Lupta la zi împotriva spiritului de acţiune colectivă

Sursa imaginii: News.ro

Aşa cum scriam în articolul Introducere în tactica antisindicală, efortul celor puternici de a controla pe supuşi, fie în cadrul relaţiilor de muncă dar şi în cadrul mai larg, social şi politic, ţinteşte cu precădere spiritul colectiv şi formele sale concrete de manifestare.

Acesta este şi motivul pentru care înţelegem să insistăm asupra importanţei sindicalismului ca şcoală practică, singura în măsură să scoată în evidenţă firele nevăzute prin care suntem luptaţi şi condiţionaţi din punct de vedere politic, social şi cultural, cu efecte directe în modul în care ne trăim convingerile religioase.

Aşadar, cenzurarea comportamentului individual nu este (aproape niciodată) scopul final al celui puternic şi a aparatului său de cenzură. Dimpotrivă, asigurarea unui grad ridicat de libertate individuală la pachet cu perturbarea ritmului vieţii sociale colective, astfel încât sincronizarea poziţiilor individuale să nu fie posibilă, reprezintă practica validată a celor puternici.

În prezent este unanim acceptat faptul că cea mai consolidată formă de cenzură statală este cea chineză, acolo unde există, după cum citim în presa noastră „un mare zid digital”, un aparat de cenzură statal cu vaste resurse umane şi materiale, de precizie militară, al cărui scop se presupune că vizează împiedicare libertăţii cuvântului, împiedicarea criticării reprezentanţilor puterii, dezbaterii unor subiecte sensibile din punct de vedere social precum evenimentele din Tiananmen, politica unicului copil, corupţia generalizată a funcţionarilor publici şi a membrilor partidului comunist, lipsa instrumentelor democartice în viaţa social-politică chineză ş.a.

Cu alte cuvinte, am crede că cenzura chineză vizează libertatea omului de rând de a-şi verbaliza nemulţumirile, dincolo de un anumit prag emoţional sau cantitativ.

Dar iată că un studiu al Universităţii Harvard, din anul 2013, deosebit de riguros întocmit, în urma studierii a mai mult de 1300 de situri şi forumuri chineze şi a cenzurii aplicată pe conţinutul acestora, prezintă o cu totul altă concluzie: Cenzura chineză vizează manifestarea spiritului colectiv, nu libertatea cuvântului.

S-a constatat în mod convingător faptul că libertatea cuvântului în China este restrânsă, cu prioritate, doar atunci când poate fi aşezată în contextul unui demers asociativ, atunci când îndeamnă la o acţiune colectivă şi, mai ales, atunci când îndemnă la proteste publice de o anumită factură. A mai constatat acelaşi studiu că societatea chineză cunoaşte sute de mii de proteste publice anual (180 000 proteste doar în anul 2010), preocuparea statului chinez, şi implicit a cenzurii de stat, fiind aceea să menţină protestele în graniţele controlabile, urmărind să epuizeze energia contestatară în mod natural.

Dimpotrivă, au descoperit autorii studiului că atunci când nu există un pericol direct sau potenţial de asociere, rămân necenzurate inclusiv mesajele deosebit de vehemente, care denunţă, ironizează sau iau cu totul în batjocură, în modul cel mai direct, chiar şi cele mai autoritare figuri ale regimului de putere, chestiune care este surprinzătoare pentru publicul vestic. Mai mult, se poate constata faptul că astfel de manifestări sunt folosite apoi (cât timp nu iau anvergura unui fenomen) pentru legitimarea activităţii poliţiei de cenzură, care apare ca fiind un „rău necesar” pentru a împiedica haosul şi anarhia ce ar rezulta din generalizarea unor astfel de atitudini anti-sociale.

Ceea ce s-a observat mai puţin a fost faptul că cenzura se foloseşte de cazurile exagerate de critică politică şi socială (de abuzarea dreptului la liberă exprimare) pentru a interveni şi inhiba chiar şi iniţiative banale de asociere (dreptul la liberă asociere), chiar şi atunci – cum cu surprindere constată autorii studiului, când aceste iniţiative vin în sprijinul statului, în beneficiul societăţii, chiar când au plus-valoare incontestabilă.

Aceasta păstrare în necunoştinţă de cauză cu privire la scopul real urmărit de cenzură s-a realizat însă până de curând, când au fost reluate protestele organizate de societatea civilă din Hong-Kong, care doreşte să menţină principiul organizării administrative „o singură ţară – două sisteme”. Astăzi, protestul colectiv este un scop în sine şi răspunde, prin împotrivire, obiectivului cenzurii chineze de a limita şi inhiba spiritul asociativ.

Aflate în prelungirea impulsului protestatar anterior, intitulat „revoluţia umbrelelor”, actualul protest a fost stârnit de modificarea legii extrădărilor care ar fi permis ca cetăţeni din Hong-Kong să fie transferaţi şi judecaţi în China continentală, chestiune ce a fost percepută ca fiind o ameninţare directă faţă de libertăţile de care se bucură locuitorii din Hong-Kong.

În plan tactic, spre deosebire de protestele anterioare, se observă o descentralizare crescută a demersurilor contestatare, cărora le lipsesc în continuare liderii consacraţi. Cei care au fost iniţiatorii protestelor anterioare au fost pedepsiţi drastic, aflându-se în executarea unor pedepse cu închisoarea. Pe de altă parte, regimul chinez refuză contestatarilor orice concesie în lipsa unor lideri pe care să-i atragă în procese de negociere. Deşi au fost formulate cinci revendicări de fond, statul chinez nu a cedat în nicio privinţă, suspendând temporar însă aplicarea legii extrădării ca un gest de bunăvoinţă.

În acest context, mulţi observatori au fost interesaţi să afle care sunt modalităţile prin care protestul se menţine viabil în contra celui mai puternic regim autoritar din lume, regim care beneficiază nu doar de resurse materiale şi umane nelimitate, dar şi de o lungă experienţă în gestionarea „incidentelor de masă” astfel cum sunt denumite în literatura chineză de specialitate.

S-a observat că protestatarii din Hong-Kong au în vedere un repertoriu de obiective pe care presa occidentală îl intitulează oarecum impropriu „luptă pentru democraţie şi pentru drepturile omului” dat fiind că doleanţele locuitorilor din Hong-Kong se revendică de la tradiţia civică locală şi nu pot fi interpretate în sensul adeziunii la sistemul de valori occidental, astfel cum insistă o anumită parte a presei să susţină.

Specific acestor forme de protest este filosofia „Be water!” (fii precum apa!) împrumutată dintr-un foarte cunoscut concept de arte marţiale promovat de Bruce Lee, încercând să se evite astfel tactica falimentară de tipul „occupy street” care a permis autorităţilor care au anihilat „revoluţia umbrelelor” să infiltreze rândurile protestatarilor, să supravegheze liderii şi persoanele cu iniţiativă, să intervină apoi punctual cu arestări şi alte forme de presiune.

În prezent, protestatarii se organizează strict online, printr-o multitudine de instrumente digitale, deosebit de diversificate, de la serviciul Telegram, chiar şi până la Tinder sau servicii de chat din interiorul serverelor private de gaming ş.a.m.d., prin care sunt votate iniţiativele cele mai diverse care corespund în cea mai mare măsură repertoriului de obiective care au fost validate la nivel general.

În acest context, activitatea descentralizată a protestatarilor se desfăşoară strict la nivel tactic şi logistic, actorii de prim-plan fiind mereu alţii, costurile participării la protest fiind practic pulverizate în sarcina miilor de cetăţeni implicaţi la nivel mediu, care, în acelaşi timp asigură prin vot stabilitatea obiectivelor şi împiedică deturnarea acestora de la scopurile asumate iniţial.

În prezent, se poartă o luptă acerbă la nivel exterior, privitor la legitimitatea acţiunilor de protest în cadrul social mai larg, iar la nivelul intern al mişcării de protest, privitor la trăsăturile identitare colective ale fenomenului. Faţă de acest ultim aspect, deosebit de importantă este modalitatea în care protestatarii vor reuşi să-şi conserve imaginea unitară a duşmanului lor, acesta fiind tărâmul cel mai subtil al măsurilor anti-protestatare.

Aşa cum reiese şi din cartea Consesiunile unui spărgător de sindicate” despre care am făcut vorbire în articolul anterior, carte ce poate fi descărcată în limba engleză de la această adresă darkweb, dar mai ales din cartea Twitter and Tear Gas: The Power and Fragility of Networked Protest (probabil cea mai importantă apariţie editorială în domeniu din ultimul timp), păstrarea coeziunii identitare în privinţa duşmanului comun este cerinţa esenţială pentru reuşita obiectivelor iniţiale.

Efortul principal al celor ce urmăresc distrugerea spiritului colectiv vizează insinuarea unor noi duşmani, mai relevanţi, mai agresivi, mai de neignorat, în mintea participanţilor la grevă, la protest, la orice altă acţiune colectivă care nu este bine-primită de cei puternici, nici măcar atunci când este esenţialmente pozitivă pentru toate părţile implicate. Câtă vreme imaginea duşmanului/adversarului este controlată în forul intern al mişcării de protest, cei din afară nu pot manipula reacţiile greviştilor/protestatarilor, nu pot invoca urgenţe, tergiversări, nu pot perturba ritmul social propriu al mişcării, iar în cele din urmă, nu pot semăna neîncredere şi dezbinare.

Opinăm, în concluzie, că analizarea modului în care se desfăşoară încleştările sociale ale timpului nostru ne poate fi de ajutor nouă, creştinilor ortodocşi, să înţelegem mai limpede lumea în care trăim, să părăsim mentalitatea de cetate asediată, de victime ale necreştinilor (sau anticreştinilor), să ne ridicăm la măsura chemării noastre, să dăm mărturie despre puterea Cuvântului, să ne trăim credinţa dincolo de spaţiul strâmt al ghetoului social şi cultural în care am fost înşelaţi să ne retragem.

Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nifon la Târgovişte

Sursa icoană: Ziarul Lumina

Scrisoare pastoralã adresatã de către Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit NIFON cu ocazia Sărbătorii Sf. Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolitul Ţãrii Româneşti şi a pelerinajului la moaştele Sfântului

– 11 august 2019-

Cu bucurie duhovnicească, împreună, fii și fiice ale Arhiepiscopiei Târgoviștei, vom sărbători, în zilele de 10 și 11 august, pe ocrotitorul spiritual al Eparhiei noastre – Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolitul Ţării Româneşti, importantă personalitate a Ortodoxiei românești și universale.

Primul sfânt canonizat pe teritoriul țării noastre, Sfântul Ierarh Nifon este și marele reorganizator al Bisericii muntene de la începutul secolului al XVI-lea, cel care a marcat în mod rodnic viața spirituală și culturală de la noi, pentru multă vreme. Lui îi datorăm îndemnul repetat și insistent de utilizare a tiparului în misiunea pastorală a Bisericii noastre, de care atât Voievodul Radu cel Mare, cât și Sfântul Voievod Neagoe Basarab au ținut seama, ei sprijinind tipărirea de către Ieromonahul Macarie a vestitelor sale capodopere.

Anul acesta, aniversăm, cu aleasă recunoștință, un deceniu de la aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Nifon, de la Mănăstirea Dionisiu, din Muntele Athos, și așezarea lor în Catedrala din Târgoviște, pentru totdeauna. De asemenea, ne bucurăm de cei 10 ani de la proclamarea locală a canonizării Sfântului Voievod Neagoe Basarab, cel mai cunoscut fiu duhovnicesc al Sfântului Ierarh, cel care ne oferă, peste veacuri, un desăvârșit exemplu de politician creștin.

La două decenii de arhipăstorire, pe tronul arhieresc de la Târgoviște, țin să mulțumesc cu recunoștință colaboratorilor, clericilor și credincioșilor, care în această perioadă m-au sprijinit în îndeplinirea îndatoririlor vlădicești, aici, la Târgoviște, ca de altfel tuturor celor care vă manifestați atașamentul față de valorile noastre tradiționale, românești și creștine, le trăiți și le promovați, în viața cotidiană sau în spațiul virtual.

Cu părintească grijă, Vă îndemn pe toţi, clerici, monahi şi binecredincioși creştini, sã veniţi cât mai mulți, în ziua de duminică, 11 august a.c., de la ora 7.00, la Catedrala din Târgovişte, unde va fi oficiată Sfânta Liturghie şi vă veţi putea închina la racla cu sfintele moaşte, până seara târziu.

Ceremoniile liturgice vor debuta cu Vecernia ce se va oficia în ziua de sâmbătă, 10 august, pe un podium special amenajat în apropierea Catedralei Mitropolitane, de la ora 18.00, și cu Pelerinajul Tinerilor din Arhiepiscopia Târgoviştei, care se va desfăşura prin centrul istoric al vechii noastre Cetăți de Scaun.

Dorindu-vă spor duhovnicesc, pace și bucurie, vă împărtășesc tuturor arhierești binecuvântări.

† N I F O N

Arhiepiscop și Mitropolit

Sursa imagine: TVR Info.ro

Programul sărbătorii Sf. Ier. Nifon, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolitul Ţării Româneşti, 10-11 august 2019

      Sâmbătă, 10 august

ora 18,00: Participarea credincioșilor la slujba vecerniei Sfântului;
-Acordarea diplomelor de excelenţă “Sf. Ier. Nifon” celor 14 elevi din Eparhie, premianţi ai Olimpiadei de Religie, precum și profesorilor care i-au îndrumat.

ora 19,15: Pelerinajul tinerilor pe traseul: Parcul Mitropoliei, Bulevardul Libertății, Calea Domnească, Mănăstirea Stelea, Strada Stelea, Strada Revoluției, Statuia Brâncovenilor (centrul vechi), Piața Mihai Viteazul, Catedrala Mitropolitană.

      Duminică, 11 august

ora 7.00: Începerea sosirii credincioşilor la Catedrala Mitropolitană din Târgovişte și închinarea la moaştele Sf. Ier. Nifon.

ora 8.50: Venirea la Catedrală a Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit NIFON și a Ierarhilor din țară și din străinătate.

ora 9.15: Începerea slujbei Sfintei Liturghii.

ora 11.40: Cuvântul de învăţătură al Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit NIFON adresat clerului şi credincioşilor.
-Lansarea unor volume ale Editurii Arhiepiscopiei Târgoviștei
-Acordarea diplomelor de excelenţă “Sf. Ier. Nifon”
celor 11 elevi din Eparhie, premianţi ai Concursurilor şi
Olimpiadelor Naţionale, precum și profesorilor care i-au
îndrumat;
– Resfințirea catapetesmei Catedralei, în urma restaurării;
– Continuarea închinării la sfintele moaște, până seara târziu.

BIROUL DE PRESĂ AL ARHIEPISCOPIEI TÂRGOVIŞTEI

Stadiul actual al dezvoltării capacităţilor de indentificare biometrică – Sistemul de Informaţii Schengen (SIS)

Prezentăm în cele ce urmează un articol apărut astăzi pe portalul EU Science Hub al Comisiei Europene, odată cu publicarea a trei studii de fundamentare despre stadiul de dezvoltare a tehnologiilor de identificare biometrică şi a paşilor următori pe care colectivul de experţi redactori ai studiilor îi consideră necesari de implementat.

