Apelul la ordine adresat statului român de către Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Teodosie

ACTUALIZARE:

Adăugăm comunicatul de presă al Patriarhiei, publicat pe Basilica.ro: “O excepţie necesară pentru un caz excepţional“, cu menţiunea că, în opinia noastră, titlul articolului nu este cel mai inspirat. Considerăm că nu este vorba despre o situaţie de excepţie ci, dimpotrivă, despre una de normalitate. Peştera Sfântului Apostol Andrei este la 80 km distanţă de municipiul Constanţa, în localitatea Ion Corvin, o aşezare de aproximativ 600 de suflete. Slujba se desfăşoară în aer liber, la loc larg, unde poate fi asigurată distanţarea fizică. Localitatea Ion Corvin nu este în carantină, situaţia este una de deplină normalitate. Considerăm că se concede prea mult statului atunci când comunicatele oficiale nu pun în discuţie caracterul discriminatoriu şi, mai ales, nelegalitatea, lipsa de temeinicie şi de proporţionalitate a măsurilor luate împotriva credicioşilor ortodocşi. Considerăm că singurul caz excepţional nu este cel dat de sărbătorirea Sfântului Apostol Andrei, ci cazul excepţional despre care ar putea vorbi comunicatul Patriarhiei este abuzul nemaiîntâlnit al autorităţilor, iar acest lucru ar fi trebuit condamnat ca atare, nu acceptat. Totuşi, este bine că avem o reacţie:

Patriarhia Română este preocupată atât de protejarea sănătăţii credincioşilor, cât şi de manifestarea libertăţii lor de credinţă.

În acest sens, este necesar un dialog permanent între autorităţile de stat şi locale competente şi autorităţile religioase, mai ales în situaţia unor zone carantinate sau având o rată ridicată de infectare cu noul coronavirus, dialog la care a îndemnat şi Preşedintele României în luna octombrie din acest an.

În cazul concret al pelerinajului la Peştera Sfântului Apostol Andrei din comuna Ion Corvin, judeţul Constanţa, comună care are un număr mic de locuitori (1992), se poate organiza, printr-o îngăduinţă a autorităţilor, pelerinajul, având în vedere caracterul excepţional al acestei sărbători pentru poporul român.

Sfântul Apostol Andrei cel întâi chemat, Ocrotitorul României, este singurul sfânt din Calendarul Bisericii Ortodoxe Române a cărui pomenire este declarată sărbătoare naţională bisericească de către Sfântul Sinod, prin hotărârea nr. 4972 adoptată în şedinţa din data de 14-15 noiembrie 2001.

De asemenea, începând cu anul 2012, în Codul muncii, ziua de 30 noiembrie – Sfântul Apostol Andrei cel întâi chemat, Ocrotitorul României, este inclusă între sărbătorile legale în care nu se lucrează.

Ţinând cont de recunoaşterea de către Statul Român a rolului excepţional avut de către Sfântul Apostol Andrei în viaţa poporului român, este necesar ca autorităţile de stat competente să permită în mod excepţional credincioşilor din ţară să vină în pelerinaj la Peştera Sfântului Apostol Andrei, situată în comuna Ion Corvin, judeţul Constanţa, cu respectarea distanţei fizice, purtarea măştii şi dezinfectarea obiectelor atinse, aşa cum prevăd „regulile de protecţie sanitară privind activitatea cultelor religioase, inclusiv a slujbelor și rugăciunilor colective” (HG nr. 967/12.11.2020 privind prelungirea stării de alertă).

Biroul de Presă al Patriarhiei Române


ARTICOLUL INIŢIAL: Nota theodosie.ro: Am întârziat preluarea scrisorii Înaltpreasfinţitului Teodosie adresată prim-ministrului în aşteptarea unor reacţii ale ierarhilor noştri privind incidentele de la hramul Sfintei Ecaterina. Din păcate, lipseşte chiar şi solidarizarea minimală, civică, pe care suntem datori să o exprimăm fără ezitare atunci când întâlnim nedreptăţi. În alte articole ale noastre, în care a fost luată în discuţie situaţia nepomenitorilor, am acuzat faptul că în Biserică se practică o marginalizare a ortodoxiei, că există un proces de înregimentare care operează pe temeiuri politice, iar nu în duh şi adevăr. Biserica este lipsită de elementele absolut necesare pentru participarea la mersul cetăţii, ierarhii ei îi refuză dialogul, împreună sfătuirea şi călăuzirea morală. Vedem astăzi că tăcerea episcopilor ortodocşi a ajuns să se manifeste chiar şi în situaţii de neconceput, strigătoare la cer, care compromit propria legitimitate. Conduita ierarhilor noştri contrazice cadrul juridic recunoscut Bisericii şi invită un şir neîntrerupt de abuzuri şi nedreptăţi care capătă valoare de precedent şi apoi de regulă.

Siteurile Basilica.ro şi Trinitas.ro sunt cu desăvârşire mute cu privire la viaţa Bisericii din aceste zile, nu doar cu privire la participarea ortodocşilor la treburile cetăţii. Deşi sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei este sărbătoare legală naţională, evenimentele de la Constanţa legate de aceasta sunt ignorate şi trecute sub tăcere, în modul cel mai sugestiv cu putinţă. Există conceptul de „strategic silence” în activitatea de comunicare publică, concept pe care îl înţelegem şi care ar putea fi acceptat în alte împrejurări, dar ceea ce vedem noi astăzi la ierarhii noştri nu este înţelepciune ci este laşitate şi fugă de răspundere.

În condiţii de normalitate, nu ideale, un apel precum cel al ÎPS Teodosie ar trebui să mobilizeze pe cei aflaţi în comuniune, pe cei care revendică aceleaşi năzuinţe şi interese, pe aparţinătorii aceluiaşi trup ecleziastic, astfel încât să existe o reacţie de apărare, coerentă şi viabilă, prin care să fie oprite nedreptăţile săvârşite de autorităţile de stat.

Normalitatea însă a dispărut, suntem în plin arbitrariu, ceea ce ne obligă şi pe noi creştinii la o reaşezare în matca firească a mărturisirii. Tulburarea lucrează în favoarea vrăjmaşului, de aceea îndrăznim să sugerăm ca reacţia de solidarizare să fie una coerentă şi să respecte aşezarea rânduită din Biserică. Este nevoie de o solidarizare explicită a clericilor din cadrul Arhiepiscopiei Tomisului, aşa cum avem exemplul iniţial al părintelui Eugen Tănăsescu, clerici în jurul cărora să se strângă mai apoi şi fiii duhovniceşti. ÎPS Teodosie trebuie să fie înconjurat mai întâi de ai săi, chiar dacă obişnuinţa comunicării publice ne face să credem că este prioritară reacţia Patriarhiei. Ar fi binevenită, dar nu este esenţială.

Îndrăznim să credem că esenţială este trezirea credincioşilor şi a clerului inferior. Prea multă vreme comunicarea Bisericii în societate a urmat exemplul multiplelor asociaţii civice creştine care clamau o legitimitate nesusţinută de substanţa participării civice. Avem prea multe carcase civice goale de conţinut iar această imprudenţă pare că se plăteşte acum şi se va plăti şi în viitorul apropiat. Au venit vremurile în care Biserica nu mai poate opera în baza acestor ficţiuni fără temei ci trebuie să-şi asume o realitate dureroasă, aceea că turma este una mică, foarte mică. Are vocaţia reală şi neatinsă de a redeveni mare, dar, la acest moment, numărul celor dispuşi să dea seama de credinţa ortodoxă este descurajant de mic.

Sunt deci chemaţi mai întâi preoţii şi credincioşii din Arhiepiscopia Tomisului să reacţioneze pe măsura nedreptăţilor, având încredinţarea că ierarhul care îi păstoreşte le este credincios, sincer şi netemător. Spre deosebire de restul credincioşilor din Biserica Ortodoxă Română, situaţia lor este una singulară.

Scrisoarea ÎPS Teodosie nu este o replică dată cuiva anume ci este o chemare la ordine a autorităţilor anticreştine. Răspunsul imediat a parvenit din partea primarului municipiului Constanţa care promite, batjocoritor, că va purta o „discuţie serioasă” cu ierarhul nostru. Domnul Orban a ales să tacă, strategic. În această încleştare Biserica nu controlează nicio pârghie de putere civică sau politică, nici măcar pe cele minimale şi recunoscute ei, formal, de lege. S-a aşezat singură în poziţie de victimă, învinovăţindu-se neînţelept de propria sa vocaţie de călăuzire a corpului social, abdicând de la propria misiune. Orice răgaz tactic care ne va fi îngăduit de statul necreştin nu trebuie să ne adoarmă conştiinţa întrucât lupta este abia la început, iar înfrângerea nu este altceva decât lepădare. Să nu fie! Avem nevoie de o revenire în sine, revenire care ne este la îndemână şi care decurge din buna aşezare sufletească pe care ar trebui să o regăsim în cazul oricărui creştin ortodox.

În cele ce urmează publicăm scrisoarea deschisă a Înaltpreasfinţitului Teodosie:

Domnule Prim-Ministru,

Incidentul petrecut la Constanța în dimineața zilei de de 25 noiembrie 2020, cu prilejul sărbătoririi hramului Bisericii Sfânta Mare Muceniță Ecaterina din cartierul Tomis Plus, când polițiștii și jandarmii au brutalizat și amendat credincioșii prezenți la slujbă, ne întărește convingerea, încă o dată, dacă mai era nevoie, că ne aflăm noi clerul, împreună cu credincioșii ortodocși, în fața unor mari abuzuri, pe care autoritățile le săvârșesc din ce în ce mai des, probabil sub îndrumarea dumneavoastră tacită.

Este inadmisibil ca articolul 29 din Constituția României, alineatul (1) și alineatul (5), să fie încălcate cu atâta naturalețe de către autoritățile locale pe care le coordonați prin miniștrii de resort. Niciodată drepturile credincioșilor ortodocși și ale clericilor de a se ruga nu au fost atât de mult batjocorite. Credincioșii Bisericii Ortodoxe Române și slujitorii ei sunt obligați acum să îndure umilința și frigul, să se expună unor grave probleme de sănătate din pricina temperaturilor scăzute (care afectează sistemul imunitar) și de dragul măsurilor exagerate, lipsite de logică și luate de necunoscuții dumneavoastră specialiști, în dispreț total față de normele de drept, de credința și tradițiile poporului român, care consideră că anularea unui drept fundamental, de exercitare și exprimare a credinței, nu reprezintă mare lucru, raportat la pandemia care ne încearcă.

Am îndurat suficient, de la începutul acestei pandemii, împreună cu toți oamenii de bună-credință din această țară și am respectat măsurile sanitare luate inițial, în mod responsabil. De această dată, însă, trebuie să denunțăm public abuzurile pe care le orchestrați, și pe care forțele polițienești și de jandarmerie le exercită asupra noastră, într-o țară europeană care se vrea a fi democrată și nu aflată sub dictatură și teroare.

Nu vom îngădui acum, ca dreptul de a-l cinsti așa cum se cuvine, pe Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României, să ne fie călcat în picioare de cei care nu au frică de Dumnezeu și se închină unei științe absurde, care nesocotește pe om în integralitatea sa: trup, dar și suflet. Ce veți face? Ne veți bate, amenda, aresta și executa pe toți cei care vom merge să ne rugăm la Mănăstirea Peștera Sfântului Apostol Andrei, în ziua prăznuirii sale ?!? Veți asmuți justiția și forțele de ordine împotriva propriilor frați și surori pentru a vă atinge scopurile fixate?

În luna decembrie a anului 1989, oamenii cu credință în Dumnezeu, profund nemulțumiți de abuzurile puterii, s-au adunat la Timișoara în jurul casei pastorului reformat László Tőkés, căruia i se făcea atunci o nedreptate, mult mai mică în raport cu dorința noastră legitimă de a ni se respecta credința și demnitatea. Nu subestimați dorința oamenilor de a striga din nou în stradă la Constanța și în alte părți ale țării „cu noi este Dumnezeu”, pentru a se putea ruga și trăi liber, fără o nouă dictatură. Un dram de înțelepciune în plus v-ar putea readuce în ultimul ceas, dumneavoastră și colaboratorilor în suflete omenia, credința și dreapta simțire pe care se pare că rațiunile pandemiei vi le-au întunecat.

Dumnezeu să vă dăruiască gândul cel bun pentru a face ceea ce este cu adevărat de folos oamenilor din această țară și a nu lupta cu înverșunare împotriva Lui Dumnezeu și a celor care cred în El. Doar o dată Fiul lui Dumnezeu s-a lăsat batjocorit… Lăsați-le oamenilor libertatea de a-L cinsti pe Dumnezeu, ca și El să vă mai îngăduie acolo unde credeți că v-ați înveșnicit.

Cu nădejdea că încă Dumnezeu mai poate lucra în mintea și în inima dumneavoastră,

† TEODOSIE,

Arhiepiscopul Tomisului


Siteul theodosie.ro nu aparţine Arhiepiscopiei Tomisului şi nu are legătură cu ÎPS Teodosie, opiniile exprimate în articolele publicate pe acest site aparţinând exclusiv autorilor.

Problema palestiniană şi relevanţa sa pentru civismul ortodox

Prilej de reală stupefacţie ne este publicarea de către siteul Historia.ro a unui articol rara avis în peisajul mediatic românesc, despre problema palestiniană. Surprinderea noastră se datorează faptului că, deşi indirect şi cu multe precauţii, articolul lasă să se întrevadă, îngăduie să fie intuită de cititor, suferinţa fără egal a poporului palestinian aflat sub ocupaţie evreiască. Iar acest lucru este cu atât mai demn de reţinut cunoscută fiind tendinţa flagrant părtinitoare, până la completă distorsionare, cu care presa românească tratează subiectele din această arie de interes. Preluăm extrase extinse din articolul publicat de Alexandru Danilov, după care vom adăuga câteva completări şi speculaţii personale.

Sursa imaginii: JuanCole.com

HISTORIA.RO: Istoria conflictului israelo-palestinian

Având rădăcini încă din perioada otomană, conflictul israelo-palestinian continuă şi până acum să fie unul dintre cele mai greu de soluţionat din lume.

Apariţia Israelului în 1948, cu ajutorul grupurilor de lobby evreieşti din Congresul SUA, i-a transformat pe palestinieni într-o populaţie „tolerată”. Examinând harta iniţială a teritoriilor palestiniene, putem observa că de-a lungul timpului acestea au început să se restrângă ca rezultat al acţiunilor militare şi a colonizărilor organizate de statul israelian. Mii de palestinieni au ajuns să fie expulzaţi din propriile lor teritorii sau au fost siliţi să ia calea exilului în urma unei adevărate politici de epurare etnică promovată de Israel. Atacurile teroriste ale Hamasului sau ale Jihadului Islamic au intensificat operaţiunile militare israeliene în teritoriile ocupate palestiniene.

Hamasul este unul dintre principalii vinovaţi ai eşuării procesului de pace în Palestina. Liderii Hamasului au ajuns să se apere în faţa atacurilor Israelului folosind civilii palestinieni pe post de scut uman. O mare parte din statele arabe nu a recunoscut nici până acum dreptul la existenţă a statului israelian şi au continuat să promoveze o politică agresivă faţă de Israel, înarmând în secret organizaţii teroriste palestiniene.

Israelul a luat însă nişte măsuri de securitate care au provocat indignare în rândul organizaţiilor de apărare a drepturilor omului. Zidul israelian de securitate care a început să fie construit în Cisiordania, începând cu 2003, a reuşit să transforme viaţa palestinienilor într-un calvar, silindu-i să trăiască ca într-un adevărat ghetou. Cu toate că politicienii israelieni şi americani continuă să promoveze prin discursuri crearea unui stat palestinian independent, armata israeliană continuă să bombardeze teritoriile palestiniene, distrugând infrastructura civilă (centrale electrice, conducte de apă, şcoli, spitale şi alte obiective civile), lăsând în urmă mii de victime în rândul civililor palestinieni.

Sionismul şi începuturile conflictului arabo-israelian

Conturat încă din secolul al XIX-lea în rândul burgheziei evreieşti ca mişcare politică şi religioasă, sionismul a militat pentru întemeierea unui stat evreu pe teritoriul Palestinei. Conflictul israelo-palestinian a debutat, în 1920, o dată cu violenţele interetnice din interiorul Palestinei aflate sub administraţia britanică. Violenţele s-au transformat treptat într-un conflict general o dată cu războiul arabo-israelian din perioada 1947-1949, apoi antisemitismul din Europa a grăbit apariţia unui stat evreu independent în 1948.

La baza gândirii sioniste stă argumentul potrivit căruia palestinienii nu au constituit niciodată un popor. În nuvela lui Theodor Herzl, Altneuland (1902), palestinienii sunt descrişi ca fiind nişte arabi mizerabili care trăiesc în sate cernite şi arată ca nişte bandiţi. Nuvela lui Herzl va deveni unul din textele de bază ale gândirii sioniste. Barbarismul palestinienilor contrasteză, în textele sioniste, cu nobleţea evreilor europeni care îşi revendică dreptul de a stăpâni Tărâmul Făgăduinţei, având în acelaşi timp şi o misiune civilizatoare.

