Gâlceava deficitului bugetar pretext pentru austeritate?

Preluăm în continuare ideile principale expuse de ministrul finanţelor Florin Cîţu în conferinţa de presă vizând proiectul de rectificare bugetară (după ce anterior acesta denunţase existenţa unei contabilităţi duble în execuţia bugetului de stat, de tip Al Capone), după care vom adăuga o succesiune de expuneri publicate pe Facebook de către domnul profesor Cristian Socol privitor la acelaşi subiect.

În esenţă, reducând discursul specializat la termeni elementari, reies două imagini paralele: pe de o parte domnul ministru Florin Cîţu invocă caracterul neprocedural (ilegal?) de proiectare şi execuţie bugetară, în vreme ce domnul Cristian Socol argumentează (credibil?) că execuţia bugetară este una legitimă, legală şi, mai ales, una eficientă.

Reducând şi mai mult registrul acestei confruntări, observăm că se întâlnesc de fapt două viziuni concurente: cea a guvernului PSD, neprocedurală dar incontestabil eficientă, şi cea a guvernului PNL, deocamdată doar pretins procedurală. Ascultând pe susţinătorii guvernului, pare că se întâlnesc manualul generic al bunelor practici cu metoda concretă de lucru „las-o bă că merge-aşa!”.

Dincolo de hazul concluziei anterioare, credem că discuţia este totuşi importantă, chiar înţeleasă la un nivel rudimentar precum încercăm în acest articol, întrucât este reprezentativă pentru starea prezentă a societăţii noastre şi a dezbaterilor care o animă.

Avem pe de o parte rectificarea bugetară oficială şi argumentată de guvernul PNL în modalitatea arătată, care este contestată vehement de persoana care a gândit şi, în mare parte, contribuit la aplicarea programului de guvernare PSD. Cele două direcţii de discurs sunt paralele, adresate propriului public, cel oficial făcând uz de forţa autorităţii publice pentru a ignora acuzele deosebit de grave lansate de profesorul Socol.

Mai adăugăm faptul că deşi ne-am declarat anterior admiraţia pentru profesorul Cristian Socol, pare că registrul polemic pe care acesta îl foloseşte pe Facebook se face vinovat de aceeaşi tendinţă spre catastrofal şi exagerare despre care îi acuza pe cei pe care acum îi critică (cu ceva mai multe argumente, ce-i drept).

Sursă imagine: G4media.ro

Rectificarea bugetară prevede creșterea deficitului bugetar la 4,3% din PIB și încetinirea creșterii economice până la 4%

Ministerul Finanțelor a pus marți în dezbatere publică proiectul de OUG pentru rectificare bugetară. Proiectul prevede modificarea radicală a țintei de deficit bugetar de la 2.76% din PIB cu care operase guvernul PSD la 4,3% din PIB. Creșterea abruptă a deficitului, mult peste pragul de 3% asumat prin tratatul UE, e produsă de neîncasarea veniturilor prognozate, scăderea creșterii economice (4% față de 5,5% prognozată de PSD) și nerealizarea proiectelor cu fonduri europene.

Principalele informații făcute publice de Ministerul Finanțelor:

  • Deficitul bugetar estimat pe anul 2019 reprezintă 4,3% din PIB, față de ținta asumată de guvernul PSD de 2,76%.
  • Execuția bugetară pe primele zece luni scoate în evidență faptul că veniturile bugetului general consolidat sunt în sumă de 261,1 miliarde lei reprezentând 25,3% din PIB, cheltuielile bugetului general consolidat sunt în sumă de 289,9 miliarde lei, reprezentând 28,1% din PIB cu un deficit de 28,83 miliarde lei, respectiv 2,8% din PIB peste nivelul de 2,76% din PIB cât a fost estimat deficitul bugetar pentru tot anul 2019 la prima rectificare bugetară
  • Potrivit datelor operative înregistrate în primele 10 luni, veniturile bugetare colectate de ANAF prezintă o nerealizare de 8,3 miliarde lei față de program (grad de realizare de 96,5%)
  • Se estimează o creștere economică de 4,0%, față de o creștere economică de 5,5% avută în vedere la prima rectificare, pentru anul 2019

Principalele schimbări aduse

  • Cheltuielile bugetului general consolidat se diminuează, pe sold, cu suma de 2.090,6 milioane lei, iar deficitul bugetului general consolidat în termeni cash se majorează cu suma de 16.266,3 milioane lei
  • Cheltuielile cu asistența socială cresc cu 2,19 miliarde de lei, din care 2 miliarde lei sunt alocate Ministerului Muncii și Justiției Sociale pentru plata până la finele anului a drepturilor de asistență socială (pensii, alocații de stat pentru copii, indemnizații persoane cu handicap, indemnizații pentru persoanele aflate în concediu pentru creșterea copilului etc);
  • Primăriile și CJ-urile primesc în plus 6,5 miliarde de lei pentru plata facturilor din PNDL (1,8 miliarde de lei) și echilibrarea bugetului de asigurări sociale de stat și bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate
  • Bugetul alocat plății proiectelor cu finanțare UE scade masiv, cu 5,6 miliarde de lei, ca urmare a execuției pe primele zece luni ale anului precum și a estimărilor de plăți până la sfârșitul anului. Reducerea s-a realizat la propunerea ordonatorilor principali de credite
  • Sumele din fondul la dispoziția Consiliilor Județene încasate și nerepartizate primăriilor să se constituie venituri definitive ale bugetului de stat întrucât există situații în care Consiliul Județean refuză să repartizeze unităților administrativ-teritoriale fondul constituit la dispoziția sa, potrivit legii.

Continuarea articolului, pe G4media.ro


Sursă imagine: G4media.ro

Cristian Socol – 14 noiembrie la 09:49

Am aflat ce va spune Ministerul de Finanţe la 10.
Povestea “găurii” care nu există
1. “Gaura” nu este decât o justificare penibilă a măsurilor de austeritate ce vor fi implementate de la 1 decembrie încolo. De 30 de ani “greau moștenire” este invocată de guvernările de dreapta pentru a justifica măsurile de austeritate ce stau să vină. Pentru că, în viziunea lor, redistribuirea de jos in sus, de la săraki la bogați, reprezintă singura cale economică. Păi cum altfel decât prin tăieri de venituri, concedieri și eliminarea programelor de stimulare a economiei românești ai putea să transferi bani către marii jucători precum bănci, fonduri de pensii private, comunicaţii și energie – așa cum a promis noul guvern în “programul de guvernare”?
2. Ministerul de Finanţe vorbeşte despre venituri nerealizate de 21 miliarde lei dar uită să spună că s-a cheltuit – surpriză, tot cu 21 miliarde lei mai puţin decât programatul din perioada ian-sep 2019. Argumentul principal pentru care “gaura” este o iluzie este următorul – diferența dintre programat și realizat la venituri bugetare este aproximativ egală cu diferența dintre programat și realizat la cheltuieli bugetare = 21 miliarde lei. Este analogie cu situația în care dumneavoastră vă programați că în primele trei trimestre din anul 2019 veți avea venituri de 10.000 euro și vă stabiliți cheltuieli de 10.000 euro, dar din ianuarie până în septembrie aţi cheltuit efectiv 8000 euro pentru că nici veniturile nu s-au realizat decât în cuantum de 8000 euro. Deci aţi cheltuit cât s-a strâns ca venituri (plus deficitul oficial), deci unde-i gaura?! Ministerul de Finanţe nu vorbeşte de cheltuieli și nu spune că în fiecare an veniturile realizate au fost sub cele programate la 9 luni cam cu aceeaşi pondere din PIB cu care sunt şi în 2019. Deci, fake news. Iată date MFP în captura 1.
3. Văicăreala nu ține loc de soluții, vina pe greaua moștenire nu ține loc de politici publice. Ha ha. În 2017, guvernarea social democrată a preluat un buget proiectat cu venituri bugetare mai mici cu 10 miliarde lei – date oficiale pentru 2016, în comparație cu veniturile bugetare pe 2015 (223 miliarde lei față de 233 miliarde lei) (captura 2). Bașca măsuri de relaxare fiscală de la 1 ian 2017 – vă aduceți aminte de eliminarea taxei pe stâlp, a supraaccizei și reducerea TVA – măsuri prin care s-au transferat practic 7 miliarde lei din buget în mediul privat, fără niciun impact asupra bunăstării cetățenilor. Aceste pierderi de venituri nu erau prinse în bugetul conceput de noul guvern. Dacă mai adăugăm diverse cheltuieli amânate de 3 miliarde lei regăsim un impact bugetar de 20 miliarde lei. Nu am fost de acord să i se spună gaură nici atunci, nu sunt de acord nici acum. Dar dacă spunem acum spunem şi atunci, o gaură de 20 miliarde lei. Eh, cu toate acestea, anul 2017 s-a încheiat cu un deficit pe ESA de 2,7% din PIB (ultimele date de la Eurostat/ CE), cu o creștere economică record de 7,1% – prima din UE și cu un plus de venituri bugetare de 28 miliarde lei fata de 2016. Nu numai că s-a recuperat dar s-au adus în plus câteva miliarde de lei printr-un program de guvernare consistent.(captura 3)
4 întrebări:

Prima. Despre ce gaură vorbim în condițiile în care venituri nu s-au realizat în același cuantum cu cheltuieli care nu s-au realizat?

A doua. Cât estimați că au “mâncat” din creșterea economică, au mărit cheltuielile bugetare și au redus veniturile bugetare blocajul pe buget, declarațiile permanent catastrofice privind criza și iluzoriile dezechilibre din economie, blocarea oricăror proiecte economice prin sesizări la CCR / întoarceri în Parlament plus restricționarea puternică a creditării de la 1 ian 2019 prin plafonul restrictiv serviciul datoriei/venituri ?

A treia. Soluții? Noi aveam și avem soluții. Care sunt soluțiile concurenței?

A patra. De ce experții prestigioasei agenţii de rating Fitch – cu acces de acuratețe maximă la datele din buget – au declarat zilele trecute că prin măsuri inteligente România se poate încadra în 2019 în deficitul bugetar de 3% din PIB?

Cristian Socol – 14 noiembrie la 21:47

Cât costă zgomotul politic în economie? Cât costă pe fiecare român? Cine câștigă și cine pierde din declarațiile catastrofice neargumentate privind situația finanțelor publice?
Pierd toți românii. De când a picat guvernul social democrat prin moţiune și până azi costul de finanţare al României prin obligațiuni la 10 ani a crescut cu 7,5%. Dacă în 10 octombrie acesta era de 4,23% azi România are un cost de finanţare crescut la 4,55%. (captura 1)
Costurile de finanţare cresc şi pe termen scurt. Noul guvern s-a împrumutat pe piaţa internă, în lei, la 46 luni cu o dobândă de 3,86%, mai mare decât cea de 3,80% la care s-a împrumutat pentru aceeaşi maturitate în urmă cu două săptămâni (captura 2).
În plus astăzi cursul leu euro a ajuns la un record maxim istoric. Detalii aici https://www.economica.net/cel-mai-slab-leu-din-istorie-in-f…
Am mai spus. Creşterea cu 1 punct procentual a dobânzii medii la care se împrumută România va genera un cost anual pe buget de circa 1 miliard lei (circa 200 milioane euro), adică 10 euro luaţi din buzunarul fiecărui român. Mai punem şi creşterea ratelor bancare, a inflaţiei și scăderea puterii de cumpărare prin deprecierea cursului de schimb. Toţi aceşti bani îi câştigă băncile/ creditorii României.
Acesta este costul pentru zgomotul politic – ca să nu zic circul – din aceste zile. Vi se pare ieftin biletul la circ?

Cristian Socol – 19 noiembrie la 09:11

Karma.

1. Efect al neîncrederii generate de declaraţiile hazardate, cursul de schimb atinge 4.8 lei în această dimineață. Deja băncile comerciale vând euro cu 4.85 lei. Şeful analiştilor financiari vorbeşte la TVR despre continuarea deprecierii către 5 lei per euro.

2. Crește costul de finanțare al statului. Pe fondul haosului din ultimele zile, MFP s-a împrumutat ieri 858 milioane lei la dobândă de 4,09%, mai mare decât împrumutul la aceeaşi maturitate făcut în 23 oct, la 3,89%. Adică +1,7 milioane lei anual transferaţi către creditori anual numai de aici.

3. Din aceste două procese, câștigă băncile / creditorii și pierd românii care plătesc rate mai mari la bănci, suportă facturi mai mari și pierd putere de cumpărare.

Cristian Socol – 23 noiembrie la 10:41

Atomica. Tot ce am propus şi implementat în ultimii aproape 3 ani este validat chiar din centrul deciziei macroeconomice.
Iată ce scrie în ultimul Raport asupra Stabilității Financiare, BNR 2019 unde se recunoaște că România a avut cea mai mare creștere a productivității orare a muncii și că este loc pentru o distribuire mai echilibrată a valorii adăugate produse în economie, între muncă și capital. Adică, oameni buni, definiția #wageledgrowth. Pare că demersurile mele au avut succes.
“România a înregistrat performanțe bune și în ceea ce privește productivitatea orară a muncii (+3,8 la sută în anul 2018 față de anul 2017, comparativ cu o medie europeană de 0,7 la sută, Grafic 1.6). Această performanță se menține pe un interval mai lung: productivitatea orară a muncii din România (exprimată în prețurile din anul 2010) a fost în anul 2018 cu 46,3 la sută mai mare relativ la 2010 (media europeană fiind de 8,1 la sută), fiind cea mai mare creștere din UE. Aceste rezultate arată și că rămâne spațiu pentru o împărțire mai echilibrată între factorul muncă și factorul capital a valorii adăugate produse în economie, depinzând totodată de sustenabilitatea dinamicii ridicate a salariilor. Nu în ultimul rând, creșterile salariale trebuie să conducă și la schimbarea structurii economiei înspre sectoare generatoare de valoare adăugată mai ridicată, prin politici publice de susținere a companiilor inovatoare (knowledge intensive) și programe de perfecționare a forței de muncă. ” (pagina 20, RSF, BNR, 2019)
Graficul ataşat este din acelaşi raport, pagina 21. Pentru verificare detalii aici https://www.bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx

Cristian Socol – 25 noiembrie la 16:43

Ziua și miliardul împrumutat la dobânzi în creștere. Declarațiile catastrofice sunt profitabile pentru unii, o povară pentru alții. MFP a împrumutat azi 1 miliard de lei, de peste 2,5 ori mai mult decât își propusese, la dobânzi în creștere. BNR ajută Guvernul făcând eforturi disperate pentru a calma cursul euro/leu şi dolar/leu şi a menţine dobânzile relativ stabile. Nu va mai putea să țină mult stavilă. Şi oricum, totul e pe banii românilor. Rate mai mari la credite, chirii mai mari şi facturi mai mari – la creşterea cursului şi un plus de cheltuieli bugetare – la creşterea dobânzilor dar şi un viitor amanetat. Economisiți, veți avea nevoie! https://www.economica.net/prima-zi-dupa-alegeri-ministerul-finantelor-a-imprumutat-peste-un-miliard-de-lei-de-la-banci_176782.html

Cristian Socol – 26 noiembrie la 10:46

Deficitul bugetar putea fi ţinut în jurul a 3% din PIB. Acum se face risipă în banul public pentru a se da vina ulterior pe greaua moştenire PSD. Despre rectificare. Deficitul acum este 2,8% din PIB. La rectificare, 1,8 miliarde lei merg către PNDL (acum nu mai sunt baroni, nu mai sunt registre duble?!), 3,4 miliarde lei merg către rambursări de TVA (a verificat cineva dosarele de rambursare?!), 0,3 miliarde lei pentru despăgubiri la ANRP şi 0,65 miliarde lei fonduri de rezervă – cheltuieli discreţionare. Plus 2 miliarde lei avans pentru înzestrare militară rachete. La venituri nu se încasează banii din Licitaţia 5G adică 2,4 miliarde lei. Adunaţi 1,8 cu 3,4 plus 0,3 plus 0,65 plus 2 plus 2,4 = 10.55 miliarde lei împărţit la PIB de 1022 mld lei pe cât a fost construit bugetul rezultă un plus de 1% din PIB la deficit. Într-o singură lună. În schimb se taie de la Educaţie, infrastructură şi investiţii. Şi se taie de la salariul minim.

