Mitropolitul Neofit între ceilalți sinodali ciprioți

Presiunea pusă asupra Mitropolitului cipriot Neofit de Mórfu în urma declarațiilor sale cu privire la homosexualitate determină reacții și în sfera ierarhiei, nu doar în rândul credincioșilor de rând și al activiștilor pro-homosexualitate. De data aceasta se pare că ierarhii sunt mai degrabă contra decât pro. Chiar dacă până acum nu există o poziționare foarte clară, se pare că Sinodul cipriot este dispus să ia atitudine la viitoarea sesiune de la mijlocul lui septembrie.

Tema de zi va conține subiecte locale legate de ocuparea unor scaune vacante și clarificarea situației a doi clerici ruși care au întemeiat biserici în Nordul Ciprului, zonă ocupată de turci. Cei doi preoți nu aparțin de Biserica Rusiei. Pe lângă acestea, este posibil să fie abordată și tema ridicată de situația inflamată în jurul declarațiilor Mitropolitului de Morfu.

Într-o postare referitoare la viitoarea ședință a Sinodului cipriot de pe Βημα Ορθοδοξιας, citim următoarele:

Sfântul Sinod este probabil să ia în colimator și cele ce le-a lăsat în urma sa agitația cu referirile publice ale Mitropolitului de Morfu despre homosexualitate și homosexuali. În ce măsură vor pune pe tapet subiectul în cauză va depinde de evoluția întregului subiect, public, a spus o sursă din Sfântul Sinod lui «Κ». Dacă reacțiile vor continua, în această situație, membrii Sfântului Sinod vor dezbate tot subiectul și va exista o poziționare publică a ierarhilor. În ciuda absenței unei poziționări publice a Sfântului Sinod, cu excepția Arhiepiscopului Hrisostom al II-lea, climatul nu pare să fie favorabil pentru Mitropolitul de Morfu. Destui ierarhi și-au exprimat deschis în dezbateri private dezacordul lor față de Mitropolitul de Morfu și despre modul în care s-a exprimat într-o adunare a credincioșilor în Akaki. Din partea sa, Mitropolitul de Morfu, după încheierea perioadei Postului Adormirii Maicii Domnului, s-a referit indirect la subiect printr-un comunicat al său, clarificând faptul că nu va vorbi pe larg din prisma cercetările polițienești. Se așteaptă ca anchetatorii care au luat în primire cazul să se deplaseze la Evrihu, reședința Mitropoliei de Morfu, cu scopul de a lua punctele de vedere ale Mitropolitului locului.

Este de observat că episcopii nu se apără între ei, ci interesele unor centre de influență străine Bisericii. Dacă până acum se mai întâmpla ca unii credincioși sau preoți să facă afirmații incorecte politic și ierarhia să ia măsuri împotriva lor sau să se dezică de ei, iată că acum sunt gata să trădeze și un confrate de-al lor. Singura explicație nu poate fi decât aceea că la nivel înalt Biserica este ocupată de centre de putere exterioare ei. Căci afirmațiile Mitropolitului Neofit nu sunt neortodoxe, după cum se poate vedea dintr-un articol anterior, și nici nu este un credincios sau cleric de rând, de care s-ar putea dispensa ușor. Se pare că devine tot mai clar că altcineva din afară dictează în Biserica Ortodoxă la nivel înalt.

Reacții de sprijin în favoarea opiniilor Mitropolitului Neofit despre educația prenatală

După cum a fost relatat și în presa românească, anumite declarații ale Mitropolitului cipriot Neofit de Morfu au stârnit acuzații din partea activiștilor homosexuali de „discurs al urii”. În spațiul grecesc au apărut diverse reacții de apărare a sa, dintre care redăm mai jos în traducere una, în care se face și o prezentare a subiectului. Menționăm că și o serie de oameni de știință (34) iau partea Mitropolitului printr-o scrisoare deschisă.

Conform declarațiilor oficiale ale Mitropoliei de Morfu, Înaltpreasfințitul se abține de la comentarii pe subiectul în vogă și lasă decizia în seama Poliției.

Evident că ne declarăm de partea Mitropolitului Neofit, de altfel o figură duhovnicească remarcabilă și apărător al valorilor duhovnicești ortodoxe. Acesta s-a evidențiat și prin opoziția față de documentele parafate la Sinodul din Creta, pe care a refuzat să le semneze ca participant la eveniment.

Scrisoare de susținere pentru Preasfințitul Mitropolit de Morfu

Grupul editorial al «Farului grec-ortodox». Membru al Confederației Asociațiilor patriotice și ortodoxe.

Mitropolitul Neofit de Morfu

Cu privire la cuvântarea Mitropolitului Neofit de Morfu al Bisericii Ciprului „Aprinzând bricheta Sfinților”, la întrebările la această cuvântare și la alte nedumeriri ale celor prezenți, ne vom strădui să vedem:

1. Ce a zis Mitropolitul?
2. Dacă se validează științific.
3. De ce a zis asta?
4. Dacă a zis ceva blamabil.

1. Să vedem totuși la început ce a zis Mitropolitul, înainte de a comenta…

A mers un tânăr la un om al lui Dumnezeu. Omul lui Dumnezeu era monah și prieten al Mitropolitului.

Monahul a zis tânărului să nu mai meargă cu alți bărbați (trupește), tânărul a fost nedumerit și s-a mirat cum de cunoștea asta monahul.

Începe un dialog între monah-tânăr și, la răspunsul monahului că homosexualitatea „miroase” duhovnicește, tânărul a fost zguduit, a venit harul lui Hristos, tânărul s-a căit.

Monahul îl ajută pe tânăr la pocăință, cheamă și îi pune pe părinți și pe fratele lui să-l ajute pe tânăr, explică părinților că ei au fost responsabili de patima homosexualității  fiului lor, s-a mărturisit toată familia și pocăința și rugăciunea a dat tămăduirea bolii (duhovnicești).

Încep o viață duhovnicească toți în familie și rugăciune pentru ajutorarea tânărului, tânărul se pocăiește cu fapta și se roagă cu adevărat, îl umbrește harul lui Hristos și îl îndeamnă să se roage mai mult Și pentru oamenii cu care a interferat în trecut pentru că rugăciunea lui a devenit bine-plăcută lui Hristos și poate să ajute și pe alții pentru această patimă a homosexualității.

La întrebări: Cum se transmite homosexualitatea la embrion și apoi la tânăr-tânără, de ce are pofte către același sex? (homosexualitate)…

Răspunde Mitropolitul că Sfântul Porfirie dă răspuns că de obicei o dau părinții în clipa practicilor erotice sau în perioada sarcinii când soțul vine în contact NU FIRESC (în afara firii), adică „pe rect” șamd și când îi place femeii, este creată o dorință, se transmite la embrion. Cum se împărtășesc carismele/talentele, așa și patimile.

Înainte de a face o analiză sau comentariu, să menționăm că cele ce sunt scrise aici NU ÎI PRIVESC pe oamenii care au ca singur temei să păteze orice lucru gândit sănătos, redactat democratic și scris fără egoism și patimă. Această scrisoare îi privește pe toți care vor citi și vor judeca cele scrise fără ochelari de cal.

2. Să vedem dacă se validează științific cele spuse de Mitropolit.

a. Om al lui Dumnezeu și monah.

b. Străvederea monahului, care discerne homosexualitatea tânărului pe motiv de miros al păcatului.

c. Pocăință, rugăciune sinceră a tânărului și a casnicilor.

d. Tânărul se pocăiește, se roagă, trăiește duhovnicește, se izbăvește de patima homosexualității și ajută în paralel cu rugăciunea lui și pe alții care au patima.

e. Contact în afara firii al părinților. Plăcerea și dorința se transmit embrionului și apoi creează în tânăr pornirea spre același sex.

Punctele a, b, c și d sunt subiecte de credință personală (unde fiecare este liber să creadă ce vrea) și de viețuire ortodoxă.

Subiectul e) este cel care a inflamat toate mecanismele Noii Ordini, ateismului, așa-zișilor liberali, opozanților și războinicilor împotriva Ortodoxiei… totuși, iarăși, dacă cineva lucrează fără ochelari de cal și ură cu dispoziția „de a cerceta”, ușor va înțelege adevărul.

Deci fiecare creștin ortodox care se luptă, dar și fiecare om care este de bună voință, cu simț ascuțit al dreptății, vor fi întâlnit în calea vieții lor un om drept, harismatic și cu atât mai mult monah sau preot. Oameni care și-au călcat ego-ul lor, oameni care se leapădă de comoditățile lumii și se dedică „aproapelui” lor, oameni preoți sau monahi care văd în ochii camarazilor lor pe Hristos Însuși… oameni vrednici, luptători dezinteresați, Sfinți ai zilelor noastre precum Sf. Paisie, Sf. Porfirie, Sf. Iacov Tsalikis șa și câți alți camarazi de-ai noștri, eroi neștiuți ai ofrandei… desigur putem să ne gândim că există cei cu două fețe, amăgitori, fățarnici… DA, DESIGUR EXISTĂ și nu-i îndreptățim… DAR… noi, dacă suntem albine, vom merge la oameni sfinți sau, dacă suntem muște, ne vom alipi de resturi.

Deci un astfel de monah, om al lui Dumnezeu, „a simțit”, i s-a descoperit patima homosexualității tânărului ca o duhoare, pentru ajutorarea tânărului, altfel Hristos nu ar fi îngăduit… Am mirosit moaște ale Sfinților, mir din icoane sau din moaștele Sfinților care se descoperă oamenilor (nu mereu tuturor) din nevoia să fie întărită neputința noastră și nu din necesitatea să credem… (pentru că credința vine din luminarea minții noastre de harul lui Hristos și nu din convingerea că suntem „credincioși și vrednici”)… Acestui monah i-a fost descoperit păcatul acesta ca o duhoare… (vezi „Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos”, „Un Episcop ascet”- Sf. Nifon șa). Apoi tânărul s-a pocăit sincer (vezi Cuvioasa Maria Egipteanca) și a aflat prin călăuzirea monahului virtuos izbăvire și îndrăzneală în ochii lui Hristos precum și putința să ajute pe alții în această patimă.

Toate cele de mai sus constituie o parte a libertății fiecărui om să creadă sau nu în Hristos și în Sfinții Lui sau să creadă orice altceva. „Este democrație!…”

Totuși să vedem dacă stă în picioare științific subiectul e.

“… Revoluția în vechile percepții vine din partea Geneticii.

Ramura nouă contemporană a Epigeneticii s-a îndepărtat cu totul de vechea percepție a suveranității absolute a genelor și deja primește faptul că mediul mamei, adică gândurile, simțămintele, trăirile mamei și ale tatălui, dar și sunetele, chipurile, muzica șamd alimentația și viața firească a mamei predomină în formarea sănătății, a caracterului, al proprietăților, capacităților, talentelor copilului care se va naște și celui major, în care copilul acesta se va forma, pentru că și mediul, nu numai genele definesc constituirea naturală și psiho-duhovnicească a copilului.

De când să începem creșterea copilului? De când să ne îngrijim de sănătatea lui, de bunul lui caracter, de deșteptăciunea lui, de întipărirea în al a optimismului, bucuriei și Valorilor Vieții?

– Nouă luni înainte de nașterea lui… răspunde Socrate… dar și știința contemporană!

După naștere este deja târziu! Copilul, cu toate organele lui, este configurat…

Copilul care se naște este deja de nouă luni!

Chinezii măsoară vârsta de la zămislire!

Ginecologul Μichel Odent, mare cercetător și scriitor al epocii noastre, întărește: «Nu există prioritate mai importantă decât creșterea dreaptă și buna dispoziție sufletească a celei însărcinate». Cercetătorii au arătat că embrionul este o existență conștientă rațională deja de la prima fecundare a ovarului de către spermatozoid…

Are simțiri… simțăminte… memorie…

Toate cele pe care le gândește, simte și primește în sine mama și prin ea tatăl și mediul înconjurător, embrionul le simte și le trăiește în aceeași clipă cu ea!

(Μ. Α. Βertin, «Educație firească înainte de naștere, o speranță pentru copil, familie, societate»).

Psihologia mamei devine biologie în embrion (dr. A. Masson).

Și aceasta pentru că trupul și psihicul sunt legate unele de altele…

Și biologul englez sir Frederick Truby King a spus politicienilor din țara sa:

«Dacă vreți să îmbunătățiți sănătatea poporului, ocupați-vă de cele 9 luni dinainte de naștere și de 9 luni de după ea.»

Știința epigeneticii ne-a dat recent (2009) dovezi puternice că experiențele care creează trăiri psihice puternice provoacă o secreție de hormoni, hormoni care nu schimbă singuri „exprimarea” genetică, ci, prin mecanismul epigeneticii, expunerea la acești hormoni se înscrie în genom ca un fapt memorat și urmează să fie suportat și după trecerea trăirii lui.

În vechea Grecie, pionieră și aici, prima grijă a conducerii politice era să îndrume pe soți la generarea unor urmași sănătoși și frumoși.

«Tinerii, înainte de toate, în perioada copilăriei, trebuie să ia aminte să nu săvârșească nimic care să vatăme sănătatea lor, nimic, la fel, forțat sau nedrept… pentru că acestea se întipăresc în trupurile și sufletele copiilor lor» (Platon, Legile, VI).

«Cele însărcinate nu trebuie să trăiască în patimi și întristări, ci cu cinste, bucurie, blândețe și așezare sufletească bună» (Platon, Legile, V).

«Gândirea lor trebuie să fie calmă, pentru că, după sarcină, copiii absorb viața de la cea însărcinată, precum plantele din pământ»(Aristotel, Politica).

«Educația copilului începe din pântecele maicii și mai ales de la faza zămislirii» (Părintele Porfirie)

«În China, cu o mie de ani înainte, cele însărcinate se retrăgeau în ținuturi frumoase și trăiau acolo sarcina lor în natură, în creație, în convorbiri edificatoare… copiii pe care-i nășteau purtau în ei această armonie, în trup și în suflet.» (tradiția chineză)

«Pruncii se formează la zămislire după imaginația femeii», învăța Empedocle (filozof presocratic).
«Pruncii se formează după atașamentul celei ce zămislește», învățau stoicii.

Deci vedem că a existat din cele mai vechi timpuri educația prenatală și că știința Geneticii vine să întărească teza pe care a luat-o Mitropolitul de Morfu prin părerea Sfântului Porfirie, că adică este transmisă pruncului zămislit fiecare sentiment, senzație, plăcere, dor, experiență traumatică și cu atât mai mult fumatul, alcoolul, caracterul și foarte multe altele… evident, există totuși și educație după naștere, însă… A PREVENI ESTE MAI BINE DECÂT A TĂMĂDUI». (Hipocrate din Kos, 460 – 370 î.H.)

3-4. Al treilea și al patrulea subiect sunt de ce a spus Mitropolitul asta și dacă a spus ceva blamabil…

Întrebare:… a fost batjocorit cineva?

Întrebare:… a fost stigmatizat cineva?

Întrebare:… a osândit sau s-a legat de vreun om de rând?

Întrebare:… a acuzat, a existat viclenie?

Foarte clar nu…

Primul răspuns este că a fost poziția Sfântului Porfirie ceea ce a spus și al doilea răspuns este că a relatat o istorioară-fapt folositoare ca răspuns la întrebarea care i-a fost pusă despre homosexualitate și dacă se moștenește.

Într-adevăr… câte zoofilii în numele libertății, legitimări pentru „casele de toleranță” ale Europei (animale arse, oameni sărmani) sub acoperirea guvernelor?

Câte denaturări, căsătorii ale oamenilor cu câini și necuvântătoare se petrec „la liber”, mă rog?

De ce nu vorbiți când Iranu îi spânzură pe homosexuali în locuri publice ca „pedeapsă”?

De ce nu vorbiți când islamul proclamă homosexualitatea ca păcat de moarte? Și reacționați când Preasfințitul Mitropolit Neofit de Morfu a răspuns cu multă dragoste la o întrebare concretă și că pot să fie ajutați acești oameni?

Dacă ai căuta să găsești în dicționar ce vă caracterizează, cu greu există o caracterizare a acuzațiilor și practicilor voastre pângărite și rușinoase la adresa persoanei luptătorului Mitropolit.

Ne poziționăm în favoarea Preasfințitului Mitropolit de Mofu pentru că este drept, drept este și ceea ce vrea Hristos și… pentru că nu tăcem când suntem datori să vorbim.

Grupul editorial al «Farului grec-ortodox».

Membru al Confederației asociațiilor patriotice și ortodoxe.

PF Ieronim al Atenei continuă demersurile pentru îngrijirea fostului Patriarh Irineu al Ierusalimului în Grecia

Preafericitul Ieronim, Arhiepiscop de Atena și a toată Grecia, a trimis o Epistolă către Preafericitul Teofil al III-lea, Patriarh al Ierusalimului, cu privire la chestiunea sănătății fostului Patriarh de Ierusalim, Irineu.

Preafericitul, în răspunsul la scrisoarea din 24 iulie a.c. a Patriarhului Teofil, cere bunăvoința lui și exprimă părerea de rău că „a scăpat din vedere în harababura problemelor” să fie cerut acceptul Patriarhiei în scopul de a fi oferit orice ajutor posibil fratelui nostru Irineu pentru îngrijirea de sănătatea lui.

În scrisoarea sa, PF Ieronim accentuează faptul că interesul pentru sănătatea cinstitului înaintaș al Patriarhului rămâne nediminuat și, din acest motiv, Arhiepiscopia Atenei se ține de disponibilitatea ei de a face orice ar cere nevoile de față pentru abordarea întregii chestiuni.

Mai ales că Preafericitul Arhiepiscop Ieronim a primit în Arhiepiscopia din Atena vizita Ministrului de Externe, competent pe teme de emigrație grecească, dl. Antonis Diamataris.

Dl. Diamataris a subliniat față de Preafericitul Arhiepiscop că serviciile Ministerului se mișcă rapid pentru dispunerea documentelor diplomatice cerute PF Irineu, încât să poată veni în Grecia cât mai repede cu putință.

Romfea.gr

Implicațiile ereziilor și schismelor actuale în folosirea antimisului

Una dintre problemele cele mai des ridicate de cei care constestă posibilitatea întreruperii pomenirii este lipsa unui antimis pe care să poate fă slujită Liturghia deoarece ar presupune lipsa unui episcop sau comuniunea cu episcopul eparhiot. Redăm mai jos în traducere un articol apărut astăzi în grecește care aduce lămuriri importante în acest sens. Recomandăm și cartea Sfântul Antimis. Studiu istoric, liturgic și simbolic, pentru detalii în plus pe această temă.

Practica folosirii unui antimis nesemnat de episcopul locului în situații de urgență este atestată și în cartea Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose în prima ediție, mai bogată. Acolo se istorisește că Episcopul Nectarie Konețevici a dat Părinților de la Platina un antimis semnat de Arhiepiscopul Ioan Maximovici, pe care-l primise cândva de la el, pentru a-l folosi în cazul că vor fi prigoniți și li se vor lua antimisele și li se va interzice să slujească.

Referința din textul de mai jos că este interzisă folosirea unui antimis semnat de un episcop ce a căzut într-o erezie se înțelege că trebuie raportată la o erezie condamnată. Adică nu mai poate fi folosit vreun antimis de la episcopul care a fost caterisit pentru erezie. Dar chiar și când este vorba de erezia ecumenismului, neosândită încă, folosirea antimiselor semnate de episcopii actuali tot ar trebui să ridice probleme de conștiință, deși nu este o problemă de dogmă.

Cu ce antimis slujesc cei care au întrerupt pomenirea Mitropolitului lor?

Vasile Kermenitotis

Sfântul antimis este acea țesătură sfințită care este pusă deasupra Sfintei Mese. Este inscripționat și reconstituie plângerea de pe Epitaf, adică scena cu puțin înainte de îngroparea lui Hristos. Poartă semnătura și pecetea episcopului fiecărei Mitropolii și  este folosit la fiecare dumnezeiască Liturghie. Deci unii preoți se întreabă pe bună dreptate: «Cum este posibil să existe astăzi clerici care au întrerupt pomenirea Mitropolitului lor? Cu ce antimis slujesc?»

În situații limită, sfântul antimis poate fi folosit ca substituind Sfânta Masă, «fie când lipsește un altar stabil – de exemplu la dumnezeiasca Liturghie în aer liber –, fie când acela nu a fost încă sfințit»[1]. Conform Prof. de Facultate Evanghelos Theodoros, apariția antimiselor este referită la perioada iconoclasmului[2]. Ortodocșii, ca să fugă să nu slujească împreună cu ereticii iconoclaști, care ocupaseră atunci bisericile, săvârșeau dumnezeiasca Euharistie deosebi, în casele lor, folosind antimise în loc de Sfânta Masă.

PRIMA CONCLUZIE: În primele șapte veacuri Biserica putea săvârși dumnezeieștile Liturghii și fără antimise, peceți și semnături ale episcopilor eparhioți!

Să punctăm, de asemenea, că, de fiecare dată când se schimbă episcopul, se schimbă și antimisele, întipărind încă o dată elementele noului Arhipăstor. Dl. Ghe. Zaravelas, Master în Teologie la secția Liturgică, scrie: «Practica revocării antimiselor predecesorului de către arhipăstorul în funcție se bazează pe asigurarea unității cu altarul a arhiereului și evitarea săvârșirii dumnezeieștii Liturghii de către schismatici. Dacă antimisul încetează să aibă valabilitate de tot pentru altarul canonic prin plecarea arhiereului locului, atunci toate altarele stabile [adică Sfintele Mese] ale bisericilor din eparhie sunt anulate deopotrivă și au nevoie de resfințire, lucru ce nu este posibil. Folosirea antimisului arhiereului locului este bine să fie păzită, totuși fără să devină dogmă. […]

Semnătura aceasta [a Mitropolitului de pe antimis] nu exprimă dependența antimisului de arhiereul locului, nici folosirea lui nu încetează cu plecarea episcopului care l-a semnat de la slujirea activă»[3].

CONCLUZIA A DOUA: Prin urmare, un preot este îndreptățit să slujească folosind antimisul arhiereului anterior. Antimisele nu au dată scadentă. Desigur, cât timp există unitate de credință cu Mitropolitul în funcție, este bine să fie folosit antimisul lui, totuși fără ca aceasta să fie privită dogmă de credință.

Și liturgistul menționat continuă: «Antimisul poate fă fie folosit independent de cel care păstorește episcopia, este suficient ca acela care l-a sfințit să nu fi căzut în rătăcire eretică sau să fi părăsit rangul»[4]. Totuși aici se ridică o întrebare  serioasă: După cum se știe, Patriarhiile Ortodoxe, mulțimea Mitropoliților, egumenilor, stareților și Profesorilor de Facultate, prin texte amănunțite au demonstrat că «Sfântul și Marele Sinod» din Creta a fost neortodox. Prin urmare, mitropoliții care acceptă deciziile lui eretice propovăduiesc și ei erezia[5].

CONCLUZIA A TREIA: Deci, dacă există vreo problemă cu folosirea antimiselor, aceasta mai degrabă o au preoții care pomenesc pe episcopii eretici, și nu cei care au întrerupt pomenirea lor, urmând tradiția patristică sfântă a Bisericii și fiind lăudați de sfintele canoane[6]! Este nevoie să înțelegem că pentru Biserica noastră perioada pe care o traversăm nu este una „pașnică”, ci este vreme „de război” cu puterile antihristice; trăim în vreme de erezie. Totuși am văzut că antimisul a fost consfințit în vremuri de erezie și prigoane pe seama creștinilor cu scopul de a deservi nevoile liturgice extraordinare ale credincioșilor ortodocși prigoniți care se luptau și mărturiseau Ortodoxia, și nu acelea ale rău-credincioșilor sau ale celor ce făceau compromisuri.

În sfârșit, dacă deschidem și citim istoria bisericească, ne vom încredința că de multe ori, în perioade de prigoane ale creștinilor, a fost folosit ca antimis chiar și… pieptul mucenicilor sau chiar și… palmele unor diaconi[7]!

CONCLUZIA A PATRA: În condiții extraordinare, poate să fie făcută dumnezeiasca Liturghie și fără antimis. Concluzia finală care se trage este că «sâmbăta este pentru om, nu omul pentru sâmbătă» (Mc. 2:27). Nu se face dumnezeiasca Liturghie pentru antimis, ci antimisul este folosit pentru dumnezeiasca Liturghie.

Deci, în loc să ne ocupăm cu antimisele, lăsând   blamările pe seama clericilor care se luptă pentru credința noastră, ar fi bine să ne deșteptăm și să ieșim din letargia duhovnicească în care ne găsim. Din păcate, toate se năruie în jurul nostru. Cei ce stăpânesc votează legi antihristice, ecumenismul a intrat până și în școli și Biserica Ortodoxă, a doua oară în istoria ei, este amenințată cu o nouă mare Schismă! Deja două Patriarhii (a Serbiei și a Rusiei) au întrerupt comuniunea bisericească cu Patriarhia de Constantinopol[8], care, făcând hatârul americanilor[9], de la sine și necanonic, a acordat tomosul de autocefalie clericilor schismatici și autohirotoniți din Ucraina!

Conform sfintelor canoane, nu este îngăduit clericilor asupra cărora Sfântul Sinod de care depind a impus unele sancțiuni săi disculpe de ele o altă Biserică Locală[10]. Patriarhul Bartolomeu a comis delictul canonic al «intruziunii» în altă jurisdicție bisericească, pentru aceasta a și fost izolat de toți Întâistătătorii, chiar și de prietenii și susținătorii lui tradiționaliști, precum Anastasie al Albaniei[11]!

În octombrie care vine Sfântul Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei cu 80 de membri se va întruni în mod extraordinar pentru a decide cu privire la această problemă critică. Cu toate acestea, cu puține zile înainte, cinci Mitropoliți din Grecia de Nord, luând-o înainte și disprețuind Sfântul Sinod, au trecut la o lucrare incalificabilă, recunoscând de facto pe schismaticii ucraineni[12]! Cu excepția Patriarhiei de Constantinopol, care este autoarea acestui «delict» canonic, astăzi toată Ortodoxia este alături și susține Biserica Ucraineană canonică[13], care este supusă la atentate necruțătoare prin conlucrarea autorității statului: violențe, răpiri de biserici șamd[14]! Și Mitropoliții în cauză ce poziție au luat, deci, față de aceste prigoane nedrepte? Vai, sunt de partea… prigonitorilor!

Dacă se îmtâmplă (lucru pe care nu-l dorim) ca în octombrie Biserica Greciei să recunoască – ea prima! – pseudo-Biserica schismatică, atunci este în primejdie serios să cadă din Biserică! Vom avea evoluții dramatice. Va fi nevoie de neocolit să convoace cele douăsprezece Biserici Autocefale un Sinod Panortodox pentru a face față la această problemă foarte serioasă și nu este exclus să condamne ca schismatice Biserica Greciei și Patriarhia de Constantinopol! Un astfel de fapt va avea consecințe înfricoșătoare: Tainele nu vor mai fi valide! Nu vor mai putea oamenii nici să se cunune, nici să se boteze, nici să se mărturisească și atunci nu ne va mai mântui nici «pomenirea episcopilor», nici folosirea antimiselor noastre!

Ptolemaida 6 aug. 2019 – Schimbarea la Față a Mântuitorului

Vasile P. Kermeniotis  http:// kermeniotis.blogspot.com

Sursa: Aktines


[1] Γεωργίου Ζαραβέλα, Θεολόγου, ΜΑ Ιστορικής Θεολογίας – Λειτουργικής ΕΚΠΑ, «Το αντιμήνσιο και οι περί αυτό παρανοήσεις». http://naxioimelistes.blogspot.com/2016/10/blog-post_25.html

[2] Vezi nota 1.

[3] Vezi nota 1.

[4] Vezi nota 1.

[5] Vezi textul amănunțit: «Sfântul și Marele Sinod, care s-a întrunit în 2016 în Creta, a lovit greu trupul Bisericii noastre».  https://drive.google.com/open?id=1yvslKxv2_BvTkRapoo3zZOLQxUvwSp6_.

[6] Canonul 15 I-II menționează că cei care întrerup pomenirea ierarhului eretic se învrednicesc de cinstea cuvenită celor ortodocși.

[7] Protopr. Șt. Anagnostopulos, Sfântul Antimis. https://agiameteora.net/index.php/gerontes-tis-epoxis-mas/3925-to-ero-ntiminsio.html

[8] Actualitate extraordinareă: Moscova a interrupt comuniunea cu Constantinopolul: https://orthodoxia.info/news/εκτακτη-επικαιροτητα-η-μόσχα-διέκοψε/.

[9] «Felicitările» SUA către Epifanie pentru întemeierea «noii Biserici» în Ucraina: https://sputniknews.gr/kosmos/201812181657050-epifanios-oukrania-rosia-ekklisia/; «Da, am primit un sprijin important din partea SUA» încuviințează Epifanie: https://sputniknews.gr/kosmos/201812231706558-ameriki-oukrania-ekklisia-sxisma/; DEUTSHE WELLE: Singurii care se bucură sunt SUA  http://orthodoxostypos.gr/οι-μόνοι-που-επιχαίρουν-είναι-οι-ηπα/

[10] Conform canoanelor: 9 Cartagina, 12 și 32 apostolice și 6 Antiohia.

[11] Epistola Arhiepiscopului Anastasie al Tiranei pentru Patriarhul Ecumenic https://www.thetoc.gr/politiki/article/epistoli-tou-arxiepiskopou-tiranwn-anastasiou-gia-to-oukraniko.

[12] Επίσκεψη αντιπροσωπείας σχισματικών της Ουκρανίας σε Μητροπόλεις της Βορείου Ελλάδας http://aktines.blogspot.com/2019/08/blog-post_73.html.

[13] 10 delegați ai Bisericilor Locale la onomastica Mitropolitului Onufrie https://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/30022-ekprosopoi-10-topikon-ekklision-sta-onomastiria-tou-mitropoliti-onoufriou-foto.

[14] Haos bisericesc în Ucraina… made by Bartolomeu!  https://nikosxeiladakis.gr/εκκλησιαστικο-χαοσ-στην-ουκρανιαmade-β/; Biserica Ortodoxă schismatică di Ucraina a început ocuparea locașelor Bisericii Ortodoxe Ucrainene http://orthodoxostypos.gr/η-σχισματικὴ-ορθόδοξος-εκκλησία-της-ο/; Atac cu mecanism exploziv asupra Bisericii în Ucraina https://www.romfea.gr/patriarxeia-ts/patriarxeio-mosxas/26511-epithesi-me-ekriktiko-mixanismo-se-ekklisia-stin-oukrania.

Au apărut deja anul acesta șerpișorii Maicii Domnului

Șerpișorii Maicii Domnului se arată a fi credincioși și anul acesta la anuala… întâlnire, când deja și-au făcut apariția în Kefalonia.

Conform kefaloniapress, primul șerpișor al Maicii Domnului s-a arătat luni seara în ajunul [sărbătorii] Mântuitorului – după cum stabilește datina – la biserica Maicii Domnului din Laguvarda din Marcopulo. Responsabilii locașului unde «s-a ivit» primul șerpișor al Maicii Domnului au menționat că biserica va fi deschisă pentru închinare de la ora 8:00 dimineață până la 20:00 seara.

Cu câteva ore mai devreme doi șerpișori ai Maicii Domnului s-au arătat la Arghinia. După cum menționează kefaloniapress, locuitorii satului au localizat șerpișorii în locul unde se arată de fiecare dată aici și de zeci de ani. Cei doi șerpișori ai Maicii Domnului au fost transportați în biserica Maicii Domnului și îi așteaptă pe închinători.

Chefalonienii – dar și vizitatorii insulei – așteaptă cu îngrijorare în fiecare an șerpișorii Maicii Domnului pentru că unii se tem că, dacă nu se arată, se va întâmpla ceva rău. Conform tradiției, șerpișorii Maicii Domnului nu s-au arătat până astăzi de două ori: prima dată a fost în august ‘40, puțin înainte să izbucnească războiul și a doua oară în august 1953, când Kefalonia a primit o lovitură puternică de la cutremure.

Șerpișorii Maicii Domnului au unele caracteristici aparte. Au o cruce pe cap și pe limbă, în timp ce au o piele delicată și comportament prietenos.

Conform tradiției, în anul 1.200 d.H., la o tentativă de ocupare a Mănăstirii de femei de atunci din partea piraților, s-au arătat șerpi, care au împletit din trupurile lor o îngrăditură între mănăstire și pirați, pe care i-au întors panicați pe fugă. De atunci, spre amintirea faptului, șerpii Maicii Domnului se arată miraculos până astăzi. Se așteaptă să iasă până pe 15 august și alți șerpi în Markopulo, ca și în Arghinia în Kefalonia.

Βημα Ορθοδοξιας

Starea Bisericii Ruse de odinioară și consecințele ei

O fotografie care s-ar părea că este a Părintelui Arsenie.
Sursa: https://hranitel.club/read-offline/12228/426-otec-arsenij.print

Pe lângă experiențele și principiile de viață ale Părintelui Arsenie, acuzatul ZEK, foarte importante sunt și impresiile exprimate de acesta pe marginea situației Bisericii din vremea aceea, de dinainte de venirea bolșevicilor la putere. Cuvintele de mai jos par a fi izvorâte doar din smerenie creștină, din exagerarea unor greșeli ale clericilor din perioada țaristă. Totuși nu este vorba doar de niște abuzuri oarecare, de multe ori inerente, ci unele impuse de puterea țaristă, care a opresat Biserica și a făcut din ea o unealtă politică de control al populației. Sunt observații ale celui care era martor al situației sociale din acea vreme. Unele detalii pe acest subiect pot fi găsite în articolul tradus în românește și publicat pe Astradrom. Importanța curentului de la Optina și încă alte câteva mănăstiri este subliniată din nou. Au fost semințele unei credințe ce a produs martiri, dar a păstrat și autenticitatea ortodoxiei.

Similitudinile cu situația de astăzi a Bisericii noastre Ortodoxe Române sunt întâmplătoare sau o evoluție firească a istoriei. Cu deosebirea că, cel puțin din afară, Biserica Rusă la ora actuală nu pare la fel de viciată de necredință și politică strict pământească.

Multă ceartă s-a făcut între voi. Este grea și insuportabilă viața în lagăr. Știm unde vom sfârși. Pentru aceasta am devenit atât de duri. Toate putem, dacă vrem, să le explicăm și să ne îndreptățim. În nici un caz nu avem dreptul să brutalizăm și să înjunghiem. V-am auzit că judecați puterea, sistemul și pe oameni. Și pe mine m-ați adus aici numai și numai ca să găsiți un aliat să vă ajute să înfrângeți partea cealaltă. Spuneți, așadar, despre comunism că a dărâmat bisericile, a închis credincioșii, a războit Biserica. Da, așa este. Să cercetăm lucrurile mai în adâncime, să vedem de unde au provenit.

Cu mult mai înainte, poporul nostru și-a pierdut credința, și-a disprețuit tradiția, și-a uitat istoria, negând cele sfinte și cuvioase ale lui. Cine e de vină pentru acestea? Puterea de acum? Noi suntem de vină. Secerăm ce am semănat…

Să ne amintim ce exemplu au dat poporului intelectualii, nobilii, comercianții, funcționarii statului, și mai întâi de toate ce exemplu am dat noi, clericii. Am fost cei mai răi dintre toți. Pentru aceasta, și copiii preoților, văzând în familiile lor imoralitate și iubire de bani, au devenit cei mai fanatici atei, cei mai aprinși revoluționari. Cu mult înainte de Revoluția din 1917, clerul își pierduse orice putere de conducere a poporului. Devenise – vai de mine! – o ceată de meseriași unde împărățea necredința și corupția. Din mulțimea de mânăstiri din țara noastră, numai 5-6 erau faruri luminoase ale creștinismului: Valaam, Optina cu marii ei Stareți, Diveievo, Sarov și poate încă una-două. În celelalte, nici credință și nici virtute nu găsea nimeni, ci se sminteau [oamenii –n.m.] de ideile lor lumești și demonstrația neghioabă.

Ce putea să ia poporul de la asemenea purtători de rasă, de la asemenea așa-ziși reprezentanți ai lui Dumnezeu? Noi l-am împins la revoluție pentru că nu i-am dat exemplu bun, nu i-am insuflat credința, dragostea, răbdarea, smerenia. Nu uitați toate acestea. De aceea ne-a părăsit atât de repede poporul; de aceea L-a negat, împreună cu noi, și pe Dumnezeu; de aceea a dărâmat bisericile.

Nu pot, așadar, nu pot să judec statul, puterea de astăzi, deoarece sămânța ateismului a căzut atunci pe pământul pe care noi înșine l-am pregătit cu greșelile și decăderea noastră. Aceasta a fost cauza și începutul răului. Toate câte au urmat, încă și acest lagăr și martiriul nostru, jertfele fără sens ale atâtor oameni nevinovați, nu sunt decât consecințele inevitabile. Câte se întâmplă, desigur, sunt înfricoșate, dar ca preot și patriot trebuie să vă spun și vouă ce le spuneam și fiilor mei duhovnicești: țara noastră, în orice stare s-ar găsi, trebuie să o iubim, să o sprijnim, să o apărăm. Suferințele de astăzi vor trece; toate se vor îndrepta cândva…

Sursa: Ovidiu Nacu

Două ortodoxii în cadrul Bisericii?

Într-un interviu recent, Mitropolitul Onufrie al Bisericii canonice din Ucraina a afirmat că „noi (BOU) suntem un fragment din lupta globală împotriva lui Hristos”. Nu doar atât, ci mai declară: „Nu vrem să plătim cu acuratețea credinței pentru locul nostru cuvenit în acest nou stat mare”. Aceasta ar trebui să fie atitudinea corectă a tuturor ierarhilor ortodocși din lume la ora actuală, dar și a credincioșilor de rând.

Însă, în același timp, există și multe alte declarații și poziții smintitoare din partea a foarte mulți ierarhi din alte părți, chiar Patriarhi și Întâistătători de Biserici. Mai ales în jurul problemei autocefaliei acordate schismaticilor din Ucraina, ierarhii și credincioșii ortodocși formează două fronturi diferite. Și asta în cadrul aceleiași Biserici Ortodoxe Universale! Patriarhia Ecumenică acordă autocefalie și intră în comuniune cu niște schismatici caterisiți anterior. Același lucru l-au făcut și unii delegați din Sfântul Munte, dar tot membri ai Constantinopolului. Dar acum și ierarhi din Biserica Greciei intră în comuniune cu „autocefalii” ucraineni. Ieri, duminică, Mitropolitul Ioan de Lagada a slujit împreună cu Epifanie și soborul său. Iar acest lucru nu este pentru prima dată; cu ceva zile în urmă, a slujit în Lagada cu „Episcopul” Gherman din BOaU, dar și împreună cu alți 3 Mitropoliți greci. Iar acestea nu au rămas doar acțiuni izolate, nici nu aveau cum; Epifanie, conducătorul „autocefalilor” din Ucraina a declarat imediat: „participarea de astăzi a unui Ierarh din Grecia (la sărbătoarea de la Kiev) arată că există recunoaștere de facto”. Nu e de mirare această declarație în contextul în care  chiar un Arhimandrit grec a fost hirotonit episcop în cadrul noii structuri ucrainene în luna mai. Se confirmă că se depune un efort imens pentru ca Biserica Greciei să recunoască noua structură, după cum a previzionat Patriarhul Bartolomeu, care a afirmat că aceasta va fi prima Biserică Locală ce va face acest pas în viitorul apropiat.

Așadar, oricum am da-o, Epifanie este îndreptățit să pretindă o recunoaștere de facto în urma conslujirii ierarhului grec. Chiar dacă Mitropolia de Lagada încearcă să nege aceasta prin argumentul că Mitropolitul a fost prezent în calitate de Profesor la o Facultate din Ucraina, nu ca membru al Sinodului grecesc. Doar nu a predat cursuri la slujba de duminică, ci a slujit ca arhiereu. Orice conslujire cu un cleric caterisit înseamnă negarea condamnării și recunoașterea lui drept episcop canonic. Nu este suficient acest comunicat, ci este necesară o poziționare urgentă din partea Sinodului grec. Orice amânare nu face decât să aducă un motiv în plus înspre forțarea recunoașterii la Sinodul anual din toamnă. Deja apar întrebări adresate Ierarhiei.

Dar toate acestea nu sunt evenimente de moment, ci se înscriu în atmosfera tot mai ecumenistă, sincretistă și fără limite canonice. Deja credincioșii s-au obișnuit să accepte toate derapajele bisericești despre care aud că se întâmplă. Se tocește simțul critic și reacția, dar și legătura cu Dumnezeu. Căci mai putem spune că toate erodările trec ca apa, fără să lase urme? Biserica devine tot mai vulnerabilă, dar nu doar instituțional, ci și la nivel de creștini simpli, care sunt tot mai apatici și tot mai puțin practicanți și tot mai mulți manifestă adversitate față de valorile ortodoxe.

Atmosfera aceasta de subordonare a Bisericii față de interese străine a mai existat în istorie. Pe vremea iconoclastă împărații bizantini eretici și-au impus punctul de vedere cu forța perioade lungi de timp. La fel, monotelismul a fost susținut de puterea imperială și Sf. Maxim a fost exilat și prigonit crunt, până la moarte. Nu mai vorbim de perioada de după unirea de la Ferrara-Florența, când lumea ortodoxă era împărțită între unioniști și anti-unioniști. Însă anvergura de acum depășește cu mult tot ce a fost în trecut.

Încălcarea canoanelor a devenit acum obișnuință și chiar lege de multă vreme. Se acumulează foarte multe cazuri când cei ce fac gesturi smintitoare rămân nepedepsiți. Ridicarea anatemelor de către Patriarhul Atenagora nu a fost sancționată de nimeni; nici persoana, nici acțiunea în sine nu au fost respinse. Participarea la acțiuni ecumeniste se face în cadru reglementat de Consiliul Mondial al Bisericilor și acceptat de majoritatea Bisericilor Ortodoxe Locale. În țară la noi, Mitropolitul Nicolae Corneanu a rămas nepedepsit pentru împărtășirea cu greco-catolicii și chiar fără a renega ceea ce a făcut. Diferite ritualuri oculte săvârșite în biserici din Timișoara și Iași nu s-au soldat cu caterisirea preoților participanți. Cea mai gravă acțiune, Sinodul din Creta, rămâne consemnată ca un eveniment important, nicidecum ca o trădare impardonabilă. Toate acestea și foarte multe altele, care revin cu o frecvență mare, nu sunt evenimente disparate, ci acțiuni concertate  prin care se urmărește schimbarea cugetului Bisericii. De aceea fenomenul este fără precedent, este un fel de „urâciunea pustiirii în locul cel sfânt” (Mt. 24: 35) pe care aproape nimeni nu o mai înțelege ca atare.

Revenind la schisma din Ucraina, ea ne privește și pe noi, românii, direct. Gruparea „autocefală” se străduiește să ne facă aliați, oferind Patriarhiei noastre posibilitatea de a organiza un Vicariat român pe teritoriul ucrainean. Bineînțeles că acesta este un măr otrăvit pentru că nu face decât deservicii atât la nivel bisericesc, cât și etnic. Românii din zonă nu vor intra în această formațiune și se vor simți trădați. Dar oare sinodalii noștri vor fi capabili să cântărească bine lucrurile și să nu se lase influențați de alte interese?

Partea cea mai rea este că nu acționează asupra Bisericii doar forțe externe, cum erau împărații bizantini de odinioară sau prigonitorii păgâni, ci ierarhi și Patriarhii din interior. Se ajunge la o dihotomie atât la nivel instituțional, cât și de mentalități. Trădarea credinței și valorilor ortodoxe devine un virus intern care afectează conștiințe și identități. Atinge, în ultimă instanță, mântuirea fiecăruia pentru că rușinarea de Hristos nu este o greșeală mică, ci apostazie clară.

La nivel structural, este afectată însăși ființa cerească a Bisericii, încât să nu mai fie valabile cuvintele Mântuitorului:  „Voi nu sunteți din lume” (In.  15: 19). Desigur că toate păcatele și certurile ne fac trupești și nevrednici de Hristos, dar numai la nivel personal; pe când ereziile și schismele și, mai rău decât toate, compromisul cu ele ating însăși natura Bisericii. Când nu mai există principii, când sunt încălcate flagrant și constant canoanele, este subminată însăși existența și menirea Bisericii. O Biserică exclusiv instituțională este un non-sens. Ea are valoare doar în măsura în care lucrează la mântuirea sufletelor, ca legătură cu Dumnezeu. Dacă se transformă într-o instituție strict pământească, cu interese trecătoare, își pierde rațiunea de a exista și credibilitatea în fața oamenilor.

Situația nu a ajuns încă la un apogeu, încă ne putem mântui în Biserică; cu greu, dar se poate. Dar nici nu este departe ziua când se vor înrăutăți și mai tare, poate chiar iremediabil, lucrurile. Toate ereziile din trecut au fost condamnate în mai puțin de un secol. Ecumenismul deja durează de mai mult timp și nu dă semne că va fi soluționat curând, ci, dimpotrivă, că va acapara toată Ortodoxia. În foarte scurt timp este posibil să asistăm la unirea bisericească efectivă cu greco-catolicii. Până atunci capacitatea de reacție a Bisericii este slăbită tot mai mult de schisma ucraineană și de erezia neopapistă constantinopolitană.

Acțiunile de destabilizare forțează litera canoanelor atât cât să producă o tocire a conștiințelor. Este un joc al nervilor. Prin intimidări, replieri și tatonări, se urmărește devalorizarea dogmelor și rânduielilor bisericești. Spre exemplu, dacă inițial formațiunea nouă bisericească ucraineană anunța o unire și apropiere de greco-catolici, acum a fost abandonată ideea, dar nu părăsită de tot. Probabil pentru că încă nu a sosit vremea ei.

Un aspect foarte important este disimularea. Schisma din Ucraina se prezintă ca un conflict etnic între ucraineni și ruși. Primii vor independență și acuză Biserica Ortodoxă Ucraineană-Patriarhia Moscovei că este un vehicul prin care Putin își exercită controlul asupra populației. Apare ca fiind firească dorința de a scăpa de o instituție controlată din afară. Deci fostul Președinte ucrainean, Petro Poroșenko, a acționat în interesul țării sale când a militat pentru obținerea autocefaliei, după acest scenariu. Atunci cum se explică faptul că nu a câștigat alegerile? Cum se explică numărul foarte mic al participanților la marea sărbătoare a creștinării rușilor la BOaU, condusă de Epifanie (prezență raportată de 20.000, dar mai aproape de realitate ar fi cifra de 3.000 de oameni)? Aceasta pe când Mitropolitul canonic Onufrie a avut lângă el cel puțin 300.000 de participanți (IPS Longhin apreciază că au fost cam un milion). Ambele serbări au avut loc în Kiev, în capitală.  Este evident că ucrainenii nu au o problemă cu Biserica Ortodoxă canonică tocmai pentru că nu-și are centrul de conducere la Moscova și este autonomă. Atunci ce l-a împins pe Patriarhul Bartolomeu să întreprindă acțiuni necanonice de asemenea amploare, pe care le duce mai departe în ciuda opoziției majorității Bisericilor Locale? Desigur că nu motive bisericești și nici întemeiate. Și, mai mult, ce-i împiedică pe ierarhii ortodocși să reacționeze cum se cuvine față de validarea schismei, față de introducerea doctrinei ecumeniste la Sinodul din Creta prin modificarea ecleziologiei? Dar ce-i ține pe credincioși să nu vadă corect lucrurile?

Consider că răspunsul se găsește în titlu: avem parte de două mentalități, două ortodoxii în Biserică. Una progresistă, care o sabotează subtil și orchestrat pe cealaltă, și una tradiționalistă, care este ca o feștilă fumegândă, fără putere și incapabilă să vadă pericolul din jur, real, arzător și devastator ca o molimă.

Dacă am fi fost în vremea persecuțiilor, ce am fi făcut? Dacă trăim aceste vremuri, cum reacționăm? Cred că trebuie să cultivăm mai mult spiritul de sacrificiu, care vine din faptul de a avea un ideal. Răul e necesar să fie contracarat din timp, prevăzut și acționat în consecință, măcar când deja e mare și amenințător. Nu putem deveni sclavii momentului și ai lipsei de perspectivă, pentru a nu pieri striviți de vrăjmași. În primul rând la nivel sufletesc, dar problema se pune chiar și la nivel trupesc, al existenței în această lume și în cea de dincolo. Este nevoie să fie cultivat un duh sănătos.

Controverse ridicate de situația Patriarhului Irineu al Ierusalimului

Știrile referitoare la starea și evoluția lucrurilor în jurul ex-Patriarhului Irineu al Ierusalimului se pare că au atins orgolii în Ierusalim. Fără să dea detalii în ce fel a reacționat Patriarhia, Agenția Romfea publică un articol polemic, pe care îl redăm mai jos în traducere.

Romfea.gr: Patriarhia Ierusalimului acuză Romfea.gr de practică «ciudată» și de publicarea unor evenimente «inexistente».

Omenește doar – și acesta ar trebui să fie cel mai mare lucru pentru toate părțile implicate – de un șir de ani, chinuiesc un om despre care, până de curând, nici nu recunoșteau că a deservit ca Întâistătător al Patriarhiei istorice, cu toate că l-au ales canonic în 2001.

Deci să mergem la faptele pe care, cât ar dori unii, nu pot să le schimbe și să vorbim despre morală:

Romfea.gr a publicat epistola publică pe care a semnează ex-Patriarhul Irineu, care a fost trimisă Întâistătătorilor Bisericilor și forurilor politice ale Greciei, Iordaniei, Israelului și Palestinei, care descrie situația lui de astăzi.

Aceeași scrisoare, dincolo de celelalte lucruri, invocă și trimite la sentința judecătorească a statului Israel. Pe aceasta o consideră Secretariatul Patriarhiei Ierrusalimului «inexistentă» și «ciudată/imorală»?

Orice poziție contrară, cu argumente și documente, am fi publicat-o cu mulțumire, dar în Patriarhie aleg doar tăcerea pe subiect.

Totuși, în loc de aceasta, Secretariatul Patriarhiei Ierusalimului sau mandatatul ei, au ales să atace Romfea.gr fără să trimită cea mai mică scrisoare sau dovadă, dacă ar fi avut-o, despre cele «inexistente» pe care susțin că le-am publicat.

Alegația problematică despre exploatarea așa-zisă din partea Romfea.gr a sănătății Patriarhului Irineu este ea însăși «ciudată». […]

Starea deplorabilă din imaginea Patriarhului Irineu, a cărui sănătate «se înrăutățește de la o zi la alta», oglindește, după judecata noastră, aceeași imagine a Patriarhiei. Oare din milostivire (?), puțin înainte de a muri, fără primejdie de acum, i-ați dăruit titlul de „ex/fost”?

Sau faceți aceasta, cu puține ore după predarea scrisorii lui conducerilor politice și bisericești și după publicarea de pe Romfea.gr?

Aici se potrivește expresia din popor: în casa spânzuratului nu vorbim de funie.

Pentru aceasta, în mod cuvenit, punem două întrebări:

1. Ce a făcut, de când s-a îmbolnăvit Patriarhul Irineu până astăzi, Frăția Aghiotafită (a Sfântului Mormânt) pentru restabilirea sănătății Patriarhului?

Dincolo de ducerea lui la spitalul la care ar fi dus pe orice aghiotafit dacă s-ar fi îmbolnăvit.

2. Dumneavoastră, Sfințite Secretar sau Frăție Aghiotafită, l-ați fi dus pe Patriarhul Teofil, dacă s-ar fi îmbolnăvit, ceea ce să nu fie!, în mijlocul verii, cu arșița cunoscută din Orientul Mijlociu, în pustiul Ierihonului, pentru tratament?

Mai ales când este necesară măcar o oră, după ce vine ambulanța, să-l transporte din Ierihon până la spitalul din Ierusalim?

L-ați fi dus la spitalul francez, și nu la cel evreiesc mai bun, Hadassah, ca să nu coste scump?

Acolo l-ați dus când a căzut leșinat în biserica Sf. Constantin, a fost informată ridicarea recunoașterii ca Patriarh de la Cabinetul ministerial al Iordanei?

Romfea.gr se abține să-și susțină mai departe poziția, îndeosebi când se străduiesc să lovească validitatea și morala ei pentru ca să ascundă strategii personale și aspirații străine.

În scrisoarea redactată de Patriarhul Irineu, este cerut ajutorul noului Prim Ministru grec, invocând și prietenia cu tatăl acestuia, pentru a intra în posesia pașaportului care îi este reținut la Patriarhia Ierusalimului, pentru a reveni în Grecia, eventual la noul Centru de Gerontologie deschis de curând de Arhiepiscopul Atenei. Dorința și-o motivează pentru a putea fi tratat de boala dobândită pe perioada închiderii forțate în Patriarhie timp de mai bine de 11 ani în urma detronării sale „anticanonice și ilegale prin acuzații nedemonstrate”. Condamnarea sa a survenit în urma unui proces civil în care s-a retras recunoașterea ca Patriarh. Pricina sentinței a fost faptul că nu a validat unele tranzacții care fuseseră parafate de administrația Patriarhiei. Își susține afirmațiile cu un citat dintr-o hotărâre dintr-o Decizie a Tribunalului Eparhial al Ierusalimului din oct. 2013. În încheiere menționează că Patriarhul actual, Teofil, nu l-a vizitat niciodată în perioada sa de recluziune forțată și i-a interzis să iasă sau să intre sau să fie vizitat în toată această perioadă. Semnează ca Patriarh al Ierusalimului.

Ulterior, articolul cu privire la repunerea în treapta arhieriei a fost actualizat cu textul deciziei, care este următorul:

Sfântul Sinod al Patriarhiei de Ierusalim, prezidat de PF Părintele nostru și Patriarh al Ierusalimului, Teofil, în Ședința sa 101 din 12/25 iulie 2019, a ridicat în consens caterisirea monahului Irineu și l-a repus în rangul arhieresc, pe care l-a dobândit înainte și în treapta de fost-Patriarh al Ierusalimului, dându-i deplina cinstire datorată acestui rang al lui.

Sfântul Sinod a ajuns la această decizie pentru motivele care sunt menționate în textul de mai jos:

«Plan cu privire la decizia ridicării caterisirii monahului Irineu.

Deoarece rânduiala care este păstrată mereu în Biserică, hotărâtă după canoane, zidește și aduce pacea, în care Se odihnește Duhul lui Dumnezeu, «Care instituie toată așezarea Bisericii», și deoarece sfintele canoane au fost apărate de dumnezeieștii Părinți «pentru tratarea patimilor și pentru tămăduirea sufletelor», prin urmare și pentru rezolvarea oricărei lucrări pătimașe și în interes propriu, care se oștește împotriva unității corpului bisericesc, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ierusalimului, aliniindu-se responsabil la normele canonice, în duhul principiilor canonice pomenite mai sus, a ajuns, înainte cu treisprezece ani, cu mare necaz, la decizia de caterisire a predecesorului nostru Irineu, trecându-l de atunci în tagma monahilor. Pe lângă acestea, Sfântul Sinod nu a încetat niciodată, cu multă răbdare, să arate interes viu pentru fratele nostru menționat, de aceea a și trimis neîncetat rugăciuni de cerere stătuitoare către Dumnezeu pentru el.

Deoarece situația sănătății fratelui nostru în Hristos se înrăutățește de la zi la zi, Sfântul Sinod, deliberând după poruncile lui Dumnezeu și lucrând cu iubire de oameni, după autoritatea pe care o are «cel ce slujește știința medicală în Duhul», decide în consens ridicarea caterisirii impuse fratelui nostru Irineu, rugându-se stăruitor către «Domnul a toată stăpânirea și autoritatea» ca să dea cu belșug harul preasfântului și de viață dătătorului Mormânt lui și nouă tuturor».

Sfântul Sinod a pus pe Prim Secretarul IPS Arhiepiscop Aristarh al Constantinei și Secretarul Sfântului Sinod IPS Arhiepiscop Dimitrie al Lidei să comunice decizia aceasta ex-Patriarhului Irineu, care primește îngrijiri medicale zilele acestea prin purtarea de grijă a Patriarhiei la Spitalul Francez din Ierusalim Avva Gherasim de la Iordan.

Din partea Secretariatului

Nota Theodosie.ro: Cazul Patriarhului Irineu este unul cu multe necunoscute. Cel puțin oficial, nu există informații suficiente pentru a înțelege și a ne forma o opinie clară pe subiect. Evenimentele din ultima vreme aduc o lumină și dau impresia că se va face și mai multă lumină pe viitor, odată cu ieșirea sa în „libertate”. Deocamdată nu avem posibilitatea să oferim alte detalii decât cele traduse mai sus.

Cât privește caterisirea și reabilitarea lui, cel puțin cea din urmă este foarte ciudată. Ori a fost vinovat și i se pot oferi îngrijiri medicale speciale, ca unui fost Patriarh, din iubire de oameni, ori nu a fost vinovat și trebuie repus în treaptă. Argumentarea din decizia sinodală practic este inexistentă; nu oferă nici un motiv concret, nici o trimitere la vreun canon, nimic. Se poate înțelege că depunerea lui nu a fost pe motive bisericești, drept pentru care acum Patriarhia îl recunoaște ca nevinovat. Dar aceasta ar însemna cinism și aduce atingere corectitudinii cu care a fost înscăunat Patriarhul acutal, Teofil. Oricum, reabilitarea aceasta aruncă mai multă îndoială asupra caterisirii deoarece intervine într-un moement delicat; pare mai mult o soluție de oportunitate. Cert este că totul rămâne deocamdată în ape tulburi și așteptăm mai multe clarificări, dacă va îngădui Dumnezeu.

Harul Preasfântului Duh: etape, transformări și căderi

Hristos, izvorul apei vii a harului, și femeia samarineancă

Dobândirea harului Duhului Sfânt reprezintă esența vieții creștine. Legătura cu Dumnezeu prin sălășluirea Lui în inimă este garanția că suntem pe calea cea bună a mântuirii, după cum spune Sf. Ioan Evanghelistul: «Din aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El întru noi, fiindcă ne-a dat din Duhul Său» (1In. 3,24 și 4,13). Prezența harului este foarte puternică și indubitabilă, încât ea este o dovadă indispensabilă a stării de sănătate duhovnicească interioară și a legăturii reale cu Dumnezeu. Însă foarte adesea este confundată lucrarea de sus, a luminii harice, cu alte energii firești sau pătimașe și chiar demonice. De aceea Sfinții Părinți au lăsat unele indicii clare prin care să fie deosebit harul de înșelăciune și recomandă atenție și precauție în a primi orice simțământ lăuntric ca fiind insuflare de la Dumnezeu.

În general, semnul cel mai elocvent al harului sunt roadele. Venirea Duhului aduce în suflet o altă dispoziție, o transformare prin care iubirea de Dumnezeu și de aproapele nu mai este străină, ci limpede și dorită, clară ca lumina zilei și la îndemână. Sf. Siluan Athonitul a insistat foarte mult pe un semn aparte: dragostea de vrăjmași. Nimeni nu poate iubi pe dușmanii săi decât dacă are în sine pe Dumnezeul dragostei și izvorul a tot binele. În orice caz, sălășluirea Duhului Sfânt în suflet nu este un fapt foarte simplu și la îndemână, ci presupune ispitire și prefaceri interioare ample.

Citim și vorbim adesea despre fapte ale oamenilor sfinți și ne minunăm de ele, dar de foarte multe ori nu înțelegem cum să tragem un folos personal din acestea, care este tâlcul lor și cum acționează Hristos. Ori ni se par inaccesibile, ori prea la îndemână. Există o serie de trei prezentări foarte interesante și ample ale modului cum lucrează harul în sufletul omului în cartea Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină, trad. de Elena Dulgheru și Richard Sârbu, Ed. Sofia, 2001. Acestea sunt folositoare și pentru începători, dar și pentru cei mai sporiți. Aducem în atenție mai jos ultima dintre ele.


Că umblă cu el cu faţa ascunsă şi-l încearcă la început cu ispite şi-l înfricoşează şi-l strâmtorează; şi-l chinuieşte cu în­văţătura sa, până ce va prinde încredere în el şi-l va ispiti în­tru îndreptările sale. Şi iarăşi se va întoarce drept la el şi-l va veseli şi îi va descoperi lui cele ascunse ale sale. Iar de va ră­tăci, îl va părăsi şi-l va da în mâinile căderii lui (Sir. 4,18-21).

Există în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament multe locuri în care se zugrăveşte viu şi precis starea lăuntrică a membrilor Bisericii harice neotestamentare. Printre cele mai bune dintre ele se numără, fără îndoială, cel transcris mai sus, în care sub numele de înţelepciune putem înţelege lucrarea harului Preasfântului Duh, Care chiverniseşte cu înţelepciune mântuirea fiecărui suflet.

Idei generale despre obiectul acestor versete

Ce anume se spune aici despre harul Duhului Sfânt, care îl călăuzeşte pe om spre mântuire?

Se spune că acest har, când se sălăşluieşte în sufletul care i s-a deschis, la început lucrează în el mai mult sau mai puţin în ascuns şi – de cele mai multe ori, de altfel – cu asprime şi oa­recum poruncitor. Apoi, dacă în aceste condiţii cineva îi ră­mâne credincios şi nu încetează să caute sfinţirea lui deplina, harul se îndreaptă spre acela direct, începe să lucreze asupra sufletului în mod deschis, îl înveseleşte şi îi vesteşte tainele sale. Dimpotrivă, dacă cineva îi nesocoteşte insuflările şi se rătăceşte, atunci şi harul îl părăseşte, lăsându-l pierzării, pe care singur şi-a căutat-o.

Ca să nu părem arbitrari în astfel de gânduri, referitoare tocmai la lucrările harului, prezentăm părerea despre această chestiune a celui mai mare dintre asceţi.

„Harul – spune Sfântul Macarie cel Mare – este prezent necontenit în om (în creştin) şi, unindu-se şi înrădăcinându-se în inima lui încă din fragedă copilărie, ca ceva natural şi de nedespărţit, se contopeşte cu el, devenind ca o singură fiinţă cu el: însă îl influenţează pe om în moduri diferite, după bunul său plac şi ţinând seama de folosul urmărit”.

Această putere a harului lui Dumnezeu, care se află în om şi este darul Sfântului Duh, pe care sufletul credincios cu mare trudă se învredniceşte să îl primească, se dobândeşte cu multă aşteptare, cu îndelungă răbdare, prin ispite şi prin încercări”; „cu multă şi îndelungă răbdare, cu înţelepciune şi prin tainică încercare a minţii începe să lucreze în omul care s-a nevoit deja vreme îndelungată în diferite încercări. Şi numai atunci lucrarea harului se va arăta în el desăvârşită, când, după multe încercări, voinţa lui se va înfăţişa bine-plăcută Sfântului Duh şi se va arăta vreme îndelungata răbdătoare şi de neclintit în această lucrare”; „când sufletul nu va mânia cu nimic Duhul, ci va fi de acord cu harul în toate poruncile, atunci el se va învrednici să se elibereze de toate patimile şi va fi cu totul înfiat de Duhul”. Aceste cuvinte ale marelui ascet slu­jesc ca deplină perifrază a citatului de mai sus.

De ce harul Sfântului Duh lucrează astfel ? De ce nu îşi re­varsă din primele clipe mângâierile asupra sufletului care îl caută pe Domnul, mai ales că aceste ispitiri servesc uneori ca piatră de încercare pentru un suflet neexperimentat şi slab?

În general vorbind, la aceasta există un singur răspuns. Desigur că nu se poate lucra altfel pentru convertirea şi îndreptarea păcătosului, dacă înţeleptul har dumnezeiesc alege această cale, şi nu o alta. Înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a pus parcă drept lege neabătută să nu împlinească imediat făgăduințele făcute, ci după o încercare destul de îndelungată şi uneori deosebit de anevoioasă. Lui Avraam i s-a făgăduit înmulțirea urmaşilor ca stelele cerului şi ca nisipul de la marginea mării, dar apoi i s-a poruncit ca însăşi sămânţa făgăduinţei să o adu­că jertfă Celui Care i-a dat făgăduinţa. Lui Iosif, visele îi ves­teau slava şi înălţarea deasupra fraţilor săi, dar până atunci el suferă chinuri, este vândut în ţară străină şi e aruncat în tem­niţă. David este uns pentru împărăţie încă din tinereţe, dar câtă ocară, câtă prigoană şi câte primejdii nu a îndurat până la dobândirea coroanei împărăteşti! Aceeaşi lege, a încetinirii întru ispitire, o respectă şi preaînţeleptul har, chivernisind mântuirea sufletului păcătos. Mari sunt făgăduinţele harului, dar pentru dobândirea lor trebuie să te aşezi sub greutatea crucii.

De altfel, întrucât Dumnezeu, preaînţelept în lucrarea Sa asupra făpturii, ia în considerare şi însuşirile făpturii, atunci, bazându-ne pe noţiunea de stare păcătoasă a sufletului, putem ajunge la unele temeiuri lămuritoare de ce harul lui Dumne­zeu, chivernisind mântuirea omului, lucrează la început în ascuns şi cu asprime. O astfel de lucrare a harului este necesară, date fiind: însuşirea inimii păcătoase, care este curăţită de har; principala condiţie de mântuire şi de transfigurare harică şi cu precădere, în scopuri morale.

Între convertire şi sfinţire, locul de mijloc trebuie să-l ocu­pe îndreptarea sau curăţirea: altminteri, ce părtăşie are lumina cu întunericul? Această curăţire poate fi mai mult sau mai puţin îndelungată, mai mult sau mai puţin anevoioasă. în funcţie de starea morală a celui adus la cuvenita desăvârşire creştină; în orice caz, ea este chinuitoare. Păcatul a pătruns în adâncul cel mai intim al fiinţei omeneşti, de acolo s-a ramificat în diferite porniri, obiceiuri şi patimi şi, străbătând întrea­ga fiinţă a omului, s-a răspândit în afara lui şi l-a legat de lu­crurile sensibile cu legături aproape tot atât de solide ca şi legăturile existenţei. Cu oricâtă grijă vei curăţi de păcat fiinţa molipsită de el, nu poţi să nu-i pricinuieşti durere, după cum nu poţi să nu pricinuieşti durere când scoţi un ghimpe din carne vie. Inima, împătimită de ceva, pătrunde parcă singură în obiectul patimii; rupând inima de obiectul patimii, ori rupând obiectul de ea, desprindem parcă o parte chiar din ini­mă. Îndreptarea este chinuitoare: de aceea, sufletul nu vede mângâierile harului, care săvârşeşte această îndreptare.

„Celor ce încep să iubească cucernicia, drumul virtuţii li se pare aspru şi plictisitor nu pentru că ar fi aşa în realitate, ci pentru că omul trăieşte în voia patimilor încă din pântecele maicii sale”.

Mântuirea noastră este săvârşită de Domnul Iisus Hristos prin suferinţele şi moartea Lui. Acestea sunt cele care au dărâ­mat zidul despărţitor dintre om şi Dumnezeu şi au deschis porţile tuturor binecuvântărilor cereşti peste neamul omenesc. Crucea este temelia împărăţiei harice a lui Hristos. Şi fiecare om, ca să se învrednicească de făgăduinţele acestei împărăţii, trebuie să se facă negreşit părtaş suferinţelor lui Hristos – nu cu gândul, ci cu fapta. O astfel de împărtăşire pogoară har din plin în sufletul omului (vezi: 1Pet. 4, 13-14). De aceea se poate spune că harul mântuitor este cel ce produce în sufletul omului tristeţea, amărăciunea, frica, chinurile lăuntrice, pen­tru ca, înălţându-l pe cruce (vezi Gal. 5, 24; 6, 14) şi împărtăşindu-l astfel cu patimile lui Hristos, să-şi deschidă drum cât mai larg în sufletul omului şi să-l sfinţească.

„Dumnezeu nu-l poate milui altfel pe omul care şi-a dorit să fie cu El decât supunându-l la ispite pentru adevăr. Căci din veac şi din neam în neam, calea către El se ţine prin cruce şi prin moarte. De aici putem afla că Dumnezeu Se îngrijeşte de om atunci când îi trimite necontenit întristări”.

Dar, în principal, harul lui Dumnezeu îngăduie tristeţile şi îşi ascunde mângâierile şi ajutorul vădit, lăsând omul parcă de unul singur, pentru formarea şi întărirea în el a caracterului moral-creştin, şi anume:

a) Pentru a dezrădăcina încrederea în sine şi pentru a în­rădăcina smerita nădăjduire în Dumnezeu. Omul firesc este încredinţat, de obicei, că are destule calităţi şi forţe. Acesta este sentimentul lui permanent, care se întăreşte zi de zi prin succese în diferite treburi neduhovniceşti. O asemenea dis­poziţie se poate naşte în el chiar şi atunci când păşeşte deja în împărăţia harului şi începe viaţa duhovnicească. Întrucât ea îl pune pe om într-o situaţie primejdioasă, apropiată de căderea decisivă, harul lui Dumnezeu se îngrijeşte să o stârpească de la început; de aceea, ori îşi ascunde de om orice mângâiere, ori îl lasă fără nici un ajutor vădit, atunci când inima i se tul­bură, când se ridică cugetele şi patimile şi când toată necurăţia i se arată în faţa conştiinţei, amintindu-i de cele trecute şi cerându-i noi satisfacţii.

Acum este momentul când se dezvăluie pe deplin ce în­seamnă omul în sine! El se grăbeşte cu râvnă să-şi resta­bilească pacea lăuntrică; dar nici prin cea mai puternică încor­dare a voinţei, nici prin cea mai severă convingere a minţii, el nu poate stinge vreo patimă, nu poate curma vreun gând păcă­tos. Numai chemarea cu nădejde a lui Dumnezeu astâmpără furtuna lăuntrică a gândurilor pătimaşe şi, totodată, îi arată omului unde să caute ajutor, de unde vine ajutorul şi prin ce poate fi el, omul, puternic. Repetată de câteva ori, o astfel de experienţă înrădăcinează în om convingerea profundă că omul în sine este jalnic şi sărac: şi sărac şi orb şi gol (Apoc. 3,17) şi că, dacă a făcut ceva bun, dacă a biruit vreo patimă, dacă a rezistat vreunei ispite – toate acestea i-au fost dăruite de Dum­nezeu, în Care, de aceea, şi trebuie să-şi caute mângâierea.

„Retragerea pilduitoare a harului – spune Diadoh – aduce sufletului o mare mâhnire, o înjosire şi chiar o deznădejde mă­surată, pentru ca, după cum se cuvine, să-i fie umilite iubirea de sine şi mândria; de altfel, în acelaşi timp harul îi acordă şi ajutor – dar în mod tainic”. Harul îşi ascunde „de minte prezenţa şi, parcă cu bună ştiinţă, apropie sufletul de răutatea demonilor, astfel încât, cunoscând câte puţin răutatea vrăjmașului său, «sufletul» să caute cu mare frică şi cu profundă smerenie ajutorul lui Dumnezeu – tot aşa cum mama îşi lasă pentru scurtă vreme din braţe pruncul, care nu vrea să sugă cum trebuie la sân, pentru ca acesta, speriindu-se de oarecare oameni urâţi ori de animalele din preajmă, să se întoarcă cu strigăt, cu temere şi cu lacrimi la sânul ei”.

b) Pentru a nu viola libertatea. Nu încape îndoială că în­dreptarea de sine trebuie să fie o problemă de libertate, care este doar înlesnită de har. Dar dacă harul, deschizându-se de prima dată cu toată puterea, nu şi-ar micşora niciodată lumina şi nu şi-ar ascunde lucrarea de ochii sufletului, atunci sufletul s-ar lega, ca să zicem aşa, de har şi ar deveni oarecum obligat să trăiască numai după insuflările lui: căci sufletul nu poate să nu se supună puterii divine a harului, cel care dăruieşte fericirea.

„La început, în cei botezaţi – spune Diadoh – harul îşi tăi­nuieşte prezenţa, aşteptând iniţiativa sufletului, dar de îndată ce omul se îndreaptă cu totul spre Domnul, el îi dezvăluie su­fletului prezenţa sa printr-un fel de senzaţie de nedescris; şi iarăşi aşteaptă mişcarea sufletului, îngăduind în acelaşi timp săgeţilor diavoleşti să-l atingă până în adâncul simţirii, pentru ca sufletul, cu voinţă râvnitoare şi cu dispoziţie smerită, să Îl caute pe Dumnezeu, pentru ca astfel libertatea noastră să nu fie cu totul înlănţuită de legăturile harului”.

c) Pentru ca să pună la încercare sau, mai bine zis, să pună în siguranţă credinţa sufletului. Sufletul, în starea lui actuală, este foarte schimbător. Nu ne putem bizui pe el în nici un fel. De aceea, harul nu se încredinţează sufletului dintr-o dată şi în întregime, nu îi dăruieşte totul dintr-o dată, temându-se ca su­fletul să nu cadă în uitare de sine şi, prin nesocotirea darului, să nu se prăpădească, îl mângâie aşadar doar în parte, îi în­tinde în mod vădit mâna de ajutor numai în cazuri rare şi din­tre cele mai primejdioase. Prin astfel de vizite ale harului, în suflet se formează o dispoziţie constantă de a recurge în nevoi numai la harul lui Dumnezeu şi, totodată – pentru a se învred­nici de ajutorul şi de bunăvoinţa harului – se formează în el o grijă permanentă şi veghetoare de a-i fi credincios, de a dori şi de a face numai ceea ce îi este plăcut harului şi ceea ce acesta îi cere. Printr-o dorinţă îndelungată de acest fel, în suflet prin­de rădăcini un astfel de devotament faţă de harul dumneze­iesc, prin care să nu se îngăduie nici măcar în gând ceva ofen­sator la adresa Duhului lui Dumnezeu. Ce mai poate împie­dica, după aceasta, Duhul Sfânt să lumineze sufletul cu toată lumina Sa? Căci putem deja nădăjdui că sufletul nu va între­buinţa darul cu rele intenţii. În general, ceea ce se obţine cu osteneală se preţuieşte mult şi se păzeşte cu grijă. De aceea, sufletul ajunge la pace abia după ce trece prin foc şi prin apă (Ps.65, 12).

d) În sfârşit, pentru a distruge slava deşartă cea visătoare. Există, după observaţiile marilor asceţi, un fel de forţă de neînfrânt, care îndreaptă sufletul asupra «contemplării» lui însuşi, asupra demnităţii şi a desăvârşirii lui. Căci nu numai fapta bună, ci şi o simplă idee onorabilă – mai ales la vederea unor neajunsuri la alţii – stârnesc sufletul să se laude faţă de el însuşi şi să viseze la propriile eroisme şi fapte duhovniceşti. Tuturor le este cunoscută primejdia unei astfel de îngâmfări. De aceea, harul lui Dumnezeu, călăuzind sufletul spre mân­tuire, prin frecventa lui lăsare de unul singur, se străduieşte să-i sugereze că şi el are aceleaşi neajunsuri pe care le vede şi la alţii, că şi el este încă departe de desăvârşirea pe care o caută şi pe care şi-o atribuie acum, pe nedrept.

„Preasfântul Duh, deşi la începutul desăvârşirii dă sufletu­lui să guste din dulceaţa lui Dumnezeu cu toată simţirea şi pe îndestulate, pentru ca mintea să cunoască precis răsplata fi­nală pentru strădaniile bine-plăcute lui Dumnezeu, apoi însă ascunde pentru multă vreme acest nepreţuit dar dătător de viaţă, pentru ca, deşi am împlini toate celelalte virtuţi, să ne considerăm de nimic pentru că nu am dobândit încă sfânta iubire ca pe o necesitate”.

În general, toate lucrările harului Sfântului Duh, de curățire și de îndreptare – mâhnirile, îngăduirea căderilor, ispitele, îndepărtările și mângâierile – au ca scop să formeze și să întărească omul lăuntric, să-l aducă la starea de sfințenie și, în acest fel, să îl facă templu imaterial al lui Dumnezeu.

Lămurirea amănunțită a acestor versete

Această idee generală despre prezența – la început ascunsă, începătoare și apoi, în cele din urmă, vădită – a harului în sufletele credincioșilor ni se va dezvălui mai limpede, dacă vom pătrunde mai detaliat și mai în particular în sensul cuvintelor înțeleptului Sirah.

Versetul 18: Că umblă cu el cu fața ascunsă și-l încearcă la început cu ispite.

Harul Sfântului Duh, dăruit prin botez sau restabilit prin pocăință, îi este propriu sufletului în permanență: umblă cu el pe toate drumurile lui, ca un prieten, îl păzește ca o dădacă, se îngrijește de binele lui ca o mamă de liniștea pruncului ei. Dar tocmai această grijă educativă îl obligă, parcă, să umble la început cu el cu fața ascunsă, adică indirect, nu față către față, ci în ascuns, imperceptibil chiar pentru suflet, sau aspru, sever, cu un fel de neiubire. (Prima idee se confirmă prin opoziția dintre cuvintele umblă cu fața ascunsă și se va întoarce drept la el, iar ultima idee prin cuvintele care urmează: îl înfricoșează și-l strâmtorează și-l chinuiește).

Și-l înfricoșează și-l strâmtorează. Iată prima descoperire în suflet a lucrării harului purificator. În sufletul păcătos există un fel de insensibilitate, un fel de răceală față de lucrurile duhovnicești. Înrobindu-se și încântându-e de succesele și de desăvârşirile văzute, sufletul nu se lasă impresionat de nimic nevăzut. El meditează sau citeşte despre starea jalnică a păcă­tosului, despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, despre moar­te, despre înfricoşătoarea Judecată, despre chinurile veşnice – dar toate acestea sunt pentru el lucruri străine, care parcă nu îl privesc. Astfel de gânduri – oaspeţi mântuitori ai sufletului – i se menţin uneori oarece vreme în minte, pentru interesele cunoaşterii, dar apoi sunt înlăturate de alte gânduri mai plă­cute, nelăsând nici o urmă a influenţei lor asupra sufletului. Inima neînmuiată de har este de piatră. Tot ce este sfânt ori păleşte în ea, ori este respins înapoi, lăsându-o la fel de rece ca mai înainte. Păcătosul care se îndreaptă simte acut această împietrire şi, de aceea, mai înainte de toate Îl roagă pe Dom­nul ca să-l izbăvească de insensibilitatea cea împietrită şi să-i dăruiască lacrimi sincere de pocăinţă.

Harul mântuitor, în prima sa acţiune asupra inimii, resta­bileşte şi curăţeşte simţul duhovnicesc. Acum sufletul, venindu-și în fire, îşi vede totala neorânduială şi se gândeşte să facă ba una, ba alta pentru îndreptarea sa; dar nu găseşte în sine nici forţa şi nici dorinţa de fapte bune. De aici, în mod firesc, se naşte în el gândul: oare nu a depăşit, cumva, limita dincolo de care nu mai există întoarcere la Dumnezeu? Nu s-a depra­vat oare într-atât, încât nici puterea lui Dumnezeu nu poate să facă din el ceva bun? Un astfel de gând frânge sufletul. În această tulburare, el se îndreaptă către milostivul Dumnezeu, dar conştiinţa muşcătoare i-L prezintă mai viu pe Dumnezeu ca pe Dreptul Judecător, ca pe asprul pedepsitor al nelegiuiţi­lor. El îşi derulează toată viaţa şi nu găseşte nici o faptă bună, pentru care să se poată socoti vrednic de preţuirea lui Dumne­zeu. Pe Dumnezeu, deasupra Căruia nu mai este nimeni, o făptură atât de măruntă dintr-o lume atât de mare a cutezat să-L insulte, împotrivindu-se faţă de voinţa Lui atotputernică! Apoi groaza morţii, a Judecăţii, a chinurilor veşnice, închipu­irea că toate acestea îl pot ajunge peste câteva clipe sau chiar acum – îi desăvârşesc înfrângerea. Frica şi cutremurul se abat asupra lui şi întunericul îl acoperă (vezi Ps. 54, 6). În acest timp, sufletul se atinge într-un fel de chinurile veşnice. Harul, care a adus sufletul în această stare apăsătoare, îl păzeşte, to­todată, de deznădejde şi, când cutremurul îşi produce efectul, îl ridică până la cruce şi astfel revarsă în inimă nădejdea feri­cită a mântuirii. De altfel, această frică mântuitoare nu mai părăseşte apoi sufletul pe tot parcursul îndreptării lui: numai la început ea conlucrează obligatoriu la zdruncinarea din te­melii a bolii păcatului, iar după aceea rămâne în suflet ca paznic împotriva căderilor, amintindu-i încotro duce păcatul. De aceea, când află vreo ispită, când în inima necurăţită se mai naşte vreo aprindere pentru păcatele obişnuite, sufletul se îndreaptă cu teamă şi cu frică spre Domnul, rugându-L să nu-l lase să cadă şi să-l izbăvească de focul cel veşnic. În acest fel, harul abate asu­pra sufletului frica mântuitoare pe tot parcursul îndreptării şi chiar până la capătul vieţii, dacă sufletul nu reuşeşte să se înalţe până la acea stare în care frica dispare în iubire.

„Când sufletul începe, cu multă luare aminte, să se curăţească – spune Diadoh – atunci el simte frica de Dumnezeu ca pe un fel de leac dătător de viaţă, care, prin dezvăluirile con­ştiinţei, îl arde în focul nepătimirii. Apoi, curăţindu-se puţin câte puţin, el ajunge la purificarea deplină, sporind în iubire pe măsura micşorării fricii şi, in acest fel, dobândeşte iubirea desăvârşită”.

Versetul 19. Şi-l chinuieşte cu învăţătura sa.

Adică, prin modul său de conducere şi de educare(παιδεια), prin îngăduirea ispitelor, a nenorocirilor, a ademeniri­lor, a mişcărilor păcătoase, harul îl încearcă pe om şi îi dez­văluie conştiinţei lui ce este el de fapt, care îi este starea, cât de sus se află în viaţa duhovnicească, cât de mult a reuşit în îndreptarea sa (βασανιζω de la βασανος – piatră prin care σε determină calitatea aurului). Pentru aceasta este de ajuns îngăduirea mişcării gândurilor. Acum se dezvăluie complet ce se ascunde în străfundurile cele mai adânci ale inimii; căci gândurile izvorăsc din adâncul ei. Apreciindu-și calitatea gân­durilor, omul află limpede cine este şi ce îi rămâne de făcut. De altfel, oricum ar face harul aceasta, principalul fel, ca să spunem aşa, al călăuzirii lui constă în a-l face pe om în per­manenţă pe deplin conştient de neputinţele sale.

Sau, mai direct: îl chinuieşte cu învăţătura sa – adică prin modul său de călăuzire, prin faptul că nu-i dezvăluie sufletului dintr-o dată toată lumina sa şi toată puterea mângâierii lui, ci îl va ţine multă vreme într-o stare de oarecare amărăciune şi tristeţe (βασανιζω, adficio quocunque modo – a înfrânge, a răni (prin orice mijloc)).

Omul îndreptat poartă în mintea sa conturul desăvârşirii creştine şi al fericirii date de viaţa în Hristos. Pe de altă parte, chiar la începutul drumului desăvârşirii, însuşi Preasfântul Duh – cum conchide Diadoh – lasă sufletul să se înfrupte din dulceaţa lui Dumnezeu, cu toată simţirea şi pe îndestulate. Apoi, când pentru multă vreme harul ascunde de suflet acest dar nepreţuit, acesta este silit să se întristeze, amintindu-şi de iubirea duhovnicească ce l-a vizitat, dar pe care acum nu o mai simte, şi este mâhnit, neavând puterea să renască în sine aceeaşi desfătare, pare-se din neajunsul faptelor ascetice desă­vârşite. Astfel se pot explica marile strădanii, neobişnuitele privegheri, posturile ieşite din comun ale sfinţilor asceţi. Ei caută cu lacrimi în ochi comoara nepreţuită, pe care au avut-o, dar pe care nu o mai au. Acesta este marele dor după împărăţia cerească!

Până ce va prinde încredere în el (în suflet) şi-l va ispiti întru îndreptările sale: până când va putea avea încredere în su­flet şi îl va face iscusit şi încercat în toate drumurile lui, cele prin care harul aduce în suflet îndreptare; sau, altfel spus, până când trezeşte în suflet credinţa în el sau încrederea în el, astfel încât sufletul să aibă evlavie faţă de îndemnurile lui ca faţă de tot ce e mai sfânt şi dumnezeiesc; sau cât timp îl va călăuzi pe toate căile lui, acelea prin care sufletul poate să-şi însuşească îndreptăţirea. Iată hotarul acţiunilor de ispitire ale harului, iată limita de educare a sufletului, în urma căreia pu­tem spune că ajunge la starea barbarului desăvârşit, la măsu­ra vârstei plinirii lui Hristos (Ef. 4, 13).

Însuşi harul deţine un fel de schiţă a educaţiei (fără îndo­ială, schimbătoare, în funcţie de persoanele educate), după care el nu îi arată deschis sufletului faţa sa până când nu îm­plineşte tot ce-i de trebuinţă pentru acesta; iar pe de altă parte, şj fiecare suflet are o limită a lui, doar prin atingerea căreia se face vrednic de instaurarea deplină a harului. Acestea sunt, după cum se vede, încrederea în suflet din partea harului şi credinţa în har din partea sufletului. Într-adevăr, după o ase­menea stare a sufletului, nu-şi mai are locul îndoiala că sufle­tul va rămâne credincios pentru totdeauna insuflărilor harului.

Această mobilitate a sufletului la semnul harului este pri­mul lucru pe care se străduieşte să-l formeze Duhul, Care edu­că sufletul, sau, altfel spus, în împărăţia harului, mobilitatea sufletului reprezintă însuşirea cea mai importantă pe care tre­buie să-o aibă sufletul transfigurat de har.

„Omul care Îl caută pe Domnul îşi supune mintea la as­cultare faţă de Hristos şi se învredniceşte de un acelaşi duh cu Domnul, pentru că niciodată nu Îl mâhnește pe Duhul Domnului”.

„Dumnezeu Însuşi Se încredinţează inimii, când omul Îi dedică sufletul şi gândurile sale.”

De altfel, pentru noi, un astfel de hotar este slab definit. Mai precis îl explică Apostolul Pavel. El spune: o urmăresc că doar o voi prinde (Fil. 3, 12). Ce anume? Ca pe Hristos să dobândesc, ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui (Fil. 3, 8, 10). Ce face el pen­tru aceasta? Pe toate le socotesc că sunt pagubă… m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie ca… să mă aflu întru El (Hristos), nu având dreptatea mea cea din Lege (Fil. 3, 8,9).

Calea spre comuniunea vie cu Hristos este respingerea tu­turor celor personale, o anumită uitare de sine şi o totală în­străinare de sine. În Iisus Hristos nu te poţi afla cu ceva al tău, personal. De aceea, Diadoh spune:

„Când omul va dobândi toate virtuţile, dar mai cu seamă totala neagonisire, atunci harul îi va lumina întreaga făptură cu o anumită simţire deosebit de profundă”. Aşa se pare că trebuie să fie.

Căci ce înseamnă neagonisirea? Sau ce se întâmplă în su­flet când apare în el neagonisirea? Duhul omenesc, prin firea sa, nu este lacom. El devine lacom atunci când este dominat de suflet şi de trebuinţele trupeşti. Apoi, când, prin îndelun­gate strădanii şi eroisme, cu ajutorul harului, duhul îşi supune complet şi sufletul, şi trupul şi, primindu-le în sine, înăbuşă în el mișcările şi astfel îl înduhovniceşte pe om în întregime – atunci în el nu trebuie să mai rămână nici urmă de agonisire, dar totodată dispare şi orice piedică din calea instaurării depline a harului în el.

De aceea, Diadoh spune: „Dacă cineva, încă trăind, va muri în urma strădaniilor ascetice, acela va deveni întru totul lăcaş al Sfântului Duh: întrucât acesta, încă înainte de a muri, a înviat”. Aşadar neagonisirea poate fi socotită drept limită a curăţirii sufletului.

Versetul 20. Şi iarăşi se va întoarce drept la el…

Adică, cu cuvintele lui Macarie cel Mare: „după curăţirea omului, lucrarea harului se arată în el cu desăvârşire şi el primeşte deplina înfiere a Duhului”; sau, cu cuvintele lui Diadoh: „Harul îi luminează întreaga făptură, într-o anumită simţire deosebit de profundă, şi el se face întru totul lăcaş al Sfântului Duh”. Şi, odată cu aceasta, după făgăduinţa Sa, Domnul nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl vin la el şi Îşi fac lăcaş în fiinţa lui sfinţită (vezi In. 14, 23). Şi se va însem­na peste om lumina feţei lui Dumnezeu (vezi Ps. 4, 6).

Şi-l va veseli Şi-l va întâmpina ca o mama şi ca femeia tinereţilor îl va primi. Îl va hrăni cu pâinea înţelegerii şi cu apa înţelepciunii îl va adăpa; și… desfătare şi cunună de bu­curie și nume veşnic va moşteni (Sir. 4, 20; 15, 2-3, 6).

A săltat fătul Ioan in pântecele mamei sale când a simţit apropierea Domnului. Se bucură şi saltă duhul nostru când harul Sfântului Duh îl face părtaş la dumnezeire. Dumnezeul nostru este Dumnezeul fericirii. De aceea toţi cei care I se fac părtaşi se umplu de o desfătare de negrăit. Sfinţii asceţi care s-au împărtăşit de această fericire nu găsesc cuvinte pentru a o exprima.

„Uneori, lumina ce străluceşte în inima omului – spune Macarie cel Mare – îl pătrunde pe dinăuntru atât de puternic, încât, cufundându-se pe de-a-ntregul în această dulceaţă şi în această plăcută simţire, el iese afară din sine, din preaplinul iubirii şi de atâtea taine ascunse, pe care le contemplă în el”.

„Sufletul se înflăcărează în această stare – spune Diadoh – și, cu o bucurie şi o iubire de negrăit, năzuieşte atunci să iasă din trup şi să se ducă la Domnul şi să nu mai cunoască această viaţă trecătoare.”

Versetul 21. Şi îi va descoperi lui cele ascunse ale sale – Ce taine are harul? Tainele harului sau ale lucrării harice a Sfântului Duh asupra omului. Harul îi dezvăluie discipolului Său:

a) Taina întrupării, a suferinţei, a morţii şi a învierii lui Iisus Hristos. Apostolul Pavel pune acest lucru drept ţel al năzuinţelor creştinului (Fil. 3, 10), care fără îndoială că este atins de cei desăvârşiţi, ajunşi la măsura vârstei plinirii lui Hristos Nu se poate ca Domnul să nu-i învrednicească a li Se dezvălui în toată plinătatea Lui, a Se dezvălui şi inimii, şi în­ţelegerii, care stă toată în Domnul (vezi Evr. 3, 16-19). Şi ce este aici cu neputinţă, când Însuşi Domnul sălăşluieşte în această inimă?

b) Taina îndreptăţirii sau a însuşirii de către suflet a meri­telor lui Hristos, după care acestea se socotesc a fi ale lui. Apostolul Pavel pune drept mijloc de comuniune cu suferințele lui Hristos asemănarea cu El în moartea Lui (vezi Fil. 3, 10), iar această asemănare s-a săvârşit deja în cel sfinţit, aşa cum am văzut mai sus. Acelaşi Apostol consideră îndreptăţi­rea drept o urmare a sfinţirii: Dar v-aţi spălat – spune el dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru (1Cor. 6, 11). Iar cel îndreptăţit trebuie să simtă comuniunea cu suferinţele Dom­nului, comuniune care l-a îndreptat;

c) Taina vieţii harice: iubirea şi, prin iubire, smerenia.

Dumnezeu este iubire; de aceea numai cel ce s-a îm­părtăşit de El are iubire şi ajunge la ea.

„Mintea – spune Diadoh – cu toate că primeşte toate vir­tuţile prin simţire, desăvârşindu-se cu o anumită ritmicitate şi cu o armonie inexplicabilă, totuşi nu poate dobândi iubirea duhovnicească dacă nu va fi pe deplin luminată de Sfântul Duh… Harul divin, zugrăvindu-l pe om după asemănarea lui Dumnezeu, arată prin iluminarea iubirii că chipul a primit întru totul frumuseţea asemănării”.

„După arătarea crucii – vorbeşte Macarie cel Mare despre viziunea sa – harul lucrează şi împacă toate mădularele şi inima, astfel încât sufletul, de mare bucurie, se arată ca un copil lipsit de răutate şi omul nu mai osândeşte pe elin sau pe iudeu sau pe păcătos ori pe cel dedat lumii; ci omul lăuntric vede totul cu ochi curat şi se bucură de întreaga lume şi doreşte să-i cinstească în orice fel şi să-i iubească şi pe elini, şi pe iudei”. Totodată el uită de sine datorită prearevărsatei iu­biri faţă de Dumnezeul cel sfinţitor.

„Eu cunosc un asemenea om – spune Diadoh – care într-atâta Îl iubeşte pe Dumnezeu, încât nu ştie ce este el însuși. El își ascunde parcă în iubirea de Dumnezeu meritele dobândite de la aceasta şi întotdeauna se consideră pe sine ca rob netrebnic.”

„Când mintea se luminează vizibil şi mulţumitor de sfântul har – spune el într-alt loc – atunci sufletul are o smerenie parcă firească. Întrucât, fiind hrănit de harul dumnezeiesc, el nu se mai poate înfumura de slavă deşartă, chiar dacă ar împlini necontenit poruncile Domnului, ci se consideră mai prejos decât toţi: căci s-a împărtăşit din blândeţea lui Dumnezeu.”

Cât priveşte credinţa şi nădejdea, acestea se desăvârşesc și chiar sunt înghiţite de iubire, care este mai mare decât ele. Diadoh, explicând înalta putere a iubirii, adaugă: „Cel în care Dumnezeu produce o astfel de iubire, acela se află în timpul acesta mai presus decât însăşi credinţa, întrucât, prin înalta iubire, el Îl cuprinde deja în simţirea inimii sale pe Cel venerat de credinţă”. Când Domnul Se află în inimă, atunci şi nădejdea îşi atinge sfârşitul: cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? (Rom. 8,24).

Astfel de taine ajung parcă firesc în orice suflet, copleşit în întregime de har. Dar nu încape îndoială că harul, uneori în viziuni sau în extaze, îi dezvăluie sufletului şi alte taine cereşti, ca unei persoane care, prin desăvârşirile sale, este vred­nică să le vadă aşa cum sunt. Despre aceste dezvăluiri, Macarie cel Mare vorbeşte astfel:

„Unora li s-a arătat prin lumină semnul Crucii şi s-a pe­cetluit în omul lăuntric. Altădată, stând cineva iarăşi la rugăciune, a fost parcă răpit în extaz şi s-a pomenit stând în biseri­că înaintea altarului, unde i s-au adus trei pâini, care păreau frământate cu mir; şi, cu cât mânca mai mult din ele, cu atât mai mult se înmulţeau şi creşteau. Altora li s-a arătat un fel de veşmânt luminos cum nu se află pe pământ în veacul acesta şi care nu poate fi făcut de mâini omeneşti. Căci, aşa cum Domnul, urcând pe munte cu Ioan şi cu Petru, Şi-a prefăcut veșmântul şi l-a făcut strălucitor asemenea fulgerului – aşa era și acel veşmânt, încât s-a minunat şi s-a înspăimântat acel om, scoţându-şi-l de pe el”.

„Uneori el, fiind ca un fiu de împărat, într-atât nădăjduieşte în Fiul lui Dumnezeu, ca şi în Tatăl, că i se deschid porţile şi intră în multe lăcaşuri. Şi, cu cât intră mai departe, tot mai multe uşi i se deschid, de la o sută de lăcaşuri la altă sută de lăcaşuri; şi se îmbogăţeşte şi, cu cât se îmbogăţeşte mai mult, cu atât mai mult i se arată în depărtare alte noi descoperiri mi­nunate. Şi i se încredinţează, ca unui fiu şi moştenitor, aseme­nea lucruri, pe care buzele şi limba omenească nu le pot po­vesti şi descrie.”

De altfel, chiar dacă această înălţime poate fi atinsă de omul care s-a dăruit cu totul lui Dumnezeu, să se menţină în permanenţă la nivelul ei îi este cu neputinţă. Acest lucru nu poate fi suportat de firea omenească. Un sfânt bărbat L-a rugat pe Domnul: „Doamne! Slăbeşte-mi valurile harului Tău, căci altfel mor de plinătatea fericirii”.

Şi Macarie cel Mare, căruia Dumnezeu i-a dezvăluit atâtea taine (putem crede că dezvăluirile despre care vorbeşte i-au fost arătate chiar lui), consideră că o astfel de înălţare are loc numai din când în când.

„Dacă acele semne minunate care i se arată acum omului și pe care le-a văzut din proprie experienţă s-ar afla tot timpul cu el, el nu ar mai putea nici să primească cuvântul slujbei, nici să împlinească anumite munci, nici să audă ceva, nici să se în­grijească de sine în caz de nevoie şi nici de ziua de mâine, ci doar ar sta într-un colţ, extaziat şi parcă îmbătat. De aceea nu îi este dată omului treapta desăvârşirii.”

Versetul 22. Iar de va rătăci, îl va părăsi şi-l va da în mâinile căderii lui.

De va rătăci – dacă va îngădui să se lase ademenit. Chiar şi după primirea (prin botez) sau întoarcerea (prin pocăinţa a darului harului, din inimă se nasc multe şi felurite cugete păcătoase, întrucât potolirea lor completă nu se săvârşeşte dintr-o dată ci, putem spune, abia după sfinţire. Dar, in acelaşi timp, din partea harului, prin intermediul conştiinţei capătă libertate şi trebuinţele legitime, care de obicei, la prima încer­care a ispitei, sunt mai puternice decât mişcările vicioase sau cel mult egale cu acestea – dacă omul îşi va îndrepta întregul suflet către îndemnurile harului. Atunci, de regulă, gândul vicios este izgonit din suflet, mai devreme sau mai târziu, şi în suflet se întronează liniştea.

Dar, dacă a îngăduit obiectului ispitei să zăbovească în su­flet – la început, poate numai ca să se amuze sau pentru dis­tracţia minţii (acesta este primul pas spre cădere) – atunci la scurtă vreme i se alătură inima, care naşte o mişcare pătimaşă (este al doilea pas); slaba voinţă, pe care inima s-a obişnuit să o conducă, începe să dorească (este al treilea pas); între timp, glasul conştiinţei, trezită la început de har, se stinge tot mai mult; apare raţiunea, care, sub acoperirea inimii, ticluieşte jus­tificări sofiste; glasul conştiinţei amuţeşte; toată făptura s-a aprins de dorinţă; voinţa s-a hotărât şi taina fărădelegii lăun­trice s-a înfăptuit (este al patrulea pas). După aceasta, fireşte, urmează şi fapta însăşi (este al cincilea pas). Omul şi-a îngă­duit să se lase ademenit si a căzut.

Cu mult mai uşor se înfăptuieşte cea de-a doua cădere şi cu atât mai lesne a treia; şi, cu cât mai des se repetă căderea, cu atât mai mult păcatul se înrudeşte iarăşi cu sufletul şi, în cele din urmă, se cuibăreşte în el şi îl cuprinde în întregime. Bolovanul aruncat de pe povârnişul unei prăpăstii nu se opreşte până când nu ajunge la fundul ei. Sufletul depravat nu mai este în stare să se umple de har, la fel cum burduful vechi nu poale primi vinul nou şi atunci harul îl părăseşte.

De va rătăci, îl va părăsi şi-l va da în mâinile căderii lui. Păcătosul îşi pierde libertatea. Sclav al păcatului, el i se supune în toate, ca un animal instinctului. Întunericul i-a orbit ochii, iar el nu mai vede încotro merge, nu îşi vede pierzania. În sfârșit, precum ochiul lumina, un alt suflet va cere iarăşi lumina harică. În iad i se preface viaţa trăită în păcat! Înflăcărându-se de râvnă, el intră din nou în rândul adevăraţilor fii, după duh şi după viaţă, ai Bisericii. Dar un alt suflet cade iarăși și iarăşi se ridică; de câteva ori cade şi de câteva ori se ridică.            În acest timp, simţul îi amuţeşte din ce în ce mai mult, se înăspreşte, se pietrifică şi, prin urmare, devine tot mai puţin capabil să perceapă insultările harului şi să simtă starea în care se află. Pentru un alt suflet este posibilă căderea defini­tivă în deznădejde, în urma căreia nu mai există restabilire şi putinţă de înnoire prin pocăinţă. Atunci harul îl lasă pentru totdeauna în mâinile căderii lui.

Atât de grijuliu este harul, atât de anevoioasă este îndrep­tarea, atât de bogate şi de înalte sunt făgăduinţele harului, atât de primejdioasă este căderea, şi mai cu seamă căderea repe­tată! Nu putem să încheiem mai bine cercetarea noastră decât cu cuvintele lui Macarie cel Mare:

„Cu adevărat, minunat este atunci când sufletul, afierosindu-se întru totul Domnului, alipindu-se numai de El, Unicul, şi vieţuind fără prihană în poruncile Lui şi cinstind cu evlavie Duhul lui Hristos, Care l-a găsit şi l-a acoperit – se va învred­nici să fie de un singur duh şi de o singură alcătuire cu El, aşa cum spune Apostolul: Cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El (1Cor. 6, 17).

Dacă însă cineva se lasă pradă grijilor sau slavei deşarte ori dorinţei de putere ori se agită în căutare de onoruri omeneşti şi dacă sufletul acestuia se alipeşte şi se amestecă cu cugetele lumii ori se face robul vreunor lucruri ale acestei lumi şi se îngrijeşte de dobândirea acestora – un asemenea suflet nu poate în nici un chip să evite, să îndepărteze şi să alunge droa­ia de patimi, în care este ţinut prizonier de căpeteniile viclene; pentru că iubeşte şi împlineşte voia căpeteniei întunericului şi nu se scârbeşte de începuturile cele rele.

Să ne sârguim, aşadar, cu tot sufletul şi cu toată gândirea a ne alătura Domnului şi a fi urmaşii lui Hristos, ca astfel să ne arătăm vrednici de împărăţia cea veşnică şi să ne facem păr­taşi cereştilor bunătăţi, proslăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfân­tul Duh în vecii vecilor!”

Patriarhul Irineu al Ierusalimului – reabilitat în treapta arhieriei

Sfântul Sinod al Patriarhiei Ierusalimului a trecut astăzi la restabilirea proin(ante)-Patriarhului Irineu al Ierusalimului.

Conform unor informații, Sfântul Sinod, sub președinția Patriarhului Teofil, a ridicat caterisirea PF Irineu și l-a reașezat în Arhierie ca Patriarh anterior (proin) al Ierusalimului.

Decizia aceasta vine la puține ore după anunțul public exclusiv al Agenției de știri bisericești Romfea.gr, în care Patriarhul anterior Irineu vorbește într-o epistolă către Președintele Republicii (Elene) și către Primul Ministru despre situația lui.

Este demn de notat că imediat după anunțul public de pe Romfea.gr, Arhiepiscopul Ieronim al Atenei și a toată Grecia a primit cererea ex-Patriarhului Irineu ca să fie mutat în Centrul de Geriatrie din Dilesi.

În final, unele informații ale Romfea.gr menționează că Ministerul de Externe deja a luat legătura cu familia ex-Patriarhului, unde s-a dat o soluționare pe tema primirii pașaportului său. (Într-o primă fază, zilele trecute, Consulatul grecesc din Israel nu a primit scrisoarea Patriarhului Irineu pentru că era semnată în calitate de Patriarh, nu ca simplu mirean. Apoi o nepoată a sa a dus această scrisoare în Atena și a găsit amabilitate acolo. Se pare că are nevoie de ajutor, nefiind asigurat medical, iar pașaportul i-a fost reținut.)

Romfea.gr

Pe motiv de boală, Patriarhul Irineu a fost scos din chilia unde era izolat și i s-a permis accesul la tratament. Caterisirea lui a fost una controversată în anul 2005, după numai patru ani de păstorire, din 2001.