O perspectivă reală asupra pericolului și implicațiilor virusului Sars-Cov-2 ar putea fi oferită de autorități. Însă acestea se întrec în bâlbe și decizii contestabile, care aruncă o umbră puternică de neîncredere în mintea cetățeanului de rând. De aceea este firesc să ne facem o viziune proprie, chiar cu riscul unor erori din lipsa informațiilor bine documentate și de ansamblu. Însă este preferabil un adevăr parțial unei minciuni oficial(izat)e.
În ultimul timp au existat dezbateri aprinse, iar subiectul exagerării pericolului pandemic din partea statului a fost abordat și de televiziuni importante, în emisiuni cu maximă audiență. Însă abordarea nu a fost una serioasă, ci tendențioasă, de pe poziții preconcepute, cu scopul vădit de a discredita aceste opinii fără a fi ascultate și înțelese până la capăt. Trebuie să recunosc că, fără a cunoaște detalii reale din spitale, aș fi avut tendința de a da dreptate discursului oficial, camuflat bine în spatele cifrelor și statisticilor.
Totuși realitatea din spitalele covid este departe de a fi așa cum este prezentată în mass-media. Din surse sigure, adică de la lucrători din sistemul medical pe care îi cunosc personal și care sunt de maximă încredere, am aflat câteva detalii care pun pe gânduri și pe care le redau mai jos.
În primul rând, spitalele au fost foarte puțin ocupate cu pacienți covid, iar majoritatea acestora au fost asimptomatici, internați și tratați cu forța. Au existat și pacienți cu simptome și, bineînțeles, unii au murit. Marea majoritate au avut alte boli suficient de grave încât să genereze ele singure moartea. Drept aceea există o marjă mare de eroare în a diagnostica decesele ca fiind cauzate de coronavirus.
Pacienții care au avut nevoie de intervenții, adică cei simptomatici, sunt comparabili ca număr cu cei bolnavi de viroze (gripe) în alți ani, poate chiar mai puțini. Practic, nu avem o epidemie, o boală cu împrăștiere mult mai mare decât altele deja cunoscute. Ca să fie mai clar, dacă ar fi scoși din ecuație pacienții asimptomatici, ar rămâne foarte puține cazuri, cu nimic diferite de virozele obișnuite din alți ani.
Raportarea bolnavilor și morților de covid a fost puternic influențată de sporurile primite de spitale pentru această categorie de pacienți. În felul acesta, a existat un interes deloc neglijabil să fie declarați cât mai mulți infectați pentru a fi accesate aceste beneficii materiale. Așadar numărul cazurilor este viciat, este exagerat, nu este de încredere. Doctorii au oferit rudelor unor pacienți decedați sume de bani pentru a fi de acord să fie declarați morți covid. Ca o paranteză, acest fenomen nu este specific nouă, românilor, ci a fost observat și în SUA; nu ține de așa-zisa slăbiciune pentru mită a românilor, ci este o caracteristică sistemică.
Testarea PCR nu este relevantă. Au existat pacienți care au stat mult în spital și chiar au primit tratament, dar fără a avea siguranța că sunt bolnavi într-adevăr. Există un caz când pacientul, după vindecare, și-a făcut testul pentru anticorpi în dorința de a dona plasmă pentru a fi tratați cei infectați. Nu mică a fost surpriza când a aflat că nu are anticorpi și a stat în zadar în spital sub tratament medicamentos mai bine de o lună.
Au existat infectați care au avut o evoluție proastă de la internarea în spital. Spre exemplu, o femeie cu multe boli grave a fost testată și depistată pozitiv pentru că a fost în contact cu o persoană pozitivă. Până la internare a avut o stare stabilă, iar apoi s-a deteriorat vizibil până a murit. Se poate spune că acesta este efectul bolii, dar la fel e posibil să fie o cădere bruscă a sistemului imunitar din cauza stresului cauzat de situația în care a ajuns sau în urma contactului cu alți bolnavi de pe secție. Sau, o ipoteză deloc neglijabilă, nu a mai fost urmat tratamentul pentru celelalte boli de care suferea, care erau suficiente pentru a-i cauza decesul. Există mărturii suficiente că unii pacienți au primit „îngrijiri” doar pentru covid, nu și pentru restul bolilor de care sufereau, acest lucru fiindu-le fatal.
Mai trebuie menționat că rata deceselor celor ce prezentau comorbidități este destul de mică. Chiar și statisticile oficiale vorbesc de un procent de 15% al mortalității în rândul bolnavilor de peste 80 de ani.
Acum, după mai bine de două luni de restricții, secțiile de ATI din spitale s-au umplut. Dar nu de pacienți covid, ci de alte categorii de bolnavi, care au evitat să vină la control pentru a nu se infecta și au ajuns cu boli în stare acută, gravă. Victimele colaterale sunt mult mai multe decât cele cauzate de virus.
A existat o întreagă isterie că medicii, în special cei din Suceava, au fost infectați și activitatea spitalului a fost compromisă. Însă există români care au lucrat în străinătate chiar și când au fost infectați și cu simptome/efecte importante, dar au continuat să îngrijească bolnavii covid. Bineînțeles că medicii de alte specialități nu ar fi fost nevoiți să lucreze. Nu cunosc starea de sănătate a doctorilor infectați, dar cred că este exagerată și contraproductivă panica instalată. Se pare că au fost înregistrate 22 de decese la nivel național în rândul personalului medical.
La acest tablou din informații particulare se pot adăuga alte informații care au circulat în public:
– abuzuri clare și poate chiar fatale asupra pacienților internați, cum este cazul celor din Botoșani;
– asimptomaticii nu par a transmite boala. Cel puțin nu este bine documentat acest aspect, care este important. Ar însemna că ne păzim degeaba de persoanele fără simptome;
– au fost interzise autopsiile, deși erau singurele în măsură să diagnosticheze și să investigheze corect efectele virusului;
– numărul morților din această perioadă este mai mic decât în alți ani atât în România, cât și în Italia, dar probabil în toate țările. Practic virusul nu a fost atât de periculos încât să crească mortalitatea;
– efectele închiderii asupra economiei, asupra psihicului și stării de sănătate a populației sunt sau vor fi considerabil negative;
Aceste informații, care sunt foarte sumare, dar elocvente, pot duce la concluzia că nu există o epidemie (pandemie) reală, adică o boală cu efecte mai mari și mai puternice decât ale altor viroze existente. Evident că virusul corona este nociv și cauzează decese absolut tragice sau chiar o deteriorare pe viață a sănătății (a funcționării plămânilor la capacitate normală), totuși impactul său nu este ieșit din comun.
Desigur că se ridică multe întrebări și se nasc multe observații care pot fi făcute cu privire la organizarea sistemului sanitar în această perioadă și la modul în care statul a administrat situația, dar deocamdată las să vorbească de la sine datele de mai sus. Sau recomand o perspectivă avizată oferită de medicul Răzvan Constantinescu:
Pericolul religios reprezentat de tehnicile yoga a fost reiterat recent de Sinodul Bisericii Greciei de pe luna aceasta (iunie). Această decizie nu este una banală, ci reprezintă un răspuns necesar provocărilor tot mai mari din partea ezoterismului promovat de yoghini, care este prezent puternic și la noi în țară.
În România este folosit păgânismul dacic pentru a fi racolați adepți. Aceasta pentru a face mai accesibil și familiar mesajul pentru oamenii de aici, pentru a-i da o înfățișare autohtonă și a masca ideile străine religioase hinduse. Însă nu există o legătură reală cu religia vechilor daci, ci doar o mistificare a ei în folos propriu.
Yoga nu are nimic în comun cu strămoșii noștri daci, dar face apel la așa-zise tradiții străvechi pentru a-și introduce practicile păgânești de dezmăț și de invocare a spiritelor. Practic este vorba de o revenire la idolatria de altădată, de dinainte de creștinism, care prinde foarte bine la omul contemporan, dispus să accepte mult mai ușor explicații facile și „interesante” decât să se supună adevărului revelat al Evangheliei și să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Chiar și învățătura creștină este adaptată și ciuntită în așa măsură, încât să fie pe potriva concepțiilor ezoterice din religia hindusă, yoga fiind o ramură a acesteia.
Negarea unui Dumnezeu personal, folosirea unor energii obscure și reîncarnarea sunt doar câteva elemente cu care sunt amăgiți oamenii că ar putea dobândi fericirea în viață, dar prin care le este ruinat sufletul și alienată mintea.
Semnalăm și atragem atenția asupra pericolului imens reprezentat de tehnicile yoghine și meditațiile ezoterice neo-păgâne, care îmbracă adeseori haina ademenitoare a dacismului. Desigur, concepțiile acestea pot fi disimulate și în diverse alte moduri, mai ales sub masca științei și psihologiei, care au mare trecere în ochii omului modern.
În filmulețul de mai jos Părintele Marius Ghidarcea oferă informații interesante despre ne-păgânismul actual cu aparență dacică, pe care le-a cules și le-a prezentat în teza sa de doctorat despre Neopăgânismul dacic în contextul noilor mișcări religioase.
Chilia Sf. Daniil Sihastrul, poate cel mai cunoscut isihast de origine română
Sfințenia pe pământul nostru românesc are istoria ei, dezvoltarea și specificul propriu. Ea este dată atât de marile personalități bisericești, dar și de mediul general, credința ca ferment în popor. Un aspect și un factor important este evoluția monahismului, care a influențat întotdeauna și pretutindeni și modul mirenilor de a trăi ortodoxia.
Isihasmul reprezintă o formă de spiritualitate care are în centru liniștirea (isihia) și s-a manifestat prin retragere și prin accentul pus pe practica rugăciunii lui Iisus. Acesta a fost o caracteristică a monahilor români, după cum arată Dario Raccanello în studiul său despre viața Sfântului Stareț Vasile de la Poiana Mărului (din cartea Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în rugăciunea lui Iisus). Acest lucru este dovedit din mai multe surse istorice. Au existat mereu sihăstrii de monahi, care chiar se transformau în sate în decursul timpului datorită oamenilor care se așezau în apropiere, calculându-se un număr de 300 de astfel de așezări. Existența monahismului timpuriu românesc organizat este atestată de nume precum Sf. Ioan Casian și Dionisie cel Mic, dar și de monahi români veniți în Țara Sfântă (Ierusalim-Palestina), despre care există mărturii dintotdeauna, mai bogate începând cu sec. X-XI.
Un alt fenomen este acela al transformării sihăstriilor în mănăstiri, îndeosebi după sec. XIV. Începând cu această perioadă, informațiile sunt mai interesante cu privire la specificul isihasmului românesc, după cum se desprinde din rândurile de mai jos.
Impulsul dat vieții monahale de Sfântul Nicodim de la Tismana nu putea să nu implice în mod direct și tradiția isihastă românească, cu atât mai mult dacă luăm în considerare faptul că el însuși era un adept al mișcării de înnoire duhovnicească inițiată de Sf. Grigorie Sinaitul și era în corespondență cu Patriarhul Eftimie de Târnovo, care reprezenta una din cele mai ilustre figuri ale isihasmului slav.
Două evenimente ne permit să susține că ideile isihaste au putut ajunge în România înainte de 1370, data clasică legată de Sf. Nicodim și de [întemeierea] Mănăstirii Vodița. primul eveniment privește prezența călugărilor români în Paroria; al doilea privește legăturile mediului monahal românesc cu Muntele Athos.
Așezarea isihastă de la Paroria, la sud de Dunăre, în țaratul bulgar, fusese întemeiată de Sf. Grigorie Sinaitul (1275-1346) în jurul anului 1325. Cu mici întreruperi,Sfântul a rămas aici până la moartea sa survenită în 1346. În jurul marelui povățuitor în ale isihasmului s-au adunat monahi de diferite naționalități ortodoxe, printre care s-au numărat și monahi de origine română. Admițând că monahi de origine română au fost prezenți la școala Sf. Grigorie Sinaitul, cum să nu credem că, întorși în patria lor după moartea povățuitorului lor, nu au adus acei germeni de înnoire duhovnicească din care s-au hrănit mulți ani?
Al doilea eveniment privește legăturile pe care unele mănăstiri românești le-au avut cu Muntele Athos, îndeosebi cu mănăstirea Cutlumuș. Știm, de exemplu, că sub conducerea egumenului Hariton, provenit din Țările Române, mănăstirea de la Cutlumuș a fost renovată datorită ajutoarelor oferite de principele român Vladislav I. Acest fapt a oferit multor monahi de origine română prilejul de a se stabili în mănăstire într-o perioadă în care la Muntele Athos era destul de vie spiritualitatea isihastă susținută de Patriarhii Calist și Filotei, ucenicii Sf. Grigorie Palama (1296-1359). Obișnuiți cu un stil de viață mai liniștit, mai „isihast”, tipic miilor schituri din țara lor, acești monahi suportau cu dificultate viața comunitară de la Cutlumuș și mulți se întorceau în țară. Suntem înainte de anul 1370. Numai după ce principele Vladislav I a reușit să obțină de la Hariton promisiunea că monahii de origine română vor putea duce un stil de viață mai adecvat lor, acești monahi s-au întors la Cutlumuș, iar unul din ei, pe nume Melchisedec, a devenit egumen între 1370 și 1375, obținând apoi chiar permisiunea ca mănăstirea să-și schimbe regimul din „chinovial” în „idioritmic”. În acest climat al unor contacte vii este imposibil să nu ne gândim la o interferență a tuturor acestor fermenți duhovnicești ce caracterizau acea epocă. De altfel, nici marea bunăvoință întâlnită de sf. Nicodim de la Tismana n-ar putea fi explicată fără a presupune că un teren propice era deja oarecum pregătit și de cunoașterea acestor fermenți.
După ce a trăit ca monah mai întâi la Athos, iar apoi în regiunea Kraina, trece Dunărea cu câțiva din ucenicii săi și construiește, în 1370, Mănăstirea de la Vodița, după care se mută din nou și construiește o altă Mănăstire la Tismana, unde moare și este înmormântat în 1406. Tradiția îi atribuie Sfântului Nicodim și întemeierea altor mănăstiri: Topolnița, Gura Motrului, Coșuștea, Ilovăț și Prislop.
Influența acțiunii Sf. Nicodim s-a răsfrânt și asupra vieții sihăstriilor. Mitropoliții și principii, care doreau să exercite un control mai mare asupra întregii vieți monahale, s-au prevalat de lucrarea Sfântului pentru a încerca să-i „organizeze” și pe sihaștri. Mai mulți monahi din diferite sihăstrii au fost adunați astfel într-un singur loc, au fost puși egumeni și s-a impus o viață de obște după tradiția mănăstirilor de la Athos. Aceștia, însă, obișnuiți fiind să trăiască în mici comunități și doritori să se dedice în mod individual, fiecare după puterile sale, propriei lucrări ascetice, suportau cu greu înregimentarea în mari mănăstiri cu viață de obște. O dovadă este și faptul că la sfârșitul secolului XIV marea majoritate a monahilor români erau constituiți încă din sihaștri.
În regiunea Ungrovlahiei, care a suferit mai îndeaproape influența Sfântului Nicodim, procesul de transformare a sihăstriilor în mănăstiri cunoaște în cursul secolului XV o perioadă de stagnare. Sihaștrii s-au opus cu o mai mare vigoare acceptării vieții comunitare și a existat într-adevăr o înflorire a noilor sihăstrii. Pe de altă parte, în același secol, în Moldova monahismul trăia momentul cel mai glorios al istoriei sale: asistăm acum la o dezvoltare atât a marilor mănăstiri cu faimoasele școli de copiști și miniaturiști, cât și a sihăstriilor. Două din cele mai mari centre moldovenești de viață isihastă au fost cel din regiunea Neamțului, cel mai vast din întreaga Românie, și cel din zona Putna-Voroneț-Rarău, în care, în această epocă, strălucesc prin viața lor ascetică Sfinții Lavrentie (cunoscut mai mult ca Leontie, în schima mare) de la Rădăuți și Daniil Sihastrul. Acesta din urmă și-a datorat faima faptului de a fi fost sfetnicul duhovnicesc al lui Ștefan cel Mare.
În aceeași perioadă asistăm la o transformare specifică: grupuri de mici comunități de sihaștri încep să formeze adevărate „sate” isihaste, grupând mai multe zeci de locuințe individuale. Deși continuau să trăiască fiecare pe cont propriu, acești șihaștri se supuneau ascultării duhovnicești față de părinți bătrâni recunoscuți de toți, adunându-se în fiecare noapte pentru rugăciune în biserica de lemn construită în centrul „satului” lor. În aceeași biserică, duminicile și în sărbători se săvârșea Sfânta Liturghie și fiecare avea posibilitatea de a se împărtăși.
În sec. XVI, întemeierea de noi mănăstiri dovedește o dezvoltare fără precedent. Zecile de mănăstiri ivite în locul sihăstriilor nu diminuează însă numărul total al monahilor sihaștri datorită faptului că asistăm la ivirea unui nou gen de sihăstrii. Monahii aparținând marilor comunități, care doreau să se retragă periodic, mai ales în timpul postului, precum și cei care depuneau voturile „schimei mari” și care erau obligați la forme de asceză deosebită încep să întemeieze mici săhăstrii în apropierea mănăstirii. Aceste așezări erau „închinate”, adică depindeau din toate punctele de vedere de mănăstirea din care provenea întemeietorul lor. Sihăstriile de acest tip vor crește secol de secol și vor deveni practic unica posibilitate oferită monahilor doritori de isihie. Celelalte feluri de sihăstrii se vor diminua tot mai mult până vor dispare. Legate de mănăstiri sunt și sihăstriile numite „metocuri”, adică „dependințe”. în practică, ele erau destinate supravegherii acelor terenuri și culturi care, prin distanța lor, puneau dificultăți în a fi controlate direct de mănăstire.
Nu lipsesc însă și în acest secol sihăstrii total independente. Printre acestea, cele mai faimoase se datorează celor patru ucenici ai Sfântului Daniil Sihastrul. În aceeași perioadă avem, de altfel, o informație despre un obicei deosebit, adoptat de unele grupuri de monahi isihaști și nemaiîntâlnit în alte țări ortodoxe. Aceștia instalau un clopot pe culmea muntelui locuit de ei și se slujeau de sunetul acestuia pentru a trezi și a chema la rugăciune. Zona cea mai bogată în noi așezări isihaste este cea a Munților Buzăului, unde, peste mai bine de un secol, starețul Vasile va întemeia Poiana Mărului. În această zonă, procesul de transformare a sihăstriilor în mănăstiri urmează o regulă nemaiîntâlnită înainte. Fiecare sihăstrie putea adăposti până la doisprezece monahi. Când acest număr era depășit, ea era declarată mănăstire. În mod normal, când numărul de monahi îl depășea pe cel stabilit, se căuta întemeierea unei noi sihăstrii, divizând comunitatea de origine.
Deși în sec. XVII s-a continuat pe calea transformării sihăstriilor în mănăstiri, asistăm totuși la o creștere a numărului total de noi așezări isihaste. Aceasta se explică prin faptul că fiecare mănăstire tinde să construiască una, două sau mai multe sihăstrii pentru proprii monahi. În dorința de a căuta un ritm de viață mai liniștit decât cel pe care-l puteau oferi marile mănăstiri, aceștia preferau să se retragă din când în când în pădurile din apropiere. Se construiau chilii și curând în jurul acestora prindea viață o sihăstrie. Zona care cunoaște cel mai mare număr de astfel de noi întemeieri chiar și în acest secol este tot cea a Buzăului. Cu cele 50 de așezări isihaste ale sale, regiunea subcarpatică Buzău-Vrancea constituia unul din cele mai înfloritoare centre isihaste și ea va permite nașterea și dezvoltarea mișcării de înnoire duhovnicească din secolul următor ce va începe la Poiana Mărului odată cu starețul Vasile.
Înmulțirea surprinzătoare a atâtor sihăstrii semnala însă și o criză incipientă în viața comunitară a marilor mănăstiri. Monahii se îndepărtau de comunitățile lor pentru a scăpa de preocupările materiale și economice pe care le aduceau în mod inevitabil marile proprietăți ce se constituiau în jurul mănăstirilor.
Această criză se face simțită mai apăsător în sec. XVII. Numărul mare de noi sihăstrii întemeiate este semnificativ: în Moldova, spre exemplu, sunt 83 față de doar 4 mănăstiri; în Țara Românească 93 față de 14 mănăstiri. Marile mănăstiri întâmpinau dificultăți tot mai mari în administrarea terenurilor și a dependințelor, agravate în același timp de politica noului regim fanariot, care își continua planul de „închinare” a mănăstirilor în exterior. Dacă ne gândim apoi la numeroasele războaie și devastări prin care au trecut în aceeași perioadă Țările Române, putem să ne imaginăm modul în care s-a ajuns la o epuizare morală și materială. În acest climat se simțea nevoia, mai ales în mediul monahal, a unei înnoiri profunde. Începutul acestei acțiuni de înnoire debutează cu starețul Vasile. Fapt unic în istoria isihasmului românesc, el întemeiază un fel de federație cu mai mult de zece sihăstrii legate de Poiana Mărului.
În Moldova, lucrarea de înnoire este continuată și dezvoltată de starețul Paisie Velicikovski. Acțiunea acestuia va fi îndreptată îndeosebi în direcția revitalizării duhovnicești a comunităților marilor mănăstiri, cum este cea de la Neamț, aducând aici schimbări importante și profunde. Pentru sihăstriile dependente de mănăstiri, însă, marea „înnoire” nu va aduce nici o schimbare în regimul vieții lor interne.
Dogmele și morala creștină sunt cele două elemente care se împletesc într-un mod armonios în viața Bisericii sub adumbrirea lucrării lui Dumnezeu. Ele se contopesc într-o evlavie firească ce trebuie trăită de fiecare credincios în viața de zi cu zi. Ele s-au cimentat de-a lungul timpului în poporul român creștin, în omul de rând, dar care sunt și atacate foarte puternic de societate. Nu ne confruntăm doar cu o modernizare oarecare, ci cu o înstrăinare de Dumnezeu și o îndrăcire tot mai accentuată și mai atent implementată.
Provocările apocaliptice la adresa Bisericii și moralei creștine au fost exprimate cu un simț deosebit de practic de către Părintele Iustin. Din experiența sa mărturisitoare (chiar și în temnița politică de sub comuniști), din nevoința călugărească neabătută până la o vârstă foarte înaintată, dar și din rugăciunea și sfințenia vieții sale, linia pe care a trasat-o în termeni simpli și fără echivoc trebuie evocată mereu în conștiința noastră ca pe o moștenire de cel mai mare preț. Ecumenismul, modernismul, ateismul, controlul biometric, imoralitatea sunt doar câteva teme care au fost mereu pe limba marelui nostru duhovnic și pe care nu trebuie să le uităm.
La pomenirea a șapte ani de la trecerea sa la cele veșnice, rememorăm cuvintele Sfinției Sale și credem că Dumnezeu ne va ajuta și nouă să mergem pe calea mântuirii cu rugăciunile pe care le face din locașurile veșnice ale raiului.
Acolo unde e căldicel, nu e și Dumnezeu. Dacă Adevărul este Dumnezeu, atunci Dumnezeu este o prezență fără dubii și creștinul trebuie să-L mărturisească. De asta, creștinul ortodox să fie parte a Adevărului, Care este unul singur. Un creștin căldicel este mai periculos pentru o comunitate creștină decât un ateu, pentru că el e precum cameleonul care își schimbă concepția după cum bate vântul. Cu un creștin căldicel nu pleci la drum, că pe drum nu știi ce îți poate face, la ce să te aștepți de la el…!
– Ce-i lipsește acestui creștinism confortabil? – Îi lipsește Crucea lui Hristos. Această povară te fixează în credință, te însemnează ca ales, te recomandă pentru mântuire.
– Vorbim mereu de înnoirea Bisericii. Este posibilă o asemenea înnoire? Ce ar însemna asta? – Sfântul Vasile cel Mare spune: „Foarte mult mă mâhnește faptul că, în vremea din urmă, a început a se neglija canoanele Părinților și s-a călcat severitatea bisericească. Mă tem ca nu cumva această neglijență să e întindă, încetul cu încetul, și să ducă la tulburarea tuturor treburilor bisericești…”. Și când e spusă asta? Cu aproape paisprezece secole în urmă! Oare azi nu tot asta spunem despre Biserica noastă? Înnoirea înseamnă pentru Biserica noastră reafirmarea principiilor instaurate de Iisus Hristos și de Sfinții Părinți. În fiecare primăvară natura reînnoiește, dar, în esența ei, rămâne aceeași. Biserica noastră poate să se reînnoiască numai prin eliminarea corupției din sânul ei, a luxului nemăsurat, a lipsei de măsură, a falsei credințe. Că mulți slujesc în Biserica lui Hristos cu Biblia cea falsă. Să eliminăm falsitatea și atunci reînnoim Biserica. În Biserica noastră vin generații după generații, de asta generația care are în primire acum Biserica trebuie să aibă grijă ca să primească sărbătorește pe cei care vin după noi. Să facă curat, să scoată lucrurile cele mai de preț ca să aibă aer sărbătoresc. Viața în Biserică este, de altfel, o sărbătoare continuă pentru creștinul adevărat. Asta e ca la școală, când vin școlarii cei mici, cei noi. Învățătoarea face curat, pune flori pe bancă, totul trebuie să fie atrăgător…! Ce ar însemna ca învățătorul să îi sperie pe școlari, în loc să le arate calea învățăturii? Așa e și în Biserică, totul se înnoiește cu fiecare generație, dar pe trunchiul Tradiției.
– Se vorbește de o „religie a viitorului”. Se poate vorbi de așa ceva din perspectiva Bisericii Ortodoxe? – Biserica noastră, fără Sfânta Tradiție Ortodoxă, este fără substanță, fără viitor. Iar Sfânta Tradiție Ortodoxă cuprinde toate aspectele care țin de evoluția creștinului, de la societate la familie, de la problemele vieții la trecerea la Domnul… Biserica viitorului este una singură, și este Biserica dintotdeauna, cea întemeiată pe Hristos.
– Auzim de slujbe ecumenice, prin Europa, prin America… Ce părere aveți? – Ei, e vorba, de fapt, de slujbe protestante la care se dă un pic de culoare catolică și se trage un amin ortodox. Dar acolo e, de fapt, o capcană pentru creștinii din ramurile principale.
(Din cartea Adrian Aluigheorghe, Semnele vremii noastre: 7 întâlniri cu Părintele Iustin Pârvu)
Ceea ce am observat în viaţa poporului nostru creştinesc că e foarte înclinat în momentele de nemulţumire spre ocară, spre blestem, înjurături, răutăţi care pun la încercare viaţa sufletească de familie, societate şi neam. M-am oprit foarte mult la unele cazuri care aproape m-au uimit de ce urmări poate să aibă un blestem.