Îndemnăm pe credincioşii cunoscători ai limbii engleze să parcurgă textele studiilor publicate în nota noastră finală, întrucât prin acestea este realizată o oglindă fidelă a capacităţilor biometrice de moment, atât cu privire la cele deja în exploatare dar şi a celor ce sunt prefigurate pentru dezvoltare în perioada imediat următoare:

* * *

Reforma recentă a legislației sistemului de informații Schengen din UE a consolidat rolul tehnologiilor de recunoaștere facială, a amprentelor digitale și a recunoașterii ADN-ului, introducând totodată reguli mai eficiente de protecție a datelor.

În cele ce urmează, Centrul Comun de Cercetare înfiinţat pe lângă Comisia Europeană (Joint Research Centre – JRC) prezintă recomandările sale pentru implementarea reuşită a acestor tehnologii.

Cercetătorii JRC au analizat cele mai recente evoluții tehnologice vizând profilarea amprentelor degetelor, a feței și a stabilirii profilului ADN și au oferit o serie de recomandări pentru implementarea cu succes a acestor tehnologii în Sistemul de informații Schengen (SIS), astfel cum este prevăzut în cea mai recentă actualizare a legislației SIS.

Noile tehnologii ajută polițiștii de frontieră să monitorizeze mai bine cine trece frontierele UE, acordă sprijin poliției și forțelor de ordine pentru capturarea infractorilor și teroriștilor și oferă o protecție mai mare copiilor dispăruți și adulților vulnerabili, în conformitate cu normele UE de protecție a datelor personale.

Recomandările vor permite ca sistemul de informații UE cel mai utilizat pe scară largă să devină și mai eficient și, astfel, să facă din Europa un loc mai sigur pentru cetățenii săi.

De asemenea, recomandările vor sprijini punerea în aplicare a cadrului comun pentru interoperabilitate între cooperarea polițienească și judiciară a UE şi sistemele de informații privind azilul și migrația, cadru care a intrat recent în vigoare.

Autorii celor trei rapoarte subliniază faptul că precizia şi calitatea datelor biometrice stocate în baza de date SIS trebuie monitorizată constant, acest lucru fiind necesar pentru a evita ca datele de calitate slabă furnizate sistemului să conducă la rezultate inexacte.

Cercetătorii JRC explică în continuare că: „Un pas cheie în procesul de integrare a tehnologiilor biometrice în SIS este evaluarea acestora pe baza datelor operaționale reale, adică pe datele deja disponibile în baza de date a sistemului central, pentru a înțelege nivelul real de performanță care va fi atins atunci când va fi implementat“.

Beneficiind de Regulamentul de reforma generală privind protecția datelor (GDPR), noile reguli ale sistemului de informații Schengen și punerea în aplicare a noilor sale funcționalități consolidează drepturile de protecție a datelor în cadrul activităţii de gestionare în siguranţă a frontierelor UE.

Rapoartele vor folosi Comisiei Europene și Agenției Uniunii Europene drept instrumente pentru gestionarea operațională a sistemelor IT din Spațiul Libertății, Securității și Justiției (eu-LISA) şi pentru a implementa aceste trei tehnologii în SIS.

Recunoașterea amprentelor degetelor și a urmelor palmelor

Bazându-se pe expertiza și pe practicile naționale existente, studiul identifică 21 de recomandări, care se referă la selecția formatelor adecvate pentru colectarea, schimbul și procesarea datelor, producerea de statistici, identificarea opțiunilor de arhitectură adecvate, aplicarea procedurilor riguroase pentru înscrierea biometrică, selectarea de măsuri pentru încurajarea calității, definirea scenariilor de caz de utilizare și introducerea acțiunilor de evaluare a performanței periodice.

Studiul concluzionează că sistemele de identificare automată biometrică (ABIS) bazate pe amprentă digitală și cea palmară au atins un nivel suficient de pregătire tehnologică și disponibilitate pentru a fi integrate în sistemul de informații Schengen, cu condiția ca recomandările enumerate în raport să fie implementate și respectate.

Recunoaşterea facială

Având în vedere îmbunătățirea semnificativă a preciziei tehnologiei de recunoaștere facială, din 2014, odată cu apariția sistemelor bazate pe învățare profundă (deep learning), studiul JRC concluzionează că tehnologia ABIS-Face a atins un nivel suficient de pregătire tehnologică și disponibilitate pentru integrarea sa în SIS.

Cercetătorii enumeră 19 recomandări pentru derularea cu succes a etapei de utilizare a acestei noi funcționalități, inclusiv măsuri diferite pentru a asigura cea mai înaltă calitate posibilă a datelor stocate, măsuri vizând arhitectura optimă propusă pentru bazele de date, măsuri pentru a lua în considerare vârsta și efectele de îmbătrânire, precum şi recomandări vizând funcţionalitatea ABIS -Face care a fost evaluată pe baza datelor reale operaționale care sunt deja disponibile în baza de date.

Profilare ADN

În noiembrie 2018, noul regulament privind utilizarea SIS pentru cooperarea polițienească și judiciară a adăugat posibilitatea introducerii profilurilor ADN în alertele legate de persoanele dispărute, pentru a facilita identificarea acestora, atunci când informaţiile despre amprentare nu sunt disponibile.

Generarea unui profil ADN dintr-un eșantion biologic este un proces complicat și consumator de timp, care are nevoie de echipamente sofisticate și specialiști complet pregătiți în laborator.

S-au făcut eforturi pentru stabilirea unor standarde pentru a fi reduse la minimum problemele legate,  de pildă, de contaminarea eșantioanelor sau de calitatea slabă a eșantionului de ADN purificat.

Raportul JRC descrie stadiul actual al tehnologiei pentru generarea și utilizarea profilurilor ADN în scopuri de identificare.

De asemenea, analizează natura și conținutul unui profil ADN care poate fi atașat la alerte pe CS-SIS (date, metadate și format) și include o imagine de ansamblu asupra diferitelor niveluri ale verificărilor de calitate care ar trebui efectuate înainte ca profilele ADN să fie introduse în baza de date.

În acest scop, raportul oferă un set de 37 de concluzii practice și recomandări care vizează obținerea unui aport cât mai bun de profiluri ADN la alertele transmise CS-SIS.

Informaţii de fond despre Sistemul de informații Schengen (SIS)

Creat ca o măsură de susținere a eliminării controalelor la frontierele interne în spațiul Schengen, Sistemul de informații Schengen (SIS) contribuie la cooperarea în aplicarea legii între statele membre și la consolidarea controalelor la frontierele externe.

SIS a fost primul așa-numit sistem IT la scară largă lansat de statele membre ale UE în 1995.

SIS permite autorităților competente, precum poliției și polițiștilor de frontieră, să acceseze și să consulte alertele vizând anumite categorii de persoane urmărite sau dispărute.

Inițial, consultările vizând alertele legate de persoane pot fi făcute doar pe baza datelor alfanumerice (de exemplu, nume, prenume, data nașterii).

S-a înțeles ulterior că o astfel de procedură de căutare are limitări, deoarece infractorii schimbă adesea identitățile sau folosesc diferite aliasuri.

Pentru a face față acestor limitări, SIS oferă astăzi posibilitatea de a păstra, drept parte a alertelor legate de persoane, date dactiloscopice, inclusiv amprente digitale/ amprente palmare dar și urme/semne digitale sau palmare (acestea din urmă doar în cazul alertelor legate de infracțiuni de terorism și alte infracţiuni grave) precum și imagini faciale.

De acum înainte profilurile ADN vor face parte și din datele păstrate în cazul persoanelor dispărute.

Nota theodosie.ro: Articolul de mai sus informează despre reforma sistemului Schengen şi îmbogăţirea funcţionalităţilor biometrice a bazelor de date ce deservesc SIS.

Rapoartele despre care face vorbire articolul, redactate în limba engleză, pot fi accesate la următoarele adrese online:

Studiu privind tehnologiile de profilare a ADN-ului în scopul implementării în Sistemul Central de Informații Schengen

Abstract:

În 2018, Regulamentul (UE) 2018/1862 a adăugat posibilitatea introducerii profilurilor ADN în alerte legate de persoane dispărute, în Sistemul de Informații Schengen (SIS), pentru a contribui la identificarea acestora. Prezentul raport descrie stadiul tehnicii pentru generarea și utilizarea profilurilor ADN în scopuri de individualizare. Obiectivul este de a informa despre tipul de date care compun un profil ADN și de a propune modalități de evaluare a calității acestuia. Raportul începe cu o imagine de ansamblu a diferitelor tipuri de markeri ADN care sunt utilizați în prezent în procedurile criminalistice bazate pe ADN și o descriere a proceselor implicate în generarea și utilizarea profilurilor ADN. Apoi oferă o imagine de ansamblu asupra grupurilor de lucru și organizațiilor importante care sunt active în stabilirea standardelor și a celor mai bune practici în domeniu și exemple de baze de date existente dezvoltate pentru identificarea persoanelor dispărute. Sunt discutate, de asemenea, practicile și experiențele schimbului de profiluri ADN între statele membre în contextul Regulamentului Prüm, subliniind cazurile în care lecțiile învățate ar putea fi relevante pentru SIS. Raportul se încheie cu o imagine de ansamblu asupra diferitelor niveluri de verificări de calitate care pot fi efectuate pe profiluri ADN înainte de introducerea lor într-o bază de date.

Studiu privind tehnologiile de identificare Fingermark și Palmmark pentru implementarea în Sistemul de Informații Schengen

Abstract:

Raportul evaluează disponibilitatea tehnologiei și disponibilitatea noilor funcționalități – bazate pe tehnologiile automate de recunoaștere a amprentelor digitale și a semnelor palmare  – pentru integrarea lor în Sistemul de Informații Schengen (SIS). Aceste funcționalități au fost introduse în Regulamentul SIS revizuit, adoptat pe 28 noiembrie 2018, atât în ​​contextul cooperării polițienești, cât și al cooperării judiciare. Raportul este structurat în două părți. În partea I, sunt descrise funcționalitățile automate de recunoaștere a amprentelor digitale și a semnelor palmare, împreună cu o trecere în revistă a ultimelor evoluții și a stadiului actual al tehnologiei, sunt furnizaţi indicatori de calitate și standarde biometrice importante; și se încheie cu o secțiune succintă intitulată „lecții învățate”. În partea a II-a, funcționalitățile sunt plasate în contextul sistemului de informații Schengen. Sunt prezentate teste de control pentru controlul frontierei și pentru cooperarea polițienească și judiciară în materie penală, precum și o listă de recomandări pentru implementarea cu succes a tehnologiilor de prelucrare a amprentelor și a urmelor palmelor în Sistemul de Informații Schengen.

Studiu privind tehnologia de identificare a feței pentru implementarea sa în sistemul de informații Schengen

Abstract:

Acest raport evaluează pregătirea și disponibilitatea tehnologiei automate de recunoaștere a feței pentru integrarea acesteia în Sistemul de Informații Schengen (SIS). Această funcționalitate a fost prevăzută în Regulamentul SIS adoptat pe 28 noiembrie 2018. Legislația stabilește utilizarea acestei tehnologii mai întâi în contextul trecerii periodice a frontierei, însă prevede și posibilitatea utilizării sale în viitorul apropiat în contextul cooperării polițieneşti și celei judiciare. Prima parte a raportului descrie tehnologia de recunoaștere automată a feței, prezentând o trecere în revistă amănunțită a stadiului tehnologiei, care se încheie cu lecțiile învățate și provocările cu care se confruntă acum sistemele automate de recunoaștere a feței. A doua parte face analiza modului în care tehnologia de recunoaștere a feței poate fi integrată în CS-SIS și prezintă diferitele cazuri de utilizare în care funcționalitatea va fi exploatată. Sunt propuse apoi o serie de recomandări pentru implementarea cu succes a tehnicilor de procesare a feței în CS-SIS.

* * *

În măsura în care va exista interes, ne vom strădui să completăm aceste informaţii în articolele pe care urmează să le publicăm în viitorul apropiat.

Demersurile noastre răspund unei nevoi stringente pentru informare directă, de calitate, cu privire la subiectul biometriei, astfel cum am precizat în pagina noastră de Năzuinţe.

Ne exprimăm regretul că informarea mediului ortodox din surse primare vine cu foarte mare întârziere, mult după ce cadrul legislativ şi tehnologic a fost edificat şi pus în funcţiune, mult timp după momentul la care civismul ortodox ar fi putut participa la dezvoltarea unor soluţii de alternativă, potrivite rezervelor noastre de conştiinţă.

În continuare considerăm însă că eforturile noastre nu sunt fără însemnătate, sens în care îndemnăm persoanele interesate de acest subiect să contribuie cu expertiza proprie la planificarea unor acţiuni sau proiecte spre folos colectiv.    

Memorialistica intelectualităţii mijlocii: Un secol de amintiri

Arătam cu privire la istorie, în pagina de năzuinţe, faptul că în afară de polemica academică de vârf, purtată între profesori, academicieni sau chiar între state, cu privire la trecutul apropiat și la felurite revendicări geopolitice, pentru viitor, la fel de important pentru intelectualitatea mijlocie de la noi este o anumită personalizare a istoriei.

În opinia noastră istoria se transmite prin umplerea de duh, prin aşezarea într-o perspectivă umană mai largă, prin personalizare şi, mai arătam că pentru a nu cădea în capcana istoricismului romantic, într-o înşelare colectivă în ceea ce priveşte călătoria noastră prin această lume, este necesar ca articole ca acesta să fie aşezate, cu smerenie, în oglinda profesioniştilor istoriei.

Considerăm că este nevoie de un astfel de „binom”: pe de o parte de reconectare la România Străveche prin trăire autentică, iar pe de alta, de cinstirea şi sprijinirea cărturarilor autentici ai ştiinţelor istorice. Deși proiectul theodosie.ro face trimitere la vremuri românești de acum 500 de ani, pentru a remonta învățături și acțiuni care să ne ajute să trecem în următoarea jumătate de ev, aducem în atenția publicului mărturisiri istorice memorialistice sau biografice, purtătoare de învățăminte și semnificații, din timpuri mai apropiate.

Subscriem în cele ce urmează iniţiativei Sfântului Sinod de a declara anul 2019 „Anul satului românesc” şi aducem în atenţia cititorilor noştri o serie de povestiri memorialistice (aparent) fără importanţă, publicată la 04.01.1995 în Bacău, pe o hârtie de calitate slabă, într-o legătură deloc ademenitoare pentru publicul bibliofil. Deşi conţinutul memorialistic nu face vorbire despre satul românesc în mod direct dincolo de partea de început a cărţii, în fapt, duhul satului românesc în care s-a format autorul însoţeşte îndeaproape întreaga sa călătorie prin această viaţă.

Autorul se semnează simplu: General Răţescu, iar cartea este intitulată „Un secol de amintiri”.