Concluzionând.

Cheltuielile de mai sus puteau fi eşalonate. Veniturile de mai sus puteau fi realizate. Deficitul bugetar putea fi ţinut la 3.2-3.3% din PIB. Putea fi negociată cu Comisia Europeană activarea clauzei de investiţii şi/sau scoaterea în afara calculului de deficit a cheltuielilor de înzestrare militară suplimentare, de 0,7% din PIB că sunt excepţionale, că sunt one off. Cu un efort pe colectare nov şi dec, nu mai era nevoie de prea multă negociere cu CE. Deci, se putea. Cu voință și pricepere.

Dar nu e mai uşor să dai vina pe greaua moştenire? Deficitul de 4,3% din PIB nu este decât un pretext pentru austeritate.

Cristian Socol – 27 noiembrie la 10:11

Creşterea deficitului bugetar de la 3,3% din PIB la 4,3% din PIB are loc prin inacțiune / intenție. Prin acţiuni rapide / hotărâte, anul 2019 se putea închide la 3,3-3,5% din PIB.

Iată: 14 nov 2019 ora 10. Ministrul Finanțelor Publice-“Dacă nu facem nimic, deficitul va ajunge la 4% din PIB“. Un ministru de finanţe nu trebuie să contemple, să nu facă nimic! http://m.ziare.com/…/citu-deficitul-bugetar-pentru-2019-va-….

Peste 11 zile: 25 nov 2019 ora 10 La rectificare deficitul va ajunge la 4.3% din PIB. http://mobile.hotnews.ro/stire/23513388.

Mai mult, în această lună, Comisia Europeană – una dintre instituţiile care au acces complet la datele macro / fiscal – bugetare estima un deficit de 3,6% din PIB pentru 2019! https://www.g4media.ro/comisia-europeana-deficitul-bugetar-…

Și mai mult, Consiliul Fiscal, instituţie care prin lege are acces la informaţii complete cu privire la buget, estimează, tot în această lună, că deficitul bugetar va ajunge la 3,4% -3,7% din PIB în 2019 https://www.bursa.ro/daniel-daianu-presedintele-consiliului…

Nu se poate! FMI, altă instituţie care are acces permanent la datele bugetare, estimează un deficit de 3,7% din PIB în 2019.

Având în vedere datele rectificării bugetare şi aceste declaraţii / estimări publice:

1. Este corect să fie folosit deficitul bugetar mărit pentru a invoca greaua moștenire şi drept armă electorală?

2. Este corect să mărești deficitul bugetar intenţionat / prin inacţiune astfel încât să intri în Procedura de Deficit Bugetar Excesiv şi, ulterior, să invoci recomandările Comisiei Europene pentru măsurile de austeritate ce vor fi implementate?

3. Este corect ca marea masă a cetățenilor să plătească costurile unor dobânzi mai mari, rate mai mari la credite, taxe mai mari ş.a.m.d.?

Update: ce disonanţă – pe de o parte se invocă găuri şi deficite, pe de altă parte azi se anunţă anularea tuturor taxelor din OUG 114, scoaterea supraaccizei la carburanţi, eliminarea supraimpozitării contractelor part-time ş.a – impact negativ pe buget, circa 8 miliarde lei.

Alegerile prezidenţiale. Turul al II-ea. Iohannis

Sursă imagine: g4media.ro

După centralizarea a 98% din voturile valabil exprimate în țară, Klaus Iohannis conduce cu 63,08% în fața Vioricăi Dăncilă, care are doar 36,92%, potrivit Autorității Electorale Permanente.

Au fost numărate 8.905.881 de voturi din cele 9.086.643 de voturi exprimate în țară.

Klaus Iohannis – 63,17% – 5.625.844 voturi

Viorica Dăncilă – 36,83% – 3.279.915 voturi

Preluăm în continuare două articole comentariu despre rezultatul din turul II al alegerilor prezidenţiale, la care vom adăuga o notă de final în care vom sugera o paralelă între situaţia de pe scena politică şi cea din Biserică. Cele două articole sunt semnate de Dan Tăpălagă (G4media.ro) şi Cornel Nistorescu (Cotidianul.ro).


DAN TĂPĂLAGĂ: Efectele victoriei lui Klaus Iohannis la scor zdrobitor

Câștigarea alegerilor la o diferență atât de mare de către Klaus Iohannis reprezintă un mare vot de blam pentru PSD și candidatul său, un spate întors ostentativ unui partid care a bulversat România în ultimii ani. Românii din afara țării s-au mobilizat masiv în turul doi, deși nu exista vreun pericol să iasă Dăncilă. De unde atâta sete de vot? Sigur, pe mulți i-a încurajat absența cozilor. Dar ce i-a propulsat către secțiile de votare într-un număr record, de aproape un milion?

Cel mai probabil, a fost nevoia de a aplica o sancțiune usturătoare partidului și candidatului care încarnează în ochii vastei majorități a celor din diaspora răul absolut al politicii românești. Din cauza lipsei de perspectivă, din cauza atmosferei generale proaste, mulți au luat în ultimii ani decizia grea de a părăsi România. Acum a sosit momentul revanșei. Au simțit cu toții că mai există o șansă și n-au ratat-o. Lor le datorăm multe, inclusiv o mai bună reprezentare în Parlament. O dezbatere publică a început deja și trebuie ținută sus pe agendă.

A fost, așadar, un vot masiv împotrivă, nu atât pentru.

De pe fotoliul de învingător la scor detașat, Klaus Iohannis vede cu siguranță lucrurile puțin diferit. Se va simți supralegitimat și mandatat de popor să conducă țara cum dorește. Pericolul mesianismului este real când un președinte este reînvestit cu atât de multă încredere, indiferent de motive. Riscurile unui comportament de tip monarhic trebuie luate serios în considerare, mai ales că președintele Iohannis va avea de acum toată puterea: Guvern și Parlament.

După victoria categorică a candidatului său, PNL își va consolida majoritatea fragilă de care dispune în prezent în Parlament. Se vor găsi destui pesediști gata să treacă în tabăra învingătorilor. Mulți se vor prezenta luni la prima oră la ușa PNL. Vom asista foarte probabil la un val de migrație politică, mai ales că în PSD va începe războiul intern pentru putere. Cu o majoritate stabilă, PNL ar putea forța chiar anticipate în primăvară, pentru a capitaliza la maxim valul anti-PSD. Imediat după anunțarea rezultatelor, președintele Klaus Iohannis a anunțat că se va implica ”pentru a crea o nouă majoritate parlamentară, compusă din toate partidele democratice”.

Greu de crezut că Viorica Dăncilă mai poate rezista în fruntea partidului. Până la Crăciun e foarte posibil ca partidul să-și aleagă deja un nou lider. Baronii se pregătesc de locale, mai au doar câteva luni la dispoziție. Nu-și pot permite să prelungească prea mult criza internă.

Cam acestea sunt efectele imediate, la care se adaugă un sentiment de ușurare, senzația că societatea românească a scos capul de sub apă. Șapte ani a fost sufocată de corupție sistemică, de un partid organizat ca o grupare mafiotă, de mediocritate, incompetență și o contraselecție în funcții importante cum nu s-a mai văzut.

În plan extern, victoria lui Iohannis este bine văzută. România se decuplează de plutonul țărilor cu deficite democratice grave. PSD, Dragnea și Dăncilă au inclus România în plutonul țărilor problemă din UE, alături de Polonia și Ungaria. Azi, România se rupe în forță de clubul țărilor iliberale și proiectează din nou imaginea unei insule într-o mare de țări care se scufundă.

Într-o Europă de Est tentată de autoritarism, cu democrații mutilate și lideri populiști, victoria unui candidat prooccidental, predictibil și instalarea recentă a unui guvern care se declară pro-business sunt vești foarte bune venite dintr-o țară specializată în vești proaste.

Este, în cele din urmă, triumful democrației. Românii au oprit deriva autoritaristă a puterii de la București prin vot, la capătul unor ani de proteste energice în stradă. Tăvălugul a pornit din stradă, a continuat la alegerile pentru europarlamentare din luna mai, când PSD a înregistrat prima înfrângere majoră. Valul de indignare sănătoasă a spulberat șase luni mai târziu un partid profund nociv și pe candidatul său.

Rezultatul alegerilor prezidențiale din decembrie 2019 mai este, dacă vreți, și o lecție pentru orice partid care guvernează împotriva cetățenilor săi și calcă în picioare justiție, stat de drept, economie, nesocotind valori de bază.

Aceasta este frumusețea democrației, mai ales când ea vibrează. Capacitatea ei formidabilă de a alimenta mereu speranța ne ajută să facem pași mari înainte, deși acum câteva luni totul părea pierdut. România era la cheremul unui singur om și intrase, din cauza lui Liviu Dragnea, în proces accelerat de orbanizare și erdoganizare.

Ne-a salvat din nou șansa de a de a trăi într-o lume liberă, pe teritoriul UE protejat de instituții puternice, dar ceea ce ne-a salvat cu adevărat a fost determinarea românilor, din țară și din afara ei, de a apăra în stradă și la vot tot ce s-a câștigat atât de greu după 89.


CORNEL NISTORESCU: Gloria prostului și a nemernicului

Mare carnaval electoral ne-a fost oferit pe mai toate canalele de comunicare. Cele mai stupide sau mărunte detalii legate de alegeri ne-au fost propuse ca știri, chiar și ca bombe. Toate transmisiile de duminică (și unele chiar de vineri și de sîmbătă) n-au fost decît niște forme de surescitare jurnalistică. Și pe vremea alegerilor comuniste, măsluitul proces verbal arăta ca o sărbătoare, deși oamenii nu sărbătoreau nimic. Dimpotrivă, gemeau sub apăsarea lipsei de libertăți. Așa și acum. Chițăiala surescitată avea parfum de eveniment sărbătoresc, deși România de azi poate scrie pe o tablă cel puțin 250 de argumente pentru nefericire. Și pe care listă să includă vreo 20-30 de dovezi legate de o democrație măsluită în chiar interiorul Uniunii Europene. De ce s-au înhăitat jurnaliștii la acest carnaval al fericirii electorale, al bucuriei deșănțate și fără temei?

Unii dintre ei au insistat grosolan pe cîștigătorul știut de dinainte, jucînd rolul atoateștiutorilor, deși această atitudine i-a putut dezarma și dezamăgi pe cei care ar fi vrut să voteze pentru altcineva. De ce au încercat unii să transforme aceste alegeri într-un test fără miză? Sau cu miză de doi rahați? Cîștigă cu un procent care începe cu 7 sau cu 8?

Alegerile din 24 noiembrie 2019 sunt un proces electoral pregătit îndelung de serviciile secrete și de factorii de putere din Comisia Europeană. S-a lucrat masiv ca partidul preocupat de creșterea redevențelor și de blocarea expatrierii mascate de profit să fie mai puțin credibil, adică să fie compromis, să fie coborît cît mai jos în sondaje și ridiculizat cu orice prilej, în așa fel încît România – sursă de profit greu de controlat – să nu încapă pe mîna cuiva care ar încurca socotelile. Carnavalul acesta deșănțat și gol face parte din aceeași strategie? În parte, da. De la Rareș Bogdan la Digi și Europa EM a pornit o hăhăială electorală menită a arăta o Românie fericită. Există și cealaltă jumătate care a mimat din prostie, care a luat în serios toată lucrătura din ultimii doi ani. Prostul montat de măsluirile propagandei a trăit o zi fericită, crezînd că are și el ocazia să pună umărul la consolidarea democrației. Și fără să-și dea seama că participă și el la livrarea pe tavă a țării sale, cu instituții, materii prime, materii cenușii etc.

Știu oameni care habar n-au de trecutul și prestațiile cei doi candidați, dar s-au mîndrit că au ieșit primii la vot, arătînd ca niște pești agățați în undițele propagandei. Alți oameni s-au speriat pentru că au auzit păreri contradictorii, unii ținînd cu unul, alții cu adversarul și cum să se hotărască fără riscul de a greși! Despre cei fanatici n-am nimic de zis pentru a nu se considera hotărîtori în producerea unui dezastru.
Pentru nemernicii aflați în culisele și jocurile acestui eveniment românesc, alegerile (indiferent de cîștigător) sunt o zi de glorie. Pot zice că le-a ieșit planul și de azi înainte ei vor fi marii profitori din spatele scenei politice.