Existenţa unui stat evreu străvechi pe aceste pământuri nu are totuşi o dovadă arheologică solidată, bazându-se în mare parte pe menţiunile din Biblie. Ze’ev Herzog, profesor de arheologie la Universitatea din Tel Aviv, a creat o adevărată furtună mediaticăîn 1999, atunci când a afirmat că nu a găsit dovezi arheologice care să ateste că Tărâmul Făgăduinţei din Biblie a fost de fapt teritoriul unui stat evreu. O carte care a creat o mare controversă în Israel a fost cea al lui Shlomo Sand, profesor de istorie la Universitatea din Tel Aviv, intitulată When and How Was the Jewish People Invented?. În lucrarea sa, Sand afirmă faptul că evreii şi creştinii din Palestina au fost convertiţi la Islam odată cu cucerirea arabă. Astfel, autorul neagă istoria oficială a Israelului, care afirmă că evreii de astăzi sunt urmaşii comunităţii evreieşti din Palestina de acum 2000 de ani. Faptul că evreii sunt răspândiţi în foarte multe colţuri ale globului este pus de către Shlomo Sand pe seama convertirii unor populaţii de origine non-evreiască la iudaism. În accepţiunea lui Sand, a fi evreu nu ţine de o apartenenţă etnică, ci de una religioasă.
Recunoaşterea pe plan internaţional cu excepţia statelor arabe, în 1949, a unui nou stat evreu, a dus la transformarea palestinienilor în „populaţie tolerată”. Aproape 700.000 de palestinieni au luat calea exilului s-au au fost expulzaţi o dată cu proclamarea Israelului.

De ce SUA sprijină Israelul în chestiunea palestiniană?

Pe plan internaţional, SUA şi-a manifestat în permanenţă sprijinul faţă de politica israeliană din Palestina, acordând ajutor financiar şi diplomatic guvernului de la Tel Aviv. În nenumărate ocazii, SUA au blocat adoptarea unei Rezoluţii a Consiliului de Securitate ONU, care să condamne acţiunile militare israeliene din Fâşia Gaza şi celelalte teritorii locuite de palestinieni. Cetăţenii americani de origine evreiască reprezintă aproximativ 1, 7%-2, 4% din populaţia SUA (între 5-8 milioane de evrei). Astfel, politicienii americani de origine evreiască au exercitat o influenţă importantă în Congresul SUA încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar grupul de lobby evreiesc a reuşit de cele mai multe ori să-şi impună viziunea atât în politica internă, cât şi în cea externă.

Mulţi evrei au început să ocupe poziţii de conducere în mişcările muncitoreşti de la începutul secolului XX, contribuind la înfiinţarea sindicatelor şi fiind un factor activ în implementarea politicilor de stânga ale Partidului Democrat, începând cu 1936. Politica New Deal din anii’30 şi mişcările pentru drepturi civile de la mijllocul anilor ’60 au beneficiat de o largă susţinere în rândul comunităţii evreieşti din SUA. În politica internaţională, o dată cu fondarea Israelului în 1948 şi recunoaşterea sa de către SUA, Orientul Mijlociu a devenit o zona de interes pentru politica externă americană. În contextul Războiului Rece dintre SUA şi URSS, Israelul a fost pilonul principal al implementării politici externe americane în regiune. După prăbuşirea URSS, Israelul a continuat să fie piesa centrală a strategiei americane din Orientul Mijlociu.

Mai mulţi analişti ai relaţiei SUA-Israel, aşa cum este Michael Barnett de la Universitate George Washington, consideră că sprijinul iniţial al SUA pentru Israel a venit mai mult din calcule strategice decât din alte raţiuni. Barnett îşi completează aprecierea afirmând că după Războiul de Şase Zile din 1967, relaţia diplomatică americano-israeliană a fost una furtunoasă. Ţinând cont că URSS beneficia de o mare influenţă în rândul statelor arabe, Israelul a fost pentru SUA unealta perfectă pentru a restabili echilibrul de putere în regiune. Statul evreu a devenit cel mai important membru al blocului anti-sovietic din regiune. Sprijinul american pentru guvernul de la Tel Aviv nu a fost doar diplomatic, ci de asemenea şi unul militar. SUA a ajutat Israelul să se înzestreze cu cele mai importante arme, permiţându-i accesul la cele mai importante cercetări din industria de apărare americană. Actualmente, armata Israelului este considerată a fi una dintre cele mai puternice armate din lume din punct de vedere al tehnologiilor militare dezvoltate.

SUA au fost interesate de menţinerea unei stabilităţi regionale în Orientul Mijlociu şi pentru a putea ţine sub control preţul mondial al petrolului. Chiar dacă SUA şi-au asumat şi rolul de mediator în conflictul israelo-palestinian, promiţând să ia în considerare cerinţele ambelor tabere, totul s-a rezumat la semnarea unor acorduri de pace fără substanţă, deoarece Israelul nu a fost silit în nici un fel să renunţe în a mai înfiinţa colonii evreieşti în teritoriile palestiniene. Acordurile de la Oslo semnate între Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei în anul 1993 au ajuns să nu mai fie respectate. În ceea ce priveşte politica discriminatorie dusă de Israel în teritoriile locuite de palestinieni, politicienii americani s-au ferit să critice deschis Tel Avivul. Aşa a procedat şi preşedintele Obama, care s-a rezumat în a critica timid înfiinţarea de noi colonii evreieşti în Cisiordania, locul unde îşi exercită autoritatea de facto guvernul laic al Autorităţii Naţionale Palestiniene.

Conform sondajelor de opinie, Israelul beneficiază de asemenea de o mare popularitate şi în rândul votanţilor americani, care încă din anii ’80 au manifestat o simpatie mult mai mare pentru evrei dacât pentru palestinieni. Acest val de simpatie din partea americanilor nu a putut fi ignorat de politicienii americani. Tendinţa s-a accentuat după atentatele teroriste din 2001, în care au fost implicaţi terorişti arabi. Americanii apreciază faptul că între SUA şi Israel există valori comune.
În ceea ce priveşte grupurile de lobby evreieşti, cel mai influent din Congres este American Israel Public Affairs Committee(AIPAC).

Aşa cum apreciază cunoscuţii specialiştii în relaţii internaţionale, John Mearsheimer şi Stephen Walt, în lucrarea The Israel Lobby and American Foreign Policy, AIPAC şi aliaţii săi au ajuns să împingă SUA să acţioneze chiar contrar intereselor sale strategice, atunci când vine vorba de susţinerea Israelului.

Viaţa din “ghetoul palestinian”

O dată cu proclamarea statului evreu, palestinienii au ajuns să trăiască pe teritorii care de-a lungul anilor s-au restrâns din ce în ce mai mult din cauza înfiinţării de noi colonii evreieşti. Datorită spaţiului de locuit retrâns, asezările palestiniene au ajuns să capete treptat aspectul unor imense ghetouri. Pe 30 august 2003, de-a lungul limitelor Cisiordaniei aflate sub controlul de facto al Autorităţii Palestiene, a început să fie construit un zid de securitate israelian, ca răspuns la valul de atentate teroriste palestiniene organizate pe teritoriul Israelului, cunoscute şi sub numele de „Intifada a II-a”. În mediile palestiniene acest zid de izolare este numit „zidul apartheidului”. Zidul are în componenţă şi sisteme de alarmă electrice.

Sursa imaginii: Historia.ro

Observatorii palestinieni raportează faptul că acesta a îngrădit libertatea de mişcare a palestinienilor, mai ales pentru cei care au locuri de muncă în teritoriul israelian. Au fost semnalate de asemenea şi o serie de abuzuri săvârşite de soldaţii evrei la punctele de control din Cisiordania. Israelul dă replica celor care aduc aceste acuzaţii soldaţilor evrei, afirmând faptul că modul lor de comportare este permanent ţinut sub supraveghere de observatori, iar orice abateri de la regulile de conduită sunt sancţionate corespunzător. Marele neajuns este că aceşti observatori nu reuşesc să fie tot timpul prezenţi la toate punctele de control.

În ciuda faptului că zidul construit în Cisiordania a fost declarat ilegal de către Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, prin decizia din iulie 2004, Israelul a refuzat să se conformeze deciziei, motivând că astfel se apără împotriva bandelor de jefuitori palestinieni.

O altă măsură controversată luată de Israel este şi anularea dreptului de şedere în teritoriile ocupate pentru palestinienii care deţin un paşaport străin. Palestinienii consideră că o astfel de măsură nu face altceva dacât să izoleze comunitatea palestiniană.

Israelul este acuzat de către Autoritatea Palestiniană şi pentru faptul că bombardează, în timpul acţunilor sale militare în Fâşia Gaza, infrastructura civilă (reţeaua de apă, centralele electrice) transformând viaţa cotidiană a palestinienilor într-un calvar. Sub pretextul unor greşeli săvârşite de armata israeliană(aşa-numitele pagube colaterale) au ajuns să fie bombardate şcoli şi spitale.

Ca rezultat al construirii „zidului din Cisiordania”, circulaţia mărfurilor şi a persoanelor a devenit un coşmar logistic cu mari costuri de întârziere. Zidul de securitate israelian are 75 de puncte de control permanente la care se adaugă încă 150 de puncte de control mobile. În mai mult de 400 de locuri, drumurille din Cisiordania sunt blocate de obstacole. La astfel de puncte de control, alimentele se degradează până ce sunt aduse în pieţe, bolnavii mor datorită întârzierilor cauzate de aglomeraţia de la punctul de trecere, copiii palestinieni nu mai reuşesc să ajungă în timp la şcoală, iar palestinienii ajung să-şi piardă locurile de muncă. În plus, foarte mulţi palestinieni nici nu ajung să beneficieze de permise de trecere.

După cum afirmă Banca Mondială, toate aceste restricţii la libera circulaţie a mărfurilor şi persoanelor este principala cauză a sufocării economiei palestiniene şi, în consecinţă, a nivelului de trai scăzut. Aşa cum se declara într-un raport ONU, un sfert de milion de palestinieni au ajuns să fie izolaţi atât faţă de Israel cât şi în interiorul Cisiordaniei, în propriile lor ghetouri.

Problema palestiniană din perspectiva Israelului

Statul israelian nu este însă singurul vinovat al actualei situaţii din Palestina. Agresivitatea statelor arabe şi manipularea opiniei publice palestiniene de către organizaţiile teroriste arabe  au contribuit  la amplificarea conflictului israelo-palestinian.

Israelul şi-a afirmat în nenumărate rânduri disponibilitatea de a negocia cu liderii palestinieni, pentru formarea unui stat palestinian independent, dar atacurile teroriste venite din teritoriile palestiniene au blocat orice demers. Relaţiile cu statele arabe din jur sunt în continuare îngheţate şi asta datorită faptului că existenţa statului Israel continuă să nu fie recunoscută la nivel internaţional de către acestea. Imediat după apariţia Israelului ca stat, o alianță militară a statelor arabe a lansat un război de anihilare împotriva sa. Din tabăra arabă, doar Egiptul şi Iordanul au fost de acord să recunoască la nivel oficial  existenţa statului Israel. Coaliţia statelor arabe a fost de asemenea vinovată de declanşarea Războiului de Şase Zile (1967) şi a Războiului de Yom Kippur (1972).  Unele state arabe, precum Iranul s-au implicat activ în finanţarea şi antrenarea mişcărilor teroriste ce îşi desfăşoara activitatea în Israel (Hamas, Jihadul Islamic, Hezbollah). Situaţia politică din teritoriile palestiniene s-a complicat şi mai mult după victoria Hamasului în alegerile legislative şi prezidenţiale din 2006. Fatah, gruparea politică palestiniană organizată de Yasser Arafat, a ajuns să fie ţinta atacurilor Hamasului pentru acaparea puterii depline în Palestina. În contextul Primăverii Arabe, Hamasul a reuşit să încheie noi înţelegeri cu guvernele arabe, extinzându-şi traficul cu arme în Fâşia Gaza. Folosindu-se de reţele de caritate, Hamasul a ajuns să transfome clădiri publice palestiniene în ţinte potenţiale pentru armata israeliană, care s-a angajat în acţiuni militare menite să distrugă infrastructura folosită de brigăzile militare ale Hamasului.

O altă chestiune importantă în reluarea negocierilor de pace israelo-palestiniene a fost desfiinţarea coloniilor evreieşti apărute în teritoriile palestiniene. Conform planului de dezangajarela care a aderat, Israelul a fost de acord să demoleze aceste colonii din Fâşia Gaza, considerate ilegale de comunitatea internaţională. Rămân în continuare coloniile evreieşti din Cisiordania, care sunt deocamdată în extindere. Israelul a decis să construiască începând cu 2014 alte 14000 de colonii evreieşti.  Au fost distruse în acelaşi timp şi 500 de case palestiniene, inclusiv cele ale satului Khirbit Makhoul.

Formarea unei coaliţii de guvernare între Fatah şi Hamas, în vederea organizării unor noi alegeri, l-a determinat pe premierul israelian, Beniamin Netanyahu, să afirme că preşedintele palestinian Mahmoud  Abbas este pus în faţa unei alegeri decisive:pacea cu Israelul sau pacea cu Hamasul, o organizaţie teroristă care urmăreşte distrugerea Israelul. Premierul Netanyahu a decis în cele din urmă să introducă sancţiuni economice împotriva palestinienilor şi a suspendat construcţia de case destinate palestinienilor din Zona C a Cisiordaniei.

Pentru Israel, semnarea Acordurilor de la Oslo (1993) a constituit o speranţă în ceea ce priveşte instalarea unei păci durabile între israelieni şi palestinieni. Violenţele palestiniene care au continuat şi după semnarea Acordurilor de la Oslo au reprezentat o dezamăgire pentru diplomaţia israeliană care a considerat că a făcut nenumărate concesii Autorităţii Palestiniene (Israelul a acceptat să acorde 95% din teritoriul solicitat de liderii palestinieni). Cea de a doua Intifadă (revoltă palestiniană) a fost cea care a pus capăt negocierilor israelo-palestiniene menite să găsească o soluţie paşnică. De atunci, Israelul a fost nevoit să intervină militar în teritoriile palestiniene de fiecare dată când Hamasul sau alte organizaţii teroriste au lansat atacuri asupra teritoriului său.

Contribuţia Hamasului şi al Jihadului Islamic în  agravarea conflictului din Palestina

Eşecul de a pune în aplicare un plan de pace pe termen lung  i-a determinat pe mulţi palestinieni să sprijine organizaţiile cu caracter terorist:Hamas şi Jihadul Islamic. Aceste organizaţii au ajuns să fie catalogate teroriste de către Israel, SUA, Canada, UE, Iordan, Egipt şi Japonia.

Rusia, Iranul şi China sunt principalele state care nu au dorit să clasifice aceste grupări drept teroriste, numindu-le mişcări de rezistenţă. Valul de atacuri sinucigaşe şi de asasinate din Israel puse la cale de Hamas şi Jihadul Islamic, începând cu mijlocul anilor ’90, este motivul principal pentru care aceste organizaţii au ajuns să fie catalogate drept teroriste. Asasinarea premierului israelian, Ițhak Rabin, de către un extremist evreu şi valurile de atentate ale Hamasului şi Jihadului Islamic au fost cele care au dus la compromiterea  negocierilor de pace israelo-palestiniene.

Faptul că au fost înregistrate numeroase victime în rândul populaţiei civile palestiniene este pus de israelieni pe seama faptului că organizaţiile teroriste palestiniene se infiltrează în rândul civililor palestinieni.  

Tirurile de rachete ale Hamasului asupra teritoriului israelian  au ajuns să fie principalul motiv pentru care Israelul lansează frecvent operaţiuni militare în Fâşia Gaza. Represaliile organizate de armata israeliană sunt însă complet disproporţionate. Atunci când se intervine împotriva unor organizaţii teroriste, ţintele nu pot fi niciodată determinate cu precizie.  Astfel, o rachetă israeliană care vizează un obiectiv folosit de Hamas loveşte în cele din urmă un bloc de locuinţe, lăsând în urmă o adevărată dramă umană.

Israelul nu a ţinut niciodată cont de faptul că acţiunile sale în teritoriile palestiniene lasă în urmă o gravă criză umanitară. O astfel de atitudine de indiferenţă a Israelul nu face altceva decât să sporească popularitatea acestor organizaţii teroriste în  rândul  palestinienilor, care ajung să le considere mişcări de eliberare. În schimb, Autoritatea Palestiniană nu a recunoscut niciodată legitimitatea Hamasului.

 Un conflict interetnic perpetuu

Conflictul israelo-palestinian rămâne unul dintre cele mai dificile conflicte din lume. Nu s-a determinat dacă este oportună delimitarea actualului teritoriu în două state diferite. Cert este faptul că existenţa unui singur stat în Palestina nu poate fi o soluţie viabilă.

După cum declara Michael Newmann în lucrarea sa, The Case against Israel, primul pas în crearea  unui stat palestinian independent este retragerea tuturor coloniştilor evrei din teritoriile palestiniene ocupate. Pentru a atinge acest deziderat este în primul rând necesar ca Israelul să se retragă pe graniţele existente dinaintea declanşării Războiului de Şase Zile din 1967. O dilemă este şi ce fel de suveranitate va avea un eventual stat palestinian asupra teritoriul său, deoarece în mod cert SUA şi Israelul nu sunt dispuse să accepte existenţa unei armate palestiniene care să apere graniţele din Fâşia Gaza şi Cisiordania. Iranul, prin influenţa pe care o are asupra Hamasului, poate instiga, după aprecierile strategilor americani şi evrei, un conflict de graniţă israelo-palestinian.

Israelul declară că este dispus să accepte existenţa unui stat palestinian independent, dar în schimb continuă să menţină sub ocupaţie întreaga Palestină istorică. Comunitatea internaţională nu face altceva decât să accepte această stare de fapt.

Motivul pentru care Israelul încearcă să împiedice existenţa unui stat independent în Cisiordania este legat şi de aprovizionarea cu apă. Dacă renunţă la Cisiordania, Israelul va pierde controlul izvoarelor montane de aici, care în prezent asigură o mare parte a necesarului de apă a statului evreu. În acest scenariu, Israelul va fi nevoit să cumpere apa de la palestinieni, o situaţie deloc fericită. Un stat palestinian sărăcit şi lipsit de legitimitate în faţa propriilor cetăţeni e puţin probabil să asigure o aprovizionare cu apă corespunzătoare pentru Israel. De fapt şi Israelul, după cum raportează Organizaţia Mondială a Sănătăţii, nu asigură la ora actuală nici măcar necesarul minim de apă pentru populaţia palestiniană, preferând să facă rezerve pentru propria populaţie.

Pentru Israel, teritoriile palestiniene continuă să fie poligonul de încercare pentru noile tehnologii militare israeliene. Atâta timp cât Israelul va fi un stat etnic, ocupaţia militară din teritoriile palestiniene se va consolida, iar politicile de epurare etnică se vor intensifica pentru a preveni apariţia unei puternice influenţe politice palestiniene.

Pentru a consulta notele bibliografice şi comentariile la articolul iniţial, accesaţi: Istoria conflictului israelo-palestinian. Totodată, vă invit să parcurgeţi şi conversaţia de pe Facebook ocazionată de publicarea acestui articol.


Observaţii: Bineînţeles că această sinteză concisă este vulnerabilă la critică din multe puncte de vedere, nefiind vorba despre o expunere care să prezinte cauzalităţile istorice prin care s-a ajuns la situaţia de fapt din prezent. Mai mult chiar, despre situaţia de fapt din prezent, cititorul articolului nu rămâne cu informaţii care sunt de esenţa temei propuse, însă nu intenţionăm să completăm noi acest material cu alte informaţii, ci îndemnăm pe cei care vor deveni interesaţi să caute singuri date suplimentare, să manifeste deschidere şi curiozitate, dar mai ales simţ critic pentru acest subiect întrucât credem că importanţa acestuia pentru pregătirea venirii lui Antihrist este complet subestimată de publicul ortodox.

Sunt necesare câteva precizări de context: Motivul pentru care „conflictul” este unul dintre cele mai dificil de rezolvat din lume este disproporţia vădită de putere între cele două tabere, statul evreu controlând integral şi cu deosebită agresivitate toate pârghiile importante care ar putea influenţa într-un fel sau altul traseul acestui dosar. Am folosit ghilimelele întrucât nu putem vorbi despre un conflict propriu-zis, ci despre o ocupaţie militară a unui popor care se încăpăţânează să subziste, în ciuda eforturilor de epurare etnică, de suprimare fizică şi morală a palestinienilor.

„Conflictul” este necesar statului evreu pentru a legitima politica sa de întărire a statalităţii şi a controlului asupra unor teritorii pentru care comunitatea internaţională nu este încă dispusă să-i recunoască dreptul. Dacă conflictul s-ar stinge pe poziţiile politice din prezent, Israelul ar fi nevoit să renunţe la vaste teritorii şi la interese importante pe care le controlează de facto dar pentru care nu are justificare legală sau morală. Nu le are Încă. Orice soluţionare a conflictului, acum, s-ar traduce într-o pace foarte proastă pentru Israel.

Aşadar, partea de articol de mai sus, care aduce în discuţie Hamas şi Jihadul islamic ca factori inhibitori pentru pace este inexactă. Similar, susţinerea că “Israelul şi-a afirmat în nenumărate rânduri disponibilitatea de a negocia cu liderii palestinieni, pentru formarea unui stat palestinian independent, dar atacurile teroriste venite din teritoriile palestiniene au blocat orice demers” este o încercare străvezie de a se distanţa de elementele periculoase ale judecăţii morale. Discutarea în sine a acestor chestiuni prezintă un pericol de intrumentare cu rea credinţă de către lobby-ul evreiesc dat fiind că accepţiunea cea mai recentă a învinuirii de antisemitism include şi referiri la acţiunile statului Israel. Acestea sunt însă chestiuni de importanţă secundară.

Poporul palestinian este fără îndoială un popor martir aflat într-o situaţie unicat în istoria lumii. Istoria cunoaşte multă suferinţă individuală şi colectivă, iar istoria românilor, chiar şi cea recentă, cu atât mai mult. Cu toate acestea, consider că niciun alt popor, niciodată, privit atât în plan individual cât şi colectiv, nu a suferit atât de mult, într-atât de îndelung, într-atât de nedrept şi în văzul tuturor. Nu există nicio altă situaţie în istoria lumii care să îndeplinească aceste criterii şi de aceea, într-o speculaţie pur personală pe care vă rog să mi-o îngăduiţi, consider că greutatea morală a acestor orori va fi, pentru publicul nereligios, baza legitimităţii politice a lui Antihrist.

Pentru publicul ortodox obişnuit, neinformat despre aceste chestiuni (sau dezinformat?), o astfel de susţinere poate fi calificată drept o simplă hiperbolă dar, din păcate, nu este cazul. În niciun alt loc din lume nu putem recunoaşte mai uşor duhul antihristic care a stat la baza Fenomenului Piteşti de distrugere fizică dar mai ales spirituală. Nu există niciunde mai multă dezumanizare, nedreptate, ură, diversiune şi minciună impusă prin abuz de putere.

Ştim că Antihrist se va impune pe sine ca un conducător politic deosebit de înţelept şi care va fi mare făcător de pace. Prin acţiunile sale va căpăta suficientă legitimitate încât să pretindă şi să i se ofere conducerea politică a lumii, ca mai apoi să se impună ca lider spiritual pentru cei care îl vor primi sau pe care îi va înşela. De aceea, în dinamica jocurilor politice care ocupă spaţiul public global, nu există la acest moment nicio altă situaţie politică cu un asemenea capital moral cum este cauza palestiniană şi care va subzista, probabil, încă mult timp de acum înainte. Este, în opinia noastră, cu neputinţă ca problema palestiniană să nu aibă reverberaţii în acest plan, este cu neputinţă altfel ca Antihrist să fie primit simultan şi ca Mahdi de către musulmani, între care, palestinienii reprezintă esenţa morală a mărturisirii credinţei lor.

De aceea, consider că publicul ortodox trebuie să acorde o atenţie aparte acestui subiect deoarece instrumentarea sa este probabil să îi fie opusă în pregătirea stăpânirii lui Antihrist.

Oare de ce să nu fie interzis mersul pe bicicletă? (clickbait)

Este uşor să fie invocate dispoziţii legale atunci când discuţia ajunge la subiectul libertăţii religioase şi, din păcate, acest lucru se întâmplă în modul cel mai nefericit. Fie se fac referiri la temeiuri de lege punctuale, dar fără contextualizări necesare, fie sunt prezentate raţionamente incorecte, incomplete sau voit confuze.

S-a ajuns ca nici măcar reprezentanţii oficiali ai Bisericii să nu mai explice lămuritor care este locul Bisericii în societate, prin prisma sistemului de drept care guvernează statul şi societatea. De pildă, într-un interviu acordat Hotnews.ro cu ocazia organizării pelerinajului de Sfântul Dimitrie, domnul Vasile Bănescu arăta că:

„Nu știu cu ce consecințe în zona libertății religioase, dar temeiul legal al acestui pelerinaj îl constituie HG 856 care, în anexa 3 punctul 9, spune că asemenea evenimente pot fi organizate doar pentru cetățenii din orașul respectiv. Deci nu s-a forțat deloc legea, ci ne-am conformat unui cadrul legal și unui cadru drastic de măsuri pe care oamenii au dovedit că sunt capabili să le respecte.”

Continuarea aici.

Dacă domnul Bănescu dovedeşte o aşa rigoare încât să indice precis punctul din una dintre anexele HG, ar fi fost de aşteptat să cunoască şi faptul că HG nr. 856/2020 nu este o lege, deci nu poate restrânge drepturi. HG este un act administrativ care pune în executare o dispoziţie a Legii nr. 55/2020, dispoziţie care însă, în cazul nostru, nu este prevăzută ca atare. HG se preface că invocă temeiuri de drept în executarea cărora este emisă, însă, cu privire la libertatea religioasă în general şi pelerinaje în special, nu există o dispoziţie expresă a legii care să permită emiterea de HG-uri cu acest obiect de reglementare.

Prin urmare, de aşteptat era ca precizia domnului Vasile Bănescu să se manifeste mai întâi cu privire la lipsa temeiului de drept material care permite statului român să încalece libertatea religioasă a ortodocşilor, nu doar să preia nejustificat un argument neîntemeiat şi să cauţioneze acest abuz.

Problema însă nu se reduce la ierarhia actelor normative, la faptul că HG-ul, fiind un act emis de puterea executivă, trebuie să pună în executare o dispoziţie a legii, act emis de Parlament.

Problema este ceva mai adâncă şi îndrăznesc să o formulez în următorii termeni: Biserica îşi refuză rolul central în societate şi în sistemul nostru de drept şi se aşează de bunăvoie într-o poziţie derizorie din punct de vedere al exercitării drepturilor ce îi sunt recunoscute. Ani de zile de propagandă şi presiune mediatică anticreştină au educat pe reprezentanţii Bisericii să se considere o entitate tolerată în societate când, în fapt, sistemul nostru de drept îi rezervă un loc de frunte, de fanion, şi îi recunoaşte autonomie, drepturi şi interese legitime cum nu sunt recunoscute niciunei alte instituţii din România. Prin aceea că Biserica însăşi nu îşi exercită drepturile recunoscute, acestea cad în desuetudine, sunt apoi lipsite de substanţă şi invită abuzul. Aceste chestiuni nu se întâmplă din necunoaştere ci, cred eu, reprezintă o politică deliberată.

În susţinerea acestor concluzii categorice voi oferi unele argumente succinte cu privire la cadrul juridic general la care ar fi trebuit să se raporteze domnul Vasile Bănescu atunci când a susţinut interesele Bisericii. Este des folosită expresia „în spiritul şi litera legii” însă fără a se aduce lămurire despre această distincţie. Prin urmare, cei mai puţin informaţi se rezumă la a identifica „litera”, adică dispoziţia concretă a legii, fără a o mai corela cu „spiritul legii”, adică cu intenţia legiuitorului, cu ordinea juridică existentă, raportat la relaţiile sociale care sunt guvernate de aceste dispoziţii.

Dar ordinea juridică nu este o chestiune lipsită de importanţă sau una care să fie lăsată în grija specialiştilor, dimpotrivă! Ordinea juridică face vorbire despre o ierarhie a valorilor şi intereselor societăţii, ierarhie care este esenţială pentru înţelegerea corectă a realităţilor sociale.

Ajungem la titlul nostru, ales pentru potenţialul de clickbait, şi anume la libertatea de a ne deplasa cu bicicleta. Dacă ar fi să ne orientăm după programele de dezvoltare locală, cel puţin pentru marile municipii ale ţării, am crede că nimic nu e mai important pentru români decât deplasarea cu bicicleta pe piste special amenajate în acest scop. Este o promisiune nelipsită din ofertele electorale indiferent de spectrul politic de care aparţine candidatul.

Fac o paranteză pentru a preciza explicit că nu mi-a căşunat nimic pe biciclete sau pe biciclişti, sunt foarte de acord să fie amenajate piste speciale, încurajez mersul pe bicicletă în general. Ceea ce doresc să subliniez este diferenţa de regim juridic între libertatea de a ne deplasa pe bicicletă şi libertatea religioasă şi, mai ales, gradul nostru, al societăţii, de implicare atunci când cele două sunt puse în discuţie.

Dacă vreun politician ar îndrăzni astăzi să propună interzicerea mersului pe bicicletă pentru ca persoanele accidentate să nu utilizeze puţinele resurse spitaliceşti disponibile în contextul pandemic sau dacă ar susţine că mersul cu bicicleta este o activitate periculoasă îndeobşte pentru persoane în vârstă, care trebuie protejate, probabil că reacţia societăţii ar fi una deosebit de vehementă. Aceasta deşi, analizând ordinea juridică existentă, resursele medicale disponibile trebuie să fie alocate de aşa manieră încât să fie asigurată exercitarea drepturilor fundamnetale ale cetăţenilor, înaintea altor drepturi, de rang inferior, de importanţă mai scăzută.

Cu toate acestea, deşi virulenţa împotrivirii faţă de orice atingere adusă libertăţii de a ne deplasa cu bicicleta este uşor de anticipat în contextul actual, dacă am studia legislaţia pentru biciclişti, am observa că aceasta este reglementată de dispoziţii legale inferioare ca putere, multe dintre acestea emise (doar) de autorităţile locale.

În ierarhia binecunoscută: lege constituţională, legi organice şi legi ordinare, această libertate este menţionată doar pasager, la legislaţia ordinară care reglementează regimul rutier. Iar acest lucru se întâmplă dintr-un motiv simplu, în aplicarea principiului care spune că: Ceea ce legea nu interzice, permite. Cu alte cuvinte, câtă vreme legea nu interzice expres acest drept de a ne folosi de biciclete, exercitarea sa este liberă. La fel se întâmplă şi pentru nenumăratele activităţi cotidiene care, împreună, determină libertatea nostră individuală şi colectivă.

Însă, legiuitorul, apreciind că unele libertăţi şi drepturi sunt de o importanţă deosebită pentru societate, le reglementează ca atare, prevăzându-le în Constituţie, în legi organice, ordinare sau în alte acte şi dispoziţii emise de autorităţi.

Revenind la libertatea religioasă, aceasta este consacrată în articolul 29 din Constituţie, care prevede că libertatea credinţelor religioase nu poate fi îngrădită sub nicio formă. Alin.(3) al aceluiaşi articol prevede următoarele: Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.

Aşadar, în ordinea juridică a statului român, libertatea religioasă ocupă cea mai înaltă poziţie valorică. Ea nu este doar proclamată ca atare, în componenta sa esenţială (aceea că nu poate fi îngrădită) ci Constituţia prevede expres că exercitarea acestei libertăţi se face „potrivit legii” iar acea lege, potrivit art. 73 alin.(3) lit. s) din Constituţie, trebuie să fie o lege organică. Cu alte cuvinte, fiind de o aşa de mare importanţă pentru societate, exercitarea libertăţii religioase nu este lăsată în reglementarea puterii executive sau a autorităţilor locale, ci pretinde adoptarea unei legi organice.

Mai departe, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă descrie specificul organizării acestor relaţii sociale de natură religioasă şi menţionează expres faptul că: „Statul român recunoaște rolul important al Bisericii Ortodoxe Române și al celorlalte biserici și culte recunoscute în istoria națională a României și în viața societății românești.” precum şi următoarele „Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice.”

În fine, adăugăm şi faptul că, întrucât România este subiect de drept internaţional, a aderat la tratate internaţionale care garantează libertatea religioasă, cu putere supra-constituţională, în termeni pe care politicienii noştri nu sunt capabili să-i înţeleagă iar presa nu este dornică să-i amintească. De pildă, ghidul CEDO de aplicare a Convenţiei în material libertăţii religioase descrie într-o manieră atât de maximală exercitarea concretă a libertăţii religioase şi drepturile individuale şi colective asociate încât încăpăţânarea ierarhilor ortodocşi de a nu da curs acestor prevederi, în raporturile desfăşurate cu statul român, este inexplicabilă şi chiar condamnabilă.

Şi nu e ca şi cum alte culte de la noi din ţară nu ar apela la aceste dispoziţii, dimpotrivă. Avem condamnări CEDO împotriva României pentru că Administraţia Penitenciarelor nu manifestă suficientă solicitudine faţă de solicitările deţinuţilor musulmani, iar CNAS suportă costuri disproporţionate pentru tratamente alternative trasfuziei sanguine în cazul unor alte confesiuni. Nemaivorbind de concurenţii seculari pe scena publică, cei care formulează constant litigii cu caracter strategic în speranţa de a extinde aria de reglementare pentru interesele acestora, în raport de care întreaga suflare creştină aşteaptă înfrigurată sentinţele mai mult sau mai puţin executorii.  

Mai departe, trebuie să amintim că o parte dintre drepturile recunoscute de lege sunt apărate de dreptul civil şi doar câteva, beneficiază şi de un grad sporit de protecţie, constând în aceea că atingerea adusă acestor drepturi şi libertăţi se pedepseşte penal.

Dintre libertăţile enumerate de Constituţie, doar trei libertăţi sunt apărate şi de legislaţia penală: libertatea persoanei, libertatea sexuală şi libertatea religioasă. Cu alte cuvinte, nu doar că libertatea religioasă este tolerată întrucât legea nu o interzice, nu doar că este recunoscută prin legislaţie civilă, ci este apărată pe calea dreptului penal de orice atingere ce i-ar fi adusă. Pentru a înţelege ordinea juridică în vigoare şi regimul juridic cu totul excepţional pe care statul este dator să-l respecte cu privire la libertatea religioasă trebuie să înţelegem că interzicerea pelerinajelor, a slujbei de Înviere, nu se referă la limitarea unei libertăţi oarecare care nu este reglementată de lege (de a ne deplasa cu bicicleta, de a face caiac-canoe, de a glumi despre oarece subiect etc), ci are în vedere interzicerea oricărei conduite care determină împiedicarea libertăţii religioase. Aşa cum statul nu poate mandata o agresiune sexuală pentru raţiuni de stat, aşa cum a fost cazul femeilor de reconfortare din armata japoneză, la fel nu poate mandata împiedicarea libertăţii religioase.

Trebuie, noi ortodocşii, să înţelegem şi să ne spunem răspicat că, în ciuda locului pe care presa şi politicienii aşează ca importanţă libertatea religioasă, aceasta nu este cu nimic mai prejos de orice altă libertate sau drept apărat de legislaţia penală. De aceea, principiul gradualităţii măsurilor de combatere a efectelor pandemiei trebuie să pornească de la restrângerea unor drepturi de rang inferior, iar nu să permită guvernarea în răspăr cu substanţa drepturilor civile fundamentale. Insistenţa străvezie cu care statul restrânge cu prioritate, pe temeiuri pur subiective, drepturile fundamentale cele mai importante pentru caracterul democratic al orânduirii sociale, ne obligă să punem în discuţie atât buna credinţă a politicilor statale cât, mai ales, loialitatea pe care, în calitate de creştini, o datorăm statului.

Prin urmare, atunci când am acuzat în articolele anterioare faptul că ierarhia noastră trădează prin împreună lucrare cu statul român anti-ortodox, aveam în vedere mai ales refuzul Bisericii de a se comporta în societate în virtutea rolului său firesc şi de a-şi asuma responsabilitatea pentru consecinţele ritualurilor sale, inclusiv în plan sanitar. Biserica poate să facă pogorăminte în multe prinvinţe, dar nu poate accepta negarea învăţăturii de credinţă, achiesarea la concepţii blasfemiatoare şi hulitoare. Chiar dacă pare fără legătură, Biserica are o responsabilitate imensă pentru garantarea cadrului general al libertăţilor cetăţeneşti, dincolo de misiunea sa proprie în societate. Nu este permis să tolereze o asemenea perturbare a ordinii juridice în stat, să se aşeze singură în poziţie marginală decât dacă doreşte să pervertească voit ordinea socială, în dauna propriilor credincioşi şi propriilor interese.

Iar autoexcluderea din societate are loc în condiţiile şi în cadrul juridic care reglementează pentru biserică o libertate, o autonomie şi instrumente civice, juridice şi politice la care alte culte şi confesiuni, sau alte organizaţii ale societăţii civile, pot doar să viseze. Nicicum altfel decât colaboraţionism cu statul anticreştin nu poate fi calificată această atitudine care face risipă de suferinţele înaintaşilor noştri, suferinţe care au determinat reglementări cu caracter reparatoriu şi de garantare a libertăţii religioase.

Chiar presupunând că Biserica doreşte să rămână loială unui stat condus astăzi de persoane cu vădite neputinţe sufleteşti, este de nesusţinut modalitatea în care se anulează pe sine până într-acolo unde îşi refuză şi interzice propriilor credincioşi manifestarea publică a cultului ortodox.

Consider că de aici trebuie să plecăm atunci când discutăm despre răspunsul pe care ierarhii sunt datori să-l dea statului anti-ortodox, pentru că doar cunoscându-ne cu precizie locul în societate suntem în măsură să apreciem proporţionalitatea şi gradualitatea reacţiilor noastre. Auto-batjocorirea pe care o îngăduie astăzi ierarhia românească nu o absolvă de datoria de a reacţiona vocal şi cu claritate morală în faţa acestor nedreptăţi. Minimalizarea abuzului statului român şi îngăduinţa faţă de politica sa vădit ilegală reprezintă o formă de cauţionare a terorismului de stat şi a crimelor statului împotriva democraţiei (SCAD), chestiuni asupra cărora vom reveni într-un alt articol.

Biserica este deplin învestită legislativ în rolul său de călăuză duhovnicească a neamului, pentru a fi vocală în aceste vremuri de minciună generalizată. Fără a nega existenţa Covid-19, simpla exercitare a drepturilor care îi sunt recunoscute ar tămădui multe din neajunsurile zilelor noastre.  Altfel, în lipsa unei reacţii coerente, asumată cu claritate morală şi fără ambiguităţi strategice, vom avea în faţă a doua mare cădere a ierarhiei noastre, după Creta, cu nimic mai prejos în efectele sale nocive. Nedreptatea ostentativă a statului român obligă Biserica să-şi recunoască rolul său central în viaţa societăţii româneşti şi să nu-şi trădeze rolul de Maică a neamului. Dincolo de orice păcat personal al ierarhilor noştri, orice formă de colaborare cu statul anticreştin sau cu organizaţii oculte în care ar fi fost atraşi, Biserica are vocaţia de a ierta şi de a se bucura de întoarcerea celor rătăciţi sau pur şi simplu adormiţi în jilţuri.     

Caracterul Subiectiv al interzicerii pelerinajelor religioase

Imediat după emiterea hotărârii CNSU nr. 47/06.10.2020, fiind prezent într-o emisiune la DIGI TV, domnul doctor Raed Arafat arăta că interzicerea pelerinajelor religioase s-a luat cu bună credinţă şi după o analiză foarte serioasă:

Întrebat dacă autoritățile ar putea reveni asupra deciziei prin care au fost interzise pelerinajele, Raed Arafat a spus: „Numai dacă decizia va fi una politică, și nu tehnică. Nu din punct de vedere medical, știu părerea colegilor mei, nu avem cum să revenim asupra unei astfel de decizii, care e luată cu bună credință și în baza unei analize foarte serioase”.

continuarea aici.

Am arătat în partea finală a articolului anterior că interzicerea pelerinajelor este vădit ilegală întrucât este lipsită de bază legală şi că temeiurile menţionate în Hotărea CNSU nr. 47/06.10.2020 nu au legătură dreptul la libertate religioasă care, potrivit cadrului legal în vigoare, nu poate fi limitat prin niciun fel de dispoziție CNSU.

În esenţă, am arătat că art. 45 alin.(1) din Legea nr. 55/2020 reprezintă dispoziţia legală incidentă în materie, iar aceasta dispune că, pe durata stării de alertă, activitatea cultelor religioase se exercită liber, cu respectarea regulilor de protecţie sanitară stabilite prin Ordinul nr. 1103/95/2020. Hotărârea CNSU nr.47/06.10.2020 invocă dispoziţiile art. 5 alin.(1) pct.3) lit.a) din Legea nr. 55/202020 care se referă la activităţile cu caracter religios care se desfăşoară în spaţii închise cu privire la activităţi din domeniul economic (capitolul II, Secţiunea 1 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19).

Prin urmare, afirmaţia domnului Raed Arafat cum că măsurile dispuse au fost luate „cu bună-credinţă” şi în urma unei analize „foarte serioase” nu poate fi adevărată aşa încât, încercând să verificăm împrejurările de fapt şi de drept avute în vedere de autorităţi atunci când au interzis pelerinajul cu ocazia sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva, am solicitat autorităţilor să pună la dispoziţie baza documentară avută în vedere la luarea acestei măsuri.

Deşi am cerut aceste documente prin Departamentul de relaţii cu publicul al D.S.U., organismul care asigură secretariatul tehnic al CNSU, răspunsul ce ne-a parvenit este semnat de domnul doctor Raed Arafat, personal, şi este unul incomplet, ca să folosesc o exprimare elegantă. În cuprinsul răspunsului ce ne-a fost emis, ni se face o prezentare succintă a cadrului legal în care a fost emisă respectiva hotărâre, fără a fi pusă la dispoziţie şi baza documentară concretă care a stat la baza emiterii hotărârii indicate. Întrucât vorbim despre un act administrativ cu caracter normativ emis sub semnătura primului-ministru, act care este unul vădit ilegal, este de interes a se face cunoscut mecanismul birocratic propriu-zis care a condus la emiterea sa, răspunderea juridică fiind una individuală.

SKMBT_C22020102317570

Răspunsul emis de domnul doctor Raed Arafat descrie, în esenţă, calitatea sa de membru al Plenului CNSU şi arată că decizia propriu-zisă a fost luată de prim-ministrul Ludovic Orban, în baza unor dispoziţii legale. În subtext, ni se comunică faptul că răspunderea pentru acest act vădit ilegal este asumată de primul ministru.

Se impune a se observa că, deşi vorbim despre un act vădit ilegal (un act emis fără bază legală prin care se restrâng drepturi civile) discuţia despre subiectul restrângerii dreptului la libertate religioasă este purtată în termeni de oportunitate politică, deşi o analiză „de bună-credinţă” şi care este „foarte serioasă” nu poate fi purtată în acest mod. Dispoziţiile legale sunt foarte clare, legea privind măsurile de combatere a pandemiei de Covid-19 prevede în mod mai mult decât mulţumitor şi principiile care guvernează corecta aducere la îndeplinire a dispoziţiilor legii.

Or, ceea ce am văzut în practică este cu totul străin de spiritul şi litera legii. Baza legală fiind aceea a art. 45 alin.(1) din Legea nr. 55/2020 şi a Ordinului nr. 1103/95/2020, am ajuns să constatăm în fapt măsuri de limitare fizică a dreptului de acces în curtea ansamblului mitropolitan, obligarea la anumite demersuri evident discriminatorii, restrângerea dreptului la liberă circulaţie prin instituirea unor filtre rutiere la intrarea în municipiul Iaşi şi în judeţele limitrofe şi altele asemenea. Nimic din toate acestea nu este nici legal, nici corect, nici justificat şi nici măcar cu rost!

Gravitatea acestor acte de împiedicare a exercitării dreptului la libertate religioasă nu poate fi subliniată îndestul. Deşi naraţiunea mediatică găseşte argumente strâmbe pentru orice abuz al statului totuşi, ştiinţele juridice au instrumente clare şi eficiente de a aduce discuţia pe făgaşul său corect, în limitele democratice şi ale statului de drept.

Or, ceea ce am putut observa în măsurile recente este caracterul esenţialmente arbitrar şi abuziv al reglementării. Hotărârile luate de autorităţi nu respectă nici dreptul material şi nici măcar principiile generale ale dreptului, sunt efectiv acte de dispoziţie fără justificare legală emise sub ceaţa unor argumente de natură sanitar medicală care nu suferă critică.

În aceste împrejurări Biserica Ortodoxă Română trădează prin împreună-lucrare şi justificare a abuzurilor autorităţilor, prin aceea că aduce la îndeplinire, cu un entuziasm de neînţeles, măsuri care sunt incompatibile cu ritualurile sale, fără a pune în discuţie, aşa cum este de aşteptat, temeinicia, legalitatea şi oportunitatea acestor măsuri.

În niciun alt domeniu al vieţii sociale nu există o asemenea mutilare a fondului relaţiilor sociale protejate de lege. Nu există măsuri „sanitare” care să aducă atingere substanţei dreptului propriu-zis în niciun alt domeniu al societăţii deşi, în afara dreptului la viaţă, niciun alt drept constituţional nu beneficiază de o reglementare atât de generoasă şi de clară aşa cum o are libertatea religioasă. Nu vedem nici în sectorul administrativ, nici în cel economic-comercial, culoare de garduri metalice ale jandarmilor, filtre rutiere în judeţ şi în afara judeţelor, dispoziţii care să maimuţărească efectiv rutina socială individuală şi colectivă.

Oare ce echivalent în viaţa de zi cu zi ar avea îmbrăcarea raclei cu Sfintele Moaşte în plexiglas, deliminatată de culoare de garduri metalice păzite de jandarmi, apoi sărutarea raclei cu masca trasă pe faţă, după care dezinfectarea promptă de către clerici şi voluntari? Cum ar arăta aceleaşi măsuri dacă ar trebui să fie aplicate sectorului comercial?

Sursă imagine: Basilica.ro

Nu avem termeni potriviţi în care să ne exprimăm indignarea faţă de slugărnicia cu care ierarhii noştri aduc la îndeplinire măsuri anume menite să umilească şi să lezeze sensibilitatea religioasă a credincioşilor ortodocşi, măsuri care nu pot fi justificate în mod obiectiv prin argumente de natură medicală. Aşa cum reiese şi din răspunsul domnului doctor Raed Arafat, analizele „foarte serioase” nu sunt întemeiate obiectiv din punct de vedere epidemiologic, ci au pronunțat caracter subiectiv. Plecând de la sursele indicate în răspunsul său, în mod rezonabil și cu bună credință, orice alt specialist poate ajunge la concluzii contrare.

Suntem martorii unei pervertiri fără precedent a ritualului creştin, anulării de facto a drepturilor esenţiale ce permit trăirea religioasă iar Biserica nu pune în discuţie, prin niciun instrument recunoscut ei, caracterul loial şi echitabil al dispoziţiilor. Mai mult, participă fără niciun fel de justificare rezonabilă la propria umilire şi aservire. Avem nenumăraţi clerici care şi-au descoperit vocaţia de tartori în aplicarea „dispoziţiilor sanitare” în dispreţul oricărui bun-simţ şi oricărei urme de judecăţi sănătoase. Avem un alt număr semnificativ de clerici şi credincioşi care consideră că orice ilegalitate este permisă câtă vreme virusul există şi se manifestă. În afară de chestiunea existenţei virusului, deşi măsurile sanitare interzic substanțial cultul ortodox public, Biserica nu doreşte să pună în discuţie nicio altă măsură “sanitară” ce afectează esenţa misiunii sale.

Răspunsul remis de doctorul Raed Arafat arată, fără urmă şi posibilitate de tăgadă, că dispoziţiile autorităţilor prin care ni se interzice participarea la Înviere, la cele mai mari pelerinaje religioase şi, în curând, la sărbătoarea Naşterii Domnului, sunt luate fără bază legală, fără argumente obiective, prin proceduri butaforice îmbrăcate în forma unor decizii politice. Acest lucru este de nepermis.

Melodia săptămânii: Connect-R, Liviu Teodorescu, Cedry2k – Înapoi La Zero

Categoria Melodia săptămânii a plecat de la ideea de a aduce în atenţia celor ce vizitează siteul nostru exemplul unor artişti de largă notorietate care, deşi nu abordează teme creştin ortodoxe, prin sinceritatea actului de creaţie, se apropie foarte mult de ideea de fire autentică a omului, după cum arătam la articolul dedicat Alexandrei Ungureanu:

Locuim într-o cultură care este necreştină dar care ne este, totuşi, românească. În acest context se ridică întrebarea dacă delimitarea ortodocşilor de aceşti artişti mai are rost, dacă este folositoare pentru ei sau pentru noi. Astăzi este foarte uşor să găseşti ceva necreştin la fiecare act artistic în parte, iar reacţia noastră reflexă, de delimitare, ignoră faptul că aceşti artişti se dezvoltă pe ei înşişi într-un astfel de mediu necreştin, fără contact şi fără public ortodox. Cei care am rămas în lume, cei care nu locuim în mănăstiri, nu putem permite ca fenomenul cultural să fie lăsat exclusiv în posesia necreştinilor, întrucât cultura este principalul instrument de secularizare.

Mă refer aici la sinceritate şi la acea zicere a părintelui Rafail Noica precum că ortodoxia este însăşi firea omului. Am verificat această idee şi în privinţa mea şi în privinţa altor persoane din jurul meu şi cred cu tărie că oricine va fi sincer cu sine însuşi, şi se va afla într-o oarecare stare de trezvie, va ajunge prin mila Domnului la ortodoxie. Este o chemare lăuntrică foarte puternică, iar persoanele necredincioase, ateii, necreştinii, au acest simţ aparte al Adevărului, îl recunosc oarecum intuitiv, chiar dacă se împotrivesc, iar această caracteristică este manifestă în cazul artiştilor.

continuarea aici.

Discuţia a fost ulterior dezvoltată în nota şi comentariile publicate la articolul dedicat Paulei Seling, acolo unde şi Daniela nota că:

Personal, eu fiind artistă și venind din direcția studiului artei laice, am dezvoltat un oarecare interes și o deschidere obiectivă către arta laică… sau profană. Sunt dese momente când ascult o melodie total absentă de religiozitate, dar nu pentru că m-ar atrage această lipsă a ei de religiozitate, ci pentru că, în sinceritatea creatorului (a scriitorului sau a muzicianului), melodia atinge, prin subiectul ei, o latură umană lăuntrică, firească oricărei ființe, dincolo de religiozitate. Suferința nu aparține doar omului religios, ci tuturora, dragostea, blânețea, iertarea, regretul, prietenia, bucuria de viață.. toate acestea nu aparțin (numai) omului religios, ci sunt stări și năzuințe firești pe care le are orice om. De aceea, se întâmplă deseori să găsesc astfel de subiecte cântate și în melodii mai puțin religioase, și le ascult cu inima sinceră, ca un om simplu, nu cu interes religios.

continuarea aici.

Însă melodia pe care o aducem astăzi în atenţie nu face parte din această categorie, a actelor de creaţie nereligioase care inspiră prin sinceritatea lor intrinsecă, ci reprezintă o mărturisire creştină autentică, directă, exprimată în limbajul societăţii româneşti de astăzi, adică în formă profană, fără ca forma să aducă atingere fondului mărturisirii. Reprezintă un act de trăire a credinţei adus într-o formă artistică modernă în atenţia publicului (mai degrabă) nereligios.

În esenţă, consider că avem în faţă tipul de melodie la care nu am îndrăznit să sper atunci când am propus ideea de DeliaDebate (a şti să admirăm şi să ne lăsăm impresionaţi de acte artistice nereligioase). Consider că avem de-a face cu o creaţie creştin-ortodoxă transpusă în forma modernă, formă unanim acceptată de publicul larg. Dincolo de criteriile ce ţin de gustul personal al fiecăruia, consider că această melodie poate fi un model foarte sugestiv de aducere a ortodoxiei în mainstreamul societăţii, chiar şi în acele domenii care sunt sau par a fi cu totul cucerite de duhul antihristic.

Comentariu pe larg: Nevoia urgentă de cuvinte şi fapte civice autentice. „Solipsism moral” vs. „dispoziţii vădit ilegale”

Este necesară o introducere cu caracter general înainte de a intra într-o expunere de argumente juridice mai dificil de însuşit, de pe urma cărora sper să fie evident caracterul „vădit ilegal”, în înţelesul legii penale, al hotărârilor CNSU şi CJSU Iaşi de interzicere a pelerinajelor.

Am criticat într-un articol anterior reacţia Patriarhiei la interzicerea pelerinajului de la Iaşi, susţinând că, întrucât arată „o înţelegere” nejustificată faţă de abuzul autorităţilor, Patriarhia invită la continuarea politicilor antiortodoxe. Nu mult a trecut până când Ludovic Orban pretinde din nou „înţelegere” din partea Bisericii Ortodoxe Române. Bineînţeles că, în lipsa unei deferenţe minimale arătată Bisericii, în lipsa unei minime consultări a celor faţă de care dispui măsuri restrictive, aşteptările pentru „înţelegere” ale lui Ludovic Orban, de la Patriarhie, au un substrat care este clar batjocoritor.

Patriarhia a reacţionat printr-un nou comunicat emis de domul Vasile Bănescu în care, în esenţă, se reproşează lipsa dialogului, dar nu conţinutul restricţiilor impuse (vom arăta că ilegal) de cei aflaţi la putere.

Consider, din nou, că şi acest comunicat al Patriarhiei este nu doar nepotrivit ca formă şi inoportun pe conţinut ci că, în contextul existent, cultivă neputinţa civismului ortodox care, deşi are un real potenţial de acţiune societală, este inhibat şi sabotat chiar de cei care ar trebui să-l încurajeze.

Patriarhia ar trebui să ştie că dialogul purtat cu un interlocutor aflat pe poziţii superioare de putere consfinţeşte relaţia dominantă de moment şi, de aceea, consider că dialogul nu trebuie căutat în orice condiţii, ci doar atunci când există un obiectiv viabil urmărit pe calea dialogului. Mai ales pentru credincioşii ortodocşi care au urmărit viaţa Bisericii din Grecia în timpul guvernării de extremă stânga a guvernului Tsipras, nu este niciun mister deznodământul unui eventual dialog (fals) cu autorităţile care îşi asumă o agendă anticlericală deschisă, aşa cum o face PNL-ul în România. Dialogul asigură autorităţilor legitimitate politică fără a le obliga la concesii sau compromis, câtă vreme Patriarhia nu opune o putere de negociere autentică. Apelul la moralitate sau la echitate adresat unei clase politice care în fibra ei este antiortodoxă este o naivitate de nepermis nouă.

Înainte de altceva, trebuie consemnat contextul antiortodox evident din media şi din societatea activă civic şi politic: ortodoxia este marginalizată aprioric, este delegitimată iar interesele sale legitime, care ţin de esenţa cultului ortodox, îi sunt respinse şi negate cu brutalitate.

În această conjunctură, comunicatele Patriarhiei formulate cu o preţiozitate excesivă a limbajului dar care nu operaţionalizează concepte elementare de participare civică, îşi ratează complet menirea, compromit orice reacţie viabilă a credincioşilor şi cimentează neputinţa noastră colectivă de a ocroti ethosul ortodox. Nu doar domnul Bănescu este dator să înţeleagă esenţa acestor clipe, ci şi restul intelectualilor creştini pe care Patriarhia neinspirat i-a promovat îndelung.

Trebuie să ne fie evident că am depăşit etapa în care eforturile noastre se concentrau spre a dovedi că avem fondul cultural şi capacitatea de a polemiza cu rafinament intelectual, că ortodoxia are răspuns pe tărâm cultural filosofic. Nu mai suntem, de ceva vreme, în faza de competiţie de idei, de participare la conversaţia publică în calitate de interlocutori legitimi. Deşi nu virulent, prigoana a început şi acesta este cadrul principal la care trebuie să ne raportăm.

Limbajul excesiv de cizelat relativizează gravitatea abuzurilor la care suntem supuşi şi dă prilej de ridiculizare.

Or, Biserica nu este o entitate ca oricare în societatea românească ci reprezintă structura văzută şi nevăzută de rezistenţă a neamului românesc. Nu este o ţintă ca oricare alta ci, în competiţia pentru putere, Biserica este Ţinta iar libertatea religioasă este Desertul festinului liberticid. Câtă vreme societatea românească îşi păstrează libertatea de conştiinţă în forma sa publică, ritualică, liberă, deschisă, manifestă, societatea în sine este liberă, indiferent de întinderea celorlalte restricţii.

De aceea, Biserica este chemată să răspundă abuzurilor nu doar în nume propriu, nu doar pentru sine, ci pentru întreaga societate, căci nimeni altcineva nu are nici chemarea şi nici resursele să o facă. Degeaba alege Biserica să se apere prin non-combat şi atitudine umilitoare căci cei care îi stau împotrivă nu vor putea vreodată să treacă cu vederea capacitatea, vocaţia Bisericii de a scutura neamul românesc de mizeria morală care ne sufocă în toate planurile vieţuirii noastre.

Unde greşim?

Dacă sfântul Ioan Gură de Aur ar fi vorbit despre „solipsism moral” probabil că împărăteasa Eudoxia ar fi fost mai mult decât mulţumită de echivocul condamnării sale. Dacă Sfântul Ierarh Nifon i-ar fi reproşat lui Radu cel Mare un „excesiv superior dispreț față de realitatea socială imediată” nu ar fi fost alungat din scaun. Exemplele din vieţile sfinţilor abundă şi vorbesc de la sine.

Cu mult mai mult decât o vie răpită văduvei şi un boier adulterin sunt cauzele actuale ale neliniştilor noastre!

Ceea ce lipseşte nu este doar o judecată morală directă care să angajeze răspunderea celui vizat, ci avem nevoie de manifestarea concretă a nemulţumirii noastre în faţa abuzurilor. Nu condamnarea de la distanţă a desfrânării ca păcat, ci mustrarea clară, răspicată şi directă: „Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău”.

Însă, manifestarea nemulţumirii într-un stat modern este încorsetată într-un cadru procedural de natură juridic-birocratică, chiar şi atunci când vorbim despre activităţi spontane. Societatea modernă a dezvoltat un limbaj propriu iar cei care se încăpăţânează să nu-l folosească îşi ratează participarea la viaţa cetăţii şi îşi compromit locul şi valorile de la care se revendică.

În esenţă, atunci când o instituţie emite un comunicat se raportează la limbajul civic asumat de societate. Un comunicat care nu operaţionalizează mecanismele civice unanim recunoscute este o simplă vorbire fără rost, fără orizont, care ratează participarea la negocierea publică sau care îşi surpă propria poziţie de putere. În atare condiţii se aşează singură în poziţia de victimă şi invită abuzul.

Ce trebuie schimbat?

Atunci când apărăm libertăţi sau drepturi consfinţite juridic trebuie folosit un vocabular specific şi proceduri clare. Trebuie avut în vedere un instrumentar birocratic de instituţii juridice şi de elemente simbolice de comunicare pe care, din păcate, ortodocşii l-au repudiat cu uşurinţă, ignorând consecinţele dezastroase ale abandonării spaţiului public.

Ideea principală a acestui material este că atunci când o libertate constituţională ne este interzisă sau restrânsă, dispoziţia efectivă este transpusă într-un limbaj juridico-birocratic, iar răspunsul nostru, manifestarea efectivă a dezacordului, trebuie să fie formulată în acelaşi limbaj.

Prin urmare, trebuie invocat caracterul „vădit ilegal” al dispoziţiilor, nu „solipsismul moral”, nu „dispreţul superior”, nu „autarhism deciziţional”, nu alţi termeni care nu au semnificaţie procedurală şi care nu răspund abuzului pe care noi îl reclamăm. Nimic din toată această gălăgie de cuvinte nu are relevanţă juridică pentru o situaţie în care, juridic, Biserica este constrânsă la alterarea adevărului de credinţă.

Analiza cadrului juridic şi civismul ortodox

Deşi urmează o expunere-analiză cumva mai specializată, nădăjduim să fie uşor de urmărit şi de înţeles de către cititorii noştri.

Există o ierarhie a argumentelor juridice ce pot fi invocate în situaţii precum acestea, iar locul comun pe care îl traversăm în polemica publică este că restricţiile aplicate Bisericii sunt discriminatorii. Însă ordinea juridică impune o altă ordine de apreciere: legalitatea este verificată cu prioritate şi abia apoi vom verifica eventualul caracter discriminatoriu. Facem aceasta pentru că, operând o nelegalitate, efectul este prin sine discriminatoriu faţă de cei nedreptăţiţi. Discriminarea presupune existenţa unei norme legal emise care, prin efectele sale, produce sau favorizează o situaţie inechitabilă, pe care legea o califică drept discriminatorie.

Între caracterul “nelegal” al dispoziţiilor şi caracterul “vădit ilegal”

În spaţiul public s-a făcut deja vorbire despre caracterul nelegal al hotărârilor nr. 47/CNSU din 05.10.2020 (Art.2) şi nr.35/CJSU Iaşi din 06.10.2020 prin care au fost interzise pelerinajele şi au fost impuse măsurile de împiedicare efectivă a credincioşilor să se închine Cuvioasei Parascheva, nelegalitate care ar decurge din nerespectarea la data emiterii hotărârilor menţionate a cadrului legal în vigoare.

Deşi este valoroasă şi simpla simpla indicare a caracterului nelegal al măsurilor, ce poate fi constatat prin simpla verificare a dispoziţiilor legale invocate în preambulul hotărârilor sus-menţionate, totuşi, pentru precizie, trebuie să invocăm caracterul „vădit ilegal” al celor două hotărâri, nu nelegalitatea.

Consecinţele sunt semnificativ diferite în planul răspunderii juridice la care sunt angajate persoanele care au participat la luarea acestor hotărâri, întrucât punerea în executare a unui ordin „vădit ilegal” atrage răspunderea penală a făptuitorului, în vreme ce constatarea nelegalităţii unei hotărâri nu face inoperantă cauza justificativă prevăzută de lege (art. 22 alin.(2) Codul penal).

Pentru claritate, într-un exemplu extrem, dacă noi ieşim şi împuşcăm pe cineva pe stradă, comitem o infracţiune însă, potrivit art. 30 din Legea nr. 550/2004 a jandarmeriei române: În caz de absolută necesitate și atunci când folosirea altor mijloace de imobilizare sau de constrângere nu a dat rezultate, jandarmii fac uz de armă în condițiile strict prevăzute de lege. Prin urmare, folosirea armei de către jandarm nu este infracţiune atunci când aceasta se întâmplă în împrejurările strict prevăzute de lege. Dacă un comandant al jandarmilor ordonă subordonatului împuşcarea cuiva, în afara condiţiilor şi împrejurărilor arătate de lege, atunci nu vorbim despre „caracterul nelegal” al ordinului, ci despre caracterul „vădit ilegal” şi, atât cel care a emis ordinul, cât şi cel care l-a pus în executare, răspund penal pentru infracţiunea comisă.

Jandarmul este un militar profesionist care este plătit tocmai pentru a fi mereu vigilent cu privire la limitele legalităţii acţiunilor sale şi este dator să verifice aceste limite, din oficiu sau ori de câte ori i se invocă caracterul nelegal sau vădit ilegal al dispoziţiilor primite şi pe care acesta este chemat să le aducă la îndeplinire. Deşi aceasta este o apreciere inaccesibilă publicului nespecializat, condiţia esenţială a militarului este să cunoască aceste repere şi să acţioneze mereu în consecinţă. Acest lucru este valabil în teorie dar, în practică, este cultivată atitudinea de obedienţă necondiţionată şi este încurajată impunitatea de facto a jandarmilor pentru abuzurile, nelegalităţile sau ilegalităţile vădite pe care aceştia s-au obişnuit să le comită.

Însă ideea nu este lipsită de meritele sale, pentru că, potrivit art. 53 din Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege. Or, în exemplul nostru am făcut referire la dreptul la viaţă şi la integritate corporală, dar legea nu distinge în privinţa drepturilor concrete, deci inclusiv libertatea religioasă este protejată de aceeaşi normă constituţională, iar art.1 din Legea nr. 550/2004 arată că jandarmeria exercită atribuțiile ce îi revin cu privire la apărarea ordinii și liniștii publice, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor (…), în condițiile legii. Cu alte cuvinte, jandarmul este ţinut să se afle mereu în legalitate, întrucât personalul din Jandarmeria Română răspunde, potrivit legii, de îndeplinirea atribuțiilor specifice funcției sau postului și de executarea dispozițiilor legale pe care le primește de la autoritățile competente (art. 55 din Legea nr. 550/2004).

Care sunt ordinele vădit ilegale şi care sunt cele nelegale?

Ordinele vădit ilegale sunt cele contrare legii sau care nu sunt prevăzute de lege. De pildă, cu referire la Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, Art.6 prevede explicit faptul că hotărârile prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă trebuie să cuprindă, înainte de altceva, baza legală. Această cerinţă nu este una formală, aşadar nu poate fi invocată orice dispoziţie prevăzută de lege, ci trebuie să fie menţionat temeiul legal incident din care izvorăşte legitimitatea dispoziţiilor şi măsurilor concrete ale hotărârii. O hotărâre care nu cuprinde baza legală sau care face trimitere la o dispoziţia legală cu caracter general este vădit ilegală. Similar, este vădit ilegală o hotărâre care menţionează o normă legală cu caracter general când aceasta este contrară dispoziţiei speciale care este incidentă în speţă.

Ordinele nelegale sunt cele care sunt emise cu nerespectarea principiilor de aplicare ale legii, fie prin greşită aplicare, fie prin greşita interpretare a acestor principii. De pildă, art. 1 alin.(2) din Legea nr. 55/2020 pentru combaterea COVID-19 arată că: (2) Măsurile restrictive de drepturi prevăzute în prezenta lege, precum și, după caz, cele de renunțare sau de relaxare a acestora se dispun cu respectarea principiului egalității de tratament juridic pentru situații identice sau comparabile. Totodată, în art. 2 din lege se arată că starea de alertă constă într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporționale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al acesteia și necesare pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor iminente la adresa vieții, sănătății persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale și culturale importante ori a proprietății.

Aşadar, hotărârile emise cu nerespectarea principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile, hotărârile prin care se restrâng permanent drepturi cetăţeneşti, hotărâri care cuprind măsuri lipsite de proporţionalitate sau care nu sunt necesare, toate aceste hotărâri sunt nelegale.

Revenind la Hotărârea nr. 47/CNSU din 06.10.2020 prin care organizarea de sărbători religioase este permisă numai cu participarea persoanele care au domiciliul sau reședința în localitatea unde se desfășoară activitatea, fără participarea persoanelor/pelerinilor din alte localități, observăm că baza legală menţionată nu corespunde măsurilor cuprinse în dispozitivul hotărârii.

! Sunt invocate dispoziţiile generale prevăzute de art. 4, art.8 ind.1 şi art.20 ale O.U.G. nr.21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, apoi dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 55/2020 care se referă la domeniul economic, precum şi dispoziţiile art.4 şi art.11 din Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic, dispoziţii care se referă la măsurile izolării şi carantinării.

Atât! Niciuna dintre dispoziţiile menţionate nu se referă la libertatea religioasă! Nu este invocată Secţiunea 7 din Legea nr. 55/2020 pentru combaterea COVID-19, care cuprinde doar două articole (art. 44 şi art. 45), dintre care doar art. 45 priveşte activitatea cultelor religioase şi care reprezintă baza legală pentru restrângerea drepturilor în domeniul cultelor religioase:

Secţiunea a 7-a Domeniul culturii și cultelor

Articolul 44

(1) Pe durata stării de alertă, activitatea instituțiilor muzeale, a bibliotecilor, librăriilor, cinematografelor, studiourilor de producție de film și audiovizual, a instituțiilor de spectacole și/sau concerte, a centrelor și/sau a căminelor culturale și a altor instituții de cultură, precum și evenimentele culturale în aer liber și festivalurile publice și private se vor putea desfășura potrivit unor regulamente ce prevăd măsuri de protecție sanitară stabilite prin ordin comun al ministrului culturii și al ministrului sănătății.

(2) În situația nerespectării măsurilor de protecție sanitară prevăzute la alin. (1), activitățile menționate pot fi suspendate prin hotărârea CNSSU pe o perioadă determinată.

(3) Organizarea măsurilor de protecție sanitară și a condițiilor de desfășurare pentru activitățile prevăzute la alin. (1) pe perioada stării de alertă se stabilesc prin ordin comun al ministrului culturii și al ministrului sănătății, la propunerea CNSSU.

Articolul 45

(1) Pe durata stării de alertă, activitatea cultelor religioase se exercită liber, cu respectarea regulilor de protecție sanitară stabilite, la propunerea CNSSU și cu avizul secretarului de stat pentru culte, prin ordin comun al ministrului sănătății și al ministrului afacerilor interne.

(2) Regulile prevăzute la alin. (1) vor cuprinde măsuri privind accesul în lăcașele de cult, distanța minimă de siguranță.

Este lesne de constatat că legea prevede că, pe perioada stării de alertă, activitatea cultelor religioase se exercită liber. Se mai arată că exercitarea liberă se face cu respectarea regulilor de protecţie sanitară, care trebuie avizate de Secretarul de stat pentru culte şi care trebuie prevăzute prin ordin comun al ministrului sănătății și al ministrului afacerilor interne. Este vorba despre Ordinul nr. 875/80/2020 pentru aprobarea regulilor privind accesul în lăcașele de cult, distanța minimă de siguranță și măsuri sanitare specifice pentru desfășurarea activităților religioase, ordin care, totuşi, NU prevede măsuri prin care: Organizarea de sărbători religioase să fie permisă numai cu participarea persoanele care au domiciliul sau reședința în localitatea unde se desfășoară activitatea, fără participarea persoanelor/pelerinilor din alte localități.

De altfel, este subînţeles faptul că o măsură de protecţie sanitară nu este o restrângere a dreptului propriu-zis, nu poate aduce atingere substanţei dreptului. Mai limpede, într-o formulare anecdotică: se pot impune măsuri care să mă oblige să mă îmbrac în combinezon de astronaut, dar nu măsuri care să mă împiedice să intru în curtea Ansamblului Mitropolitan, în funcţie de adresa de domiciliu.

Se impune să facem vorbire şi despre art. 5 alin.(3) lit.a) din Legea nr. 55/2020, de la secţiunea de Măsuri sectoriale aplicate Domeniului economic, art. 5 în care sunt enumerate Măsurile pentru diminuarea impactului tipurilor de risc şi care prevede la lit.a) următoarea măsură:

a) restrângerea sau interzicerea organizării și desfășurării unor mitinguri, demonstrații, procesiuni, concerte sau a altor tipuri de întruniri, în spații deschise, precum și a unor întruniri de natura activităților culturale, științifice, artistice, religioase, sportive sau de divertisment, în spații închise;

Trebuie observat că această dispoziţie se referă la activităţile religioase care s-ar putea desfăşura, în spaţii închise, şi care privesc exclusiv domeniul economic. Legea are în vedere activităţi precum sfinţiri sau slujiri care se pot desfăşura în legătură cu anumite activităţi din sectorul economic, căci în privinţa cultului regulat, art. 45 dispune că acesta „se exercită liber”. Chiar presupunând că avem de-a face cu o tehnică legislativă precară, chiar şi în cea mai generoasă interpretare, putem face vorbire exclusiv despre activităţi desfăşurate „în spaţii închise” şi care nu pot sta la baza interzicerii participării persoanelor care au domiciliul în altă localitate.

În concluzie, Hotărârea nr. 47/CNSU din 05.10.2020 şi Hotărârea nr. 35/CJSU Iaşi din 06.10.2020, fiind emise fără indicarea suportului legal, în contradicţie clară cu dispoziţiile legale incidente în materia restrângerii drepturilor constituţionale, reprezintă hotărâri nu doar nelegale ci „vădit ilegale” care trebuie denunţate, condamnate şi contestate ca atare, pentru că nu trebuie să fie puse în executare.

Toţi cei care pun în executare o hotărâre „vădit ilegală”, împreună cu cei care au emis respectivele hotărâri, comit fapta penală prevăzută de dispoziţiile art. 381 Codul penal:

Articolul 381 – Împiedicarea exercitării libertății religioase

(1) Împiedicarea sau tulburarea liberei exercitări a ritualului unui cult religios, care este organizat și funcționează potrivit legii, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

De asemenea, în raport de organizarea celorlalte evenimente şi activităţi prilejuite de organizarea pelerinajelor şi de sărbătorirea zilei sfinţilor, inclusiv activităţi cu caracter filantropic, artistic-cultural sau chiar cu caracter comercial, atât cei care au emis respectivele hotărâri, cât şi cei care le pun în aplicare comit fapta penală prevăzută de art. 297 Codul penal:

Articolul 297 – Abuzul în serviciu

(1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

De aceea este imperios necesar ca în comunicatele publice purtătorii de cuvânt ai Bisericii Ortodoxe Române să lase deoparte „solipsismul moral” şi să condamne explicit, răspicat, direct şi cu referire la răspunderea juridică penală, faptul că hotărârile prin care se interzic pelerinajele şi alte activităţi individuale sau colective ale cultului ortodox sunt „vădit ilegale”!

Mai mult, aceeaşi purtători de cuvânt ai Bisericii Ortodoxe Române trebuie să avertizeze „organele de ordine/opresiune” că pun în executare ordine „vădit ilegale” prin care sunt restrânse drepturi cetăţeneşti şi că răspund penal pentru aceste fapte. Aşa cum jandarmii nu pot restrânge dreptul la viaţă, identic nu pot restrânge libertatea religioasă a cetăţenilor români.

În subsidiar, aceste hotărâri sunt şi nelegale prin aceea că nu aplică principiul egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile (art. 1 alin.(2) din Legea nr. 55/2020) raportat la tipurile de risc. Pe scurt, tipul de risc reprezentat de pandemia COVID-19 este „îmbolnăvirea în masă” (potrivit art.2 lit.j din OUG nr. 21/2004) iar momentul punerii în executare a hotărârilor CNSU/CJSU Iaşi este reprezentat de prezentarea cetăţenilor la poarta de acces a Ansamblului Mitropolitan din Iaşi. În acel moment şi în acel loc organele autorităţii publice sunt chemate să aducă la îndeplinire cele două dispoziţii. Acesta este şi locul şi momentul când se verifică principiul egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile raportat la tipul de risc. Întrebarea care se naşte este: Când se prezintă la poarta de acces, diferă pericolul „îmbolnăvirii în masă” a cetăţenilor cu domiciliul în Iaşi faţă de cetăţenii din alte judeţe? Evident că nu diferă, ceea ce înseamnă că, pentru o situaţie identică sau comparabilă, hotărârea CNSU aplică un tratament juridic diferit, fiind deci nelegală.

Mă rog, argumentele care dovedesc nelegalitatea sunt cu duiumul, inclusiv în Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, care dispune la art. (5) alin.5) şi alin. 6):

(5) Este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal legate de convingerile religioase sau de apartenența la culte, cu excepția desfășurării lucrărilor de recensământ național aprobat prin lege sau în situația în care persoana vizată și-a dat, în mod expres, consimțământul pentru aceasta.

(6) Este interzisă obligarea persoanelor să își menționeze religia, în orice relație cu autoritățile publice sau cu persoanele juridice de drept privat.

Aceste dispoziţii se coroborează cu art. 34 din Legea nr. 218/2002 a poliţiei române în care sunt indicate cazurile limitativ prevăzute de lege când se face legitimarea cetăţenilor de către organele de ordine. Prin faptul că suntem legitimaţi la poarta mitropoliei se realizează o prelucrare de date cu caracter personal cu referire la apartenenţa noastră la cultul ortodox şi se dispune o măsură vădit discriminatorie, în raport de dispoziţiile art. 2 alin.(3) din Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare:

(1) Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Având în vedere (1)caracterul „vădit ilegal”, (2) nelegal şi (3)discriminatoriu al Hotărârilor nr. 47/CNSU/05.10.2020 şi nr.35/CJSU Iaşi/06.10.2020, nu voi mai face vorbire despre argumentele de netemeinicie ale acestor hotărâri.

Ce este civismul ortodox?

Civismul ortodox reprezintă suma iniţiativelor cetăţeneşti, individuale şi colective, prin care urmărim protejarea ethosului ortodox în societate.

Repertoriul activităţilor de natură civică ce pot fi întreprinse în acest scop diferă în funcţie de calitatea persoanei şi de resursele materiale şi de legitimitate puse în comun de cei activi în acest plan. Sunt multiple materiale disponibile pe internet cu privire la subiectul activismului civic aşa că, în continuare, voi face câteva referiri la acţiunile în justiţie ce pot fi formulate împotriva hotărârilor „vădit ilegale” luate împotriva credincioşilor ortodocşi.

De pildă, art.2 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă descrie în modul următor:

Libertatea religioasă cuprinde dreptul oricărei persoane de a avea sau de a adopta o religie, de a și-o manifesta în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin practicile și ritualurile specifice cultului, inclusiv prin educație religioasă, precum și libertatea de a-și păstra sau schimba credința religioasă.

Prin urmare, dreptul de a-mi manifesta credinţa ortodoxă prin „practicile şi ritualurile specifice”, în mod colectiv, reprezintă un drept individual, recunoscut „oricărei persoane”. Acest lucru este important de cunoscut întrucât aceasta este baza legală care conferă calitate procesuală activă oricărui credincios interesat să denunţe în justiţie hotărârile „vădit ilegale” emise de CNSU şi CJSU Iaşi. Cu alte cuvinte, chiar şi eu, fiind ieşean neîngrădit în dreptul de închinare, sunt prejudiciat în dreptul de a participa la un „ritual specific colectiv” care să nu fie restrâns în mod vădit ilegal de autorităţi, cu privire la participarea altor credincioşi. De altfel, este de esenţa „pelerinajului” şi a sărbătoririi hramului Cuvioasei să primim.. pelerini.

Acţiuni în instanţă: de suspendare a executării hotărârilor vădit ilegale, de anulare a hotărârilor vădit ilegale plângeri penale pentru Abuz în serviciu (art. 297 Codul penal) şi Împiedicarea exercitării libertății religioase (art.381 Codul penal)

În privinţa tipului de acţiune în justiţie ce trebuie promovat împotriva hotărârilor CNSU şi CJSU Iaşi care sunt „vădit ilegale”, îndrăznesc câteva consideraţii a căror completare ultrioară o las la dispoziţia celor mai pricepuţi decât mine.

Prin art. 72 alin.(2) din Legea nr. 55/2020 se arată că dispoziţiile art. 42 din OUG nr. 21/2004 nu sunt aplicabile.

Art.42 din OUG nr. 21/2004 prevede următoarele:

Articolul 42

(1) Hotărârile prin care se declară, se prelungește sau încetează starea de alertă, precum și cele prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, la nivel național sau pe teritoriul mai multor județe, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar cele prin care se declară, se prelungește sau încetează starea de alertă, precum și cele prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, la nivel județean sau al municipiului București, se publică în Monitorul Oficial al autorității administrativ-teritoriale respective și intră în vigoare la data publicării.

(2) Hotărârile prevăzute la alin. (1) se aduc neîntârziat la cunoștință populației prin mijloacele de comunicare în masă, se difuzează pe posturile de radio și de televiziune în cel mult două ore de la adoptare și sunt retransmise în mod repetat în primele 24 de ore de la instituirea stării de alertă.

(3) Hotărârile prevăzute la alin. (1) pot fi atacate în condițiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Prin urmare, aceste hotărâri nu pot fi atacate în contencios administrativ ceea ce lasă deschisă calea acţiunilor de drept comun, atât pe fond cât, mai ales, Ordonanţei preşedinţiale, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 997 Codul de procedură civilă:

Condiții de admisibilitate

(1) Instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

(2) Ordonanța este provizorie și executorie. Dacă hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata sa și nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluționarea litigiului asupra fondului.

(3) La cererea reclamantului, instanța va putea hotărî ca executarea să se facă fără somație sau fără trecerea unui termen.

(4) Ordonanța va putea fi dată chiar și atunci când este în curs judecata asupra fondului.

(5) Pe cale de ordonanță președințială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond și nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situației de fapt.

Doctrina şi jurisprudenţa în unanimitate stabilesc că nu poate fi promovată Ordonanţa preşedinţială pentru a se obţine suspendarea executării unui act administrativ acolo unde este incidentă materia procedurii suspendării executării prevăzută de dispoziţiile art. 14-15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Însă, în raport de art. 72 al Legii nr. 55/2020, care face inaplicabil art. 42 alin.(3) al O.U.G. nr. 21/2004 privind atacarea hotărârilor în contencios administrativ, în condiţiile în care la data dezbaterii legii în plen acest articol 42 din OUG nr. 21/2004 avea un alt conţinut, este lăsată deschisă calea Ordonanţei Preşedinţiale, prin care se poate solicita Tribunalului de la domiciliul reclamantului (art. 95 alin.(1) raportat la art.110 şi art.111 Codul de procedură civilă), fără somaţie şi fără trecerea unui termen, împotriva pârâtelor CNSU şi SJSU Iaşi, suspendarea executării Hotărârilor nr. 47/CNSU/05.10.2020 şi nr.35/CJSU Iaşi/06.10.2020.

Taxa de timbru pentru Ordonanţa preşedinţială este de 20 de lei (art. 6 alin.4) teza 1 al Ordonanţei nr. 83/2013) şi se plăteşte în contul Trezoreriei deschis de localitatea de domiciliu.

Având în vedere că Ordonanţa Preşedinţială poate fi emisă şi în aceeaşi zi, consider că reprezintă o cale viabilă de a ne asigura că nu vom avea alte restricţii dispuse cu privire la Pelerinajul de Sfântul Dumitru sau cu privire la sărbătorile de Crăciun şi de Bobotează.

Acţiunea pe fond, prin care se poate solicita anularea Hotărârilor nr. 47/CNSU/05.10.2020 şi nr.35/CJSU Iaşi/06.10.2020 inclusiv pentru argumentele descrise mai sus, se taxează cu suma de 100 de lei (art.8 alin.(1) lit.b) din OG. 83/2013) şi se depune la Tribunalului de la domiciliul reclamantului (art. 95 alin.(1) raportat la art.110 şi art.111 Codul de procedură civilă).

În ipoteza anulării celor două Hotărâri ilegale în instanţele civile, se impune formularea de plângeri penale pentru Abuz în serviciu (art. 297 Codul penal) şi Împiedicarea exercitării libertății religioase (art.381 Codul penal).

Acţiuni de natură civică

Deşi am indicat reperele pe care le consider incidente pentru a acţiona individual în justiţie pe autorităţile emitente ale actelor ilegale, consider că este necesar ca eventualele acţiuni în justiţie să fie formulate nu de o singură persoană ci, cu binecuvântare, de către o parohie, un schit, o mănăstire sau altă autoritate bisericească. Deşi este vorba despre un drept individual, just este ca acesta să fie apărat printr-un consorţiu procesual, în mod colectiv, cu binecuvântare.

Dincolo de repectarea unor condiţii vizând calitatea procesuală şi interesul legitim şi actual pentru a formula acţiune în justiţie, inclusiv aparenţa dreptului în procedura Ordonanţei preşidinţiale, condiţii care sunt îndeplinite din perspectiva formală a legii, consider că este necesară şi o adecvare a legitimităţii celor ce intenţionează să acţioneze pe acest plan.

Întrucât este vorba despre restrângerea libertăţii religioase care vizează activitatea esenţială a Bisericii Ortodoxe Române, astfel de acţiuni în justiţie trebuie să aibă o legitimitate simbolică clară, asumată la vârful autorităţii bisericeşti pentru că, în caz contrar, chiar dacă ar fi corect demersul juridic vorbind, se aduce atingere prestigiului Bisericii. Biserica este în măsură să formuleze singură acţiuni în justiţie, dacă va considera necesar şi nu cred că este oportună, în acest caz, iniţiativa individuală sau colectivă a unor credincioşi care să acţioneze fără binecuvântare.

Dar consider că este esenţial, şi acesta este şi motivul pentru care am redactat acest material, să se cunoască faptul că toţi cei care sunt credincioşi ortodocşi avem dreptul, instrumentele şi know-how-ul de a acţiona civic în apărarea ethosului ortodox, indiferent de reacţia oficială a Bisericii, fără a ne căina şi victimiza excesiv în raport de nedreptăţile suferite.

Opinia mea este că pasivitatea ierarhiei şi conlucrarea cu autorităţile antiortodoxe par alegeri voite, cu caracter politic, din calcul politic, nu un efect al neputinţei, al nepriceperii sau al lipsei resurselor materiale sau umane, aşa cum se lasă de înţeles. Mi se pare că interesele ortodoxiei şi ale Bisericii sunt în mod conştient puse pe planul doi, chiar şi atunci când vorbim despre adevăruri de credinţă, despre înfruntarea unor erezii care zburdă prin Biserica noastră sau despre confruntarea unor „autorităţi” de o obrăznicie cu adevărat strigătoare la cer.

Este necesar însă ca poziţiile publice adoptate de comunicatorii formali şi informali ai ortodoxiei să facă loc unui vocabular suplimentar, de natură civică nu doar filosofico-literară, o altă adresare şi alte puncte de vedere şi de interpretare a realităţii imediate, căci prigoana este de abia la început. Având în vedere prăpădul legislativ ocazionat de combaterea pandemiei, asumarea deschisă şi ostentativă a modului autoritar de guvernare, dispreţul suveran arătat statului de drept şi garanţiilor constituţionale precum şi degradarea iremediabilă a cadrului general de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, falimentul total al clasei politice privitor la apărarea climatului de drept şi de echitate socială, consider că este necesar ca suflarea ortodoxă să ceară şi să pledeze pentru Lustraţie Politică Generală.

Interzicerea pelerinajelor de către autorităţi, pasivitatea clasei politice în faţa unor astfel de abuzuri, tolerarea unor acte vădit ilegale care afectează majoritatea credincioşilor ortodocşi, imposibilitatea asigurării unui regim democratic viabil în condiţiile situaţiei speciale de sănătate publică, toate acestea pledează pentru nevoia de lustraţie. Primul pas este conştientizarea acestor lucruri.

Reacţia Patriarhiei la noile interdicţii: „Înţelegem, desigur…”

Reacţia Patriarhiei la interzicerea pelerinajelor şi la propunerile de interzicere a organizării şi desfăşurării de procesiuni religioase în spaţii deschise precum şi interzicerea staţionării în apropierea lăcaşelor de cult: „Înţelegem, desigur…

Sursă imagine: Basilica.ro

Preluăm în cele ce urmează comunicatul Patriarhiei referitor la interzicerea pelerinajelor religioase, precum şi la celelalte propuneri care au obiect limitarea drastică şi jignitoare a libertăţii religioase: Interzicerea organizării şi desfăşurării de procesiuni religioase în spaţii deschise precum şi staţionarea în apropierea lăcaşelor de cult.

Adăugăm o speculaţie personală, pe care o formulăm în calitate de observatori ai spaţiului mediatic: considerăm că receptarea de către public a acestor interdicţii a fost pregătită prin scandalul mediatic iscat prin interpretarea mincinos-răuvoitoare a răspunsului ÎPS Teodosie, de îndemnurile acelui băsescu pentru măsuri drastice şi de reportaje jurnalistice răuvoitoare (sau aici) şi alarmiste. Considerăm că scopul acestor jocuri operative de pregătire a publicului este să împiedice solidarizarea cu ortodocşii vădit nedreptăţiţi şi discriminaţi, surparea temeiului moral al împotrivirii şi marginalizarea publică a intereselor noastre legitime.

Subliniem că măsurile de interzicere a pelerinajelor religioase, deşi formulate neutru, au în vedere de facto exclusiv manifestarea publică a credinţei ortodoxe, dat fiind că nu există alte confesiuni care să organizeze manifestări religioase de asemenea natură în perioada următoare.

Mai trebuie observat că Patriarhia nu doar că „înţelege, desigur…” dar şi îndreptăţeşte aceste măsuri, pe care în mod nejustificat le consideră.. „justificate”, fără a lua în discuţie caracterul continuu lipsit de proporţionalitate, nerezonabil şi nejustificat al politicilor de limitare a libertăţii religioase a ortodocşilor.

Avem de departe cele mai drastice limitări aduse cultului ortodox fără ca Patriarhia să pună în discuţie această chestiune, atitudine care practic invită la continuarea aceluiaşi tip de reglementări abuzive. Este nepermisă îngăduirea ingerinţelor batjocoritoare în cultul ortodox, înjosirea continuă a ortodoxiei prin minciună generală conştientă, neconfruntarea ipocriziei politice şi îndreptăţirea atitudinii anti-ortodoxe.

La fel de trist este să observăm generalizarea acestui tip de comunicare politică în rândul purtătorilor de cuvânt bisericeşti, prin care se face din negru alb fără niciun fel de ruşine, mai nou Mitropolia Moldovei considerând că „în esenţă, sărbătoarea nu este afectată”, dat fiind că se oficiază Sfânta Liturghie, deşi pelerinajul a fost interzis. Să fim deci recunoscători că nu a fost interzisă Sfânta Liturghie, ci doar partea „neesenţială” a hramului…

Înţelegem, desigur, că nu este nimic afectat…


Reacţia purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române:

Înțelegem, desigur, că noile măsuri ale autorităților sunt justificate exclusiv de creșterea alarmantă a numărului de pacienți cu Covid, de necesara prevenire și diminuare a îmbolnăvirilor ce pot conduce sau au condus deja la excedarea secțiilor ATI din spitale.

Din perspectiva prezervării unor libertăți intangibile, precum fundamentala libertate religioasă, considerăm că măsurile sprijinite pe rațiuni medicale cu impact public trebuie luate cu maxim discernământ și atentă bunăvoință, astfel încât ele să nu conducă la afectarea acestor libertăți, la contrarierea și tulburarea oamenilor credincioși care compun majoritatea copleșitoare a societății românești.

Măsurile ce se impun ca strict necesare trebuie justificate în mod onest de rațiuni sanitare foarte limpezi, precum și de probe indubitabile legate de respectarea sau nerespectarea regulilor în anumite locuri sau instituții. Bisericile sunt prin natura lor spații ale decenței, curățeniei și ordinii, nu ale dezordinii. Desigur, regulile stricte referitoare la igienă, la purtarea măștii în anumite momente și la păstrarea distanței de 1,5 m între persoane se impun inclusiv în spațiile liturgice și trebuie riguros respectate.
Ceea ce în toată perioada de până acum s-a făcut în mod exemplar în cadrul tuturor cultelor religioase din România.

Biserica Ortodoxă Română a fost și rămâne implicată într-un mod fără precedent și fără termen de comparație inclusiv în plan caritabil, prin ajutorul consistent oferit persoanelor vulnerabilizate de pandemie, dar și multor spitale din România.

Creştinismul „liberal” promovat de intelectualii noştri

Un subiect secundar în atenţia publică, dar central în blogosfera ortodoxă, este readus în prim plan de una dintre postările domnului Teodor Baconschi în care acesta distinge între raportarea creştinismului occidental la „homosexualitate” şi cea a creştinilor ortodocşi.

Din păcate, comentariul domnului Baconschi nu ţinteşte să facă accesibil înţelegerii seculare modul în care ortodoxia tratează patima sodomiei, nici modalitatea în care această patimă se promovează pe sine sub steag cultural şi ideologic, ci urmăreşte să reproşeze o anumită îngustime, o obtuzitate prezentă în blogosfera ortodoxă, care ia drept reper, drept măsură a fidelităţii faţă de dreapta credinţă, raportarea intelectualilor publici la această chestiune.

Mărturisesc că sunt printre cei care consideră de mare(!) utilitate acest criteriu în judecata pe care o fac celor ce vorbesc în numele ortodoxiei, în calitate de intelectuali publici. Nu doar atât, ci chiar alegerea vocabularului folosit mi se pare sugestiv atunci când se tratează acest subiect, dat fiind că nici termenul de „homosexualitate” şi nici alte acronime nu sunt întâlnite în scrierile sfinţilor.

Uşurinţa cu care creştinii ortodocşi renunţă la vocabularul propriu, la utilizarea publică a termenilor de sodomie sau de pederastie, reprezintă o modalitate de auto-evacuare din spaţiul public, neagă propria legitimitate publică a civismului ortodox şi a moravurilor pe care suntem datori să le apărăm. Căci perpetua redefinire şi redenumire a patimilor omeneşti nu fac altceva decât să ascundă păcatul şi îndepărtarea de Dumnezeu, să oculteze substanţa anticreştină a ideilor care alimentează conversaţia publică despre aceste chestiuni.

De aceea, îndemn la o conştientizare a importanţei folosirii termenilor consacraţi pentru orice subiect care face obiectul conversaţiei publice, întrucât aceşti termeni reprezintă elementele esenţiale de ancorare în înţelegerea colectivă a cadrului de interpretare şi a paradigmei de receptare a ideilor noi. În lipsa unor astfel de ancore, discursul public poate fi lesne influenţat prin tactici neloiale de reîncadrare/redefinire/reformulare (a se vedea în limba engleză termenul de Reframing).

De aceea, este cu atât mai important ca intelectualii publici care sunt simbolic apropiaţi de ortodoxie să folosească şi să legitimeze cadrul autentic de raportare la subiectul pus în discuţie, întrucât în caz contrar, ignorând vocabularul propriu, va opera şi o dezicere implicită de înţelepciunea noastră colectivă. Intelectualii publici ortodocşi sunt cei datori să păzească şi să reactualizeze nu doar vocabularul ci şi fondul semiotic al faptelor publice, ei sunt cei datori să asigure fidelitatea interpretării evenimentelor de zi cu zi în grila autentic ortodoxă. Însă, din păcate, în spaţiul public românesc şi, chiar şi în blogosfera ortodoxă, astfel de voci lipsesc.

În egală măsură, mai am alte două repere asemănătoare pe care le folosesc şi despre care sunt convins că devoalează cu fidelitate distanţa intelectualilor noştri de ortodoxie, anume modul în care aceştia privesc masoneria şi, respectiv, ecumenismul.

Redau mai jos integral textul domnului Baconschi, urmat de un extras din opinia cunoscută a domnului Theodor Paleologu despre masonerie şi un alt extras, sugestiv, al domnului Sever Voinescu, realizator de emisiuni Trinitas TV, despre catolicism, toate acestea cu linkurile aferente. Aceste fragmente nu reprezintă îndoieli sau nelinişti tranzitorii emise în circumstanţe dificile de cei care-şi asumă identitate conservatoare, ci sunt emise drept postulate, sunt intervenţii directe asupra fondului de înţelepciune autentic ortodox, intervenţii pe care îndrăznesc să le calific ca fiind lipsite de onestitate întrucât fie sfidează prin ignorarea elementului esenţial, fie atribuie caracter esenţial şi general unor aspecte secundare.

Acesta este şi motivul pentru care reiau în integralitate comentariul domnului Baconschi care începe prin a face vorbire despre legitimitatea cu care se exprimă referitor la Biserica sa (ortodoxă română), atunci când pune în discuţie subiectul raportării la ideologia sau cultura pederastă. Fac aceasta tocmai pentru că, deşi invocă legitimitatea de fiu al Bisericii, nu îşi judecă propriile idei în duhul ortodox al Bisericii, pe care chiar îl trece sub tăcere. Similar, domnul Paleologu arată că spiritualitatea masonică este stimabilă, chiar admirabilă, ignorând condamnarea masoneriei de către ortodoxie, dar mai ales motivele pentru care masoneria este dispreţuită şi dată anatemei de către ortodoxie. Asemenea domnul Voinescu, ignoră şi condamnarea catolicismului ca erezie şi motivele pentru care ortodoxia dispreţuieşte şi dă anatemei această cumplită erezie.

Specific celor trei cazuri este legitimitatea creştină explicită (Baconschi şi Voinescu) sau implicită (Paleologu) cu care cei trei intelectuali emit judecăţile proprii sfidând fondul înţelepciunii ortodoxe, degradând-o, dându-i alt sens şi alte semnificaţii. Tocmai această îndepărtare, această ignorare voită a fondului ortodox, este elementul obiectiv pe care noi îl utilizăm pentru a judeca fidelitatea faţă de credinţa ortodoxă, de aceea raportara la cultura pederastă, masonerie şi ecumenism reprezintă instrumente de o surprinzătoare flexibilitate pentru a evalua fidelitatea faţă de cauza ortodoxiei în spaţiul public. Ele nu sunt atot-cuprinzătoare, însă relevă cu mare acuitate indicii rezonabile şi temeinice pe care le putem folosi fără greşeală în astfel de judecăţi.

Trebuie să adaug şi că, în opinia mea, este necesar ca păstorii noştri să vegheze la folosirea cu bună-credinţă a legitimităţii de creştin, de fiu al Bisericii, atunci când apar astfel de agresiuni asupra duhului ortodox de înţelegere a mersului lumii. Ierarhii nu trebuie să cenzureze astfel de opinii prin puterea ce le este recunoscută, ci trebuie să le nege legitimitatea de a se exprima, cu caracter de postulat, în numele ortodoxiei. Cred că acest lucru este şi de datoria preoţilor care se exprimă în spaţiul public şi chiar a mirenilor ortodocşi care şi-au asumat o prezenţă publică. Cred că se greşeşte prin aceea că se tace (şi) în această privinţă şi că se continuă colaborarea sau apropierea simbolică de reprezentanţii aşa-numitului curent al ortodoxiei liberale (link eng.).

Acest subiect este important, din punctul meu de vedere, întrucât consider că ortodoxia rămâne  (complet!) nereprezentantă în spaţiul public în ultimii 30 de ani, din punct de vedere politic, civic şi cultural, iar motivul pentru care se întâmplă acest lucru este pentru că ne grăbim să primim surogate care lasă aparenţa fondului ortodox, fără a se constitui, în realitate, roade ale trăirii ortodoxe. Dacă lipsa unui partid politic autentic ortodox este evidentă pentru oricine, dacă slăbiciunea curentului civic ortodox se manifestă dureros pentru noi pe scena publică în încercările zilnice, cultura ortodoxă rămâne periferică şi se manifestă vizibil mai degrabă prin prezenţa cotidiană a unor intelectuali care, din păcate, nu sunt fideli spiritualităţii ortodoxe.


Teodor Baconschi (facebook.com, 28.09.2020):

Cunosc Biserica mea (ortodoxă română) din adolescență și am fost mereu înăuntrul ei – după studii teologice, completate prin doctorat (ba chiar și în studiile post-doc, m-am ocupat de subiecte afine – ”Imaginarul religios al Cruciadei a IV-a”). Mi-am început cariera diplomatică în calitate de ambasador la Vatican, am încurajat dialogul ecumenic și am scris, în mai toate cărțile publicate, pe teme direct sau indirect legate de faptul religios. Pe scurt, cu toate păcatele mele omenești și fără pretenția exemplarității, pot spune că am o cunoaștere ”de o viață” a creștinismului (în toate variantele sale confesionale, prizate uneori la fața locului, în alte misiuni diplomatice, în călătorii etc). Ba chiar și a altor religii: homo religiosus e o figură universală, intim declinată în toată aventura lui homo sapiens.

Am făcut această recapitulare doar pentru a-mi exprima o uimire: viteza cu care o singură temă, de morală creștină fondată biblic și patristic, a colonizat mai tot spațiul dezbaterii publice din România ultimilor ani: mă refer la creștinii care, sincer vorbind, nu prea au o mare zestre teologică, istorică, de antropologie culturală și cu atât mai puțin una spirituală, mistică sau ascetică, dar care tind tot mai mult să-ți ”testeze” fidelitatea față de tradiția și învățătura creștină printr-un unic criteriu: atitudinea față de homosexualitate. Și mai mult, care își ”justifică” aversiunea față de modernitatea occidentală prin ideea că ea s-ar reduce la toleranța penală, morală și socială față de homosexualitate.

Pars pro toto! O chestiune totuși marginală (inclusiv statistic) devine mărul discordiei, proba de foc a dreptei credințe, dovada ultimă că ești impecabil etc. Ca să nu mai spun că Occidentul – ca realitate socioculturală – e nesfârșit mai complex decât această problemă, indiferent cum ne raportăm la ea.

Ca să nu mă lungesc, diferența dintre Occident și România e că acolo homosexualitatea e acceptată (chiar dacă sunt grupări creștine care o repudiază, cu argumente biblice sau morale), pe când la noi această practică e mai degrabă respinsă (tot din motive tradițional-conservatoare). Mai există o diferență: catolicismul și protestantismul au dezvoltat o pastorală – deci un dialog deschis – cu minoritatea homosexuală. Se caută soluții de consiliere psihologică, de susținere, dincolo de anateme. În lumea ortodoxă, această deschidere nu e asumată (deși există cazuri inclusiv în rândul clerului – așa cum se știe). De asemenea, nimeni nu-i întreabă pe părinții unor tineri cu această orientare cum gestionează eventualul conflict (desigur dureros) dintre credința lor religioasă și iubirea firească față de urmașii lor.

Pe scurt, nu putem reduce viața creștină la homofobie, așa cum nu ne putem opri procesul istoric de integrare în Occident din același motiv. Trebuie să găsim o cale mai inteligentă, mai umană, mai creștină (în ultimă instanță) de a trata această chestiune: fără ipocrizie, fără talibanism, fără dublă măsură și fără a confunda păcatul cu păcătosul, așa cum nu se cade să amestecăm judecata proprie cu judecata divină asupra fiecărei persoane umane.

Mă irită amalgamurile și fariseismul, obtuzitatea și auto-îndreptățirea. Prin chemarea apostolică, Domnul Iisus Hristos și-a îndemnat discipolii să devină pescari, nu vânători de oameni.

Theodor Paleologu (AlephNews.ro, 17.09.2020)

Eu nu sunt francmason, dar am respect pentru spiritualitatea masonică, e un tip de spiritualitate absolut stimabilă, e o căutare a perfectării sinelui, e un demers cât de poate de stimabil, chiar admirabil aş putea spune.

Sever Voinescu (Dilema Veche, 06.06.2019)

Cum poți să fii un creștin atașat de latinitate și să socotești catolicismul o erezie este, totuși, greu de închipuit, dar lucrurile greu de închipuit nu sînt atît de rare pe lume…

(…)

În fine, vor fi și alții care pur și simplu socotesc că acest aspect este neimportant. În fond, nu contează ce spune poporul credincios – mai importantă e gîlceava teologilor, ciudat de prinși vreme de secole în a evidenția și întări mai degrabă ce ne desparte de catolici decît ce ne unește cu ei. E o prostie această obsesie pentru ceea ce ne desparte cînd ne unește cel mai important om din lume: Iisus Christos, Dumnezeu întrupat. Teologii știu atît de multe despre Iisus Christos. Mă întreb dacă știu și ce zice Domnul nostru cînd vede ce au făcut oamenii cu Biserica Lui. Harcea-parcea! Dintr-Una, sobornicească și apostolească, au ieșit mai întîi două, apoi trei, apoi cinci, apoi zece – acum sînt cu sutele! Iluzionați de sine, unii cred că păcatul acestei sfîșieri e la „ceilalți“. Nu „noi“ am făcut asta, ci „ei“. Mereu „ceilalți“ sînt de vină, iar „noi“ sîntem doar de lăudat, că apărăm dreapta credință. Dar cine crede așa ceva, chiar că nu știe nimic despre modul în care El judecă lumea. Orice creștin care crede că a lui credință e pură și a celuilalt e impură, că el e mai plăcut în ochii lui Dumnezeu decît altul, degeaba a citit Evangheliile.

Rare motive de bucurie am cînd privesc în jur. Păcatul meu: devin tot mai mizantrop pe măsură ce îmbătrînesc. De aceea, poate, cînd îmi apare în față un motiv să fiu fericit că aparțin comunității în care Dumnezeu m-a pus, sînt peste măsură de fericit. Acum, iată, sînt fericit să fiu parte a marii comunități de credincioși ortodocși care se roagă aprins pentru unitatea Bisericii Sale. Și cred cu tărie că cea mai înal-tă cauză căreia un creștin trebuie să-și dedice viața în timpurile noastre este regăsirea unității Bisericii lui Christos.

Protest 19.09.2020, Piaţa Universităţii. Cu o amendă toţi suntem datori!

Sursă imagine: StareaDeLiberate

Îndemnăm să participăm la protestul organizat mâine, 19.09.2020 ora 16.00, în Bucureşti, Piaţa Universităţii, împotriva modalităţii de organizare a cursurilor şcolare. Deşi motivele pentru care cetăţenii sunt datori să protesteze sunt multe şi îndreptăţite, situaţia din şcoli reprezintă un caz cu totul aparte a cinismului politic românesc.

Dincolo de jocul mediatic de imagine, situaţia din teren este cu adevărat îngrijorătoare, cei mai mulţi dintre părinţi sperând că forţa absurdului va determina în termen scurt o reevaluare a măsurilor ce au fost dispuse. Situaţia este cu adevărat dificilă în acele locuri unde profesori (şi unii părinţi) au făcut exces de zel, dându-şi pe faţă lipsa de iubire faţă de copii şi lipsa de respect faţă de propria profesie.

În termenii folosiţi la elaborarea politicilor publice există consacrat un principiu care deseori a fost invocat împotriva celor ce preferă înţelesul tradiţional pentru raporturile familiale: Interesul superior al copilului. Acest principiu este prevăzut şi în Codul civil şi operează pe mai multe planuri. Înseamnă totodată că un copil nu este proprietatea părintelui şi că interesele copilului prevalează asupra altor interese ale acestora dar şi că autorităţile sunt obligate să aibă în vedere acest principiu la elaborarea politicilor publice care privesc pe copii, interesul acestora prevalând intereselor colective de altă natură.

Modul în care acest principiu este ignorat de autorităţi impune o chestionare sistematică a actului de guvernare prin care s-au desfiinţat de jure şi de facto o suită de drepturi şi libertăţi ce ţin de esenţa societăţilor democratice. De principiu, noi ne-am făcut cunoscută poziţia atunci când am pledat pentru nevoia de Lustraţie politică generală ca obiectiv de căpătâi pentru societatea românească, motiv pentru care nu vom insista asupra acestui subiect.

În continuare lipsesc din spaţiul nostru public iniţiativele de documentare temeinică a erorilor şi abuzurilor determinate sau acceptate de către autorităţi, lipsesc demersuri comparative ale politicilor publice din alte locuri, lipsesc cererile de tragere la răspundere a celor responsabili, lipsesc iniţiative pozitive care favorizează dialogul social şi reinstaurarea drepturilor, toate acestea fiind de mare importanţă pentru recâştigarea libertăţii.

Protestul din Piaţa Universităţii pare că este/va fi de mică amploare, nu apare apt să determine schimbarea cursului politic, nu este asumat public de organizatori cunoscuţi, este sub presiunea stigmatelor mediatice şi inhibat de activităţi paralele de protest menite să disipeze nemulţumirea generală. Se încadrează în rândul acţiunilor de protest ce au fost desfăşurate şi în alte ţări, de asemenea fără rezultate palpabile, fiind mai degrabă un element de relegitimare a despotismului pluripartidic decât o manifestare autentică a societăţii civile.

Termenul englez de „accountability” presupune nu doar răspunderea ministerială, reglementată şi de legea română, ci presupune un sistem politic apt să rezolve cu promptitudine abuzuri de felul celor pe care le cunoaşte astăzi şcoala românească şi societatea în ansamblu. Troaca politică de la noi însă descurajează orice fel de ordine şi bună rânduială şi transformă societatea într-un ghetou în care contează doar cine are şi exercită nemijlocit puterea.

În modul cel mai cinic, autorităţile urmăresc să fidelizeze/docilizeze populaţia prin abuz şi aservire, aplicând cu cinism strategii politice (bazate pe slăbiciunile psihologiei umane) în urma cărora cei abuzaţi sunt nevoiţi să raţionalizeze, să-şi justifice şi să îndreptăţească propria umilire şi deposedare de drepturi. Operează o degradare morală irecuperabilă (în lipsa unor jertfe de care puţini mai sunt capabili) a celor pasivi care îi transformă în slujitori utili ai statului despotic. Împotriva legilor psihologiei colective nu avem resurse directe de împotrivire, ci este necesară o contra-reacţie individuală conştientă, o întărire şi asumare explicită a principiilor şi valorilor pe care le mărturisim. Însă este nevoie de mult mai mult decât atât căci altfel nu obţinem decât o reeditare a “rezistenţei prin cultură“.

Tocmai pentru a compensa această situaţie, îndemnăm publicul ortodox la participare şi ne vom deplasa şi noi la Bucureşti în acest scop, întrucât pasivitatea cetăţenească în aceste împrejurări ne împietreşte, ne schimbă modul de gândire, cauţionează nedreptatea, legitimează abuzul şi lipsa de măsură. Deşi nu ne îndoim de caracterul pur simbolic al protestului, totuşi, acest capital simbolic nu este deloc puţin lucru!

Considerăm că avem mare nevoie să punem bun început unei împotriviri măsurate, hotărâte, de cursă lungă. Cei care facem parte din categoria intelectualităţii mijlocii, a mediocrilor, trebuie să fim atenţi şi disponibili a-i sprijini pe cei ce vor avea tragere de inimă să fie lideri, dacă va îngădui Domnul. Întocmai cum autorităţile române urmăresc reeducarea populaţiei în direcţia nou-normalităţii, avem nevoie de o contra-reacţie minimală, de o pregătire a fiecăruia pentru vieţuire în despotism. Credem că în acest moment trebuie să ne asumăm că vom avea de suferit şi să ne pregătim sufleteşte pentru ceea ce urmează, să devenim însetaţi de dreptate căci nu vom rămâne fără răsplată.

Biosenzori realizaţi prin nano-inginerie pentru detectarea precoce a bolilor

Sursă imagine: Newsletter WEForum

Blogosfera ortodoxă este inundată de conţinut media care educă publicul pe o diversitate de subiecte specializate şi, din păcate, de cele mai multe ori, nu o face bine. Dimpotrivă, ceea ce caracterizează în prezent conversaţia online de factură civic-ortodoxă este caracterul rudimentar al informaţiilor vehiculate, lipsa de verificare, exagerarea şi distorsionarea elementelor factuale sau falsitatea concluziilor prezentate. Uneori mai avem parte şi de excepţii, dar aceasta este regula.

Toate acestea vulnerabilizează în mod nepermis credibilitatea argumentelor noastre atunci când (ni se permite să) ne angajăm în dialog. Aceasta este o boală grea a noastră, a ortodocşilor, iar foamea de viralizare şi de vizibilitate a celor ce introduc în blogosfera ortodoxă astfel de materiale junk produce mai mult rău decât bine. Cei mai mulţi dintre noi uităm că vom da seama de orişice cuvânt şi că această răspundere se poate întinde şi asupra produselor media concepute spre a fi viralizate în dauna folosului lor informaţional. S-a ajuns ca foarte puţine lucruri împărtăşite nouă, dintre cele ce privesc tehnologia 5G, tehnologia biometrică, nanotehnologii, biotehnologii, problemele de sănătate publică, cercetarea medicală, vaccinuri ş.a.m.d., să poată fi întrebuinţate în dezbaterea publică, fără riscul de a fi ruşinaţi de îndată. În acest mod, pierdem ocazia de a apăra adevăruri importante.

Într-atât de compromisă este, ca spaţiu de conversaţie şi informare, blogosfera ortodoxă încât orice idee care se apare sau care este pur şi simplu vehiculată în această zonă este respinsă ca inadmisibilă în conversaţia mainstream. Operează un tip de compromitere prin asociere care, în plan secund, ne alimentează nouă un sentiment de marginalizare şi produce reacţii de victimizare şi de auto-ghetoizare, într-un cerc vicios dintre cele mai nefaste.

Ideal este să existe un efort curatorial din partea specialiştilor care să găsească folos şi răbdare în a contribui la risipirea nelămuririlor noastre şi la a semnala şi valida informaţiile importante pentru realizarea intereselor noastre sociale, culturale, economice, politice. Motivul pentru care acest lucru nu se întâmplă presupune o discuţie aparte, una de mare importanţă, care nu ar trebui purtată pe un blog ca al nostru şi care se lasă foarte aşteptată.

Până atunci însă, cei care facem parte din intelectualitatea mijlocie trebuie să întrebuinţăm discernământul şi o anumită disciplină a gândirii inductive astfel încât să luăm aminte ca atunci când mlădiţa se face fragedă şi odrăsleşte frunze să cunoaştem că vara este pe aproape. Cu alte cuvinte, plecând de la anumite elemente iniţiale, care sunt pertinente şi concludente să putem deduce şi să ne încredinţăm cu privire situaţia noastră particulară şi la mersul vremurilor.

În lipsa specialiştilor cu autoritate profesională, morală şi duhovnicească, avem parte de puţine certitudini, însă datoria intelectualităţii mijlocii este să se orienteze cu siguranţă folosindu-se de judecata sănătoasă specifică omului de rând. De mult prea multe ori, dintr-o falsă smerenie, ne însuşim opinii şi concluzii care nu rezistă unor examinări critice minimale, unor verificări şi corelări de bază.

Prin urmare, pentru a sprijini efortul general de orientare, semnalăm blogosferei ortodoxe apariţia recentă a unui articol specializat în care se face vorbire despre biosenzori ultrasensibili pentru depistarea precoce a unor anumite afecţiuni. Aceşti biosenzori sunt externi corpului uman şi sunt destinaţi îngrijirilor şi testărilor spitaliceşti pentru o diversitate de afecţiuni, sunt validaţi ştiinţific, cercetările sunt încheiate dar platforma este încă în faza de dezvoltare şi are un orizont de implementare în următorii cinci ani. Sperăm ca informaţiile prezentate să fie corelate cu alte materiale în care se face vorbire despre introducerea de biosenzori în corpul uman, despre biotehnologii, despre exozomi şi alte astfel de elemente care ne preocupă în aceste vremuri.


Biosenzori realizaţi prin nano-inginerie pentru detectarea precoce a bolilor

Sursa imagine: Phys.org

Cercetătorii de la Universitatea din Queensland au dezvoltat biosenzori care folosesc o peliculă de aur poros realizat prin nano-inginerie, biosenzori care detectează mai eficient semnele precoce ale bolii, îmbunătățind şansele de însănătoşire ale pacientului.

Majoritatea metodelor de diagnosticare folosesc materiale costisitoare și consumă mult timp dar doctorandul Mostafa Masud și supervizorii cercetării, profesorul Yusuke Yamauchi și dr. Shahriar Hossain, au dezvoltat un biosenzor mai ieftin, mai rapid și ultrasensibil pentru testarea la punctul de îngrijire (point of care testing).

Domnul Masud a arătat că cel mai important lucru de reţinut despre proiectul său este că a depăşit unele dintre limitările actuale întâlnite în depistarea precoce a bolilor: „Această nouă tehnică de diagnostic permite detectarea directă a miRNA specifică bolii, ceea ce nu era posibil anterior”, a spus dl. Masud. “Acest lucru este important în special pentru pacienții aflați într-un stadiu incipient al unei boli, cum ar fi cancerul, care nu au cantități detectabile de alți biomarkeri, dar pot avea o cantitate detectabilă de biomarker miRNA exosomal.” (linkuri adăugate de theodosie.ro)

Platforma a fost realizată prin nano-inginerie de către echipă pentru a analiza probe de sânge, urină, salivă sau plasmă printr-o suprafață acoperită de o peliculă de aur, care conţine milioane de pori minusculi.

Procedeul nanotehnologic folosit pentru crearea acestor pelicule poroase a fost publicat în prestigioasa revistă științifică Nature Protocols, în urma a 15 ani de cercetări, şi anunţă o nouă eră de oportunități pentru cercetarea materialelor nanoporoase și dezvoltarea tehnologiei aferente. Echipa continuă să dezvolte această platformă și intenționează să o facă disponibilă medicilor în următorii cinci ani.

Medicii vor putea folosi platforma noastră pentru a preleva un mic eșantion de lichid de la un pacient și pentru a testa instantaneu bolile, pentru aproximativ un sfert din costul altor tehnici de diagnostic“, a spus profesorul Yamauchi. Cercetătorii au declarat că tehnologia va fi ușor de utilizat și deosebit de utilă în locații îndepărtate și în țările în curs de dezvoltare, unde diagnosticarea rapidă și timpurie sunt cruciale, în special în cazul infecțiilor virale.