Acum câţiva ani la Mănăstirea Bistriţa au intrat vreo cinci persoane purtând în braţe o fetiţă de 15 ani. Nu s-au aşezat bine pe băncuţa unde se aşezau credincioşii şi o criză puternică o ia pe fetiţa aceasta. Încordări, strigăte, spume la gură… s-a zbătut aproape cinci minute după care s-a liniştit şi a rămas într-o stare de agonie, de lipsă de control. Ca de obicei, i-am întrebat pe creştini de când e boala, am cercetat care sunt cauzele de unde vine nenorocirea aceasta şi spun ei că se chinuie aşa de 12 ani, chiar de la naştere. Aşa cum se întâmplă în familie, unii preferă un naş, tata preferă alt naş şi de aici se nasc nemulţumiri şi neînţelegeri în familie. Din discuţiile pe care le-au avut cei doi soţi tabăra mamei a biruit pe cea de partea soţului. Foarte revoltat, ieşind cu copilul naşii la botez, a rostit un blestem adânc şi rău-făcător: „Să fiţi voi cu tot cu copil ai celui rău”. Ei bine, chiar la botez, tocmai când îi făceau scăldătoarea, l-a luat prima criză. Au umblat pe la toate mănăstirile, au făcut rugăciuni, exorcisme, Sfinte Maslu, Împărtăşanie… Şi de 12 ani aşa se chinuiesc părinţii aceştia. La 10-15 minute o criză; 10-15 minute – altă criză. Aşa de dese; şi noaptea, şi ziua. Era numai piele şi os. O purtau pe braţe. Şi le-am recomandat părinţilor să facă o spovedanie mai amănunţită… Copii n-au mai putut avea. Era cel mai mare canon posibil să aibă zi şi noapte chinul acesta. Aceasta a fost prima fetiţă şi singura. Am mai ţinut legătura încă un an, a venit revoluţia, eu am plecat de la Mănăstirea Bistriţa şi n-am mai avut nici o ştire despre viaţa lor. Ceea ce s-a mai ameliorat a fost doar că n-o mai lua în timpul zilei, ci numai noaptea. Copilul nu era în stare de nimic; era numai în funcţiile biologice. Tatăl era un bărbat de o căinţă extraordinară, dar nu s-a rezolvat problema; doar că au încetat din crizele acestea şi o luau doar noaptea, 2-3 ore.
Toate lucrurile acestea au adus aşa de mult viaţa noastră, a creştinilor, într-o banalitate. Iată, vin aşa de mulţi tineri care nu pot să nască copii. Sigur că sunt şi multe păcate grele, fie că au avut, fie că n-au avut întreruperi de sarcină; unii care, după cum se obişnuieşte în societatea aceasta modernă, îşi fac calcule când să facă copii: după ce-şi iau maşină, îşi iau mobilă, pleacă în străinătate… „Să facem vreo 2-3 ani prin străinătate şi după aceea să avem şi un copil”. Adică tocmai ce este mai important, scopul familiei, lăsat pe ultimul plan. „suntem căsătoriţi de 12 ani şi nu putem să avem copii…” dar mă duc iarăşi şi prin copilăria noastră. La orice nemulţumire mamele (sau vecinii) se adresează copiilor: „Seca-ţi-ar sămânţa!”. E un blestem care are foarte multă importanţă în viaţa de familie a acestor oameni pe parcurs, pentru că se întâmplă aidoma lucrurile acestea. Este aşa de interesantă unitatea aceasta de familie, tată-mamă-copil, soţie-soţ.
Îmi povestea o femeie zdrobită sufleteşte. O întreb: „Care-i durerea?”. „Părinte, sunt în mare durere sufletească, mi-a murit soţul, l-am înmormântat acum 2 săptămâni şi mă simt vinovată de moartea lui. Era un bărbat care mă necăjea foarte mult. 9 ani de zile cât am trăit cu el n-am avut un an de zile de linişte, de bucurie în familie. Veşnic beat, veşnic înjurături. Viaţa – un iad. Viaţa de familie a fost un chin. Dar, cu toate acestea, îmi pare rău de ceea ce am spus într-una din zile: ‘Pe unde-ţi intră fumul de ţigară şi băutura, pe acolo să ţi se usuce tot; să nu mai poţi bea, să nu mai poţi fuma’. Şi”, spunea mai departe, „după 5-6 luni bărbatul meu începe să slăbească, o durere şi o tuse seacă în gât, durere care se accentua din ce în ce mai mult. Tusea, iarăşi, îl ţinea câte o jumătate de oră pe noapte. A încetat băutura; s-a accentuat tot mai mult durerea… în cele din urmă, când nu mai putea să înghită, se duce la medic să vadă ce-i cu el. Face analizele; îi spune medicul: Ai un cancer destul de grav şi-i în formă de metastază. Îţi spun direct ca să ştii ce ai de făcut. Vine omul acasă, descurajat. A mai ţinut ceva regim, tratamente, dar n-a mai durat decât câteva săptămâni şi s-a curăţat”.
Iată, aici este şi bătaia lui Dumnezeu din lipsa de chibzuinţă; patima, lăcomia, dezordinea morală, necredinţa, neascultarea, nerespectul, negrija de viaţa sufletească ajung la deznodăminte nefericite. Asta o spun din mai multe cazuri pe care mi le-au spus creştinii.
Iată şi un alt caz, întâmplat la Mănăstirea Secu. Era pe atunci părintele care se ocupa cu administraţia mănăstirii, Părintele Vladimir, un călugăr foarte bun şi credincios la avutul mănăstirii. Ţinea cu dinadinsul să nu se irosească din munca oamenilor care erau salariaţi şi a personalului mănăstirii. Unul din credincioşi, care slujea Mănăstirea de vreo 10-15 ani, un om în plinătatea vârstei – îmbătrânise el pe la mănăstire – l-a supărat pe părintele; îşi dosise el ceva. Părintele econom se duce la Domnul, bătrânul se îmbolnăveşte şi el datorită vârstei şi bolii, s-a uscat de pe picioare, nu se ştia ce-i cu dânsul. Rudele îl duc în toate părţile, pe la Mănăstirea Neamţu, pe la Agapia Veche, unde era Părintele Eftimie, mare duhovnic al timpului. Îl spovedeşte, fac molitfe, Sfinte Maslu, dezlegări – nimic, nici un rezultat. Ajunsese să nu se mai poată mişca. Vara au dat nişte infecţii în corp. Stă Părintele Valeriu, un preot de la Cucuieţi, Bacău, un duhovnic cu multă răbdare şi iscusinţă – îl spovedise de nenumărate ori – şi întreabă cu tot dinadinsul: „Ce-ţi mai aduci aminte? Poate ai avut de-a face cu Vladimir al nostru? Sau poate cu părintele stareţ? Cu Părintele Ciprian?” – cu părinţii care fuseseră stareţi, economi… El prinsese vreo 3-4 în timp ce stătuse pe acolo. „Părinte, ce să zic, ştiu eu? Odată am avut de-a face cu Părintele Vladimir. O fi un blestem, oare? Cică ‘să nu mori până ce nu te-oi ierta eu, până ce nu vei fi iertat de mine; să nu mori!’. Mi-amintesc odată că mi-a zis când era el necăjit. Că eu ce făcusem? Luasem şi eu o bucată de caş să o duc la copii. Bucata aceea de caş era pregătită de mănăstire să o ducă undeva. Şi, când vine de la stăreţie – nimic. Întreabă pe cei de acolo – nici unul nu ştie, habar n-are. ‘Măi, cum, dacă voi sunteţi aici şi eu nu m-am dus nicăieri, decât până la bucătărie? N-am lipsit de-aici, oameni străini n-au fost. Numai tu ai făcut treaba asta’. Atunci părintele Valeriu îl pune într-o căruţă şi, de la Vânători, de la familia lui, îl aduce până al mormântul Părintelui Vladimir. Cu lumânarea în mână l-a adus acolo şi i-a pus lumânărica la cap şi i-a spus: „Părinte Vladimir, iartă-mă, iartă-mă şi mă dezleagă!” Când s-a întors acasă, i-am făcut un Sfântul Maslu pentru multe altele pe care le făcuse înainte, l-am împărtăşit. Liniştit, bucuros, s-a despărţit de toţi ai casei cu iertare… Iată un exemplu de blestem al unui părinte duhovnicesc asupra creştinilor.
Ne dăm seama ce importanţă are cuvântul preotului şi ce osândă este pe creştinul care numai supără pe un preot. Nu mai este respect pentru omul care lucrează cele dumnezeieşti şi frica pe care trebuie să o avem faţă de preot, care este singurul om care te pune în raport cu Dumnezeu şi te scoate din toate primejdiile trupeşti şi sufleteşti şi te ajută prin spovedanie, prin dezlegare, prin harul pe care-l poartă el. Fără el nu există mântuire. Unde este preotul acolo este şi Biserica, unde-i Biserica, acolo este şi preotul.
Vorbele noastre au urmări. Dar urmările pot fi şi bune, atunci când punem dragoste în ceea ce spunem. Tot la Mănăstirea Bistriţa, o familie care nu avea copii de 12 ani vine la Părintele Marchian. O doamnă destul de iscusită şi o creştină bună; se plânge: „N-avem urmaşi, toată osteneala noastră este zadarnică pentru noi. Cine va veni la mormântul nostru să aprindă un pai de lumânare?”
Eram pe bancă, stăteam împreună cu părintele şi am ascultat tot dialogul acesta între părinte şi femeie. Şi Părintele Marchian bătrânul, pe lângă sfaturile pe care i le-a dat, i-a zis: „Dumnezeu să te binecuvinteze, fată-hăi, şi să vii cu un copil să ţi-l botezăm aici la mănăstire!” A trecut cam un an şi jumătate sau doi ani. Cine intră în chilia mea? Doamna în vârstă de 43 de ani cu pruncul ei în braţe. „Părinte, mă mai cunoaşteţi cine sunt eu?” „Doamnă, nu ştiu. Vă rog să-mi spuneţi.” „Eu sunt cea care am vorbit cu Părintele Marchian pe bancă şi erai şi Sfinţia ta acolo şi ascultai. (Între timp părintele murise). M-am dus, am fost la el, i-am aprins lumânări, am să-i fac chiar un parastas, dacă vreţi să mergeţi în biserică, am adus o colivă; să mulţumesc lui Dumnezeu, Sfintei Ane şi Părintelui cu a cărui binecuvântare am mers cu convingere. Am plecat de la mănăstire, tot timpul parcă am simţit o plinătate sufletească şi că eu trebuie să am prunci”. I-a dat Domnul după inima ei.
Aş vrea să mai dau un exemplu din lumea mare, a domnitorului Radu, care a avut un conflict cu Sfântul Nifon, Mitropolitul Ţării Româneşti. Bogdan, un vornic al lui Ştefan Voievod pleacă din Moldova, intră pe sub pielea lui Radu cel Mare, lasă soţia lui în Moldova cu cinci copii şi o ia pe sora domnitorului. E chemat de Sfântul Nifon şi-i atrage atenţia asupra păcatului. Şi se duce la Radu şi-i spune: „Uite c-am fost chemat de Sf. Nifon şi…”. Radu s-a supărat tare pe Sf. Nifon şi-l exilează (pentru a treia oară, după ce mai fusese de două ori exilat din scaunul patriarhal de Constantinopol). El pleacă în Sfântul Munte la M-rea Dionisiu. Dar, înainte de plecare, aruncă un blestem asupra lui Radu cel Mare, a domnitorului: „Blestem va fi peste capul tău şi a neamurilor tale! În mari suferinţe şi-n dureri şi multe nevoi au să cadă asupra ţării tale. Atunci mă veţi căuta, dar nu mă veţi mai găsi”. În ţară se produc multe tulburări, Radu cel Mare se îmbolnăveşte, trimite la Sfântul Munte să-l aducă să-şi ceară iertare, dar murise. Era îngropat la M-rea Dionisiu, unde-şi petrecuse anii în linişte şi rugăciune. Mai târziu, Neagoe Basarab, care era un teolog oarecum, din familia Craioveştilor, şi care avea multă evlavie la Prea Sfinţitul Nifon, voia să împace cumva lucrurile. Pentru că şi după ani şi ani din mormântul domnitorului ieşeau viermi pe lespedea mormântului lui. Asta era dovadă că blestemul îl urmărea. Neagoe Basarab ajunge până la Sfântul Munte şi aduce capul Sfântului. Privegheri de noapte, slujbe frumoase… şi iată ce i se descoperă: Radu cel Mare faţă în faţă cu Sf. Nifon într-o lumină strălucitoare, în care era sfântul, iar celălalt parcă într-un nor întunecat şi din osemintele sfântului curge ca o aghiazmă, sfântul mir peste trupul domnitorului, care se luminează şi el, semn de iertare, de tămăduire a domnitorului.
Iată şi aici un exemplu pentru noi, credincioşii, ce înseamnă pentru ţară un conducător creştin şi unul ticălos. O conducere ticăloasă, fără Dumnezeu, fără lege morală, fără harul lui Dumnezeu atrage peste popor şi peste capul ei tot blestemul şi toate urgiile. Dacă astăzi poporul acesta trăieşte atâtea şi atâtea lipsuri şi suferinţe până să se renege şi existenţa noastră istorică şi spirituală nu este alta decât vinovăţia acestor fărădelegi a celor mari, care se reflectă asupra celor mici; aşa ca-n viaţa de familie: dacă un tată e blestemat, un tată e pătimaş, necreştin, necredincios, cu toate patimile şi urgiile, copiii vor vedea aceeaşi soartă, acelaşi blestem, aceeaşi suferinţă, pe care o lasă tatăl ca moştenire fiilor lui. Iar poporul merită de cele mai multe ori soarta pentru că tolerează aceste fărădelegi şi e un popor întunecat, la rândul lui, pentru aceleaşi păcate moştenite şi duse mai departe şi nu se poate ridica la un nivel mai înalt decât al stăpânului, cum e şi zicala: „Cum e turcul şi pistolul; cum e stăpânul, aşa-i şi sluga”. Peste aceste lucruri mai este şi o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru ca prin această pedeapsă popoarele sau poporul să se înţelepţească, să se lumineze, să se ridice, cu timpul, să-şi revină la chemarea pe care o are el în istoria pe care o parcurgem.
(Articolul intitulat Blestemul, din revista „Glasul monahilor, nr. 3/2004)
– Părinte, am ajuns într-un nou post al Paștelui, în așteptarea învierii noastre spirituale și sufletești, odată cu Învierea Mântuitorului. Cum se simte pulsul creștinătății românești, din scaunul de duhovnic? – Frate dragă, este o vreme de pustiire a neamului, când familia este risipită, școala disprețuită și Biserica atacată. Se poartă avortul și divorțul. Cele mai ascuțite minți și cele mai pricepute brațe merg după slujbe mai bine plătite în străinătate. Copiii își află modele, nu în sfinți și eroi, ci în vedete de televiziune și în afaceriști ticăloși. Toate acestea nasc drame. Duhovnicul trebuie să le știe tămăduirea, dar nu poate face nimic, dacă în creștin nu există convingerea că avem o viață pentru Hristos, nu pentru a ne face de cap. Sperăm că Dumnezeu nu ne va lăsa, așa cum nu ne-a lăsat în toate vremurile grele, când Biserica noastră a fost prezentă în mijlocul poporului.
– Sunteți asediat de credincioși. Spovediți și câte 12 ore pe zi. Cum rezistați sub avalanșa de păcate care vi se aduc în chilie? – Ei, parcă eu le primesc păcatele (râde). Nu le iau deloc, le lasă ei aici… Trebuie să ai conștiința misiunii, dacă stai în scaunul de spovedanie, și încredințarea că Dumnezeu e lângă tine și nu te lasă să cazi sub povara răutăților acestei lumi.
– Spuneți că Biserica este atacată. De ce? – Este știut că Biserica a fost întotdeauna forța și rămâne forța unui stat. De aceea, dușmanii statului român încearcă să paralizeze Biserica. Nu mă refer doar la străini, ci și la românii care lovesc credința noastră. Vedeți scandalul icoanelor din școli sau vânzoleala din jurul legii cultelor. Credința poporului român a fost mult încercată și ortodoxia a trecut prin multe persecuții. Numai că acum, prigonirea Bisericii îmbracă altă formă. Vrăjmașii vin cu „drepturile omului”, cu „libertatea de conștiință”, după care se ascunde imoralitatea cea mai mare. Ținta este distrugerea neamului. Și suntem atacați în ce este mai profund în noi: credința strămoșească. S-au găsit oameni care să apere icoanele, dar această bătălie nu e totul, ci doar un semn a ceea ce va veni.
– De ce este atât de important sa rămână icoanele în școli? În absența credinței, o icoană pe un perete nu stârnește nimic în sufletul omului. Biserica nici nu pierde credincioși, dacă dispar icoanele din clase, nici nu câștigă alții, dacă icoanele sunt păstrate în școală… – Icoana este martoră a tuturor nevoilor și durerilor acestui neam. Icoana știe cine a pătimit și cine a trădat neamul românesc. Și nimeni nu are dreptul sa ne-o ia. Este ca și cum ne-ar lua ochii. Se tot vorbește de statul laic. Dar statul e o vorbă goală, dacă ignorăm oamenii care îl alcătuiesc. Statul suntem noi, cei aproape 90 la sută ortodocși. Pe iconoclaști îi deranjează icoanele pentru că ele sunt o formă de mărturisire a credinței, tăcută, discretă, dar limpede. Icoana de pe pereții școlilor este răspunsul tineretului român la dragostea lui Dumnezeu. Icoana este o fereastră către Hristos Dumnezeu și către Sfinții Lui. Icoana este cea mai bună formă de educație, este o învățare a iubirii. Civilizația betonului nu poate oferi o soluție de educație pentru tineret. Numai credința îl poate ajuta în viață, îl poate dumiri pe tânăr. Iar icoana este o expresie a credinței. Ca să nu mai vorbim despre icoanele făcătoare de minuni, care sunt mărturii neîndoielnice ale iubirii lui Dumnezeu față de om. Iar România este plină de astfel de icoane. Și-apoi nu trebuie să îngăduim un precedent primejdios, fiindcă mâine, poimâine, câțiva atei obraznici ne vor cere sa scoatem și crucile de pe morminte.
– Credeți că se vor înmulți atacurile asupra credinței? – Da, dar o să ne ținem și noi tare, o să dăm răspuns.
– Sunt în Biserică oameni care să ducă această luptă? – Este o mare lipsă de oameni cu forță teologică și cu discurs pătrunzător. Nu mai avem un Stăniloae, un Galeriu, un Calciu… Dar se va găsi cine să se opună atacurilor. Vin acum tineri foarte promițători, și preoți, și laici.
– Mulți dintre oamenii tineri, altminteri credincioși, se plâng că viața modernă, alertă și obositoare, nu le mai dă răgaz pentru trăirea credinței. Nu mai țin posturile, lipsesc duminica de la biserică… – Se întâmplă așa nu pentru că n-ar fi destul timp sau pentru că n-ar avea suficientă putere, ci pentru că n-au o convingere despre lumea cealaltă. Dacă ar fi convinși că dincolo îi așteaptă chinurile veșnice sau bucuria veșnică, ar depăși orice barieră. Au timp pentru fumat, pentru băut, pentru televizor, pentru calculator, nu și pentru post și rugăciune. Sfântul Apostol Pavel spune că nu atât lupta împotriva sângelui și a cărnii va fi grea, cât mai ales lupta împotriva duhului întunericului, care stăpânește veacul. Nu ne e greu să ne înfrânăm dacă avem credință.
– Care ar fi semnul convingerii asupra lumii de dincolo? – Să fii pregătit de moarte. Părintele Cleopa te întreba mereu: „Ești pregătit de moarte?”. Și cei mai multi îi răspundeau că nu. Atunci el zicea: „Pregătește-te! Mori mâine!”. Adică voia să spună că trebuie să fii gata pentru judecată în orice clipă. Dar omul modern nu mai are convingerea că Dumnezeu este prezent, că totul e în mâinile Sale. Nu e pregătit de moarte și se teme de ea. Dacă am fi convinși de existența lui Dumnezeu și, deci, a lumii de dincolo, n-am avea frică de moarte. Așa se explică eroismul înaintașilor noștri, al celor care au murit în prigoanele anticreștine ori pe câmpul de luptă, ori în închisori. Ei credeau în Dumnezeu și nu se temeau decât de judecata Lui. I-au păzit poruncile și au mers bucuroși la moarte. Acum, avem un gol de eroism în românii cu vârste cuprinse intre 20 și 45 de ani. E o mare lipsă de mărturisire și implicit de eroism aici.
– De ce credeți asta? – Păi, e limpede, pentru un câștig material, o poziție mai bună în societate, tinerii de azi fac orice compromis. Nu toți, dar majoritatea sunt robii materiei și ai măririi goale. Au căzut în mrejele unei structuri drăcești, care le gâdilă orgoliul, care îi încântă cu tot confortul. Și cei care se lasă gâdilați și încântați nu-și mai păzesc simțurile, ci devin sclavii lor.
– Ce-i de făcut? – Ar trebui sădite în sufletul tineretului modestia, prețuirea adevăratelor valori, respectarea unei ierarhii a valorilor, iubirea pentru părinți, dorul după un rost mai înalt decât satisfacerea propriului pântec. Într-un cuvânt, românul trebuie întors la Hristos. Biserica ar trebui să dea tonul. Aici e nevoie de o adevărată elită, care să formeze generații de romani creștini. Politica să nu se bage în școală. La noi, politicul e vârât în școală pentru a forma omul manevrabil, slab, care nu are nici o legătură cu Adevărul. Ar trebui acționat asupra mamelor, căci mamele au un rol covârșitor în educația copiilor. Să reconsiderăm familia, să readucem în prim-plan valorile familiei creștine. Numai asta, și-ar fi destul.
– Familia și Biserica nu-i pot suplini pe dascăli, iar învățământul românesc trece printr-o criză prelungită… – Salvarea ar putea veni de la școlile particulare. Aici se va vedea cât din poporul român mai este sănătos sufletește și cum se mobilizează în caz de nevoie. Pentru că va trebui ca oameni cu dare de mână și intelectuali creștini să se adune și să fondeze școli laice, dar în care să se dea o educație în spirit creștin. Și nici așa nu se vor salva masele largi, dar o familie câștigată pe calea dreaptă e foarte mult în economia dumnezeiască. Vor veni vremuri și mai grele. Prigoanele, pușcăriile, schingiuirile și tot calvarul îndurat de noi în timpul comunismului au fost ușoare pe lângă ce va urma. Și va fi foarte greu să-ți menții credința și s-o treci generațiilor următoare, aproape la fel de greu ca acum 2000 de ani.
– Ce ne amenință atât de rău? – Păi, iacătă, globalizarea vine ca un buldozer care strivește totul înaintea lui. Și, odată cu globalizarea, erezia ecumenismului, pofta pentru consum prostesc peste nevoie… Am aderat la Uniunea Europeană… Am zis cândva: intrarea în UE este ieșirea din Ortodoxie. Dar revin și zic: depinde de noi să nu lepădăm deodată credința. Ca și o haină, nu o dezbraci dintr-o mișcare, mai întâi scoți o mânecă, apoi cealaltă. Până atunci, s-ar putea ca poporul să se deștepte. Dacă nu ne vom așeza genunchii la pocăință, dragii mei, nu vom reuși nimic. Dacă ne vom ruga însă cu râvnă, dacă ne vom osteni în rugăciune, Dumnezeu va face ca totul să fie posibil. Și toate aceste încercări, globalizare, ecumenism și cine știe care altele, toate vor fi spulberate de forța rugăciunii.
– Nădejdea mirenilor este că marii duhovnici ne vor îndruma… – Ei, marii duhovnici… Dacă am ști ce impresie are Dumnezeu despre marii duhovnici… (râde). Noi n-am avut duhovnici așa cum vremea a cerut-o. Și de-aia poporul a căzut.
– Aveți o viziune destul de pesimistă despre societatea românească… – Nu e pesimistă, e realistă. Să ne rugăm lui Dumnezeu să naștem eroi; cum erau înainte mamele, nășteau copii pentru martiraj, parcă ar fi crescut lanuri de grâu pentru a face anafură. Nu mai putem să ne ridicăm fără jertfă; nici economicul, nici politicul nu vor rezolva nimic fără oameni de jertfă. Tot creștinismul e o jertfă; post și rugăciune – care sunt oarecum îndrăzneala noastră către Dumnezeu. Cu acestea poți cuceri cerurile. Nădejdea, alături de credință și de iubire, sunt, nu-i așa?, cele trei fire nevăzute care ne leagă de Dumnezeu. Așa încât speranța nu trebuie să moară. Dar eu cred că, dacă nu trăiești credința așa cum trebuie, ai slabe șanse de mântuire. Păi, cum să mergi și cu Dumnezeu, și cu Mamona?
– Ca duhovnic, simțiți în preajma marilor praznice, așa cum e Paștele, că se mai îmbunează omul? – Când duhul de sărbătoare, adică de credință în Înviere și, deci, în Hristos, se află în om în tot anul, el există și azi, când omul vine la mine. În cine n-a fost, rar se întâmplă să fie de Paști sau de Crăciun. Ei bine, în marile posturi, cel care vine la spovedanie, care încearcă să-și curețe păcatele, își mai smerește sufletul, e mai predispus la fapte bune, dar nu e neapărat și mai tare în credință. Frate, credința nu e sezonieră! Nu stă tot anul în altă parte și vine la noi în suflet doar de Paște și de Crăciun! Credința e vie în tine mereu și o știi prezentă după cum te porți. Dacă ești modest, cu dragoste de oameni, săritor la nevoie, postești, te rogi, vii la Liturghie înseamnă ca ești pe calea cea bună. Dacă nu, poți încerca să recuperezi de sărbători, dar mă îndoiesc că vei reuși.
