Presa din România anunţă că preşedintele Klaus Iohannis a promulgat joi „Legea privind unele măsuri pentru studierea istoriei evreilor şi a Holocaustului”, care prevede introducerea disciplinei şcolare „Istoria Evreilor. Holocaustul” în planurile-cadru de la liceu și învățământ profesional, ca parte a trunchiului comun, începând cu anul școlar 2023-2024.
Găsesc extrem de dificil de tratat acest subiect întrucât consider că afirmarea legitimităţii intereselor naţionale româneşti nu(!) s-a mai făcut de decenii, ori s-a făcut cu jumătate de gură, ori fără convingere. Studierea obligatorie a Istoriei evreilor reprezintă o agresiune doar dacă înţelegem că etnia românească este îndreptăţită la un loc sub soare în egală demnitate cu celelalte popoare, inclusiv cel evreiesc. În lipsa acestei premise esenţiale, înţeleasă, gândită şi trăită plenar, ajungem să ne însuşim integral perspectiva dominantă care ne-a adus în acest punct. Din cruntă nefericire, naţiunea română se află la o aşa mare cumpănă a existenţei sale încât acest standard de „egalitate în demnitate” este (dacă!) înţeles ca o preţiozitate fără corespondent în realitate. Avem urgenţe politice, civice, juridice, economice şi culturale de o gravitate atât de mare încât modul superficial în care judecăm reperele existenţei noastre lumeşti are sumedenie de argumente la dispoziţie pentru a justifica oportunitatea şi necesitatea acestui nou obiect de studiu în liceele şi în şcolile profesionale din România.
Oricine va parcurge expunerea de motive care justifică(?) adoptarea legii în procedură de urgenţă sau Recomandările privind predarea despre Holocaust ce trebuie citite pentru a nu avea o reprezentare greşită, poate extrage suficiente avantaje pentru elevi astfel încât să considere oarecum tolerabilă obligaţia studierii obligatorii a Istoriei evreilor. Caracteristicile concrete ale sistemului educaţional din România ar putea face ca Istoria evreilor să reprezinte singura disciplină care să valorifice gândirea critică şi cunoştinţe relevante despre civism, sociologie, despre drepturile omului, despre consecinţele acţiunilor politice şi răspunderea pentru acestea. Este evidentă neutralitatea conceptului de predare care cere să se evite discutarea „caracterului naţional” al acţiunilor genocidare, deşi acesta se va impune prin forţa evidenţei, dincolo de orice tact pedagogic sau nuanţă narativă. Drept urmare, lucrurile trebuie judecate mai în profunzime, dincolo de formulările şi rezervele gândite a atenua sau înlătura rezistenţa şi împotrivirea publicului.
Cimentarea unui ascendent moral evreiesc asupra conştiinţei elevilor români ori măcar avantajul moral al perspectivei istorice formulată unilateral sunt de neevitat, dar nu sunt nici pe de parte cel mai grav lucru. Cu adevărat gravă este denaturarea legitimităţii perspectivei româneşti asupra propriului destin istoric. Materialele documentare elaborate de Institutul Elie Wiesel care tratează precursorii antisemitismului românesc pornesc de la simplificări şi ocultări stridente. Este de-a dreptul iritantă consecvenţa cu care sunt invocate „stereotipurile, prejudecăţile şi ţapii ispăşitori predilecţi” pentru a explica reacţia poporului român la imigraţia evreiască. Ceea ce a fost şi rămâne specific evreilor, din perspectiva românească, este dorinţa neîmpăcată de dominare şi stăpânire, nu doar economică. Mozaicul de citate cules din cuvântările/scrierile elitelor româneşti menit să sprijine tezele şi cadrajul moral al „antisemitismului românesc” surprinde prin cecitatea voită faţă de motivaţiile româneşti explicate clar în exact aceleaşi materiale.
Căile prin care românii s-au apărat de evrei nu au avut succes nici în secolul XIX după cum se pare că nu au nici în secolul XXI, lucru pe care promulgarea legii menţionate îl dovedeşte cu prisosinţă. Superioritatea civilizaţională invocată aproape darwinist pentru a explica dominaţia firească a evreilor asupra românilor nu este una neutră moral şi nu poate fi acceptată în niciun fel de termeni. Din păcate, anume această perspectivă stă la baza pretenţiei ca Istoria evreilor să fie studiată şi cunoscută de fiecare elev român, ca precondiţie necesară edificării unei societăţi democratice.
Întrebat fiind cu privire la modalitatea concretă în care românii se pot înţelege cu evreii, părintele Gheorghe Calciu a răspuns: „prin respect reciproc„. Este perspectiva de la care a plecat şi Alexandr Soljeniţîn când a scris cartea „2 secole împreună” despre relaţiile ruşilor cu evreii, operă care, din păcate, nu are corespondent în cultura română. Ca punct de plecare pentru o perspectivă românească, niciodată abordată deschis de sursele evreieşti, vă îndemn să descărcaţi şi să citiţi cartea „Evreii în România” de Gabriel Constantinescu, carte în care se reia parţial şi studiul lui Nicolae Iorga despre acest subiect. Respectul reciproc despre care amintea părintele Gheorghe Calciu presupune recunoaşterea reciprocă a intereselor legitime iar exerciţiul de sinceritate la care ne îndeamnă iniţiatorii legii ar trebui să se producă în ambele sensuri.
Acestea sunt însă chestiuni de principiu. În practică, legea prin care studierea Istoriei evreilor devine obligatorie pentru elevii români reprezintă o agresiune care, pentru cei care ne trăim românitatea nu doar la nivelul precar al realităţii ci şi în vocaţia şi idealurile imaginate de părinţii noştri, ne înfăţişează lobby-ul evreiesc ca fiind un veritabil duşman, trimiţând societatea noastră, arc peste timp şi schimbând cele de schimbat, la vremurile de acum 100 de ani. Conştientizarea faptului că politica de acomodare ne-a readus într-un punct fără întoarcere, ne obligă să reflectăm la erorile trecutului şi la lecţiile de învăţat, nădăjduind la un alt tip de deznodământ. Este puţin probabil ca vreun gest de bună-credinţă şi deschidere să vină dinspre reprezentanţii evreilor, cât timp acesta ar apărea ne-necesar raportat la baza lor de putere şi la gradul nostru de colonizare intelectuală. De altfel, politica de angajare în dialog pe care o adoptă ei presupune refuzul de platformă şi refuzul de legitimitate.
Drept urmare, schimbarea trebuie să vină de la noi, de la cei credincioşi. Propunerea pe care am formulat-o în urmă cu mai mulţi ani, regăsită la punctul 10 al Năzuinţelor, se referă la Psalmul 105, versetul 46 ”Şi le-a dat să găsească milă înaintea celor ce i-au robit pe ei.” Cred că suntem chemaţi să rostim adevărul fără a lovi în semeni ci pentru a construi un spaţiu de respect reciproc în care duşmanii noştri, evrei sau care vorbesc în numele evreilor, să găsească mai potrivit a-şi arăta mila faţă de noi decât a ne zdrobi în continuare cu ostracizări nedrepte, înjosiri fără sens şi amiciţii nedemne.
Cred că legea trebuie abrogată iar evreii trebuie priviţi ca duşmani. Poate că vom avea nevoie de un Institut care să studieze modalităţile în care evreii ne domină de 200 de ani şi care să propună căile de formare sufletească şi intelectuală apte să înlăture această formă de laşă neputinţă. Nu e nimic firesc în condiţia în care ne regăsim, chiar dacă neputinţele de care suntem cuprinşi fac fenomenul să pară natural. Aşa cum nu am ieşit singuri de sub stăpânirea turcilor, este posibil să nu ieşim singuri nici de sub stăpânirea evreilor.
Legea aceasta nu e despre educaţie!
Așa este. Curentul e de multă vreme. Eram elevă în clasa a 11-a și am participat la faza națională a unui concurs de istorie. Am primit pe post de propagandă niște cărți scoase de o asociație evreiască și un domn reprezentând asociația ne vorbea cu atâta ură despre poporul român că m-am scârbit. Și eu m-am întrebat cum de li s-au permis să împartă acele cărți care vor să prezinte poporul român ca antisemit. O manipulare grosolană. Am și acum cărțile. Iată că au reușit ce și-au propus, să intre în licee. Cred însă că e vorba de niște propagandiști care pretind că îi reprezintă, dar au o putere mult prea mare. Am întâlnit însă și evrei admirabili, deschiși, prietenoși, oameni de mare ispravă de la care am avut de învățat. Trist ce se întâmplă!
Nu e greu de înţeles de ce. Pentru ei, suntem urmaşii celor care au produs un genocid unic în istoria omenirii. Ei nu găsesc niciun motiv pentru care să menajeze sentimentele noastre. Orice concesie pe care simt evreii că ne-ar face-o ar părea că justifică moral suferinţele lor. Modalitatea în care este înţeles Holocaustul astăzi de evreii de bună-credinţă creează o barieră de netrecut. Orice dezacord, nemulţumire, contrazicere li se pare că dă mărturie despre un antisemitism latent, şi nu de oricare fel, ci de cel de tipul soluţiei finale. Pe de altă parte, a recunoaşte egalitatea popoarelor şi semenilor contravine şablonului lor identitar. Simplificând, e ca şi cum ai cere unui român să se declare musulman.
Ei se ştiu popor ales şi întregul curs istoric le confirmă această perspectivă. Mi se pare că smerenia care le-ar putea deschide ochii le este cu totul şi cu totul inaccesibilă, contra firii. Cum să se smerească leul în faţa muştelor?
Apoi, ei consideră imigraţia evreilor un factor natural. Aşa cum nu ne-am împotrivit vizigoţilor, longobarzilor, avarilor, slavilor, similar nu am avea dreptul să comentăm când ne-am pricopsit pe cap cu neamul evreiesc. Care, superior fiind din toate punctele de vedere civilizaţiei ţărăneşti pe care a găsit-o pe aceste plaiuri, s-a impus în toate planurile vieţii sociale. Ei consideră lucrul acesta un fapt natural care corespunde moralităţii talmudice. Tot Gabriel Constantinescu a scris o carte „Marginalii la Talmud„, de o cu totul altă ţinută faţă de cea prezentată mai sus, care face (mai) uşor de înţeles istoria evreilor.
Eu nu am avut bucuria să întâlnesc evrei admirabili, deschişi, prietenoşi. Am cunoscut doar un singur evreu, un caracter cu totul şi cu totul execrabil, fără nicio exagerare. Am mai ţinut sub observaţie evrei sau reprezentanţi ai evreilor, de la distanţă, prin prezenţa lor publică, dar nu am găsit nici măcar unul care să mă odihnească, pe care să îl pot învesti cu încredere. Şi chiar am căutat să găsesc punţi de comunicare, dar fără niciun fel de rod. Nădăjduiesc să existe şi dintre cei descrişi de dvs, cât mai mulţi, deşi cred că vrăjmăşia lor faţă de noi nu decurge din defecte de caracter ci dintr-o paradigmă civilizaţională, chiar religioasă.
Problema pe care o văd eu cu această disciplină, astfel cum apare în Recomandările de mai sus, este că dublează o educaţie morală care nu este creştină. Practic, eu găsesc potrivit ca lecţiile ce se doresc a fi învăţate din Istoria evreilor şi Holocaust să fie extrase din Vieţile Sfinţilor, căci abia acolo vorbim despre toate păcatele lumii împotriva iubitorilor de Hristos, vorbim despre o prigonire şi un genocid continuu până la sfârşitul vremurilor. Tot de acolo învăţăm despre toleranţă, iertare, ispăşire autentice. Eu simt că Istoria evreilor falsifică nejustificat de mult de valorile care ar trebui deduse din disciplina Religie ortodoxă, le reformulează într-un mod extrem de superficial, fals.
De asemenea, iubirea de vrăjmaşi care decurge din practicarea credinţei ortodoxe este substituită cu un model de colonizare intelectuală, nemaiîntâlnită. Este limpede că ni se prezintă un model de convieţuire şi de normalizare a raporturilor sociale cu altă etnie sau alte civilizaţii, însă mi se pare că preţul plătit este unul mult prea mare. Găsesc că operează o deznaţionalizare sau că se cimentează una deja produsă. Eu o compar cu un tip de rusificare pe care moldovenii ortodocşi l-au trăit sub imperiul ţarist iar apoi sub sovietici. Un model de şantaj moral şi de constrângere care strică mintea şi împiedică vieţuirea demnă şi afirmarea propriilor aspiraţii.
Nemaivorbind că evreii înşişi nu au dorit să implementeze o astfel de societate democratică la ei acasă, acolo unde vorbim de un regim de apartheid faţă de palestinieni. Nu ţin să duc discuţia înspre acest subiect, întrucât pentru mine sunt chestiuni distincte şi am relativiza nepermis suferinţa palestinienilor dacă am folosi acest argument pentru polemicile noastre. Însă e evident dublul standard.
Cert este că nu avem putere să înlăturăm vătămarea produsă de această agresiune şi că, cel puţin pentru viitorul mediu, copiilor noştri li se va inocula un sistem etic care nu este neutru din punct de vedere moral.
Am dat de mai multe ori peste expresia „antisemitismul Bisericii”, „antisemitismul religios clasic” cu referire la Sfântul Ioan Gură de Aur, printre mulţi alţii. Cam în aceleaşi contexte, „prejudecăţile religioase” de care sunt acuzaţi creştinii ne pun pe noi în inferioritate morală prin simpla naraţiune. Păi mie mi se face cald în cap când citesc astfel de lucruri, în care reperul moral este prezumat a fi cel evreiesc talmudic, iar Biserica este oarecum tolerată cu scăderile ei morale, cum ar fi antisemitismul, sfinţii noştri sunt portretizaţi ca precursori ai Holocaustului şi aşa mai departe. Dar Biserica este Lumina Lumii şi Corabia Mântuirii, frumoasă, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană!
Iar învăţătura Bisericii despre evrei este cea pe care o ştim, chiar dacă unii ierarhi cu care am fost pedepsiţi se prefac că nu o cunosc, mai cu seamă când se prind în hore prin sinagogi. La fel şi conducătorii noştri care ratează toate sărbătorile româneşti, care nu ştiu în ce zile se posteşte, dar ştiu când să aprindă luminile evreilor.
Acest raport moral părtinitor, care aduce cu sine şi implicaţii ce ţin de trăirea credinţei, se vrea înrădăcinat în conştiinţele românilor de mâine, chestiune care mie mi se pare cu totul şi cu totul inacceptabilă. Studierea Istoriei evreilor va produce de la sine capitalul de atenţie necesar dominaţiei evreieşti asupra discursului moral din societatea românească şi, simultan, acele frustrări care stau la baza antisemitismului primar, emoţional. În faţa neputinţei, atât mai rămâne firilor simple, să dispreţuiască şi, până încă puţină vreme, să se distanţeze cu dezgust.
De aceea consider că este esenţial să se conştientizeze falimentul acomodărilor politice şi a compensaţiilor simbolice de tot felul făcute în trecut evreilor sau smulse alor noştri. Acele adevăruri româneşti pe care ne-am obişnuit să le vedem marginale şi să le lăsăm neasumate, cum decurg şi din cartea lui Gabriel Constantinescu, şi-au vădit zilele acestea preţul, iar cale de întoarcere nu mai este.
Este previzibil că evreii vor continua să fie duşmanii/vrăjmaşii neamului românesc şi pentru anii ce vin şi că acest lucru trebuie internalizat, însuşit şi rostit. După cum spuneam, lumea medievală românescă nu se putea concepe în afara dominaţiei otomane, lucru de care ne-am vindecat în cele din urmă. Vor veni vremurile când vom putea privi şi către evrei cu aceeaşi detaşare. Deocamdată însă e nevoie să ne rostim adevărurile şi să ieşim din tipul acesta de gaslighting istoric căruia îi suntem victime. Iertaţi-mă!
Însăși ideea de a studia doar istoria lor zbuciumată neglijând-o sau ignorând-o complet (sau parțial) pe a noastră duce la o nouă prigoană împotriva lor. Meritată, din moment ce disprețuiesc pământul ce mustește de doua milenii de sângele mucenicesc pentru Cel ce ei L-au răstignit pe nedrept. De asta Dumnezeu îi bate și le ține ochii să nu vadă.
https://evadare.ro/scurte/ciuca-si-ciolacu-la-aprinderea-luminilor-de-hanuka/
https://www.podul.ro/articol/16486/holocaustul-foarte-pe-scurt-despre-o-tem-grav
de Părintele Radu Preda:
Citesc că România ar fi în pragul unui val negaționist legat de Holocaust, fapt care nu doar mă miră, dar mă sperie și revoltă. Mai citesc că unii, după ce au fluturat ideea unui Muzeu al Crimelor Comunismului, din care s-a ales o caricatură, împing tema aceasta gravă a crimei etnice pe post de justificare a prezenței lor în spațiul public. Cu salariile aferente. În fine, mai citesc și despre inițiativa unui deputat care vrea scoaterea în afara legii a unui partid suspectat de apucături extremiste. Ar fi un precedent deosebit de periculos să anulezi, pe cale zisă legală, voturi, pricină să se vorbească concret și mai ales corect, fără procese de intenție, dar și fără scuze neconvingătoare. A!, pe ultima sută de metri, mai citesc un comunicat care vrea să liniștească spaimele. La final de zi, ceva nu rimează. De aceea, o scurtă încercare de a pune în ordine nu atât un dramatic, oribil, capitol de istorie recentă, cât mai ales de a înțelege ce s-a ajuns să se comită/spună în numele lui. Pentru că, da, suntem, în plină narațiune, la un pas de conflictul fatal cu realitatea. Așadar, profesoral, pe puncte, 10 la număr:
1. Crima pe criterii etnice a avut loc. Nu o putem nega precum cei care contestă existența virusului și care, spre binele lor, nu au fost bolnavi de el și nici nu și-au pierdut rude sau prieteni. Nu intru în detaliile modului de raportare, ale eficienței imunizării etc. Rămân la subiect și repet: crima a avut loc. Așa cum sunt reale și alte milioane de victime ale comunismului și dictaturilor de tot felul. Sunt fapte, istoriografic vorbind. Nu negociem.
2. Antisemitismul – că despre asta, de fapt, este vorba – reprezintă un fenomen care străbate istoria Europei dar și a Orientului Apropiat sau a Africii de Nord de secole, hrănit nu în ultimul rând religios, Creștinismul și Islamul găsindu-se într-o stranie concurență. A îl studia, a îi înțelege mecanismele, formele de manifestare, fie și superficial, face parte din bagajul obligatoriu al oricărui intelectual real, mai ales al celui care se exprimă public. Nici aici nu avem nimic de negociat.
3. Din punctul meu de vedere, cetățean, profesor de teologie, preot și fost demnitar al Țării, antisemitismul ca atare, ca și antițigănismul sau antimaghiarismul sau alte forme de anti, se încadrează la categoria ereziilor. Rătăciri care, ne arată istoria nemijlocit, duc la crime. Chipul lui Dumnezeu din om nu poate fi contestat, indiferent de limbă, continent sau epocă. Ura nu a mântuit până acum pe nimeni. Și de data aceasta: nu negociem.
4. Cam acesta este nivelul principial, unde, repet cu insistență, nu există spațiu de relativizare, portițe, compromisuri, jumătăți de cuvinte sau aluzii. Darul vieții personale și colective, de la biografia anonimului la devenirea Patriei cu care s-a identificat, chiar și în pofida lipsei certificatului etnic, nu se pune de nimeni în discuție. Nu mai puțin adevărat este că turmentațiile personale sau de grup nu sunt la fel, suportă nuanțe. De aceea, exegeza nu se decretează. Discutăm, nu ne punem unii altora pumnul în gură.
5. Ca și în cazul suprem al standardului instituit de Sfânta Evanghelie sau de alte texte sfinte, fiecare cu ale lui, ce ne facem cu traducerea lor? Cum le aplicăm? Cum reușim să armonizăm Adevărul revelat cu slăbiciunile evidente, mai ales prin repetiție, ale omului? Putem însă reduce istoria doar la criteriul unic al inconsecvenței, al conflictului dintre poveste și realitate? Am putea, cum o fac unii, inclusiv pe bani, dar nu cred că am pricepe mare lucru. Eu nu am întâlnit până acum un tembel vizionar.
6. Mai ales în pandemie, am văzut din plin, ce privilegiu nesperat!, cât de mult contează loialitățile, atingerile de mâini, rezistența țesăturii sociale, în mic și în mare deopotrivă, cât de neprețuită este sănătatea, începând cu cea a minții, dar nu mai puțin cea a sufletului. Cât de importante, strategice de-a dreptul, sunt, ca și până acum, nădejdea, comuniunea dincolo de diferențe, toleranța. Inclusiv față de cei pe care nici nu îi cunoaștem.
7. În aceste condiții, principiale și sociale deopotrivă, ultimul lucru constructiv ar fi amenințarea, forțarea notei, insuflarea perfidă a unor vinovății despre care, la o adică, nu ai habar, culpabilizarea dincolo de contextualizare, expulzarea memorială dincolo de curiozitatea față de destinul fiecăruia în parte. Paradoxul la îndemână: puteai intra în pușcăriile comuniste cu o condamnare evident politică, dar traseul tău sufletesc te putea duce la porțile Raiului. Sigur, un drum mai puțin evident. Ceea ce nu înțelegi nu înseamnă însă că nu există.
8. Or, dacă termometrul meu nu este dereglat, ce simt în aceste zile? Cum unii, puțini, încearcă, așa cum au mai făcut-o deja, probând, în lipsă de subtilitate, doar imensa aroganță de care sunt în stare, să impună o narațiune unică, să ne facă să visăm pe noi, majoritari, doar într-un fel mod. Că visăm greșit, se prea poate, dar trezirea la realitate nu se face prin brutalitate. Este, pe scurt, o strategie perdantă și, într-adevăr, combustil al răspunsului enervat, dând de pământ cu deșteptătorul. Da, al extremismului.
9. Până să ajungem la derapaje reale, Doamne ferește și păzește!, calea este, simplu spus, politețea. Simțul măsurii, respectul, chiar dacă nu este dublat de empatie. Cum știu atât de bine medicii, nu doar în pandemie, prevenția este preferabilă bolii, costând mai puțin. O terapie inteligentă, în avans. Concret și pe față spus: studierea Holocaustului, ca și a Gulagului, nu are voie să alimenteze antisemitismul. Pentru ultima dată: a fi împotriva cuiva nu este dovada suficientă sau ultimă că ești pentru tine. Dimpotrivă.
10. Și tot concret, de lunea viitoare dacă se poate: să refacem structurile memoriale profund avariate de ambiția unora, cauționată de indolența altora, lăsând fiecăruia dreptul la amintire, învățând însă mereu din amintirile celorlalți. Pentru un viitor comun în pace. Oricum, istoria este atât de complexă, încât a o confisca fără a o înțelege este ca și cum am fura un diamant de mare preț pe care însă nu îl purtăm niciodată. Propria libertate nu poate fi garantată prin dominarea celuilalt. La final, un sfat pentru prietenii și cunoscuții din politică: evitați cuvintele care rănesc, țineți cont de sensibilități și nu vă lăsați provocați.
Vă și îmi doresc un 2022 al lucidității și grației, al inteligenței de a ne interoga onest cine suntem și ce, printre ruine și drame, vrea să ne spună bunul Dumnezeu! Schalom, egészségedre, Gesundheit!