Un lucru nu pricep! Cum se poate ca la începutul acestei săptămîni hotărîtoare pentru alegerea președintelui României, primul ministru Ludovic Orban să facă asemenea afirmații la un congres internațional al PPE de la Zagreb? A vorbit explicit, cu subiect și predicat despre motivele dărîmării Guvernului Dăncilă. Imaginile cu discursul plin de enormități rostite de premier a circulat pe net și la ore tîrzii pe o televiziune. Ba, Viorica Dăncilă a distribuit sîmbătă filmulețul însoțit de rugămintea de a-l distribui. Și, cu toate acestea, televiziunile din România s-au făcut că plouă, politicienii, la fel, șefii de partide s-au făcut că n-aud și nu văd.

În văzul unei mulțimi de politicieni din Europa, Ludovic Orban s-a lăudat că a dărîmat guvernul Dăncilă pentru a ajuta gruparea PPE în fața socialiștilor. Și Klaus Iohannis s-a lăudat prostește (adică nedemocratic, el neavînd rol constituțional în asta) cu debarcarea aceluiași guvern.
Și, cu toate acestea, în România, aproape nimeni n-a ieșit să ceară socoteală și să sublinieze ticăloșia. Dimpotrivă, s-a înghesuit la vot de parcă s-ar fi împărțit și mici și bere!


Nota utzu: Despre faptul că societatea este polarizată şi că politica urmează aceste clivaje s-a scris deja (de) mult. Însă în aceste două exemple nu întâlnim simple opinii contrare, puncte de vedere diferite despre aceeaşi informaţie, ci observăm că ne sunt prezentate chiar informaţii diferite. Doi comentatori cu notorietate, reprezentativi pentru publicul propriu, aleg să prezinte opinii cu conţinut informaţional paralel. Deşi au în vedere acelaşi eveniment, cei doi vorbesc despre chestiuni total diferite.

În continuare observăm că ceea ce denunţă tabăra învinsă este ignorarea unor interese legitime, a unor subiecte considerate fierbinţi şi relevante pentru procesul electoral al prezidenţialelor.

Cornel Nistorescu face chiar vorbire despre un apel al Vioricăi Dăncilă, unul din cei doi candidaţi la funcţia de preşedinte, pentru a-i fi distribuit un mesaj către electorat, invocând un blocaj mediatic. Face acest lucru după ce anterior, tot candidatului din turul doi al PSD i s-a refuzat calitatea de interlocutor într-o dezbatere prezidenţială.

Pentru creştinii ortodocşi care au fost minimal activi civic în ultimul deceniu sentimentul trăit de Viorica Dăncilă şi de simpatizanţii acesteia nu este unul străin. Noi suntem pe deplin obişnuiţi să fim ignoraţi, interesele noastre să fie luate în râs, reprezentanţii noştri să fie maculaţi mediatic şi, mai ales, să ni se refuze calitatea de interlocutori.

Consider că este pentru prima oară când întreaga campanie electorală, candidaţii şi temele asociate au evoluat într-un mod evident paralel, ceea ce consfinţeşte o nouă stare de fapt mai gravă decât “simpla” polarizare despre care ne-am obişnuit să auzim. Astăzi nu mai sunt de actualitate termenii americani de topografie mediatică: subiecte mainstream şi fringe (subiecte centrale în atenţia publicului sau de extremă/de nişă).

Totodată, nu conţinutul tematic este cel care stabileşte caracterul dominant al unui subiect în atenţia publică. De pildă, în mod tradiţional, trimiterea punctuală pe care Cornel Nistorescu o face vorbind despre subiectul încercării de creştere a cuantumului redevenţelor datorate, împiedicarea exproprierii ilegale a profiturilor, despre înalta trădare cu care se laudă prim-ministrul Ludovic Orban, ar constitui subiecte de interes faţă de care să se exprime şi cei din tabăra adversă. Vedem însă că Dan Tăpălagă expediază indirect aceste îngrijorări prin formularea unui prezumtiv “pericol de erdoganizare, de orbanizare”.

Aşadar nu valoarea sau utilitatea unei teme de dezbatere este cea care împinge un subiect în atenţia publică ci strict Puterea. În anul 2019 chiar candidatului prezidenţial al celui mai important partid parlamentar din România îi este refuzată calitatea de interlocutor. Teme propuse spre dezbatere de jurnalişti de prestigiu, de mare notorietate sunt ignorate aşa cum doar creştinii ortodocşi se obişnuiseră să fie ignoraţi pe scena publică.

Culmea este că acest grav deznodământ al parcursului electoral este calificat de către fostul premier Emil Boc a fi “momentul desprinderii definitive de comunism” iar acel băsescu invocă caracterul nefacultativ al democraţiei. Dimpotrivă, am îndrăzni să spunem, situaţia de fapt ne îndreptăţeşte să concluzionăm că victoria “zdrobitoare” a preşedintelui Iohannis este, prin efectul său imediat, o foarte limpede reîntoarcere la despotismul comunist. Pentru că, din nou, trăim zilele lui: ceea ce poţi ignora, nu există!

Într-un registru complet separat, dar mai aproape de cămaşa noastră, putem semnala aceeaşi boală şi în Biserică, acolo unde, de pildă, există discursuri complet paralele despre ecumenism, există acelaşi refuz al legitimităţii şi calităţii de interlocutor pe chesiuni spinoase, acelaşi mod brutal de folosire a Puterii pentru reducerea la tăcere.

Aşa cum în politică unii au fost trimişi trimişi la “beciul domnesc”, în Biserică suntem evacuaţi din parohie cu firmele de pază, aşa cum în politică unii sunt într-un proces de erdoganizare, orbanizare sau sunt putinişti, în Biserică suntem reduşi complet absurd la termenul de schismatici. Şi, din păcate, aşa cum subiecte precum cel al redevenţelor (printre multe altele) nu este discutat nici măcar când este girat de directorul Cotidianul, iar auto-denunţul lui Ludovic Orban este ignorat chiar când este semnalat de unul dintre cei doi candidaţi finali la prezidenţiale (la apogeul campaniei electorale!), aşa şi subiectul “abaterilor dogmatice” este în mod identic ignorat indiferent că este semnalat de unii ca noi sau chiar de persoane precum Bătrânul Gavril. Aşa cum simpatizaţii victorioşi ai lui Iohannis ignoră preocupările celor învinşi, aşa simpatizanţii semnatarilor de la sinodul tâlhăresc din Creta ne ignoră pe noi.

Mecanismul despotic este acelaşi, dar convingerea noastră este că poate fi înfrânt.

Cele 15 arhive ale părintelui Vasile Oltean

Deşi articolul pe care îl preluăm nu este unul propriu-zis cu temă istorică, el prezintă o însemnătate deosebită în contextul dezbaterilor istoriografice care se poartă în zilele noastre. Este încurajată de ani buni istoria demistificatoare, demitizantă, lucru lăudabil până la un punct şi justificat de excesele interpretărilor istoriografice din perioada comunistă. Însă pentru a fi folositoare, demitizarea trebuie însoţită de demersuri pozitive, de valorificare a izvoarelor istorice nou descoperite, de recorelări ale concluziilor vechi, de evocarea unor învăţăminte relevante pentru actualitatea şi viitorul nostru.

Din nefericire, interesul pentru demitizarea istoriei românilor se exprimă în cheie exclusiv demolatoare, dezangajantă, negativă, relativizantă, urmărindu-se să se obţină o putere politică derivată din atitudinea generală de promovare a unui astfel de discurs acuzator.

Iată însă că există demersuri cu adevărat utile întreprinse de oameni dedicaţi care, deşi nespecialişti, ajung să producă rezultate salutare, valoroase pentru deschiderea orizontului de interpretare şi înţelegere a istoriei noastre.

În articolul preluat de pe situl Evz.ro, scris de jurnalistul Andi Miron într-o notă puţin cam entuziastă, aflăm povestea părintelui Vasile Oltean, directorul Muzeului Prima Şcoală Românească din Braşov şi a documentelor pe care acesta le-a descoperit în turnul bisericii parohiale, fiind ascunse acolo cu multă vreme în urmă pentru a fi salvate de la distrugerea lor de către comunişti.


Sursă imagine: EVZ.ro

15 arhive „de aur”, descoperite de un om cu har. Preot cu sclipire de geniu salvează istoria neamului

Vasile Oltean este o figură emblematică a Brașovului și își împarte timpul între muzeu și un lăcaș sfânt. În vârstă de 71 de ani, slujitorul Bisericii „Sfântul Nicolae” și-a dedicat aproape jumătate de secol studiului de documente istorice de o valoare uriașă, ascunse decenii în podul parohiei sale.

„Am fost victima unei situații penibile”

Ocupațiile domnului Oltean se întrepătrund și-și au originea în urma unui eveniment nefericit din istoria României: „Eu sunt victima unei situații penibile din 1949, când Ana Pauker, o spioană a rușilor, a ajuns în Guvernul României și a dat un decret prin care Armata Română trebuia să ardă în fiecare lună 40 de metri liniari de arhivă bisericească.

Preotul de atunci, Ioan Prișcu, le-a urcat în turnul bisericii și a zidit ușa de intrare în turn, fără să spună cuiva. 10 ani cât a durat acea lege a Anei Pauker, ne-am ars toată istoria, pentru că toate documentele noastre erau în biserici”, a dezvăluit Vasile Oltean pentru Evenimentul Zilei.

15 camere pline de izvoare istorice și 43 de cărți scrise

Gazda Muzeului „Prima Școală Românească” a studiat de-a lungul timpului un volum uriaș de documente istorice – majoritatea redactate în alfabetul chirilic, prezentate publicului larg în scrierile părintelui Vasile Oltean. „Abia în 1967, un epitrop s-a urcat în pod să ia o scândură, a tras de ea, s-a dărâmat acea ușiță și a descoperit că erau 6.000 de cărți și 30.000 de documente. Când le-am luat de acolo, le-am așezat în 15 camere pline. Mai am 3 încăperi necercetate, deci 12 le-am terminat”, a declarat Vasile Oltean.

Documentele studiate de către Vasile Oltean reprezintă niște izvoare istorice de o valoare incontestabilă: „Am scris până acum 43 de cărți, ultimele două le-am lansat săptămâna trecută, la Covasna. E vorba despre o monografie a Diaconului Coresi – singura de pe piață, dar și o monografie a lui Mihai Viteazul – cea mai veche monografie din lume – din 1603, scrisă la Nurnberg, Germania.

Fiecare document, fiecare carte este valoroasă. Pentru istorie nu există mai important sau mai puțin important. Am mai găsit manualul din secolul XI, un text precoresian, un text din 1495 în limba română, înainte de scrisoarea lui Neacșu. Am găsit și prima Biblie a rușilor, am găsit prima carte slavă din lume – Cracovia, 1491, am găsit manuscrisul pe piele de ied nenăscut, cu foițe de aur de la Lăpușneanu – Codex Aureus, toate cărțile școlii ardelene, am toate Bibliile românești. Biblia lui Șerban Cantacuzino – 1688, Biblia de la Blaj – 1797, Biblia de la Buzău – 1856, Biblia de la Paris, a lui Ion Heliade Rădulescu – 1858… Acum am găsit, de curând, o Biblie tipărită la Petersburg de ruși, în limba română – 1818. E o colecție extraordinară”.

Capcanele istoriei

Vasile Oltean spune că istoria predată în școli conține multe dezinformări și vine și cu exemple în acest sens: „Cum să fiu de acord cu istoria învățământului, care spune că școala asta este din secolul XVI?! Am documentele construirii ei din secolul XV. Între timp, am găsit notat în Bula Papală (n.r. – document papal) a lui Bonifacio al XIX-lea, care vorbea despre această școală la 1392 – publicată în a 39-a carte a mea, tradusă din limba latină”.

Controversele imnului național

Imnul României este un alt subiect pe care Vasile Oltean l-a abordat în decursul anilor, a cărui istorie ascunde capcane, spune el: „Aceasta este una dintre cele mai mari nedumeriri ale mele! Am scris până acum opt ediții ale istoriei imnului “Deşteaptă-te, române!”. Toată lumea știe că Anton Pann este autor. De fapt, autorul imnului a liniei melodice este Gheorghe Ucenescu, din Șcheii Brașovului! Eu am avut o biografie a lui, în care povestește cum l-a compus aici, în grădină, de față cu Bălcescu și Alecsandri. Andrei Mureșanu, care îi era prieten și care a asistat i-a spus Vino și duminică, și-ți fac niște versuri!”.

În opinia părintelui de la „Sfântul Nicolae”, imnul compus de Ciprian Porumbescu trebuia utilizat și în prezent: „Noi trebuia să rămânem cu primul imn, Tricolorul . Cuvintele de pe vremea lui Ceaușescu le puteam înlocui și aveam cel mai frumos imn. Cel al albanezilor știți care e? Pe-al nostru steag, al lui Ciprian Porumbescu! Imnul evreilor e Cucuruz cu frunza-n sus, al lui Ciprian Porumbescu. Noi l-am aruncat la coșul de gunoi, nu se mai cântă pe nicăieri. Iar cel pe care-l avem acum nu este imn, ci cântec de înmormântare. Linia melodică este compusă pe o octavă foarte joasă. Versurile lui Mureșanu sunt frumoase, înălțătoare, dar muzica este tristă”.

„Am satisfacția că-l cunosc pe Mihai Viteazul poate mai bine ca pe tatăl meu”

Munca pe care o depune Vasile Oltean este una asiduă, având în vedere faptul că multe dintre documentele pe care le studiază sunt într-o stare avansată de degradare: „Sunt cărți care îți iau o oră-două, o lună, doi ani. Depinde de carte și de dificultatea ei. Manualul secolul XI îl studiez de 10 ani și am de lucru la el. La cartea cu Mihai Viteazul am lucrat doi ani.

Când vorbim despre timp, e relativ, pentru că eu lucrez la mai multe. Am 5 cărți la tipar. Acum lucrez la o carte de 2.000 de pagini scrisă în chirilică, scrisă groaznic, foarte greu de descifrat. Sunt cărți în slavă, greacă, latină sau română, scrisă în alfabetul chirilic”.

Vădit un om cu har divin, Vasile Oltean a oferit mai multe detalii despre ultima sa carte, scrisă în baza unor documente redactate de niște cronicari germani: „Monografia lui Mihai Viteazul am tradus-o toată, o cronică de 700 de pagini. M-a uimit această cronică prin corectitudinea celor care au scris-o – un ungur și doi nemți. Nu-l critică, dar nici nu-l laudă. Notează ce s-a întâmplat în fiecare zi, ca o cronologie foarte obiectivă. Cu siguranță cei care au scris-o erau în preajma lui, pentru că sunt amănunte zilnice.

Ediția mea are 1.000 de pagini, deci am satisfacția că-l cunosc pe Mihai Viteazul poate mai bine ca pe tatăl meu. Nu l-au criticat pe domnitorul nostru. Nu s-au stabilit asupra lui mai multe. În cronica despre care vă spun – prima din lume, Mihai Viteazul apare în context universal cu toate personalitățile din vremea aceea și evenimentele care s-au petrecut la Viena, în Muntenia, Transilvania. E o viziune foarte largă. Rudolf, Pașa Hasan sunt în cartea respectivă, în contextul evenimentelor de atunci. Tot ceea ce se întâmpla în lume. Asta pentru mine este o mare surpriză. Imaginea lui este de Mihai Eroul. Apare ca un cioban, foarte fain portretul. Nu îl laudă, ci spun ce s-a întâmplat. Apare ca un conducător de oști bine pus la punct, pozitiv. M-a surprins corectitudinea neamțului, care nu interpretează, ci spune exact ce s-a întâmplat”.

Despre rezultatele alegerilor prezidenţiale 2019

Sursă imagine: Adevărul.ro

După procesarea buletinelor de vot din toate secţiile de votare avem următoarele rezultate:

(1) Klaus Iohannis: 35,65%:

(2) Viorica Dăncilă: 23,79%;

(3) Dan Barna: 13,99%.

Rezultatele sunt surprinzătoare nu prin ordinea opţiunilor electoratului cât mai ales prin distanţa înregistrată între procentele obţinute de Viorica Dăncilă şi Dan Barna. Deşi scorul de ~24% obţinut de Viorica Dăncilă şi PSD este unul slab, este în continuare unul consistent în raport de cel obţinut de vedeta presei româneşti şi a reţelelor sociale, Dan Barna – USR/PLUS.

În acest context, semnalăm şi articolul publicat de ziare.com, în care se afirmă că şansa PSD a fost totuşi Klaus Iohannis, cel direct interesat să se confrunte cu Viorica Dăncilă în turul al doilea. Prin aceasta se asigură PSD un scor care legitimează un loc în prim-planul politicii noastre şi pentru următorii ani, deşi tema de campanie a actualului preşedinte a fost şi este probabil să rămână cea a excluderii PSD viaţa politică, forţându-i un deznodământ de tipul PNŢCD.


PSD a primit a patra şansă

Nu e niciun secret că preşedintele Klaus Iohannis a preferat să se întâlnească în turul doi cu Viorica Dancilă, atât pentru că fostul premier nu are profilul personal, cultural şi politic al unui adversar notabil, cât şi pentru a putea juca în continuare cartea antipesedistă şi a răului mai mare.

Paradoxul e ca Iohannis a săltat-o pe Dancilă în turul al doilea, pe spatele unui discurs anti-PSD.

Atunci când PSD a părut că îşi abandoneaza propriul candidat, pentru că nici pentru social-democraţi nu a fost la îndemână să accepte o asemenea reprezentare, legitimarea Vioricăi Dancilă a venit dinspre preşedintele Iohannis.

Ping-pong-ul preşedinte/premier în privinţa numirilor de miniştri a ţinut prim-planul câteva săptămâni la rând, când ceilalţi candidaţi au lipsit de pe agendă.

Aceasta lipsă însa nu trebuie trecută doar în contul lui Iohannis şi Dăncilă, ci şi în contul partiturii pe care a jucat-o candidatul “schimbării”, Dan Barna. Atunci când agenda ţi-e potrivnică sau e confiscată, fie te faci prezent pe temele dominante, fie eşti capabil să propui contra-teme la fel de importante pentru societate. Pentru că toţi ceilalţi vor juca.

Dincolo de cauţionarea lui Dăncila ca interlocutor, retragerea suverană a lui Klaus Iohannis din campania pentru primul tur de scrutin a avut ca efect demobilizarea la vot: sunt alegerile prezidenţiale cu cea mai mică participare, invers proporţionala în ţară cu determinarea românilor din diaspora de a-şi exprima dreptul de vot. “Mi-e dor de tine”, au scris duminică românii din Londra, care şi-au pus în acest scrutin speranţa întoarcerii acasă. O speranţă incompatibilă cu reconfirmarea PSD-ului. (edit. theodosie.ro – pasajul subliniat reprezintă simple afirmaţii ale autoarei, în linia editorială a ziare.com)

PSD este beneficiarul celei de-a patra şanse, o şansă care deopotriva îi garantează lui Klaus Iohannis un al doilea mandat pe care, probabil, l-ar fi obţinut şi fără să facă rabat de la exerciţiul democratic al unei campanii, care ar fi putut sa dea Romaniei oportunitatea de a-şi recupera proiectele lui 1990.

Iar atunci cand PSD mai primeşte o şansă, ştie cum să o gestioneze şi asta a făcut duminică, reuşind să se mobilizeze în numele partidului, pentru un candidat de care cei mai mulţi se ruşinează. Peste 20 de procente – dacă nu vor fi peste 25% la final – pentru Viorica Dancilă înseamnă un plus destul de serios faţă de scrutinul europarlamentar din mai.

Viorica Dancilă, care a produs stupoare cand a ajuns în funcţia de prim-ministru, are astazi a doua şansă să fie şi preşedintele României. Iar faptul că e răul mai mare nu va opri avântul PSD de a pretinde un loc în prim-planul politicii.

Nu e surprinzător ca Dan Barna a luat sub 15%, pe dinamica din ultima lună, dar e stupefiant ca Dancilă să reuşească peste 20-25%. Spirala ruşinii a funcţionat pe sondajele de dinaintea votului – votanţii lui Dancilă nu au admis că o voteaza şi şi-au trecut voturile fie sub tăcere, fie la alţii (Diaconu).

Acest articol dezbate chestiuni care privesc rezultatele de la vârful politicii româneşti, însă procentele care vizează interesele ortodocşilor sunt cele exprimate la nivel unitar şi sub-unitar, în coada clasamentului.

Scrisoarea SMURD Iaşi pentru susţinerea doctorului Raed Arafat

Semnalăm o inițiativă civică a salariaților SMURD Iași care vine în apărarea doctorului Raed Arafat, una dintre personalitățile de seamă ale societății noastre şi un reprezentant autentic al elitelor statului român. Sunt puţini românii care se pot lăuda cu activităţi de întemeiere care să fi avut un impact atât de profund în evoluţia unui sistem public precum este cel al medicinei de urgenţă.

Acest succes incontestabil pare însă că i-a atras şi mulţi adversari, doctorul Raed Arafat fiind una dintre personalităţile constant vizate de atacuri de presă şi de campanii de compromitere. Recent, împotriva domniei sale a fost formulată şi o plângere penală pentru faptul că înregistrări video din timpul intervenţiei la incendierea de la Colectiv nu ar fi ajuns la organele de urmărire penală.

Plângerile penale se formulează atunci când denunţătorul consideră că persoana vizată a săvârşit o infracţiune, o faptă prevăzută de legea penală într-atât de gravă încât să impună o sancţiune penală (închisoare sau amendă penală). Cei care au formulat plângerea penală împotriva doctorului Raed Arafat au considerat că suntem în prezenţa unei fapte atât de grave încât depăşeşte sfera răspunderii disciplinare de dreptul muncii, depăşeşte sfera dreptului civil, acolo unde trebuie să se facă dovada unui prejudiciu şi, prin urmare, că ne aflăm în sfera dreptului penal.

Modalitatea aceasta complet imorală şi disproporţionată de folosire a plângerilor penale în scop tracasator sau vindicativ este, din păcate, generalizată în societatea noastră şi vorbeşte mai mult despre caracterul denunţătorilor decât despre cel al persoanei denunţate.

Reacţie contrară de adeziune, de apărare a reputaţiei, de solidarizare, de documentare a împrejurărilor reale şi a circumstanţelor atenuante este singurul mod în care publicul poate media costurile reale ale faptului că cineva este subiectul unei plângeri penale formulată în scop imoral. Aceste reacţii nu înlătură prejudiciul material sau moral suferit în urma plângerilor penale formulate abuziv, dar reprezintă un element esenţial de sprijin.

Acesta este motivul pentru care exemplificăm concret o astfel de reacţie de susţinere şi de solidarizare, mai mult decât lăudabilă, a salariaţilor SMURD Iaşi, care dau mărturie atât despre circumstanţele şi mizele reale în joc cât şi despre caracterul şi persoana doctorului Raed Arafat.

Considerăm că avem de-a face cu un exemplu de bună practică civică pe care creştinii ortodocşi trebuie să şi-o asume şi pe care să o generalizeze. În subsidiar, reamintim că, din punctul nostru de vedere, rostul principal al intelectualităţii mijlocii este acela de a fi sprijin pentru cei înzestraţi de Dumnezeu cu însuşiri folositoare celor mulţi. Mai considerăm că suntem supuşi unei obligaţii morale neîntrerupte de a căuta în mod activ în jurul nostru persoane pe care să le admirăm, să le susţinem nu doar în mod reactiv, ci chiar anticipând şi venind în întâmpinarea iniţiativelor promiţătoare.

În cele ce urmează preluăm un articol din presa locală şi textul integral al scrisorii deschise, iar apoi petiţia iniţiată de angajaţii SMURD.    

Sursă imagine: Digi24.ro

Ziarul de Iaşi: Scrisoare de susţinere pentru Arafat din partea personalului SMURD Iaşi

Personalul medical de la unităţile de primire urgenţe şi cele de la UPU-SMURD au transmis o scrisoare deschisă şi au iniţiat o petiţie online de susţinere a şefului Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă, Raed Arafat.

„Scrisoarea pe care am iniţiat-o este în proces de strângere de semnături. Deja au semnat atât scrisoarea, cât şi petiţia mii de colegi din toată ţara“, a declarat dr. Diana Cimpoeşu, coordonator SMURD Iaşi.

Iniţiativa angajaţilor SMURD a pornit după ce, recent, grupul civic Reset a făcut o plângere penală împotriva acestuia şi a doi dintre şefii din Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă. Plângerea a fost formulată după ce în presa centrală au apărut imagini nedifuzate până acum de la incendiul de la clubul Colectiv, soldat cu 64 de morţi, imagini care arată modul haotic în care autorităţile au intervenit în primele minute.

În acelaşi timp, Raed Arafat a afirmat că, în spatele tuturor acuzelor aduse, există interese ascuse, şi anume privatizarea SMURD. De altfel, şi în scrisoarea deschisă de susţinere a secretarului de stat, semnatarii subliniază voalat acelaşi lucru.

„Proiectele nu pot fi duse la final dacă sistemul este dezasamblat, dacă cel ce îl coordonează, şi prin el, noi toţi, suntem acuzaţi pe nedrept, suntem împroşcaţi cu noroi şi aruncaţi către o instabilitate instituţională şi personală. Atunci când există suspiciunea unor greşeli, organismele profesionale şi justiţia vor analiza, evalua obiectiv şi profesional şi vor lua decizii. (…) Dacă această structură cu rol strategic, al cărei scop este salvarea de vieţi omeneşti, îşi pierde vreun element, se poate ajunge la un dezechilbru funcţional, iar siguranţa cetăţeanului român ar avea de suferit“, se mai arată în scrisoare.

Textul integral al scrisorii deschise:

”În calitate de profesioniști care reprezintă principalele servicii medicale de urgență din România, spitalicești și prespitalicești (Structuri Primiri Urgențe și SMURD) observăm că în ultima perioadă, Sistemul Național de Asistență Medicală de Urgență și Prim Ajutor Calificat este ținta unor atacuri, punctate intenționat în momente de criză, atacuri ce subminează încrederea populației în structurile sistemului de urgență și  sunt dureroase pentru medici, asistenti medicali, paramedici, piloți, salvatori, ofițeri ISU, toți cei care muncesc serioși și dăruiți pentru sănătatea semenilor lor. 

Rezultatele sondajelor privind încrederea populației în diverse categorii socio-profesionale, arătau, în februarie 2018, că românii au cea mai multă încredere în pompieri și personalul medical  care deservesc SMURD, dar și unitățile de primiri urgențe. Afirmațiile din ultimele zile ne fac să reacționăm și să vă reamintim, că toți acești oameni, fac zi de zi totul “pentru ca alții să trăiască” sub o coordonare unică a Departamentului pentru Situații de Urgență, condus de  Secretarul de Stat, Dr. Raed Arafat.

Există evenimente tragice (accidente, incendii) care zguduie întreaga țară și care uneori duc chiar la schimbări majore în plan politic. 

Pentru noi însă fiecare caz este unul dramatic, fiecare pacient care accesează sistemul de urgență are o durere, iar noi, la fel ca dr. Raed Arafat, trebuie să-i ascultăm și să-i ajutăm necondiționat pe toți: “asistența medicală de urgență este un drept al cetățeanului și o datorie a statului” și credem că nimeni nu și-ar imagina că atunci când cade din picioare pe stradă, salvatorii s-ar gândi dacă să înceapă sau nu manevrele de resuscitare, în funcție de posibilitățile de decontare financiară a acelui caz. Doar pe criterii medicale sunt efectuate  și intervențiile echipajelor aeriene și  cele ale echipelor medicale din Unitățile Primire Urgențe, UPU-SMURD.

Pentru ca fiecare om să aibă o șansă la viață am creat din 2006 Titlul IV din Legea 95, legislație primară și secundară în domeniul urgenței, au existat și există programe de dotare cu echipamente și formare a personalului, muncim în permanență, măsurăm calitatea muncii noastre și ne preocupăm să o îmbunătățim mereu.

În 2018 au fost 5.382.178 pacienți tratați în Unitățile Primiri Urgențe, 436.001 intervenții ale ISU (359.305 cazuri SMURD), 2.979.089 ale serviciilor de ambulanță, toate realizate cu doar 0,57% din PIB. IGSU, structură aflată în coordonarea DSU, a atras cele mai multe fonduri nerambursabile din MAI, fonduri destinate dotării autospecialelor de intervenție și perfecționării personalului la nivel european. 

Dorim să putem continua ceea ce am început, iar printre prioritățile DSU pentru 2019 se numără consolidarea rolului de responsabil privind coordonarea integrată, dezvoltarea și extinderea competențelor și a capabilităților în gestionarea situațiilor de urgență, perfecționarea mecanismelor de cooperare interinstituțională și de ajutor reciproc în caz de dezastre, dezvoltarea relațiilor internaționale în domeniul situațiilor de urgență.

Însă proiectele nu pot fi duse la final dacă sistemul este dezasamablat, dacă cel ce îl coordonează și prin el, noi toți suntem acuzați pe nedrept, suntem împroșcați cu noroi și aruncați către o instabilitate instituțională și personală. Atunci când există suspiciunea unor greșeli, organismele profesionale și justiția vor analiza, evalua obiectiv și profesional și vor lua decizii. Pînă atunci nu trebuie să uităm şi insistăm pe acest aspect, că SMURD a început ca o activitate de voluntariat și a ajuns în timp una dintre cele mai performanțe structuri de acest gen la nivel european.

Iniţiatorul acestui sistem de intervenţie a pornit cu o mașină, cu multă muncă și dragoste de medicină și de semeni, cu câţiva voluntari și a reuşit să genereze un curent de opinie şi un sistem care este model multor ţări din Uniunea Europeană și din lume.  

Urgența din România, SMURD-ul nu este doar o instituţie, este o mare familie, ai căror membri sunt ultima speranţă pentru cineva aflat în suferinţă: fie prietenul nostru, fie tatăl unui politician, fie un om fără adăpost, fie un turist străin.

Prin ceea ce se întâmplă acum la nivel mediatic şi declarativ din partea unor reprezentați ai presei și ai statului, această mare şi încă frumoasă familie este în pericol. 

Prin această scrisoare deschisă, dorim să afirmăm public susținerea față de Sistemul Public de Urgență și de Șeful DSU, Doctorul și Omul Raed Arafat, tocmai pentru a nu ajunge în situația în care românii să își piardă încrederea în cei care zi de zi le salvează viața.

Dacă această structură cu rol strategic, al cărei scop este salvarea de vieți omenești, își pierde vreun element, se poate ajunge la un dezechilbru funcțional, iar siguranța cetățeanului român ar avea de suferit.”


Spunem NU demisiei și/sau demiterii lui Raed Arafat!

Noi, semnatarii acestei petiții, îi solicităm Domnului Doctor Raed Arafat să nu demisioneze și, în același timp, ne opunem total demiterii sale nejustificate!  

De 29 de ani, în România, RAED ARAFAT înseamnă FAPTE, NU VORBE!

FAPTE care astăzi, pentru milioane de Români, fac diferența dintre viață și moarte!  

Mai mult decât oricare dintre noi, Doctorul Raed Arafat ne arată constant că, prin muncă asiduă și onestă, perseverență, curaj, viziune şi determinare totul este posibil. Indiferent de domeniu sau context. Ne arată că putem să construim în România, să ne urmăm visurile și să credem în realizarea lor, ne insuflă încredere în ţara noastră şi în oamenii onești care încă îi slujesc instituţiile.  

Pentru milioane de Români, reducerea timpului de așteptare a ambulanței de la câteva ore la câteva minute (8 minute în mediul urban și sub 20 de minute în rural), a realizat-o sistemul creat de către Doctorul Raed Arafat – S.M.U.R.D.!  

Ce înseamnă astăzi SMURD pentru România?

– 985 de cazuri pe zi (1 caz la fiecare 90 de secunde), adică un total de 335.221 de adulţi şi 32.152 de copii cărora li s-a acordat prim ajutor şi asistenţă medicală de urgenţă (numai în anul 2018);

– Peste 300 echipaje de prim ajutor calificat, peste 30 de echipaje de terapie intensivă mobilă şi 8 echipaje de terapie intensivă neo-natologică se află zilnic în intervenţie;

– 8 baze aeriene de salvare deservite de elicopterele SMURD.  

Sistemul de urgență reformat la nivel național de către Doctorul Arafat împreună cu Pompierii Români, Aviația, SALVAMONT-ul și Direcția medicală de urgență înseamnă astăzi:

– 3.100 de apeluri de urgență gestionate zilnic (media anului 2018);

– Protecție pentru bunuri în valoare de 5,36 miliarde lei (numai în anul 2018);

– 20.016 de acţiuni pentru protecţia comunităţilor și peste 3.400 de exerciții și simulări de dezastre (numai în anul 2018);

– Peste 1.200 de voluntari ISU care participă, în teren, alături de salvatorii profesioniști;

– Informarea și instruirea a peste 100.000 de persoane (până la finalul anului 2018) în acordarea primului ajutor prin programe precum Caravana SMURD ”Fii Pregătit!” sau cele din școli și universități;

– Sute de milioane de euro din fonduri UE atrase prin proiecte ale IGSU și DSU și investite în echipamente și autospeciale de ultimă tehnologie, precum și numeroase acorduri de asistență de urgență cu organisme NATO și UE.  

Din nefericire, până în 2017, peste 15.000 de medici români au părăsit România (*), iar alți 10.000 li s-au adăugat în ultimii 2 ani (**), lucru care a dus la o criză de medici fără precedent și o imensă presiune asupra personalului medical rămas în țară.  

Din fericire, în zona de pre-spital, echipajele SMURD au preluat și suplinesc astăzi o parte importantă lăsată descoperită de plecarea medicilor români. Din acest motiv, demiterea doctorului Raed Arafat și, implicit, distrugerea sistemului integrat de urgență și a SMURD, pentru mulți dintre români va însemna condamnarea la lipsa asistenței medicale, iar, în cazul urgențelor majore, poate echivala cu o condamnare la moarte.

Pentru că noi alegem SĂNĂTATEA și VIAȚA, îi cerem doctorului Arafat să NU demisioneze și NE OPUNEM demiterii sale nejustificate!  

Avem deplină încredere și suntem solidari cu doctorul Raed Arafat, îndeosebi în aceste zile în care efortul și sacrificiile făcute, în ciuda încercărilor repetate de a fi oprit, pentru realizarea sistemul românesc de urgență, sunt răsplătite cu acuzații lansate în spațiul public în mod agresiv și injurios, fără fundament, expertiză sau legătură cu întâmplările reale.

Pentru fiecare viață salvată de către SMURD în ultimii 29 de ani, Domnule Doctor Raed Arafat, VĂ MULȚUMIM!

Cei care doresc să semneze petiţia o pot face accesând următoarea adresă online: https://www.petitieonline.com/spunem_nu_demisiei_isau_demiterii_lui_raed_arafat

Alegeri locale în Republica Moldova

Sursa imagine: Adevărul.ro

Într-un articol publicat de ziare.com, profesorul Dorin Popescu face o analiză a rezultatului alegerilor locale desfăşurate peste Prut în acest weekend (cu accent pe victoria socialiştilor de la Chişinău pe care o califică drept „episod tragic al unui proces catastrofal“), rezultat electoral în urma căruia se vede nevoit să exprime unele adevăruri, în cuvinte (cam) tari, care ies din matca discursului de plastic vehiculat la noi despre statul românesc din stânga Prutului.

Reţinem din cuprinsul articolului publicat de ziare.com, faptul că autorul:

– denunţă politica noastră externă ambiguă şi fără conţinut intitulată „susţinerea parcursului european al Republicii Moldova”;

– critică elitele fără viziune, incompetente sau corupte de pe ambele maluri ale Prutului;

– deplânge lipsa unui proiect românesc sistemic pentru Republica Moldova;

– reclamă deciziile cancelariilor euroatlantice privitor la Republica Moldova;

– descrie noul proiect geopolitic european care vizează “reinstalarea cortinei de fier pe Prut“;

– reţine existenţa „mirajului fatal” al lumii ruse pentru moldovenii de peste Prut.

Precizăm că mai degrabă nu suntem de acord cu ideile cuprinse în articolul pe care îl preluăm, dar considerăm că acesta constituie totuşi o foarte bună bază de discuţie, în măsura în care va exista interes.

Alte materiale utile pentru conturarea imaginii de detaliu din Republica Moldova sunt interviul luat lui Armand Goşu din Contributors, articolul domnului Marius Diaconescu publicat de Adevărul sau articolul profesorului Radu Carp din Adevărul.  

Aşteptăm cu interes analize ale domnului Valentin Naumescu şi, mai cu seamă, din partea   domnului Dan Dungaciu, probabil cea mai autoritară voce românească privitor la acest subiect.


Calul troian în cetatea Chişinăului

Victoria candidatului socialist Ion Ceban la alegerile locale pentru Primăria Chişinăului are semnificaţii geopolitice paradigmatice pentru întreaga regiune a estului Uniunii Europene.

Este un eşec de proporţii al proiectului românesc şi european privind Republica Moldova şi totodată un simptom al transformării rapide a întregii vecinătăţi estice a Uniunii în zonă-tampon, dincolo de o cortină gri care se va instala încet şi sigur pe Prut.

În ultimele trei decenii, Chişinăul a construit şi reprezentat rezistenţa tiparului cultural şi geopolitic european în faţa a ceea ce numeam cândva tancurile geopolitice ale MoscoveiLumea rusă, puternică şi ea la Chişinău mai ales prin presa, elite pro-ruseşti, fonduri, reţele de agenţi de influenţă, ideologie, biserică etc, nu a putut totuşi cuceri (până ieri) această redută a Europei în ultimii 16 ani.

Chişinăul a funcţionat de jure (de facto? n.m. utzu) ca un avanpost al Europei şi al tiparului civilizaţiei ei, cu roluri similare ale cetăţilor de odinioară ale domnitorilor moldoveni, deci români. Acum, această redută a cedat, iar rezistenţa s-a frânt.

Este un episod tragic al unui proces catastrofal, care îşi are cauzele la Bucureşti, Bruxelles, Paris, Berlin, Washington, Chişinău şi Moscova.

În modesta mea opinie, victoria candidatului socialist la Chişinău are patru cauze majore.

Prima se afla la Bucureşti.

Dintotdeauna cheia reintegrarii Republicii Moldova în spaţiul românesc/european s-a aflat în mâinile Bucureştiului. Orice altă interpretare sugerată de liderii noştri politici (cum că, bunaoară, scenariile pentru Republica Moldova s-ar scrie în marile cancelarii) este o disculpare lamentabilă a acestora, o tentativă ipocrită de a se exonera de responsabilitatea directă şi primară privind acest eşec.

Alegerea lui Ion Ceban confirma falimentul (cel puţin pe termen scurt şi mediu), al ideii româneşti în Republica Moldova; cel puţin falimentul ideii politice/geopolitice, pe baza deteriorării considerabile (aproape iremediabile) a capacităţii Bucureştiului de a sprijini ideea pro-europeană şi pro-românească în Republica Moldova.

Republica Moldova a fost întotdeauna “cartoful fierbinte” al clasei politico-administrative de la Bucureşti şi totodată hârtia de turnesol a politicii noastre externe, “proba noastră de viaţă” în relaţiile internaţionale.

Fără un proiect solid, sistemic, structurat, vizionar şi responsabil al României pentru Republica Moldova nu avem motive spre a aprecia că putem avea vreodată performanţă în politica noastra externă, oriunde în lume (prioritar la Bruxelles sau Washington).

De circa două decenii, Bucureştiul dezvoltă ipocrit şi desubstanţializat o orientare voit ambiguă de politică externă în raport cu Chişinăul, numită invariabil susţinerea parcursului european al Republicii Moldova.

Nu am construit şi nu avem o proiecţie pe termen lung care să substanţializeze specificitatea relaţiilor noastre cu Chişinaul. România nu poate avea, în raport cu Republica Moldova, obiective neutre şi plate de facilitare a apropierii Republicii Moldova de Europa egale celor pe care le exprimă ţări din extremitatea vestică a Europei, precum Portugalia.

Avem nevoie de o proiecţie naţională asumată plenar de către elita noastră politică şi de către societate, de un Pact Naţional pentru Republica Moldova, în absenţa căruia politica noastră în Est riscă să fie/devină derizorie. În absenţa acestei proiecţii, chiar şi actualul pariu al relaţiei cu Republica Moldova, “sprijinirea integrării europene a Republicii Moldova”, riscă să nu fie realizat, pentru că România nu mai deţine profilul şi expertiza necesare implicării sale în formatele externe care contează pentru viitorul Republicii Moldova.

Aş spune ca principala cauză a absenţei unui proiect românesc sistemic pentru Republica Moldova constă în criza valorilor şi în coma noastră meritocratică, în absenţa permanentă a oamenilor de stat veritabili din spaţiul public românesc.

De trei decenii, rulăm la vârf “elite” fără viziune, vânători de funcţii, sinecurişti, negustori de himere, falşi patrioţi, corupţi şi iresponsabili, discursuri fără etică şi asumări, poze ceremoniale şi ifose.

În trei decenii, nu am reuşit să aducem la Chişinău satisfacţia binefăcătoare a unei lumi libere, romaneşti/europene, nu am reuşit să îmblânzim destinul tragic al românilor de peste Prut, ale căror elite vorbesc de ceva vreme despre “a treia trădare a românilor”, dupa cele istorice care i-au lăsat a jamais în malaxorul rusesc.

Nu am reuşit să exportăm suficientă Europa la Chişinău şi nici măcar să ţinem în viaţă puseele excepţionale de fidelitate pentru România ale elitelor intelectuale din Republica Moldova. Peste podurile de flori de odinioară, Bucureştiul construieşte acum, prin neglijenţă şi cinism, cortine de fier.

A doua cauză se află în deciziile marilor cancelarii euroatlantice, exprimate punctual în proiectul tactic de compromis propus în primăvara blocului ACUM.

A existat întotdeauna un proiect modest (dezangajant) al marilor cancelarii privind Republica Moldova – spaţiu pe care de altfel cu greu îl găsesc aceştia pe hărţile pereţilor aflaţi la mii de kilometri distanţă de cataclismele şi suferinţele de aici.

Berlinul nu a avut generozitatea de a hrăni proiectul europenizarii Republicii Moldova măcar ca răsplată pentru sprijinul decisiv al Europei pentru proiectul reunificării Germaniei.

Parisul şi Berlinul caută la Chişinău prioritar posibile scheme de compromis cu Moscova, pe care nu au exclus-o niciodată de la mesele marilor negocieri. Faptul că marile cancelarii europene au alt proiect faţă de Republica Moldova decât cel care i-ar fi deschis porţile Europei devine din ce în ce mai clar.

România nu a avut, iata, nici la Bruxelles resursa instituţională capabilă să obţină (să provoace) un angajament real al Europei faţă de Republica Moldova. Nu mai există un angajament politic real al UE de a susţine europenizarea Republicii Moldova, iar absenţa acestui angajament se reflectă astăzi şi în criza instrumentelor europene de prezenţă în spaţiu (d.e. Partenariatul Estic).

Avem toate motivele să credem că noul proiect geopolitic al Europei pentru Republica Moldova şi în general pentru estul Europei (vecinatatea estica) este re-transformarea acesteia în zonă-tampon, zona gri, teatru în care să se exprime deopotrivă instrumentele şi interesele Europei şi ale Moscovei.

Acest nou proiect geopolitic va fi fost generat de factori deloc circumstanţiali, precum:

  • revenirea etapizată post-Crimeea a Federaţiei Ruse în spaţiul său de influenţă reprezentat prioritar, aici, de Ucraina şi Republica Moldova;
  • degradarea rolului geopolitic al Uniunii Europene, subminat de procese toxice precum Brexit;
  • accentuarea faliilor existente în relaţia transatlantică;
  • restabilirea primatului politicii naţionale în dauna celei colective/europene în cancelariile relevante ale Europei etc.

Acest nou proiect geopolitic vizează reinstalarea cortinei de fier (cu nuanţe semantice alternative – cortina gride catifea etc.) pe Prut, între cultura europeană/occidentală şi cea ruseasca, cu un mic cordon sanitar de întalnire neconflictuală a acestora.

Vedem semnele acestui proiect gri al Europei în aproape toate manifestările vieţii politice din Republica Moldova (mai ales după crearea coaliţiei ACUM şi PSRM) şi episodic în Ucraina.

În impunerea acestui scenariu extern la Chisinau s-a neglijat performanţa forţelor pro-ruse de a exploata în folos propriu această combinaţie letală (ACUM-PSRM), performanţă pe care blocul ACUM este departe de a o putea contracara (politica perfidă a partidului lui Igor Dodon a putut produce rinocerizări masive şi rapide la nivel politic, pe întreg teritoriul electoral de peste Prut).

În loc sa redevină o zona gri, aşa cum o vedeau birocraţii din marile cancelarii, Republica Moldova redevine treptat enclavă rusească, iar steagul Moscovei flutură acum liber pe cladirea Primăriei oraşului european Chişinău.

Cuvantul de ordine al acestui nou scenariu european gri pare a fi fost asasinarea geopoliticii, respectiv promovarea tezei sovietice potrivit căreia coaliţia şi “Ţara” ar avea nevoie de înmormântarea securii geopolitice pentru a se putea focaliza pe supravieţuirea prin compromis a actualei coaliţii de la putere. La adăpost de “geopolitică”, Rusia a revenit geopolitic pe Prut.

O a treia cauză o reprezintă degradarea constantă a fizionomiei şi acţiunii clasei politice din R. Moldova.

Prioritatea de facto a acesteia a reprezentat-o utilizarea retoricii pro-europene în interesul financiar al propriei oculte, prin devalizarea fondurilor europene de sprijin.

Interesele clientelare şi acţiunile ilicite ale acestora au fost dublate de erori tactice de poziţionare şi acţiune:

  • s-a preferat soluţia unei înţelegeri reprobabile cu batalioanele politice ruseşti din Moldova, conduse de Partidul Socialist, prin încheierea “monstruoasei coaliţii” (“în pat cu duşmanul”, ruşii au putut performa facil la Chişinău);
  • s-a permis acapararea unor instituţii esenţiale ale Republicii Moldova de către camarila (pro-)rusească a lui Igor Dodon;
  • Andrei Năstase a votat pentru revenirea Rusiei în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei;
  • au fost înlăturate din nucleul de decizie al Blocului ACUM voci vizionare care gândeau altfel;
  • liderii blocului ACUM au ignorat importanţa unui compromis explicit cu liderii unionişti între cele doua tururi de scrutin;
  • au fost evitate mesajele unioniste, singurele care mai puteau aduce la urne tinerii din zona electoratului sensibil;
  • s-a renunţat la campania “om cu om”, din raţiuni de calcul electoral greşit etc.

În acest fel, s-a creat un culoar favorabil extrem de larg adversarului politic, prioritar prin alterarea fundamentală a percepţiei potrivit căreia blocul ACUM ar (mai putea) reprezenta vectorul schimbării.

Candidatul Nastase a pierdut astfel doua tipuri de electorat – electoratul pro-european sever/exigent/pretenţios/dur (pentru care nu a mai fost credibil prin constituirea alianţei cu PSRM) şi electoratul pro-românesc (ale cărui aşteptări nu le-a mai putut reprezenta în mod legitim/fundamentat).

În fine, a patra cauza constă în mirajul fatal al lumii ruse în Republica Moldova, combinat cu tacticile şi ideologiile Moscovei importate permanent în Republica Moldova, mai ales odată cu sosirea la putere a celui despre care se tot spune că ar fi “presedintele Republicii Moldova”, Igor Dodon. Vom detalia separat.

Putin a ajuns astfel din nou la Chişinău după ce înainte de alegeri era doar ante portas. Din Putin ante portas înainte de alegeri am ajuns la un adevărat cal troian înăuntrul cetăţii Chişinăului, legitimat şi introdus în Cetate prin vot democratic.

În momentul de faţă, singura soluţie este ca Bucureştiul să înţeleagă dramatismul momentului şi să construiasca un proiect naţional pentru Republica Moldova, cu o elită politică nouă, responsabilă, care să includă:

  • elaborarea urgentă, de către preşedintele ales al României în urma alegerilor din noiembrie 2019, a unei Concepţii de politică externă care să includă Republica Moldova ca prioritate absolută a politicii noastre externe;
  • iniţierea de către acesta a discuţiilor cu partidele parlamentare şi societatea civilă pentru un Pact naţional pentru Republica Moldova;
  • valorizarea resursei umane de calitate pentru elaborarea proiecţiei naţionale strategice privind Republica Moldova şi gestionarea relaţiilor cu Republica Moldova în centrala MAE şi în misiunile noastre diplomatice şi consulare;
  • eliminarea practicilor sinecuriste în ministerele şi departamentele care gestionează raporturile cu R. Moldova şi cu românii din afara României (comunităţi şi diaspora);
  • multiplicarea eforturilor de promovare a Republicii Moldova şi regiunii pe agendele marilor cancelarii europene;
  • elaborarea de formate şi instrumente europene care să aducă beneficii reale R. Moldova etc.

Bomba geopolitică cu ceas de la Chişinău începe sa bată la Bucureşti.

Dorin Popescu este preşedinte al Asociaţiei Casa Mării Negre / Black Sea House – Constanţa, singurul think-tank geopolitic din Dobrogea şi singurul din România destinat geopoliticii spaţiului extins al Mării Negre. Este analist politic, expert în geopolitică, fost diplomat, publicist, cadru universitar şi doctor în Filologie.

Edward Snowden – Dosar permanent

Sursă imagine: Dilemaveche.ro

Preluăm în cele care urmează un comentariu al lui Ioan, publicat pe blogul nostru la articolul Windows 10 – viitor fără parole, construit pe tehnologii biometrice, în care face o recenzie a ideilor cuprinse în cartea lui Edward Snowden – Dosar permanent, tradusă şi publicată recent de editura Nemira.

Mulţumim prietenului nostru pentru efortul său binevenit, care este cu atât mai oportun cu cât întâlneşte şi intenţia noastră de a prelua avanpremiera editorială publicată anterior în revista Dilemaveche privitor la aceeaşi carte.

Discuţia presupune însă o abordare mai largă, întrucât convingerea noastră este că, în general, atenţia trebuie oarecum retrasă de la articolele care descriu în tonuri emoţionale posibilităţile tehnologice de avangardă, către filosofia (ideologia?) care fundamentează politicile publice în susţinerea acestor evoluţii.

Faţă de cele menţionate, media occidentală a salutat apariţia recentă a cărţii cu adevărat excepţionale a autoarei SHOSHANA ZUBOFF: The Age of Surveillance Capitalism: The Fight for a Human Future at the New Frontier of Power  (Evul Capitalismului de Supraveghere: Lupta pentru viitorul umanităţii la Noua Frontieră a Puterii), eveniment editorial care a determinat prestigiosul cotidian NewYork Times să iniţieze The Privacy Project, o serie exhaustivă de articole în care sunt descrise în mod accesibil publicului larg multiplele faţete ale acestei problematici.

Deplângem lipsa de interes şi de competenţă din mass-media noastră de a ne apropia cu înţelegerea de aceste subiecte, de semnificaţiile şi nuanţele cu implicaţii adânci asupra viitorului nostru. Subliniem că nu există materiale de (in)formare de calitate în limba română nici măcar pentru educarea elitelor, darămite unele care să fie accesibile intelectualităţii mijlocii şi prezentate în formă utilă, acţionabilă.  

În lipsa acestora avem parte de temeri nejustificate, reacţii de groază şi împietriri în expectativa unui viitor sumbru; ratăm ferestre de oportunitate şi participare esenţiale, chiar şi în foarte rarele ocazii când suntem chemaţi să ne susţinem interesele civice şi sociale.


Comentariu Ioan:

Rezumatul principalelor idei ale cărții “Dosar permanent”, autor Edward Snowden, publicată la Ed. Nemira anul acesta, 2019. Sunt prezentate ideile principale.

Cine este autorul?

Edward Snowden se autodescrie ca fiind un “whistleblower”, adică, în traducere aproximativă, un “avertizor public”, o persoană care informează asupra unei organizații considerate ca angajând o activitate ilegală sau imorală. Este vorba de un specialist care a lucrat în sistemul serviciilor de informații americane. Acestea din urmă, potrivit autorului, în ultimii zeci de ani ar fi derapat de la cadrul îngăduit de reglementările legale și constituționale americane. Autorul cărții a ieșit public în anul 2013 prin intermediul unor jurnaliști ai țării sale pentru a ne avertiza asupra amenințărilor la adresa drepturilor și libertăților individuale și de grup. Trăiește la Moscova începând din anul 2013 când, ajuns pe un aeroport rusesc în tranzit către Ecuador, autoritățile din țara de origine i-au anulat pașaportul.

Situația descrisă la nivelul anului 2013, anul dezvăluirilor.

Autorul apreciază că simpla conștientizare a dezvăluirilor sale nu este suficientă pentru o schimbare pozitivă în interesul cetățenilor. Am ajuns primii oameni din istorie încărcați cu NEMURIRE INFORMAȚIONALĂ, înregistrările noastre cumulate în mediul digital putând fi conservate până la sfârșitul veacurilor.

După 11 sept 2001 s-a trecut la o supraveghere în masă prin promulgarea de politici, legi și reglementări subsidiare secrete (și, în unele locuri, chiar tribunale și războaie secrete) al căror impact traumatizant guvernele globaliste îl secretizeză, neagă, denaturează. Amenințarea terorii a fost astfel instrumentată pt. ca grupurile de putere să-și extinde puterea și mandatul dincolo de imaginația nu doar a publicului, ci și a factorilor administrativi sau politici de bună credință care le-au aprobat.

Colectarea în masă și analizarea informațiilor conferă grupurilor de putere inclusiv puternicul instrument al dezinformării și propagandei.

Viteza inovării și implementării descoperirilor hardware și software care servesc la supravegherea în masă este cu mult mai mare decât a legilor care ar putea să îngrădească abuzurile. Diferența este de cel puțin o generație.

După tragedia din 11 sept 2001, mai exact începând cu următorii ani, în urma avansului tehnologic, a fost demarat procesul la scară planetară de colectare si stocare PERMANENTĂ a informațiilor despre fiecare cetățean. Așa, ca să fie disponibile pt eventualele nevoi ulterioare ale grupurilor de putere…

În apărarea lor făcută în fața publicului, a controlului retrospectiv al factorilor administrativi, juridici și politici, serviciile de informații care fac abuzuri utilizează sofisme ca să fenteze legile care garantează intimitatea și confidențialitatea. Susțin, de pildă, că nu fac “supraveghere în masă” ci “colectare în masă”. Disjung deci 1) colectarea și stocarea permanentă a informațiilor despre cetățeni de 2) posibila interogare ulterioară dedicată a bazei de date pt obținerea unui rezultat specific.
Se “garantează” (sic!) chipurile intimitatea ta din prezent, chiar dacă în viitor supraveghetorii se vor putea “întoarce în timp” interogând baza de date ca să vadă ce-ai făcut cu ani sau zeci de ani în urmă.
Orice grup de putere care controlează serviciile poate deci să urmărească pe cei care folosesc dispozitive electronice (calculator, tabletă, telefon etc) pentru a vedea cine ești, de unde, cu ce te ocupi, pe unde umbli, cu cine te vezi, de ce și, cel mai sensibil, ce ai făcut în trecut.

Istoricul informațiilor nostre ne poate distruge viața sau ne-o poate afecta suficient de mult pentru a putea fi șantajați. Majoritatea avem mici secrete îndeosebi dacă ne gândim la vremea tinereților, pe care nu am fi încântați să le afle cei apropiați nouă sau, în vremurile de astăzi, poate fi vorba despre o petiție semnată sau de un protest la care am participat sau orice altceva despre care nu dorim să trâmbițăm. Autorul merge pe ideea că mai toți avem câte ceva – ceva, o cât de mică informație secretă și/sau compromițătoare ascunsă printre biți, fie și măcar în istoricul căutărilor noastre efectuate pe internet. Aceste informații despre noi sunt acum stocate de către guverne.

Datele care se strâng despre noi în marile baze de date guvernamentale și corporatiste de astăzi nu se rezumă la conținutul propriu-zis al comunicațiilor noastre, adică la cuvintele pe care le folosim atunci când vorbim sau când scriem un e-mail, ci și la informațiile nescrise și nespuse. Acestea au calitatea suplimentară că ne descriu mai fidel, redau rutinele noastre de comportament. Este vorba de “metadate”, de “datele despre date”. Ce sunt acestea mai exact? Sunt niște etichete și indicatori care sporesc utilitatea datelor de conținut, sunt utile în conturarea unei “hărți” a fiecărui individ, sunt deci date despre activitățile noastre. De pildă, în cazul unui e-mail, metadatele cuprind informațiile despre computerul de unde s-a scris, cine l-a scris și când, al cui este computerul, cine a primit e-mailul, cine l-a accesat în afară de destinatar, când și unde l-a accesat ș.a.

Metadatele aferente comunicațiilor noastre pot spune analistului din serviciul de informații la ce adresă ați dormit aseară, la ce oră v-ați culcat și trezit. Arată locurile pe unde ați fost în cursul zilei, cât timp ați zăbovit pe acolo și cu cine v-ați întâlnit. Așadar, metadatele conțin multe informații relevante urmăririi noastre. De reținut că noi, publicul, nu avem controlul metadatelor pt că acestea sunt generate automat de dipozitivele electronice proprii sau învecinate, spre deosebire conținutul comunicațiilor noastre de care suntem sau ar trebui să fim cât mai conștienți.

Prevederile legale care reglementează constituțional comunicațiile rămân întotdeauna în urma inovațiilor tehnologice cu cel puțin o generație și în prezent oferă ceva protecție pentru conținutul comunicărilor, nu și pentru metadate. Asta în condițiile în care, precum s-a arătat mai sus, pentru agențiile de informații prezintă mai mult interes metadatele.
Un singur lucru nu-i pot spun metadatele analistului din servicii – ceea ce se află de fapt în mintea și cugetul nostru. E ceva și asta!

Orice dispozitiv conectat la internet (televizor, frigider, cuptor cu microunde etc, ca să nu mai spunem de telefon ,tabletă, computer, ceas digital) înlesnește în mod suplimentar supravegherea corporatistă în propriile case. Autorul menționează situația hilară în care astfel de dispozitive instalate în dormitoare sau bucătarii pot înregistra și transmite activitatea din zonă și să ofere informații despre tabieturile, preferințele și excentritățile noastre. Acestea din urmă pot/vor fi transformate, prin intermediul algoritmilor publicitari, în bani. Prin urmare, în timp ce prin supravegherea exercitată de către servicii se urmărește controlul și supunerea cetățeanului, prin cea corporatistă consumatorul este văzut ca o sursă de informații generatoare de profit care este vândută altor companii, brokeri de date și agenții de publicitate.

Referitor la iluzia noastră cu “să ștergem definitiv” un fișier din computerul propriu: computerele moderne nu sunt concepute pt a șterge la propriu un fișier, ceea ce înseamnă că presupusul fișier “șters” poate fi în continuare citit de cineva calificat să caute unde trebuie și unde noi nu ne pricepem să verificăm. Autorul ne propune să reflectăm la faptul că atunci când copiem un fișier, durata copierii lui este categoric mai mare în comparație cu actul aproape instantaneu al ștergerii… Explicația este că apăsarea butonului de „ștergere” a fișierului nu face altceva decât să-l ascundă într-un cotlon al calculatorului. Altfel spus, computerele nu au fost concepute ca să șteargă fișierele, ci să le ascundă. De cine? De aceia care nu știu unde să caute.

Acum supraveghetorii pot prelua controlul total asupra dispozitivelor noastre electronice, inclusiv asupra camerei foto și video și microfonului, acesta fiind rezultatul a circa două decenii de inovații tehnologice nesupervizate prin control legal și constituțional.

Identitatea noastră online este legată de identitatea legală offline și este cunoscută de cei care stăpânesc tehnologia digitală. Dacă doriți intimitate, confidențialitate când folosiți internetul, atunci folosiți un browser special pe care-l puteți descărca de la adresa https://www.torproject.org/

Serviciile pot urmări telefoanele inteligente chiar și atunci când sunt oprite. (vezi pg 421).

Așadar, tehnologia digitală a transformat totul în privința monitorizării populației. Permanența colectării a fost împreunată cu permanența stocării. Grupurile de putere care controlează serviciile pot selecta, potrivit intereselor lor mai mult sau mai puțin legale, o persoană sau un grup de persoane după care să treacă la căutarea specializată (prin algoritmi și programe special create) de dovezi despre “ceva” de interes în raport cu persoana sau grupul țintă. Indiferent unde și când, indiferent ce facem, viața noastră a devenit o carte deschisă în mâna grupurilor de putere care controlează serviciile de informații. Evident că abuzurile cauzate de monitorizarea informațională a populației conturează cu ușurință în mintea nostră, a creștinilor, perspectiva controlului total care va fi exercitat de către statul antihristic, astfel cum poate fi întrezărit în Apocalipsa Sf Ioan Teologul.

Ce s-a întâmplat după dezvăluirile din 2013?

Se aduce în atenția noastră că Declarația universală a drepturilor omului emisă de ONU în 1948 prevede la art. 12: “Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri”.

La nivel internațional, dezvăluirile din presa americană de tiraj către care autorul a direcționat dezvăluirile sale au ajutat la resuscitarea dezbaterilor despre supravegherea abuzivă îndeosebi în țările cunoscute cu o istorie îndelungată a abuzurilor. S-au agitat inclusiv aliații Americii. În presa internațională au apărut informații despre cetățeni revoltați față de guvernele lor complice. În text este menționat și cunoscutul caz cu țintirea telefonului inteligent al cancelarului german Angela Merkel. O supraveghere informațională exercitată la scara și în parametrii sofisticați dezvăluiți în carte este considerată de mulți ca o anatemă aruncată asupra democrației occidentale.

În anul 2016, ca rezultat al dezvăluirilor lui E. Snowden, Parlamentul European a adoptat Regulamentul General privind Protecția Datelor (GDPR), cel mai important efort făcut până în prezent pentru a preveni invazia hegemoniei tehnologice americane.

Să reținem și noi că în România, Art. 26 din Constituție prevede că “Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.” iar Art 28: “Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.”

De ce e presa românească altfel

Sursă imagine: MediaSind.ro

Preluăm un articol publicat în Revista 22 de doamna Brînduşa Armanca în care este deplânsă starea actuală a presei din România, fiind indicate succint şi unele dintre tarele care o afectează. Articolul este numerotat, fapt ce indică intenţia unei serii, cu cel puţin încă un articol următor în care, probabil, vor fi cuprinse şi sugestiile autoarei pentru îmbunătăţirea situaţiei. Preconizăm că aceasta va face un apel la constituirea unui organism profesional de coordonare a carierei jurnalistului în România.

Deşi acest lucru nu este precizat expres, el se întrevede pe de o parte din modul în care articolul face vorbire despre problemele presei din România din prezent şi, pe de altă parte, din aceea că face referire la activitatea sindicală a MediaSind, şi a sindicatelor angajaţilor din TVR şi Radiodifuziune. În acest caz, sindicalismul este înţeles ca o activitate complementară asociaţiei profesionale, urmărind nu doar stabilirea unui cadru de dezbatere din care să rezulte direcţia de evoluţie a profesiei jurnalistului român cât mai ales protejarea demersurilor necesare pentru această evoluţie, protecţie care nu poate fi asigurată altfel decât prin sindicalism.

Convingerea noastră fermă, care probabil devine obositoare pentru cititorii blogului nostru, este că sindicalismul este unica modalitate prin care poate fi protejată evoluţia unei categorii profesionale şi că sindicalizarea trebuie să premeargă constituirea în asociaţii profesionale, întrucât fără sindicat, orice iniţiativă profesională rămâne un simplu act de comunicare publică.

Nu în ultimul rând, subliniem convingerea noastră că situaţia presei din România este catastrofală şi că, pentru societatea noastră, este chiar mai gravă decât însăşi lipsa infractructurii de transport sau a altor probleme şi deficienţe pe care publicul le consideră vinovate pentru nereuşitele noastre. Spaţiul public este pur şi simplu cucerit tiranic de tehnici de propagandă mediatică, este parazitat de teme de dezbatere pre-constituite care antamează concluzii partizane, care decredibilizează neloial convingeri sau persoane şi care, în final, sapă la temelia oricărei năzuinţe colective pentru însănătoşirea societăţii noastre.

Sperăm să nu nedreptăţim casta atât de necesară a jurnaliştilor prin afirmaţia noastră că, dacă am oglindi activitatea presei româneşti în lumina standardelor profesionale occidentale, nicio altă categorie profesională din România nu ar produce o imagine atât de mizerabilă.

Nu mai puţin tristă este şi împrejurarea că iniţiativele jurnalistice cele mai apropiate de etalonul profesional occidental aparţin unor echipe de tineri profesionişti care sunt străine de ortodoxie sau chiar anti-ortodoxe în mod deschis. Acesta este doar un alt nivel la care ortodoxia pierde întrucât reprezentanţii săi aleg să promoveze principiul neutralităţii civice şi politice în mod nefast, neînţelegând natura conflictului cultural în desfăşurare sau alegând fără temei să îl ignore. Din nou suntem nevoiţi să facem trimitere la Sfinţii noştri Ierarhi din trecut al căror exemplu de vieţuire, implicare şi participare la bunul mers al comunităţii infirmă calea pe care noi o urmăm astăzi, îndrăznim a zice, în mod greşit.    


Oricâte similitudini s-ar găsi între presa globală, dar mai ales cu mass-media din fostele țări comuniste, în România presa se diferențiază în câteva aspecte.

Există o mare îngăduință în abordarea relației cu politicul, care ține de lejeritatea levantină cu care jurnaliștii își tratează propria etică profesională. Conivența dintre jurnaliști și politicieni a fost în istoria presei o constantă. După 1989, când formal a dispărut cenzura, presa a avut o perioadă juvenilă de entuziasm, constând într-o „vânătoare“ (hunting dog, cu termenul consacrat de profesorul Peter Gross) de subiecte de investigație și de dezvăluiri. Numărul mare de publicații, foarte multe efemeride care dispăreau după câteva ediții, apoi apariția treptată a televiziunilor și radiourilor comerciale au temperat avântul justițiar în schimbul instituționalizării și profesionalizării mass-media. Totuși, la 10-15 ani de la Revoluție, se puteau întrevedea înțelegerile subterane dintre jurnaliști și politicieni, trădate de perspectivele partizane. Și nu e vorba aici despre presa care a persistat în promovarea valorilor democratice, ci de modul cum unele organizații media s-au lăsat folosite ca instrumente în luptele politice ale vremii. Trecerea unor jurnaliști „în patul politicii“ a părut astfel firească chiar publicului care a sesizat natura propagandistică a demersului lor împachetat ca produs jurnalistic. Cazurile Carmen Avram (Antena 3/PSD) și Rareș Bogdan (Realitatea TV/PNL) sunt ilustrative. Nici fondarea unor instituții prevăzute de legislația europeană, cum este Consiliul Național al Audiovizualului, n-a oprit derapajele, ci, dimpotrivă, le-a stimulat prin intrarea membrilor CNA în jocul politic care i-a trimis acolo. Pe parcursul anilor, mediile publice, mereu acuzate de politizare, au intrat la vedere sub papuc politic. Președinții TVR și SRR au fost recrutați în ultimii 20 de ani dintre membrii de partid cu funcții înalte, iar trecerea finanțării în mâna guvernului a definitivat subordonarea. Cumpărarea „la bucată“ a jurnaliștilor din presa locală de către politicieni a devenit un exercițiu curent.

Reporter virtual sintetiza cam așa tabloul mass-media postdecembriste: „Situația din România este una specifică și este determinată de un cumul de factori: un sistem de distribuție arhaic și dezastruos…, patroni care n-au nicio legătură cu presa, cu mentalitate de «cârnățari»…, ziariști blazați și slab pregătiți și, peste toate acestea, un ghem de interese politico-economice care se apropie, deseori, de sistemele mafiote de influență“.

Comunitatea jurnalistică din România, rareori solidară, nu și-a consolidat statutul social și nici nu s-a sindicalizat astfel încât să se poată apăra în fața abuzurilor sau a schimbărilor sociale rapide, rămânând unica profesie liberală fără sistem propriu de coordonare. MediaSind, care nu acoperă întreaga presă, nu a mai reușit să semneze din 2014 un Contract Colectiv de Muncă pentru mass-media. Chiar dacă legea nu obligă, CCM fusese un instrument de protecție pentru drepturile jurnaliștilor. În TVR și SRR sindicatele s-au înmulțit și s-au divizat, slăbindu-și reciproc forța de negociere. Astfel, vocea presei ca breaslă a devenit tot mai slabă, mulțumindu-se cu libertatea presei, o cuvertură prea scurtă în vremuri de criză. S-a văzut în criza începută în 2008, când s-au pierdut locuri de muncă, iar jurnaliștii au trecut pe salarii de criză, plătite pe drept de autor, adică fără protecție socială (pensii, CAS etc.).

Business-ul de media s-a dezvoltat târziu și încet, fiindcă presa nu a fost considerată o afacere de patroni, ci mai mult un instrument de presiune în interesul lor. Investitorii străini veniți prin anii ΄90 s-au retras repede din România, părăsind afacerea în jurul anilor 2000 din cauza distorsiunilor pieței, a concurenței neloiale și a sistemului dezastruos al difuzării. A apărut în loc fenomenul „mogulilor“ care au încălecat bidiviul presei și l-au transformat în car personal de luptă. Că intențiile lor n-au fost deloc ortodoxe s-a văzut când justiția a început să li se uite în conturi și i-a condamnat penal. Voiculescu, Vântu, Ghiță, Patriciu, Adamescu, Mazăre sunt doar câteva cazuri din multe. Inventarea unui număr exagerat de „televiziuni de știri“ (la un moment dat erau șase) a avut frecvent alte scopuri decât informarea corectă a cetățeanului, iar dispariția presei tipărite face diferența față de țări din fostul bloc comunist care nu au renunțat așa de ușor la ziare. Este adevărat că sumele alocate de companii pieței de advertising au fost întotdeauna mici în relație cu numărul de companii din domeniul media. Oscilând între 300 și 400 de milioane de euro anual, România continuă să fie o piață de reclamă de mici dimensiuni. Ungaria cheltuie cel puțin dublu. //

Vă îndemnăm să parcurgeţi şi alte articole publicate de doamna Brînduşa Armanca, în care sunt dezvoltate şi alte idei în strânsă legătură cu acest subiect, precum şi unele, puţine, cu care suntem în dezacord evident.

Fenomenul Pitești: ajută-ne să nu uităm

Semnalăm o solicitare de sprijin pentru republicarea de către Editura Manuscris a memoriilor scrise de Petru Cojocaru și Mihai Buracu, supraviețuitori ai „fenomenului Pitești” . Finanţarea se desfăşoară prin metoda crowdfunding (obţinerea sumelor necesare de la publicul interesat), fiind utilizată platforma online sprijină.ro


Fii alături de noi în publicarea impresionatelor volume de memorii scrise de Petru Cojocaru și Mihai Buracu, supraviețuitori ai „fenomenului Pitești”!

Cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane” – astfel descria scriitorul Aleksander Soljenițîn, laureat al premiului Nobel, acțiunea violentă petrecută între 1949-1951 la închisoarea Pitești. Peste 600 de tineri au fost torturați, obligați să își renege valorile, familia și prietenii și, în cele din urmă, să-și lovească colegii de detenție. Doi dintre cei care au trecut prin această cumplită experiență – cunoscută drept „fenomenul Pitești” – au fost Petru Cojocaru și Mihai Buracu.

După căderea comunismului, cei doi foști deținuți politic au avut puterea să își înfrunte trecutul și să își aștearnă pe hârtie amintirile despre unul dintre cele mai negre momente din istoria recentă a României. Iar astăzi avem șansa de a le face cunoscute tinerilor și publicului larg, pentru ca suferințele lui Petru Cojocaru și Mihai Buracu să nu fie niciodată uitate.

Cu ajutorul fiecăruia dintre voi, volumele vor fi publicate de Editura Manuscris, în condiții grafice foarte bune, și vor întregi colecția de memorialistică de detenție. Din 2016 până în acest moment, Editura Manuscris a publicat atât memoriile unor foști deținuți politic – precum Galina Răduleanu, Marcel Petrișor, Demostene Andronescu sau Nicolae Purcărea –, cât și sinteze de istorie a perioadei comuniste, dintre care amintim volumul lui Alin Mureșan: „Pitești. Cronica unei sinucideri asistate”, care este cea mai amplă lucrare dedicată acțiunii violente căreia i-au căzut victime și Petru Cojocaru și Mihai Buracu.

Editura Manuscris a fost creată de Fundația Memorialul Închisoarea Pitești care administrează o parte din fostul penitenciar Pitești, inclusiv camera 4 Spital – locul unde s-au petrecut cele mai grave atrocități în cadrul „fenomenului Pitești”. Astăzi, spațiile sunt transformate într-un memorial dedicat victimelor și pot fi vizitate în mod gratuit.

Dintre cei peste 600 de tineri care au fost torturați în închisoarea Pitești între 1949-1951, numai o parte a cunoscut căderea regimului comunist în decembrie 1989, iar dintre aceștia din urmă puțini și-au scris memoriile. De aceea, fiecare mărturie este esențială pentru cunoașterea și înțelegerea trecutului nostru. Iar prin publicarea celor două volume putem contribui la educarea publicului larg cu privire la efectele unui sistem totalitar și vom păstra memoria suferințelor celor ce au avut curajul să se împotrivească comunismului.

Sumele obținute prin această campanie vor acoperi costurile de editare, grafică și tipar ale volumelor. Astfel, dorim tipărirea volumelor în tiraje care să asigure un preț accesibil și promovarea celor două titluri către un public cât mai larg.

Citiţi în continuare despre Petru Cojocaru și Mihai Buracu pe pagina proiectului de finanţare.

Vă îndemnăm cu căldură să sprijiniţi finanţarea acestui proiect şi a celor ce vin în prelungirea iniţiativelor de conservare, recuperare şi publicare a memorialisticii celor care au suferit în timpul prigoanei comuniste.

Deşi nu avem nicio implicare directă în acest proiect, alegem să îl promovăm cu entuziasm întrucât completează imaginea publică a victimelor regimului comunist. Este îndeobşte recunoscut faptul că scopul regimului comunist a fost acela de a „distruge elitele româneşti” pentru a pregăti terenul noii orânduiri sociale. Cu toate acestea, este evident că prin dimensiunea politicii represive, bazată pe crime individuale dar şi pe genocid, în fapt s-a urmărit mutilarea sufletească a omului de rând, a intelectualităţii mijlocii, a celor ce reprezintă pilonii de sprijin ai societăţii.

Literatura de detenţie recentă vădeşte limpede această intenţie criminală, auxiliară eliminării elitelor româneşti, constând în eliminarea unei întregi categorii sociale care, oricât de generos am califica-o, nu poate fi caracterizată sau asociată elitelor culturale, politice, economice.

Conchidem deci că sutele de mii de victime ale comunismului pledează de la sine atât pentru o reconsiderare a rolului elitelor în societate, cât mai ales pentru o reaşezare a românilor de rând în matca firească a vieţuirii curajoase, energice, mărturisitoare.

România are nevoie de majorarea salariului minim

Următorul articol publicat de Ziarul Financiar cuprinde mai multe idei demne să fie reţinute, dar şi una care ne-a atras atenţia în mod deosebit, dată fiind preocuparea noastră pentru subiectul sindicalismului. Constată editorul Cristian Hostiuc (pentru care avem o consideraţie deosebită), că mişcările politice populiste care au apărut în Europa de est au preluat funcţiile sindicatelor, militând pentru creşterea salariilor şi îmbunătăţirea relaţiilor de muncă, întrucât sindicatele sunt slabe în această regiune.

Este o constatare pe care am făcut-o şi noi cu altă ocazie, observând discursul politic promovat de PSD şi implicit forma de naţionalism economic pe care a promovat-o în comunicarea publică până de curând, care aduce mai mult a activism sindical decât cu activismul politic. Din punctul nostru de vedere, diferenţa ar trebui să fie evidentă, politica fiind chemată să expună o viziune despre viitor în raport de revendicările imediate ale sindicalismului sau ale societăţii civile (ale civismului). Din nou, suntem nevoiţi să revenim la ideea sindicalismului şi civismului ca preocupări necesare ale oamenilor de condiţie mijlocie, prin care să fie sprijinită o politică înaltă.

În continuare campania electorală a PSD este axată pe subiectul „creşterii salariilor şi pensiilor” pe care îl opune contracandidaţilor care ar urmări „să taie salariile şi pensiile”. Iar aceasta se întâmplă în cadrul campaniei electorale pentru prezidenţiale (deşi preşedintele nu are atribuţii economice), etapă în care ar trebui, pe de o parte, să existe un bilanţ al mandatului prezidenţial care se încheie şi, totodată, să fie prezentate ideile în prelungirea obiectivelor deja atinse care să poarte ţara spre viitor. În lipsă, constatăm că obiectul atenţiei publice este reprezentat de chestiuni curente, de criza politică generată de mize politice mici, despre care se discută nesincer.

Meritul articolului de mai jos este că subliniază o direcţie pe care trebuie a o urma, a politicilor de stânga, de creştere consistentă a salariului minim şi de abandonarea ideii de ţară cu forţă de muncă ieftină. În aceeaşi idee care combate corelarea strictă a salariului minim cu indicele de productivitate, a se citi şi editorialului lui Ilie Şerbănescu scris cu un an în urmă în RomâniaLiberă.

Vă îndemnăm să parcurgeţi întregul editorial al lui Cristian Hostiuc, pe situl Ziarului Financiar, textul de mai jos fiind preluat parţial, în extras.


Sper că nu vom umple avioanele către Varşovia, aşa cum se întâmplă către Londra. Degeaba ai productivitate dacă nu mai ai oameni cu care să lucrezi. Când economiştii partidului spun că nu e bine, PNL trebuie să majoreze salariul minim mai mult decât a făcut-o PSD, altfel vor pleca şi mai mulţi români din ţară: de la 100 de lei, trebuie să crească cu minim 300 de lei în plus pe an

Opinie Cristian Hostiuc, director editorial ZF

De la 1 octombrie 2019, salariul minim pe economie ar fi trebuit să se majoreze de la 2.080 de lei brut (440 de euro), adică 1.286 de lei net (270 de euro), la 2.250 de lei brut, adică 1.390 de lei net, pentru cei fără studii superioare şi de la 2.350 de lei brut la 2.520 de lei brut, pentru cei cu studii superioare.

Din octombrie 2020, salariul minim ar trebui să crească de la 2.250 de lei brut la 2.430 de lei brut pentru cei fără studii superioare şi de la 2.520 de lei brut la 2.700 de lei brut pentru cei cu studii superioare.

În acest moment, salariul mediu în România este de 5.000 de lei brut, adică 3.100 de lei net (650 de euro).

Guvernul PSD a picat, iar PNL încearcă să formeze un nou guvern.

Suntem pe 20/21 octombrie şi în fiecare zi pleacă la muncă în străinătate peste 500 de români. Şi nu prea se întoarce multă lume.

Creşterea salariului minim cu 100 de lei net propusă de Comisia de Prognoză, aflată sub ordinea Guvernului, este mult prea redusă şi nu va reduce ritmul plecărilor.

România are nevoie de o creştere mai mare a salariului minim pentru a nu pierde şi mai mult din forţa de muncă, nu cea de mâine, ci cea de peste cinci ani, ca să nu mai vorbim de cea de peste 10 ani, când vor ieşi la pensie câteva milioane de decreţei.

Partidul de la putere din Polonia – care a câştigat din nou alegerile parlamentare, a propus/promis creşterea salariului minim în Polonia de la 520 de euro brut acum (2.250 de zloţi), adică 380 de euro net, la 900 de euro brut (4.000 de zloţi), adică 680 de euro net în 2023, o creştere de aproape 80%.

Credeţi că polonezii vor avea o creştere a productivităţii muncii cu 80% în următorii trei ani? Discuţia nu este de spre productivitate, ci despre cum îţi protejezi forţa de muncă. 

În Germania salariul minim brut este de 1.555 de euro, în Irlanda este de 1.656 de euro, în Marea Britanie este de 1.600 de euro, în Franţa este de 1.520 de euro, în Spania este de 1.050 de euro, în Cehia este de 522 de euro, iar în Ungaria este de 463 de euro.

Doar pentru a ţine pasul cu Polonia, nu cu ţările vestice, în trei ani România ar trebui să ajungă la un salariul minim net de 480 de euro, adică 2.200 de lei net, faţă de 270 de euro, adică 1.286 de lei, deci de trei ori mai mult decât se oferă în acest moment.

Repet, doar pentru a ţine pasul cu Polonia.

Chiar şi aşa, este prea puţin.

PNL vrea să preia guvernarea, dar nu are prea multe idei economice majore – cel puţin aşa se vede din declaraţiile publice de până acum (tot ce a făcut PSD-ul a fost prost sau nu a făcut nimic) -, dar nici nu are prea multă marjă de manevră. Deja taxele şi impozitele sunt prea jos şi statul nu colectează prea multe venituri, ci dimpotrivă.  

Şi nici economiştii din jurul PNL nu sunt fani ai creşterii salariului minim, aceasta fiind o măsură care aparţine mai mult PSD-ului, care a dublat în ultimii şapte ani salariul minim.

Dacă va ajunge la Palatul Victoria, singura măsură pe care poate şi trebuie neapărat să o ia PNL este de majorare a salariului minim nu cu 100 de lei net, ci cu 300 de lei net pe an, şi să menţină acest ritm mai mult de trei ani.

Aici nu este vorba de promisiuni electorale, ci de siguranţa naţională a României.

De unde să dai mai mult la educaţie, la sănătate, cu ce bani să construieşti autostrăzi şi cu cine, dacă nu ai forţă de muncă?

Polonia spune că majorează salariul minim cu 80% pentru că nu mai vrea să fie percepută ca o ţară cu forţă de muncă ieftină.

România trebuie să majoreze mai mult salariul minim, să-l dubleze în trei ani, pentru a încetini plecarea din ţară, pentru a nu ne trezi  că peste cinci ani vom mai pierde 1 milion de români pe lângă cei 5 milioane pe care i-am pierdut deja. La acest lucru se adaugă şi sporul natural negativ, adică numărul de români care mor este mai mare cu 70.000 pe an decât cei care se nasc.

Dacă tinerii continuă să plece la muncă în afară, nu numai că nu vom reduce sporul natural negativ, ci îl vom mări şi mai mult.

România are nevoie de autostrăzi, iar PNL, din opoziţie, a promis că va face mai mult decât a făcut PSD.

Doar în ultimii opt ani România a pierdut 200.000 de oameni care lucrau în construcţii, şi întrebarea este cu cine va mai face autostrăzi?

Creşterea salariului minim în construcţii la 3.000 de lei brut, adică 2.200 de lei net, aproape dublu faţă de salariul minim pe economie, creştere dată de celebra OUG 114 pe care PNL vrea să o anuleze din motive de bănci şi energie, a revigorat puţin piaţa construcţiilor şi a adus 500.000 de oameni în plus care să lucreze, dintre care cel puţin 10.000 de vietnamezi, nepalezi etc.

În România, o treime din forţa de muncă de 5 milioane de oameni este plătită cu salariul minim, şi cei de aici nu au prea multă marjă de manevră, depinzând de companii, pentru că nu au alternativă locală. Pentru ei, singura alternativă este să plece la muncă în afară.

Într-un articol din Bloomberg, editorialistul Leonid Bershidsky spune că politicile sociale lansate de guvernele populiste din regiune, indiferent ce se crede despre eficienţa lor, au scos oamenii din sărăcie, au redus inegalitatea şi au impulsionat cheltuielile.

Practic, aceste guverne au preluat funcţia sindicatelor, care sunt slabe în mare parte a Europei de Est, scrie acest editorialist.

Într-un articol din Financial Times, Ben Hall, editorul pe Europa al celui mai cunoscut ziar de business european, scrie că ţările din centrul Europei se confruntă cu scăderea numărului de muncitori din cauza ratei de natalitate scăzută şi a emigraţiei, iar acest lucru a devenit impedimentul principal în expansiunea businessului şi creşterea economică.

Cehia are un şomaj de numai 2%, deci nu mai are de unde să pună pe masă forţă de muncă în eventualitatea creşterii investiţiilor.

Chiar dacă productivitatea a crescut cu numai 1,5% în Cehia, salariile au crescut cu 8%, din lipsă de forţă de muncă.

Muncitorii de la Audi din Ungaria au obţinut o creştere de 18% a salariilor, fără ca productivitatea să crească cu acelaşi procent.

Deja se aduce în discuţie, scrie Ben Hall, faptul că multinaţionalele câştigă în Europa Centrală, din profit şi din dividende, mai mult decât oferă ca salarii, o situaţie care se va schimba.

Deci nu numai în România se pune din ce în ce mai mult în discuţie creşterea salariilor, ci şi în toată Europa Centrală şi de Est.

Într-un articol din Financial Times, Jean-Claude Trichet, fostul preşedinte al Băncii Centrale Europene, spune că BCE nu prea mai poate face multe lucruri, pentru că deja  a redus dobânzile, făcându-le negative, şi deja printarea de bani face mai mult rău decât bine.

În acest condiţii, creşterea salariilor în Europa, el vorbind de Europa Occidentală, este neapărat necesară.

Dacă economiştii români vor rămâne în paradigma că salariile trebuie să urmeze creşterea productivităţii, sigur vom rămâne fără bani pentru educaţie, pentru investiţii în sănătate sau infrastructură.

Chiar dacă asta va însemna închiderea unor companii şi un şomaj mai ridicat.

Vă îndemnăm să parcurgeţi întregul editorial al lui Cristian Hostiuc, pe situl Ziarului Financiar.