În ciuda rangului militar, despre Gheorghe Răţescu internetul nu ne spune nimic, semn că vremurile moderne nu au consemnat chestiuni de interes pentru publicul mare. Cu toate acestea, dăm mărturie despre impactul semnificativ pe care această precară carte de amintiri l-a provocat autorului acestor rânduri, fiind un fericit prilej de reconectare la viaţa satului în care am copilărit, dar şi sursă de învăţături deosebit de valoroase pentru vremurile de astăzi.

Un alt scop al proiectului nostru este şi promovarea ideii de moldovenism, ocazie cu care ne face plăcere să insistăm asupra talentului de povestitor al moldoveanului obişnuit, reconfirmat şi în scrierile ce urmează.

Nădăjduim ca asocierea acestor povestiri cu ideea de intelectualitate mijlocie să nu jignească pe cei ce l-au cunoscut pe autor, sau pe membrii familiei care s-ar putea întâmpla să regăsească aceste amintiri publicate pe situl nostru. Ne declarăm recunoştinţa sinceră pentru darul memorialistic ce a ajuns în posesia noastră printr-o simplă întâmplare, fără nicio recomandare sau intervenţie umană, cartea căzându-ne efectiv în braţe într-un moment prielnic, cu destulă vreme în urmă.

* * *

Cine trece prin viaţă fără să se prindă nimic de el, moare gâscă.

Valea Jijiei se strecoară uşor printre dealuri şi tăpşane, aşternute în toate culorile holdelor, către apa Prutului, pe drum parcă anume făcut să ocolească în cale oraşele, dar să-şi prindă-n salbă satele. Dintre multe ocolind Dorohoiul dinspre răsărit, nu s-a lăsat până nu şi-a prins pe fir şi un sătuc, Broscăuţi, cu oameni harnici şi cumsecade, gospodari de omenie şi nădejde.

Aflat lângă Dorohoi, la nici o oră de mers pe picior, satul trebuie să se fi aflat cine ştie de când, la vremea zidirii de către Ştefan cel Mare, a bisericii Sfântul Niculaie din Dorohoi, bănuială întemeiată pe aceea că şi Dorohoiul nu putea fi decât un târg bine ridicat, de vreme ce domnitorul şi 1-a ales loc de ctitorie.

În lipsă de altă chezăşie, trebuie să păstrăm, că lângă un târg bine înjghebat putea cu uşurinţă să se afle şi un sat ca Broscăuţi.

Oricum, în sat, către marginea spre Dorohoi, înainte de jumătatea veacului trecut îşi avea gospodărie, cu femeie, patru feciori şi o fată, Gheorghe Chirianu, zis Răţoi, fiindcă purta o chică de păr lung şi îmbârligat la ceafă, ca o creastă de răţoi.

Când mai târziu s-a aşezat primărie în sat cu catastife de stare civilă, scrisuri care până atunci le ţinea preotul satului, fie pe marginea ceasloavelor fie aparte şi s-au dus oamenii să se înscrie, un vecin 1-a declarat cu porecla pe care o ştiau toţi. Şi aşa Gheorghe Chirianu şi-a pierdut numele său din strămoşi şi s-a pomenit Gheorghe Răţoi.

Este de mirare cum Gheorghe Chirianu, om întreprinzător, energic şi cam arţăgos, n-a avut şi n-a făcut nimic împotrivă, ca să-şi ţină vechiul său nume. Pe semne era prins în alte treburi mai bune şi pentru el şi pentru alţii. Aşa văzând Răţoi că sătenii macină porumbul şi grâul la râşniţe, s-a apucat şi a întocmit din scândură pe pârâul Ruginoasa, între Jijia şi podul ce trece peste pârâu, o moară.

Oamenii au botezat moara şi podul cu numele lui Răţoi, iar când s-au alcătuit primele hărţi militare s-a scris la acel punct „Podul lui Răţoi” şi aşa se spune şi azi opririi autobuzelor ce leagă satul de Dorohoi.

Ion, cel mai mic copil al lui Răţoi, cu dovedită pricepere şi dorinţă pentru carte, nu se împăca de fel cu tatăl său, analfabet, care pricepea şi socotea tot universul doar prin plugul său, şi într-o zi de toamnă a fugit de acasă la Botoşani, s-a băgat în gazdă la o babă, cu plata în muncă pe lângă casă şi în trei ani a făcut Gimnaziul la Liceul Laurian. La vremea aceea, cam prin 1870, pentru un ţăran român, gimnaziul se putea socoti aproape cât o facultate.

La trei ani nu a mai dovedit cu lipsurile şi s-a înapoiat la casa părintească, unde nu a găsit înţelegere să fie ajutat la învăţătură mai departe.

Ion nu era croit pentru plug şi ca atare fuge la Dimăcheni, cale de o oră bună de Broscăuţi, unde i se dă să măsoare pământul şi să afle câţi steri de lemn cuprinde moşia boierească.

Drept mulţumire i se oferă angajarea ca ajutor de administrator, un fel de contabil, dar Ion Răţoi ia suta de lei ce i se plăteşte şi pleacă pe la viile din Iaşi, apoi la cele ele la Cotnari, măsurând vinurile din butoaie, zăcători şi budane.

*

Satul Dimăcheni, mai înainte se numise Căcăceni, aşa cum va scrie în cronica sa şi Neculce. Văduva vornicului Nicolae Dimache proprietara moşiei, în memoria soţului ei şi ocrotirea urechilor, a schimbat însă vechiul nume din Căcăceni în Dimăcheni.

Bună treabă pe hârtie, dar oamenii cu toată ştirea dată, în vorbirea lor ziceau satului tot cum apucaseră ei din strămoşi.

Văzând dar că nu e chip, s-au pus atunci la toate intrările şi ieşirile satului, vătafi şi argaţi cu nuiele şi harapnice şi cum de se vedea vreun om, ori femeie ori chiar copil, întrebat era dincotro vine sau încotro se duce şi dacă întrebatul Căcăceni zicea, nu-i mai trebuia alta, că se porneau harapnicele, să ţină minte până în ultima clipă că satul Dimăcheni se numeşte.

După câţiva ani tot printre străini, Ion s-a întors acasă, în satul lui şi a lucrat ba pe la şcoală, ba pe la primărie. Primar era unul Ion Timofte, care avea şi o fată. Tinerii s-au cunoscut şi lui i-au plăcut ochii ei albaştri, iar ei ochii lui căprui. Toate bune dar cum fata era „pentru om înstărit şi nu pentru un condeier”, pentru a înfăptui vrerea lor tinerească, într-o noapte Ion a furat-o pe Elena de la casa părinţilor ei şi nimeni nu a mai zis ba şi în 1879, căsătoritu-s-a Ion Răţoi cu Elena Timofte.

Şi-au ridicat casă cu cerdac, tindă, două odăi şi iatac înalt şi harnici fiind, au început a înjgheba gospodărie.

Priceperea la toate şi ştiinţa din cărţi strânsă de Ion Răţoi, dar mai ales felul său chibzuit de a cumpăni toate, dăduse ocol şi prin satele vecine, aşa că nu a fost de mirare când la alegeri de primari, în pofida celui numit de la prefectură, sătenii şi l-au ales la Broscăuţi primar pe dânsul.

Vechiul primar a predat parafa cu care „iscălea” actele ce îi erau cetite de către preotul satului, iar noul primar a înapoiat prefecturii parafa ce i se făcuse cu numele lui, semn că în sat era acum şi un ţăran ştiutor de carte.

Şi-a schimbat apoi în tribunal numele din Răţoi în Răţescu şi a fost primar patrusprezece ani la şir. Şi satul, până la sfârşitul vieţii sale nu şi 1-a părăsit. Şi era înalt şi călca, zdravăn şi de când îl ştiu cu mustaţa mare răzăşească, lăsată cu şfichiuri de-a stânga şi de-a dreapta gurii.

S-a străduit pentru oameni şi nici un partid politic din câte au trecut la putere nu l-au ademenit şi nici unul nu a putut schimba voinţa sătenilor.

S-a pietruit şoseaua satului şi uliţe, s-a făcut pod peste apa Jijiei, cimitir pe deal cu biserică, s-a ridicat primărie şi şcoală.

Prefectul Moruzi dăduse o sumă de nimic şi indicaţia ca şcoala să se facă din chirpici şi cu şindrilă. Primarul a adunat satul, au săpat pământul din spatele casei sale, au ars cărămidă şi s-a înălţat şcoală mare, cu învelitoare de tablă, în care şi azi funcţionează una din cele două şcoli de 8 ani. Şi n-a fost gospodar în sat pe care primarul să nu-1 îndemne să-şi dea copiii la şcoala în sat şi chiar mai departe la Dorohoi, Botoşani sau Iaşi.

În casă, pe lângă Poveştile şi Amintirile lui Creangă, Alixăndria, Biblia, Povestea vorbei lui Anton Pann, Vieţile Sfinţilor sau Visul Maicii Domnului, s-au adăugat cu timpul Colecţia de legi şi jurisprudenţă a lui Hamangiu, Codul civil şi cel penal, Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul, a lui Bălcescu, Istoria Românilor a lui D. Onciul şi a lui Xenopol şi încă multe alte cărţi de tot felul. Ion avea mare atragere şi înţelegere pentru istorie şi până la adânci bătrâneţe, nu l-ai fi prins vreodată, cu vreo lecţie neştiută, sau dator cu vreun răspuns să-ţi rămână, de multe ori făcându-te să înţelegi cauza atâtor bune şi rele din zbuciumata viaţă a poporului nostru.

Citea întotdeauna cu glas tare ca să audă şi femeia lui, neştiutoare de carte, care aşa afla ce a mai fost şi câte mai sunt prin lume. Buna înţelegere dintre ei a mărit cu fiecare an, în casa lor, armonia şi bunăstarea şi numărul copiilor. Dar munca grea a câmpului şi alăptarea a şapte copii au făcut ca în 1897 când m-am născut eu, mamei să-i fi „secat al laptelui izvor”, iar pe mine să mă dea ca frate de lapte cu Vasile, pruncul mătuşii Măriuca şi moşului Dumitru Luca, vecinii noştri.

M-am ridicat pe încetul, ca orice copil, purtat din dragostea surorilor mai mari, în dragostea mamei şi a tatei şi a mătuşii Măriuca ce mă iubea ca pe Vasilică al ei. Las că şi toate nebuniile cu el le făceam.

Apoi mai mare fiind, şi putând a înţelege, stam şi eu să-1 ascult pe tata cetind din cărţi, toate isprăvile lui Machidon, ale voievozilor şi domnitorilor noştri şi a atâtor alţii de peste mări şi ţări.

Casa noastră fiind la marginea satului, în buza drumului care coteşte spre Dorohoi, auzeam zilnic gorniştii şi muzica militară cântând dinspre oraş.

într-o zi tata m-a dus acolo şi am văzut pentru prima oară soldaţi mulţi şi ofiţeri. Zicea că e paradă fiindcă e o sărbătoare naţională.

Ce minunăţie !

Puşti, baionete, săbii, fel de fel de galoane şi cai mari cu părul lucios şi-n pătrăţelele pe crupe şi o fanfară ce strălucea toată şi cânta de-ţi sălta inima.

După ce s-a terminat, tata m-a dus la o cofetărie şi mi-a dat două prăjituri. Pe urmă mi-a cumpărat şi o trompetă din carton.

Ajuns acasă i-am povestit mamei ce am văzut şi am rugat-o să-mi coasă şi mie pe umerii hainei panglici galbene.

Mama m-a făcut fruntaş, iar tata m-a urcat pe un cal şi m-a plimbat prin ogradă.

Şi cântam din trompetă de mă dureau plămânii.

*

Încă de la vârsta de şase ani începusem a merge la Botoşani. Sora mea Victoria, cu vreo cincisprezece ani mai mare ca mine, se măritase acolo şi fiindcă nu avea copii, simţea nevoia să mă ţină pe lângă ea. Şi m-a ţinut până am terminat liceul.

Aşa se face că din toţi copii lui Ion Răţoi, unul s-a ales cu mai multă carte şi încă din 1903, a văzut trăsură ce umbla fără cai, de-şi făcea lumea cruce pe trotuare şi a ascultat o drăcie de ladă ce cânta, dacă puneai nişte maţe de cauciuc la urechi.

Era primul automobil ce trecea prin Botoşani şi primul fonograf, invenţii ce înnebuneau lumea în acea vreme. Fără să mai vorbesc de „Panorama lui Braun” care le întrecea pe toate, că vedeai pe o pânză umblând oameni şi animale şi de toate celea ca de adevăratelea. Dădeai 25 de bani, preţul unei pâini albe de un kilogram, şi intrai într-un cort de pânză lung cam de vreo 20 de metri. O locomobilă lângă cort, ce dădea curentul necesar ca să meargă filmul, duruia, pufăia şi guiţa, fluiera şi se sălta din toate încheieturile, iar înăuntru în faţa ecranului, aşa cum scria pe afiş, „fanfara Batalionului 8 Vânători din localitate” sufla în tromboane de-ţi lua şi bruma de auz ce mai aveai. Parcă era sfârşitul lumii.

Văd şi acum pânza şi pe ea apărând o pădure cu urşi, lupi şi iepuri, apoi cocoane cu pălării mari, domni cu un cilindru negru pe cap şi cu ochelari doar la un singur ochi, trăsuri mari cu cai albi, oameni pe biciclete înalte şi nişte copii obraznici.

Muzica militară cânta valsul „Ofiţerul român” a lui: Marian şi tot „nemaivăzutul” ţinea cam 20 de minute. Mai mult dura intrarea şi ieşirea.

*

La sora mea trăgea totdeauna în gazdă, când era în turneu la Botoşani, actorul Constantin Tănase, cu prima sa soţie Iosefina, de origine germană şi ea la rândul ei o bună actriţă. Pe atunci actorii stăteau şi jucau câte o lună într-un oraş, iar Tănase era la începutul carierei sale. Prinsese drag de mine şi deseori mă lua cu el la teatru. Stăteam în culise.

Odată m-am suit în pod, ca să văd spectacolul de sus. M-am întins pe burtă, pe o scândură şi pe semne de căldură am adormit. A trimis Tănase un maşinist, cu poruncă să se apropie încet „ca să nu se sperie copilul”” şi să mă ia în braţe.

Aşa umblând prin cabine şi printre decoruri, am cunoscut o bună parte din marii artişti de atunci, pe Alexaxandru Bărcănescu, Belcot, Petre Liciu, tenorul Ion Băjenăru, Ciucurete, V. Maximilian, pe Niculescu Basu şi încă mulţi alţii.

Toţi mă îndrăgeau, îmi spuneau tot felul de drăcii şi-mi dădeau tot felul de bunătăţi, dar eu nu înţelegeam de ce cu mine se purtau şi vorbeau într-un fel, iar pe scenă altcumva, de parcă erau alţii, nu tot aceia. Tot aşa cum nu am înţeles atunci de ce ducându-mă într-o după amiază la hotel la nenea Liciu şi intrând în camera lui, l-am găsit cu tanti B. soţia lui nenea B.

*

Tata nu se ţinea cu cele sfinte, pricină pentru care nu prea se înţelegea cu preotul satului.

Mama în schimb era bigotă, dar aceasta niciodată nu i-a îndepărtat pe unul de celălalt. Tata până la adânci bătrâneţe, o cuprindea din ochi cu drag şi spunea: „Aias-ta-i fata mea de atunci…” dar mama nu-i cruţa necredinţa în Cel de sus şi deseori o auzeam : „Dumneata Ioane, ăi fi păgân ori ăi fi tătar” şi tata fără a vrea să o supere preciza : „Ilincă fată, tu rămâi într-ale tale că eu rămân într-ale mele…” şi până la sfârşitul vieţii lor, când porneau la drum, mama în urma tatei nu a mers vreodată, aşa cum era obiceiul la ţară pe atunci, ci tot alăturea, iar mama nu ştiu să-i fi spus tatei altfel ci numai : „Dumneata Ioane vrei să mănânci? sau „spune-mi dumneata Ioane rogu-te… ” iar eu am pus şi trese de colonel, dar întotdeauna când mergeam acasă, sărutam mâna amândurora.

Tata se ducea la biserică doar de Sfântul Ion, ca să scape de gura mamei şi la marile slujbe, aşa de ochii satului.

Şi am mai fost odată.

Eram în vacanţă în Joia dinaintea Paştelui, mama scosese din cuptor nişte cozonaci moldoveneşti, de umpluseră ograda de aromă. Adulmecam şi priveam pe fereastră, în odaia din faţă, unde, ca nişte hribi uriaşi, stăteau cozonacii unu lângă altul, de umpleau toată masa. Mai spre seară a venit şi tata de pe la treburile lui. Numai ce-1 văd că dă roată în vânt cu nările şi îmi face semn.

Ne furişăm prin livadă, intrăm prin spate pe sub ietac, şi ne punem pe mâncat cozonaci. Dar deodată uşa se dă în lături şi în prag, mama. „Ce faci păgâne? îmi spurci casa şi copchilul! Ieşiţi afară şi nepedepsiţi nă-ţi rămâne! O să mergeţi cu mine mâine la biserică să vă mărturisiţi şi preotul să hotărască asupra voastră”.

A doua zi la biserică, mama merse la altar de-i arătă preotului fapta iar acesta hotărî : „Dumnealui Ion să bată pe loc 40 de mătănii, iar copilul numai 20″.

Tata mai să-l apuce pe preot de barbă, dar se stăpâni şi îmi zise : „Hai la treabă măi Gheorghiţă, pentru liniştea mamei.”

Şi am bătut acolo pe loc şi la un loc, eu cu tata, 60 de mătănii, în văzul lumii şi numărătoarea fără de cruţare a mamei, care se întoarse apoi acasă foarte împăcată, că Dumnezeu primise opintelile noastre şi ne iertase în marea lui bunătate.

*

În fiecare an la 15 august, de Sfânta Măria mare, tot satul mergea la cimitir, unde se făcea pomenirea morţilor.

Oamenii începeau din timp pregătirea celor necesare pentru pomeni, femeile copturile, fripturile şi colivele, bărbaţii vinurile, fără să mai vorbim de oalele, ulcelele şi lumânările care se cumpărau cu grămada.

Încă din prima clasă primară, când începusem a mânui binişor condeiul, cu o zi înainte întocmeam pomelnicul aşa după cum îmi cerea mama : „Ia matale Gheorghiţă un plumb şi ăi scrie ce-ţi spun eu”. Şi eu, deşi ştiam pe dinafară de acum pomelnicul, scriam aşa după cum îmi dicta mama:

Pomelnic pentru morţi:

Constantin

Elena

Dragoş

Bogdan

Ştefan

Mircea

Mihai

Tudor

Alexandru Ion

Şi tot neamul domnesc al ţării precum

Toţi ostaşii căzuţi în războaie şi

Toţi cei de un neam cu noi ucişi în urgii.

Cu asta pomelnicul era gata, iar mama îl lua, îl privea cu o mulţumire de neînchipuit şi apoi îl punea lîngă icoane.

Introducere în tactica luptei anti-sindicale

În anul 1993, în Statele Unite ale Americii a apărut o carte inedită, intitulată „Confesiunile unui spărgător de sindicate”, în engleză „Confessions of a Union Buster” scrisă de Martin Jay Levitt, un consultant în domeniul resurselor umane, astfel cum se recomanda, însă cu o activitate exclusivă în domeniul luptei anti-sindicale.

Deşi până în acel moment existaseră multe alte denunţări ale practicilor abuzive ale patronatelor desfăşurate împotriva muncitorilor, această carte, scrisă pe fondul unor probleme personale ale autorului care s-a prăbuşit sufleteşte sub greutatea răului făcut în anii săi de prodigioasă activitate, a reprezentat primul rechizitoriu public al numeroaselor instrumente tactice folosite de cei care doreau să păstreze controlul absolut asupra colectivităţii angajaţilor.

Cartea, care nu a fost tradusă în limba română, şi care a avut o circulaţie extrem de redusă, chiar şi în mediul sindical, a dezvăluit existenţa unei industrii negre în valoare de miliarde de dolari, constând în consultanţa oferită marilor companii multinaţionale pentru a împiedica orice iniţiativă de asociere sindicală. În timp, odată cu evoluţia legislaţiei, raporturile de muncă au evoluat, fiind eliminate unele instrumente vădit ilegale, din Vestul Sălbatic, în favoarea unor măsuri mai rafinate. Cu toate acestea, cartea rămâne extrem de importantă întrucât stabileşte unele legităţi pe care autorul le-a dedus din practică.

În cariera sa, Levitt face vorbire despre aproximativ 200 de campanii pe care le-a coordonat direct împotriva constituirii şi funcţionării sindicatelor şi peste 600 în care a oferit consultanţă şi la care a participat indirect. Dintre acestea, s-a declarat învins în doar 5 cazuri şi doar în 2 dintre acestea, sindicatul a continuat să existe în mod eficient după încheierea respectivelor campanii şi să încheie un acord colectiv de muncă.

Legităţile despre care am făcut vorbire anterior vizează relaţiile de muncă, însă, sunt în egală măsură valabile pentru orice raporturi de subordonare socială în care una dintre părţi doreşte să-şi menţină controlul absolut asupra colectivităţilor subordonate. Arată, înainte de toate, că nu raţiunile economice sunt cele care determină iniţiativele antisindicale ci nevoia de control absolut a angajaţilor. Nu este vorba despre bani ci despre control.

Aşa cum am arătat în pagina de năzuinţe şi în articolele precedente care au vizat subiecte sindicale, activitatea sindicală educă în sensul înţelegerii mecanismelor guvernării colectivităţilor umane într-un sens în care nicio altă activitate nu îl poate oferi.

Totodată, tactica anti-sindicală reprezintă, practic, singura lecţie accesibilă în mod direct publicului mare doritor să înţeleagă pe propria piele costurile neparticipării sociale, iluzia lui „scapă cine poate”, importanţa „cozilor de topor”, a oamenilor de paie, a falşilor reprezentanţi, a imperativului de a te afla mereu în ofensivă, imperativului de a specula în orice clipă ascendentul moral şi dinamica emotivităţii colective, specularea neputinţelor individuale şi colective.

Sub acest aspect, mărturisim că interesul nostru pentru sindicalism s-a născut în clipa în care a devenit evident că tarele pe care le acuzăm la nivel de societate, se reproduc la scară micro-socială în cadrul raporturilor de muncă. Lecţiile care decurg din această înfruntare, din acest război nevăzut purtat împotriva instinctului colectiv de unire a celor slabi sunt esenţiale pentru înţelegerea modului în care funcţionează relaţiile de putere crudă în domeniul politic, economic, cultural, social sau militar.

Pentru creştinii ortodocşi acest subiect este cu mult mai valoros, sindicalismul putând reprezenta un deosebit de valoros banc de teste a vieţuirii autentice, un cadru unic de verificare a discernământului duhovnicesc şi de jertfire spre folosul aproapelui. Mulţi dintre cei care au parcurs literatura mărturisitorilor temniţelor comuniste vor regăsi în seria de articole pe care urmează să o publicăm în legătură cu acest subiect multe dintre situaţiile de viaţă care au întunecat existenţa poporului în anii comunismului şi care se apropie de noi împreună cu noul ciclu istoric digital în care am intrat.

Deşi impropriu intitulat introducere în tactica anti-sindicală, acest articol are menirea de a semnala, de a aduce în atenţia publicului, această temă esenţială pentru civismul românesc. Vom intra efectiv în discutarea procedurilor de spargere a solidarităţii în colectivităţile umane în momentul în care vom completă seria articolelor de sprijin, care să ajute la o înţelegere mai clară a mecanismelor de control social folosite împotriva sindicalismului, în principal, dar şi împotriva iniţiativelor civice sau politice nedorite de cei aflaţi la putere.

În prologul cărţii sale, Levitt povesteşte despre momentul în care a luat cuvântul într-o adunare sindicală şi a făcut o mărturisire a activităţii sale de până atunci. Sala întreagă a amuţit în timp ce pricepea întinderea şi consecinţele demersurilor pe care patronii le întreprinseră împotriva încercărilor de asociere sindicală, de instituţionalizare a solidarităţii şi a încrederii colective. Atunci când şi-a încheiat cuvântul, aşteptându-se la o reacţie de oprobriu sau mai rău, autorul a fost surprins de o reacţie emoţională profundă. Muncitorii erau înainte de toate recunoscători că ceea ce simţeau instinctual le-a fost confirmat în termenii cei mai categorici. Erau recunoscători că cineva făcuse lumină în starea de continuă confuzie, dezechilibru sufletesc şi tensiune în care fuseseră aduşi şi menţinuţi. Aşa cum mărturisea mai târziu autorul, cele trei înfrângeri ale sale au fost cauzate de faptul că activitatea sa a fost scoasă la lumină.

Jocul de oglinzi ţesut de acesta împreună cu patronii şi reprezentanţii lor a fost adus la un nivel de înţelegere şi anticipare accesibil chiar şi celor de condiţie medie. A existat aşadar un demers reciproc, liderii sindicali au reuşit să traducă pe înţelegea colectivului pe care îl reprezentau obiectivele şi acţiunile anti-sindicale din umbră, iar colectivitatea a reuşit să-şi păstreze coeziunea şi să asigure liderilor sprijinul calificat necesar. Unitatea (sindicală) nu reprezintă un bun câştigat, nu se rezumă la acordarea consimţământului de reprezentare sau de acţiune solidară punctuală ci, în toate cazurile, reprezintă o sforţare continuă a membrilor în direcţia asumată iniţial.

În cele ce urmează vom publica trei înregistrări succinte, în limba engleză, două cu M.J.Levitt vorbind despre experienţa sa de consultant de resurse umane, iar cea finală, cu o dezvăluire recentă, de anul trecut, care se referă la politica antisindicală a corporaţiei Amazon. După cum va fi lesne de observat, există diferenţe clare de abordare între tactica primitivă abordată de patroni în cazuri precum este cel de la ElectroAparataj, aflat de trei luni în grevă generală, şi tactica folosită de multinaţionale pentru a păstra sub căpăstru pe tinerii frumoşi şi liberi.

Îmi exprim pe acestă cale şi nemulţumirea profundă cu privire la activitatea pe care sindicaliştii de profesie de la noi din ţară au desfăşurat-o, asupra cărora vom fi nevoiţi să revenim atunci când vom face vorbire despre tactica falşilor reprezentanţi sindicali, a falselor iniţiative de asociere şi aşa mai departe, despre care Lewitt vorbeşte în cunoştinţă de cauză (un playlist cu doar câteva videoclipuri scurte poate fi accesat AICI).

Scriu sfinţii părinţi, şi Sfântul Paisie Aghiorâtul în special, despre faptul că apostazia vremurilor din urmă se va întâmpla din cauza fricii. Iată că şi aici se discută despre importanţa concretă a climatului de teamă pentru reuşita eforturilor de control antisindical. Generalizând însă, folosirea climatului de frică, de tensiune difuză de care este mai apoi acuzat chiar sindicatul, este o tactică pe care o întâlnim în prea multe dintre raporturile sociale individuale sau colective.

Şi, în final, un exemplu de ultima oră a tacticilor anti-sindicale folosit astăzi de multinaţionale, inclusiv de cele prezente la noi în ţară.

Andrei Marga: performanţele societăţii româneşti

Preluăm în cele ce urmează un articol al domnului profesor Andrei Marga publicat pe situl Cotidianul.ro, în care, plecând de la situaţia statistică reţinută în cartea Capitalul în România Postcomunistă (autor Florin Georgescu), acesta formulează consideraţii cu privire la performanţele per ansamblu ale societăţii româneşti.

Cu această ocazie ne manifestăm şi simpatia personală pentru domnul profesor Andrei Marga din ale cărui intervenţii publice am avut mereu (foarte multe) de învăţat, făcând cuvenita excepţie în privinţa articolelor în care tratează spiritualitatea ortodoxă prin lentilă catolică, tributar fiind, probabil, formaţiunii sale de filosof.

În orice caz, domnul profesor Andrei Marga este printre puţinii intelectuali publici care nu s-au autocenzurat în privinţa „subiectelor controversate” pe care intelectualii rasaţi ai ţării noastre le evită, deşi reprezintă probleme de esenţă ale societăţii noastre.

Nu de puţine ori, aşa cum se întâmplă şi în articolul de faţă, domnul profesor Andrei Marga face referire la controlul pe care serviciile secrete îl exercită strâns în societate, la implicarea ambasadelor în viaţa publică, cu referiri concrete la controlarea scenei politice prin oameni de paie, prin controlul procesului electoral, a accesului la spaţiul mediatic, la resurse bugetare şi aşa mai departe.

În articolul de astăzi, se fac aprecieri cu privire la parcursul economic al societăţii noastre prin raportare la lipsa unor elite veritabile, formate de educaţia românească, din care sistemul de învăţământ este doar o componentă. După cum arătam în descrierea proiectului nostru theodosie.ro, considerăm că elitele autentice trebuie să primească sprijin din partea noastră, a celor de condiţie medie, întrucât în lipsa acestui sprijin, promovarea şi fidelizarea elitelor se face pe căi indirecte, nedemocratice, de către actori străini de interesele majorităţii.

Într-un articol anterior care viza un subiect specializat, domnul profesor denunţa mediocritatea politică, însă cu argumente care, în opinia noastră, nu infirmă dezideratele noastre care vizează reconsiderarea utilităţii sociale a mediocrităţii. În general vorbind, considerăm că mediocritatea se apropie mai curând de ideea de followership despre care mai întâi a vorbit la noi un alt intelectual pe care îl stimăm în mod deosebit, respectiv domnul ambasador Theodor Paleologu, de ale cărui opinii despre spiritualitatea ortodoxă suntem, din nou, nevoiţi să ne disociem.


Întrucât în cele ce urmează preluăm integral articolul autorului, pentru a respecta sursa de informare,  vă îndemnăm să accesaţi spre lectură pagina sitului Cotidianul.


Cine-i de vină?

Analiză de Andrei Marga

Starea unei societăți nu este doar rezultatul educației. La ea concură numeroși factori: moștenirea istorică, cultura, organizarea, valoarea decidenților. Dar performanțele dintr-o societate depind de educație atât de profund, încât putem spune că se măsoară prin ele. De fapt, câte performanțe, atâta educație.

Nici nu există un criteriu mai profund de  evaluare a educației. Se poate vorbi de examene, de promovări, de durata școlarizării, de efectivul de universități și de studenți, de publicații, de mulți alți indicatori operaționali. Dar nici unul nu exprimă mai bine măsura în care s-a atins scopul educației decât performanțele pe care le obțin cei trecuți prin ea. În definitiv, poți avea din abundență profesori, publicații, titluri gonflate, institute, iar performanțele să fie mediocre.

Așa stând lucrurile, să luăm în considerare procesele majore pe care România, ca și alte țări din Europa Centrală și Răsăriteană, le-a parcurs în ultimele decenii – privatizarea în economie, utilizarea fondurilor europene și folosirea globalizării – în scopul propriei dezvoltări. Nu este realist să nu compari cu ceea ce au realizat țări aflate într-o situație analoagă. Așa cum nici în educație nu este evaluare mai bună a elevului, studentului sau profesorului decât să observi ce pot face elevul, studentul și profesorul din alte sisteme de învățământ!

Să ne adresăm, pentru a avea tabloul situației, unei surse de informații serioasă și adusă la zi. Aceasta este acum solida carte a lui Florin Georgescu, Capitalul în România postcomunistă (Editura Academiei Române, București, 2019, 3 volume, 1018 pagini). Ce performanțe s-au atins în cele trei procese?

În România, privatizarea, „dacă nu a fost un eșec, în mod sigur a fost o nereușită”, cu prea puține excepții (p.657). Fondurile europene au mers mai ales în finanțări de cheltuieli curente ale programelor, în salarii, în achiziții de bunuri și servicii, în condițiile „lipsei strategiei și coordonării din partea statului” (p.734). De aceea, țara noastră poartă mai puțin decât țările vecine urmele resurselor europene. România a înfruntat globalizarea cu o „mai slabă capacitate instituțională comparativ cu alte state foste socialiste” (p.781-782) și prezintă puține produse în competițiile epocii. Să detaliem.

Economistul de referință al trecerii de la socialism la capitalism, Janos Kornai (1990),  spunea că scopul privatizării nu este schimbarea proprietății, ci găsirea unui proprietar mai bun. Nu oricum! Pentru a ține sub control pericolele – speculanții, indisciplina financiară, netransparența – și pentru a valorifica activele, era nevoie de stat clarvăzător și puternic.

În România, statul nu numai că s-a minimalizat, dar a devenit slab. FMI și BIRD au presat asupra privatizării, iar autoritățile s-au conformat fără a avea o perspectivă proprie. Ca rezultat, s-au făcut greșeli în șir: s-au permis prețuri sub nivelul pieței la vânzarea de active; cei care le-au cumpărat au adus adesea echipamente supraevaluate; ei au raportat pierderi, care au fost scoase  tot din ceea ce aveau de plătit; cumpărătorul a avut voie să facă orice, inclusiv să dezafecteze unități. Oricum, România a privatizat 8200 de unități de stat în 26 de ani și a încasat 7,1 miliarde de euro.  Media pe societate comercială (p.602)  a fost, cu 592 mii euro pe unitate, uimitor de mică.

Banii rezultați din privatizare ar fi trebuit să meargă în investiții, crearea de locuri de muncă, mărirea competitivității, sporirea veniturilor bugetare, creșterea PIB. În România,  ei au mers în finanțarea de cheltuieli bugetare și acoperirea de diferențe ale cursului valutar, răscumpărarea titlurilor de stat, reducerea datoriei interne – iar 49% din sumă se află în sold la Trezoreria Statului.

Cum se stă cu producția? Aceasta este mai mică în 2016 decât în  1989,  la cele mai multe produse. Numai la zece categorii de produse sunt creșteri – aspiratoare de praf, frigidere, anvelope, autoturisme, bere(+71%), cherestea (+44%), preparate din carne (+37%), carne (+14%), uleiuri comestibile (+13%), brânzeturi (+6%). Toate sunt produse cu grad mic de prelucrare. S-a prăbușit producția la produse cu grad mai ridicat de prelucrare: tractoare (este 1% față de 1989), locomotive (2%), păcură (3%), autobuze (3%), mașini de spălat (5%), țesături (7%), tricotaje (9%), îngrășăminte chimice (13%), fontă și oțel (22%).

În 2016, a continuat dezindustrializarea României. Agregată, producția industrială în 2016 era de 70% din nivelul anului 1989. Extracția este doar 40%, energia doar 50%, prelucrarea 80% din ceea ce era odinioară. S-a dublat importul de produse de tehnologie ridicată, de la 6% din importul total, la 12%, în vreme ce exportul de produse cu grad tehnologic ridicat este de numai 8% din exporturile României.

S-au format firme private mai ales în comerțul cu amănuntul, comerț cu ridicata, transporturi de persoane și mărfuri, construcții, restaurante – domenii cu valoare adăugată mică.  A crescut, însă, exportul de fier vechi. În ultimii 20 de ani România a exportat 35 milioane tone fier vechi, la preț de 0,21 euro pe kg. – echivalentul unui tren cu lungime de 42.000 km, mai mult decât circumferința Pământului.

Perspectiva nu este promițătoare. În 2016, capitalul firmelor era de 87 miliarde euro, dar numai 32% este capital ce constă în contribuția inițială a acționarilor și numai 17% sunt rezerve ale firmelor. Profitul nerepartizat este mare – ceea ce denotă ezitarea în a investi.

Fondurile europene au fost concepute ca mijloace pentru a realiza „creșterea economică inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii”. România a primit în 2007-2016 suma de 40,9 miliarde euro și a cotizat cu 13,8 miliarde euro, având deci un sold de 27,1 miliarde euro. Ce s-a făcut cu acești bani?

Politica de coeziune trebuia să ia 55% din fonduri. S-a optat pentru transport și mediu, programul privind creșterea competitivității beneficiind de doar 7% din fondurile nerambursabile. Dar, la transporturi, progresele au fost mici, ca urmare a slabei capacități instituționale din domeniu. La mediu se sesizează anevoie unde au mers banii. Programul pe resurse umane nu a folosit  deplin fondurile alocate, dar nici nu a făcut mare lucru în formarea continuă, în crearea celei de „a doua șanse” și în trecerea de la învățare, la viața activă.

Per total, absorbție necorespunzătoare și utilizare inadecvată a fondurilor europene! Cauzele au fost multiple. Statul nu s-a pregătit pentru absorbție și utilizare. S-a recurs la excesiva externalizare către firme, potențialii beneficiari au fost ținuți în neinformare, ghidurile au rămas exagerat de complicate. Numai 52% din fondurile europene absorbite s-au regăsit în România în formarea de capital fix.

Globalizarea a însemnat demontarea barierelor vamale și deschiderea țărilor pentru schimburi practic nelimitate de bunuri, servicii, persoane. Fructificarea avantajelor ei depinde de fiecare țară. Nici „guvernele invadante” și nici „guvernele debile”, cum spunea acum două decenii Joseph Stiglitz, nu mai sunt soluții. Dar cum a acționat România în condițiile globalizării?

Un fapt spune aproape totul: apelul României la instituții financiare internaționale pare să fie mai mare decât al oricărei alte țări din Europa Centrală și Răsăriteană. Ea a solicitat aceste instituții 22 de ani din cele trei decenii, Bulgaria 18 ani, Ungaria 11 ani, Polonia 7 ani, Slovacia 5 ani, Cehia 4 ani.

Niciuna dintre aceste țări nu a rambursat datoria externă până în 1989, preferând retehnologizarea internă. România și-a lichidat datoriile externe și avea, în decembrie 1989, un plus de 1,8 miliarde de dolari americani.

Reformele care s-au operat după 1989 au restructurat economia în vederea înfruntării globalizării, iar capitalul privat a preluat conducerea. În 2016, sectorul public mai deținea 12% din capital, iar acționarii români 46% din totalul capitalului privat. Societățile comerciale cu capital străin asigură acum în jur de 44 % din cifra de afaceri din România. Competitivitatea firmelor autohtone este însă în suferință. Cum spunea un economist, România  actuală exportă mai ales ce produc firme cu capital străin.

Efectivul de salariați s-a redus în acest timp cu 45%.  Cele mai multe ocupații din România presupun muncă slab calificată. Vârsta medie a pensionării este una dintre cele mai scăzute în Europa. România înregistrează cea mai amplă emigrație de cetățeni dintre țările globului, în condiții de pace.

Acestea sunt date precise, de neocolit, care ar trebui să alarmeze. Nici privatizarea, nici accesarea și utilizarea fondurilor europene și nici abordarea  globalizării  nu au dus la rezultatele dorite în România acestor decenii. Cine este de vină?

Unii pun nereușitele în seama „clasei politice”. Cu siguranță că aceasta are probleme grave în România, mai cu seamă după abandonarea fără perdea a meritocrației și intervenția tot mai pe față a noii Securități în selecția personalului de decizie, în ultimul mai bine de un deceniu. Nu are cum să dea rezultate un stat  dublat de organizări oculte și decidenți contrafăcuți.

Alții acuză transformarea țării într-un protectorat sau o colonie. Se poate discuta, numai că toate înțelegerile, inclusiv cele oneroase, sunt semnate de reprezentanți români. Ca nici o altă țară, România de azi are „reprezentanți” care înțeleg rudimentar politica și, sub pretextul „deschiderii”, vând orice – de la resurse subevaluate și decizii, trecând prin soarta copiilor, la integritate și onoare.

Unii acuză cultura moștenită. Numai că și alte țări au avut premise culturale nesincronizate, dar au demarat energic. Multe au avut curajul unei revizii culturale.

Autorul cărții din care am citat consideră că miezul explicativ este slăbiciunea statului: statul român, din varii motive, nu a reușit coordonarea activităților și a prilejuit pierderi mari de resurse. Este adevărat, dar acest stat a fost condus de cetățeni trecuți prin alegeri. Este adevărat, de asemenea, cum s-a observat din nou la  recentele alegeri europarlamentare: serviciul care numără voturile stabilește deznodământul.

Fiecare dintre răspunsuri are partea sa de adevăr. Eu cred, însă, că trebuie mers mai în adâncime și spus lucrurilor pe nume. În primul rând, și pe cei trecuți prin alegeri și pe ceilalți cineva i-a selectat. Ar fi de făcut o cercetare privind calibrul profesional, cultura civică și apucăturile celor care ajung să „reprezinte”. Vom fi îngroziți de gravitatea răsturnării valorilor din viața României actuale!  Apoi, pe toți cineva i-a și educat și le-a dat diplome.

Altfel spus, chestiunea privatizării pune în discuție pregătirea juriștilor, economiștilor, alături de cea a decidenților. În fapt, România a procedat la privatizare fără a avea o abordare proprie a economiei. La drept vorbind, nu prea o are nici acum.

În chestiunea accesului la fondurile europene și a utilizării lor, ar trebui pusă în discuție calificarea și atitudinea diverșilor „specialiști” și „experți” – ingineri, profesori, manageri. În fapt, România nu și-a clarificat ce vrea să facă. Și nici acum nu are o țintă limpezită.

În chestiunea înfruntării globalizării, ar trebui pusă în discuție prestația intelectualității, de la istorici și sociologi începând. În fapt, mulți intelectuali nu și-au lămurit implicațiile globalizării.

În pofida impresiilor, nici un sector al culturii nu este exonerat de răspundere pentru ceea ce s-a făcut sau nu s-a făcut. Sărăcia dezbaterilor, precaritatea informării și subiectivismul nu duc la performanțe. Nu este scuză faptul că este slabă conștiința că dezvoltarea instituțiilor, a societății, condiționează performanțele culturii, cum spunea John Adams.

Dar, trebuie spus, educația însăși a dat un examen la cele trei procese. Un examen pe care nu l-a trecut sau l-a trecut la nivel jos! Adâncirea lipsei de răspundere spune cam totul despre nivelul educației. Bunăoară, nu se plagiază neapărat, ci se scriu cărți de către alții. Se comercializează copii în scopuri dubioase, cum arată și cazul sărmanei fetițe din Baia de Aramă,  iar cei care au jurat pe Biblie să apere drepturile cetățenilor se ascund. Politica se înțelege nu ca o competiție de propuneri în interes public, ci ca vânare de rivali cu „justiția” și organizare de referendumuri șmecherești. Sunt doar câteva exemple ale degradării, inclusiv ale degradării educației.


Vă îndemnăm să parcurgeţi lista completă a articolelor publicate de domnul profesor Andrei Marga pe situl Cotidianul.ro

Un nou contribuitor pentru theodosie.ro: Daniela Gheorghiţă, ilustrator

Salutăm cu deosebită încântare alăturarea în calitate de contribuitor temporar al proiectului nostru pe ilustratoarea-scriitoare Daniela Gheorghiţă, cea care va aduce culoare sitului nostru (acum) tern, prin ilustraţii care să reflecte în piese grafice ideile autorilor.

Nădăjduim să punem bun început prezenţei grafice a sitului theodosie.ro în blogosfera ortodoxă şi, pe de altă parte, să facem cunoscute năzuinţele şi proiectele personale ale artistei rezidente a sitului în rândul publicului nostru. Suntem convinşi că vom fi reciproc câştigaţi!

Totodată, reînoim invitaţia lansată anterior cititorilor noştri care se simt reprezentaţi de ideea de middle-class intelectual, de a-şi formula năzuinţe proprii în legătură cu participarea credincioşilor ortodocşi în societate, în locul şi la nivelul în care se află fiecare acum. Insistăm asupra acestui îndemn, indiferent dacă veţi alege să colaboraţi cu situl nostru sau dacă veţi găsi mai multă bucurie iniţiind proiecte personale similare.

Prezentarea Danielei, în propriile cuvinte:

Sunt o tânără ilustratoare crescută pe meleaguri moldovenești, spre margine, în câmpiile Galațiului. Am copilărit la țară, împreună cu mulți frați, surori și rude, cu care am petrecut zile și sărbători la rând în lungi șederi de cântare, de meditație, de dezbatere și ascultare despre viață și despre cele sfinte. Astfel de experiențe m-au sensibilizat într-atât încât să înțeleg că fericirea de a trăi și de a nutri constant către o formă de nobilă omenie nu se bazează pe un câștig ulterior, cât pe frumusețea actului în sine.

Atunci când Dumnezeu a creat lumea, a gândit-o să fie funcțională, și le-a lucrat în așa fel până ”a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facerea, cap.1) Dar în lucrul Său, nu a uitat nicio clipă să le creeze pe toate în cea mai dulce frumusețe a lor. Căci lucrurile cu adevărat ”bune” sunt și frumoase în ele însele.      

Încrezătoare, deci, în folosul Artei, am continuat studiile necesare.

În prezent, scriu și ilustrez în principal cărți pentru copii iar maniera de lucru este pictura tradițională, pictura în acuarelă. Aduc contribuții pentru theodosie.ro cu al cărui conținut rezonez. De asemenea, încurajez cititorii acestui site să își exprime părerile sincere despre aportul artistic propus de mine și pentru care semnez deschis și în întregime.            

Arta este, în cele din urmă, forma cea mai subiectivă de a privi și percepe Lumea, atât cea de jos cât și cea de Sus.

De ce publicăm articole despre minuni și binefaceri ale sfinților?

La momentul în care am hotărât structura vizuală a sitului, îmi era clar că partea de jos a sitului va fi rezervată secţiunii „Minuni” în care ne-am propus să publicăm mărturii despre binefacerile ce ne sunt mijlocite de sfinţi. Partea de jos reprezentând temelia, mărturiile personale despre ajutorul sfinţilor, în rândul cărora includem şi ideile de bază ale proiectului theodosie.ro.

Vorbind din experienţa proprie, dau şi eu mărturie despre imensa bucurie prilejuită de întoarcerea la credinţă şi, aparte, despre bucuria de a avea parte de prietenia sfinţilor.

Sunt lucruri greu de cuprins şi de înţeles pentru cei care nu au credinţă. Sunt practic imposibil de explicat în cuvinte. Străduindu-mă să scriu acest text, mult amânat, am cerut gând uşor de înţeles de către cei necredincioşi şi, întrucât raiul, paradisul, este un element simbolic însuşit şi de credincioşi şi de cei necredincioşi laolaltă, cred că o bună descriere de lucru pentru rai ar fi locul unde se revarsă nemijlocit prietenia sfinţilor.

Sunt puţini cei care au parte în această viaţă de bucuria de a fi un prieten adevărat pentru altcineva, de a te apropia sufleteşte de temerile, încercările şi neputinţele celui drag. Dar chiar şi un efort de imaginaţie ne aduce mai aproape de înţelegerea legăturii care se naşte între persoana credincioasă şi sfântul sau sfânta faţă de care avem evlavie, căci aşa cum noi ne străduim să fim prieteni cât mai buni, cât mai prezenţi în ajutorul şi folosul celui drag, întocmai sfinţii se apropie de sufletele noastre.

Acum, ar mai fi nevoie de o precizare privind minunile mijlocite de sfinţi în vieţile noastre. Cultura modernă a creat un fals orizont de aşteptare pentru miracole paranormale care fascinează şi şochează în egală măsură. Deşi creştinismul nu duce deloc lipsă de astfel de minuni mai presus de fire, care reîntorc la credinţă suflete demult împietrite, totuşi, depăşind această etapă iniţială a convertiţilor pe calea minunilor dumnezeieşti, ceea ce bucură şi ne face cu adevărat să pregustăm raiul în această viaţă sunt binefacerile curente, continue, anticipatorii, pe care le aduc sfinţii în vieţile noastre.

În acest sens, fac trimitere la cele patru articole deja publicate pe situl nostru:

1. Articolul S-a intensificat truda duhovnicească este o mărturie a unei profesoare de religie care a observat lucarea Cuvioasei Parascheva în viaţa unei eleve şi în familia acesteia, în contextul îmbolnăvirii fratelui elevei sale. Acest tip de binefacere este probabil cel mai răspândit pentru că puţine lucruri ne întorc spre rugăciune şi credinţă aşa cum o fac problemele de sănătate şi neputinţa obiectivă a medicilor. Pe de altă parte, pe cât de mare este ajutorul pe care îl simţim în vieţile noastre, pe atât de uşor poate fi negat de către cel necredincios sau sceptic. Faptul că mărturia vine din partea cuiva din exteriorul acelei familii nu aduce mărturiei o greutate în plus de vreme ce este vorba despre o profesoară de religie iar evenimentele în sine, parcă nu au greutatea obiectivă a unor împrejurări miraculoase. Cu toate acestea, persoana care dă mărturie aşa a resimţit aceste împrejurări: ca pe o intervenţie clară a Cuvioasei în viaţa acestei familii.

2. Însă iată că în articolul A doua şansă la viaţă găsim o mărturie personală din partea cuiva care s-a şi aflat în comă, care se afla în pragul morţii atunci când Cuvioasa Parascheva a răspuns rugăciunilor celor dragi. Este vorba despre un accident rutier şi o perioadă lungă de convalescenţă şi, de data aceasta, avem chiar mărturia directă a celui suferind care atribuie Cuvioasei Parascheva evoluţia fericită a tramei sale, mărturie care nu este a unei persoane din afara familiei.

3. Mai departe, aflăm o mărturie din partea unui medic aflat într-o ipostază dublă, de doctor şi de soţie. În articolul Idei, putere, hotărâre descoperim mărturia unui cadru medical care se confruntă cu boala persoanei dragi, dar şi cu o împietrire sufletească comună, pe care o depăşeşte cu ajutorul Cuvioasei. Oare nu ştia un medic cum evoluează post-operatoriu o anumită afecţiune? Oare nu chiar medicul ar fi fost prima persoană care să infirme intervenţia divină într-o atare situaţie? Dar iată că despre miracolul intervenţiei Cuvioasei Parascheva vorbeşte chiar cel care a primit resurse sufleteşti, limpezime minţii, gândul de folos.

Adesea acesta este ajutorul cel mai limpede simţit de credincioşi, pentru că fiecare îşi cunoaşte propriile puteri sufleteşti, resursele intelectuale sau emoţionale pe care le are la dispoziţie într-un moment sau altul al vieţii. Resursele „nebănuite” de putere pe care cei necredincioşi le descoperă în propriul suflet atunci când sunt confruntaţi cu probleme grele sunt, ne pare rău să deconspirăm, destul de „bănuite” de către cei ortodocşi. Oricine este liber să creadă că propria sa persoană dispune de însuşiri ascunse, pe care le poate accesa în caz de nevoie însă, în viaţă, există evenimente atât de zguduitoare, încercări atât de grele, încât cei care au o trezvie minimă, o sinceritate simplă a sufletului, de cele mai multe ori se întorc la credinţă.

4. Astfel este exemplul descris în articolul Vindecare de îndoială unde o persoană necredincioasă descrie un astfel de ajutor, de fond, în propria viaţă. Nu vorbim despre un miracol propriu-zis ci despre o împreună lucrare spre folos sufletesc. Nu este vorba despre un happy-ending, despre un „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” astfel cum ne-am fi aşteptat de la o intervenţie divină. Observăm însă că este vorba despre o viaţă care era depărată de Dumnezeu şi care astăzi este convinsă de ajutorul primit prin grija Cuvioasei Parascheva. Este îndeobşte recunoscut că suferinţele sufleteşti sunt mai debilitante decât cele fizice, decât cele determinate de boală sau traumă. Dar suferinţele descrise în puţine cuvinte în această mărturie sunt dintre cele mai grozave, căci nu degeaba se spune că poţi muri din cauză de inimă rănită. Cu adevărat persoane care s-au aflat în situaţii asemănătoare înţeleg pe deplin întinderea ajutorului primit astfel încât o viaţă întunecată, neagră, fără speranţă, să fie întoarsă la lumină.

Toate aceste mărturii, şi cele pe care le vom publica în continuare pe situl nostru, se îndepărtează clar de modelul de fascinaţie miraculoasă predominant în spaţiul public al zilelor noastre. În fapt, minunile şi binefacerile sfinţilor sunt mai cu seamă de forma unei apropieri şi însoţiri continue a credinciosului prin viaţă, sunt adânc „personalizate” pentru nevoile sufleteşti ale persoanei credincioase, sunt tainice şi creează o formă specifică de intimitate sufletească între credincios şi sfântul faţă de care avem evlavie.

Şi, fără îndoială, această relaţie reprezintă un tezaur sufletesc al celui ce trăieşte o astfel de relaţie, o pricină de încredere nestrămutată în ajutorul Domnului în încercările şi suferinţele vieţii, pe care suntem chemaţi să le purtăm cu bucurie.

Se prefigurează o nouă înfrângere zdrobitoare: Respingerea propunerii legislative a dialogului social

Poporul român pierde în continuare lupte și înfruntări despre care ar părea că nici nu are habar că se desfăşoară, deși efectele acestor înfrângeri sunt zdrobitoare. După cum arătam mai devreme, ne găsim astăzi în situaţia în care demersurile electorale sunt reinterpretate pentru a fi legitimate acţiuni străine de obiectul oficial al alegerilor.

Deşi ignorate de opinia publică, chestiunile sindicale sunt de o importanţă crucială pentru viitorul poporului român şi tocmai acest lucru face ca înfrângerea care se prefigurează să fie cu atât mai gravă.

Sindicalismul nu are cea mai bună imagine în România zilelor noastre, uneori pe bună dreptate, însă niciun alt instrument social nu are o vocaţie mai mare de a reuni simultan interese comune la scară micro-locală sau naţională.

Această instituţie juridică esenţială pentru organizarea celor mici şi mulţi s-a aflat într-un continuu proces de dezagregare, confiscare şi de compromitere, asemenea tuturor celorlalte structuri de rezistenţă ale edificiului naţional. Însă dacă pentru Biserică, armată, justiţie, cultură naţională, mici producători locali şi alţii apar din ce în ce mai multe voci de sprijin, sindicalismul rămâne subiectul ignorat cu bună ştiinţă, lăsat în sarcina politicilor de stânga care, la noi, par a fi preocupate de chestiuni ideologice mai degrabă decât de obiectul lor principal de legitimare.

Aşa cum arătam în pagina de Năzuinţe, insistăm să promovăm sindicalismul în rândul publicului ortodox şi facem apel la întreaga blogosferă ortodoxă să repună în discuţie acest subiect într-atât de necesar participării noastre în societate. Deşi tematica sindicală a fost abandonată politicilor de stânga, considerăm că ortodocşii au motive temeinice să revendice un anumit tip de activitate sindicală bazat pe ajutorarea aproapelui lor imediat, având în acest sens exemplul unor personalităţi a căror sacrificii ne obligă: Vasile Paraschiv, Iulius Filip sau Virgil Săhleanu.

În săptămânile din urmă un comunicat al Coaliţiei pentru Dezvoltarea României adresa un avertisment publicului român cu privire la efectele nefaste pe care proiectul legii dialogului social le-ar putea produce. Să dăm citire comunicatului care a fost preluat de surse media precum: Hotnews, G4Media sau chiar Agerpres, printre mulţi alţii:

Modificarea Legii dialogului social nu trebuie să afecteze competitivitatea economică a României, nici interesele investitorilor și ale salariaților

Coaliția pentru Dezvoltarea României (CDR) își exprimă îngrijorarea cu privire la evoluția procesului legislativ de modificare a legii dialogului social. Proiectul de lege a fost respins de Senatul României în noiembrie 2018 și este în prezent înregistrat pentru dezbatere la Camera Deputaților.

Graba cu care se dorește adoptarea unui proiect de modificare a legii dialogului social este nejustificată, în condițiile în care amendamentele propuse la textul aflat în prezent în dezbatere încalcă principiul Organizației Internaționale a Muncii referitor la negocierile colective voluntare. Proiectul instituie un dezechilibru major între partenerii sociali și conține prevederi care anulează de facto conceptul de dialog social constructiv și echilibrat. Trebuie menționat că proiectul a primit aviz negativ de la Consiliul Economic și Social.

CDR consideră că procesul de modificare a legii dialogului social trebuie să urmeze toate etapele procesului legislativ și anume: studiu de impact, punctul de vedere al Guvernului și consultare reală a patronatelor și sindicatelor care să țină cont de toate argumentele subliniate de părțile implicate. Mai mult, CDR consideră că, în multe dintre aspectele prevăzute în proiect și Consiliul Concurenței trebuie să exprime o opinie.

Coaliția pentru Dezvoltarea României consideră că unul dintre pilonii de bază ai competitivității economiei României îl constituie piața muncii, care întâmpină în prezent probleme majore, în mod special din cauza deficitului forței de muncă. O reglementare care ar dezechilibra dialogul social nu poate fi nici în interesul salariaților și nici în cel al investitorilor.

CDR solicită Parlamentului României să nu adopte aceste modificări în grabă, fără o amplă consultare cu toate părțile implicate. Pentru a avea o legislație stabilă care să nu deterioreze suplimentar piața muncii, Parlamentul ar trebui să caute un acord al patronatelor și sindicatelor reprezentative la nivel național pe schimbările propuse.

În sprijinul considerațiilor de mai sus precizăm că proiectul de modificare a legii dialogului social cuprinde câteva propuneri criticabile, dintre care:

1. Aplicabilitatea erga omnes a contractului colectiv de muncă la nivel de sector de activitate (CCM). În prezent, CCM se aplică părților semnatare. Extinderea automată a efectelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel sectorial asupra tuturor unităților în care organizațiile sindicale semnatare au membri sau membri prin afiliere, reprezintă o încălcare neconstituțională a principiului libertății de a contracta și a caracterului voluntar al negocierii colective la nivel sectorial. Acest aspect naște și serioase îngrijorări legate de păstrarea unui mediu concurențial sănătos.

2. Reprezentativitatea prin afiliere care instituie posibilitatea ca un contract colectiv la nivel de unitate să fie negociat de un sindicat care să nu fie reprezentativ deci fără a avea legitimitatea reprezentării majorității salariaților cum este în prezent, lăsând o minoritate să decidă.

3. Reducerea extremă, până aproape de anulare, a rolului reprezentanților salariaților, aceștia nemaiputându-se în ipoteza în care ar exista cel puțin un salariat membru de sindicat în cadrul unei companii. (SIC! Nota theodosie.ro)

4. Posibilitatea declanșării grevei în orice moment, inclusiv pe durata de valabilitate a unui CCM valabil negociat și încheiat, este de natură să afecteze grav pacea socială și cadrul normal și predictibil de desfășurare a activităților economice.

5. Crearea de privilegii și imunități pentru liderii sindicali, inclusiv atenuarea răspunderii juridice a acestora în cazul unor greve nelegale, nu doar că încalcă principiile constituționale, ci afectează grav climatul de pacea socială ce se dorește a exista la nivelul angajatorilor.

6. Obligativitatea negocierii CCM la toate nivelurile, în condițiile în care principiul negocierilor voluntare este statuat de Organizația Internațională a Muncii (OIM) prin art. 4 din Convenția nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare și negociere colectivă. Această Convenție a fost ratificată și este aplicabilă și în România. Statele care au implementat corect aceste principii au în mod clar accentul pus pe un nivel de negociere, pentru o eficiență a dialogului social. Totodată, reintroducerea unui CCM la nivel național (CCMUN), fapt ce poate genera în cascadă dezechilibre economice prin aplicarea sa tuturor agenților economici, indiferent de domeniul de activitate. Nu toate companiile pot respecta prevederile unui CCMUN într-un context economic în evoluție, în care adaptarea trebuie să fie rapidă.

7. Participarea obligatorie a sindicatului la ședințele consiliului de administrație. Măsura reprezintă o imixtiune inutilă în organizarea afacerilor, cu un impact major asupra autonomiei decizionale, si aduce o tensionare fără sens a dialogului social la nivel de unitate. De asemenea, o astfel de soluție este contrară dreptului angajatorului de a deține anumite informații confidențiale, informații ”apărate” în cuprinsul tuturor reglementărilor europene privind dreptul la informare a salariaților. În plus, în prezent, obligațiile de informare și consultare a angajaților sunt deja reglementate de Legea 467/2006 privind stabilirea cadrului general de informare și consultare a angajaților. De asemenea, Legea Societăților Comerciale impune drepturi și obligații clare pentru administratorii unei companii fără să facă referire la cele ale reprezentaților sindicatelor. Mai mult, în unele industrii reglementate, calitatea de membru în CA este dobândită ca urmare a unei validări a autorității de reglementare (de exemplu BNR sau ASF).
Atragem atenția asupra situației IMM-urilor și a societăților cu un Administrator unic, unde această prevedere ar fi aproape imposibil de îndeplinit.

8. Constituirea sindicate. În forma propusă prin amendamente, este suficient ca un singur salariat dintr-o societate să fie membru de sindicat (alături de alți 14 din alte unități), pentru ca acel sindicat să participe în mod legitim la negocierile colective. Orice aspect al unei concurențe loiale în cadrul aceluiași sector dispare, fără să existe nicio prevedere legală care să impună obligații participanților la negocieri.

9. Zile libere plătite pentru activități sindicale. În prezent, zilele libere plătite pentru desfășurarea de activități sindicale se pot negocia prin CCM la nivel de unitate. Or, propunerea de stabilire unilaterală de către sindicat a acestor zile reprezintă încălcarea dreptului suveran al angajatorului de a-și desfășura activitatea, fiind contrar si oricăror principii de non-discriminare față de ceilalți salariați.

Cele de mai sus sunt doar câteva exemple care ilustrează faptul că impactul unei asemenea modificări asupra oricărei activități economice va fi major și că, prin urmare nu se justifică finalizarea în grabă a procesului legislativ, cu atât mai mult cu cât de la adoptarea actualei legi a dialogului social numărul de salariați din România a crescut cu 20%, de la 4.13 milioane în 2011 la 4.98 de milioane anul acesta și că astăzi România înregistrează o rată foarte mică a șomajului de 4%.

În măsura în care va exista interes, vom dezvolta o critică punctuală a comunicatului în secţiunea de comentarii, mulţumindu-ne deocamdată să-l denunţăm ca fiind, în opinia noastră, un text lipsit de onestitate, care ignoră realităţile sociale din România şi care decontextualizează şi chiar falsifică semnificaţia modificărilor legislative propuse de iniţiator. În acest scop, considerăm necesar să precizăm că, de fapt, Coaliţia pentru Dezvoltarea României, persoană juridică ce se bucură de sprijin şi legitimare de la cel mai înalt nivel al statului român, reunește organizații cum sunt:

Camera Americană de Comerț în România (AmCham),

Camera Franceză de Comerț în România (CCIFER),

Camera de Comerț și Industrie Română-Germană (AHK),

Consiliul Investitorilor Străini (FIC),

Asociația Oamenilor de Afaceri din România (AOAR),

Romanian Business Leaders (RBL),

Consiliul Național al Întreprinderilor Mici și Mijlocii din România (CNIPMMR)

Confederația Patronală Concordia (CPC).

Şi întrucât ne-am propus să promovăm politicieni care au iniţiative e care le considerăm de interes strategic pentru poporul român, semnalăm că propunerea legislativă privind dialogul social aparţine deputatului Adrian-Octavian DOHOTARU, fost membru USR, astăzi neafiliat. Proiectul a fost deja respins la Senat şi pare că va avea aceeaşi soartă şi la Camera deputaţilor.

Adrian-Octavian DOHOTARU

Reproducem însă expunerea de motive publicată de iniţiator întrucât răspunde de la sine comunicatului Coaliţiei „pentru Dezvoltarea României”.

EXPUNERE DE MOTIVE

Lege privind dialogul social

Prezenta iniţiativă legislativă are ca obiect de reglementare dialogul social în România şi îşi propune să restabilească bazele unui dialog social real în România, cu respectarea drepturilor lucrătorilor recunoscute prin documentele internaţionale în materie.

1. Descrierea situaţiei actuale

În cei şapte ani de la adoptarea prin asumarea răspunderii în Parlament a Legii Dialogului Social nr. 62/2011, situaţia lucrătorilor din România s-a deteriorat.

Practic, deşi România a înregistrat constant în această perioadă un nivel de creştere economică peste media europeană, în principal prin efortul oamenilor muncii, de această creştere nu au beneficiat tocmai cei care au contribuit cel mai mult la ea, lucrătorii.

Negocierea colectivă, unul dintre principalele mecanisme de redistribuire echitabilă a rezultatelor economice, a fost distrusă prin efectele acestei legi. Acest lucru se poate vedea prin:

1. Concentrarea salariilor în jurul salariului minim în momentul actual, peste o treime din totalul salariaţilor cu normă întreagă sunt încadraţi la nivelul salariului minim pe economie.

Lipsa negocierilor reale care să împingă creşterile de salarii pe grilă în sus a făcut ca de la an la an, cu fiecare creştere a salariului minim, numărul celor plătiţi la acest nivel să crească. În 2011, înainte de adoptarea legii nr. 62/2011, la salariul minim erau încadraţi aproximativ 8% dintre angajaţi, cam aceeaşi proporţie care este în prezent în Germania. intre timp, numărul acestora a devenit de 5 ori mai mare (40%).

Acest lucru are consecinţe nu doar în prezent, prin lipsa posibilităţii de a asigura un trai decent, ci şi pentru viitor:

• Pensii mici la finalul perioadei active, care de multe ori nu depăşesc pensia socială;

• Distrugerea sănătăţii şi afectarea vieţii personale şi/sau de familie pentru că de multe ori insuficienţa veniturilor obligă mulţi lucrători să muncească în plus, prin ore suplimentare, în timpul sărbătorilor legale sau alte activităţi aducătoare de venit;

• Lipsa perspectivelor de dezvoltare economică, deoarece în aceste condiţii are loc o migraţie continuă, în special a personalului calificat.

2. Dispariţia coeficienţilor şi aplatizarea grilelor de salarizare

Dacă în sistemul public, prin efectul legislaţiei, s-au putut menţine totuşi ierarhizările salariale în funcție de diferite criterii — experienţă, nivel de pregătire, responsabilităţi — în sectorul privat, acest lucru nu se poate realiza în lipsa instrumentelor negocierii colective care să asigure o creştere măcar echitabilă, dacă nu proporţională, a celorlalte salarii, odată cu creşterea salariului minim.

Astfel, în sectorul privat, peste jumătate din contractele individuale de muncă sunt încadrate cu salariul minim sau mai mic. În acelaşi timp, 8 din 10 români au un salariu de bază net de sub 2050 de lei.

Concret, avem de-a face cu egalizarea salariilor în cazul multor salariaţi care au calificări şi nivel de experienţă diferite şi care ocupă posturi cu cerinţe foarte diferite. Acest lucru are loc practic automat, odată cu eliminarea coeficienţilor de salarizare din contractual colectiv de muncă la nivel naţional și din contractele colective de muncă sectoriale din mediul privat. În mod firesc, această egalizare produce nemulțumire de partea salariaţilor mai calificaţi, alimentând şi mai mult fluctuaţia de personal cu care se confruntă întreprinderile.

3. Distribuţia inechitabilă a rezultatelor economice între capital şi muncă

Ponderea remunerării salariaţilor în PIB a scăzut semnificativ după 2008 şi a rămas până în prezent la un nivel mult inferior perioadei pre-criză. Uşoara revenire în 2017, în special ca efect al creşterii salariilor din sectorul bugetar, nu schimbă semnificativ această situaţie. Nicio altă ţară din Europa Centrală şi de Est nu a înregistrat o traiectorie atât de puternic descendentă a ponderii remunerării salariaților în PIB în ultimul deceniu. Acesta este un indicator relevant pentru a înţelege în ce măsură salariaţii beneficiază de pe urma creșterii economice la care contribuie în mod direct şi arată modul profund inechitabil al distribuţiei rezultatelor creşterii economice între cei care muncesc şi reprezentanţii capitalului, acţionarii.

Companiile păstrează o proporție mai mare de venituri, ca profit, în detrimentul salariilor şi este necesară reînnoirea negocierilor colective pentru a obţine salarii mai echitabile.

Aceştia sunt câţiva dintre indicatorii care arată deteriorarea situaţiei salariaţilor din România. Mai sunt şi alţii: nivelul sărăciei în muncă, inegalităţile sociale, creşterea ratei de profitabilitate pe unitatea orară de muncă.

Recomandările Comisiei Europene, Consiliului Europei, Organizaţiei Internaţionale a Muncii sunt toate în sensul modificării Legii nr. 62/2011 a dialogului social pentru eliminarea obstacolelor care împiedică funcţionarea negocierilor colective:

– Recomandările specifice de ţară ale Comisiei Europene: (13) În România, cadrul pentru negocierile colective nu favorizează funcţionarea armonioasă a sistemului de relaţii de muncă. Dialogul social este caracterizat de un nivel scăzut de negociere colectivă, în special la nivel de sector, şi de o participare redusă a sindicatelor şi a organizaţiilor patronale. Pragurile ridicate de reprezentativitate şi definirea vagă a sectoarelor se numără printre principalele obstacole în calea unui dialog social mai eficient. S-au înregistrat puţine progrese până în prezent în privinţa modificărilor legislative care vizează îmbunătăţirea cadrului instituţional.”

– Avizul Consiliului privind Programul de convergenţă al României pentru 2018: Consiliul RECOMANDĂ ca, în perioada 2018-2019, România să întreprindă acțiuni astfel încât:

  • să finalizeze reforma venitului minim de incluziune;
  • să îmbunătăţească funcționarea dialogului social;
  • să se asigure că salariul minim se stabileşte pe baza unor criterii obiective;
  • să îmbunătăţească programele de actualizare a competenţelor şi oferirea unui învățământ general de calitate, în special pentru romi şi pentru copiii din zonele rurale;
  • să îmbunătăţească accesul la asistenţă medicală, inclusiv prin favorizarea tratamentului ambulatoriu.

– România a ratificat Convenţia nr. 87 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind libertatea de asociere și protecția dreptului de organizare, cât şi Convenţia nr. 98 privind dreptul de organizare şi negociere colectivă. De asemenea, Convenţia privind Reprezentarea lucrătorilor (nr. 135) şi Convenţia de negociere colectivă (nr. 154). Conform Constituţiei României, acestea au prioritate în aplicare faţă de legislaţia internă.

În Memorandumurile de comentarii tehnice din 2011, 2012, 2015 și aprilie 2018, Biroul Internaţional al Muncii oferă asistenţă şi expertiză pentru modificarea legislaţiei în acord cu Recomandările şi Convenţiile internaţionale privind munca.

4. Realitatea statistică arată o diluare semnificativă a dialogului social în România

Secţiunea sintetizează blocajele majore în desfăşurarea negocierilor colective la nivel de unitate-companie, sector sau naţional şi deficienţele actualei legislații, precum şi principalele propuneri pentru deblocare, în conformitate şi cu orientările cuprinse în Memorandumurile tehnice ale Biroului Internaţional al Muncii.

După adoptarea Legii nr. 62/2011 putem constata o înrăutăţire a dialogului social şi o scădere semnificativă a numărului contractelor la toate nivelurile, în special la nivel de sector de activitate, unde nu mai există, practic, contracte colective de muncă.

Toate eforturile partenerilor sociali în toţi aceşti şapte ani de a încheia un contract de muncă la nivel de sector de activitate au avut ca rezultat, în cel mai bun caz, un contract de grup de unităţi.

În acelaşi timp, Legea nr. 62/2011 a fost adoptată prin asumarea răspunderii și fără ca proiectul să fie supus dezbaterilor parlamentare şi să fie discutat în mod real cu partenerii sociali îndreptăţiţi, cărora li se adresează. Au existat, ulterior adoptării, mai multe documente care au atras atenţia cu privire la potenţialul impact negativ asupra dialogului social din România.

Realitatea oferită în cifre arată un declin evident al dialogului social, locul unui dialog real sau al acţiunilor de protest organizate în mod legal de sindicate fiind adeseori luat de mişcări spontane de protest ale lucrătorilor. Astfel, dacă în 2010 existau 17 ramuri de activitate acoperite de contracte colective, astăzi nu mai există niciun sector în care să se fi încheiat contract colectiv de muncă.

Mai mult, în şapte sectoare de activitate din economia naţională nu există nicio federaţie sindicală şi nicio federaţie a angajatorilor care să-şi fi dobândit reprezentativitatea, în timp ce în 10 sectoare există doar federaţii sindicale reprezentative, iar în alte trei doar federaţii ale angajatorilor reprezentative.

Aşadar, în cel puţin 20 de sectoare de activitate nu există astăzi parteneri legitimi care ar putea începe negocierea unui contract colectiv la nivel de sector, nefiind îndeplinite nici măcar premisele negocierii sectoriale.

La nivel de unitate, constatăm, în egală măsură, o scădere semnificativă a numărului de contracte colective de muncă încheiate cu sindicate, preponderente fiind contractele colective de munca încheiate cu reprezentanţii salariaţilor.

Astfel, în 2016, doar 15% din contracte erau încheiate cu o organizaţie sindicală reprezentativă. În egală măsură, situaţia a fost şi este creată şi prin reglementarea unui procent de reprezentativitate la nivel de unitate mult prea ridicat (50% plus unu), dar şi de excluderea reprezentanţilor lucrătorilor ce fac parte din altă organizaţie sindicală decât sindicatul reprezentativ, de la negocierea colectivă.

Mai mult, prin modalitatea de reglementare a reprezentării la negociere a lucrătorilor, în situația în care nu există sindicat reprezentativ, este afectat principiul reglementat de art. 5 din Convenţia OIM nr. 135/1971, privind protecţia reprezentanţilor lucrătorilor în întreprinderi şi înlesnirile ce se acordă acestora.

Totodată, am asistat la o restrângere a conflictelor colective legal organizate (de la 73 în 2010, la doar 30 în 2016). Fenomenul la care asistăm este însă acela al înlocuirii acţiunilor legale de protest cu conflicte spontane iniţiate de lucrători, conflicte ce se dezvolta într-un cadru nereglementat şi neorganizat.

Impactul acestei stări de fapt a dialogului social este acela că în lipsa unor contracte colective, asistăm la o aplatizare în mod excesiv a ierarhiilor salariale în sectorul concurenţial. La 3 martie 2018, aproximativ 41% din contractele individuale de muncă cu timp complet erau încheiate cu un salariu de bază egal cu salariul minim.

În ce priveşte libera asociere a lucrătorilor constatăm faptul că:

Legea actuală impune unele restricţii în ce priveşte libera asociere sindicală, prin limitarea categoriilor de lucrători care au dreptul să se asocieze în sindicat, pe de o parte, iar pe de altă parte prin condiţionările impuse la constituirea sindicatelor, prevedere ce restrânge libertatea de constituire a unui sindicat pentru peste 1,2 milioane de lucrători, în special de la unităţile cu sub 15 angajaţi.

Legea limitează dreptul de asociere, deoarece un sindicat poate fi înfiinţat numai de cel puţin 15 salariaţi, care trebuie să fie angajaţi ai aceleiaşi întreprinderi.

Având în vedere că economia României se bazează predominant pe întreprinderile mici şi mijlocii – 92,5% din întreprinderile active din România au sub 15 salariaţi, iar 95% dintre companiile înregistrate în România au mai puţin de 10 salariaţi — pentru aproximativ un sfert dintre salariaţi, legea interzice exercitarea dreptului fundamental de asociere, garantat de Constituţia României şi tratatele internaţionale ratificate.

Este de notat faptul că există diferenţe semnificative la nivel sectorial: spre exemplu, între industria textilă (unde 68,2% dintre întreprinderi au sub 15 salariaţi) şi comerţ (unde 95,1% dintre întreprinderi au sub 15 salariaţi). Tuturor acestor angajaţi, legislaţia adoptată în 2011 le restrânge libertatea de a constitui organizaţii la alegerea lor, lipsindu-i de o protecţie minimă a drepturilor ce izvorăsc din raporturile de muncă pe angajaţii care lucrează în astfel de entităţi.

Avocatul Poporului a apreciat că prevederea care impune un număr de cel puţin 15 angajaţi din aceeaşi unitate pentru constituirea unui sindicat „conduce la suprimarea dreptului la asociere sau ar fi sinonimă cu o asemenea suprimare”.

Mai mult, prin faptul că doar angajaţii cu contract de muncă au dreptul să fie reprezentanţi de sindicat, legea interzice acest drept altor categorii de lucrători, precum zilierii (care activează în 14 sectoare de activitate), lucrătorii pe cont propriu sau cei angajaţi în noi! tipuri de relaţii de muncă (spre ex. platforme digitale). Sunt aproximativ 1.500.000 de lucrători pe cont propriu, iar aproape jumătate dintre aceste persoane sunt în afara sistemului de protecţie socială, fiind şi categoria socială cea mai puţin protejată şi cea mai expusă riscului de sărăcie.

Astfel, prin prevederile sale, actuala Lege nr. 62/2011 împiedică o mare parte dintre lucrători să formeze sau să adere la un sindicat pentru a-şi promova drepturile colectiv.

În ce priveşte libertatea părţilor de a negocia la nivel naţional:

Legea interzice încheierea contractului colectiv de muncă la nivel naţional. Ultimul contract naţional a fost eliminat abuziv în 2011, prin voinţa guvernului, fără a prelua însă în legislaţia naţională prevederile sale, rezultatul unui îndelungat proces de dialog social bipartit a partenerilor naţionali.

În ce priveşte negocierea contractelor colective la nivel de sector de activitate:

Pentru a avea un contract colectiv la nivel de sector, organizaţiile sindicale care participă la masa negocierilor trebuie să reprezinte peste 50% dintre salariaţii din întregul sector. În acelaşi timp, şi organizaţiile de angajatori participante la negociere trebuie să aibă 50% +1 dintre salariaţii din întregul sector.

Astfel, condiţiile impuse de lege pentru încheierea de contracte colective la nivel de sector/ramură de activitate sunt exagerate şi nerealiste.

Practic, la acest nivel, contractele colective de muncă au dispărut complet, atât din sectorul privat, cât şi din cel public, numărul scăzând brusc de la 47 de contracte semnate între 2005 şi 2010 (o medie anuală de 8 contracte) la 0 între 2011 şi 2017.

În ce priveşte reprezentarea lucrătorilor de către organizațiile legal constituite:

Pentru a negocia contractul colectiv de muncă la nivel de unitate-companie, şi, în cazul în care negocierea se blochează, să poată declanşa conflictul de muncă, un sindicat trebuie să aibă membri peste 50%+1 dintre lucrători. Pragul este dificil de atins, iar dintre lucrătorii care pot fi membri de sindicat este de ajuns un număr mic să se retragă la presiunile (directe sau indirecte) ale angajatorului pentru ca sindicatul să nu atingă sau să îşi piardă statutul de reprezentativ (s.n. theodosie.ro).

În plus, actuala Lege nr. 62/2011 limitează posibilitatea de acţiune a sindicatului nereprezentativ: acesta poate negocia contractul colectiv numai dacă este afiliat la o federaţie reprezentativă în sectorul de activitate, iar la negociere participă şi reprezentanţii salariaţilor. Dacă însă nu se ajunge la un acord cu angajatorul, sindicatul nu are dreptul să declanşeze conflictul de muncă (greva), fiind astfel lipsit de principalul instrument pentru promovarea intereselor colective ale membrilor. În schimb, chiar dacă sindicatul nu este de acord, contractul colectiv poate fi înregistrat oricum, doar cu semnătura reprezentanţilor salariaţilor.

Astfel, legea favorizează reprezentanţii salariaţilor în raport cu sindicatele. În absenţa unei proceduri clare, transparente și validate pentru alegerea lor — spre deosebire de sindicate care trebuie să parcurgă un traseu anevoios pentru a obţine personalitatea juridică — reprezentanţii angajaţilor sunt de cele mai multe ori persoane apropiate de conducere, care semnează contracte colective de muncă fără să aibă loc o negociere reală. Ceea ce este îngrijorător este că aceste contracte preiau în general prevederi legale sau stipulează drepturi ipotetice (spre exemplu, cu formulări de tipul “salariaţii pot beneficia de…”, fără a include şi condiţiile în care se concretizează presupusul beneficiu).

Constatam că 9 din 10 contracte colective de muncă încheiate în ultimii ani au fost înregistrate cu semnătura reprezentanţilor salariaţilor, fiind instrumente lipsite de conţinut în ceea ce priveşte beneficiile pentru lucrători. Principala lor funcţie este în schimb aceea de a asigura aşa-zisa pace socială pentru angajator, pentru a da bine în faţa finanţatorilor şi partenerilor de afaceri și pentru a împiedica o negociere reală cu salariaţii.

Comitetul de experți al OIM, în observaţiile din 2012 şi 2015, a exprimat îngrijorare cu privire la tratamentul legislativ general al discriminării, în special în ceea ce priveşte absenţa sancţiunilor pentru discriminarea anti-sindicală în noua legislaţie. Experții au remarcat absenţa unor proceduri eficiente şi rapide de remediere în materie de drept şi de practică, disponibile victimelor discriminării anti-sindicale. Totodată, România s-a angajat să respecte libertatea de asociere şi obligaţiile de negociere colectivă în conformitate cu Statutul OIM, Declaraţia de la Philadelphia şi Convenţiile 57, 154, 98 şi 135 ale OIM.

2. Schimbări preconizate

Prezentul proiect de act normativ îşi propune să restabilească bazele unui dialog social real în România, cu respectarea drepturilor lucrătorilor recunoscute prin documentele internaţionale în materie.

Proiectul de act normativ vizează în principal:

  • Reducerea numărului de membri necesari pentru ca un sindicat să fie înfiinţat, de la 15 la 3 membri din aceeaşi unitate sau 10 membri din unităţi din acelaşi domeniu de activitate, cu scopul de a da cât mai multe şanse salariaţilor de a se organiza în sindicate pentru a-şi apăra mai bine şi mai eficient drepturile şi interesele economice şi sociale.
  • Includerea unei prevederi astfel încât dreptul de a forma şi/sau adera la un sindicat să fie recunoscut tuturor categoriilor de lucrători, nu doar strict celor angajaţi cu contract de muncă.
  • Includerea posibilităţii ca negocierea colectivă să se poată desfăşura şi la nivel naţional, dacă părţile doresc.
  • Includerea posibilităţii de a declanşa conflicte de muncă și la nivel naţional.
  • Modificarea condiţiilor pentru încheierea contractelor colective la nivel de sector, astfel încât să reflecte situaţia reală şi să fie posibil de îndeplinit.
  • Recunoaşterea dreptului organizaţiilor sindicale de a iniţia conflict de muncă la nivel de sector şi grup de unităţi.
  • Aplicarea erga omens a contractului colectiv de muncă sectorial dacă federaţiile sindicale şi federaţia angajatorilor participante la negociere au reprezentativitate.
  • Modificarea prevederilor legii astfel încât reprezentanţii salariaţilor să poată fi parteneri la negocierea colectivă numai în unităţile unde nu există sindicate constituite.
  • Includerea unor prevederi clare de interzicere a oricărui tip de ingerinţă în activitatea organizaţiilor sindicale şi a oricărui tip de măsură de discriminare pe criteriul apartenenţei sindicale sau activităţilor sindicale, împreună cu sancţiuni eficiente.
  • Reducerea pragului pentru reprezentativitate la nivel de unitate la 35%, conform recomandărilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
  • Modificări în reglementarea conflictelor colective pentru a asigura, pe de o parte, o uniformizare terminologică, apărând probleme de interpretare în acest sens în practică, iar pe de altă parte, de a asigura cadrul legislativ pentru desfăşurarea conflictelor colective şi de a descuraja în acest fel acţiunile spontane de protest ale lucrătorilor.

Prezenta reglementare este menită să contribuie la flexibilizarea constituirii partenerilor sociali, la dezvoltarea dialogului social, la deblocarea negocierii colective la nivel de sector de activitate şi naţional şi la asigurarea dreptului de a declanşa conflicte de muncă organizaţiilor sindicale îndreptăţite să participe la negocierea colectivă. Apreciem ca modul de reglementare propus de actualul proiect va avea drept consecinţă dezvoltarea unui dialog real, transparent şi constructiv, precum şi creşterea nivelului de trai şi asigurarea păcii sociale.

3. Alte informaţii

Având în vedere cele prezentate, supunem Parlamentului spre dezbatere şi adoptare prezenta propunere legislativă, în regim de urgenţă.

INIŢIATOR,

Timpul votării în alb

Într-un comentariu pe care l-am reţinut din newsletter-ul New York Times, în ziua de după alegerile europarlamentare, se reţinea faptul că, deşi fiecare naţiune a avut mizele interne care au tensionat la nivel local jocul electoral, privit la nivelul întregii uniuni, singura trăsătură comună este caracterul de referendum faţă de politicile europene. Prezenţa de peste 50% la alegeri validează întreg eşafodajul european, indiferent fiind că au rezultat cote electorale istorice pentru partide eurosceptice. Am putea conchide chiar că zbaterea euroscepticilor a fost mai degrabă utilă, a adus culoare unui demers electoral altfel cenuşiu, a produs miză electorală, a impulsionat votul multor indecişi sau indiferenţi.

Nu sunt puţini cei care au semnalat faptul că alegerile europarlamentare din România nu au vizat componenţa Parlamentului European sau politicile europene. După cum ştim, acestea au fost despre şeful PSD iar opinia publică păstrează în continuare această inerţie electorală, centrată pe PSD.

Un alt comentariu, apărut în ziarul Bursa, mai semnala un efect interesant al acestor alegeri europarlamentare despre PSD, respectiv optimismul investitorilor de la Bursa de Valori Bucureşti (B.V.B.) ocazionat de înfrângerea electorală a.. iniţiativelor legislative năşite de actuala putere parlamentară. Iată aşadar un alt efect surprinzător al unor alegeri despre care noi ştiam că ar fi vizat pe şeful PSD. Editorialistul Bursa arată în articolul publicat, care merită să fie parcurs integral, o listă succintă de iniţiative înecate de votul recent pentru europarlamentare:

„Legea anti-lăcomie e tot mai criticată azi, iar recentele proiecte depuse de senatorul Zamfir în Parlament, legi care vizează plafonarea dobânzilor, conversia creditelor din valută în lei sau posibilitatea preluării de către debitori a creditelor cesionate de bănci la costurile la care s-a făcut cesiunea au o soartă incertă şi probabil că vor rămâne îngropate în Parlament pentru o lungă perioadă. Coaliţia care a păstrat majoritatea în legislativ nu pare dornică de noi confruntări, nici pe justiţie, nici pe economie sau finanţe, cel puţin până nu îşi securizează guvernarea (va trăi de acum permanent cu sabia unei moţiuni de cenzură deasupra capului), aşa că polemicile din zona parohiilor păstorite de BNR se amână. Adio, deci, legi “anti-bănci”. Aş paria că nici legea privind repatrierea aurului, deja votată, nu va avansa prea mult… Ce se va alege de proiectul de reformă a programului Prima Casă, cel cu dobândă fixă de 5,5% de la care să se aplice discounturi de dobândă pentru familiile cu venituri mai mici şi copii în întreţinere? Cred că nici în acest caz nu se vor face paşi suplimentari. Statul ar urma să îşi majoreze garanţiile de la 50% la 80%, iar partidele care sunt (încă) în opoziţie, dar care au câştigat majoritatea la europarlamentare sunt adepte ale unei gestiuni mai prudente a finanţelor statului (sic! s.n. theodosie.ro).


Un al treilea efect ciudat al acestor alegeri europarlamentare pe care îl putem invoca este miza recentă a ocupării funcţiei de Avocatul Poporului, o demnitate publică cu o greutate cu totul deosebită în statul român, funcţie pentru care este propus un reprezentant al taberei progresiste din UDMR. Din nou, subliniem că Avocatul Poporului nu are legătură cu Parlamentul european.

Dincolo de umorul involuntar al acestor digresiuni în aparenţă fără legătură, ceea ce intenţionez să descriu prin aceste exemple separate este conjunctura politică în care angajamentul singular, de moment, votul, este transferat de tabăra câştigătoare în direcţiile nici măcar sugerate în campania electorală.

Se întâmplă acest lucru deoarece angajamentul politic este redus strict la acţiunea de a vota, dar semnificaţia votului este una fluidă şi este determinată de cei care au puterea să construiască naraţiunea dominantă, să interpreteze post-factum semnificaţia acestui vot.

Bineînţeles că nu e greu de înţeles caracterul indirect al votării: de referendum pentru politica europeană, de sancţiune pentru şeful PSD, de învestire a opoziţiei cu legitimitate pentru jocuri politice ulterioare etc, dar întinderea efectului indirect asupra chestiunilor nepuse în discuţie se întâmplă pentru motivul că, deşi votează, electoratul a renunţat să-şi apere, susţină şi să promoveze interesele care oferă semnificaţie explicită votului.

Aceasta este cauza principală a votului negativ din societatea românească, indiferent că se manifestă împotriva unei persoane, unui partid, unui curent politic sau a unei ideologii.

În România locuieşte o populaţie care, paradoxal, deşi este de o vehemenţă generalizată când se exprimă cu privire la chestiuni politice, în fapt este dezînvestită politic în favoarea celor care au puterea să ne explice a doua zi după închiderea urnelor pentru ce anume am votat de fapt.

Aceste alegeri europarlamentare ale anului 2019, cu o participare cu totul excepţională, entuziasmantă din punctul de vedere al celor care militează pentru o nouă clasă politică şi alte cele, reprezintă de fapt, în opinia celui ce scrie aceste rânduri, doar o altă înfrângere a democraţiei şi statului de drept despre care se tot vorbeşte. Se va continua probabil în această direcţie câtă vreme nu va exista un angajament politic care să protejeze semnificaţia legitimă a votului, iar acest lucru nu se poate întâmpla dacă nu vom şti să elaborăm şi să propunem mize politice proprii.

În lipsa acestora, votul alb se va manifesta mereu, post-factum, împotriva noastră.