– Care a fost cel mai frumos Paște pe care l-ați petrecut? – N-am trăit o sărbătoare, n-am trăit o Liturghie, n-am trăit un moment din tot cultul nostru ortodox cum am trăit Paștele din 1951, în mină la Baia Sprie. A fost cel mai frumos Paște din viața mea. Suferința ne-a luminat inimile și ne-am putut bucura cel mai mult de Învierea Domnului. Eram peste 400 de deținuți politici aduși din trei închisori: Aiud, Gherla și Galați. Administrația ne dădea o mâncare ceva mai bună, ca să putem munci în mină. Dar în postul Paștelui am postit tare, am refuzat aproape toți mâncarea bună. Cum v-am spus, rugăciunea și postul sunt două aripi care te înalță către Împărăția Cerurilor. În postul acela, toate frământările, certurile și tensiunile dintre noi s-au stins. Deși era pază strașnică, ne-a ajutat Dumnezeu și am adunat, unul câte unul, mai multe sfredele cu care spărgeam muntele, pe mărimi, și le-am pus sub o boltă. Erau dintr-un oțel nobil și aveau un sunet ca de clopot, fiecare cu alt glas, după mărime, când le loveai cu un metal. În noaptea de Paște, când să ieșim din șut, ne-am adunat cu toții și am început sa cântăm „Hristos a înviat!”. Unul dintre noi trecea o vergea de metal peste sfredelele acelea care se auzeau ca niște clopote de cleștar. Ortodocșii eram majoritari, dar erau printre noi multi greco-catolici, romano-catolici, protestanți, chiar și musulmani și mozaici. Cu toții am cântat atunci „Hristos a înviat!”. A fost cutremurător. Gardienii au încremenit, nu îndrăzneau să ne oprească, se temeau de o revoltă. După aceea, pe grupuri, plecam în colivie – așa-zisul lift – sus, la suprafață, cântând toate cântecele de Paște, binecuvântări și imnuri, fiecare ce știa. Am mers la baie și apoi la masă cântând. Cei mai mulți am refuzat să mâncăm, deși masa era plină de bunătățuri, special aduse ca să ne câștige. Și am cântat toată noaptea. Ne-au lăsat în pace, credeau că suntem fanatici și că ne vom răzvrăti.
– De ce ați refuzat mâncarea? – N-aveam nevoie de concesii din partea lor. Apoi au pus lacăte pe barăci și nu ne-au mai dat drumul de-acolo trei zile. Cercetau să vadă cum a fost organizată „conspirația”. Apoi ne-au scos afară. Comandantul ne-a spus cu glas ușor, parcă să nu ne supere: „Aici o să vă putrezească oasele”. Peste încă trei zile, a venit și un avertisment mai dur. Părintele Șerban, din Galați, care era de serviciu la bucătărie, a fost împușcat în timp ce ducea gunoiul, sub pretextul că ar fi vrut să fugă. A fost modul lor de a ne spune că orice moment de demnitate este pedepsit.
– În închisorile comuniste au fost martirizați mulți creștini. Mă gândesc la Părintele Daniil – Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu sau Valeriu Gafencu – cel supranumit Sfântul Închisorilor. În biserica acestei mănăstiri sunt cinstite, ca moaște, oseminte din groapa comuna de la Aiud. De ce nu sunt canonizați pe cei uciși pentru credința lor? – Cine să-i canonizeze? Cei mai mulți dintre sinodalii noștri n-au nici un fior când aud de astfel de jertfe. Nu-i preocupă, nu-și bat capul să le înțeleagă și nu cred în sfințenia acelor oameni, care au murit pentru Hristos.
– Părinte, am vrea să încheiem interviul în mod optimist, așa cum se cade în așteptarea Paștelui. Avem vreun motiv de optimism? – Da, fără îndoială: Maica Domnului. Rugăciunile către Sfânta Fecioară primesc întotdeauna răspuns.
Conform Tipicului Sfântului Sava, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel prevede dezlegare la mâncare de pește la fel ca cel al Nașterii Domnului:
„Se cuvine să ştim că în Postul Sfinților Apostoli şi în cel al Naşterii Domnului Hristos, marţi şi joi nu mâncăm peşte, ci numai untdelemn şi vin, iar luni, miercuri şi vineri nu mâncăm nici untdelemn şi nici vin, ci postim până la ceasul al nouălea şi mâncăm în acele zile numai mâncare uscată. Sâmbetele şi duminicile mâncăm peşte, iar dacă se întâmplă să cadă marți sau joi un Sfânt care să aibă Doxologie mare, atunci mâncăm peşte. Şi, dacă se va întâmpla luni, de asemeni mâncăm peşte. Iar dacă se va întâmpla miercuri sau vineri, dezlegăm numai la untdelemn şi la vin şi mâncăm o singură dată în zi. Iar dacă s-ar întâmpla miercuri sau vineri să cadă un Sfânt care are Priveghere, dezlegăm la untdelemn, la vin şi la peşte. Şi, dacă se va întâmpla Pomenirea Sfântului al căruia este Hramul Bisericii miercuri sau vineri, de asemeni facem dezlegare la untdelemn, vin şi peşte.”
Așadar anul acesta (2020) se mănâncă pește pe 22 iunie, de Sf. Grigorie Dascălul, pe 24 iunie, de Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, și sâmbetele și duminicile (adică pe 20, 21, 27 și 28 iunie). Deoarece pomenirea Sf. Ap. Iuda (19 iunie), care are Doxologie mare, se întâmplă vineri, nu este dezlegare la pește în acea zi.
Durata acestui Post depinde de o dată fixă de încheiere potrivit calendarului iulian (29 iunie, Sfinții Apostoli Petru și Pavel) și una mobilă, lunea de după Duminica Tuturor Sfinților (o săptămână după Cincizecime, care este în funcție de data Paștilor). Din păcate, în situația actuală se poate ajunge la micșorarea sau chiar suprimarea acestui post, pentru că sărbătorile fixe sunt ținute de unele Biserici Locale după calendarul îndreptat și Învierea după pascalia neschimbată. Ar trebui să există o coerență mai mare în acest sens, adică să fie ținute toate sărbătorile după același principiu calendaristic (iulian sau îndreptat): ori să fie toate după calendarul iulian neîndreptat, ori să fie introdusă și pascalia după criteriile calendaristice îndreptate astronomic.
După cum am scris anul trecut, când acest Post a fost mult mai scurt, „Mărturiile patristice sunt vechi cu privire la existența acestui Post. Astfel, Constituțiile Apostolice prevăd o săptămână de dezlegare la toate după Cincizecime, urmată de o altă săptămână de postire: „Deci, după ce prăznuiți Cincizecimea, sărbătoriți o săptămână și, după acea săptămână, postiți una, căci este drept să ne veselim pentru darul de la Dumnezeu și să postim după relaxare”. În jurul anului 357 Sf. Atanasie cel Mare menționează o săptămână de post după Cincizecime: „Căci în săptămâna de după Sfânta Cincizecime poporul a ieșit la cimitir să se roage”.
Probabil pentru că este un post cu vechime apostolică, Biserica a considerat de cuviință să-l prelungească până la pomenirea Sfinților Petru și Pavel.
Cu toate că unii nu țin cont decât de cele două Posturi mari, al Paștelui și al Crăciunului, și nici acelea păzite cum se cuvine, trebuie să se știe că cei care nu respectă miercurea și vinerea și toate posturile rânduite de Biserică sunt în greșeală, fiind opriți de la împărtășire (canonul 69 apostolic).
Dorim tuturor credincioșilor un Post cu folos, cu împăcare sufletească și cu gândul la Dumnezeu!
Cultul Sfinților este
caracteristic Ortodoxiei. După îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Aduceţi-vă
aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi
cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evr. 13:7),
Biserica îi cinstește pe cei ce au strălucit prin virtuțile lor, pe Mucenici,
pe Apostoli, pe Cuvioși, Fecioare, Mărturisitori, Drepți, Patriarhi, Prooroci și
îndeosebi pe Maica Domnului. Evlavia față de faptele lor ne sfințește și pe noi
și ne dă îndemnuri puternice să urmăm viața de sfințenie, după cum arată Sf. Paisie
Velicikovski în cartea sa, Crinii țarinii
(Editura „Oastea Domnului”-Sibiu, 2009), din care am selectat o mare parte din partea
a doua, intitulată:
Aducere-aminte
pe scurt de vieţile Sfinţilor Părinţi şi de ostenelile lor, de patimile marilor
mucenici, de răbdarea fericiţilor Părinţi care au fost nebuni pentru Hristos şi
de ceilalţi Sfinţi
Adu-ţi aminte, suflete al meu, de viaţa şi de nevoinţele Sfinţilor Părinţi şi suspină şi lăcrimează pentru viaţa ta cea cu lenevire şi cu negrijire!
Adu-ți aminte, suflete al meu, cum au viețuit mulți dintre Sfinții Părinți și n-au greșit nimic! Ci toată viața cea stricăcioasă și trecătoare au lăsat-o pe pământ pentru dragostea lui Hristos și pentru împărăția cerurilor; au urât odihna și au iubit osteneala și viața cea grea, cu post, cu rugăciune și cu privegherea cea de toată noaptea și cu celelalte osteneli și-au chinuit trupurile și le-au uscat. Iar sufletele și le-au albit mai vârtos decât zăpada. Iar acum petrec întru lumina cea pururea fiitoare, strălucesc ca stelele cerului și laudă neîncetat pe Dumnezeu împreună cu îngerii. Iar ție, ticăloase suflete al meu, fiind zămislit întru fărădelegi și născut în păcate și totdeauna viețuind în păcate, ți se cade să te ostenești pentru mântuirea ta!
Adu-ți aminte, suflete al meu, și citește Viețile Sfinților Părinți, cum au viețuit în viața cea cu strâmtorare și cu nevoințe: n-au dat somn ochilor lor, nici genelor lor dormitare și nici odihnă picioarelor, ci, în loc de somn, șederea la rugăciune toată noaptea; în loc de tulburări omenești, vorbeau în rugăciune cu Dumnezeu; în loc de bucate cu mirodenii, se îndestulau numai cu pâine și apă; în loc de mărire deșartă, aveau smerenia. Pe lângă acestea, aveau supunere, ascultare și celelalte fapte bune.
Adu-ţi aminte, suflete al meu, de mucenicii cei mari, de Gheorghe, de Dimitrie, de Iacob Persul, Teodor Tiron şi de Teodor Stratilat; de cei patruzeci de mucenici și de cei cinci mucenici: Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie şi Orest; că unul a fost încălţat cu călţuni de fier cu piroane, iar altul a fost sfărâmat pe roată și cu multe feluri de undițe. Iacob a răbdat tare şi mare muncă, fiind tăiat pe la încheieturi şi zdruncinat ca o vită; cei patruzeci de mucenici au fost băgați în iezer și, astfel, au luat cununi, iar alţi mucenici cu fiare și cu unghii de fier fără milă au fost sfărâmați și cu alte multe feluri de munci au fost căzniți.
Adu-ți aminte, suflete al meu, de marele Serghie de Radonej, cum a viețuit în această viață trecătoare în privegheri, în postiri, în rugăciuni de toată noaptea, că înfrânarea lui era mai presus de puterea omenească; postire fără măsură, sete și golătate în vreme de iarnă. Crăpase pământul de iuțimea gerului, iar el nu numai că nu avea haină mai groasă, ci purta una proastă, numai petece, plin de zoi și cârpită. Așa era îmbrăcat și se ostenea pentru frați fără nici o lenevire: măcina, cernea făină, căra lemne din pădure pe umeri și le tăia, iar uneori și la chilii le ducea, ba și apă de la izvor aducea la chilia fiecărui frate, cocea prescuri pentru biserică, făcea lumânări de ceară, croia haine pentru frați și le cusea. Cu priveghere și cu mâncare de sec a viețuit toată viața, iar uneori mânca chiar pâine mucedă și toată noaptea o petrecea fără somn. Și cu celelalte fapte a viețuit.
Adu-ți aminte, suflete al meu, de Simeon Stâlpnicul și de rănile lui cele grele! Că viermi ieșeau din trupul și din rănile lui; postea toată săptămâna, iar partea lui de hrană o da săracilor; și, izgonit fiind din mănăstire, s-a băgat într-un puț fără apă, plin de toate jigăniile: de aspide, de năpârci, de șerpi și de scorpii; și au fugit jigăniile de la dânsul. Adu-ți aminte de șederea lui pe stâlp timp de patruzeci de ani, udat de ploaie, ars de fierbințeala soarelui și degerat de ger. Mâncarea lui era linte înmuiată, bob și apă; trupul îi era putred și viermi cădeau din coapsele lui, iar el îi aduna și-i punea iarăși pe trup, zicând: Mâncați cele ce v-a dat Dumnezeu!”. Și a stat doiseprezece ani într-un picior. Iar tu, suflete ale meu, nu vrei să te întristezi câtuși de puțin.
Adu-ți aminte, suflete al meu, de Antonie și de Teodosie cei de la Pecerska, cum se rugau lui Dumnezeu neîncetat și în toate nopțile petreceau fără somn, iar Teodosie niciodată nu se culca pe coastele sale, ci dormea puțin șezând. Iar tu, suflete al meu, nici pravila cea puțină nu te silești să o săvârșești fără dormitare! Mâncarea lor era numai pâine și apă. Odată, a poruncit Preacuviosul Teodosie să se facă fraților mângâiere la masă cu bucate, dar el a mâncat pâine uscată. Se ostenea pentru frați împletind camilafce și potcapuri, aducea lemne cu spinarea și le tăia; noaptea, ieșea din peșteră și stătea deasupra, împletind lână și, scoțându-și cămașa de păr de pe trup, sta gol până la brâu și tot trupul i se acoperea de țânțari care îl mâncau, iar el ședea neclintit, răbda și mulțumea lui Dumnezeu, rostind Psaltirea pe de rost; iar lucrul acest nu-l făcea rar, ci de multe ori și sta așa până ce toca, dimineață, la biserică. Petrecând așa preacuviosul Părinte Teodosie și vrând odată să se odihnească de ostenelile sale cele mari, îndată auzi în peșteră mulțime de draci care mergeau cu căruțe și cântau din surle și din tobe, iar Preacuviosul, sculându-se îndată, a început a citi psalmul lui David, care zice: „Aceștia în căruțe și aceștia pe cai, iar noi numele Domnului Dumnezeului nostru vom chema”; și îndată acea lucrare și strigare diavolească a pierit de tot.
Avea obicei Preacuviosul să petreacă noaptea fără somn, făcând multe mătănii, iar dacă auzea că vine paraclisierul să ia binecuvântare pentru cântarea rugăciunii de dimineață, îndată înceta mătăniile și se așeza la locul de odihnă, făcându-se că doarme greu. Paraclisierul, făcând rugăciune o dată, de două ori și de mai multe ori, Preacuviosul, ca și cum atunci s-ar fi deșteptat din somn, răspundea: „Domnul nostru Iisus Hristos să te blagoslovească!”; și degrabă se silea să fie mai înainte decât frații la cântarea obștească; și, mergând, sta ca un stâlp, nemișcat, nici rezemându-se de ceva, nici mișcând picioarele din acel loc. Acest fel de viață avea preacuviosul părintele nostru cel de la Pecerska.
Preacuviosul Antonie, venind din Sfântul Munte și umblând prin munți și văi, a ajuns la locul poreclit Ulmet, unde a aflat o peșteră, pe care o săpase Mitropolitul Ilarion. Deci, plăcându-i locul acela, s-a rugat la Dumnezeu, zicând: „Aceasta este odihna mea în veacul veacului, aici mă voi sălășlui” și a început să viețuiască acolo, petrecând în osteneli mari: ziua săpa la peșteră, iar noaptea sta la rugăciune fără de somn. În această peșteră întunecoasă a petrecut preacuviosul ca în niște case împărătești patruzeci de ani. Iar tu, ticăloase suflete al meu, nu vrei să șezi nici măcar o zi în chilia ta în tăcere, nici nu te grijești pentru îndreptarea ta, nici nu te gătești pentru ceasul morții! Cum vei sta la înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos, cum vei căuta atunci la Judecătorul cel înfricoșat, de Care se spăimântează îngerii și toate oștile cerești? Ce răspuns vei da Împăratului celui fără de moarte? O, ticăloase suflete al meu, nu te lenevi, întoarce-te, dar, înainte de sfârșit și suspină, o, cu totul spurcatule, și plângi mai înainte de ieșirea din viață pentru faptele tale cele rele, cu care ai mâniat pe Făcătorul tău și Dumnezeu în toate zilele și nopțile, cu cuvântul, cu lucrul, cu gândurile și cu toate celelalte păcate multe!
Adu-ți aminte, suflete al meu, de Alexie, omul lui Dumnezeu, câtă bogăție a aut și, lăsând toate, s-a îmbrăcat în haine proaste și a șezut în tinda bisericii ca un sărac și cerșetor; postind din duminică în duminică, se împărtășea cu Sfintele Taine și mânca două uncii de pâine și bea două uncii de apă și până în cealaltă duminică nu mai mânca. În toate nopțile se ruga și petrecea fără somn. A șezut în casa părinților săi necunoscut de ei doisprezece ani, răbdând multe dosădiri de la robii săi: că unii îl băteau, alții turnau spălăturile blidelor peste el. iar el pe toate le răbda cu bucurie, pentru Hristos, de la robii săi. Iar tu, suflete al meu, totdeauna cu toți te gâlcevești, îți pare rău și pentru lucrurile cele mai proaste și nu rabzi nici cuvântul și nici ocara cele mai mici!
Adu-ți aminte, suflete al meu, de pătimitorul cel mare Govdelae, care, bătut fiind de patru inși cu toiege de fier noduroase peste tot trupul, Sfântul a cerut ajutor de la Dumnezeu. Atunci i s-a arătat îngerul lui Dumnezeu întărindu-l și zicând: „Îndrăznește, că sunt cu tine!”. Apoi, fiind bătut cu vine de bou, blestema credința tătâne-său. Atunci Gamal a poruncit să se taie de pe el două curele de piele de la picioare până la cap. I-au înfipt în urechi o țepușă de fier, care i-a străbătut capul și l-au lepădat în temniță. Și, rugându-se el, a venit îngerul și, scoțându-i țepușa din urechi, l-a vindecat. Deci Domnul acela ce judeca, iuțindu-se cu mânie, a poruncit să-i înfigă în spinare o undiță de fier și de la al treilea ceas până la al nouălea ceas din zi, i-au rupt tot trupul cu undița și el era încă viu. Atunci judecătorul a poruncit săi jupoaie pielea de pe cap și să-i acopere fața cu ea; și, văzând că este viu, l-au dezbrăcat și i-au scos unghiile de la mâini și de la picioare, apoi l-au lepădat în temniță ca pe un mort. Apoi i-au rupt picioarele în vârteje și, arzând niște ciocane de fier, l-au ars pe la subțiori. După cincisprezece zile, l-au scos afară și, văzându-l întreg și sănătos, s-au spăimântat; apoi, fierbând într-o căldare smoală și catran, au poruncit să-l arunce pe sfânt în căldare. Fiind aruncat în căldare, sfântul, ridicându-și ochii la cer, s-a rugat și îndată s-a spart căldarea, iar sfântul a ieșit sănătos și nevătămat.
Atunci ighemonul, sfătuindu-se cu ceilalți muncitori, a pus să-l răstignească pe sfânt pe un lemn și au tras într-însul cu săgeți multă vreme înaintea a mulțime de norod. Și s-a văzut minune preaslăvită: săgețile nu numai că nu-l vătămau pe sfânt, ci se întorceau și-i răneau pe cei ce săgetau.
Au porunci apoi să i se lege mâinile și picioarele și să-l arunce în grajdul cailor noaptea ca să fie călcat în picioare. Dar, făcându-se aceasta, cu darul lui Hristos, sfântul a rămas nevătămat și lăuda pe Dumnezeu. A doua zi, dacă l-au văzut dezlegat și sănătos, s-au mirat toți de asemenea minune și, înfierbântând țăruși de fier, l-au ars peste tot. Atunci sfântul, rugându-se pentru botez, îndată un nor mic ca o negură a vărsat peste capul lui apă și untdelemn și glas din nor s-a auzit zicând: „Iată, ai primit botezul, robule al lui Dumnezeu!”. Deci Garoal, ascuțind trestii, le-a înfipt în tot trupul sfântului, care, înțepat fiind vreme de multe ceasuri, rugându-se, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Iar tu, ticăloase suflete al meu, și de încercările cele mici te tânguiești, slăbești și te tulburi și nu rabzi cu mulțumită!
Adu-ți aminte, suflete al meu, că a întrebat Teodorit pe Nicolae, bucătarul lui Atanasie cel de la Athos – căci erau amândoi ucenici ai Sfântului Atanasie – zicând: „Mult mă mir cum preacuvioasa Eupraxia, fiind copilă și neputincioasă, s-a dat la îndelungă postire și a stat la rugăciune vreme de 45 de zile”. Și i-a răspuns: „Și eu m-am mirat, frate, de atâta răbdare și de îndelunga ședere la rugăciune a fericitei Eupraxia și multă vreme am fost supărat de gînduri, încât mi-am zis să fac același lucru da dânsa. Astfel, am stat o zi întreagă și o noapte și am început a slăbi, dar, rugându-mă mult, cu plecare de genunchi, am cunoscut că toate cele dinăuntrul meu și genunchii slăbiseră, însă nu m-am supus gândului meu; iar după cinci zile și cinci nopți, mi s-au întărit toate cele dinăuntru și m-am făcut sănătos până ce s-au împlinit cele 45 de zile ale ostenelii”. Și nimic nu a mâncat întru aceste zile. Iar tu, suflete al meu, nici pravila cea puțintică nu o poți săvârși neumblând din loc în loc!
Venit-a Pavel cel Prost la Marele Antonie și a stat trei zile bătând la ușă. Și i-a zis lui Antonie: „De ce ai venit aici, frate?” Iar el a răspuns: „Ca să mă fac călugăr, pentru aceasta am venit la tine”. Zisu-i-a iarăși Marele Antonie: ”Eu stau singur și mănânc tot la a cincea zi, iar tu ești bătrân și nu poți răbda; numai de vei face ascultare întru toate, poți să te mântuiești aici”; iar Pavel a răspuns: „Toate câte îmi vei porunci voi face”. Atunci i-a zis lui Marele Antonie: „Stai aici și te roagă până voi veni și-ți voi aduce de lucru!”. Și Pavel a stat neclintit toată săptămâna, ars de fierbințeala soarelui și n-a mâncat nimic în acele șapte zile. Apoi i-a dat de lucru, iar când a terminat, i-a poruncit să despletească, zicând: „Rău ai împletit!”. A așezat apoi masa și i-a zis: „Șezi la masă, dar să nu mănânci bucate!”; și era el flămând; i-a poruncit să slujească fraților și să nu vorbească; și iarăși i-a poruncit să vorbească; și în multe alte chipuri îl ispitea pe el. Și a petrecut așa un an, încât și multe minuni a făcut. Iar tu, ticăloase suflete al meu, nici măcar o zi nu poți face ascultare fără cârtire și cu tăcere sau să rabzi cuvinte de ispitire de la frați!
Adu-ți aminte, suflete al meu, de Vasile cel Mare, care nu ava nici o avuție, ci numai cărțile și o cămașă de păr veche și o haină; se culca pe pământ și avea priveghere fără lenevire. Bucatele lui erau pâine și sare, iar băutura apa, care nu tulbură mintea, și avea nopțile ca și zilele, ostenindu-se în priveghere.
Adu-ți aminte, suflete al meu, de Ioan Gură de Aur, a cărui hrană nu era cu îndulciri, ci simplă: orz gătit cu apă și acesta cu măsură, iar băutură apa. Hainele lui erau proaste și nu avea a treia haină pentru schimb; noaptea o făcea ziuă, alcătuind cărți, și se nevoia, puțin somn primind. Vezi, dar, suflete al meu, cum au viețuit acești doi mari învățători a toată lumea? Cum s-au silit în toată nevoia și lipsa?
Adu-ți aminte, suflete al meu, de Arsenie cel Mare, care-și pusese toată dragostea spre cele cerești! Cu trupul umbla pe pământ, dar inima lui era împreună cu puterile cerești și zicea: „Nu pot să las pe Dumnezeu, ca să fiu cu oamenii!”. Iar din ochii lui neîncetat curgeau izvoare de lacrimi.
Adu-ți aminte, suflete al meu, de Marele Pahomie, că cincisprezece ani a șezut în mijlocul chiliei, cu multă înfrânare, priveghere și osteneală, fără să se sprijine cât de puțin de perete cu spatele, precum singur zice: „Tu Singur, Doamne, știi că, de când am luat chipul îngeresc, m-am smerit înaintea Ta și nu m-am săturat de pâine, nici de apă, nici de altceva din cele pământești”. Pe această cale a alergat aceștia și s-au făcut mari.
Adu-ți aminte, suflete al meu, de dreptul Iov, că dobitoacele lui îi fuseseră răpite, copiii îi fuseseră uciși de un turn care s-a prăbușit peste ei și însuși trupul lui era rănit și plin de puroi, iar el în toate acestea mulțumea lui Dumnezeu.
Adu-ți aminte cum un bătrân oarecare a murit și a văzut cele viitoare și nestatornicia acestei vieți; deci de atunci n-a mai vorbit cu oamenii, ci și-a astupat chilia și-a petrecut plângând și suspinând până la sfârșitul vieții.
Adu-ți aminte, suflete al meu, de Marele Antonie cum în toate zilele plângea și suspina! Aducându-și aminte de petrecerea cea din cer și avându-și acolo dragostea, nu se grijea de viața omenească cea de toate zilele. Mânca numai o dată pe zi, după apusul soarelui și de multe ori după două și după trei zile. Hrana lui era pâine și sare, iar băutura apa; ca așternut se îndestula cu o rogojină și de multe ori se culca și pe pământul gol. Iar tu, suflete al meu, nici măcar puțin nu te silești să-ți scoți mintea din tulburările și gândurile cele deșarte sau să te înfrânezi în fiecare zi și în fiecare noapte câte puțin, ticăloase!
Adu-ți aminte, suflete al meu, de Sfântul Ioan Botezătorul Domnului, care viețuia în pustie fără de apă și fără de iarbă! Drept aceea nici pâine nu mânca, nici vin nu bea și nu avea nimic din cele lumești; nu viețuia sub acoperiș, ci sub o piatră, iar drept pat avea pământul. Pentru trebuința firească mânca o dată în zi vlăstari și miere sălbatică; pahar îi erau pumnii, iar băutură apa care izvora din piatră; haina îi era din păr de cămilă și brâu de curea. O, ce lucru minunat! Luminătorul cel mare, luceafărul Soarelui celui mare, și el mai înainte a socotit că trebuie a se nevoi! A răbdat tăierea capului, căci acest sfânt bărbat a murit fără nici o judecată și fără mărturie pentru o muiere desfrânată! O, ce minunate sunt judecățile lui Dumnezeu! Piere dreptul fără vină și cu moarte de ocară, ca și cum nici n-ar ști de dânsul Dumnezeu, Cel Care a trimis oarecând pe îngerul Său ca să binevestească zămislirea și nașterea lui! Unde sunt acum noroadele și laturile care-l aveau în mare cinste pe Ioan, cel închis acum în temniță și dat spre moarte?
Adu-ți aminte, suflete al meu, de Macarie cel Mare, care s-a dus la Mănăstirea Tabenisioților îmbrăcat în haine mirenești, vrând să cerce osteneala fiecăruia. Și a văzut acolo multe feluri de neovoințe: unul mânca din seară, altul a doua zi, alții a treia zi, alții la cinci zile, alții stăteau la rugăciune fără somn toată noaptea, iar ziua lucrau cu mâinile. Preacuviosul Macarie, înmuindu-și smicele de finic, a stat într-un colț patruzeci de zile până la Paști, nemâncând pâine, nici bând apă, nici plecându-și genunchii, nici altă hrană mâncând decât verdețuri crude, dar și acestea numai duminica. Pentru ce, dar, suflete al meu, nu râvnești spre viețuirea acelora? Postește, deci, după puterea ta și te hrănește din osteneala ta, ca și Sfinții Părinți!
Adu-ți aminte, suflete al meu, de Maria Egipteanca, cea care a petrecut patruzeci și șapte de ani în pustia Iordanului ca o fiară, neavând nici hrană, nici îmbrăcăminte, precum ea singură i-a spus lui Zosima: „Când începeam a gusta hrană, îndată îmi venea poftă de carne, de pește și de vin, de care mâncasem în Egipt și, măcar că nici apă să beau nu aveam, din nimic mă aprindeam. Și cu anevoie răbdam, că nu mă sculam de la pământ, plângând ziua și noaptea, și așa am petrecut șaisprezece ani, venindu-mi asupră întunerece de nevoi. Iar de atunci și până astăzi, necontenit îmi ajută ajutătoarea mea, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu…” Și a întrebat-o Zosima: „Dar nu ți-a trebuit hrană și îmbrăcăminte?”. Iar ea a răspuns: „Cele trei pâini sfârșindu-se, șaisprezece ani m-am hrănit cu buruieni și cu cele ce cresc în pustia aceasta, iar haina pe care o aveam când am trecut Iordanul s-a rupt și a căzut de pe mine și multă nevoie am pătimit de arsura soarelui și de ger, arsă fiind de soare și de ger degerată. De aceea, de multe ori căzând la pământ, zăceam jos nemișcată, ca și cum aș fi fost fără suflare”. Iar tu, suflete al meu, nu rabzi nici foamea, nici setea, nici nu cazi jos de prea mare osteneală! Apoi, cum o să te mântuiești, ticăloase suflete?
Adu-ți aminte, suflete al meu, de Marcu de la muntele Francesc, cel care ne spune despre sine: „Nouăzeci și cinci de ani am de când sunt în această peșteră și n-am văzut nici fiară, nici pasăre, nici pâine omenească n-am mâncat, nici îmbrăcăminte nu am îmbrăcat, ci în toți acești ani am petrecut întru mare strâmtorare, chinuit de foame, de sete, de golătate și de bântuielile diavolești. De foame, zice, am mâncat pământ, iar apă am băut din mare; douăzeci de ani am umblat gol și mă găseam întru mare strâmtorare. Odată, s-au jurat diavolii între ei să mă înece în mare; și de o mie de ori m-au târât până la poalele muntelui ca să mă înece, încât nici pielea nu a mai rămas pe mine, și ziceau: „Pleacă din pământul nostru, că, de la începutul lumii, nimeni nu a locuit în pământul nostru! Cum numai tu ai îndrăznit fără temere să vii aici?”. Am umblat gol și desculț până ce mi s-a uscat carnea de sub piele de ger și de arșița soarelui și, căzând jos la pământ, zăceam ca un mort. Treizeci de ani am petrecut în locul acesta, unde am aflat rădăcini și buruieni și de atunci s-a revărsat darul lui Dumnezeu asupra mea și mi se aduce hrană neîmpuținată de la Dumnezeu în toate zilele”. De toți anii, a trăit o sută opt. Iar tu, ticăloase suflete al meu, nici în singurătate, departe de oameni, în pustie, nu vrei să șezi, nici nu poți răbda ispite de la draci, nici golătate nu rabzi, nici nu pătimești necazuri până la moarte, nici nu flămânzești, nici nu te însetoșezi, nici nu rabzi cuvinte de ocară de la oameni. Dar, atunci, cum te vei mântui? Nu știi, ticăloase suflete, că stai în mijlocul luptelor acelorași duhuri viclene și îți trebuie multă răbdare?
În situația în care nu sunt suficient argumentate restricțiile sanitare actuale, prin care se urmărește să nu se ajungă la o aglomerare a spitalelor, Biserica Română a cerut relaxarea lor într-o manieră foarte docilă. Prin vocea purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, este subliniată implicarea BOR în „promovarea sănătății publice” printr-o atitudine exemplară și prin „solidaritatea cu cei afectați de pandemie, cu instituțiile medicale și cu autoritățile înseși”. Practic, se cere ca donațiile acordate spitalelor, puternic mediatizate, să fie luate în calcul pentru a primi în schimb unele beneficii. Bineînțeles, un alt factor care ar cântări în balanță ar trebui să fie respectarea strictă a izolării de către membrii Bisericii.
Aceste argumente sunt interesante, însă adevărata menire a Bisericii este una morală, nu socială, sanitară sau de altă natură. În acest sens, ar trebui specificat clar că restricțiile nu au acoperire în realitate și sunt nejustificate și nedrepte pentru că induc un climat de control și limitare a libertăților. Nu doar că spitalele nu au fost aglomerate, dar nici o clipă nu a existat acest pericol, ci chiar au funcționat la mai puțin din jumătate din capacitate pentru bolnavii de coronavirus. În plus, cei afectați de alte boli sunt tratați precar. Iar, pe lângă situația din sistemul medical, sunt afectate o sumedenie de alte activități, printre care și cele religioase. Oricine înțelege și are compasiune pentru cei bolnavi, însă soluția nu este blocarea isterică a societății, ci doar grija pe măsură. Infecțiile sunt de nedorit, dar și de neocolit, iar vinovați nu sunt cei sănătoși, ca să fie obligați la restricții exagerate. Este necesară prevenția, dar rațională, fără panică.
Dacă la nivel oficial Patriarhia nu vorbește despre aceste lucruri sau nu are puterea să le abordeze, ele totuși trebuie exprimate de cineva. Comunicatul purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, prezentat neasumat de agenția Basilica (tot a Patriarhiei) sperăm că va avea darul măcar să convingă autoritățile să deschidă bisericile pentru slujbele în interior. Nu este clar care este „contextul discuţiilor referitoare la oficierea slujbelor în interiorul lăcaşurilor de cult cu participarea unui număr mai mare de credincioşi”, dar probabil că e vorba de niște negocieri din culise. Totuși am avea nevoie de o înțelegere mult mai clară asupra subiectului și, eventual, de dezbateri clarificatoare, care să ducă în mod constructiv la o atitudine asumată, limpede și duhovnicească a Patriarhiei în sprijinul credincioșilor. Sau măcar ca cei implicați în trăirea credinței să nu primească docil linia oficială propagandistică, fără o minimă chibzuință. Altfel spus, bolile trebuie tratate și primite ca atare, iar o izolare a oamenilor să intervină numai în cazul unui risc real și dovedit de contaminare, care poate fi contracarat astfel.
Comunicatul integral al… Patriarhiei poate fi rezumat prin această frază: „revenirea grabnică la oficierea slujbelor religioase și în interiorul lăcașurilor de cult (cu respectarea subînțeleasă a regulilor de distanțare fizică și de igienizare a spațiilor liturgice stabilite de autoritățile competente) este deja deplin justificată și adecvată actualei realități sociale românești”.
Pe de altă parte, există Întâistătători din alte țări care nici măcar acest minim nu-l caută, ci merg pe linia fetișizării virusului și aplicării unor măsuri exagerate sanitare (în societate, nu în mediul bisericesc). Totuși este bine că și acolo există alți ierarhi mărturisitori, care contrabalansează în bine situația. Din păcate, există un amestec foarte mare între normal și anormal, între bine și rău, între credință și necredință, care face lucrurile foarte confuze.
În Cipru, Arhiepiscopul Hrisostom pledează pentru severitate din partea guvernului față de fenomenele de nesupunere în jurul măsurilor cu privire la răspândirea coronavirului, comentând evoluțiile care au fost semnalate în ultimele zile atât în centrele nocturne, cât și pentru încălcările autoizolărilor.
Vorbind pentru PIK, Întâistătătorul Bisericii din Cipru a accentuat: „să fim severi, atât cu noi înșine, cât și cu ceilalți. Chemăm și guvernul să fie sever. Dacă nu reușim să fugă virusul din Cipru, nu vom reuși nimic. Trebuie ca Cipru să rămână curat. Trebuie ca poporul să meargă nestingherit la activitatea lui. Numai astfel vom reuși să avem și turism. Chiar și pe cei care vin din exterior trebuie să-i controleze guvernul și, dacă poartă virusul, să-i pună în carantină, să-i trateze și apoi să circule în patria noastră. Trebuie să fim pe cât posibil mai severi ca să putem să depășim toate dificultățile de la coronavirus”.
Nu trebuie să uităm că responsabilitatea
noastră în fața lui Dumnezeu pentru sufletul nostru nu este una socială, de grup,
ci personală, îndividuală. De aceea este necesar să fim lucizi, să urmăm îndemnul
Apostolului Pavel: „Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine” (1Tes. 5:21).
„Credincioșii s-au întors în bisericile ortodoxe grecești din Statele Unite în condiții noi și cu limite restrictive severe. În afară de distanțare și reguli igienice, s-a schimbat și modul oferirii dumnezeieștii Împărtășanii, cu Arhiepiscopul Elpidofor al Americii accentuând faptul că este mai important ca fiecare să primească Trupul și Sângele Domnului decât modul în care se face aceasta.
Astfel, deoarece a fost interzisă prin lege folosirea sfintei lingurițe, preoții utilizează de acum linguri multiple de metal separat pentru fiecare credincios și șervețele separate care sunt colectate într-o cutie și, după Liturghie, sunt arse.
Priviți cum explică preotul din sfânta biserică a Sfintei Sofia din Albani, New York, în duminica Cincizecimii, turmei cum se va face oferirea Sfintei Împărtășanii și în continuare cum îi împărtășește pe credincioși cu noile reguli.”
Părintele Anghelos Anghelakopulos, care a slujit în cadrul Mitropoliei de Pireu și a fost foarte activ pe subiectele bisericești arzătoare recente, a ales să întrerupă pomenirea Mitropolitului Serafim de Kithire pentru lipsa de fermitate în reacție față de ilegalitățile prin care a fost validată schisma din Ucraina de către Sinodul grec. Deocamdată nu a făcut public gestul de întrerupere a pomenirii, la care a recurs, dar există o traducere publică, realizată de Părintele Matei Vulcănescu, a scrisorii prin care și-a făcut cunoscută atitudinea sa față de superiorul său ierarhic. Aceasta cuprinde o serie lungă de relatări importante, care dau în vileag starea de fapt a Bisericii.
Înaltpreasfinția Voastră,
Hristos a înviat!
Ca membru activ al Trupului lui Hristos și preot canonic al Sfintei Mitropolii de Kýthira și Antikýthira a Bisericii Greciei și, prin urmare, al Bisericii Ortodoxe celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice a lui Hristos, urmând cuvenita rânduială bisericească, adresându-mă Dumneavoastră, Episcopul meu și autoritatea superioară, de care fac ascultare, în ziua de luni, 20/01/2020, la prânz, în biroul Dvs. din Sfânta Mitropolie, și în seara zilei de luni, 27/01/2020, în Atena, am avut două discuții importante cu Înaltpreasfinția Voastră, în cadrul cărora am încercat pe cât posibil să vă expun umilele mele gânduri cu privire la a) tulburătoarea chestiune ucraineană, care a zdruncinat unitatea Bisericii și a condus-o la schismă, b) întreruperea pomenirii și c) alte probleme ecleziastice arzătoare. Aceste discuții au fost cu adevărat revelatoare pentru mine, dezvăluindu-mi opinia, poziția și intențiile Dvs., de care până atunci nu avusesem cunoștință, cu privire la problemele de mai sus și la care aș dori să fac referire în cele ce urmează.
1. Problema ucraineană
Înaltpreasfinția Voastră,
Este tuturor cunoscut faptul că acordarea necanonică a pseudo-autocefaliei de către Patriarhul Bartolomeu schismaticilor, caterisiților și lipsiților de har, preoție și succesiune apostolică din Ucraina constituie o problemă eclesiologică majoră a Bisericii Ortodoxe Sobornicești a lui Hristos, această schismă panortodoxă având consecințe dureroase asupra unității Bisericii.
Primul punct-cheie al acestei întreprinderi nefaste a fost acțiunea clar anti-sinodală a Constantinopolului în chestiunea ucraineană, precum și în privința pseudosinodului din Kolymbari, inspirată de noua eclesiologie eretică a acestuia și de aerul părelnicului succes al acesteia în cadrul sinodului. În data de 11 octombrie 2018, atât fără consimțământul Bisericii Rusiei, sub jurisdicția căreia Ucraina se află de secole, cât și fără consimțământul Bisericii locale canonice, aflate sub conducerea Mitropolitului Onufrie, a decis să acorde autocefalia unei grupări de schismatici din Ucraina. Pe 15 decembrie 2018, a avut loc așa-numitul „sinod al unificării” celor două grupări schismatice a lui Filaret și a lui Macarie, iar Epifanie a fost ales „Întâistătător” al noii pseudo-biserici. În data de 5 ianuarie 2019 a fost semnat în Fanar „Tomosul de autocefalie” al pseudo-bisericii de către Patriarhul Bartolomeu și de către arhiereii sinodali, în prezența schismaticului Epifanie și a unitului (greco-catolic) Poroșenko, președintele de atunci al Ucrainei, ceremonia de înmânare a „tomosului” având loc în ziua Botezului Domnului a aceluiași an. Rugăciunea comună, slujba comună și potirul comun al ecumeniștilor Fanarului cu schismaticii eretici ai Ucrainei demonstrează recunoașterea deplină a validității botezului, a preoției, a harului, a succesiunii apostolice și a Tainelor schismaticilor în cauză. Iar faptul că fostul președinte al Ucrainei Petro Poroșenko, unit (greco-catolic), a fost împărtășit cu Preacuratele Taine, cu Preacinstitul Trup și cu Preacinstitul Sânge ale Domnului nostru Iisus Hristos, de către Patriarhul Bartolomeu constituie un act cu totul inacceptabil și reprobabil, care se înscrie în duhul demonic al sincretismului și al ecumenismului. Toate acestea reprezintă o lovitură majoră adusă Sfintei Ortodoxii. În data de 3 februarie 2019, a avut loc la Kiev „întronizarea” noului „mitropolit” schismatic Epifanie și astfel fărădelegea eclesiologică a fost împlinită. Ulterior, în ziua Sfintei Boboteze din anul 2020, prima aniversare a acordării „autocefaliei”, a avut loc o rugăciune comună, slujbă comună și împărtășire din același potir, la care au luat parte Patriarhul Bartolomeu și „Mitropolitul” de Lviv Macarie Maletici și suita acestora[1].
Ca urmare a celor de mai sus, Patriarhia Rusiei, prin decizia sinodală din 15 octombrie 2018, a întrerupt pomenirea numelui Patriarhului Ecumenic în Diptice, precum și comuniunea euharistică cu ierarhii Patriarhiei Ecumenice, ierarhii Bisericii Ruse retrăgându-se totodată din toate comisiile comune[2].
2. Ce spun Sfintele canoane despre schismă
Înaltpreasfinția Voastră,
Este bine cunoscut Înaltpreasfinției Voastre faptul că Sfintele Canoane sunt simple și categorice în privința schismei și e mirabilă ușurința cu care unii clerici și teologi le interpretează greșit sau le resping cu totul. După cum se știe și este dincolo de orice îndoială, schismaticii din Ucraina sunt caterisiți și anatematizați, iar mulți dintre ei sunt nehirotoniți și auto-hirotoniți. Conducătorul schismei, Filaret Denișenko, a avut preoție canonică și succesiune apostolică cât timp a fost episcop canonic al Bisericii Ruse, câteva decenii. Atunci când a fost însă caterisit și anatematizat, el a pierdut preoția și succesiunea apostolică și, prin urmare, cei care au fost hirotoniți de el, așa cum este noul „mitropolit” schismatic al Kievului, Epifanie, fabricație a lui Bartolomeu, nu are nici preoție și nici succesiune apostolică. Sfântul Vasile cel Mare explică foarte frumos acest lucru în cel dintâi dintre Sfintele sale Canoane, care au fost confirmate de către Biserică sinodal și sunt valabile diacronic. El spune deci că cei care părăsesc Biserica prin schismă nu mai au harul Sfântului Duh și, prin urmare, nu pot transmite ceva ce nu au. Transmiterea harului este întreruptă odată cu întreruperea succesiunii apostolice: „iar cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii…iar cei care s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut”[3]. Cu atât mai mult acestea sunt valabile în ceea ce îi privește pe schismaticii ucraineni care sunt nehirotoniți și auto-hirotoniți, care, cu alte cuvinte, nu au avut niciodată harul preoției și succesiune apostolică. Este cutremurător când ne gândim că în Ucraina episcopul canonic al Kievului, Onufrie, este singurul episcop care are succesiune apostolică în rândul episcopilor Kievului și, cu toate acestea, Constantinopolul „plantează” acolo un al doilea „episcop” al Kievului, lipsit de preoție și succesiune apostolică.
Sfintele Canoane sunt categorice și severe în abordarea celor care se împărtășesc împreună cu cei caterisiți și schismatici. Canonul 10 apostolic stabilește pentru toți clericii și mirenii că cel care se roagă împreună cu cel scos din comuniune, chiar dacă ar face acest lucru fie și într-o casă, cu atât mai mult în biserică, trebuie să se afurisească: „Dacă cineva s-ar ruga, chiar și în casă, împreună cu cel scos din comuniune, acela să se afurisească”[4]. De asemenea, canonul 11 apostolic stabilește că slujitorul care se va ruga împreună cu un alt slujitor caterisit trebuie să se caterisească şi el: „Dacă cineva, cleric fiind, s-ar ruga împreună cu un cleric caterisit, să se caterisească şi el”[5]. Legislația bisericească este completată în acest sens de canonul 2 al Sinodului local din Antiohia, care, pe lângă faptul că stabilește rânduiala bine-cunoscută, că cel care se împărtășește cu cei ieșiți din comuniunea Bisericii va fi și el excomunicat, precizează și faptul că schismaticii ieșiți din comuniunea Bisericii nu trebuie să fie acceptați de altă Biserică: „nu le este iertat însă să aibă comuniune cu cei excomunicați, […] nici să se primească în altă Biserică cei ce nu se adună împreună în altă Biserică. Iar de se va vădi căvreunul dintre episcopi, sau preoți, sau diaconi, sau oarecare din canon (catalogul clericilor) va avea comuniune (euharistică) cu cei excomunicați, și acesta să fie excomunicat ca unul ce tulbură canonul Bisericii”[6]. Tâlcuind ultima parte a acestui canon, Sfântul Nicodim Aghioritul consideră că sintagma „ca unul ce tulbură canonul Bisericii” înseamnă încălcarea celor două Canoane Apostolice, pe care le-am menționat anterior: „oricare episcop, preot, sau diacon, va avea comuniune cu cei excomunicați, fie în casă, fie în biserică, să fie excomunicat și acesta de către ceilalți pentru că prin ceea ce face tulbură și încalcă canoanele pe care le-a rânduit Biserica în această privință, și anume can. 10 și 11 apostolice”.
Prin urmare, este interzisă cu strictețe comuniunea cu schismaticii, în special comuniunea de rugăciune sau cea liturgică. Cei care au comuniune cu cei excomunicați devin și ei excomunicați și în special, cei care au comuniune cu clerici caterisiți trebuie să fie și ei caterisiți.
Tradiția Bisericii Ortodoxe, exprimată în Canonul 15 al Sinodului I-II Ecumenic[7], a receptat întotdeauna erezia și schisma ca pe niște mijloace înfricoșătoare și respingătoare, prin care dușmanul mântuirii, diavolul, prin instrumentele sale, încearcă să destrame Trupul lui Hristos, pentru a zădărnici mântuirea omului. Aceasta s-a întâmplat, din păcate, în Fanar în ziua Sfintei Boboteze a anului 2019. Ecumeniștii Fanarului și schismaticii eretici din Ucraina au scindat Trupul lui Hristos, sfâșiind cămașa Lui cea necusută, provocând o mare schismă în Biserica Ortodoxă. Ecumenismul și schisma s-au aliat și s-au ridicat cu furie împotriva Sfintei Ortodoxii.
Comuniunea ecleziastică deplină a Patriarhului Bartolomeu și a celor dimpreună cu el cu excomunicații și schismaticii osândiți din Ucraina îi face și pe aceștia înșiși excomunicați, întrucât la panerezia ecumenismului intercreștin și inter-religios sincretist au adăugat și unirea cu schisma și erezia ucraineană. Aici avem, din păcate, o dublă schismă: a) schismă de credință și b) schismă administrativă. În acest caz se aplică canonul 2 al Sinodului local din Antiohia[8], care a fost recunoscut de Sinoadele Ecumenice, potrivit căruia „cel care are comuniune cu cel excomunicat să fie excomunicat”, și alte canoane asemănătoare.
Aici se află al doilea punct cheie al acestei acțiuni infame legate de recunoașterea unei astfel de situații necanonice. O astfel de recunoaștere a nechibzuinţei ucrainene s-a încercat să se realizeze a) prin deciziile sinodale oficiale ale sinoadelor Bisericilor Ortodoxe locale și b) prin slujirea comună și prin pomenire, vai! în trei Biserici Ortodoxe locale (a Constantinopolului, a Greciei și a Alexandriei).
3. Chestiunea ucraineană – iconomie dumnezeiască
Înaltpreasfinția Voastră,
Dumnezeu a rânduit sau, mai bine zis, a îngăduit celor din Kolymbari să se unească cu o adevărată schismă, să intre în comuniune deplină cu schismatici anatematizați, schismatici cu adevărat și în chip real, pe care Biserica Rusiei i-a tăiat din trupul său printr-o decizie sinodală prin care îi condamnă la excomunicare pe cei care au avut comuniune cu schismaticii. Deși nu este panortodoxă, ci o decizie locală, este totuși fundamentată din punct de vedere canonic și corectă, este valabilă pentru întreaga Biserică și a fost recunoscută de întreaga Biserică, cu excepția a trei Biserici locale (a Constantinopolului, a Greciei și a Alexandriei). Dacă erezia din Kolymbari nu a fost remarcată de mulți, acum lucrurile sunt evidente. Nu poate afirma nimeni cu ușurință că nu vede, nu aude, nu înțelege. Comuniunea cu schismaticii și recunoașterea schismaticilor din Ucraina se fac public și sunt proclamate public, „cu capul descoperit”. La erezia din Kolymbari s-a adăugat schisma pseudoautocefaliei ucrainene, al doilea mare rău pentru unitatea Bisericii, mai rău chiar decât erezia, potrivit binecunoscutului cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, care spune că a provoca schismă nu este mai puțin rău decât a cădea în erezie, că nimic nu îl supără pe Dumnezeu la fel de mult ca schisma și că nici sângele martiriului nu poate șterge acest păcat[9].
Grăiesc în van cei care vorbesc despre „instrumentalizarea Sfintei Euharistii” și despre o blasfematoare exercitare de violență prin intermediul Sfintei Euharistii. Adică Sfinții Părinți, care au întrerupt în sinod, așa cum a făcut Biserica Rusă, comuniunea euharistică cu ereticii și cu schismaticii, dar și cu cei care au avut comuniune cu aceștia, s-au folosit de Sfânta Euharistie ca de un instrument și exercitau violență împotriva acelora? Sfânta Euharistie, care este prin excelență taina unității, este hulită de cei care distrug această unitate, ereticii, schismaticii și cei care au comuniune cu aceștia Astfel, cuvintele „va fi excomunicat” (ἔσται ἀκοινώνητος) sau „să fie excomunicat” (ἔστω ἀκοινώνητος) și-au pierdut sensul de viitor și au devenit realitate prezentă odată cu decizia sinodală a Bisericii Rusiei, care ne dorim să devină panortodoxă.
4. Problema ucraineană este o schismă ecumenistă complexă
În discuțiile dintre noi, dar și în scris, și în public, ați afirmat că problema ucraineană este doar o chestiune canonică[10].
Înaltpreasfinția Voastră, chestiunea ucraineană nu este însă doar o chestiune canonică, ci o schismă complexă, alcătuită dintr-o convergență de abateri. Prin urmare, problema ucraineană este și o problemă administrativă, și una canonică, și ecleziastică, eclesiologico-dogmatică, ecumenică, și geopolitică, și soteriologică.
A) Chestiunea ucraineană este o problemă de denaturare a noțiunii de pocăință, deoarece nu a existat pocăință reală din partea schismaticilor, lepădarea de schismă și revenirea în Biserica Ortodoxă Canonică a Ucrainei, aflată sub păstorirea Mitropolitului canonic al Kievului și al întregii Ucraine, Onufrie.
Β) Chestiunea ucraineană este o problemă de natură juridică, deoarece „… lipsit fiind de competență, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a abordat hotărâri definitive și irevocabile luate de Patriarhia Rusă împotriva unor foști clerici, repunându-i pe aceștia în treapta ierarhică și prin urmare aceste decizii ale Patriarhiei Ecumenice sunt invalide deoarece au fost luate de un organism incompetent și oricâți ani vor trece de la adoptarea lor, vor rămâne invalide … și… așa-numitul „sinod al unificării” este și el invalid, întrucât a fost compus din mireniși în consecință, având în vedere aceste considerente, acordarea autocefaliei acestei structuri „bisericești”lipsite de subzistență este și ea invalidă[11].
C) Chestiunea ucraineană este o problemă de natură administrativă, deoarece Patriarhul Bartolomeu a creat în mod necanonic noua pseudo-biserică schismatică condusă de Epifanie alături de Biserica Ortodoxă canonică a Ucrainei, aflată sub conducerea Mitropolitului canonic al Kievului și al întregii Ucraine, Onufrie.
D) Chestiunea ucraineană este o problemă canonică, deoarece constituie o ingerință necanonică a Patriarhiei Ecumenice într-o jurisdicție străină, cea a Patriarhiei Moscovei.
E) Chestiunea ucraineană aduce atingere învățăturii despre Sfintele Taine, pentru că cei care alcătuiesc noua pseudo-biserică sunt lipsiți de preoție, de succesiune apostolică, nu săvârșesc Taine valide, și sunt nehirotoniți, auto-hirotoniți, caterisiți și afurisiți.
F) Chestiunea ucraineană este o problemă eclesiologico-dogmatică majoră[12]întrucât, potrivit preacucernicului pr. Anastasios Gotsopulos, canonist, dintr-o problemă de natură canonică evoluează într-oproblemă eclesiologică majoră, cu consecințe și dimensiuni care nu pot fi încă determinate în momentul de față:
Pentru prima dată în istoria ecleziastică modernă, Patriarhul Ecumenic dă „primatului de onoare” – pe care, neîndoielnic, tradiția ortodoxă îl recunoaște – sensul de primat al puterii, în stil papal.
Primatul de onoare este:
(a) Rol de coordonare în relațiile panortodoxe.
(b) Exprimarea și punerea în aplicare a deciziilor pe care
Bisericile Ortodoxe le iau în cadru sinodal.
Primatul papal al puterii înseamnă că:
a) Papa acționează dincolo de cadrul propriei sale jurisdicții, nu doar
în limitele Patriarhiei Romei, ci în întreaga Biserică.
b) Papa decide în mod suveran și independent sau chiar contrar opiniei
Bisericilor locale.
c) Ceilalți episcopi sunt obligați să accepte decizia papală.
d) Decizia papală nu necesită aprobare, dar nu este nici atacată,
nici revocată.
Să răspundem sincer: Acțiunile Patriarhului Ecumenic amintesc de un
„primat de onoare” sau se potrivesc întru totul unui „primat al puterii”?
Cu toate acestea, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, pentru a
ajunge la interpretarea primatului de onoare ca primat de putere, a
existat anterior o încercare de fundamentare teoretică în acest sens:
a) Fundamentarea primatului pe Dumnezeirea Treimică. Nici măcar papa nu a îndrăznit vreodată să susțină că primatul său își are fundamentul în Sfânta Treime. A apelat în acest sens la „supremația” Sfântului Apostol Petru. Constantinopolul și-a sprijinit însă primatul pe „supremația” lui Dumnezeu Tatăl.
b) Din primus inter pares („primul între egali”) Patriarhul Ecumenic a fost proclamat „primus sine paribus” („primul fără egali”)!
c) Se încearcă acum „acoperirea” teoretică a necanonicității cu argumentul că:
i. Patriarhul Ecumenic poate interveni dincolo de limitele jurisdicției sale, în orice Biserică Ortodoxă din întreaga lume, chiar și „din oficiu și din îndatorire”, „nu numai în cazul dogmelor și sfintelor tradiții și al dispozițiilor ecleziastice canonice sau în probleme generale, referitoare la întregul trup al Bisericii, ci și la toate chestiunile particulare relativ importante, care privesc o Biserică sau alta”![13] Mă întreb prin ce diferă această abordare a Patriarhului Bartolomeu de Decretul Dictatus Papae (1075) al Papei Grigore al VII-lea, în care este afirmată pretenția ca papei să îi fie supuse spre soluționare toate „cause majores’” (cauzele majore) din toate Bisericile din întreaga lume! Și conotațiile continuă, dacă ne amintim exprimarea teoreticianului reformei gregoriene a cardinalului Silva Candida (1053-1054) din cartea sa, De Sancta Romana Ecclesia, unde afirmă că Biserica Romei este „maica tuturor Bisericilor”, axa, izvorul și originea (cardo, fons et origo), cununa și fundamentul (vertex et fundamentum)[14] lor!
ii. Să fie abolite Sfintele Canoane, care sunt o opreliște în calea acțiunii Patriarhului Ecumenic dincolo de limitele jurisdicției sale. Pentru ca Patriarhul Ecumenic să poată acționa fără obligații de ordin canonic și restricții generate de dispozițiile canonice![15] Și desigur, întotdeauna, pentru binele Bisericii! E de prisos să amintim că aceasta susține și a făcut Papa de la Roma.
iii. Deciziile Patriarhului Ecumenic cu privire la autocefalie nu trebuie să fie validate[16] de către conștiința ecleziastică a întregii Biserici.
Profesorul emerit de teologie dogmatică Dimitrios Țelenghidis recunoaște și el că problema ucraineană este o problemă de ordin eclesiologic și dogmatic. Într-o scrisoare adresată tuturor membrilor Ierarhiei Bisericii Greciei cu titlul: „Cu privire la legiferarea instituțională a Bisericii Schismatice din Ucraina”[17], spune: „Aș dori – cu simțământul responsabilității – să vă prezint și eu, cu smerenie, dimensiunile eclesiologice – dogmatice, dar și implicațiile soteriologice ale primirii necondiționate a Bisericii Schismatice din Ucraina în comuniunea bisericească-euharistică”. În alt loc, afirmă: „Cea dintâi și cea mai mare problemă este, în cazul de față, problema eclesiologică, care se referă la identitatea «formațiunii bisericești». Pe de o parte, trebuie să se examineze dacă această „formațiune” îndeplinește condițiile Comunității Ecleziastice. Dacă, dimpotrivă, se recunoaște «autocefalia» acesteia, atunci se recunoaște în mod automat și «legitimitatea» Bisericii schismatice”. Și în altă parte:„Este limpede că această problemă este, în esență, una eclesiologic-dogmatică, cu implicații soteriologice inevitabile”. Și, în final: „Pe baza logicii acordării tomosului «autocefaliei» Bisericii schismatice din Ucraina, riscăm ca în viitor să ajungem probabil la acceptarea comuniunii euharistice cu romano-catolicii și cu alți eretici, fără să fie împlinite condițiile fundamentale ca aceștia să se pocăiască și să se lepede de înșelările lor dogmatice – ceea ce încearcă să facă astăzi ecumenismul, și nu doar în teorie, dar și în practică”.
G) Chestiunea ucraineană este o problemă generată de
ecumenism, fiindcă noua pseudobiserică a
lui Epifanie este, dincolo de altele, și ecumenistă de vreme ce are obiective
comune cu uniții din Ucraina, care fac posibilă unirea dintre ei, se roagă, anticanonic, cu papistașii
eretici condamnați, cu care face slujbe comune și acceptă pseudosinodul din
Creta. Cu alte cuvinte, patr. Bartolomeu a creat o „biserică” asemănătoare cu a
lui. „Βiserică” ecumenistă este Fanarul, „biserică” ecumenistă este și noua
formațiune schismatică din Ucraina. Iată și dovezile în acest sens:
a) În iulie 2017, într-un mesaj al său, pseudopatriarhul schismatic al Kievului, Filaret, a afirmat despre pseudosinodul din Creta: „Acceptăm documentele care au fost aprobate la Sfântul și Marele Sinod”. Pseudopatriarhul Kievului s-a exprimat critic împotriva Moscovei ecumeniste și l-a elogiat pe Patriarhul Bartolomeu. Filaret a menționat că „Sinodul a creat un mecanism bazat pe decizii sinodale nu doar ale unei Biserici locale sau ale unui grup de Biserici locale, așa cum s-a întâmplat în ultimele secole, ci la nivel panortodox”. A vorbit, de asemenea, și despre „slujirea specială a Patriarhului Ecumenic ca primul între egali, aflat în fruntea Bisericii Ortodoxe și președinte al Sinodului Panortodox”. Referitor la propria-i absență, a făcut următorul comentariu: „Patriarhia Kievului este lezată de faptul că nu a fost chemat să participe sau să trimită reprezentanți la Sinod, deoarece problema recunoașterii Autocefaliei Bisericii Ucrainei de către alte Biserici locale încă trebuie să fie abordată. Cu toate acestea, Patriarhia Kievului, cu încredere și dragoste față de Biserica noastră Mamă a Constantinopolului și în același cuget cu Bisericile Ortodoxe Locale, consideră că subiectele asupra cărora s-a convenit la Sinod au o însemnătate indubitabilă pentru Biserica Ortodoxă. Poziția și răspunsul Patriarhiei Kievului față de Sfântul și Marele Sinod și hotărârile acestuia vor fi confirmate oficial la următoarea ședință a Sfântului Sinod al UOC-KP [Biserica Ortodoxă Ucraineană – Patriarhia Kievului], dar vă putem asigura astăzi că atitudinea noastră în aceste privințe este una pozitivă și că acceptăm documentele care au fost aprobate”[18].
b) Într-un discurs rostit cu ocazia decernării premiului Athenagoras pentru Drepturile Omului, la 20-20-2019, pseudomitropolitul schismatic Epifanie a declarat: „Și eu am un vis: că în Constantinopol-Noua Romă va avea loc un Sinod panortodox, așa cum a fost gândit de Patriarhul Atenagora, care a lucrat în acest sens. Visul că Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, care a avut loc pentru prima dată în Creta, va avea o continuare și că astfel de Sinoade vor deveni o parte integrantă a vieții Bisericii”[19].
c) Conducătorul OCU, Epifanie Dumenko, într-un interviu acordat postului de televiziune Espreso TV în luna mai a anului 2019, a vorbit despre posibilitatea unirii, în viitor, cu „Biserica Catolică Ucraineană de rit grec”. Pseudomitropolitul Epifanie a declarat că „Biserica Ortodoxă” [schismatică] „din Ucraina – OCU” conlucrează îndeaproape cu Biserica Catolică Ucraineană de rit grec – UGCC „patriotică” [uniți]. În general, mulți se străduiesc și spun că aceste biserici” [schismaticii și uniții] „va trebui să se unească în viitor”, a declarat Dumenko. „Dar pentru a ne uni, trebuie să intrăm în dialog”. Potrivit acestuia, în prezent, „Biserica” schismatică „Ortodoxă din Ucraina – OCU” și Biserica Catolică Ucraineană de rit grec- UGCC ”, care este „Biserica patriotică”, sunt în strânsă cooperare, realizează împreună anumite programe și participă la evenimente comune. „În cadrul întâlnirii cu Preafericitul Sviatoslav am vorbit despre aprofundarea, pe mai departe, a cooperării noastre. În această colaborare vom intra într-un dialog și dialogul va determina dacă ne putem uni. În teorie, acest lucru este posibil în viitor. Depinde însă de modul în care vom colabora, cum vom menține aceste relații de prietenie și cum ne vom lupta pentru această unitate. În viitor, toți creștinii ortodocși va trebui să se unească într-o singură Biserică”, a declarat liderul OCU. După cum a declarat mai înainte Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși, când Epifanie l-a felicitat pe Sviatoslav Șevciuc, liderul Bisericii Catolice Ucrainene de rit grec, de ziua de naștere a acestuia, i-a mulțumit „pentru sprijinirea relațiilor amicale dintre Biserici și pentru atitudinea patriotică” și și-a exprimat speranța că relațiile dintre OCU și UGCC vor rămâne „la fel de bune și benefice” cum sunt acum[20].
d) Pseudomitropolitul Epifanie, în ziua de duminică, 13-10-2019, „a sfințit” biserica nou-construită a Preasfintei Ocrotiri în zona Varaș. În timpul slujbei de sfințire și al săvârșirii Sfintei Liturghii, schismaticul Epifanie a îngăduit prezența în rugăciune comună a pseudo-preotului catolic Vasile Platotka, care a stat în altar, îmbrăcat cu unele veșminte liturgice și în rând cu pseudoclericii pseudobisericii schismatice ucrainene[21].
e) La 8-10-2019, un pseudo-ierarh al OCU (aflat sub jurisdicția lui Epifanie) a săvârșit pe față o slujbă comună cu un pseudo-ierarh unit și cu un catolic – o slujbă de pomenire cu ocazia reînhumării victimelor care în iunie 1941 au suferit torturi din partea Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al Uniunii Sovietice în închisoarea Dubno. Potrivit site-ului web al „Episcopiei Luțk a Bisericii Romano-Catolice”, slujba a fost oficiată de „Arhiepiscopul” de Rivne, Ilarion al OCU (aflat sub jurisdicția lui Epifanie), exarhul „Episcopiei” Unite Iosafat și „Arhiepiscopul” de Rivne al ereziei papale, p. Vladislav Chaika, precum și alți „preoți” locali[22].
f) „Mitropolitul” de Pereiaslav Alexandru, care este unul dintre cei doi arhierei care au părăsit Biserica Ortodoxă canonică din Ucraina și s-au alăturat noii pseudobiserici a Ucrainei, imediat după înființarea acesteia, în 2018, iar astăzi ocupă funcția de vicepreședinte al Comisiei sinodale pentru relațiile inter-creștine, a participat duminică, 12 ianuarie 2020, la „hirotonia unui episcop catolic de rit grec” (unit), în Catedrala Patriarhală din Kiev a „Bisericii” Unite din Ucraina, unde a fost săvârșită „hirotonia în episcop”a lui Stepan Stus.
La invitația „Arhiepiscopului” greco-catolic al Kievului și al Galiciei, Sviatoslav, „mitropolitul” Alexandru a rostit un cuvânt de felicitare. În cadrul discursului său, „mitropolitul” Alexandru a declarat, între altele, că Preafericitul Mitropolit al Kievului, Vladimir, a discutat cu fostul lider al catolicilor de rit grec (uniți) Liubomir Guzar planuri de unire a ortodocșilor cu catolicii de rit grec din Ucraina. „Mitropolitul” a prevăzut că această unire va avea loc în viitorul apropiat. „Înaintăm pe două căi în același timp, obiectivul nostru este unul și același, dar încă nu a sosit vremea. Dar într-o zi vom vedea că acest lucru se va întâmpla. Frați și surori, sunt sigur că vom vedea această clipă. Ceea ce nu au putut face ei, vom face noi”, a afirmat în mod sugestiv „mitropolitul” Alexandru.
De asemenea, adunarea ierarhilor uniți prezenți acolo a numit-o „plenitudine ecleziastică”, spunând că „astăzi văd o plenitudine ecleziastică, o foarte bună, mare plenitudine, care și-a pus mâinile peste ea, iar voi, împreună cu noi, vă veți asuma această povară. O povară nu de slavă, nu de cinstiri, ci de responsabilitate în fața lui Dumnezeu și în fața poporului lui Dumnezeu”.
„Mitropolitul” i-a oferit apoi noului „episcop” unit un engolpion cu Maica Domnului din bunurile personale ale fericitului Vladimir, Mitropolitul Kievului și al întregii Ucrainei, al cărui secretar a fost pentru mai multă vreme.
„Permiteți-mi ca astăzi să vă ofer ceva din cele care mi-au mai rămas încă în veșmântar de la fericitul mitropolit Vladimir. Acest engolpion, care o înfățișează pe Maica Domnului. Fie ca Maica Domnului să fie ocrotitoarea slujirii dumneavoastră și însuflețitoarea dumneavoastră pe calea pe care ați fost așezat“, a subliniat domnul Alexandru[23].
Η) Chestiunea ucraineană este o problemă soteriologică, pentru că erezia și schisma, și mai ales ecumenismul și pseudosinodul din Creta, nu îl mântuiesc pe om, ci îl conduc, nu spre mântuire, ci la pierderea sufletului.
Din nefericire, Înaltpreasfinția Voastră, lucrurile sunt foarte, chiar foarte grave. Fiindcă cel care recunoaște noua pseudobiserică ucraineană schismatică și eretică nu acceptă doar schisma și lipsa hirotoniei sau autohirotonirea, ci, mult mai rău, maniera unită de unire mincinoasă a Bisericii Ortodoxe cu feluritele erezii, adică reaua unire cu uniții, cu erezia papismului și cu eresiarhul papa, prin intermediul panereziei ecumenismului și al pseudosinodului din Creta. Acest lucru este demonstrat de relațiile foarte bune pe care le au atât Patriarhul Bartolomeu, cât și Epifanie cu uniții din Ucraina și cu liderul acestora, „arhiepiscopul” Sviatoslav Șevciuc. Prin urmare, se pune problema comuniunii euharistice de tip ecumenist.
În cele din urmă, a avea comuniune ecleziastică și duhovnicească cu schismatici și chiar nehirotoniți, auto-hirotoniți, caterisiți și afurisiți, care sunt și ecumeniști, nu este o chestiune de „natură administrativă”, ci o chestiune de „credință” și de „acribie”.
Înaltpreasfinția Voastră,
Am sperat, cu îngrijorare, că Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, depășind sentimentele și criteriile patriotice și etnofiletiste legate de „Patriarhul Neamului”, pe care unii ierarhi nu au ezitat să le expună prin declarații pompoase lipsite de noimă, va promova eclesiologia Trupului unic al lui Hristos, că nu va trece cu vederea cămașa sfâșiată în Biserica Locală din Ucraina, deoarece sfâșierea se va extinde în Biserica Sobornicească, la întreg trupul cel unul și că nu îl va încuraja pe Patriarhul Bartolomeu prin recunoașterea „autocefaliei” nu doar să legifereze sfâșierea, ci să o și extindă prin persecuții ale schismaticilor împotriva Bisericii Canonice, membră a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, și până și printr-o nouă schismă din cea veche, din partea „patriarhului” caterisit și anatematizat, Filaret Denisenko. Din păcate, speranțele ne-au fost dezmințite și îngrijorările ne-au fost confirmate. Biserica Greciei a recunoscut oficial noua pseudobiserică a Ucrainei și pe liderul acesteia, Epifanie. Aceasta rezultă din următoarele fapte:
a) Referatul comun (23-05-2019) al celor două comisii sinodale pentru probleme dogmatice și canonice și pentru probleme la nivel interortodox, potrivit căruia, „cercetând problema autocefaliei Bisericii Ucrainei, din punct de vedere canonic, dar și juridic, cu respect susținem că nu există niciun impediment în calea recunoașterii autocefaliei Bisericii ucrainene și a acordului absolut al Bisericii Greciei cu Patriarhul Ecumenic”[24].
c) Comunicatul oficial al Sinodului Permanent din 28 august 2019, prin care a recunoscut „dreptul canonic al Patriarhului Ecumenic de a acorda autocefalia, precum și prerogativa Întâistătătorului Bisericii Greciei de a trata mai departe problema recunoașterii Bisericii Ucrainei”[26].
d) Comunicatul oficial al Sinodului Ierarhiei din data de 12 octombrie 2019[27], prin care „a admis hotărârea Sinodului Permanent din 28/08/2019 și referatul Arhiepiscopului Ieronim al II-lea al Atenei și al întregii Grecii[28], care a susținut recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainene din Republica independentă Ucraina de către Biserica noastră, adică a recunoscut dreptul canonic al Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalia, precum și prerogativa Întâistătătorului Bisericii Greciei de a trata mai departe problema recunoașterii Bisericii Ucrainei”. Potrivit Comisiei pentru Presă, formate din trei membri, arhierei,din mitropoliții Ierotei de Nafpaktos, Dorotei de Syros și Hrisostom de Patra, „comunicatului de presă i s-a dat citire în auzul tuturor și în urma corecturilor făcute de către Arhierei, a primit forma finală și a constituit decizie a Ierarhiei”[29].
În aceeași zi (10-10-2019), într-o scrisoare a sa, pseudomitropolitul Epifanie „și-a exprimat recunoștința față de Arhiepiscopul Ieronim al Atenei și al întregii Grecii și față de toți ierarhii care, în Sfântul Sinod al Ierarhiei, au susținut poziția Patriarhiei Ecumenice și au urmat hotărârile canonice și istorice ale acesteia, deschizând calea unei conlucrări depline între cele două Biserici Locale Autocefale, la toate nivelurile[30].
Ziua următoare (13-10-2019), Patriarhul Bartolomeu, în predica ținută în Biserica Patriarhală, a declarat că „Sfântul Sinod al Ierarhiei Preasfintei Biserici a Greciei a luat o hotărâre istorică, potrivit căreia, pe de o parte, este recunoscut și confirmat dreptul exclusiv al Patriarhiei Ecumenice de a acorda Autocefalie acolo unde este nevoie și, pe de altă parte, în baza acestui drept al Patriarhiei noastre, Preasfânta Biserică a Greciei a recunoscut autocefalia acordată cu câteva luni mai înainte de Patriarhia noastră Bisericii Autocefale recent înființate din Ucraina. … Mulțumim pe această cale Bisericii surori a Greciei și ne exprimăm recunoștința față de PreafericitulPreședinte al Sinodului Ierarhiei, Arhiepiscopului Ieronim al Atenei și al întregii Grecii,care a luat inițiativa și a condus evoluția lucrurilor spre fericitul rezultat de ieri”[31].
e) Slujba comună la care Arhiepiscopul Ieronim al II-lea al Atenei și al întregii Grecii a participat alături de Patriarhul Bartolomeu în biserica Maica Domnului Ahiropíitos din Tesalonic în ziua de 19/19/2019, unde a fost pomenit pseudomitropolitul schismatic și excomunicat Epifanie al Kievului[32].
f) Trimiterea unei Epistole Irenice (21/10/2019) de către Ieronim al II-lea al Atenei și al întregii Grecii către pseudomitropolitul Epifanie[33], prin care i-a acordat sărutarea iubirii frățești și i-a întins mâna spre comuniunea bisericească.
g) Pomenirea pentru prima dată în Diptice a schismaticului Epifanie de către Arhiepiscopul Ieronim al II-lea al Atenei și al întregii Grecii în timpul Sfintei Liturghii din 10/11/2019 în Catedrala din Atena[34], fapt ce are loc acum la fiecare Liturghie la care e prezent Arhiepiscopul.
h) Comunicatul oficial al Sinodului Permanent din 11/12/2019[35] al Bisericii Greciei, potrivit căruia „Biserica Greciei a hotărât în chip firesc cu privire la Ucraina” și
i) Includerea în Dipticele anului 2020 ale Bisericii Greciei a acordării Tomosului de Autocefalie ca eveniment istoric și a numelui lui Epifanie ca al cincisprezecelea „ÎNTÂISTĂTĂTOR”. Mai exact, la pagina 29 și în coloana EVENIMENTE ISTORICE se scrie: „2019. (Ianuarie 2016). Tomosul patriarhal și sinodal pentru autocefalia Bisericii Ortodoxe din Ucraina”. De asemenea, la pagina 370, cu titlul „PATRIARHIILE VECHI ȘI BISERICILE AUTOCEFALE”, este trecut ca al 15-lea „Întâistătător”, „EPIFANIE al Ucrainei, Mitropolit al Kievului și a toată Ucraina”[36].
La 5/01/20, când s-a împlinit un an de la semnarea și acordarea „Tomosului de autocefalie” schismaticilor și ereticilor din Ucraina, în timpul cuvântării sale ținute în biserica „Sfântul Gheorghe” din Fanar, Patriarhul Bartolomeu și-a exprimat din nou felicitările către Patriarhul Teodor al Alexandriei și către Arhiepiscopul Ieronim al Atenei și al întregii Grecii, pentru acordul lor cu decizia Patriarhiei Ecumenice și pentru înscrierea în Diptice a lui Epifanie, Mitropolitul Kievului și a toată Ucraina[37].
O consecință firească a celor de mai sus a fost refuzul Arhiepiscopului Ieronim de a merge la întâlnirea Întâistătătorilor,care a avut loc la Amman, Iordania, în data de 26/02/2020, la invitația Patriarhului Teofil al III-lea al Ierusalimului, cu justificarea nemaiîntâlnită în istoria bisericească, potrivit căreia „convocarea de întruniri și adunări ale Întâistătătorilor ortodocși este prerogativa canonică a Preasfinției Sale Patriarhul Ecumenic[38].
În sfârșit, în luna februarie sau martie a anului în curs ar fi trebuit să aibă loc vizita oficială a lui Epifanie în Biserica Greciei și comuniunea bisericească deplină în cadrul unei slujbe la care aveau să ia parte Epifanie, Ieronim și Sfântul Sinod și pomenirea, care pentru moment a fost amânată din cauza măsurilor de siguranță impuse din pricina așa-numitei „pandemii a coronavirusului”. Într-un interviu recent din data de 6/01/2020 despre planurile sale de viitor pentru o vizită în Patriarhia Alexandriei și în Biserica Greciei, Epifanie a spus: „Se fac pregătiri pentru vizita mea. Mai întâi este vizita la Patriarhia Alexandriei, pentru că este a doua Biserică, ca loc de cinste, după Patriarhia Ecumenică. Cred că o astfel de vizită va avea loc în februarie sau în martie. Și după aceea vom vizita și Atena”[39].
Consecința celor de mai sus a fost faptul că Patriarhia Rusiei, prin decizia sa sinodală din 17 octombrie 2019, a întrerupt comuniunea de rugăciune și euharistică cu toți arhiereii Bisericii Greciei, care au acceptat sau acceptă în această comuniune reprezentanți ai comunităților schismatice necanonice ucrainene, întrerupând, de asemenea, și pomenirea în Diptice a numelui Arhiepiscopului Ieronim al II-lea al Atenei și al întregii Grecii[40]. În data de i noiembrie 2019 Centrul de Turism Religios al Bisericii Ruse a publicat o listă a primelor Mitropolii, care au avut comuniune cu reprezentanți ai pseudobisericii din Ucraina. Conform listei, primele Sfinte Mitropolii pe care agențiilor de turism ruse le este interzis să le viziteze, sunt Arhiepiscopia Atenei și Mitropoliile 1) Langadá, Lití și Rendíni, 2) Véria, Náusa și Kambanía, 3) Arta, 4) Trikki și Staghí, și 5) Dimitriás și Almyrós[41].
6. Opoziția dvs. declarată
Înaltpreasfinția Voastră,
Este bine cunoscut faptul că vă opuneți cu fermitate recunoașterii „autocefaliei” ucrainene, așa cum o demonstrează textele publicate de Dvs., circularele pastorale, precum și interviurile și intervențiile Dvs. publice. Nu aveți comuniune bisericească cu schismaticii și ereticii din Ucraina și nici nu l-ați pomenit pe pseudomitropolitul Kievului, Epifanie. Bine ați făcut și mai întâi ați depus la procesele verbale ale Sinodului Permanent din august 2019 și ale Sinodului Ierarhiei din octombrie 2019, dar și public, opoziția dvs. față de presupusele „hotărâri” ale acestora, și în al doilea rând v-ați distanțat public de „hotărârile” mai sus numite și ați luminat astfel credincioșii Bisericii și în al treilea rând ați semnat împreună cu alți trei arhierei o epistolă comună, care fost trimisă tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Locale, solicitându-le să ia inițiative pentru convocarea unui Sinod Panortodox cu privire la rezolvarea problemei ucrainene.
În ceea ce privește epistola Dumneavoastră comună, să îmi îngăduie Înaltpreasfinția Voastră să observ, cu fiască smerenie, că nu așteptăm ca cei care au avut comuniune cu schismaticii eretici ucraineni să convoace ei înșiși un sinod ca să se autocondamne. Mai degrabă se vor justifica și nici nu se pune problema să fie convocat vreodată un Sinod panortodox, pentru că știu că marea majoritate a Bisericilor Locale sunt împotriva lor. Din acest motiv, pare utopic și bizar apelul adresat Patriarhului Bartolomeu pentru convocarea unui Sinod Panortodox. Este ca și cum i-ați cere în mod naiv Patriarhului Ecumenic „să se sinucidă” ecleziastic, convocând un sinod panortodox împotriva propriei persoane! Totodată, pare și o indirectă fugă de responsabilitate din partea celorlalți Întâistătători, precum și de posibilitatea pe care o au, de a convoca sinod și fără Patriarhul Bartolomeu, pentru a rezolva problema ucraineană. În sfârșit, în epistola comună nu se face asocierea adecvată între chestiunea ucraineană și noua eclesiologie de tip papala Fanarului, ecumenism, pseudosinodul din Creta, noul primat al Constantinopolului (prim fără egali – primus sine paribus) și unirea cu Papa, cu uniții și cu alți eretici.
Desigur, permiteți-mi să subliniez în acest punct că acest efort comun și rezultatul epistolei au fost zădărnicite dintru început de unul dintre semnatarii acesteia, Mitropolitul Pireului, care, cu totul imprudent, a făcut public acest gest încă înainte ca epistola să fi fost alcătuită și expediată[42] și bineînțeles, s-a anulat pe sine însuși de vreme ce, după semnarea ei, a slujit de sărbătoarea Sfântului Spiridon (12/12/2019) în Pireu cu Mitropolitul Ioan de Langadás[43], care a slujit împreună cu pseudomitropolitul Kievului și cu cei care au fost alături de acesta și cu Arhiepiscopul Ieronim al II-lea, care a recunoscut pseudobiserica ucraineană și pe liderul acesteia, pe care l-a pomenit pentru a nu știu câta oară, în catedrala din Pireu de sărbătoarea Botezului Domnului în anul 2020[44].
7. Ce ar mai trebui să faceți?
După umila mea părere, Înaltpreasfinția Voastră, gesturile Dvs. mai sus amintite sunt lăudabile, dar ele nu sunt suficiente. Dacă ați dori ca problema să fie abordată de la rădăcină, ar mai trebui:
a) Să solicitați convocarea unui nou Sinod extraordinar al Ierarhiei Bisericii Greciei, la care să se realizeze un vot canonic și să se adopte o hotărâre canonică privitor la problema ucraineană.
b) Să faceți apel la Consiliul de Stat împotriva nerespectării procedurii legale de vot în cadrul sinodului extraordinar al Bisericii Greciei din 12/10/2019 referitor la chestiunea ucraineană.
c) Să solicitați demisia Arhiepiscopului Ieronim al II-lea al Atenei și al întregii Grecii din Sinodul Ierarhiei, deoarece a comis abaterile anticanonice descrise în secțiunea 5, necanonic și fără aprobarea Ierarhiei.
d) Să solicitați Sinodului Ierarhiei demisia Arhiereilor care au constituit Comisia pentru presă, pentru că, având încuviințarea Arhiepiscopului, au prezentat o hotărâre a Ierarhiei, care încă nu exista, ca fiind una pozitivă în favoarea recunoașterii pseudoautocefaliei ucrainene, comițând un puci.
e) Până când problema va fi rezolvată, să întrerupeți pomenirea Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, pentru că i-a recunoscut pe schismaticii eretici din Ucraina ca Biserică și nu mai învaţă cuvântul adevărului lui Hristos, înlocuind pomenirea:„Întâi pomeneşte, Doamne, pe Sfântul nostru Sinod, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău”,cu pomenirea: „Întâi pomeneşte, Doamne, pe toţi episcopii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău”.
8. Recunoașterea indirectă a schismei și ereziei din Ucraina prin pomenirea Sfântului Sinod care nu mai învaţă cuvântul adevărului
Înaltpreasfinția Voastră,
Se știe că, în calitate de Ierarh al Bisericii Autocefale a Greciei, ori de câte ori săvârșiți Sfânta Liturghie în Sfânta Mitropolie de Kýthira și Antikýthira, faceți de două ori pomenirea Sfântului Sinod, al cărui membru și sunteți. Prima dată, în timpul rugăciunii rostite pe solee, la Vohodul cel Mare, când, ținând în mâinile dvs. Sfântul Disc, spuneți: „pe Sfântul Nostru Sinod”, și a doua oară, după rugăciunea pe care o rostiți la „Mai ales …” în fața Sfintei Mese, pomeniți: „Întâi pomeneşte, Doamne, pe Sfântul nostru Sinod, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău”.
Pomenirea aceasta este însă goală și lipsită de conținut, Înaltpreasfinția Voastră, din moment ce Sfântul Sinodal Bisericii Greciei a recunoscut în cel mai oficial mod, așa cum am arătat mai sus, pseudobiserica ucraineană schismatică și eretică și ecumenistă și pe liderul acesteia, Epifanie, și are cu aceasta comuniune ecleziastică deplină. Prin urmare, nu învaţă cuvântul adevărului lui Hristos, ci mai degrabă propovăduiește o învățătură greșită. Nu e „Sfânt”, ci mai degrabă profan. Sfântul Sinod, cu declararea schismei ca biserică, devine excomunicat, conform canonului 2 al Sinodului local din Antiohia (341 d.H.), care spune: „nu le este iertat însă să aibă comuniune cu cei excomunicați […]. Iar de se va vădi că vreunul dintre episcopi, sau preoți, sau diaconi, sau oarecare din canon (catalogul clericilor) va avea comuniune (euharistică) cu cei excomunicați, și acesta să fie excomunicat ca unul ce tulbură canonul Bisericii”[45]. Având deci Înaltpreasfinția Voastră comuniune ecleziastică cu excomunicatul Sfânt Sinod, a cărui pomenire faceți, deveniți și Dumneavoastră excomunicat, chiar dacă teoretic nu sunteți de acord cu recunoașterea schismaticilor eretici din Ucraina.
V-ați gândit, oare, Înaltpreasfinția Voastră, că, la înfricoșătorul ceas al Sfintei Liturghii și în fața Sfintei Mese, pomenind Sfântul Sinod și prezentându-l ca învățând cuvântul adevărului, deși în realitate nu face aceasta, săvârșiți, cu știință sau fără știință, păcatul minciunii în fața Însuși Sfântului Trup și a Sfântului Sânge al lui Hristos? Această minciună este rostită și o aude adunarea credincioșilor din biserică, care este astfel de acord, din neștiință, cu cele spuse. Dar cât este de corect și cu putință ca Fiul lui Dumnezeu, Hristos, Care este Însuși Adevărul, să accepte o asemenea minciună, pronunțată de buze arhierești? Și cât avem noi, clerul, dreptul de a minți în fața Dumnezeu-Omului Iisus Hristos, Mântuitorul și Izbăvitorul și Domnul nostru? Nu credeți, Înaltpreasfinția Voastră, că prin pomenirea Sfântului Sinod ca învățând cuvântul adevărului, propovăduiți public, cu capul descoperit, în Biserică, recunoașterea schismei ca Biserică?
Spre întărirea celor de mai sus, și pentru a nu crede că acestea sunt invenția mea și propria mea gândire și poziție, aș dori să fac cunoscute Înaltpreasfinției Voastre câteva pasaje demne de atenție din scrisoarea mărturisitoare a Părinților din Sfântul Munte, din timpul împăratului Mihailal VIII-lea Paleologul și al Patriarhului Ioan al XI-lea Vekko sal cugetătorilor de cele ale latinilor.
Sunt Cuvioșii Mucenici Părinți care au fost omorâți în Muntele Atos pentru credința sfântă și ortodoxă, de cei ce cugetau cele ale latinilor,al căror sobor se prăznuiește în Duminica a II-a după Rusalii. Aceștia sunt: a) Cuvioșii Mucenici Părinți de la Mănăstirea Zografu (22/09), b) Cuvioșii Mucenici Părinți de la Mănăstirea Vatoped (04/01), c) Cuvioșii Mucenici Părinți de la Mănăstirea Iviron (13/05), d) Cuvioșii Mucenici Părinți din Careia, și cu deosebire Protosul Sfântului Munte, Cozma (05/12), e) cei doisprezece Cuvioși Mucenici Părinți de la Mănăstirea Cutlumuș (în Duminica a II-a a lui Matei), și f) Cuvioșii Mucenici Părinți de la Mănăstirea Xenofont (în Duminica a II-a a lui Matei).
Spun deci Părinții aghioriți:„Dar dacă nu ne este îngăduit nici să-l salutăm [pe papa] pe drum, dacă ni se interzice să-l aducem într-o casă obişnuită, atunci cum să-l primim nu în casă, ci în biserica lui Dumnezeu, în însăși Sfânta Sfintelor, la tainica şi înfricoşătoarea cină a preacuratului Fiu al lui Dumnezeu, astfel ca [Fiul] Cel fără de păcat să ne împace cu Tatăl şi cu Sine şi să curățească păcatele noastre cu însuși sângele Său? Ce iad va striga pomenirea celui care pe bună dreptate s-a despărţit de Duhul Sfânt, din pricina semeției sale împotriva lui Dumnezeu şi a Sfintelor Taine şi prin asta se va face vrăjmaş al lui Dumnezeu? Căci dacă numai simplul salut ne face părtaşi la faptele cele viclene ale acestuia, atunci cu cât mai mult nu face aceasta pomenirea sa răsunătoare, mai ales în clipa când privim cu înfricoşare Dumnezieștile Taine? Iar dacă Cel Care stă înaintea noastră este Însuşi Adevărul, atunci cum e cu putință să îngăduie o atât de mare minciună – adică papa să fie socotit în rândul celorlalți patriarhi ortodocși? Oare în timpul săvârșirii Înfricoșătoarelor Taine vom juca teatru și vom prezenta ceea ce este inexistent ca existent [adică erezia ca Ortodoxie]?… Și cum să rabde acestea sufletul ortodox și să nu se depărteze îndată de comuniunea acestora care l-au pomenit și să nu-i socotească drept vânzători de cele sfinte?”[46]
Tocmai din acest motiv, Înaltpreasfinția Voastră, și în contextul lipsei comuniunii, v-am rugat călduros și în genunchi în cadrul discuției noastre, ca fiul față de tată și ca preot față de episcop, ca să întrerupeți pomenirea Sfântului Sinod, „care drept învaţă cuvântul adevărului” lui Hristos. În locul acesteia, atunci când săvârșiți Sfânta Liturghie, puteți face pomenirea astfel: „pe toţi episcopii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău”. Justificarea schismei și oficializarea ei nu este învățare a cuvântului adevărului. În caz contrar, continuând pomenirea Sfântului Sinod, vă aflați, din păcate, – Doamne, ferește! – mințind și păcătuind în fața Sfintei Mese și, cel mai rău, recunoscând schisma și erezia ucraineană și fiind în comuniune în chip indirect, dar clar cu aceasta. V-am atras atenția că trebuie să vă distanțați imediat de Sfântul Sinod, prin încetarea comuniunii și să le fiți de folos și celor care intră în alcătuirea lui, pentru că se vor întreba din ce motiv ați întrerupt comuniunea și pomenirea, dar veți păzi și turma credincioșilor, ajutându-i să nu fie implicați în schismă.
La fel, Înaltpreasfinția Voastră, ori de câte ori săvârșiți Sfânta Liturghie în altă Sfântă Mitropolie, pomeniți o dată numele mitropolitului locului înainte de cântarea „Apostolului” și de două ori Sfântul Sinod, potrivit celor spuse mai sus. Însă, Înaltpreasfinția Voastră, atunci când slujiți în altă Mitropolie, cum puteți să pomeniți mitropoliți care acceptă în mod direct sau indirect pseudobiserica ucraineană?
Sâmbătă, 25-01-2020, când s-a făcut prăznuirea celui între Sfinți Părintele nostru Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului, ați slujit în biserica „Schimbarea la Față a Mântuitorului” din Paleá Kokkiniá din Sfânta Mitropolie a Pireului și, potrivit rânduielii bisericești, ați pomenit numele mitropolitului locului.La fel ați făcut și duminică, 16/02/2020, când ați slujit în biserica „Sfânta Paraskeví” din Nea Kallípoli-Pireu. Dar Mitropolitul Pireului, după cum se știe, în ziua de 12/12/2019 a slujit în biserica „Sfântul Spiridon” din Pireu împreună cu Mitropolitul Ioan de Langadás, Lití și Rendíni, care acceptă formațiunea ucraineană și care a slujit împreună cu pseudomitropolitul schismatic și eretic Epifanie al Kievului. De asemenea, Mitropolitul Pireului, în ziua Botezului Domnului a anului 2020, a slujit cu Arhiepiscopul Ieronim, care, la Sfânta Liturghie, l-a pomenit încă o dată pe schismaticul Epifanie în diptice, drept al XV-lea „Întâistătător”, fără ca Mitropolitul Pireului să aibă în acel moment nicio reacție. Comunicatul Mitropoliei Pireului[47], dat pentru a justifica actele de nejustificat ale Mitropolitului, este inadmisibil, diplomatic, antipatristic, mai degrabă legalist decât teologic, dogmatic și patristic. Înaltpreasfinția Voastră cum l-ați pomenit, după toate acestea, pe Mitropolitul Pireului?
V-ați întrebat vreodată dacă, prin ambele aceste acțiuni, pomenirea Sfântului Sinod și pomenirea mitropoliților mai sus menționați ca învățând cuvântul adevărului, aveți comuniune ecleziastică cu aceștia și anulați în esență – să nu fie! – toate luptele însemnate și lăudabile pe care le-ați dus până acum împotriva problemei ucrainene?
9. Combaterea argumentelor
Înaltpreasfinția Voastră,
a) Referitor la cele de mai sus, în cadrul discuțiilor noastre, ați răspuns că nu veți întrerupe pomenirea Sfântului Sinod; pentru că nu va avea niciun efect, pentru că, odată ce veți întrerupe pomenirea, veți fi chemat să dați socoteală înaintea Sinodului și veți putea fi pedepsit, să fiți alungat din Mitropolie, să fiți îndepărtat din scaun, să fiți caterisit, iar în locul Dvs. ar putea fi ales un alt mitropolit cu cuget ecumenist. Dvs. preferați, ați spus, să fiți în Sinod ca o voce a opoziției.
Înaltpreasfinția Voastră, îngăduiți-mi, să remarc următoarele: În primul rând, până acum niciun preot al Bisericii Greciei, care a întrerupt pomenirea episcopului său, nu a fost caterisit, cu atât mai puțin un episcop, ca Dvs. În al doilea rând, ar fi o mare cinste pentru Dvs. să fiți „pedepsit”, eventual, de un astfel de „Sfânt Sinod”, care se află în comuniune ecleziastică deplină cu ecumenismul, cu Kolymbari și cu schisma din Ucraina. În al treilea rând, veți dovedi consecvență în cuvântși în faptă. În al patrulea rând, clericii și oamenii credincioși ortodocși pe Dvs. vă vor recunoaște ca episcop canonic și se vor strânge și mai mult în jurul Dvs. În al cincilea rând, veți reînvia în epoca noastră modernă cugetul ferm, luptător și mărturisitor al sfinților preacuratei noastre credinței, al Părinților aghioriți, dar și al Fericiților Înaltpreasfințiți Mitropoliți ai Bisericii Greciei, Augustin Kantiotis al Flórinei, Pavel de Paramythía și Ambrozie de Eleftherupoli, care au aplicat la vremea lor întreruperea pomenirii. În paranteză aș dori să subliniez că întreruperea pomenirii Patriarhului Atenagora, mare ecumenist și mason, de către Sfântul Munte și de către cei trei mitropoliți mai sus menționați ai Bisericii Greciei a fost principalul motiv al amânării falsei uniri în practică între Ortodoxie și Papism, care fusese convenită la nivel teoretic deja de mai devreme, din 1964. Atâta putere a avut întreruperea comuniunii și a pomenirii, încât pseudounirea a fost amânată. În al șaselea rând și, mai presus de toate, vă veți face bineplăcut lui Dumnezeul Celui întreit în Persoane, Maicii noastre, Născătoarea de Dumnezeu, și mulțimii de Sfinți, care, văzând aplicarea acribiei canonice și patristice de către Înaltpreasfinția Voastră, se vor bucura și se vor veseli.
b) În discuțiile dintre noi ați afirmat că nu a sosit încă momentul potrivit pentru întreruperea pomenirii și că Dvs. veți face întreruperea pomenirii numai atunci când va avea loc unirea, adică atunci când Papa va sluji împreună cu Patriarhul.
Unirea dintre ortodoxie și papism a fost deja decisă prin întâlnirea papei Paul al VI-lea cu Patriarhul Atenagora de la Ierusalim în anul 1964. Era un acord clar privind „unirea în potirul comun”. Această „unire în potirul comun” s-a încercat să se facă prin „ridicarea anatemelor” dintre Vatican și Fanar, care a avut loc la sfârșitul anului 1965. Prin ridicarea anatemelor, cele două părți se refereau la ridicarea schismei și a lipsei comuniunii euharistice. Scopul este, așadar, limpede: „unirea” deplină, Potirul comun. Pentru a atinge acest obiectiv, trebuie urmat un anumit proces, un curs comun. Pentru Patriarhul Atenagora, „există două căi: Dialogul teologic. Și avem de ambele părți teologii care cercetează problema revenirii la cele din vechime. Și pentru că nu am prea multe speranțe de la dialogul teologic … de aceea prefer dialogul iubirii. Să ne iubim! Și ce se întâmplă astăzi? Un mare duh de iubire se răspândește deasupra creștinilor din Răsărit și din Apus. „Deja ne iubim. Papa a spus asta: «Am dobândit un frate și îi spun te iubesc!» Am spus-o și eu: Am dobândit un frate și i-am spus te iubesc! Când va veni acest lucru? Domnul știe. Nu știm. Dar ceea ce știu este că va veni. Cred că va veni. Pentru că nu este posibil să nu vină, pentru că deja vine. Pentru că deja în America împărtășiți pe mulți din Sfântul Potir și bine faceți! Și eu aici, când vin catolici sau protestanții și cer să se împărtășească, le ofer Sfântul Potir! Și la Roma la fel se întâmplă, și în Anglia, și în Franța. Deja vine de la sine. Dar nu se face să vină de la mireni și de la preoți. Trebuie să fie de acord și ierarhia, și teologia. De aceea, încercăm să avem și teologi, astfel încât să vină acest mare eveniment al pancreștinismului. Și odată cu acest mare eveniment, va deveni într-o zi realitate visul nostru, acela al panumanității[48].
În acest scop a fost elaborat un plan bine gândit al Vaticanului, care este pus în aplicare treptat în strânsă cooperare cu ecumeniștii Fanarului, până când va avea loc pseudounirea deplină dintre ortodoxiei și papism, care se va face după modelul comunităților romano-catolice din Europa de Est. Acest plan a fost dezvăluit de personalități din spațiul bisericesc care au luat parte la dialogurile intercreștine și s-au ocupat cu acestea în profunzime. Unul dintre aceștia, fericitul întru pomenire profesor Ioannis Karmiris, a remarcat: „Papa Paul al VI-lea și teologii romano-catolici din jurul său au realizat un program bine gândit și cuprinzător, al unui ecumenismcentrat pe Roma, în conformitate cu eclesiologia latină[49]. Profesorul emerit al Facultății de Teologie a Universității din Tesalonic, Preacucernicul Părinte Protoprezbiter Theodoros Zisis, confirmă aceeași realitate: Ei (cei cu cuget latin) „au proiectat și au ticluit unirea prin acorduri secrete, fără a informa toți membrii Delegației, ca să nu existe reacții, așa cum nu sunt informați astăzi credincioșii și nu realizează faptul că unirea se face deja treptat, a înaintat în mod semnificativ prin rugăciuni comune, slujbe comune și recunoaștere ecleziastică reciprocă, astfel încât Potirul comun, atunci când va veni momentul oficializării, să reprezinte doar o pecetluire și o validare a unirii deja existente[50]. Vrednicul de fericită pomenire pr. prot. Gheorghios Metallinos, în deplin acord cu cei anterior menționați, observă: „De la Patriarhul Atenagora, propovăduitor convins al acestei evoluții, prin Conferinţele Panortodoxe din Rhodos (1961 și 1963) și printr-o serie de acțiuni personale (cum ar fi întâlnirea sa cu Papa Paul al VI-lea la Ierusalim în 1964) și în ciuda reacției în principal a lui Hrisostom al II-lea al Atenei, planul realizat în conlucrare cu Vaticanul a fost promovat și impus, conducând la situația din zilele noastre[51]. Ierarhul luptător și militant, regretatul mitropolit al Flórinei, Augustin Kantiotis, remarca: „Unirea sau pseudounirea a fost decisă. S-a decis în consfătuiri secrete între Răsărit și Apus, întâlniri de ordin politic, economic și religios, al căror conducător este Papa! … Are loc o trădare profundă și amplă, pe care nu ne-o putem imagina![52] Fericitul Mitropolit Hrisostom de Peristeri subliniază că „frații romano-catolici, indirect sau direct, lasă să se înțeleagă că Biserica Ortodoxă se poate uni cu Biserica Romano-Catolică printr-un fel de unire asemănătoare celei care există între Biserica Romano-Catolică și grupările bisericești unite”[53].
Dacă luăm în considerare ceea ce Patriarhul Atenagora a dezvăluit în august 1971: „În ’65 am ridicat schisma, la Roma și aici, cu reprezentanți ai noștri acolo și reprezentanți de dincolo aici…”[54], dar și alinierea completă a succesorilor săi, Dimitrie și Bartolomeu, cu linia pe care a trasat-o el, concluzionăm că, cel puțin pentru Fanar, schismă nu mai există și pseudounirea Bisericii Ortodoxe cu sectele a avut loc deja, dar nu este încă „desăvârșită”[55] . Unirea desăvârșită va avea loc atunci când vom ajunge la Potirul comun. Primul pas către această falsă unire a fost ridicarea anatemelor dintre Roma și Fanar, în decembrie 1965. Aceasta a fost urmată de recunoașterea ecleziastică reciprocă deplină, a Ortodoxiei și a Papismului, ca „Biserici surori”, în 1993, la Balamand. Ceea ce rămâne acum este ca, după ce se va rezolva problema spinoasă a primatului, această unire convenită să fie acceptată de către poporul credincios ai lui Dumnezeu.
Consacrarea „dialogului iubirii”, a unei lungi perioade din 1965 până în 1980, care a precedat Dialogul Teologic, face parte din planul bine gândit, care a fost elaborat de arhitecții pseudounirii, Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Atenagora la întâlnirea lor de la Ierusalim în decembrie 1964[56].
Patriarhul Bartolomeu are deja potir comun cu papistașii eretici, cu uniții, cu schismaticii din Ucraina și cu cei care luptă împotriva Bisericii.
În ziua de 01/06/2002, Patriarhul Bartolomeu a oficiat Sfânta Liturghie la Basilica „SfântulApolinarie” din Ravenna, Italia, și a dat Preacinstitele Taine ereticilor papistași mireni, slujind împreună cu Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei. Au fost prezenți atunci și reprezentanți ai mai multor secte și religii[57].
În ziua de 6/02/2015, Patriarhul Bartolomeu a oficiat Sfânta Liturghie la biserica „Sfântul Vucol” din Smirna și a dat Preacuratele Taine luptătorului împotriva Bisericii Ioannis Boutaris, fost primar al Tesalonicului[58].
De Botezul Domnului în anul 2019 Patriarhul Bartolomeu l-a împărtășit cu Preacuratele Taine pe fostul președinte al Ucrainei, unitul Petro Poroșenko[59].
De Botezul Domnului în anul 2019 Patriarhul Bartolomeu a slujit și s-a împărtășit împreună cu pseudomitropolitul schismatic Epifanie al Kievului[60].
De Botezul Domnului în anul 2020 Patriarhul Bartolomeu a slujit și s-a împărtășit împreună cu pseudomitropolitul schismatic Macarie Maletici de Lviv din noua pseudobiserică ucraineană[61].
Aș dori, de asemenea, să vă reamintesc de slujbele semi-comune ale Patriarhului Bartolomeu cu eresiarhul papă. Eresiarhul Papă Benedict al XVI-lea a luat parte la Liturghia patriarhală din Fanar (noiembrie 2006), unde Patriarhul, îmbrăcat cu toate straiele arhierești, i-a oferit sărutul iubirii, iar Papa, purtând omofor, a rostit rugăciunea „Tatăl nostru” și i s-a cântat polihroniu. La fel s-a întâmplat și cu eresiarhul Papă Francisc cu prilejul sărbătorii Sfântului Apostol Andrei cel Întâi-Chemat – Sfântul patron Patriarhiei Constantinopolului (noiembrie 2014).
Permiteți-mi să vă reamintesc și de gestul Patriarhului Bartolomeu de a oferi în dar un Sfânt Potir nou-alesului (în Atena) „episcop” de Caracas, Dimitrios Salahas (mai 2008).
Este greșită concepția potrivit căreia linia roșie ar fi slujba comună și potirul comun al Papei cu Patriarhul. Linia roșie trebuia să fie dintru început rugăciunile necanonice cu ereticii, cu cei de alte religii și cu schismaticii. Nu s-a trasat acolo linia de demarcație și am făcut continuu concesii. Trebuia ca linia să fie trasă cel puțin la pseudosinodul din Creta. Nici asta nu s-a întâmplat. Am așteptat ca linia roșie să se traseze în fața recunoașterii și oficializării schismaticilor din Ucraina. Dar nici aici nu s-a făcut asta. „Dacă s-ar fi aplicat întreruperea pomenirii de la început, din cauza rugăciunilor, comune, nu am fi ajuns în acest punct. V-am îndemnat să purcedeți la întreruperea pomenirii acum, înainte de a fi martori ai slujbei comune și ai potirului comun între Papă și Patriarh, astfel încât să se evite acest lucru, și dvs. mi-ați răspuns că veți întrerupe pomenirea și comuniunea după ce va avea loc slujba comună și potirul comun între Papă și Patriarh. Dar atunci va fi deja prea târziu și gestul dvs. nu va mai avea absolut niciun efect. Cred că până la urmă nici într-un astfel de caz nu veți întrerupe comuniunea, ci și atunci veți încerca să găsiți diverse scuze.
c) În discuțiile dintre noi ați afirmat că îngrădirea părinților din Tesalonic nu are nici un efect
Părinții din Tesalonic (părintele Theodoros Zisis, părintele Nikolaos Manolis, părintele Fotios Vezynias), prin îngrădirea lor de episcopii ecumeniști, s-au asigurat, au ridicat un zid ortodox, cetăți ale Ortodoxiei, pentru a se păzi de erezie și de eretici, de noii filolatini, de noii Vekkos și Kalekas și Varlaam, de schismatici și de filoschismatici care au pus stăpânire pe conducerea Bisericii și pentru a-i păzi și pe credincioșii care văd pericolul și cer ajutor. Ei nu s-au îngrădit de Biserică, ci de erezie și de schismă, de episcopii eretici și schismatici, aplicând Sfintele Canoane și urmând exemplul multor mari Sfinți, care au procedat la fel[62]. Nu au ieșit din Biserică. De asemenea, au făcut cunoscută în întreaga lume îngrădirea, a cărei existență a fost dată uitării și au readus-o în vremea noastră după patruzeci de ani, când a avut loc ultima îngrădire de Atenagora. Desigur, ecumeniștii nu țin cont de nimic, nici măcar de întreruperea pomenirii numelui lor. Dar credeți că este puțin lucru ca un preot să-și facă datoria în mod desăvârșit, pentru a se păzi pe el însuși și turma sa în vremuri de primejduire a credinței?
d) Cu privire la cele de mai sus, puteți opune argumentul potrivit căruia, pomenind Sfântul Sinod, nu vă referiți la majoritatea ierarhilor, care au recunoscut în diverse moduri schisma ucraineană, ci la minoritatea celor care nu au făcut-o.
Potrivit însă articolului 3 din Statutul Bisericii Greciei[63], „Sfântul Sinod al Ierarhiei este Autoritatea Ecleziastică Supremă în Biserica Greciei, alcătuit din Arhiepiscopul Atenei și al întregii Grecii, în calitate de Președinte, și din toți mitropoliții în funcție”. Prin urmare, atunci când pomeniți Sfântul Sinod, îl pomeniți pe Arhiepiscopul Ieronim al II-lea, în calitate de Președinte, și pe toți Mitropoliții Bisericii Greciei.
e) De asemenea, puteți invoca și argumentul potrivit căruia Înaltpreasfinția Voastră sunteți ortodox, aveți cuget ortodox și sunteți cu totul ostil față de formațiunea schismatică din Ucraina și, prin urmare, nu există nicio problemă în acest sens.
Totuși marele Cuvios Părinte și mărturisitor, Sfântul Teodor Studitul, spune: „comuniunea prin singură pomenirea lui (eresiarhului) întinează, chiar dacă cel care pomenește ar fi ortodox” (μολυσμόν ἔχει ἡ κοινωνία ἐκ μόνου τοῦ ἀναφέρειν αὐτόν, οὐκ ἄν ὀρθόδοξος εἴη ὁ ἀναφέρων»)[64]. Adică nu este suficient ca clericul să fie ortodox și să aibă cuget drept, ci trebuie să întrerupă pomenirea și comuniunea. De asemenea, constatăm că Sfântul vorbește despre întinare, prin care se înțelege, desigur, nu o întinarea Tainelor, ci comuniunea ecleziastică ce rezultă din pomenirea numelui ereticului (a Sfântului Sinod, în acest caz).
f) Înaltpreasfinția Voastră, ați mai putea invoca argumentul că, aplicând întreruperea pomenirii Sfântului Sinod, ați fi acuzat că ați săvârșit un act de scindare a unității trupului sinodal al Bisericii Greciei.
Unitatea Bisericii Greciei a fost însă deja cu mult timp în urmă scindată, din cauza acceptării, adoptării și punerii în aplicare a panereziei ecumenismului, a pseudosinodului din Creta și a ereziei și schismei ucrainene. Prin întreruperea pomenirii Sfântului Sinod, veți ridica un zid de pază împotriva ereziei și a schismei, acest gest nefiind nicidecum o acțiune neînțeleaptă și antieclesiastică.
g) Ați mai putea spune că nu puteți suporta greutatea întreruperii pomenirii Sfântului Sinod de unul singur, ci doar în cazul în care s-ar mai găsi și alți Mitropoliți ai Bisericii Greciei, ca să puteți face acest lucru împreună. Desigur, să existe mai mulți Mitropoliți, care să înceteze pomenirea Sinodului, în ciuda dificultății împlinirii unei astfel de realități, ar fi de dorit și o binecuvântare din partea lui Dumnezeu. Până acum, însă, nu s-a anunțat nicio astfel de intenție sau mișcare din partea nimănui. Ar fi bine ca dumneavoastră, ca Mitropolit, să luați măsuri și inițiative pentru o astfel de înțelegere între mitropoliții tradiționali, astfel încât această dorința să ajungă la împlinire. Dar, chiar și în cazul în care răspunsul din partea celorlalți ar fi negativ, atunci și un singur Mitropolit care va purcede la întreruperea pomenirii Sinodului, este suficient, pentru că, din perspectivă ortodoxă, unul și Adevărul, Care este Hristos, alcătuiesc majoritatea.
10. Sfinții Vasile cel Mare și Atanasie cel Mare
În discuțiile pe care le-am purtat mi-ați spus că Sfinții Vasile cel Mare și Atanasie cel Mare nu au făcut îngrădire. Au fost alungați și exilați, dar au rămas în Biserică.
Desigur, Sfinții Vasile cel Mare (330-379) și Atanasie cel Mare (295-373) nu au făcut îngrădire, pentru că nu a fost necesar, deoarece în vremea lor a fost convocat Primul Sfânt Sinod Ecumenic la Niceea (325) care a condamnat arianismul, pe Arie și pe adepții lor și a interzis orice comuniune ecleziastică cu aceștia. Astfel, sfinții menționați au întrerupt orice comuniune bisericească cu arienii și cu simpatizanții lor și același lucru îi îndemnau să facă și pe ortodocșii din acea vreme.
Există, însă, și alți sfinți de mai târziu, care au întrerupt pomenirea episcopilor cu cuget latin.
11. Sfântul Marcu Eugenicul, Arhiepiscopul Efesului, un gigant al Ortodoxiei.
În discuția pe care am purtat-o, când v-am menționat atitudinea și exemplul Sfântului Marcu Eugenicul, a cărui pomenire am prăznuit-o cu câteva zile în urmă (19/01), care după pseudosinodul Ferrara-Florența a întrerupt orice comuniune bisericească cu cei care nu aveau cuget ortodox și cu Sfântul Sinod din vremea sa, mi-ați răspuns că în epoca noastră nu avem vreun sinod de tip Ferrara-Florența și nici nu a avut loc unirea.
Aș dori să vă reamintesc, Înaltpreasfinția Voastră, că important este că Sfântul Marcu nu s-a luptat doar împotriva pseudosinodului de la Ferrara-Florența, fapt cunoscut de mulți, dar s-a luptat și după semnarea acordului și după întoarcerea sa la Constantinopol. De fapt, aceste ultime lupte ale sale, care pentru cei mai mulți sunt necunoscute, au poate o mai mare importanță, pentru că am putea spune că luptele sale din timpul pseudosinodului din Ferrara-Florența nu au avut roadele dorite, atâta timp cât, în final, pseudounirea dintre Ortodoxie și erezia papistă a fost semnată, în timp ce luptele sale după încheierea pseudosinodului au avut un succes total, deoarece au fost pricina restabilirii ortodoxiei și a condamnării pseudosinodului din Florența și a ereziei papiste.
După întoarcerea de la Florența, Sfântul Marcu Eugenicul a avut un singur țel: să lupte pentru a dovedi că pseudosinodul din Florența a fost ilegal, necanonic, neortodox și invalid și la fel și falsa unire dintre Ortodoxie și Papism, care a fost semnată de toți. Sinedriul lui Caiafa de la Florența trebuia să fie respins cu orice preț de către întregul popor ortodox. Curajosul episcop al Efesului a supus pseudosinodul din Florența și declarație „unionistă” judecății conștiinței ecleziastice a poporului ortodox, străjerul credinței ortodoxe.
De asemenea, Sfântul Marcu a întrerupt comuniunea ecleziastică cu toți cei care au semnat pseudounirea de la Florența și cu cei care le-au urmat acestora. El a refuzat să intre în contact cu noul patriarh filounionist al Constantinopolului Mitrofan și și cu susținătorii acestuia.
El însuși afirmă: „După ce m-am despărțit deci de ei (filolatinii), pentru a fi unit cu sfinții părinți și învățători, fac tuturor cunoscută opinia mea prin scrierile mele, pentru ca oricine dorește, să poată judeca dacă m-am bucurat de învățăturile sănătoase sau dacă am primit unirea care s-a făcut, cu doctrine și învățături denaturate”[65].
S. Syropoulos, referindu-se la procesul de alegere a noului Patriarh, spune că Sfântul Marcu nu a avut comuniune ecleziastică nici cu Sinodul. „Împăratul și conducătorii nu l-au pomenit deloc pe Arhiepiscopul Efesului, ca să ia parte la vot, pentru că l-au găsit despărțit de toți cei care alcătuiau Sinodul“[66].
În afară de încetarea personală a comuniunii ecleziastice cu filounioniștii, Sfântul Marcu îndemna clerul și poporul ca nici ei să nu aibă comuniune bisericească cu eresiarhul „Papă” și cu greco-latinii.
El spune: „Așa că, fraților, evitați comuniunea cu cei care au ieșit din comuniunea Bisericii și pomenirea celor excomunicați. Iată, eu, păcătosul Marcu, vă spun că cel care îl pomenește pe papă ca pe un episcop ortodox, este vinovat, împlinind toate cele ale latinilor și ajungând până la a-și tăia și barba. Cel ce cugetă cele ale latinilor va fi judecat împreună cu latinii și va fi socotit drept călcător al credinței”[67]. „Așadar, fraților, evitați pe cei care introduc și care confirmă inovația latinească”[68]. „Să-i evitați deci, fraților (pe cei ce cugetă cele ale latinilor) și comuniunea cu ei. Pentru că sunt apostoli mincinoși, lucrători vicleni, care se prefac a fi apostoli ai lui Hristos”. Și concluzionează: „Stați drepți, păstrând tradițiile scrise și nescrise pe care le-ați primit, ca să nu fiți prinși de amăgirea celor nelegiuiți și să rămâneți fără reazem”[69].
Sfântul Marcu Eugenicul are ceva unic în ceea ce privește întreruperea comuniunii bisericești, care, pe de o parte, va fi o mare pierdere dacă nu ar fi menționat, iar pe de altă parte arată certitudinea pe care a simțit-o, îndepărtându-se de reprezentanții ereziei. Această unicitate rezidă în faptul că a dorit să mențină întreruperea comuniunii bisericești, nu doar în timpul vieții, dar și după moartea sa.
Când Sfântului Marcu i s-a apropiat deci sfârșitul și lângă el se aflau susținătorii săi ortodocși, precum și mulți alții, cu funcții înalte sau oameni de rând, a dat ultimele instrucțiuni, care vorbesc despre întreruperea comuniunii sale bisericești [cu cei ce nu mărturiseau dreapta credință] după moartea sa. Acest text este un vestigiu de mărturisire, care, chiar de ar fi singurul, ne-ar descoperi cine a fost Sfântul Marcu. Arată că, deși se afla la sfârșitul vieții sale, avea o forță tinerească. Ne arată cât de bine a înțeles sfântul valoarea întreruperii comuniunii bisericești și siguranța pe care o simțea în aceasta și că, plecând din viața de aici, avea drept preaînsemnată provizie pentru întâlnirea cu Domnul credința curată și nealterată. Avea conștiința că, întrerupând comuniunea bisericească de aici, de pe pământ, îi va întâlni pe cei care au întrerupt înainte de el comuniunea bisericească, pe sfinți, pe cei prigoniți pentru credință, pe mărturisitorii adevărului și pe toți cei care au iubit curăția și integritatea credinței și pe cei care au suferit pentru ea. Cu toți aceștia se identificase în viața de aici și de aceea și după moarte voia ca ei să știe că el rămâne în această credință.
Principalele puncte ale cuvântării sunt următoarele: Cei cu care întrerupsese comuniunea ecleziastică în probleme de credință, nu a vrut să participe nici la înmormântarea sa, nici la slujba de pomenire care avea să se facă pentru el, cu atât mai puțin ca aceștia, adică Patriarhul și ierarhii lui, pasămite în cinstea lui, să poarte straiele arhierești. Nu a vrut să se creadă de către cei mulți, nici măcar ca o bănuială, că în ascuns ar fi avut comuniune bisericească cu ei. Cu latinii, cu Patriarhul și cu ierarhii nu a dorit să aibă nici o comuniune nici măcar după moarte. A spus că era convins că, cu cât mai mult se depărta de aceștia din punct de vedere bisericesc, pe atât se apropia mai mult de Dumnezeu, se unea cu adevărul și cu sfinții. Și dimpotrivă, cu cât se apropia de ei, pe atât se depărta de Dumnezeu și de învățătorii Bisericii. Nu dorea, spune în final, nici o comuniune bisericească, pentru a nu se amesteca cu credința cele ce nu trebuie amestecate[70].
În vremea noastră, un nou sinod Ferrara-Florența a fost pseudosinodul din Creta (iunie 2016). Ar fi trebuit deci ca după Kolymbari să fi purces la întreruperea comuniunii și a pomenirii, dar nu ați făcut nimic.
12. Sfinți care s-au îngrădit
Permiteți-mi, Înaltpreasfinția Voastră, să vă amintesc care alți sfinți au recurs la îngrădire.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Teofliact, episcopul Nicomidiei, Sfântul Mihail, episcopul Sinadelor, Sfântul Emilian, episcopul Cizicului, Sfântul Eftimie, episcopul Sardelor, Sfântul Cuvios Teofan Mărturisitorul, starețul Mănăstirii „Locaşul cel mare”, Sfântul Ștefan, starețul Triglei, Sfântul Macarie, starețul Mănăstirii Pelekití, Sfântul Ioan, starețul Catarelor, Sfântul Cuvios Nichita, starețul mănăstirii din Mydíkion, Cuviosul Petru de Atróa, Sfântul Teodor Graptós și Sfântul Teofan Graptos, Sfântul Platon Studitul, Sfântul Iosif Arhiepiscopul Tesalonicului, Sfântul Cuvios Nicolae Studitul, Sfântul Nafcratie Studitul, Sfântul Tadeu Studitul, Sfântul Cuvios Teodor Studitul.
Cei 74 de Sfinți Părinți din Sfântul Munte, din vremea Patriarhului filounionist Vekkos, au suferit moarte martirică, pentru că au mărturisit că nu doresc nici o comuniune bisericească cu patriarhul filolatin.
Sfântul Grigorie Palama, ca ieromonah, a întrerupt pomenirea patriarhului filounionist Kalekas și pentru aceasta a fost anatematizat și întemnițat.
Sfântul Paisie Aghioritul a întrerupt pomenirea patriarhului Atenagora, mare ecumenist și mason. A fost mentorul îngrădirii în Sfântul Munte.
Sfântul Iustin Popovici a întrerupt pomenirea Patriarhului sârb Gherman și a pus capăt oricărei forme de legătură bisericească cu acesta, rămânând zăvorât în mănăstirea sa.
13. Părintele Epifanie Theodoropulos
În discuțiile noastre mi-ați spus că urmați linia părintelui Epifanie Theodoropulos, care nu s-a îngrădit și nici nu a susținut îngrădirea și de aceea nu vă îngrădiți[71].
În primul rând, aș dori să subliniez că nu trebuie să ne bazăm – ca autoritate – pe o singură persoană ecleziastică, ci pe consensul Părinților și al canoanelor. Astfel, nu ar trebui să ne bazăm doar pe fericitul și venerabilul părinte Epifanie Theodoropulos, care încă nu este canonizat ca Sfânt al Bisericii și a cărui carte „Cele două extreme” (Τά Δύο Άκρα) a avut alt obiectiv, constituind un răspuns la probleme ale anilor ’70, asociind totul cu marea problemă de atunci a calendarului vechi. Cartea „Cele două extreme” nu a fost scrisă pentru cei îngrădiți, ci pentru îngrădirea specifică stiliștilor și pentru cei care aderau pe atunci la aceștia.
Deși părintele Epifanie nu a recurs el însuși la îngrădire, pentru că, probabil, episcopul său era ortodox, nu a considerat totuși îngrădirea un act anti-eclesiastic, atunci când este aplicată, desigur, așa cum o prevede canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol și nu îi considera pe cei îngrădiți schismatici și în afara Bisericii, dar se opunea celor care flirtau cu ideile Bisericii Creștinilor Ortodocși Autentici [numele stiliștilor în Grecia] și susținea îngrădirea corectă și conformă sfintelor canoane.
Există câteva puncte din care reiese că părintele Epifanie accepta îngrădirea. Să vedem ce scrie:
„… Iar dacă conștiința nu îi îngăduie cuiva să pomenească numele acestuia (al lui Atenagora), acesta are dreptul, făcând un pas mai departe, să oprească pomenirea aceluia, în conformitate cu canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol. Acesta este însă cel din urmă pas pe care îl poate face cineva, dacă nu dorește să se afle în schisme și răzvrătiri”[72].
Mai jos: „Sfintele canoane oferă dreptul întreruperii pomenirii episcopului sau patriarhului care propovăduiesc învățături eretice“[73].
Într-un alt punct, părintele Epifanie admite că cel care întrerupe pomenirea episcopului „înaintea condamnării sinodale” nu săvârșește o fărădelege, de aceea nici nu se supune unei epitimii, ci mai degrabă este vrednic de laudă[74].
14. Augustin Kandiotis, Mitropolitul Florinei
În discuțiile noastre, când v-am dat exemplul celor trei mitropoliți ai Bisericii Greciei (Augustin Kantiotis al Flórinei, Pavel de Paramythía și Ambrozie de Eleftherupoli), care au întrerupt pomenirea patriarhului Atenagora, ați menționat că, după cum v-a mărturisit un fiu duhovnicesc al acestuia, Mitr. Kantiotis nu se simțea chiar bine în perioada în care a făcut întreruperea pomenirii pentru că ceilalți l-au izolat.
Ceea ce susțineți, Înaltpreasfinția Voastră, nu este în niciun fel probat și nu este menționat nicăieri în scris. Vă rog să citiți mai bine următoarele rânduri ale Înaltpreasfințitului Augustin Kantiotis: a) „Canonicitatea alegerii și hirotonirii mele”[Ἡ κανονικότης τῆς ἐκλογῆς καὶ χειροτονίας μου], Atena, 1990, pp. 144-151, b) Întreruperea pomenirii… [Ἡ διακοπὴ μνημοσύνου…], revista „Χριστιανική Σπίθα”, p. 646, decembrie 2006, p. 1, c) Ortodoxie versus ecumenism [Ἡ Ὀρθοδοξία ἔναντιτοῦ οἰκουμενισμοῦ], Atena 1990, pp. 305-310. d) Părintele Augustin Kantiotis a cerut iertare? [Ζήτησε συγγνώμη ὁ π. Αὐγουστῖνος Καντιώτης;], în „Χριστιανική Σπίθα” f. 720, septembrie 2013, pp. 1-2[75]. Dar chiar dacă presupunem că a fost așa, important este că a întrerupt pomenirea lui Atenagora.
15. Sfântul Luca, Arhiepiscopul Simferopolului și al Crimeii
În discuțiile noastre, v-am dat exemplul Sfântului nostru părinte Luca, Arhiepiscopul Crimeii și Simferopolului, medicul și mărturisitorul rus, care a întrerupt orice comuniune bisericească cu formațiunea schismatică „Biserica vie”. În 1924, Sfântul Luca a transformat apartamentul, în care a fost exilat, în orașul Eniseisk, într-o mică mănăstire, într-o parohie care avea permanent credincioși, și acolo săvârșea slujbele zilnice și Sfânta Liturghie, din cauza „Bisericii vii” schismatice, care pusese stăpânire pe biserici și la care au aderat mulți clerici[76], dar nu mi-ați dat un răspuns concret.
16. Cazul Arhim. Hrisostom Spyru
În discuțiile noastre, mi-ați spus că sunteți împotriva îngrădirii, pentru că îl aveți ca un exemplu rău de îngrădire pe fericitul arhimandrit Hrisostom Spyru, teolog și predicator al Sf. Mitropolii de Ydra și Spetses, care a săvârșit anumite nereguli. În octombrie 1983, în timpul păstoririi Mitropolitului Ierotei de Ydra, împreună cu obștea Mănăstirii „Toți Sfinți” din Spetses, s-a lepădat de Ierarhia oficială a Bisericii Greciei din motive de credință, din cauza panereziei ecumenismului. După aceea, Consistoriul sinodal, cu concursul Mitr. Ierotei al Hydrei, l-a caterisit pe pr. Hrisostom și le-a exclus-o din monahism pe stareţă și pe alte monahii din obște.
V-am răspuns că nu cunosc cazul pr. Hrisostom și că îngrădirea trebuie să se realizeze în limitele și în cadrele stabilite de Sfintele Canoane și de Sfinții Părinți. Faptul că părintele Hrisostom a acționat în acest fel nu înseamnă că este și demn de a fi imitat.
17. Acuzații nefondate împotriva mea
a) În continuare m-ați acuzat de zelotism, de schismă, de protestantism. V-am spus că nu am nicio legătură cu zelotismul-stilismul, nici cu protestantismul, împotriva cărora m-am luptat în scrierile mele, și nici nu intenționez să produc o schismă, nici să creez o altă Biserică, nici Sinod, nici să hirotonesc pe cineva.
b) M-ați acuzat de egoism, de osândire, că nu am smerenie, că sunt Mântuitorul Bisericii și judecătorul tuturor, că îmi plac publicitatea, aplauzele, views-urile și like-urile, prin care mi se înalță egoismul, că nu am tact și discernământ. M-ați sfătuit să cercetez adânc în lăuntrul meu pentru a-mi constata egoismul.
V-am răspuns că eu sunt cel mai rău dintre păcătoși și nu Mântuitorul Bisericii sau judecătorul tuturor. Mântuitorul Bisericii este doar Hristos, Care, totuși, acționează prin Sfinții Săi și așteaptă ca păcătoșii să vadă reacția noastră. Am respins acuzațiile Dvs. pe loc, spunând că, dacă mi-ar plăcea aplauzele, views-urile și like-urile și aș dori să câștig adepți, atunci nu aș scrie texte și nici nu aș ține cuvântări despre francmasonerie, sionism, ecumenism, Kolymbari, chestiunea ucraineană și îngrădire, ci aș alege subiecte mai „atrăgătoare”. V-am mai spus că în problemele de credință nu există osândire. Ceea ce se face public trebuie mustrat public. În final v-am spus să-mi arătați unde se găsesc în scrierile sau în cuvântările mele acuzațiile pe care mi le atribuiți, ca să le pot corecta. V-am întrebat dacă e un abuz să mustri devierile ecumeniste ale Patriarhului Bartolomeu.
c) Mi-ați răspuns, acuzându-mă din nou, că nu am plâns și nu m-am rugat cu durere sufletească pentru Patriarhul Bartolomeu. V-am spus că nu am atins o astfel de măsură a sfințeniei, să plâng pentru Patriarh, dar că mă rog în rugăciunea mea personală, fie ca Dumnezeu să îi dăruiască pocăință, fie să „îl ia”, pentru a nu face mai mult rău Bisericii. Oare Sfinții au plâns pentru eretici? Sfântul Nicolae nu a plâns pentru Arie, ci în mijlocul celui dintâi Sfânt Sinod Ecumenic l-a pălmuit!
d) Mi-ați răspuns că Dvs., de fiecare dată când slujiți, îl pomeniți pe Patriarhul Bartolomeu la Proscomidie, scoțând părticică pentru el. V-am spus că eu nu fac lucrul acesta.
Biserica, care este Trupul lui Hristos, avându-L pe el drept Cap, de fiecare dată când preotul slujește Sfânta Liturghie, este înfățișată și este cu adevărat pe Sfântul Disc în timpul Proscomidiei. Cei pomeniți la Proscomidie alcătuiesc Biserica. Cine este pomenit la Proscomidie? În afară de Miel, de Maica Domnului, de cetele îngerilor și ale sfinților, mitropolitul, cei vii și cei adormiți, cu condiția ca aceștia să fie/fi fost botezați, ortodocși, să aibă/fi avut credință ortodoxă și să trăiască/fi trăit ortodox. Așa că vă întreb: Patriarhul Bartolomeu, care este principalul vinovat de promovarea panereziei ecumenismului, de organizarea pseudosinodului din Creta și de crearea unei schisme panortodoxe, din pricina recunoașterii ca Biserică a schismei pe care marele teolog și mărturisitor Nikolaos Sotiropulos pe bună dreptate l-a numit „căpetenie a ecumeniștilor și a trădătorilor Credinței”, spunând că „dintre toți ereticii până în secolul de azi, secolul XXI, nu a existat un la fel de mare eretic ca Bartolomeu”[77] are dreptul de a fi pomenit la Proscomidie? Bineînțeles că nu! Pentru că s-a făcut prin cuvânt și prin faptă dușman al lui Dumnezeu și s-a despărțit demult de Biserică. În orice caz, nu știu de vreun sfânt care să fi pomenit la Proscomidie pe cineva care a căzut din dreapta credință.
e) Totodată, m-ați acuzat că toate acestea, ceea ce spun și fac, au ca motiv interesul personal. V-am răspuns, amintindu-vă că sunt un preot căsătorit și că nu este posibil să fiu promovat Episcop, Mitropolit, Arhiepiscop sau Patriarh. De asemenea, v-am menționat că nu am motive ascunse, ci ceea ce spun și fac izvorăște din sufletul și din inima mea și constituie o poruncă a conștiinței și îmi aduce mai degrabă pagube decât beneficii.
f) În continuare, v-am întrebat ce ați face dacă eu, din motive de conștiință, aș dori să îmi intensific reacția și să urmez calea îngrădirii. Mi-ați spus că, dacă aș vrea să urmez îngrădirea, să merg într-o altă Mitropolie și să fac asta (sic), pentru că nu veți permite să se întâmple așa ceva în Mitropolia și în insula Dvs.
g) În cele din urmă, m-ați întrebat dacă voi declara public că m-am îngrădit. V-am răspuns că gândul meu inițial privitor la această eventualitate este negativ.
18. Importanța pomenirii numelui episcopului la Sfânta Liturghie. Întinarea prin pomenire.
Înaltpreasfinția Voastră,
În acest punct consider că este de folos să vă explic din ce motiv noi, preoții, pomenim numele episcopului la Sfânta Liturghie, potrivit scrisorii mărturisitoare a Părinților din Sfântul Munte, din timpul împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul și al Patriarhului Ioan al XI-lea Vekkos al cugetătorilor de cele ale latinilor. Aceasta se face nu fiindcă fără pomenirea numelui episcopului nu se săvârșește Taina, așa cum în mod eronat susțin unii ecumeniști, ci pentru a se arăta „comuniunea desăvârșită”, identitatea de credință a celui ce pomenește și a celui pomenit. Părinții Aghioriți fac referire chiar și la explicarea Sfintei Liturghii făcută de Teodor de Andida, potrivit căreia slujitorul pomenește numele episcopului pentru a arăta că face ascultare de întâistătătorul său, că are aceeași credință cu acesta și că este succesor al Sfintelor Taine. Să observăm că aici se vorbește despre întinare, prin care, desigur, nu se înțelege întinareaTainelor, ci comuniunea bisericească, care provine din pomenirea numelui ereticului.
Părinții din Sfântul Munteafirmă: „Căci Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu a socotit din vechime pomenirea numelui ierarhului în timpul sfintelor slujbe drept comuniune desăvârșită. Fiindcă s-a scris în tâlcuirea Sfintei Liturghii că slujitorul pomenește numele ierarhului pentru a arăta că se supune superiorului său, că are comuniune cu el și că prin acesta a primit credința și harul săvârșirii Tainelor. Și marele nostru părinte și mărturisitor Teodor Studitul spune cuiva, într-o cinstită epistolă a sa, următoarele: „Mi-ai spus că te-ai temut să-i faci observaţie prezbiterului tău să nu-l pomenească pe eresiarh. În legătură cu aceasta nu voi ezita să-ți spun următorul lucru: comuniunea prin singură pomenirea lui întinează, chiar dacă cel care pomenește ar fi ortodox”. Aceasta spune părintele (Teodor Studitul). Dar și înaintea acestuia și Dumnezeu a descoperit acest lucru, spunând: „Preoţii lui calcă legea Mea şi pângăresc lucrurile sfinte ale Mele”[78]; În ce fel au făcut aceasta? Nefăcând deosebire între oamenii spurcați și cei cuvioși, avându-le pe toate comune cu toți. De ce alt exemplu mai clar și mai adevărat decât acesta avem nevoie?”[79].
Cele de mai sus au o legătură nemijlocită cu smerenia mea. Ca preot, aparținând Sfintei Mitropolii de Kýthira și Antikýthira, ori de câte ori am săvârșit Sfânta Liturghie și sfintele slujbe, am pomenit numele dumneavoastră, al episcopului meu, pentru a se arăta „comuniunea desăvârșită”, identitatea de credință dintre noi, ca să arăt că fac ascultare de dumneavoastră, întâistătătorul meu, și că am aceeași credință cu dumneavoastră și că sunt succesor al Sfintelor Taine. De asemenea, când am slujit cu Înaltpreasfinția Voastră, m-am aflat în postura dificilă și neplăcută de a vă auzi pomenind Sfântul Sinod ca drept învățând cuvântul adevărului lui Hristos. Apoi eu vă pomeneam pe dumneavoastră, care pomeneați și continuați să pomeniți Sfântul Sinod. Însă potrivit Părinților aghioriți, are loc întinare, prin care se înțelege comuniunea bisericească generată de pomenirea de către dumneavoastră a Sfântului Sinod și a numelui dumneavoastră de către mine. Eu însă nu accept că Sfântul Sinod învață drept cuvântul adevărului lui Hristos fiindcă a acceptat panerezia ecumenismului, pseudosinodul din Creta și schisma din Ucraina.
19. Hotărâre
Cu tristețe și durere în suflet constat că îmbrățișați și adoptați linia păgubitoare și antipatristică urmată de Mitropolitul Pireului în privința arzătoarelor probleme bisericești menționate anterior și retorica defăimătoare a acestuia la adresa mea. Concepțiile dumneavoastră și ale mele asupra subiectelor de mai sus sunt diametral opuse. Conștiința mea se opune concepțiilor dumneavoastră și nu se odihnește în poziționările dumneavoastră.
Înțeleg foarte bine poziția dificilă și neplăcută în care va aflați, de a întrerupe pomenirea Sfântului Sinod. Știu că este cu neputință să faceți acest lucru. Nu vă acuz pentru acest lucru și cu atât mai puțin nu folosesc presiunea sau violență ca să o faceți, ci doar persuasiunea cuvântului. Întreruperea pomenirii a trebuie să fie o alegere liberă, o chestiune de conștiință, și nu una constrângere. Smerenia mea, urmând îndatorirea pe care o am înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, mi-am exprimat firește părerea.
În urma celor de mai sus și fiindcă în niciun caz nu-mi doresc să cad în capcana batjocurii diavolului, care implică pierderea mântuirii și a sufletului meu, dar și a sufletelor credincioșilor turmei mele și dat fiind că răbdarea mea a ajuns la limită și nu mai pot aștepta, cu durere sufletească, dar și cu responsabilitate înaintea lui Dumnezeu Celui întreit Sfânt, înaintea Căruia voi da socoteală, în ziua de 27 ianuarie 2020 v-am adus la cunoștință faptul că de atunci înainte nu mai doresc să slujesc împreună cu un al Preasfinția Voastră, nici să vă pomenesc. Și fiindcă în discuțiile dintre noi mi-ați spus că nu veți permite ca în Mitropolia și în insula dumneavoastră să se întâmple așa ceva, respectându-vă dorința și neavând dispoziția să creez conflicte și tulburări, v-am înștiințat că din acel moment am încetat să mai vin în Mitropolia dumneavoastră și în continuare îmi voi petrece restul vieții în pace și pocăință în locuința mea permanentă din Pireu.
Prin această decizie a mea declar următoarele: a) Nu cred ce credeți dumneavoastră, faptul că Sfântul Sinod drept învață cuvântul adevărului lui Hristos și b) nu doresc ca înaintea Adevărului Însuși, a Sfântului Dumnezeu celui în Treime, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a tuturor sfinților și a Sfintei Mese să aud minciuni și să dau încredințare, prin pomenirea dumneavoastră, care pomeniți Sfântul Sinod, că acesta drept învață cuvântul adevărului.
Epilog
Înaltpreasfinția Voastră,
E îmi pare foarte rău pentru atitudinea definitivă, irevocabilă, dar și potrivită acribiei, pe care am luat-o față de o problemă eclesiologică și soteriologică foarte gravă apărută în Biserică. Nu m-am așteptat niciodată ca Sfântul Sinod al Bisericii Greciei să ajungă să fie ecumenist, schismatic și să iasă din comuniunea Bisericii.
Conștiința mea preoțească și teologică mă obligă să nu mai tac. Este vremea să se ridice stavile puternice și de netrecut împotriva despotismului, a panereziei urât mirositoare, diavolească și masonică a ecumenismului sincretist intercreștin și interreligios și a planurilor acestora, împotriva ereziei și schismei ucrainene, ale căror slujitori smeriți s-au arătat a fi, din nefericire, ierarhii slabi în credința ortodoxă, ecumeniști și iubitori de schisme.
Cred că Înaltpreasfinția Voastră, cu înțelepciunea și discernământul episcopal care vă împodobesc personalitatea, veți înțelege decizia mea de mai sus, la care m-a condus conștiința.
În final aș vrea să precizez că hotărârea mea se sprijină pe fundamente pur teologice și eclesiologice și nu are nicio legătură cu neînțelegeri personale pe care le-aș avea cu dumneavoastră și prin urmare nu implică nicidecum întreruperea legăturilor personale cu Înaltpreasfinția Voastră.
Cu respectul cuvenit și rugându-vă să mă pomeniți, Protopresb. Ánghelos Anghelakopulos
[9] Sfântul
Ioan Gură de Aur, ΕἰςἘφεσίους, Ὁμιλία11,
4-5,PG 62, 85-87: „Nimic nu
poate să dividă Biserica mai mult ca iubirea de stăpânie! Şi nimic nu poate
irita mai mult pe Dumnezeu ca dezbinarea Bisericii! […] «Că nici sângele
martiriului nu va putea şterge păcatul acesta». […] De aceea vă
spun şi vă mărturisesc că a face schismă în Biserică nu este un rău mai mic
decât a cădea în erezie”.
[12] Pr. Anastasios Gotsopulos, Μικρὴ συμβολὴ στὸ διάλογο γιὰ τὸ Οὐκρανικὸ «Αὐτοκέφαλο», ΜΕΡΟΣ Β’ [Mică contribuție la dialogul cu privire la „autocefalia” ucraineană, partea a II-a], 04-02-2019, https://mospat.ru/gr/2019/03/15/news171593/, ΟυκρανικόΑυτοκέφαλο. Συμβολήστόνδιάλογο[Αutocefalia ucraineană. Contribuție la dialog], ed. Tesalonic, 2019, pp. 97-101.
[14] Kl. Schatz, ΤόΠρωτεῖοτοῦΠάπα[Primatul Papei], trad. M. Rusos-Milidonis, ed. Roés, 2005, pp. 132-133, 264.
[15]Arhim. V. Bakoiannis: „Și ca primus, adică în calitate de
autoritate supremă în Biserica Ortodoxă [nota. ed .: „primus” se poate
interpreta în mod simplu ca „autoritate supremă”!!!] … Și dacă ar exista
dispoziții care i-ar interzice în mod expres Patriarhului Ecumenic să intervină
în problema Ucrainei, acestea ar trebui anulate! Pentru că ceea ce nu
contribuie la unitatea Bisericii și la mântuirea oamenilor, nu are nicio
rațiune de existență în cadrul Bisericii”, în ΠερίΟυκρανίας… [Despre Ucraina…], https://www.romfea.gr/katigories/10-
apopseis/26340-peri-oukranias/
[18] Ὕμνοι τοῦ σχισματικού Φιλάρετου γιά Βαρθολομαίο καί πυρά κατά Μόσχας – Ἀποδεχόμαστε τά ἔγγραφα τῆς Πανορθόδοξης
[Imne ale schismaticului Filaret adresate lui Bartolomeu și rafale împotriva
Moscovei – Acceptăm documentele sinodului panortodox], 6-7-2017, http://www.vimaorthodoxias.gr/patriarcheia/item/84715, V. art. nostru „Ὁ ἐκτὸς Ἐκκλησίας αἱρετικός κόσμος ἐπαινεῖ τὴν ψευδοσύνοδο τῆς Κρήτης”
[„Lumea eretică din afara Bisericii elogiază pseudosinodul din Creta”], în ΘεοδρομίαΚ2 (aprilie-iunie
2018), Actele manifestării cu tema: „’Ορθοδοξία καί Κολυμπάρι. Δύο χρόνια μετά” [„Ortodoxia și
Kolymbari. Doi ani mai târziu”], pp. 278-299, https://www.katanixis.gr/2018/06/blog-post_170.html/
[19] Ὁ σχισματικός μητρ. Κιέβου Ἐπιφάνιος ἐξυμνεῖτόνπατρ. Βαρθολομαῖο, τόν πατρ. Ἀθηναγόρα καί τήν ψευδοσύνοδο τῆς Κρήτης [Mitropolitul schismatic al Kievului Epifanie îl elogiază pe patr. Bartolomeu, pe patr. Atenagora și pseudosinodul din Creta], 20-102019, https://katanixi.gr/2019/10/25/ο-σχισματικός-μητρ-κιέβου-επιφάνιος-ε/
[25] Arhiepiscopul Ieronim al Atenei: „Venim să îi urăm Patriarhului nostru ca Dumnezeu să-i dea puterea să continue binecuvântata sa lucrare.”, 10-6-2019, http://aktines.blogspot.com/2019/06/blog-post_63.html, ὉἈθηνῶνἹερώνυμοςκαίὁΚιέβουἘπιφάνιοςστάὀνομαστήριατοῦΟἰκουμενικοῦΠατριάρχη, (ΦΩΤΟ) [Ieronim al Atenei și Epifanie al Kievului laaniversarea zilei onomastice a Patriarhului Ecumenic], 10-6-2019, http://fanarion.blogspot.com/2019/06/blog-post_75.html, ΟἰκουμενικόςΠατριάρχηςΒαρθολομαῖοςπρόςσχισματικό “ΜητροπολίτηΚιέβου” Ἐπιφάνιο: Τόλοιπόν, «μή ταρασσέσθω ὑμῶν ἡ καρδία, μηδέ δειλιάτω» [Patriarhului Ecumenic Bartolomeu către „Mitropolitul” schismatic „al Kievului”, Epifanie: Așadar: „Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze!”], 11-6-2019, http://aktines.blogspot.com/2019/06/blog-post_47.htm, Ὁ Ἑσπερινός τῶν ὀνομαστηρίων τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριάρχου Βαρθολομαίου [Vecernia aniversării zilei onomastice a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu], 10-6-2019, https://www.romfea.gr/oikoumeniko-patriarxeio/29690-o-esperinos-ton-onomastirion-tou-oikoumenikou-patriarxou-bartholomaiou/
[44] ΑΝΑΝΕΩΣΗ ΑΝΑΡΤΗΣΗΣ ΜΕ ΠΡΟΣΘΗΚΗ ΒΙΝΤΕΟ – Ἀντέδρασε μήπως ὁ Πειραιῶς κατά τή μνημόνευση τοῦ σχισματικοῦ Ἐπιφάνιου ἀπό τόν Ἱερώνυμο; Ναί σιγά…[Reiterarea unei postări, cu adăugarea unui material video – A avut oare vreo reacție Mitropolitul Pireului când Ieronim l-a pomenit pe schismaticul Epifaniei? Nicidecum …], 07-01-2020, https://katanixi.gr/2020/01/07/αντέδρασε-μήπως-ο-πειραιώς-κατά-τη-μνη/
[46] Scrisoare
trimisă de către toți monahii din Sfântul Munte împăratului Mihail Paleologul, Ἐπιστολή ἀποσταλεῖσα παρά τῶν Ἁγιορειτῶν πάντων πρός τόν βασιλέα Μιχαήλ τόν Παλαιολόγον, ὁμολογητική, σπεύδοντος τούτου ὅση δύναμις ἑνῶσαι τούς Ἰταλούς παρα λόγως μεθ’ ἡμῶν, μένοντας ἐκείνους ἀδιορθώτους πάντη τῶν σφῶν αἱρέσεων καί ἀμεταβλήτους,
Lettre des Hagiorites a l’ Empereur (1275), v. 25-34, 1-8, în Archives de
l’orientchretien 16, Dossier Grec de l’union de Lyon (1273-1277) par V. Laurent
et J. Darrouzes, Institut Françaisd’etudesByzantines, Paris 1976, pp. 397, 399.
[48] Prot.
Gheorghios Metallinos, «Ἡ προσλαλιά τοῦ Αθηναγόρου», Οἱ διάλογοι χωρίς προσωπείον [„Alocuțiunea lui Atenagora”. Dialogurile
fără mască], [extras din revista Παρακαταθήκη],
p. 5.
[49] Ioannis Karmiris, Ὀρθοδοξία καί Ρωμαιοκαθολικισμός [Ortodoxie și Romano-Catolicism], vol. ΙΙ, Atena, 1965, p.170.
[50] Prot. Theodoros Zisis, „Οὔτε αἵρεση οὔτε σχίσμα ὁ Παπισμός (Πιό τολμηροί οἱ νέοι λατινόφρονες)” [„Catolicismul nu e nici erezie, nici schismă (noii filolatini sunt mai îndrăzneți)”], în ΘεοδρομίαΗ3 (iulie-septembrie 2006) p. 460.
[51] Prot. GheorghiosMetallinos, Οἱ διάλογοι χωρίς προσωπεῖον [Dialogurile fără mască], p. 1.
[65] „Raport al Preasfințitului Mitropolit al Efesului, despre modul în care a acceptat vrednicia arhieriei și declarația sinodului care a avut loc la Florența”, Patrologia Orientalis, Tome XV, Au Concile de Florence, pp. 304-308.
[66] S. Syropulos, Τάἀπομνημονεύματα [Memorii] ΧΙΙ p. 548.
[67] Sfântul Marcu al Efesului, ἘπιστολήπρόςΘεοφάνην [Scrisoare către Teofan], P.G. 160, 1097D, 1100A.
[68]Spyridon
P. Lambru, ΠαλαιολόγειακαίΠελοποννησιακά [Paleologice
și peloponesiace], vol. I, p. 26
[69] Ioannis Karmiris, ΤάΔογματικάκαίΣυμβολικάΜνημεῖατῆςὈρθοδόξουΚαθολικῆςἘκκλησίας [Monumentele dogmatice și simbolice ale Bisericii Sobornicești Ortodoxe], vol. I, Atena, 1960 p. 429.
[70] Sfântul Marcu al Efesului, Ἀπολογία [Apologie], P.G. 160, 536CD.
[71] Σεβ. ΚυθήρωνγιάτόΟὐκρανικόκαίτήνἀποτείχιση [Î.P.S. Mitr. de Kythira despre chestiunea ucraineană și despre îngrădire], 14-06-2019, https://katanixi.gr/2019/06/14/ο-σεβ-κυθήρων-για-το-ουκρανικό-και-την/
[72] Arhim. Epifanie Theodoropulos, Τάδύοἄκρα˙ ΟἰκουμενισμόςκαίΖηλωτισμός [Cele două extreme, ecumenismul și zelotismul], ed. Sfânta Mănăstire „Născătoarea de Dumnezeu cea plină de har” Trízina, Atena , 1997 p. 89.
[75] V. art. nostru «Ἀνακρίβειες τοῦ Χριστουπόλεως Μακαρίου περί τοῦ Ἐπισκόπου Αὐγουστίνου Καντιώτη σχετικά μέ τήν διακοπή μνημονεύσεως» [„Inexactități ale Mitropolitului Macarie de Hristopoli despre episcopul Augustin Kantiotis cu privire la întreruperea pomenirii”], 11-06-2018, http://aktines.blogspot.com/2018/06/blog-post_29.html
[76] Î.P.S. Mitr.
Nectarie (Antonopulos) de Argolida, Ἀρχιεπίσκοπος Λουκᾶς. Ἕνας ἅγιος Ποιμένας καί γιατρός χειρουργός
[Arhiepiscopul Luca. Un Păstor sfânt și chirurg], ed. Porfyra, Atena, iulie
2017, pp. 154-157. V. art. nostru „Ἡ στάση τοῦ Ἁγίου Λουκᾶ, Ἀρχιεπισκόπου Κριμαίας καί Συμφερουπόλεως, ἔναντι τῆς σχισματικῆς ”ΖωντανῆςἘκκλησίας” πρότυπο γιά τήν δική μας στάση ἔναντι τῆς Οὐκρανικῆς σχισματοαίρεσης”
[„Atitudinea Sfântului Luca, Arhiepiscopul Crimeei și Simferopolului, față de
„Biserica vie” schismatică, pildă pentru atitudinea noastră față de schisma și
erezia ucraineană],28-11-2019, https://katanixi.gr/2019/11/29/ένας-άγιος-μέσα-από-τη-γραφίδα-του-π-αγ/
În această situație, toți episcopii sunt părtași la această eroare dogmatică și canonică în afara situației în care se dezic oficial de acest lucru. Iar singura modalitate de delimitare până acum pare a fi oprirea comuniunii sau măcar atacarea deciziei Sinodului Ierarhiei și solicitarea unui vot corect. Comunicatul celor patru Mitropoliți, dintre care unul a fost Serafim al Kithirelor, este insuficient și ineficient; nu dovedește decât o poziționare în două luntre. Așadar decizia Părintelui Anghelos pare a fi una corectă, în ciuda situației încâlcite a problemei.
Patriarhia Rusă a oprit comuniunea anul trecut doar cu ierarhii greci care au recunoscut pe schismaticii ucraineni. Dar, având în vedere trecerea oficală în diptice a acelora, atitudinea lor ar trebui ajustată și îndreptată asupra tuturor Mitropoliților greci. Întreruperea pomenirii de către Pr. Anghelos ar putea fi un semn hotărâtor. Doar în cazul în care vor exista episcopi care vor refuza explicit conslujirea cu clerici „autocefali” ucraineni, aceștia cred că ar putea fi considerați fără vină.
În orice caz, trebuie recunoscut faptul că este necesară o mărturisire mult mai energică în aceste vremuri, când apostazia înaintează vertiginos și cotropitor. Parcă dictonul „ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți” pare a fi mult mai concret și pragmatic decât un simplu îndemn la nivel duhovnicesc.
Ca o remarcă negativă, în textul de mai sus este exagerată puțin valoarea pomenirii ierarhului ca reprezentând identitatea de credință cu cel pomenit. După cum am arătat în alte părți și după cum o dovedește tradiția canonică și patristică a Bisericii, nu se justifică teoria vaselor comunicante. Doar conslujirea sau pomenirea unui cleric excomunicat este spre osândă. Fără a dezvolta aici acest subiect delicat, merită punctate câteva dileme. Scisoarea Părinților aghioriți din 1274 afirmă că prin pomenirea episcopului slujitorul arată „că este părtaș la credința lui [a arhiereului pomenit]” și, în continuare, este adus un citat de la Sf. Teodor Studitul care este discutabil: „comuniunea are întinare numai din menționarea lui, dacă cel ce slujește NU este ortodox” (Dossier grec de l΄union de Lyon, p. 399). Chiar dacă ambele aceste referințe sunt corecte pentru situația invocată atunci de către Părinții aghioriți (unirea de la Lyon cu catolicii excomunicați), ele sunt inexacte deoarece erminia liturgică la care fac referire are o mică diferență: „slujitorul este părtaș și el la credința lui [a arhiereului pomenit]”, iar textul Sf. Teodor Studitul era mult mai exigent și exagerat, referindu-se la contaminarea prin comuniunea cu un cleric deși ar fi ortodox, nu în cazul în care acela nu este ortodox.
Dincolo de aceste detalii cu privire la textele patristice și interpretarea lor, care ar trebui clarificate, se poate constata că nu prea există episcopi riguroși, care să lupte pentru credință precum Sf. Marcu al Efesului, spre exemplu. Mai degrabă preferă să nu fie scoși din rang și să mimeze și credința. Chiar și așa, ar trebui sprijiniți, dar fără concesii față de adevăr. În vremea de acum, când este la modă revoluția și răzvrătirea, care să schimbe ordinea, caracteristica împotrivirii celei bune ar trebui să fie delimitarea fără rupere de Biserică, doar pentru a mustra abaterile. Este o exagerare să fie anulate reacțiile bune pe motiv că nu ar fi la mijloc rugăciune cu lacrimi pentru cei ce săvârșesc abateri dogmatice. Adică nu e posibil să avem toată înțelegerea pentru cei ce greșesc, iar asupra celor care vor să apere învățătura curată să fie puse poveri nu doar imense, ci și nepotrivite.
„Biserica Ortodoxă Rusă a primit o scrisoare de la Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului cu întrebări privitoare la practica dumnezeieștii Împărtășanii cu restricții sanitare, dar nu vorbește despre întâlniri ale conducătorilor Bisericilor Ortodoxe Locale din lume”, a declarat pentru RIA Novosti Nicolai Balașov, Președintele suplinitor al Departamentului de relații externe bisericești al Patriarhiei Moscovei.
Rușii au în minte informația care a circulat după întâlnirea inter-ortodoxă care a avut loc în Iordania în 26 februarie la inițiativa Patriarhului Teofil al Ierusalimului, conform căreia Patriarhul Bartolomeu plănuiește să organizeze o întâlnire pan-ortodoxă după modelul de la Amman și să cheme pe toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe. Acum unii din Patriarhia Moscovei „văd” în epistola lui Bartolomeu o astfel de dispoziție, cu prilejul chestiunii Sfintei Împărtășanii. Totuși în epistola lui Bartolomeu nu se face nici o referire la întâlnire, ci a început o vânătoare de fantasme la Moscova.
„Dacă vorbim despre o convocare ipotetică a unei întâlniri… nu găsesc aceste informații rezonabile. Totuși o scrisoare cu întrebări referitoare la practica împărtășirii în raport cu îngrădiri sanitare a fost primită, dar nu vorbește de întâlniri”, a spus Balașov. Tot potrivit aceluiași, „în linii generale, firește, o comunicare între Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe, fiind inclusă dezbaterea acțiunilor cu privire la o amenințare comună pandemică, despre un schimb de experiență, este importantă și folositoare”, a spus și a informat că recent Moscova a primit o Scrisoare și de la Patriarhul Daniel al României, care se interesa, de asemenea, de poziția Bisericii Ruse cu privire la chestiunea împărtășirii în epidemie și a fost trimis un răspuns detaliat către București cu descrierea practicii.
Reprezentantul Bisericii Ruse a informat, de asemenea, că în aprilie au fost dezbătute subiecte de activitate pastorală și liturgică ale Bisericilor în decursul pandemiei de către Patriarhul Moscovei în cadrul unor convorbiri telefonice cu Patriarhul Irineu al Serbiei și cu Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a diasporei ruse din America, Mitropolitul Tihon. „Studiem cu atenție experiența altor Biserici Locale, ai căror reprezentanți, la rândul lor, arată interes frățesc pentru deciziile pe care le ia Patriarhia Moscovei sub restricțiile de carantină”, a declarat Balașov.
„Cât îl privește pe Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, cunoașteți bine motivele triste care au condus la suspendarea comuniunii bisericești cu el – printre alte prin corespondență – din partea Bisericii Ortodoxe Ruse și la pierderea practică a importanței precedente a Patriarhiei de Constantinopol ca centru de coordonare a unității lumii ortodoxe”, a accentuat delegatul Patriarhiei Moscovei.
Totuși, a adăugat, în poziționarea Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la chestiunea metodei de împărtășire, „nu există nici un secret”. Se reflectă în metoda validată de Sfântul Sinod și este publicată de surse bisericești oficiale în diferite limbi. „Mai mult, având în vedere anumite limite și cerințele regimului de carantină, cu participarea doctorilor, au fost elaborate și publicate reguli pentru împărtășirea acasă și în așezămintele medicale când sunt vizitate persoane izolate, care au legătură cu pericolul contaminării ori s-au contaminat cu infecția de coronavirus. Toți pot avea acces la aceste documente ”, a încheiat Balașov.
Observație: Patriarhia Moscovei împărtășește pe credincioși dezinfectând lingurița după fiecare credincios, după cum se vede în filmarea aceasta:
