean, aruncând în Biserica lui Hristos sămânţa zâzaniilor eretice şi pe acestea văzându-le tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale a meșteșugirii, apucându-se să despartă trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor. Dar Sfântul Sinod, zăticnind (zădărnicind) desăvârşit şi această uneltire a lui, a hotărât că, dacă de acum înainte vreun presbiter sau diacon, care așa-zicând ar sancționa pe episcopul său pentru oarecare vinovăţii înainte de sinodiceasca judecată şi cercetare şi de condamnarea lui desăvârşită, ar îndrăzni să se depărteze de la comuniunea cu acela şi numele lui nu-l va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, acela să fie supus caterisirii şi să se lipsească de toată demnitatea preoțească. Căci cel ce este rânduit în tagma presbiterului şi răpește judecata mitropoliţilor şi condamnă el însuşi mai înainte de judecată, pe cât ține de el, pe părintele şi episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei, nici de numele de presbiter. Iar cei ce vor urma acestuia, de vor fi dintre cei ierosiţi, să cadă și ei din cinstea lor; iar de vor fi monahi sau mireni, desăvârşit să se afurisească din Biserică până când, desfăcând legătura cu schismaticii, se vor întoarce la episcopul lor propriu.
CANONUL 14 Sinod I-II
Dacă vreun episcop, aducând ca pretext o vinovăție împotriva mitropolitului său, s-ar depărta de comuniunea cu el mai înainte de cercetarea sinodală şi nu ar pomeni numele lui după obicei la dumnezeiasca slujbă tainică (Sfănta Liturghie), Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie caterisit, numai dacă ar face schismă depărtându-se de mitropolitul său. Fiindcă se cuvine ca fiecare să cunoască măsurile proprii şi nici presbiterul să nu-l desconsidere pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său.
CANONUL 15 sin. I-II
Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea sinodală şi de condamnarea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Căci cei ce se desfac de comuniunea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, adică de comuniunea cu acela care propovăduieşte erezia în public şi cu capul descoperit o învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, îngrădindu-se ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de cercetarea sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au străduit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări.
Diferența dintre mustrarea pentru greșeli oarecare și cea pentru erezie
Se observă în aceste canoane o diferență între întreruperea pomenirii episcopului pentru o erezie promovată de acesta și cea pentru o greșeală oarecare a lui. În al doilea caz se produce o schismă în Biserică și se rupe unitatea ei, pe când în prima situație se urmărește tocmai izbăvirea de schismă. Însă există opinia unora de astăzi că oprirea pomenirii unui episcop pentru erezie se justifică prin faptul că respectivul a căzut deja din treapta sa prin însăși abaterea dogmatică propovăduită de el, adică a devenit pseudo-episcop, non-episcop. Alții spun că întreruperea pomenirii se face pentru îngrădirea de erezia ierarhului, care s-ar transmite prin comuniunea cu el.
Mai întâi, căderea automată din treaptă nu reiese din canon pentru că ierarhul este desemnat și cu numiri reverențioase, cum ar fi „întâi-stătător” și „numitul episcop”. Catalogarea drept pseudo-episcop este explicată prin cea de pseudo-învățător (care nu este un rang din care să decadă, ci un atribut) și prin aceasta se subliniază faptul că dogmele promovate de el sunt greșite, fiind în contradicție cu Sinoadele și cu Părinții Bisericii.
Apoi nu reiese nici faptul că se produce o îngrădire de învățăturile rătăcite ale episcopului, nefiind nici un indiciu în acest sens. Clericul nu se separă de erezia episcopului, ci de comuniunea cu el, care este echivalată cu desconsiderarea și mustrarea lui. În mod evident, dacă prin comuniunea liturgică s-ar fi produs o părtășie la greșelile dogmatice ale episcopului necondamnat sinodal, atunci oprirea comuniunii ar fi fost trecută ca obligatorie, nu doar lăudabilă.
În fine, motivul real pentru care nu este schismă întreruperea pomenirii pentru erezie constă în aceea că nu se urmărește desconsiderarea cu semeție a episcopului, ci izbăvirea Bisericii de dezbinări. Obiectul acțiunii nu este episcopul, ci Biserica; nu e atât de importantă înfruntarea arhiereului în cauză, cât scoaterea ereziei din Biserică. Practic, prin vădirea și dezicerea de episcop, se atrage atenția asupra problemei pe care o creează el. Acesta trebuie despărțit de masa credincioșilor sănătoși în credință sau îndreptat pentru a nu mai fi la mijloc motive de tulburare a poporului credincios. Greșelile oarecare ale unui ierarh nu produc diviziuni în corpul Bisericii, pe când învățăturile eretice fac asta și este necesară reacția viguroasă din partea celor vigilenți, chiar dacă sunt inferiori ierarhic.
Viziunea studită despre întreruperea pomenirii episcopului
Până la Sf. Teodor Studitul, linia extremistă a studiților poate fi detectată la Sinodul VII Ecumenic, când o parte dintre ei nu au vrut să participe pentru că nu puteau să accepte primirea unor episcopi iconoclaști care se pocăiau de erezia lor. Apoi au intervenit disputele simoniace în anii imediat după Sinod, urmate de schisma adulterină. Luptele corecte împotriva iconoclasmului reînviat alături de restul ortodocșilor moderați nu au putut să împiedice izbucnirea unor certuri dure și rupere a comuniunii cu Sfântul Patriarh Metodie (843) duse de către ucenicii Sf. Teodor pe motiv că nu ar fi fost suficient de intransigent la primirea iconoclaștilor care se întorceau în Biserică. Ultima manifestare a fost răscoala împotriva Patriarhului Fotie pentru că fusese hirotonit direct din treapta de mirean trecut rapid prin toate rangurile intermediare.
Deși sunt mai mulți studiți canonizați ca Sfinți, cel mai cunoscut pare a fi Sf. Teodor, probabil pentru scrierile sale contra iconoclaștilor. El a fost proclamat ca Sfânt de Patriarhul Metodie tocmai pentru a-i domoli pe studiți, dar și pentru a le recunoaște meritele, punându-i pe calea cea dreaptă. Dar a făcut aceasta pe considerentul forțat că Sf. Teodor se împăcase cu Patriarhul Nichifor.
În contrapondere cu monahii studiți au fost cei din Olimpul Bitiniei, dintre care cel mai cunoscut a fost Sf. Ioanichie cel Mare. Aceștia au fost mai moderați și au avut un rol important în promovarea Patriarhului Metodie, dar și în general a unei linii ponderate în confruntarea cu ereziile și cu neregulile din Biserică.
Nevaliditatea Tainelor din perspectiva Sf. Teodor Studitul
Poziția Sf. Teodor față de adulterini este cea mai relevantă dintre toate și merită înțeleasă deplin. El însuși a venit la Studion cu toată obștea după ce inițial a viețuit la Mănăstirea Sakkudion, al cărei stareț a fost. A trebuit să se justifice în fața altora de ce a primit hirotonia de la Sf. Patriarh Tarasie, deși acesta era acuzat de pactizare cu simoniacii.
Problema simoniacă provenea de la Starețul Sava Studitul, care a acceptat hotărârile Sinodului VII Ecumenic și reprimirea unor iconoclaști cu gândul că aceștia vor fi scoși ulterior din treaptă pe motiv de simonie, adică au cumpărat preoția cu bani, după cum era obiceiul știut al iconomahilor. Însă Patriarhul Tarasie nu a caterisit pe nici unul deoarece nu avea probe în acest sens. E foarte posibil ca această atitudine să fi urmărit calmarea spiritelor și o concesie prin care să nu se incite la învierea iconoclasmului proaspăt condamnat.
Dar abia disputa adulterină a dus la sistematizarea concepțiilor studite. Împăratul a fost cununat necanonic cu o nepoată a Sf. Teodor de către preotul Iosif, nu de Patriarh, deși soția sa legitimă era în viață. Studiții au luat atitudine și au oprit comuniunea cu Patriarhul, nu doar cu preotul oficiant. Această opoziție a durat doar un an pentru că, după moartea împăratului, Sf. Tarasie a caterisit pe Iosif. Însă conflictul a fost reînviat sub Patriarhul Nichifor, care îl repune în treaptă pe acel preot la presiunile imperiale din iconomie. Mai mult, convoacă un Sinod care condamnă pe cei care nu acceptau acea decizie de pogorământ.
Pe fondul acelei dispoziții sinodale cel puțin controversate, Sf. Teodor și cei împreună cu el au responsabilizat pe toți credincioșii, afirmând că simpla comuniune cu cei ce au decis acea iconomie implica pierderea harului sacramental. Nu era un adept al teoriei vaselor comunicante, adică al contaminării prin comuniune la nesfârșit, ci doar cu sinodalii în cauză. Adică preotul de sub un episcop care nu a participat la Sinod avea Taine valide, dar cel de sub un episcop care participase nu era considerat acceptabil.
Scrisorile trimise de Sf. Teodor rezumă concepția sa cu privire la tema în cauză, dintre care o parte au fost traduse de pr. Marcel Hancheș în cartea Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. 1. Pentru că sunt amestecate epistolele din perioada iconoclastă cu cele contra adulterinilor fără distincție, uneori e greu să fie datate corect, așa cum se întâmplă în colecția Patrologia Graeca. Totuși un element distinctiv ar fi faptul că pentru iconomahi Sfântul avea în vedere fuga de părtășia la erezie, pe când contra adulterinilor cerea dezicerea și de comuniunea cu clericii aflați în părtășie cu sinodalii adulterini, chiar dacă aceștia nu ar fi fost de acord cu Sinodul. Lucrul acesta este de înțeles pentru că persecuția iconoclastă a dus la o separare de comuniune clară între drept-credincioșii prigoniți și eretici, lucru care nu s-a întâmplat în cazul Sinodului adulterin. De aceea se insistă într-un caz pe erezie și în celălalt pe comuniune.
Interesantă este Epistola 40 către Navcratie, în care se afirmă explicit nevaliditatea Tainelor și hirotoniilor făcute de un episcop aflat în comuniune cu alții care au luat o decizie sinodală greșită în aceste cuvinte: „dacă cel ce i-a hirotonit s-ar fi îndreptat, puteau să lucreze deîndată cele sfinte, dar, cât timp este în erezie prin faptul că pomenește un eretic la Liturghie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”. În mod evident este vorba de cearta adulterină aici, nu de cea iconosclastă. Pe de o parte, pentru că scrisoarea aceasta este inclusă în P.G. în corpul celor ce privesc disputa miheiană. Pe de altă parte, Sf. Teodor insista pe decizia sinodală a Patriarhului Nichifor, pe când în cazul ereziei iconoclaste nu mai era relevant Sinodul care a relansat-o, ci ea în sine. Iar în această Epistolă 40 există o dovadă internă pentru datare, anume critica la adresa episcopului care a făcut hirotoniile, „care zice în același timp că în chip rău s-a făcut Sinodul și că pierim”, căruia îi reproșează că „nu fuge de pierzanie, despărțindu-se de erezie”. Ruperea cerută este prin încetarea comuniunii, după cum este clar din primul citat. În plus, deși se referă la erezie, este vorba, de fapt, de hotărârea adulterină, pe care el o considera astfel, după cum rezultă din aceeași scrisoare, dar și din altele. Într-adevăr, e vorba de schismă, dar Sf. Teodor o vedea ca erezie și răsturnare a Evangheliei.
Așadar Tainele sunt privite ca nelucrătoare, hirotoniile nefiind primite decât dacă episcopul ar fi rupt comuniunea cu superiorul său. Motivul pentru care nu cere Botez sau mirungere este că îi pune pe adulterini în categoria celor ce se primesc prin simpla anatematizare a erorii lor, după cum scrie tot în această Epistolă 40, adică întreruperea pomenirii.
Dar trebuie spus că această viziune a sa nu a fost primită de Biserică, fiind în contradicție cu practica de dinainte de el în privința întreruperii comuniunii cu ereticii. După cum a arătat și Sinodul VII Ecumenic, există multe situații când unii Sfinți au avut părtășie cu ereticii încă necondamnați definitiv. Pe de altă parte, canoanele 13-15 I-II interzic abordarea Sf. Teodor și pentru că se referă la motive oarecare, nu dogmatice, linie preluată de la Sf. Sofronie al Ierusalimului, care a trăit cam cu o sută de ani mai devreme și care făcea această diferență între motivele de erezie și cele oarecare.
Reacția corectă în fața apariției unei erezii noi
Rezumând cele spuse până acum, cerința ca toți credincioșii să înfrunte obligatoriu devierile dogmatice care apar, indiferent de pregătirea lor teologică, așa cum pretindea Sf. Teodor Studitul, este forțată. Bine ar fi să se întâmple asta, însă este peste puterea multora, care au de lucrat încă mult cu propriul lor suflet și să-și consolideze credința până să mustre public diferite erori dogmatice complicate. Tocmai de aceea sunt necesare Sinoadele, ca să fie definită fără dubii ortodoxia și să fie urmată de toți fără excepție.
Pe de altă parte, canoanele invocate, dar și altele (cum ar fi 31 apostolic și 3 al Sinodului III Ecumenic), permit și laudă pe cei care apără credința în vreme ce este asaltată de noi erezii. Scopul lor nu este să se păzească doar pe sine și să se delimiteze de corpul credincioșilor aflați în comuniune cu episcopii eretici, ci să-i mustre și să-i înfrunte pe acei ierarhi chiar și prin oprirea pomenirii pentru a atrage atenția asupra învățăturilor lor vătămătoare pentru Biserică, care-i pun în contradicție cu menirea lor de păzitori ai turmei. Nu mai sunt pomeniți la slujbe pentru ca să se arate că și-au părăsit menirea de episcopi.
Bineînțeles că lupta de azi împotriva ecumenismului are două planuri distincte: contra-argumentarea dogmatică și vădirea trădării arhiereilor. O bună respingere a erorilor ecumeniste duce la ușurarea și claritatea înfruntării ierarhilor, pe când o reacție necalculată și chiar pătimașă față de episcopi duce, din păcate, la tensiuni care blochează înțelegerea și discutarea temelor de credință.
Dar mai presus de toate aceste detalii patristice și canonice importante este rugăciunea și ajutorul lui Dumnezeu să deschidă mintea spre înțelegerea corectă și mântuitoare a credinței noastre curate.
Dorim tuturor cititorilor, celor care ne urmăresc, celor ce ne acceptă și celor ce ne urăsc să aibă parte de bucuria negrăită a Învierii Domnului la acest Praznic mare!
Dintre toate bunătățile care ne vin prin harul bunului Dumnezeu, poate că în aceste zile pacea este cea mai dorită, dar și distorsionată și nemeritată. Fără o înnoire duhovnicească a minții prin pace nu poate veni cea pământească și materială. Dar, mai ales, fără credința vie în Hristos, nici măcar nu este de folos pacea exterioară, ci pierzătoate de suflet. Cu toate acestea, lumea caută pacea de la cei puternici ai lumii, de la trup, de la modă, din plăceri și din minciuni. De aceea nici nu au înțeles odinioară, nici nu L-au primit pe Domnul slavei, de la Care așteptau să Se pogoare de pe Cruce. Și nici măcar astăzi nu-L slujim cu cutremur, cum se cuvine.
Milostivul Dumnezeu să împace sufletele și trupurile noastre cu harul Învierii, să ne facă ușoară sabia pe care a adus-o pe pământ care să ne taie toate metehnele, să țină laolaltă pe cei uniți în numele Lui și să risipească furtunile acestei vieți!
Iar noi ne silim să scuturăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, poverile ce ne împresoară ca să putem ura tuturor credincioșilor ortodocși cu inimă luminată:
