Mai putem inversa victoria pederastă asupra românilor?

Frontul pederast a cucerit România. Victoria s-a produs nu azi sau ieri ci cu decenii în urmă, atunci când spaţiul public a fost otrăvit de ideologia aşa-zisei toleranţe şi diversităţii, apoi de legile nediscriminării şi, finalmente, de politica atotcuprinzătoare de combatere a urii în toate planurile expresiei umane. Încă nu am văzut ce e mai rău, dar calea e vădită.

Istoria ne arată, fără excepţie, că răul pretinde toleranţă până când se ridică cu putere asupra binelui. Apoi, îngăduinţa cu care a fost primit şi tolerat este răsplătită cu prigonirea celor fără de minte şi a urmaşilor acestora. Această lecţie constantă în istoria lumii şi a societăţilor reprezintă firul roşu al evoluţiei umane.

Cum ne-au învins pederaştii?

Aplicând o reţetă pe care au perfecţionat-o în occident, acolo unde au zdrobit societăţi şi comunităţi cu valori conservatoare chiar mai pronunţate şi mai afirmate decât au existat în ţara noastră. Victoria pederastă survine pe fondul unor transformări de esenţă a societăţilor şi nu reprezintă un simplu efect de lobby şi de presiune civică. Victoria pederastă este însoţită de corodarea aşezării creştine a lumii, a culturii, a ştiinţei şi a formelor de organizare şi conducere umană.

Activitatea politică pederastă urmăreşte un obiectiv constant în mişcare, care se îndepărtează de scopurile iniţiale (ex. creşterea gradului de toleranţă) cu fiecare nouă bornă cucerită. În drumul lor pederaştii se redefinesc, produc un vocabular nou, altoiesc cultura contemporană şi reinventează istoria relaţiilor umane.

Toate acestea se întâmplă pe fondul non-combatului impus celor ce au datoria de a veghea la formele de manifestare a răului şi păcatului. Dacă vreun istoric va dori să documenteze modul în care administraţia bisericească a luptat împotriva păcatului pederast organizat, nu va găsi nimic de cercetat. Cercetătorul va fi uimit să constate complicitatea administraţiei bisericeşti care a tăcut şi a impus tuturor alor săi tăcerea chiar dintru început, dar şi după clipa în care victoria pederaştilor s-a făcut vădită asupra noastră.

Reţeta victoriei?

Constă în mimarea unei “dezvoltări fireşti” a comunităţilor către o atitudine incluzivă, tolerantă faţă de păcat, îngăduitoare faţă de redefinirea realităţii. Promovarea stilurilor de viaţă alternative a forţat menţinerea conversaţiei la nivelul libertăţilor individuale, ascunzând caracterul de transformare societală al obiectivelor pederaste. Mimarea “progresului firesc” s-a realizat potrivit regulilor strategice primare: arată-te slab când eşti puternic şi puternic acolo unde ştii că eşti slab. Covârşind cu resurse materiale inaccesibile publicului larg şi cu ştiinţa organizării civice necunoscută comunităţilor ţintă, curentul pederast a mimat “naşterea naturală” prin stabilirea unor capete de pod şi prin agregări ad hoc sub protecţia politică (iniţial) externă.

Tactica prezenţei publice a urmărit aceeaşi minciună a naşterii naturale şi a emergenţei fireşti, sub protecţia principiilor echităţii şi incluziunii (amorale). Ici-colo, reprezentanţi şi aliaţi ai curentului pederast s-au afirmat ca victime (in)directe ale unei orânduiri vetuste, perimate, condamnabile. Valorile culturale dominante au fost substituite sub numele integrării europene, modernizării. Curatorii culturali şi mediatici au invitat transformarea spaţiului public şi au impus prezenţa pederastă în prim plan.

Complicităţi?

Purtătorii de cuvânt şi de autoritate ai Bisericii au contribuit condamnând “anti-europenismul” în numele unei culturi europene clasice care subzistă exclusiv în cărţi necitite, nicidecum în realitatea socială. Niciun reprezentant al pederaştilor nu a rostit atâtea vorbe de ocară şi nu a certat cu atâta virulenţă pe cei nealiniaţi, cum au făcut-o “ai noştri”. Nicio formă de cenzură, niciun dictat “non-combat” şi nicio formă de stigmatizare şi marginalizare în spaţiul public nu se compară cu ceea ce administraţia bisericească a impus asupra credincioşilor vocali, inhibând şi împiedicând orice rezistenţă. A fi pederast(ofili) rasaţi, europenizaţi, le pare preferabil celor ce sunt stigmatizaţi ca habotnici, fundamentalişti, zeloţi, putinişti, nepomenitori, antieuropeni. Îndrăznesc să afirm că au făcut-o cu bună-ştiinţă şi cu rea-credinţă.

Nici în prezent când Jandarmeria Română amendează fără reţinere purtătorii de icoane, administraţia bisericească nu a pus în discuţia Sfântului Sinod sau a sinoadelor mitropolitane măsuri concrete de apărare a credinţei şi a ordinii sociale creştine. Ca mai mereu, afirmaţii cu caracter personal, aluzii greu de atribuit, simple aparenţe şi gesturi simbolice, sunt confundate şi promovate drept poziţionări oficiale ale Bisericii.

Este sodomia o problematică a libertăţii individuale?

Biserica abordează subiectul victoriei pederaste asupra românilor exclusiv prin prisma tămăduirii păcatului individual, interzicându-şi sieşi abordarea curentului pederast în termenii realităţii societale, a curentului ideologic anticreştin.

Nu homosexualitatea unuia sau altuia este problema noastră, ci faptul că frontul pederast reprezintă o organizaţie politică, având ramnificaţii internaţionale, cu infrastructură dedicată, cu resurse substanţiale şi infrastructură media-culturală adecvată, folosite în scopul atingerii unor obiective vădit anticreştine. Când întreaga lume celebrează ostentativ “pride mounth”, a considera că treaba Bisericii se opreşte în dreptul unui mirean sau a unui ierarh pederast ori că agresiunea constă în marşul unor zeci/sute/mii prin centrul localităţii, reprezintă o trădare a învăţăturii de credinţă şi a îndatoririi de ierarh.

Există problematici morale individuale care afectează morala creştină în general. Cu atât mai mult vorbim despre îndatorirea Bisericii de a combate răul când întreaga lume se manifestă şi propovăduieşte împotriva antropologiei creştine.

Un mirean sau altul, până la un punct, se poate arăta indiferent faţă de victoria pederaştilor, dar Bisericii (prin ierarhii săi) nu îi este îngăduită tăcerea şi nici amuţirea forţată a dizidenţilor.

Reacţia mirenilor?

Este neavenită pentru că nu mirenii, individual, sunt cei întâi chemaţi să ia atitudine. Insist, nu individual! Apărarea de acţiunea frontului pederast trebuie organizată şi purtată de organizaţiile şi instituţiile care apără (ar trebui să apere) redutele atacate de pederaşti.

Mirenii, individual, sunt ultimii care trebuie să se manifeste, împinşi de conştiinţă şi de înţelegerea faptului că mărturisirea este obligatorie. Mirenii sunt datori să răspundă chemării clericilor şi chemării celor ce au primit binecuvântare să acţioneze împotriva frontului pederast. În lipsa acestora, în stradă mirenii sunt datori să facă minimul necesar pentru a mărturisi dezacordul şi condamnarea, după care, trebuie să acţioneze în afara străzii. Mirenii trebuie să ceară intervenţia mai marilor lor sau să-i denunţe pe aceia care trădează îndatoririle proprii.

Reacţia mirenilor nu trebuie să se producă împotriva frontului pederast, ci împotriva complicităţii administraţiei bisericeşti care îi cauţionează. Orice altă acţiune care nu vizează operaţionalizarea unui răspuns din partea Bisericii este inoportună şi inutilă, căci nivelul agresiunii este superior iniţiativelor individuale.

Insistăm cu Marşul Normalităţii?

Mirenii nu ar trebui să organizeze “Marşul normalităţii” pentru acelaşi motiv pentru care frontul pederast nu organizează “Slujbe” pentru a-şi avansa agenda anticreştină. Nu trebuie să luptăm cu armele adversarului, mai ales cu acele arme care validează, îndreptăţesc metodologia de luptă politică a pederaştilor. Marşul şi acţiunile civice performative fac parte din recuzita frontului pederast, sunt finanţate ca atare, beneficiază de expunere media şi de un cadraj favorabil, de protecţia instituţiilor, de girul politic aferent.

Faptul că nu suntem indiferenţi faţă de acţiunea frontului pederast nu trebuie exprimat în vocabularul şi cu metodele pederaştilor, ci prin acţiuni proprii, prin reafirmarea cu fapta şi cu gestul politic a orânduirii sociale creştine, prin restatuarea discursivă a principiilor moralităţii creştine, toate acestea în scopul condamnării păcatului şi în scopul înfrângerii frontului anticreştin.

Cum arată înfrângerea frontului pederast?

Nu trebuie să reinventăm apa caldă. Frontul pederast a fost limitat în acţiune în Ungaria prin legislaţia vizând protejarea minorilor faţă de propaganda pederastă, a fost învins în Rusia şi unele ţări africane prin scoaterea cu totul în afara legii a ideologiei, actorilor şi acţiunii aliaţilor frontului pederast, este învins în Georgia unde Guvernul pregăteşte un pachet de 17 legi menit să oprească minciuna afirmării pederaste sub masca europenizării şi reformării legislativ-instituţionale.

În România trebuie să formulăm obiective sociale, culturale şi politice care să înfrângă răul ideologiei şi politicii pederaste. În România trebuie să luăm aminte la situaţia Greciei, nu să invităm înfrângerea deplină pentru ca mai apoi să opunem celor gălăgioşi argumentul lui “nu mai putem face nimic!”.

Începutul înfrângerii frontului pederast se află în tinda Bisericii, experienţa se regăseşte în viaţa şi activitatea Sfinţilor Părinţi, sacrificiile sunt cele ale eroilor din trecut, viabilitatea instrumentarului de luptă a fost deja confirmată de practica socială şi politică a altor state (model fiind Federaţia Rusă).

Ce ne împiedică?

Principalul obstacol în rezolvarea celor mai multe problematici care afectează viitorul nostru rezidă în faptul că ierarhia Bisericii este una complet capturată de puterea de stat şi atent protejată prin clericii de sistem faţă de influenţa credincioşilor practicanţi.

Profilul credinciosului practicant a fost denaturat să se arate depolitizat, obedient şi indiferent la viaţa cetăţii şi la formele răului care o asaltează.

Administraţia bisericească tratează Adevărul ca pe o facţiune politică vrăjmaşă şi ca pe un curent antisistem, considerând că trebuie combătute sau dezavuate.

Ne mai împiedică neputinţe de ordin personal. Nu ştim şi nu vrem să ştim cum să luptăm cu răul care acţionează civic şi politic, nici nu vrem să învăţăm din greşelile altora (ale grecilor, de pildă) sau din soluţiile verificate (ale ruşilor, între alţii).

Ce facem acum?

La Iaşi, cei care se vor găsi în calea marşului pederast îi vor certa şi le vor striga “Ruşine!” iar asta va trebui să continue până când clericii şi ierarhii Bisericii îşi vor înceta complicitatea cu factorul politic ce promovează interesele frontului pederast.

Apoi, odată organizaţi în tinda Bisericii, dacă va îngădui Domnul să schimbe inima ierarhilor noştri, vom milita pentru revenirea la sancţionarea penală cu închisoarea a celor ce se fac vinovaţi de activitate de sprijin şi promovare a obiectivelor frontului pederast, vom explica de ce este necesară interzicerea activităţii acestora, de ce este oportună o politică de promovare a moralităţii creştine de către Biserică, nu de către influenceri, purtători de cuvânt sau intelectuali creştini.

Final edit: Cum ieşim din capcana votului anticreştin?

Sursă imagine: Prefectura Constanţa

Aparent, în 2024 alegerile sunt simple întrucât opţiunile sunt reduse. Plandemia, progresisimul climatico-sexualist(sic), politica imigraţionistă şi belicozitatea manifestă ar exclude PSD, PNL, USR, FR şi UDMR din opţiunile ortodocşilor care intenţionează să voteze.

Dar dificultatea apare în momentul în care cumpănim asupra votului însuşi şi a modului în care îl putem folosi în afara scopului său direct astfel încât să ieşim din capcana complicităţii cu un sistem politic anticreştin.

Ce (mai) este votul?

Acum 4 ani am îndemnat în mai multe articole spre #boicotvot, mai mult din cauza lipsei opţiunilor viabile pentru credincioşii ortodocşi decât ca îndemn antisistem. Rezultatele la alegerile parlamentare de atunci s-au înscris în trendul de absenteism/boicotare, când puţin peste 30% dintre români au participat la vot. Acel 30% a fost considerat un minim electoral istoric despre care se spunea că ar văduvi sistemul parlamentar de un standard util de legitimitate.

Astăzi însă e clar faptul că partidele sus-menţionate nu s-ar da în lături să guverneze nici dacă ar primi 1% din votul românilor. Ideea că legitimitatea politică este de absolută necesitate pentru a guverna a fost infirmată violent în timpul plandemiei, moment care a evacuat reperele democratice din societatea românească şi din conversaţiile ortodocşilor.

În acest context, natura însăşi a votului s-a preschimbat: din act primar de participare politică la treburile cetăţii s-a denaturat în act de amnistiere, acceptare şi afirmare a transformărilor societal-politice aduse de guvernatorii plandemiei.

Cu alte cuvinte, votul de astăzi va acorda legitimitate sistemului politic în ansamblul său, atât pentru acţiunile din trecut cât şi pentru planurile de viitor, de influenţă anticreştină.

Votăm, absentăm sau boicotăm votul?

Boicotarea votului este o atitudine complet diferită de absentarea de la vot! Boicotarea presupune un obiectiv politic ulterior, făcut viabil de o minimă infrastructură politică, de un capital politic angajat să producă un efect anunţat. Din punctul meu de vedere, mişcarea #boicotvot nu a reuşit nici în 2020 se fructifice prezenţa scăzută la urne şi nu şi-a propus nici în 2024 să pună început unei veritabile mişcări politice. Mişcarea #boicotvot a fost un simplu curent de opinie, fără vreo formă de organizare sau iniţiativă şi reprezintă în acest moment o formă de autoamăgire individuală, o formă de ascundere sub preş a laşităţii sau a indiferenţei faţă de impactul politicii asupra noastră.

În acest moment, nu putem #boicota votul ci putem doar absenta sau participa la alegeri.

Insist: în lipsa unui plan politic şi a unui efort ulterior de a operaţionaliza atitudinea de boicot, avem de-a face cu o formă simplă de absenteism, de abandonare a votului în favoarea celor pe care inerţia sistemului electoral îi privilegiază. În cazul nostru, absenteismul favorizează partidul comasaţilor de sistem (PSDPNLUDMRUSR) şi legitimează activitatea lor din trecut şi învesteşte cu capital politic persoanele port-fanion.

Programe sau persoane?

Distincţia este importantă întrucât jocul electoral s-a depreciat în asemenea măsură încât votul nu se mai acordă deloc în funcţie de programe şi intenţii politice explicit formulate, ci în funcţie de simpatii şi loialităţi de consum al divertismentului politic. Astăzi votul învesteşte cu putere politică candidatul care obţine simpatia publicului prin jocul actoricesc specific.

Votăm persoana în temeiul unui discurs politic lipsit de angajamente clare şi de asumări de răspundere. Nu de puţine ori, persoana este la fel de butaforică după cum este şi programul pe care ea îl propune.

Când ar merita un candidat să fie votat?

Atunci când binele public pe care îl descrie programul lor electoral angajează relele şi minciunile cele mai imediate. Accentul trebuie pus pe verbul angajează care, spre deosebire de sugerează sau tratează, presupune asumarea unei răspunderi în sensul proclamat prin program. În acest moment, pentru alegerile europarlamentare, angajamentele exprimate sunt simple instrumente retorice care nu angajează răul produs românilor de Uniunea Europeană şi nici minciunile de sprijin (propaganda pro-europeană).

Unii credincioşi consideră însă că este mai important discursul indirect, evaziv, care pune la adăpost atitudinea naţională până la momentul politic oportun, când vor putea acţiona decisiv. Opinia mea este că astfel ne minţim singuri şi că merită să fie votat cel care, politic vorbind, a dovedit că poate purta crucea cea mai grea.

Pe cine să voteze credincioşii ortodocşi?

Singurul dintre candidaţii la europarlamentare care poate dovedi o loialitate constantă faţă de Biserica Ortodoxă Română, o îndelungată atitudine proviaţă, o tendinţă anti-pederastă şi o sensibilitate faţă de tematica Sfinţilor Închisorilor este senatorul Claudiu Târziu. Sunt încă multe chestiuni care îl îndepărtează de modelul politicianului angajat să apere şi să reprezinte ortodoxia pe tărâm politic, dar este la ani lumină de restul candidaţilor.

În afara domniei sale, candidaţii la alegerile europarlamentare care se apropie de mizele politice substanţiale sunt clericul uniat Cristian Terheş şi avocatul Gheorghe Piperea, ambii candidaţi pe lista partidului AUR, cu atitudini favorabile ortodocşilor, care s-au evidenţiat exemplar în timpul plandemiei.

Din nefericire, poziţia AUR este una de facto proeuropeană, dogmatic închisă şi nesupusă revizuirii sau dezbaterilor, deşi regăsim tuşele specifice discursului suveranist. Cu privire la acesta, opinia mea este că suveranismul reprezintă un artificiu politic prin care se poate obţine capturarea şi deturnarea curentului eurocritic sau anti-UE. Este mai mult decât nimic şi poartă valoarea unor orientări spre o direcţie bună, chiar dacă încă îndepărtată (tare!).

Pe cine recomandă Biserica Ortodoxă Română?

Deşi formal Sfântul Sinod a emis o serie de recomandări generaliste, în sprijinul candidaţilor cu un profil moral şi politic apropiat arhetipului creştin, în practică am fost martorii unor iniţiative de sprijinire a puternicilor locali, inclusiv a unora dintre cei mai funeşti.

La nivel naţional, PSD şi chiar PNL sunt partidele privilegiate de BOR, în vreme ce partidul AUR, cu obiective deschis în favoarea credinţei, s-a menţinut sub barajul necruţător al purtătorului de cuvânt al patriarhiei şi a intelectualilor liberali de tipul Trinitas.

Achiesăm la opiniile părintelui Ciprian Mega şi adăugăm că nu trebuie urmat îndemnului explicit sau implicit formulat de clericii şi ierarhii BOR. Totodată, consider că trebuie luat aminte la îndemnurile mai multor părinţi din Sfântul Munte care avertizau că nu trebuie votate partidele favorabile obiectivelor pederaştilor şi a aliaţilor LGBTQ.

Cum să procedăm la alegerile locale?

Consider că alegerile locale sunt de fapt primul tur al alegerilor naţionale iar rezultatul de la locale pregăteşte cadrul politic în care se vor desfăşura alegerile din toamnă. Prin urmare, dacă vom participa, sugestia mea este să risipim vraja electorală a localelor şi să folosim votul pentru a muta fereastra Overton a actorilor politici în sprijinul acelor partide cele mai apropiate de nucleul dur al convingerilor noastre. Cu accent pe nucleul dur!

Alegerile locale nu trebuie luate în serios cât timp procesul este profund viciat de pragul de înscriere a candidaţilor şi de lipsa turului doi. În esenţă, şi la locale se urmăreşte smulgerea unei legitimităţi ce va fi instrumentată în sensul validării la nivel naţional a partidelor sistemic comasate. Comasarea şi calendarul electoral în sine au fost stabilite astfel încât să fie împiedicată sancţionarea politică a abuzurilor plandemiei, a risipei şi îndatorării, a politicii imigraţioniste, alinierii la minciuna climatistă ş.a.m.d.

AUR, ultima opţiune?

De aceea, în puţinele locuri unde există candidaţi ai partidelor marginalizate precum PPR (al deputatului Mihai Lasca şi doctorului Răzvan Constantinescu), PUSL al domnului deputat Dumitru Coarnă şi juristului Pavel Pântea, POT al deputatei Ana-Maria Gavrilă, Mişcarea Naţională al doctorului Mihai Târnoveanu, Blocul Suveranist al avocatului Dan Chitic, Partidul Patria al activistului Mihai Cristian sau chiar SOS al doamnei deputat Diana Şoşoacă (pentru cine are stomacul politic aferent), alegerea acestora ar trebui să prevaleze faţă de votarea candidatului propus de partidul AUR. În tot restul localităţilor unde nu putem muta fereastra Overton către partidele mici, mult mai directe şi mai precise în critica lor antisistem, opţiunea AUR îmi pare a fi cea implicită.

Subliniez că, sub nicio formă, pe nicio listă, nu trebuie votat partidul sistemic comasat (PSD, PNL, USR, PMP, FD etc) indiferent de numele candidatului şi de imaginea, alianţele, programul, intenţiile sale! Asta chiar dacă, fundamental şi înainte de toate, alegerile din anul 2024 sunt o farsă de stat şi de sistem în care nu trebuie să credem.

Deşi acţiunea de a vota a ajuns (a fost făcută?) să conteze puţin spre deloc, intenţiile şi motivaţiile cu care participăm sau pentru care absentăm fac diferenţa pentru poziţiile viitoare.


Rezultate:

Eu unul notez o înfrângere care, deşi nu apare a fi zdrobitoare, este una care blochează orice dezvoltare ulterioară a naţionalismului indiferent de eticheta electorală sub care s-a prezentat publicului.

Votul politic al partidului AUR la alegerile locale a fost de 12%, iar la europarlamentare 14%. Vor exista modificări în urma redistribuirii, dar concludent este tabloul brut. Rezultatul pică atât de bine mainstreamului politic că pare că a fost aşezat cu mâna. Eu nu cred că a fost aşezat cu mâna, adică rezultatul unor fraude substanţiale, ci că votul ilustrează opţiunea reală a electoratului român.

Este fără dubiu că rezultatul corespunde traseului politic construit de preşedintele partidului AUR, deja criticat pe bună dreptate de mai mulţi comentatori din sfera civică. Câteva motive sunt sintetizate de avocatul Elena Radu pe facebook. În esenţă, susţine că a mimat opoziţia pe subiectele tari, lucru lesne de observat de români, apoi că a refuzat să finanţeze dezvoltarea profesionistă a resursei umane, a produs dezbinare în partid şi în afara lui, a acceptat comasarea mizând pe ideea de unică alternativă la partidul stat. Acestea pot fi completate cu uşurinţă.

Esenţial este că AUR nu a dorit să evolueze şi să se dezvolte ca un partid viabil ci s-a urmărit menţinerea controlului imediat pe persoană fizică, chestiune denunţată atât din interior cât şi din exteriorul partidului.

Valul naţionalist (sau suveranist, dacă doriţi) nu s-a concretizat de la sine, iar partidul a fost pus în situaţia de a-şi arde rădăcinile înainte de vreme. Din păcate, votul politic la locale nu aduce în consiliile locale persoane care să pară apte să emită pretenţii la funcţia de primar peste patru ani.

Partidul pare că a fost abandonat sau cedat în viu clientelei politice de moment şi nu a fost construit să emită pretenţiile salvatoriste despre care conducerea partidului vorbeşte.

Mai grav este că aceeaşi greşeală se prefigurează şi pentru alegerile parlamentare, care vor fi ulterioare celor prezidenţiale. Partidul nu pare că va propune pentru parlament persoane care să se afirme ca oameni de stat, ci vor activa în continuare ca simpli funcţionari politici de nuanţă naţionalistă.

Fuga de adevăr şi de cruce, dar mai ales autoamăgirea, nu au cum produce schimbări în peisajul politic român. Mai ales, lipsa asumării răspunderii şi insistenţa pe “realităţi alternative” în care AUR ar fi repurtat un mare succes sunt adevărate pietre de moară agăţate de gâtul speranţelor noastre politice.

În acest moment, pare că experimentul suveranist român a fost un succes (pentru adversari), electoratul suveranist fiind încastrat într-un perimetru de 15-20%, ideal pentru a asigura legitimitatea, fără a fi un factor de ameninţare. Cei care au memorie, îşi amintesc că speranţe naţionalist-suveraniste s-au manifestat în fiecare ciclu electoral, fără a produce rod. Reţeta eşecului pare neschimbată (întrucât funcţionează).

Soluţia problemelor noastre nu poate veni decât dintr-o abordare meta-politică, una care să se străduiască să aducă în spaţiul public informaţiile şi cunoştinţele acţionabile (cu accent pe acţiune) pe baza cărora să se poată pune un alt fel de început. Cheia de boltă rămâne angajamentul personal şi participarea individuală. Însă critica pe care o observ pare că e construită esenţialmente împotriva ideii de angajament metapolitic. Românii par mulţumiţi cu oferta votului sleit şi cu înjurătura-n barbă.

A trecut multă vreme de când lupta politică mainstream ar fi putut aduce schimbarea, asta dacă ea a fost vreodată posibilă pe această cale. Politica naţionalistă în România şi aiurea se va putea face exclusiv de pe poziţii de minoritate radicalizată în convingere dar luminată în argument.

Pare o luptă surdă, dar nu mai puţin decât cea în care ne îmbătăm cu apa rece a iluziilor prefabricate.


Concluzii: Suveranismul românesc de sistem a primit şah-mat!

Farsa de stat şi de sistem s-a consumat întocmai cum s-a anticipat, dar răspunsul pe care suveraniştii de sistem îl dau este: mai vrem o dată şi încă o dată!

Dezvoltarea firească a rezultatului electoral din 09 iunie 2024 ar fi presupus câţiva paşi absolut necesari: de diagnosticare publică şi de asumarea unor răspunderi politice pentru eşec, astfel încât acesta să nu se reproducă la alegerile prezidenţiale sau la cele parlamentare. Nimic din toate acestea, dimpotrivă. Rezultatul a fost salutat ca o victorie iar George Simion “s-a fost desemnat” candidatul AUR la alegerile prezidenţiale.

Prin această mişcare, camuflată de anunţarea unei competiţii interne care nu s-a mai produs, partidul AUR îşi cimentează profilul de partid minor şi de partid de lider, nu de grup. AUR va evolua exclusiv în linia liderului său (cu virtuţile, dar mai ales cu slăbiciunile sale), încălcând promisiunea explicită că se va constitui un adevărat front de dislocare a vechilor politicieni şi a vechiului fel de a face politică. Avem un PRM adus la zi, cu exact aceeaşi menire în tactica poziţionărilor electorale.

Lansarea lui George Simion spre prezidenţiale rezolvă dintr-un foc dilema lui Marcel Ciolacu şi a lui Nicolae Ciucă_care, deodată, capătă un aer de minimă onorabilitate şi de competenţă. Dar chestiunea candidaturii AUR la prezidenţiale depăşeşte contingentul comasaţilor şi planurile acestora, provocând un colaps naţional pe termen lung (cel puţin un deceniu).

Nu neagă nimeni că există un interes direct ca George Simion să intre în turul doi, după cum acelaşi rost l-a împlinit anterior doamna Viorica Dăncilă sau Vadim Tudor. Nu neagă nimeni că în partidul AUR şi în tabăra suveranistă sunt şi se vor regăsi destui susţinători ai lui George Simion care să urmărească securizarea unui post eligibil pentru parlamentare. Pe de altă parte, în spatele acestor intenţii şi sacrificii, suveranismul rămâne nestructurat politic, nedefinit, neorientat spre miză, obiectul unor jocuri politice fără viabilitate.

AUR continuă politica superficialităţii pe toate planurile, inclusiv în acele chestiuni de importanţă capitală pentru viitorul poporului român. Nu este clar dacă doar atât poate sau doar atât a primit ordin să poată.

Alternative la George Simion?

Nu prea există. În politică organizarea înseamnă putere. Răzvan Constantinescu, Cozmin Guşă sau Diana Iovanovici Şoşoacă nu au putere deoarece nu au resursele politice minimale să se angajeze în competiţia pentru prezidenţiale, altfel decât întărind acelaşi rol ce i-a fost atribuit lui George Simion. Mai e timp de construit, mai e încă loc de promisiuni şi chiar de sacrificii, dar date fiind condiţiile, oare mai au rost?

Soluţii?

Soluţia Iurie Roşca este în afara politicii de partid 8şi în afara societăţii româneşti, din păcate) şi rămâne singura promiţătoare pe termen mediu şi lung. Soluţia sa se află în afara logicii politice care ne domină/care ne-a colonizat intelectual şi presupune mai întâi construirea unei înţelegeri împărtăşite privind formele, scopurile şi limitările sistemului politic actual. A rămas singura cale ce atacă adevăruri despre care politicienii de sistem nici nu îndrăznesc să amintească (cu excepţia Dianei Şoşoacă, care o face tangenţial însă prejudiciind în mare măsură miza).

Planul Roşca presupune în primul rând înţelegerea împărtăşită, colectivă, a realităţilor politice primare însoţită de un angajament individual de loialitate faţă de adevăr şi de acţiune unificată. Nicio acţiune politică nu se poate întreprinde în afara ariei de expertiză comună a membrilor săi, iar abandonarea conştiinţei naţionale în mâinile propagandei de sistem şi a politicienilor care speră să se integreze acestuia reprezintă cea mai mai gravă formă de risipă a energiilor colective.

La ce fel de expertiză mă refer?

Expertiza comună presupune atât experienţă politică la nivel înalt cât şi competenţă politică acumulată prin slujirea netulburată a adevărului. Expertiza comună înseamnă o acumulare de răspunsuri date întrebărilor pe care puţini mai au curajul să le formuleze. Răspunsuri care nu se regăsesc în interiorul sistemului mainstream de mimare a participării politice ci în acele câmpuri stigmatizate, minate, vânate, marginalizate, enclavizate de puterea duşmană.

Spre ne-norocul nostru, calea spre adevărurile primare de trebuinţă trece prin acele mlaştini conspiraţioniste, sârme ghimpate antisemite(antisemitiste), prin colţii şi ghearele opoziţiei controlate, prin otrava onorabilităţii fals anti-sistem, prin ceaţa paranoiei speculaţiilor nefundamentate, prin dejecţiile neputinţelor moraliste şi prin spaima puterilor oculte care se produc la vedere. Calea spre adevărurile primare străbate un tărâm de o complexitate ce trebuie recunoscută şi respectată, iar nu ignorată. Nu oricine o poate pricepe şi nimeni nu se poate aventura de unul singur. Nimic nu e uşor iar prin puterile proprii totul este cu neputinţă de împlinit.

De unde să începem?

Planul Roşca pleacă de la curajul de a adresa întrebări şi de la exerciţiul de recunoştinţă faţă de cel care are curajul de a oferi răspunsul complet. E nevoie de acel curaj de a întreba nu de dragul de a slei interlocutorul şi de a se afirma pe sine, ci pentru a hotărnici graniţele expertizei comune la nivel individual, de grup, de neam. E nevoie de exprimarea recunoştinţei celui ce primeşte faţă de cel ce se jertfeşte şi slujeşte. Mai întâi prin atenţie şi interes, apoi prin cuvânt şi prin faptă.

Trebuie să facem asta cât timp ni se mai lasă vreme, cât nu ni se ia şi puţina lumină lăsată. Cu întrebarea să călătorim:

Ce să aflu? Ce să fac? Ce să citesc? La ce să mă pricep? La ce să renunţ? Ce să dăruiesc? Unde să vin? Ce să aduc? Cui să mă alătur? Cum ieşim din capcană?

14 Mai: Singura temelie şi Noua redută a românismului

Sursă imagine: FericiţiCeiPrigoniţi.net

Astăzi, când cinstim Ziua Martirilor din Temniţele Comuniste, se împlinesc 76 de ani de la cel mai consistent val de arestări a românilor de către regimul de ocupaţie sovietică, tutelat la acel moment precumpănitor de către evrei.

Această realitate istorică pe care o exprim abrupt oferă explicaţia necesară pentru a desluşi starea actuală a poporului român, văduvit de loialitatea autorităţilor de stat şi văduvit de memoria publică de absolută trebuinţă pentru a pune un bun început emancipării noastre.

Poporul român se află în robie de secole, cu scurte momente de trezvie când vocile unor fii ai neamului au răzbătut până la mormântul în care zace sufletul nostru. Am fost robiţi succesiv de maghiari, de otomani, de habsburgi, de greci, de ruşi, de nemţi, de evrei, de americani, de cei mai răi dintre români, slugile celor mai înainte menţionaţi.

Constanta dominaţiei străinilor asupra românilor este legea noastră politică de căpătâi, iar ne(re)cunoaşterea vârfului puterii dominatoare este graniţa autonomiei nostre politice.

Nu am găsit puterea să ne adunăm, să rămânem uniţi şi să ne împărtăşim de aceeaşi luminare, înţelegere şi înţelepciune, ca o primă piatră a temeliei puterii neamului nostru. A doua piatră nici nu am mai vrut s-o punem, descurajaţi de mărimea jertfei ce ni se cere.

Cei care rostesc adevărul sunt bătuţi cu biciul şi sunt urâţi ca făcători de rele. Iar spunerea adevărului aproape că nici nu mai contează, căci adevărul nu se mai regăseşte în aluatul nostru, în aluatul pâinii negre pe care o mâncăm.

În această veritabilă mlaştină a disperării, pe când poporul moţăia în somnul fricii, minciunii şi a trândăviei, o ceată de români neînfrânţi au pus, pe nesimţite pentru noi, o temelie tare şi întreagă, una precum puţine sunt pe lume. Pe suferinţă şi jertfă uitată de lume, prin abnegaţia crezului legionar şi prin inspiraţia celui dintâi dintre martirii noştri – Sfântul Mucenic Corneliu, printr-o credinţă cu adevărat lucrătoare, cu îngăduinţa Domnului, cei comemoraţi astăzi au ctitorit singurul nostru izvor de tămăduire şi singura noastră redută de apărare a fiinţei neamului.

Că aşa este, reiese şi din lupta ce se dă împotriva memoriei acestora. Vicleană, făţarnică, din umbră şi într-ascuns ori pe faţă, cu obrăznicie, această luptă ne foloseşte mult în aceea că ne descoperă ceea ce este de valoare, ceea ce dăinuie, ceea ce promite, ceea ce este prorocit.

Zbaterile celor ce ocupă astăzi Parlamentul României şi poziţiile de putere din ţară de a dubla, dilua şi înăbuşi această străluminare sunt de prisos. Reduta nu cade, temelia nu se surpă.

Români ne mai trebuie.

Filmul 21 de Rubini – de la act artistic la manifest politic

Sursă imagine: Filmul 21 de Rubini (cont oficial Facebook)

Filmul 21 de Rubini a încetat să fie un simplu act artistic încă din momentul lansării sale, fapt ce provoacă confuzii pe toate planurile.

Mai întâi că filmul reprezintă o realizare cinematografică de înaltă ţinută, care se distinge prin jocul actorilor şi prin scenariul său complex, pe două fire temporale, regizat şi realizat cu o pricepere cu adevărat surprinzătoare. Filmul este un act artistic reuşit, unul dintre cele mai bune din categoria filmelor postdecembriste româneşti, dovadă că a fost receptat ca atare de către cei care nu au o miză polemică sau ideologică subsidiară.

Standardul calitativ incontestabil atribuie filmului semnificaţii culturale, social-religioase şi, vom vedea, politice, care nu puteau fi evocate de o realizare mediocră, indiferent de subiectele pe care le-ar fi tratat sau de conţinutul concret al scenariului. Confruntat cu cenzura şi indiferenţa prefabricate ierarhic, filmul a străpuns barajul izolării sale şi a rămas relevant pentru public la multă vreme de la lansare.

Se ridică de la sine întrebarea: prin ce anume este şi va rămâne important filmul 21 de Rubini?

Mecanismul relevanţei

Pe soclul calităţii sale artistice, filmului i s-au grefat, cu sau fără intenţia producătorilor, semnificaţii social-religioase, culturale şi politice, care nu mai pot fi disociate de actul artistic.

Mecanismul de adăugire a semnificaţiilor rezidă în Adevărurile sugerate de film, nerostite dar insinuate publicului cunoscător. Filmul nu face dezvăluiri inedite şi nu confruntă deschis personaje politice din Biserică sau din afara ei. Filmul intră însă într-o conversaţie onestă cu cei care cunosc atât semnificaţiile cât şi implicaţiile mai adânci ale temelor tratate în film.

Sub aspectul conţinutului său, obiectiv vorbind, filmul se poate scutura fără pată de acuzaţiile ce s-au formulat împotriva sa. Filmul riscă să dezamăgească pe cei care abia de acum înainte urmează să îl vizioneze, tocmai din pricina faptului că nu trânteşte în văzul tuturor mizeriile despre care cu toţii ştim că există. Cu toate acestea, la final, orice spectator înţelege că filmul pune punctul pe i într-un mod mult mai deranjant decât dacă şi-ar fi asumat explicit o acuzaţie, o condamnare, un partizanat politic sau ideologic.

Ce anume deranjează?

Filmul pune la dispoziţia publicului o grilă de înţelegere a lumii noastre. Fiecare spectator este liber să recunoască în cele ce vede maximul de adevăr pe care îl pot susţine puterile sale sufleteşti. Mulţi s-au oprit la tranziţia noastră post-comunistă oarecum eşuată, alţii s-au poticnit în păcatele ierarhilor Bisericii şi în starea morală a clerului de mir, unii au găsit nepotrivită revalorizarea deţinuţilor politici foşti membri ai Mişcării Legionare precum şi condamnarea morală a informatorilor securişti din rândul clerului superior, ceilalţi s-au ofuscat din pricina abordării luptei anticorupţie şi a statutului ţării noastre de colonie fără drept de cuvânt. Acestea între multe altele, suprinzător de multe şi de unitar tratate.

Filmul evită să puncteze decisiv spre un subiect sau altul, purtând pe spectator printr-o emoţie neconsumată, ne-epuizată, până la finalul său, când niciuna dintre aceste teme, luate separat, nu mai are importanţă.

Însă privite împreună, toate aceste subiecte care ne ating conştiinţa pictează un tablou individualizat, personalizat, al realităţii pe care fiecare dintre spectatori alegem să o vedem şi să o înţelegem, în interiorul căreia suntem dispuşi sau nu să acţionăm.

În aceasta (cred eu că) rezidă forţa artistică a filmului şi această stimulare a conştiinţelor puse spre adormire este cea care deranjează.

Libertatea

Pornind de la calitatea regizorului şi producătorilor de membri ai Bisericii, filmul risipeşte libertatea ignoranţei voite şi mascate sub felurite pogorăminte, dacă acceptăm să o facă. Dacă nu, suntem lăsaţi liberi să-i descoperim filmului felurite hibe, exagerări, conjecturi, inadecvări şi intenţii mascate. Factual, nu vom putea argumenta onest niciuna, dar discuţia din prezent dovedeşte că nici nu e nevoie.

Filmul nu ne răpeşte libertatea de a crede orice dorim şi interpreta după pofta inimii oricare dintre temele fierbinţi, însă cei mai mulţi dintre privitori vom descoperi că există un fir roşu al adevărului, care deşiră pretextele artificiale. Asupra acestora, vom dezbate ulterior vizionării anunţate.

Ce teme lipsesc?

Filmul nu tratează nici direct şi nici indirect temele francmasoneriei şi cea a dominaţiei evreieşti asupra societăţii noastre, ambele subiecte fiind strâns legate împreună. Aceasta pare că a fost o alegere voită a părintelui regizor (şi scenarist), alegere care, în aceste zile, este interpretată ca o cauţionare duplicitară a influenţei francmasoneriei în Biserică şi în afara ei.

Trebuie menţionat însă că filmul a fost editat în varianta sa finală de 2 ore şi 30 de minute, deşi banda efectiv filmată a fost substanţial mai lungă şi ar fi permis lansarea filmului în două sau chiar trei părţi. Nu cunosc dacă temele menţionate au fost eliminate la montajul final sau dacă nu au făcut deloc obiectul scenariului; despre cazul subiectului Sinodului din Creta de pildă, am aflat că a fost eliminat din varianta finală pentru raţiuni pe care tind să le consider justificate.

Poate că alte vremuri şi alte conjuncturi politice sau bisericeşti vor îngădui lansarea versiunii “Extended” a filmului, sau măcar a unei noi versiuni “Director’s Cut”. Cert este că grija părintelui regizor de a nu provoca prea mare deranj prin conţinutul explicit al filmului nu l-a scutit de torentul de calomnii şi acuze ce s-au abătut asupra sfinţiei sale, chiar şi pentru varianta puternic domesticită a filmului.

Doare subiectul masoneriei?

Ulterior participării la Festivalul de Film de la Moscova, părintele Ciprian Mega a fost aspru (şi nedrept) criticat (de unii clerici şi credincioşi ortodocşi) pentru faptul că nu s-ar fi disociat public de actorul Dorel Vişan, mason premiat recent de o lojă oarecare, personalitate publică care a vehiculat în mod repetat, inclusiv la televiziunea patriarhiei, convingeri străine de ortodoxie (care convingeri, pentru mine, reprezintă apostazie şi impun excomunicarea acestuia din Biserică).

Chiar şi aşa, subliniem că nu părintele Ciprian Mega este cel care l-a promovat pe actorul Dorel Vişan ca model creştinesc, ci chiar cei aflaţi în tabăra care îl luptă pe părintele Ciprian Mega. Acesta din urmă a emis cu promptitudine un punct de vedere lămuritor în care arată că detestă francmasoneria şi că o condamnă, totodată precizând că nu este de acord cu multe din convingerile actorului Dorel Vişan, de care însă îl leagă o prietenie veche şi un mare grad de recunoştinţă profesională.

În privinţa actorului Dorel Vişan, relevantă în contextul filmului rămâne calitatea prestaţiei sale actoriceşti, incontestabilă, iar nu conţinutul convingerilor sale religioase, la fel de neortodoxe cum sunt cele ale altor actori din film.

Îndrăznesc un gând personal, ce rămâne a fi dezvoltat în secţiunea de comentarii dacă va fi cazul, prin care susţin că cei care îi pretind părintelui Ciprian Mega să se disocieze public(!) de actorul Dorel Vişan, sau de oricine altcineva din sfera publică sau privată, comit un abuz de conştiinţă şi girează o tentativă străvezie de a compromite filmul pentru raţiuni concrete care nu au provocat, la fel de recent, nici pe departe reacţii similare. Am în vedere muşamalizarea recentă a subiectului clericului candidat la funcţia de şef al masoneriei române, cleric premiat şi onorat de însuşi părintele patriarh. Din care muşamalizare înţeleg că subiectul masoneriei în Biserică nu doare chiar atât de tare şi că, de fapt, operăm cu un pretext pentru ponegrirea părintelui Ciprian Mega.

Este filmul unul anti-B.O.R. şi anti-România?

Părintele Ciprian Mega a afirmat repetat că înţelege activitatea sa regizorală ca pe o prelungire a slujirii clericale şi că, prin urmare, slujeşte Adevărului, ortodoxiei şi ţării, potrivit conştiinţei sale. Somat fiind (nelegal!) de către reprezentanţii puterii de stat să părăsească de urgenţă Moscova, părintele a declarat că este un om liber şi că nu îngăduie nimănui să îi dicteze cum să îşi iubească ţara.

Pentru a răspunde la întrebarea din subtitlu, fiecare român preocupat de subiect trebuie să se dumirească în privinţa scopurilor şi intereselor presupus afectate de activitatea părintelui. Este necesară o aplecare conştientă şi onestă asupra intereselor B.O.R. şi ale statului român şi judecarea acestora prin lentila legitimităţii lor.

Că filmul poate deranja pe aceşti ierarhi sau pe aceşti conducători ai statului român este adevărat. Motivele pentru care ar putea fi ei deranjaţi sunt însă, în opinia mea supusă contestării, necurate şi condamnabile.

Că filmul deranjează prin simpla sa existenţă, mai mult decât prin ceea ce scoate la lumină sau condamnă direct, este şi mai aproape de adevăr. Despre aceste chestiuni vom reveni în secţiunea de comentarii, dacă va fi cazul.

Mihalkov, Sluţki, Zaharova, Malofeev, Medvedev, Putin

Este o listă surprinzătoare de nume cu care părintele Ciprian Mega a intrat în legătură în timpul vizitei sale la Moscova. Deşi nu sunt puţini cei care se îndoiesc că aceste întâlniri chiar au avut loc, mai cu seamă cea cu preşedintele Vladimir Putin a cărui inaccesibilitate este notorie, din fotografiile publicate deja reise certitudinea că părintele Ciprian Mega a stabilit contacte de nivel politic la care reprezentanţii statului român nu au acces.

Cele câteva fotografii publicate fac rezonabilă inclusiv susţinerea că părintele a fost primit de către Vladimir Putin, căruia părintele Ciprian i-a oferit în dar ceasul (cu cei 21 de Rubini), artefactul artistic al filmului şi cheia unitară de deschidere spre înţelegere a realităţilor sugerate în film.

Vizita părintelui Ciprian Mega la Moscova dovedeşte faptul că relaţiile româno-ruse pot fi îmbunătăţite dacă ar exista voinţă din partea reprezentanţilor statului nostru şi că blocajul este la noi iar nu la ruşi. Deschiderea spre dialog este una de nişă, subsumată demersului de manual de diplomaţie culturală, însă este grăitoare sub aspectul său funcţional. Din partea noastră, în timp ce părintele Ciprian Mega era onorat la Moscova, Ministerul Culturii anula difuzarea (în regim privat) a două filme artistice ruseşti în locaţii aparţinând instituţiilor noastre publice.

Invitaţie spre vizionare

Despre toate susţinerile de mai sus, cei interesaţi îşi vor putea forma o părere avizată în urma anunţului făcut de producătorii filmului.

Filmul 21 de Rubini urmează a fi difuzat în România, în a doua zi de Paşti, de televiziunea Realitatea TV. Aşadar, luni, 06 mai 2024, ora 22:00, avem program cinematografic, în urma căruia vom putea discuta la obiect, în deplină cunoştinţă de cauză.

Nădăjduim să fie cu folos!

Patriarhia Română doseşte “statul genocidar Israel” îndărătul denumirii de “Ţara Sfântă”

Răspunsul militar al Republicii Islamice Iran faţă de atacarea ambasadei sale din Damasc preocupă atenţia tuturor, inclusiv a Preafericitului Părinte Patriarh.

Prin mijlocirea agenţiei de presă patriarhale, PF Daniel publică următorul comunicat:

București, 14 aprilie 2024

Preafericirii Sale TEOFIL al III-lea,
Patriarhul Ierusalimului

Preafericirea Voastră,

Am primit cu mare îngrijorare vestea escaladării conflictului militar din Țara Sfântă în urma atacului masiv cu drone și rachete al Iranului asupra Israelului, din noaptea de sâmbătă, 13 aprilie 2024.

Prin urmare, în acest context marcat de violență și tensiuni armate, ne rugăm lui Dumnezeu să dăruiască liderilor politici înțelepciunea făcătorilor de pace, pentru ca războiul din Țara Sfântă să înceteze și ca o pace dreaptă și durabilă să fie restabilită.

În mod deosebit, ne rugăm Domnului Iisus Hristos să fie cu Preafericirea Voastră și cu Patriarhia Ierusalimului în aceste vremuri dificile de conflict militar în Țara Sfântă.

Cu dragoste frățească în Hristos Domnul,

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Un mesaj firesc?

Deşi mesajul adresat Preafericirii Sale Teofil Al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, reprezintă un act firesc de curtoazie şi îngrijorare, re-comunicarea acestuia şi către publicul român serveşte unui alt scop, aceluia de a dovedi solidaritatea cu statul evreiesc şi de a alinia perspectiva credincioşilor ortodocşi la naraţiunea politică impusă publicului român.

Dar, să ne amintim că faţă de groaznicul atentat terorist de la Moscova de acum câteva zile când au murit 145 de persoane şi alte 550 au fost rănite (majoritatea ortodocşi), despre mesajul patriarhal (mult întârziat!) de exprimare a condoleanţelor, publicul român a putut afla doar după ce Patriarhia Rusă a publicat propriul său mesaj de mulţumire. Nici Basilica.ro, nici vreo altă sursă media apropiată Patriarhiei Române nu au publicat, nici măcar până în acest moment, mesajul original într-un comunicat similar celui emis astăzi.

Acest tip de comunicare diferenţiată este un mesaj politic în sine întrucât indică o osatură morală pe care se grefează elementele cadrajului politic.

Atunci când aproape o mie de victime ale unuia dintre cele mai dezgustătoare atentate teroriste comise vreodată nu cântăresc cât lansarea unui răspuns militar (fără nicio victimă civilă) al Iranului faţă de bombardarea ambasadei sale (cu victime civile şi militare), Patriarhia Română instituie o ordine morală care, dacă nu este contestată, fixează modul de raportare al credincioşilor români la evenimentele relevante pe scena internaţională.

Un mesaj politic?

Semnalăm deci faptul că Patriarhia Română înţelege să transmită un semnal de partizanat politic pro-Israel, în contextul în care acest stat a fost denunţat la Curtea Penală Internaţională pentru fapte de genocid, în contextul în care ignoră chiar rezoluţia Consiliului de Securitate a ONU vizând încetarea focului în Gaza, în contextul în care conduce singura operaţiune la scară largă de înfometare a populaţiei palestiniene, de ucidere a jurnaliştilor şi agenţilor umanitari, în contextul în care mai multe state au întrerupt legăturile diplomatice cu Israel în urma genocidului în curs.

Despre aceste împrejurări de largă notorietate inclusiv în spaţiul românesc Patriarhia Română nu a emis niciun comunicat şi, văzând comunicatul de mai sus, nici nu pare că ar jalona opţiunile sale de comunicare politică.

De ce nu “Ţara Sfântă”?

Aşa cum condamnarea “fenomenului prostituţiei din Grădina Maicii Domnului” ar fi dovada unei exprimări impardonabile Patriarhiei Române, cu atât mai mult este invocarea denumirii simbolice de “Ţară Sfântă” în raport de escaladarea conflictului militar al statului Israel.

În al doilea rând, trebuie semnalat faptul că identificarea statului Israel cu denumirea de “Ţara Sfântă” reprezintă o linie de comunicare specifică vocabularului politic neo-protestant, acolo unde simpla criticare a Israelului reprezintă “împotrivire faţă de lucrarea lui Dumnezeu”. Spaţiul ortodox românesc suferă de multă vreme de o inflitrare a discursului public cu elemente neo-protestante de vocabular politic, social şi cultural, în partea seculară pe linia intelectualilor neo-conservatori din S.U.A., iar în partea religioasă pe linia ecumenismului.

Aşadar, Patriarhia Română se aliniază vocabularului politic neo-protestant fiind probabil urmărită în linie seculară obţinerea unei solidarizări emoţionale şi politice cu Israel, iar în linie religioasă cimentarea perspectivei ecumeniste asupra “Ţării Sfinte” ca centru al “iudeo-creştinismului”. Cu privire la perspectiva ecumenistă, amintim că în această linie se înscriu şi participarea IPS Teofan la dansul de la sinagogă, a ÎPS Ioan la aprinderea luminilor de Hanuka, participarea evreilor la acţiunea intitulată “săptămâna de rugăciune a creştinilor” şamd.

Când să vorbim despre “Ţara Sfântă”?

Denumirile simbolice din uzul ortodox trebuie să respecte uzanţele vocabularului ortodox. În acest context, întrucât Ţara Sfântă desemnează teritoriul unde a propovăduit, a pătimit şi a înviat Mântuitorul, este necesar să evităm atribuirea de semnificaţii politice, chiar dacă acestea ar fi subsidiare.

Ţara Sfântă a fost sub autoritatea politică a Imperiului Roman, a califatelor islamice, a cruciaţilor Regatului latin al Ierusalimului, Imperiului Bizantin, Sultanatului Ayyubid, Imperiului Otoman, iar de curând a statului Israel, însă pentru ortodocşi, Ţara Sfântă se referă exclusiv la ceea ce este ortodox în legătură cu acest teritoriu.

Denumirea simbolică “Ţara Sfântă” şi denumirea istorică de “Biserici”

Aşa cum ecumenismul face ravagii interferând semnificaţii eclesiologice denumirii istorice de “biserici creştine” pentru erezii şi secte anatematizate, similar teologia politică antihristică urmăreşte să edifice un teritoriu politic impregnat cu un capital simbolic special, “sfânt”, care să legitimeze centralizarea politică globală sub conducerea celui aşteptat de evrei.

Din acest motiv, se cuvine nu doar să manifestăm prudenţă când referim chestiuni politice către denumirea de Ţară Sfântă, dar mai ales să luăm act despre modalitatea de înfiinţare a statului Israel, despre faptele, persoanele şi credinţele care au stat la baza fondării sale, a activităţii sale din prezent şi a dezideratelor sale echatologice.

Să ne ferească Dumnezeu să ne găsim părtaşi la lucrarea lor!

Articol Eveniment: Sfinții Închisorilor și războiul cultural împotriva națiunii române

Profesor univ.dr. Radu Baltasiu publică pe blogul propriu şi pe platforma R3Media un Articol Eveniment, pe care îl preluăm în cele ce urmează.

Justific caracterul cardinal al articolului prin aceea că aşează esenţa realităţilor politice în subsidiarul realităţilor necesare mântuirii, fără însă a le anula sau diminua în vreun fel. Totodată, îmbogăţeşte instrumentarul politic cu noţiuni unificatoare care sunt de esenţa gândirii şi trăirii româneşti, prin care se înaintează pe calea înţelegerii/limpezirii fără a se abuza de discursul religios.

Cultura noastră politică (atâta câtă e) comite deseori greşeala de a anula cu totul planul politic întrucât ar fi prea lumesc şi ar distrage de la nevoinţele vieţii duhovniceşti. Insist în continuare că această perspectivă este păguboasă atât în plan lumesc dar şi în plan duhovnicesc, atât cât îmi pot da seama despre aceste chestiuni.

Pe platforma R3Media, cunoscutul avocat Mihai Rapcea lansează în secţiunea de comentarii o critică pe care o cred cam abruptă (pe care o postez mai jos, la comentarii), constând în aceea că, deşi vorbeşte despre război cultural şi anularea culturii româneşti care îi vizează pe Sfinţii Închisorilor, prof. Baltasiu nu indică pe vrăjmaşi, pe adversari. Cu alte cuvinte, în termenii mei, domnul avocat acuză că articolul este incomplet câtă vreme nu pomeneşte nimic despre vrăjmăşia neadormită pe care evreii o manifestă faţă de români şi de războiul sângeros al cărui victime sunt chiar (şi) sfinţii noştri.

Este drept că aceasta este absenţa evidentă, dar o consider pe deplin justificată. Dacă articolul ar fi adus vorba şi despre chestiunea evreiască (sau distincţii completatoare despre identitatea prigonitorilor sovietici, vezi seria I.Roşca), greutatea atenţiei s-ar fi mutat de pe perspectiva românească (vederea ochiului mistic, în termenii autorului) asupra noţiunilor de sfinți ai închisorilor, război cultural, cultura anulării, holocaust al culturii, „comunism românesc”, spre vechea polemică anti-jidovească, care trebuie, cu absolută necesitate, redefinită în condiţiile zilei. Subiect care nu îşi are locul aici (deşi e necesar acum).

Cardinal este următorul pasaj, în care sunt propuse ideile pe care (cred că) trebuie să ni le însuşim sub aspect politic. Aşa ar trebui să gândim şi în acest sens ar trebui să acţionăm:

Există o geopolitică cerească, pentru că există o ierarhie cerească cu rosturi în distribuția puterilor în geografia omenească. Vectorii acestei geopolitici sunt făcătorii de bine, în vremuri normale, martirii – în vremuri de restriște, pe de o parte, căldiceii în vremuri normale, încornorații și agenții apostaziei în ceasurile grele, apocaliptice.

Bătălia se dă pentru ca pământul să mai aibă ordine, să fie în ordine cu Dumnezeu, și pentru ca omul să nu uite că trebuie să se mântuiască pentru a rămâne om.

Articolul integral:

Sursă imagine: https://radubaltasiu.blogspot.com

Sfinții închisorilor și războiul cultural împotriva națiunii române

Geopolitica cerească românească

Conferință susținută la Suceava, în cadrul Institutului Conservator Mihai Eminescu, „Conferințele conservatoare. Sfinții închisorilor. Rezistență armată și salvare spirituală”, 6 apr. 2024

Cinstirea sfinților închisorilor e necesară pentru subzidirea omului – prăbușit și năucit de epoca prăbușită a consumerismului din care tocmai iese, în plină sărăcie „verde”, dar și a mișcării de renaștere națională, prea repede amenințată de patimile personale. Cinstirea sfinților, mai ales a martirilor din pușcăriile comuniste, este un gest elementar de întărire sufletească, de igienă morală. 

Vom discuta aici despre Sfinții Închisorilor, urmași a Stratilaților, ai Sfinților Militari care și astăzi păzesc altarele. Apoi vom arăta cu geopolitica aerului, practicată de marile puteri, are deasupra o geopolitică a Cerurilor, pe care doar ochiul mistic – cea mai mare putere, o poate vedea. Geopolitica aerului fără Cer este doar factor de dezordine, pentru că Binele înseamnă reflectarea ordinii din Cer pe pământ. Ei sunt sursa demnității noastre, și fără demnitate sărăcim prin ignoranță morală. 

Momentul este mai necesar ca niciodată, România intrând în cel mai mare proces de reeducare de după fenomenul Pitești, odată cu agenda „României educate” care, efectiv, dezechipează cognitiv, spiritual și sufletește tinerii. 

Vom clarifica termenii: sfinți ai închisorilor, război cultural, cultura anulării, holocaust al culturii, „comunism românesc”.

Marile puteri au de câțiva ani comandamente speciale pentru controlul atmosferei și al ciberspațiului. Nu este de mirare apărarea informațională este trecută în subordonarea geopoliticii aerului. Iată, deci marile puteri au ajuns la concluzia că: nu poți controla pământul dacă nu poți controla aerul, și nu poți controla aerul dacă nu stăpânești mediul informațional. Aceasta este abordarea raționalistă a realității. Mai este una, metafizică și mistică. Pentru că spațiul nu poate fi guvernat doar rațional. Spațiul poate fi dominat, distrus, înregimentat, dar pentru a fi în armonie cu rosturile lumii, spațiul trebuie integrat într-o ordine în care vorbim despre altă categorie de luptători și altă categorie de războaie.  Sunt războaiele culturale, purtate pe seama popoarelor, pentru îngenuncherea popoarelor și, odată cu acestea a însăși omului, iar apărătorii constituie „minoritatea conștientă”, cu conștiință de sine, undeva între 10 și 20% dintr-o populație. De altfel, o populație se manifestă ca națiune dacă poate fi mobilizată spre un scop de împreună-lucrare, iar cei care sunt responsabili de această unificare dinamică sunt tocmai aceste elite. Dintre acestea, o parte au devenit martiri și sfinți, prin aceea că s-au sacrificat pentru ca poporul român să rămână în Biserica lui Hristos, adică societatea să rămână în cadrele ei firești: o comunitate de iubire, o comunitate de destin întemeiată pe muncă și merit, organică.  

Există o geopolitică cerească, pentru că există o ierarhie cerească cu rosturi în distribuția puterilor în geografia omenească. Vectorii acestei geopolitici sunt făcătorii de bine, în vremuri normale, martirii – în vremuri de restriște, pe de o parte, căldiceii în vremuri normale, încornorații și agenții apostaziei în ceasurile grele, apocaliptice. 

Bătălia se dă pentru ca pământul să mai aibă ordine, să fie în ordine cu Dumnezeu, și pentru ca omul să nu uite că trebuie să se mântuiască pentru a rămâne om. Răul nu crede în mântuire și caută să șteargă memoria, să oblige la resetarea acesteia, prin violență fizică și simbolică. 

Sfinții închisorilor ne-au asigurat viitorul prin aceea că reprezintă dimensiunea cerească concretă a apărării spațiului românesc. Adevărat, mai trebuie să nu uităm. Pentru că vom ieși nu doar din timp (vom cădea din timp) dar vom ieși de sub protecția lor. 

A existat un război cultural împotriva culturii române? Da, și există în continuare. Războiul împotriva națiunii române este parte a unui mai larg, antihristic, contra omului. La noi a început odată cu arderea cărților considerate indezirabile de către imperiul răului, de către Uniunea Sovietică, în 1948. Și odată cu valul de arestări masive, începute tot în acel an. 

Clarificarea termenilor: războiul cultural, cultura anulării, holocaust cultural, sfinții închisorilor

 Ce este un război cultural? Războiul cultural este un act de agresiune prin care o putere încearcă să ia în stăpânire resursele de orice natură ale altei societăți prin lichidarea, distorsionarea, re-vectorizarea civilizației – ordinii materiale, culturii – ordinii sufletești a unui popor.  Războiul cultural are ca finalitate impunerea unei culturi a anulării poporului ocupat, și transformarea lui într-un teritoriu ușor de controlat din punct de vedere militar și economic. Acesta se petrece la toate etajele, dar cei mai sensibili sunt cei fără modele, cei fără o cultură solidă: tinerii și maturii care nu au avut experiențe culturale solide și care nu au apucat să-și ancoreze solid „bunul simț”. 

Războiul cultural este mortal pe termen scurt, înjositor economic și moral pe termen mediu, mortal din toate punctele de vedere pe termen lung. De regulă, cultura anulării are în vedere nu numai anularea libertății cuvântului, cât însăși posibilitatea naturală și normală de expresie, prin ideologizare și moartea civilă. Ideologizarea este corelată cu întemnițarea și lichidarea fizică prin bătăi, înfometare, împușcare. Moartea civilă presupune izolarea vârfurilor de restul societății și decuplarea acesteia de demografia competenței morale și profesionale. Vârful acesteia a devenit, în pușcăriile comuniste, sfinții și martirii închisorilor. 

Cultura anulării este instrumentul principal al războiului cultural și a însemnat: execuția rituală a cărților și autorilor, intoxicarea publicului, moartea civilă și moartea în pușcării,  o serie întreagă de epurări, utilizarea forței în relația socială – sub protecția trupelor sovietice, condamnări post-mortem a pilonilor culturii române – Eminescu, Maiorescu, Iorga, Goga, inocentarea vinovaților, transformarea marxismului în religie, ocuparea instituțiilor, ideologizarea spațiului social, sufocarea tradiției organice de creștere a culturii române, pe scurt: reprimare și dezaxare – scoaterea poporului român din reperele sale axiale – reducerea sa la o masă utilă imperiului. Vectorul a fost Sistemul politic satanizat de tip sovietic – acad. Sorin Dumitrescu, Internaționala kominternistă și Imperiul Sovietic – acad. Ilie Bădescu. 

Pe scurt, cultura anulării ca instrument al războiului cultural contra neamului românesc a însemnat „holocaustul culturii române”.   

„Holocaust înseamnă exterminare integrală, de obicei prin ardere, un sacrificiu în urma căruia rămâne doar cenuşa. În sens direct, şi în sens figurat, cultura română a suportat, după cel de-al doilea război mondial, tratamentul unui holocaust. Ea a fost aruncată în cuptoarele şi închisorile unei ideologii politice intolerante, pentru a lăsa liber terenul unei «noi» culturi. După 1944, graţie acestei ideologii de import, toată viaţa românească se împărţea în două: în «trecut» şi în viaţa «nouă», care se edifica prin demolarea, prin distrugerea, prin holocaustul acestui trecut. “Trecutul” era negru şi trebuia distrus, “viitorul” era luminos şi trebuia construit. Toate valorile româneşti ale trecutului au fost aruncate, cu inexistente sau neînsemnate excepţii, la «groapa comună» a holocaustului programat împotriva culturii române. Ele însemnau «trecutul» şi o furie aproape religioasă pedepsea pe cine încerca să salveze sau să menţină valorile năpăstuitului «trecut», sporind proporţiile sacrificiului.” 

Din acest holocaust au apărut însă, sfinții. În acest cumplit foc, s-au forjat cele mai puternice spirite pe care le-a dat neamul românesc după martirii de pe linia Dunării din vremea împăraților romani. 

Sfinții închisorilor – demografia cea mai competentă profesional, dar mai ales moral, lichidată de sovietici în România în intervalul 1944-1964, și care se ridică la circa 2 milioane de persoane. Aici intră primul lor, cei aproximativ 15000 de studenți asumați, jertfitori pentru cauza neamului și a lui Hristos din pușcăriile comuniste, în cele mai inumane circumstanțe, care, până în ultimul moment, au mărturisit aderența la cele două repere. Au urmat alte sute de mii de preoți, țărani, militari, profesori, tineri – cei care aveau etica muncii, înțelegeau cel mai bine vremurile dând direcție societății. Aceștia s-au  jertfit suprem, și-au dat viața pentru Bine – pentru comunitatea de iubire, care este neamul și Biserica, deși, mulți dintre ei, ar fi putut pleca în străinătate. 

Sfinții închisorilor sunt urmașii sfinților militari întemeietori ai credinței, ai numiților „Stratilați” (demnitari militari deveniți sfinți), constituind, practic, o reîntemeiere a Bisericii prin jertfa lor supremă. Și unii și alții au înfrânt sistemul „prefăcându-se în priveliște” de jertfă – model deschis de mântuire prin suferință: „să fii făcut priveliște, însemna a căuta cu orice preț să faci o vedere / o arătare / o icoană din propriul trup în stare de jertfă, ca o reeditare a răstignirii lui Hristos pe Cruce.”  Ei sunt reacția mistică la rău, au dat bătălia în Cer pentru noi, dar și pe pământ, având crucea la piept, mulți dintre ei luptând cu arma în mână împotriva răului întruchipat de comunism. 

Jertfa-priveliște arată acad. Sorin Dumitrescu, este ceea ce a îngenunchiat Imperiul Roman, prototipul sistemului, pătruns de același „satanism gelos al puterilor întunericului” 

Funcția lor mântuitoare pentru neam constă în recunoașterea lor, să ne amintim de vederea decapitării lor, altfel puterea lor asupra noastră va fi înjumătățită, va fi doar prin veghea lor, nu și prin a noastră. Numai prin extinderea acestei vederi și trăiri de jertfă putem avea parte de „victoria nevăzută” în acest „război crâncen împotriva demonilor văzduhului” 

Maniera de „operare” a Sfinților închisorilor a fost următoarea: avertizare, iertare, interdicție . Avertismentul: omul nu poate birui singur – îndemnul la credință, victoria nu poate fi decât Hristos. Iertarea – nu pentru că securiștii, milițienii și agentura sovietică nu ar merita, ci pentru că răzbunarea înseamnă intrarea în logica răului, a legii talionului, pe care Hristos a învins-o! Interdicția călăului de a se mântui, însemnarea lui cu semnul lui Cain, este adevărata armă prin care răul idiotizării prin ideologie poate fi înfrânt, așa încât aceștia să trăiască, dacă trăit se numește să fii „zbuciumat și fugar pe pământ” 

Context și istoric

Cultura anulării începe în România imediat după 23 august 1944, un prim moment culminant fiind Decretul-Lege 364 din 4 mai 1945 semnat de Rege prin care tot ceea ce însemna comunicare „vor fi efectuate în acord cu înaltul Comandament Aliat (Sovietic)“ – articolul 16 al Convenției de Armistițiu, deși războiul era pe terminate iar în Țară nu mai era război. Din 4 mai încep a fi scoase de la chioșcuri, librării, biblioteci, și interzise spre a fi publicate orice lucrare care contravenea intereselor Uniunii Sovietice. Mai mult, această lege considera că intervalul de timp avut în vedere începea la 1917! Orice înscris cu privire la Unirea cu Basarabia, importanța Marii Uniri, situația dezamăgitoare din URSS, demnitatea națională a românilor etc., urmau să fie lichidat. Cei care se opuneau urmau să facă închisoare, și au făcut! Deci, întreaga cultură română interbelică era pusă sub semnul anulării, pentru că nu avea cum să fie pe plac intereselor sovietice (fiind calificată drept „burgheză”, „fascistă”, „reacționară”, „legionară” etc.). URSS reușește o triplă lovitură: scade prestigiul regelui, care e obligat să semneze Decretul Lege, arată anglo-americanilor că românii au luat decizia, lichidează elitele românești și cultura organică a Țării. Până în 1946, existau deja 2000 de titluri și autori interziși . 

Războiul cultural începe în România prin arestările din 1946, când unii dintre cei mai capabili specialiști guvernamentali au fost arestați. 

Este urmat de 1948 – actul masiv de interzicere a libertății cuvântului scris, deodată cu primul val masiv de arestări – când cei mai capabili dintre studenți au fost arestați într-o singură noapte (circa 15000) . Pe parcursul anilor de tiranie bolșevică, arestările au cuprins 2 milioane de persoane– unu din nouă români fiind arestați, dintre care 15% au fost lichidați prin împușcare, tortură și diverse tehnici de exterminare  de către agentura sovietică din România sub numele de Securitate (înființată în 1948) . 

Cultura anulării ia avânt deosebit  în iunie 1948, odată cu apariția „Publicații interzise până la 1 mai 1948”, în care erau enumerate 8000 de titluri, la care, ulterior, s-au adăugat alte 2000 . Trebuie precizat că titlurile interzise priveau și persoana autorilor, care urmau să fie arestați și lichidați, în cel mai bun caz condamnați la moarte civică, dacă mai erau în viață la 1948, în caz contrar, doar puse sub lacăt operele. 10 mii de personalități/opere interzise constituie, într-adevăr, coloana vertebrală a unui popor. În bună parte, aceasta s-a mutat în Cer, odată cu martirizarea autorilor vii până la 1948. Trebuie precizat că, așa cum autorii în viață au fost aruncați în pușcării, așa au fost arse mare parte din operele lor, nu numai interzise. „Exterminarea istoricilor a fost, după toate semnele, o preocupare specială a regimului politic întemeiat la București în 1944 cu ajutorul tancurilor de ocupație.”  Era suficient să te fi ocupat de istoria românilor ca să faci pușcărie. Gh. Brătianu, C.C. Giurescu, V. Papacostea, Sauciuc-Săveanu au fost arestați și, unii dintre ei, precum Gh. Brătianu lichidați (1953). 

Colectivizarea din 1949-1962. A avut ca rezultat nu doar comasarea forțată a pământurilor, ci distrugerea etosului țărănesc, lichidarea cele mai sănătoase pături sociale, cea mai antibolșevică structură socială. A fost cea mai amplă operațiune de inginerie socială din România de după 1944 (până la „România educată” de astăzi), derulată prin intimidare, adesea prin mijloace criminale, care a afectat direct 12 milioane de țărani . 

Închiderea bisericilor și mânăstirilor. Până în 1960, 63 din 162 mânăstiri au fost închise și transformate în CAP-uri sau demolate  , 20% din corpul preoțesc ortodox fiind încarcerat între 1944 și 1964 .

Caracterul etnic străin de neamul românesc al PMR/PCdR, al conducerii guvernului și Securității din perioada lichidării elitelor și a celor mai harnici dintre români îndreptățesc termenul de „război împotriva națiunii române” aplicat ocupației sovietice de după 1944.  – în 1944, România avea cel mai mic număr de comuniști raportat la populație din Europa – 0,006%, față de Franța, cu 0,73% sau Ungaria, cu 0,3%. Acest lucru certifică faptul că poporul român nu a avut niciun fel de aderență la comunism și clarifică noțiunea de „comunism românesc” ca fiind irelevantă și manipulatoare. 

Concluzii

Modelul cărților și autorilor puși la index a durat până în 1989, fiind reluat de noul regim după 2013. 

Astăzi, trăim în frică. Frica de p(l)andemie, de război, de sărăcie. Îndepărtați unii de alții. Pentru că am uitat iubirea. Opusul fricii este jertfa. Iar cel mai apropiat model al jertfei sunt sfinții închisorilor. Cu ajutorul lor vom putea reface Țara-comunitate-de-iubire și deci, o națiune cu destin, nu în voia vânturilor. 

Problema, astăzi, este că această priveliște-jertfă ca mărturie colectivă, conștiința martiriului Sfinților Închisorilor tinde să fie obliterată de către reeducarea la scară fără precedent a întregului tineret, un proces mult mai amplu decât Fenomenul Pitești. Și-atunci, va rămâne doar veghea generațiilor care îi mai au în minte și veghea sfinților, din Cer. 

Sfinții închisorilor trebuie să constituie model la trezvie – la unitatea dintre gând, faptă prin rugăciune permanentă, războiul minții pentru pacea inimii. 

Din dezastrul României educate – cel mai mare proces de spălare a creierului și de inversare a valorilor, de dezumanizare prin care a trecut România vreodată, nu se poate ieși decât urmând întocmai învățătura hristică: „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Matei 17, 21). Câți dintre noi mai postim? 

Referințe:

Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu, „Encilopedia valorilor reprimate. Războiul împotriva culturii române (1944-1999), vol. I și II, ed. Pro Humanitate, București, 2000. 

Radu Baltasiu, Mihai Ungheanu, „Fractured modernities. Elites, Romania and «Europe», Bucharest University Press, 2014

Mihai Ungheanu, „Holocaustul culturii române”, Ed. DBH, București, 1999

Intrarea României în război se face prin politica faptului împlinit

Separat de propaganda mediatică pentru implicarea României în război (care are drept scop capturarea atenţei noastre, imobilizarea voinţei colective autonome şi insinuarea justificărilor ofensive), suntem martorii unor paşi legislativi care nu lasă niciun loc de echivoc.

Cel mai evident moment al adevărului este reprezentat de adoptarea noii legi a apărării naţionale, care introduce mai multe noutăţi, dintre care cea mai importantă este atribuirea Preşedintelui, iar nu Parlamentului, dreptului de disloca forţe militare în scopul protejării populaţiei româneşti din afara ţării.

Împreună cu acest act normativ este propus şi un nou proiect legislativ ce prevede gestiunea integrată a situaţiilor de criză (care defineşte extrem de relaxat concepul de “criză”), instrument legislativ prin care se perpetuează gestiunea societală cu caracter excepţional, care a debutat în perioada plandemiei.

Preluăm în continuare de pe siteul Activenews petiţia redactată de doamna avocat Marina Alexandru prin care solicită organizarea unei dezbateri publice, petiţie care vădeşte nedreptatea flagrantă şi indică argumentele de neconstituţionalitate ale proiectului de lege.

Arată doamna avocat faptul că, prin Constituţie, Armata României este subordonată poporului român şi nu poate fi pusă la dispoziţia altor puteri în scopuri care exced celor prevăzute de Constituţia României. Îndrăznesc să spun că o astfel de vigilenţă trebuia arătată şi de elitele naţionale din perioada angajării noastre în războiul de agresiune dus de SUA în Irak şi în Afganistan, dar asta e altă discuţie (care rămâne importantă).

Suplimentar, ca o notă personală, se observă şi denaturarea regimului de guvernare, către o formă executivă centrată pe Preşedinte şi C.S.A.T., specific regimurilor prezidenţiale. Decizii care angajează existenţa statului român şi securitatea fizică a poporului român sunt astfel trecute în competenţa unui grup restrâns de persoane, în contra tradiţiei noastre constituţionale şi a principiilor generale ale valorilor democratice.

Mai consemnăm şi împrejurarea că persoanele şi instituţiile învestite cu aceste puteri sunt cele care au făcut deja dovada trădării jurământului de învestire şi fidelităţii faţă de ţară şi poporul român.

Totodată, protejarea militară a populaţiei româneşti din afara graniţelor statului reprezintă un subterfugiu evident menit să mascheze momentul angajării Armatei Române în operaţiuni de luptă contra unor forţe adversare, în cazul nostru a celor ruseşti (armată care justifică, de asemenea, apărarea populaţiei ruseşti din afara ţării, din Ucraina sau Republica Moldova). O astfel de împrejurare reprezintă, dincolo de statutul de cobeligeranţă în care ne găsim acum, intrarea de facto în focul războiului, fără parcurgerea paşilor politici legitimi, între care apare necesar şi obţinerea unui vot la referendum.

Mă număr printre cei care au pledat încă din prima parte a anului 2022 pentru necesitatea organizării unui Referendum pe acest subiect, referendum în lipsa căruia consider că măsurile de împingere a ţării în război reprezintă crimă care dă oricărui român dreptul moral la pedepsire extrajudiciară.

Odată cu adoptarea prezentei legi, intrarea României în război se va realiza astfel prin politica faptului împlinit, prin instituirea unor dependenţe de parcurs, de reacţie-contrareacţie, despre care am scris şi în articolul precedent, pe care vă îndemn să îl citiţi şi să îl difuzaţi către cei care credeţi că rezonează cu argumentele acolo expuse:

Singurii adevăraţi eroi români sunt cei care îşi vor sacrifica viaţa sau libertatea înainte să înceapă războiul cu Rusia

În continuare, petiţia doamnei avocat Marina Alexandru, faţă de care ne exprimăm adeziunea şi recunoştinţa:

Către,

MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE

București, Str. Izvor, nr. 110, sector 5, cod 050564

Tel.: 004021 410.40.40; 004021 402.34.00;

interior 1011.422

Fax: 004021.319.56.98;

Adresa web: www.mapn.ro

Email: transparenta.decizionala@mapn.ro ;secretariat_general@mapn.ro  srp@mapn.ro

Subscrisele:

ASOCIAȚIA JURIȘTILOR pentru APĂRAREA DREPTURILOR și LIBERTĂȚILOR (JADL), persoană juridică de drept privat fără scop patrimonial, cu caracter autonom, neguvernamental și apolitic, email:asociatia.jadl@gmail.com, tel. 0744369973, prin reprezentantul său legal, Președinte – AvocatMarina-Ioana Alexandru,        

ASOCIAȚIA ALIANȚA PĂRINȚILOR (AP), persoană juridică de drept privat fără scop patrimonial, cu caracter autonom, neguvernamental și apolitic, email: contact@aliantaparintilor.ro, tel. 0744369973, prin Secretar General – Avocat Marina-Ioana Alexandru și

-Mișcarea civică independentă STAREA DE LIBERTATE (SDL), prin reprezentant convențional, dl.Pompiliu Diplan, tel. 0753.313.939 ; email: StareaDeLibertate@gmail.com

referitor la cele două proiecte de lege privind:

-Legea apărării naționale a României  și

-Lege privind Sistemul Național de Management Integrat al Situațiilor de Criză, puse pe site-ul ministerului, în regim de transparență decizională, în data de 01 aprilie 2024,

în temeiul dispozițiilor dreptului la petiționare, a transparenței decizionale și a dreptului la informare, vă NOTIFICĂM și vă SOLICITĂM următoarele:

1. ORGANIZAREA unei DEZBATERI PUBLICE cu participarea directă și online a reprezentanților  societății civice, motivat de faptul că cele 2 proiecte de lege cuprind dispoziții care sunt în primul rând neconstituționale, apoi necesită discuții complexe, deoarece vizează în mod direct securitatea națională și a vieții, a integrității și demnității persoanelor ce formează poporul român.

2. Înscrierea noastră la dezbaterea publică pe care o veți organiza, iar în acest sens vă solicităm să ne înștiințați de îndată, la datele de contact menționate în preambul, data, ora și locul exacte unde va avea loc dezbaterea necesară.

 Menționăm ca participarea noastră va fi directă și/sau online și cu luare de cuvânt cu privire la proiectul de Lege a apărării naționale a României și la proiectul de Lege privind Sistemul Național de Management Integrat al Situațiilor de Criză.

Solicitarea este motivată de interesul, preocuparea și implicarea organizațiilor noastre în problemele ce vizează drepturile și libertățile fundamentale ale omului, securitatea națională, siguranța socială și a vieții fiecărui membru al societății românești.

Orice chestiune din domeniul apărării naționale este de interes național, motiv pentru care implicarea și participarea la dezbateri a membrilor societății civile este imperios necesară.

*ASOCIAȚIA JURIȘTILOR pentru APĂRAREA DREPTURILOR și LIBERTĂȚILOR (JADL), va fi reprezentată de Președinte – Avocat MARINA-IOANA ALEXANDRU (tel. 0744.369.973;

email: asociatia.jadl@gmail.com ;  marinaioanaalexandru@gmail.com  )  și

*ASOCIAȚIA ALIANȚA PĂRINȚILOR, va fi reprezentată de Psiholog ADRIAN ACIU (tel. 0771.319.762 ; email: adrianaciu@gmail.com ),

*Mișcarea civică independentă STAREA DE LIBERTATE (SDL), va fi reprezentata de dl.POMPILIU DIPLAN (tel. 0753.313.939 ; email: StareaDeLibertate@gmail.com)

3. Vă solicităm să luați act că prin intermediul celor două proiecte de lege se încalcă flagrant atât Constituția României cât și ordinea de drept.

Având în vedere că „Armata este subordonată exclusiv voinței Poporului Român”(art. 118, pct. (1) din Constituția României), Adunarea Constituantă a circumscris cu exactitate scopul Armatei, ceea ce arată foarte clar că factorii de conducere politică și militară nu au dreptul să stabilească Armatei Române alte scopuri decât cele ce i s-au prescris limitativ în textul de Constituție (Tratat de Constituție comentată și adnotată).

Subordonarea armatei voinței suverane a poporului și constituționalizarea acestei legături arată foarte clar că forțele armate ale statului român NU pot fi instrumente aflate la dispoziția autorităților publice(sau a intereselor de grup ale partidelor politice și/sau interese străine de țara noastră – n.p.), care ar avea astfel vocația și latitudinea să se folosească de armată împotriva poporului sau pentru a-și satisface interese politice, fără legătură cu cele împărtășite de popor.

Dispoziția constituțională potrivit căreia armata este subordonată exclusiv voinței poporului român reprezintă temeiul constituțional al controlului civil asupra forțelor armate.

Orice dispoziție (pretins-n.p) legală care ar scoate armata din sfera de control civil NU ARE CARACTER CONSTITUȚIONAL.” (Tratat de Constituție comentată și adnotată).

-Deciziile majore, cu implicații deosebite asupra democrației, a securității naționale, a securității vieții cetățenilor români, a drepturilor și libertăților cetățenești, etc. se pot lua numai de către poporul român, prin Referendum.

Nu se pot institui noi abordări conceptuale folosite cu privire la Armata României, fără acordul Poporului Român. Nimeni altcineva nu poate schimba, după bunul plac și/sau după interese personale, de grup și/sau politice venite la comandă dinafara țării, ordinea corectă a lucrurilor, legală și constituțională.

-Nicio țară democratică normală nu conferă armatei atribuții abuzive, nu face transfer de autoritate către entități străine de țară, nu cedează comanda sau controlul operațional altui comandant „aliat”, etc.

-Considerăm că prin prevederile cuprinse în cele două proiecte de lege se încearcă un nou experiment asupra populației României, implementând legi, care pe de o parte sunt neconstituționale, iar pe de altă parte nu se regăsesc nicăieri în legislațiile țărilor lumii preocupate de păstrarea interesului național nealterat.

Astfel de prevederi reprezintă o încălcare fragrantă a drepturilor și libertăților fundamentale, garantate de Constituția României.

Mai mult decât atât, se umilește poporul român și armata română pe care o transformă în trupă colonială aservită puterilor străine, ceea ce reprezintă uzurpare, distrugere și înaltă trădare de neam și țară.

-Se încalcă tratate internaționale în domeniul atribuțiilor armatei în raport cu societatea civilă.

Cele două proiecte de lege ignoră flagrant apărarea națională, în favoarea apărării colective în cadrul NATO, al UE și al ”unor coaliții”, astfel încât transpare fără echivoc faptul că deciziile ce urmează a fi luate, vor veni în plic dinafara României, de la decidenții străini de interesul nostru național.

-Practic, prin cele două proiecte de lege ce fac obiectul prezentei notificări, dumneavoastră creați o așa-zisă bază legală, cu intenția vădită de a avea un suport pentru viitor, prin care la ordine stabilite de UE, NATO sau orice alte organisme internaționale, să se poată decreta orice tip de stare cerută de puterile străine cărora urmează să le cedați autoritatea armată.

-Atât definițiile, cât și textele concepute sunt ambigue adesea și neclare, lăsând loc atât pentru interpretări multiple, cât și pentru „manevre” de moment, în funcție de situația impusă de anumite interese.

Acestea sunt doar câteva aspecte arătate, ca un preambul la dezbaterea amplă pe care o veți organiza în vederea stabilirii clare a elementelor și aspectelor ce vizează atât proiectul de Lege al apărării naționale, cât și proiectul de Lege privind Sistemul Național de Management Integrat al Situațiilor de Criză, raportat la faptul ca armata română este subordonată exclusiv poporului român.

În calitate de cetățeni liberi și suverani ai României – titulari naturali și de drept ai puterii politice, conform art.2 pct.1 teza I din Constituția României, vă NOTIFICĂM și următoarele:

– Democrația nu se poate mima, iar instigarea la nerespectarea Constituției României la comanda NATO, UE, etc și a celor care le controlează, în așa fel încât poporul român să nu mai aibă nicio putere și să nu mai incomodeze planurile împotriva intereselor României și împotriva cetățenilor săi, înseamnă încălcarea interesului național, al legalității și al bunei credințe, principiul transparenței și principiul fidelității față de România și al respectului față de oameni.

-În aceest moment, prin avizele acordate de către acei așa-ziși decidenți pentru aceste proiecte de Legi, s-a pus în pericol siguranța și securitatea națională a României, iar abuzul de putere pe care l-au exercitat reprezintă un atac fără precedent la însăși securitatea vieții individuale și colective a cetățenilor români.

-Prin Constituția României demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor sunt garantate.

– Constituția României, suveranitatea și libertatea poporului român nu se negociază, nu se comercializează și nu se contestă, acestea sunt sacre și nu reprezintă favoruri care să fie acordate după bunul plac al unei instituții sau al unui funcționar public – salariat al poporului român.

În calitate de reprezentanți ai României și funcționari publici – salariați ai poporului român (conform Constituției României), ocupanți ai unor funcții de înaltă demnitate în Statul Român, aveți obligația sacră să fiți fideli României și poporului ei, să puneți țara și poporul ei înainte și mai presus de propria persoană și propriile interese sau interese străine de țară și directive politice, să apărați drepturile, libertățile și interesele țării și ale poporului român, respectând și aplicând fără echivoc dispozițiile imperative ale Legii Fundamentale și Suverane a Statului român – Constituția României.

Pentru toate notificările mai sus învederate și pentru nealterarea eticii și moralității, raportat la o justă cauză, în condiții de legalitate, vă cerem să dați dovadă de respect și considerație față de poporul român și față de toți cetățenii României în slujba cărora ați ales să vă aflați, conform Constituției României .

În cazul în care veți ignoraaceastă notificare, vom considera atitudinea dumneavoastră un act de rea-credință, precum și dovada indubitabilă a faptului că ați avut și aveți intenția de a încălca, în mod flagrant Legea suverană și fundamentală a țării – Constituția României.

Prezenta notificare este înștiințarea dumneavoastră și punerea în întârziere cu privire la situația de drept și de fapt creată prin emiterea unor asemenea proiecte de legi ce se vor a fi adoptate, prin atacul fără precedent la Constituția României, precum și la prejudiciul iminent ce se generează asupra societății, a siguranței naționale și securității vieții cetățenilor, etc. astfel încât să nu puteți spune că nu aveți cunoștință de situația menționată. 

Pe cale de consecință, pentru toate motivele mai sus învederate și pentru nealterarea eticii și moralității, raportat la o justă cauză, în condiții de legalitate, vă solicităm organizarea unei dezbateri ample și autentice, nu o simulare prin care să se bifeze că s-a „dezbătut”.

Vă solicităm să ne confirmați de îndată, prin mesaj scris în email, la datele de contact menționate mai sus, numărul de înregistrare acordat acestei notificări, precum și accesul în dezbatere și totodată să ne facilitați luarea cuvântului.

Cu respect,

Asociația JURIȘTILOR PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR

prin Președinte – Avocat Marina-Ioana Alexandru

Asociația ALIANȚA PĂRINȚILOR

prin Secretar General – Avocat Marina-Ioana Alexandru

și

Mișcarea civică independentă

STAREA DE LIBERTATE (SDL)

prin dl.POMPILIU DIPLAN

Climatismul – Mitul, Farsa, Minciuna, Agresiunea

Motivul pentru care vă propun documentarul de mai jos este reprezentat de nevoia de a angaja şi combate propaganda politică a climatismului. Ideologia încălzirii globale s-a deconectat de multă vreme de polemica ştiinţifică iar astăzi serveşte exclusiv unor scopuri politice malevolente.

În contextul anului electoral, orice formă de întemeiere a argumentelor politice în relaţie cu mitul climatismului trebuie înţeleasă ca o ameninţare de agresiune directă asupra noastră. Pe cale de consecinţă, cei care colportează narativele climatismului sunt complicii războiului ce se poartă împotriva popoarelor lumii, război structurat politic şi ideologic, momentan, sub umbrela Agenda 2030 (anterior Agenda 21).

Discuţia despre politică este mai amplă şi vom reveni asupra acestui subiect. Documentarul de mai jos este, în opinia mea, un simplu dar convingător instrument de dumirire. Din păcate, se adresează doar celor care înţeleg limba engleză.

Vizionare cu folos!

Interzicerea Bisericii Ortodoxe Ucrainene prefaţată de arestarea jurnaliştilor ortodocşi şi de închiderea unor websiteuri religioase

Uniunea Jurnaliştilor Ortodocşi din Ucraina publică un comunicat care informează despre blocarea mai multor websiteuri religioase, consecutiv desfăşurării mai multor percheziţii domiciliare şi arestării a trei dintre jurnaliştii ortodocşi care au scris despre persecutarea Bisericii de către autorităţile ucrainene.

Comunicatul pune în relaţie măsurile luate de Serviciul de Securitate al Ucrainei (SBU) de intenţia anunţată de scoatere în afara legii a Bisericii Ortodoxe Ucrainene, autonomă şi independentă, rămasă formal sub ascultarea Patriarhiei Ruse. Legea care dispune măsura interzicerii Bisericii Ortodoxe Ucrainene, de care aparţine şi mitropolitul român Longhin Jar şi Mănăstirea Bănceni, a trecut de prima lectură parlamentară şi aşteaptă votul final, cu amendamente.

Măsurile preparative vădesc caracterul sistematic al persecuţiilor, o adevărată politică de stat de prigonire a ortodocşilor ucraineni, dintre care un număr semnificativ sunt şi etnici români.

Biserica Ortodoxă Română a evitat să condamne persecuţia sângeroasă a ortodocşilor din Ucraina chiar şi atunci când presa română a solicitat exprimarea unui punct de vedere pe subiect, în contextul organizării mai multor proteste la Bucureşti în faţa Ambasadei Ucrainei sau în contextul maltratării violente a vlădicăi Longhin Jar.

Prin vocea purtătorului de cuvânt din acel moment, Biserica Ortodoxă Română a îndemnat pe ortodocşii români din Ucraina să “se adecveze” situaţiei, fără a emite niciun îndemn sau mesaj adresat celorlalţi ortodocşi din Ucraina, victimele represiunii deschise, impenitente, ale statului ucrainean.

Recent, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a binecuvântat înfiinţarea de către etnicii români din teritoriile noastre istorice a Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina, iniţiativă primită cu reticenţă atât de Biserica Ortodoxă Ucraineană cât şi de schismaticii ucraineni, sprijiniţi de autorităţile de stat şi de către controversatul patriarh al Constantinopolului.

Iniţiativa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, emisă în contextul ignorării ostentative a suferinţelor ortodocşilor din Ucraina, este complementară demersurilor statului ucrainean care urmăreşte transformarea “Bisericii Ortodoxe Ucrainene” în “Biserica Ortodoxă Rusă din Ucraina”, deşi credincioşii săi sunt cetăţeni ucraineni şi, în marea lor majoritate, etnici ucraineni.

Din această perspectivă, înfiinţarea prealabilă de către Sfântul Sinod al B.O.R. a Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina asigură statului ucrainean un alibi în faţa celor ce denunţă ca abuzivă şi persecutorie schimbarea statutului Bisericii Ortodoxe canonice şi interzicerea activităţii sale în Ucraina.

Redăm comunicatul UOJ:

Sursa imaginii: Spzh.media

Autoritățile ucrainene au blocat toate site-urile ortodoxe care informează despre Biserica Ortodoxă Ucraineană sau care tratează teme bisericești. Ce se ascunde în spatele acestui gest și la ce să se aștepte creștinii ortodocși?

Pe 16 decembrie 2023, Serviciul de Comunicații Speciale și Protecție a Informației al Ucrainei a emis o dispoziție conform căreia mai multe resurse din Ucraina ar trebui blocate, inclusiv site-ul Uniunii Jurnaliștilor Ortodocși. Aceasta s-a întâmplat în urma unei solicitări din partea Serviciului de Securitate al Ucrainei.

Și de ieri, site-urile care acoperă activitățile Bisericii Ortodoxe Ucrainene, cum ar fi Departamentul Sinodal de Informare și Educație al UOC (news.church.ua), Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși (spzh.media), „Viața Ortodoxă” (pravlife.org) și „Nu schismelor” (raskolam.net) nu mai pot fi accesate în Ucraina.

Etapa 1: Blocarea și anihilarea Uniunii Jurnaliștilor Ortodocși (UOJ)

Motivul pentru care aceste site-uri nu mai sunt disponibile pentru rezidenții Ucrainei nu a fost specificat. Anterior, deputatul Artem Dmytruk a adresat Serviciului de Securitate al Ucrainei o cerere de a explica de ce autoritățile au blocat UOJ. I s-a spus că Serviciul de Securitate al Ucrainei „în cadrul sarcinilor sale atribuite” monitorizează mass-media „pentru a identifica amenințările la securitatea națională a Ucrainei în sfera informațională, precum și pentru a contracara operațiunile informaționale speciale îndreptate împotriva Ucrainei, care vizează subminarea ordinii constituționale, încălcarea suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei și agravarea situației socio-politice și socio-economice”. Cu toate acestea, nu au fost furnizate fapte concrete despre cum UOJ „subminează ordinea constituțională a Ucrainei” sau cum „încalcă integritatea teritorială” a statului nostru. În loc să furnizeze dovezi ale activităților ilegale ale UOJ, pe 12 martie 2024, forțele de ordine au organizat pur și simplu un pogrom al agenției de știri „Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși”, arestând trei dintre angajații săi și efectuând percheziții la alte zeci de persoane implicate în activitatea UOJ.

Aproape imediat după acest pogrom, atât politicienii ucraineni în funcţie, cât și foşti politicieni, precum și unii analiști politici, au afirmat unanim că situația UOJ sugerează un singur lucru – autoritățile se pregătesc să interzică Biserica Ortodoxă Ucraineană și nu au nevoie de cineva care să poată spune lumii despre această nedreptate.

În același timp, analistul politic Kost Bondarenko a adăugat că „Yermak și camarazii săi au decis să arate deputaților că nu au de gând să facă concesii și să conducă un pogrom demonstrativ al ‘Uniunii Jurnaliștilor Ortodocși’ pentru a transmite următoarele: aşa vom trata pe oricine încearcă să împiedice autoritățile să curețe Biserica – indiferent de statutul său, deputat sau jurnalist. Perchezițiile și arestările de ieri sunt un semnal pentru deputați: “Sunteți insistenţi? Atunci venim şi peste voi!”.

Acest lucru înseamnă că blocarea tuturor resurselor ortodoxe mai mult sau mai puțin vizibile din Ucraina anunţă un singur lucru: foarte curând autoritățile vor face următorul pas în scopul interzicerii Bisericii.

Etapa 2: Finalizarea pregătirii legii de interzicere a Bisericii

Într-adevăr, cu o zi înainte ca resursele ortodoxe să fie blocate, a devenit cunoscut că Comitetul pentru Politici Umanitare și Informaționale a finalizat proiectul de lege guvernamental „Cu privire la modificarea unor legi ale Ucrainei cu privire la activitatea organizațiilor religioase în Ucraina” (Legea 8371).

Acum, acest document, așa cum se crede în Rada Supremă, este pregătit pentru a doua lectură. Mai mult decât atât, este pregătit să fie votat.

Este adevărat că nu toți deputații vor să facă acest lucru. Mulți nu vor să o facă, pentru că se tem de Dumnezeu, unii pentru că se tem de condamnarea publică, chiar mai mult pentru că se tem de sancțiunile, de mai multe ori promise de avocatul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, Robert Amsterdam.

Etapa 3: Blocarea tuturor celor care pot spune adevărul

Atunci când în 1917 Lenin și camarazii săi făceau revoluția, ei au înţeles că printre primele clădiri care trebuiau ocupate nu era palatul imperial, ci clădirile poștei, tipografiile și publicațiile. Cine controlează informațiile transmise maselor, controlează, chiar dacă doar pentru o perioadă, aceste mase.

Cam același lucru se întâmplă acum când autoritățile ucrainene blochează site-urile ortodoxe. Și nu este vorba doar despre acele site-uri care îndrăzneau să facă declarații critice la adresa acțiunilor anti-bisericești ale autorităților, ci și despre acele site-uri care încercau să evite „colțurile ascuțite”.

De exemplu, site-ul Departamentului Sinodal de Informare și Educație încerca să se distanțeze cât mai mult nu doar de declarațiile puternice, ci și de orice publicații care aveau un caracter prea resonant. Răsfoiți fluxul acestui site și veți vedea că cea mai mare parte a publicațiilor sunt viețile sfinților, serviciile Preafericirii Sale, felicitările ierarhilor cu ocazia aniversărilor și informații despre ajutorul pe care UOC îl oferă soldaților Forțelor Armate ale Ucrainei. Altfel spus, este doar un comunicat oficial. Chiar și atunci când, aparent, tăcerea nu era o opțiune, de exemplu, atunci când pe 12 martie jurnaliștii SPZH (colegi și colaboratori ai celor care lucrează pe site-ul Departamentului de Informare al UOC) au fost arestați, nu am văzut niciun cuvânt scris despre acest lucru. Dar chiar și o astfel de atitudine prudentă față de evenimentele din Ucraina nu i-a salvat pe „sinodali”.

„Pravlife” în acest sens este într-o oarecare măsură similar cu „sinodali”, în sensul că informațiile de acolo erau, de asemenea, selective, adesea adaptate pentru a „nu escalada”, cu excepția câtorva articole de natură destul de critică.

În acest context se evidențiază site-ul „Raskolam.net”, unde atât publicațiile de știri, cât și analizele, au examinat destul de critic procesele în curs din câmpul religios ucrainean.

Dar cel mai important: nici site-ul Departamentului Sinodal, nici Pravlife, nici Raskolam.net, nici SPZH niciodată, în niciun articol, nu au justificat agresiunea rusă sau nu au scris nimic care ar fi putut sugera măcar indirect încălcări ale legislației ucrainene. Atunci de ce au fost blocate? Răspunsul este simplu, după cum spune o veche fabulă: „Ești vinovat pur şi simplu pentru că mi-e foame”. În termeni alegorici: dușmanii sunt desemnați, iar poporul cere un „spectacol”. Cu alte cuvinte, Biserica Ortodoxă Ucraineană va fi interzisă.

Etapa 4: Interzicerea UOC

Dacă cineva spera că va fi posibil să se „eschiveze” într-un fel sau altul, că autoritățile nu vor îndrăzni să facă „ultimul” pas, atunci se înșeală amarnic. Blocarea siturilor ortodoxe a demonstrat că nu va exista nicio piedică. De ce acum? Pentru că înainte erau mulţi „factori de opoziţie”: lipsa voturilor parlamentare, frica de „partenerii occidentali”, dorința de a arăta „mai bine” în ochii lumii civilizate, care reacționează foarte sensibil la încălcările libertății de exprimare.

Dar acum cel mai important este altceva: Biserica trebuie interzisă cât mai aproape de data de 21 mai. Motivul este să se acopere unda informațională (provocată de interzicerea Bisericii). Uitați-vă la faptul că adoptarea legii 8371 este prezentată ca „cea mai importantă realizare din istoria recentă a Ucrainei”, ca „al doilea botez” și „un adio definitiv” față de Rusia.

Același Mykyta Poturaev afirmă direct că „atunci când lobbyiștii Kremlinului spun că din cauza acestei legi Ucraina va rămâne fără asistență internațională, este doar o farsă”.

Noi nu suntem lobbyiști ai Kremlinului, așa că nu vom face astfel de declarații. Dar dacă este sau nu o farsă – vom vedea.

Singurul lucru pe care îl știm sigur este că cuvintele lui Amsterdam despre sancțiuni nu sunt o farsă, iar interzicerea Bisericii nu este o farsă. Deci, credincioșii UOC trebuie să fie pregătiți să trăiască și să se roage „în afara legii”. Această situație nu este nouă pentru Biserică, dar este nouă pentru noi. Vom putea să ne păstrăm credința și să rămânem creștini? Doar timpul va arăta.

Răspunsul Patriarhiei Ruse la argumentele noastre în sprijinul “reactivării” Mitropoliei Basarabiei (2008)

Este neîndoielnic faptul că Patriarhia Română are un dor, un interes drept şi legitim în a dori şi a căuta să treacă poporul din Basarabia sub ascultarea sa canonică, în virtutea faptului că suntem acelaşi popor, chiar dacă înstrăinat de vicisitudinile istoriei. Acest interes legitim dă dreptul Patriarhiei Române să afirme dezideratul păstoririi sale asupra tuturor românilor şi să se străduiască, să lupte, să se jertfească, să îl aducă la îndeplinire, cu condiţia să lucreze bisericeşte, fără a nesocoti prevederile canonice şi rânduielile credinţei ortodoxe.

Din nefericire, roadele lucrării de până acum ale Patriarhiei Române în Basarabia sunt mai mult decât discutabile şi nu puţine voci, la care mă adaug, avertizează că ne îndreptăm, din vina noastră, spre Schismă, chestiune de o gravitate extremă.

Cel mai important indiciu în acest sens este discursul paralel al părţilor, situaţia în care fiecare îşi afirmă cât mai zgomotos posibil adevărurile sale fără a lua aminte la argumentele interlocutorilor. După cum veţi observa, mai degrabă noi ne facem vinovaţi de acest păcat.

În spaţiul românesc, argumentele “adversarilor” şi perspectiva lor asupra situaţiei este cu totul necunoscută, motiv pentru care pledoariile noastre sunt de cele mai multe ori superficiale, nestructurate, repetitive, excesiv de emotive, departe de miza conversaţiei.

Încerc să suplinesc acest deficit de comunicare aducând înaintea cititorilor blogului nostru ampla Declaraţie a Patriarhiei Ruse, emisă în anul 2008, vizând demersurile noastre în sprijinirea Mitropoliei Basarabiei. Documentul cuprinde o prezentare de detaliu a perspectivei ruseşti asupra contenciosului religios, dar atinge o serie întreagă de alte teme care se circumscriu relaţiilor ruso-române şi care se impun a fi cunoscute de credincioşii români.

Textul este extras din această lucrare bilingvă (link), pe care o consider lectură absolut necesară. Nădăjduiesc ca acest articol să reprezinte un instrument de lucru şi de dumirire, spre folosul sufletesc al tuturora.

Catedrala Sfântul Vasile Moscova

Declaraţia Serviciului de comunicări al Departamentului pentru relaţii externe bisericeşti al Patriarhiei Moscovei, cu privire la argumentele reprezentanţilor Bisericii Orto­doxe Române, ce încearcă să justifice decizia instituirii unor eparhii ale „Mitropoliei Basara­biei”

25 martie 2008

La 21 februarie 2008, pe site-ul oficial al Patriarhiei Române a fost dat publicităţii un comu­nicat ce conţinea „explicaţii cu privire la recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei şi a eparhiilor din componenţa ei”. În decembrie 2007, acelaşi site a publicat un comunicat de presă al Departa­mentului Relaţii Externe din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, în care erau expuse argumentele ce ar justifica decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a institui noi eparhii în componenţa aşa-numitei “Mitropolii a Basarabiei”. În linii generale, aceleaşi argumente au fost transmise de către delegaţia română reprezentanţilor Patriarhiei Ruse la 22 noiembrie 2007, în cadrul tratativelor din Bulgaria.

În legătură cu expunerea publică de către Biserica Ortodoxă Română a argumentelor vizând deciziile recent adoptate, Serviciul de comunicări al Departamentului pentru relaţii externe biseri­ceşti al Patriarhiei Moscovei este împuternicit să prezinte următoarele explicaţii.

Analizând argumentele expuse în documentele menţionate, găsim un şir de neconcordanţe cu tradiţia ortodoxă unanim recunoscută. Astfel, spre exemplu, se afirmă că, deoarece „canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, canonul 8 al Sinodului III Ecumenic şi canoanele 13 şi 22 ale Sinodului din Antiohia reglementează nişte cazuri concrete ce au apărut in sânul Bisericii”, ele nu au un caracter universal şi de aceea nu pot fi raportate la situaţia bisericească din Moldova. Dar istoria ne demonstrează faptul că toate hotărîrile canonice adoptate vreodată de Sfânta Biserică au avut un temei concret pentru apariţia lor – fie o erezie nou-apărută, fie diverse probleme privind relaţiile între biserici. În acelaşi timp, pe parcursul veacurilor, aceste decizii rămân a fi un etalon pentru reglementarea chestiunilor bisericeşti litigioase.

În continuare se afirmă că „încă din primul mileniu practica bisericească şi doctrina canonică au consfinţit regula potrivit căreia fiecare Biserică trebuie să aibă un episcop din sânul poporului său, dator să se ocupe de organizarea vieţii bisericeşti (canonul 34 Apostolic)”. Dar este unanim recunoscut faptul că principiul de formare a Bisericilor, conform statutului etnic, niciodată nu a fost încuviinţat de Plinătatea Ortodoxă, deoarece nu corespunde însuşi duhului creştinismului. Or, în Hristos „nu e nici elin, nici iudeu” (Col 3. II). Canonul 34 Apostolic nu poate fi tălmăcit în sensul că fiecare popor trebuie să aibă episcopi de aceeaşi provenienţă etnică. Această prevedere canonică reglementează activitatea în fiecare Biserică, în aşa fel încât acţiunile episcopilor să fie coordonate cu cele ale unicului lor Păstor, Conducător (vezi tâlcuirile corespunzătoare ale lui Zonar, Balsamon şi Aristin), fapt evident şi la confruntarea cu alte canoane, inclusiv cu cel de-al 9-lea canon al Sinodului din Antiohia: „Episcopilor din fiecare regiune li se cuvine să-şi cunoască episcopul ce-i reprezintă ierarhic în mitropolie <…>, conform regulei consfinţite din vechime de părinţii noştri”. În 1872, doctrina filetistă (conform căreia s-ar îndreptăţi jertfirea intereselor bise­riceşti în favoarea celor naţional-politice) a fost condamnată de Sinodul Local din Constantinopol cu participarea Patriarhilor răsăriteni.

Tendinţa de a raporta interpretarea etnică a canonului 34 Apostolic la situaţia din Republica Moldova, în baza argumentului că ortodocşii din acest stat „sunt in marea lor majoritate români şi conform canonului menţionat trebuie să aibă slujitori şi ierarhi de aceeaşi naţionalitate, care s-ar afla in comunicare cu Biserica-mamă, adică Biserica Ortodoxă Română”, este total nepotrivită, întrucât, conform recensământului de stat desfăşurat în 2004, românii constituie doar 2,2 % din populaţia Republicii Moldova. În acelaşi timp, ortodocşi sunt şi moldovenii, şi ruşii, şi ucrainenii, si găgăuzii, şi bulgarii, constituind împreună 96% din populaţia Republicii.

Trezeşte nedumerire afirmaţia precum că „eparhiile mitropoliei autonome a Basarabiei au fost reactivate din punct de vedere juridic pe teritoriul canonic al mitropoliei autonome a Basarabiei, <…> fără a nega dreptul la existenţă a mitropoliei ruse a Chişinăului şi a întregii Moldove”, iar “coexistenţa ambelor mitropolii ortodoxe in Republica Moldova se explică prin faptul că astăzi acest teritoriu nu mai este o parte componentă nici a statului român, nici a statului rus, dar re­prezintă un stat nou, independent”. Biserica Ortodoxă reglementează în mod tradiţional asemenea diferenduri în corespundere cu canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, canonul 22 al Sinodului din Antiohia, canonul 16 al Sinodului al 9-lea local de la Constantinopol (numit şi Sinodul I-II), cano­nul 3 al Sinodului de la Sardica şi cu alte decizii sinodale ce interzic „amestecarea Bisericilor” şi numirea a doi episcopi „în aceeaşi localitate”, adică pe acelaşi teritoriu.

Referirea la „contextul actual, în care trăiesc creştinii ortodocşi din lumea întreagă (de exem­plu, trei mitropoliţi ortodocşi într-un oraş mare, cum este Tesalontcul; câteva jurisdicţii ortodoxe într-o ţară, care nu este un teritoriu canonic doar al unei Biserici Autocefale)”, în cazul dat nu este relevantă, deoarece mitropoliile menţionate din Tesalonic efectuează păstorirea spirituală a credincioşilor de pe teritorii diferite, deşi limitrofe. În afară de aceasta, eparhiile menţionate se află în sânul aceleiaşi Biserici Elene, care are tot dreptul să-şi reglementeze după propria voinţă hotarele eparhiilor din teritoriu său canonic.

Coexistenţa unor structuri bisericeşti paralele în Moldova, „în pofida jurisdicţiei lor canonice, ce se resfrânge asupra unuia şi aceluiaşi teritoriu”, este admisă de către partea română din consi­derentul că aceste structuri „păstoresc nişte comunităţi creştin-ortodoxe diferite”. Dar este evident că în cazul Republicii Moldova avem de a face cu o comunitate unică, constituită în majoritate absolută de credincioşi de naţionalitate moldovenească.

Deoarece populaţia Republicii Moldova este ortodoxă de la originile sale, tradiţional reunită în cadrul unei Biserici locale unice, nu i se pot atribui principiile ce reglementează temporar relaţiile Bisericilor Ortodoxe în diasporă. Ortodoxia în Republica Moldova este înrădăcinată nu mai puţin decât în România sau în Rusia. Ea, de asemenea, are o istorie la fel de veche şi tradiţii originale particulare, ca şi Ortodoxia din ţările învecinate.

Trezeşte dubii serioase afirmaţia precum că, „reieşind din considerente pastoral-misionare. două Biserici frăţeşti autocefale pot, în baza unei înţelegeri bilaterale, să accepte o abatere de la situaţia reglementată prin canonul 22 al Sinodului 22 din Antiohia”, care interzice numirea a doi episcopi pentru aceeaşi catedră.

În primul rând, nu este clar din ce considerente misionar-pastorale poate reieşi dorinţa de a îm­părţi turma ortodoxă dintr-o ţară, fie conform principiului etnic, sau a celui politic. Un asemenea act ce duce la sfâşierea trupului Bisericii, poate doar să complice cauza mărturisirii şi a pastoraţiei ortodoxe.

În al doilea rând, despre ce înţelegere reciprocă dintre două Biserici poate fi vorba, atunci când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adoptat unilateral deciziile privind instituirea noilor structuri bisericeşti, fără a coordona în prealabil acţiunile sale cu Biserica Ortdoxă Rusă şi fără a o înştiinţa, cel puţin, dinainte despre ele. În lista ultimelor acţiuni întreprinse în acest sens, se numără şi includerea aşa-zisei „Mitropolii a Basarabiei la nivel de exarhat” în lista eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române, întărită prin noul său Statut.

Evident, situaţia actuală, când unii clerici ai Bisericii Ortodoxe din Moldova, fără a avea scri­sori canonice din partea conducerii lor ierarhice, sunt acceptaţi în comuniune de către reprezen­tanţii Patriarhiei Române, îi face responsabili atât pe cei primiţi, cât şi pe cei care îi adăpostesc pentru încălcarea prevederilor reglementate prin canonul 17 de către al Vl-lea Sinod Ecumenic de la Sardica, canonul 54 adoptat de Sinodul de la Cartagena şi canonul 15 al Sinodului de la Sardica.

Cât priveşte referirea la cazurile când unele Biserici, pe parcursul istoriei, primeau „statutul de autonome sau autocefale după adoptarea independenţei de către state/e respective”, e de men­ţionat faptul că, în 1992, Biserica Ortodoxă Rusă i-a oferit Bisericii Ortodoxe din Moldova toate drepturile necesare pentru autoadministrare internă. Referitor la întrebarea ipotetică despre posi­bilitatea revederii satutului canonic al Bisericii din Republica Moldova, aceasta este o prerogativă exclusivă a plinătăţii Bisericii Ortodoxe Ruse, care ar putea rezolva această problemă ţinând cont de opinia ierarhilor, clericilor şi a mirenilor Bisericii Ortodoxe din Moldova.

Afirmaţia precum că majoritatea cetăţenilor Republicii Moldova „din considerente politice nu-şi poate exprima liber identitatea sa spirituală, culturală şi etnică”, este motivată doar de opinii politice separate ale autorilor ei şi nu are nimic în comun cu dreptul canonic.

Nu mai puţin discutabile apar şi argumentările istorice invocate în declaraţiile menţionate.

Astfel, se afirmă că teritoriul actualei Republici Moldova, „populată de strămoşii românilor încă din sec. III-IV, depindea din punct de vedere canonic de Patriarhia din Constantinopol.

E cunoscut faptul că seminţele creştinismului au pătruns la gurile Dunării în sec. I-III, odată cu venirea coloniştilor romani. Despre aceasta mărturiseşte Tertulian în tratatul “Contra Iudeilor”, pomenind de „convertirea dacilor la creştinism”. Despre aceasta, de asemenea, ne vorbesc şi mor­mintele mucenicilor creştini care au pătimit pe timpul împăraţilor Traian (98-117) şi Deocleţian (284-305), descoperite în această regiune.

Provincia Dacia, ce includea zona pruto-nistreană (doar parţial situată pe teritoriul actualei Republica Moldova), făcea partea din regiunea Ilirică, de aceea episcopii ei din secolul al V-lea se aflau sub jurisdicţia arhiepiscopiei de Sirmium, supusă jurisdicţional Romei. După distrugerea Sirmiumului de către huni, biserica creştină din Dacia a trecut în subordinea arhiepiscopiei de Solun, care se supunea ierarhic când Romei, când Constantinopolului. Odată cu instituirea de către împăratul Iustianian I, în secolul al VI-Iea, în oraşul său natal, a centrului de administraţie biseri­cească Iustiniana Prima, de rând cu alte provincii învecinate acestui centru i se supunea şi Dacia.

Abia în secolul al VIII-lea, sub împăratul Leon Isaurul, Biserica din Dacia a trecut sub juris­dicţia deplină a Costantipolului. Dar regiunea pruto-nistreană, din secolul al IV-lea, administrativ, nu se mai încadra în ţinutul dacic.

Părerea oficială a Bisericii Române vizavi de această problemă este formulată într-un act si­nodal din 1882, în care se spune: „Românii au primit învăţătura de credinţă creştină, botezul dar şi primii episcopi nu de la Constantinopol. Românii au devenit creştini cu mult înainte de înfiinţa­rea Constantinopolului. Principatul român avea dintru început o Biserică independentă şi abia la sfârşitul secolului al XIV-lea are loc prima tentativă a Patriarhiei de Constantinopol de a supune Principatele Române sub jurisdicţia sa”.

Cât priveşte restul teritoriului dintre Prut şi Nistru, populat la începutul erei creştine de către geto-daci şi urmaşii sciţilor, ea niciodată nu a fost parte componentă nici a uneia dintre provinciile imperiului Roman şi a fost supusă unei minime influenţe romane. Dar se poate de presupus că prima veste despre Hristos a ajuns în secolele I-III din Dacia şi în aceste ţinuturi.

În perioada secolelor IV-X, etnogeneza din spaţiul pruto-nistrean a fost influenţată, în mod special, de triburile păgâne ale slavilor, germanilor, hunilor şi avarilor. Ca rezultat, urmele timpurii ale creştinismului în această regiune au fost şterse aproape în întregime.

În secolele XII-XIII, pământurile dintre Nistru, Dunăre şi Siret se aflau sub controlul Galiţiei, care era parte a Rusiei. În perioada dată, aceste teritorii au devenit în mod firesc jurisdicţional parte componentă a Bisericii Ruse, ce se afla pe atunci în componenţa Patri­arhiei de Constantinopol.

In secolul XIV, regiunea pruto-nistreană a devenit o parte a Principatului Moldovenesc. La acel moment, moldovenii aveau deja Biserica lor proprie Primii episcopi ai Bisericii din Moldo­va – losif şi Meletie – au fost hirotonisiţi în anii 1371 şi 1376 (conform altor surse – mai târziu), la rugămintea principelui Laţco, de către mitropolitul Galiţiei, Antonie. In anul 1387, prin bine­cuvântarea mitropolitului Antonie, Petru I Muşat, urmaşul lui Laţco, 1-a numit pe episcopul losif întâistătător al Bisericii din Moldova.

În 1401, Patriarhia de Constantinopol l-a recunoscut pe losif mitropolit al Moldovei, iar Mi­tropolia Moldovei de bunăvoie a intrat sub juridicţia Scaunului de Constantinopol, cu drept de autonomie. Mulţi ani după aceasta, ierarhii moldoveni erau aleşi de clericii locali şi întăriţi de domnitor. Despre statutul Bisericii Moldoveneşti mărturiseşte clar şi ilustrul om de stat al Mol­dovei Dimitrie Cantemir, domnitor al Principatului Moldovenesc în anii 1693 şi 1710-1711: „Mi­tropolitul moldovenesc are în Biserica din Răsărit o onoare deosebită în faţa celorlalţi mitropoliţi. Deşi nu poartă titlul de Patriarh, numindu-se mitropolit al Moldovei şi arhiepiscop de Suceava, el nu se supune nici unui Patriarh. Deşi primeşte binecuvîntare de la Patriarhul de Constantmopol, nu poate fi nici ales de el şi nici nu e obligat, ca alţi mitropoliţi, să aştepte psifonul (întărirea) de la Marea Biserică <…> Este scutit şi de tributul pe care îl plătesc Patriarhului toţi mitropoliţii; el are o putere tot atât de mare în mitropolia sa ca şi Patriarhul în a sa”. Despre independenţa Bisericii moldoveneşti faţă de Patriarhia de Constantinopol scriau mai târziu şi mitropolitul Gavriil (Bănulescu-Bodoni), episcopul Neofit (Scriban) şi alţi istorici de vază.

În tendinţa de a demonstra că teritoriul Moldovei „niciodată nu a fost, pe drept, un teritoriu canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse”, autorii documentelor date publicităţii de către partea română susţin că „atunci când Biserica Ortodoxă Rusă şi-a proclamat în sec. XV autocefalia <…> ea nu dispunea de o jurisdicţie canonică pe teritoriul dintre Prut şi Nistru”. Acest argument, în orice caz, nu oferă nici o prioritate Bisericii Ortodoxe Române, care s-a constituit mult mai târziu. Se ştie că în deciziile Sinodului din Constantinopol din 1593, ce a confirmat statutul Patriarhiei Moscovei, nu au fost strict indicate hotarele ei; menţionându-se faptul că jurisdicţia sa se extinde asupra “Moscovei, Rusiei şi tuturor ţărilor nordice”. Nu putem considera că o asemenea formulare ar exclude din start teritoriul actualei Republici Moldova, care este situată, în orice caz, mult mai la nord decât Constantinopolul. Dimpotrivă, Tomosul despre proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, trimis la Bucureşti în 1885 de către Preafericitul Patriarh de Constantinopol Ioachim al IV-lea, o proclamă limpede „Biserica Ortodoxă a Regatului Românesc”, hotarele căru­ia, precum se ştie, nici atunci, nici mai devreme nu au inclus teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Reprezentanţii români afirmă că Biserica Ortodoxă Rusă, în 1813, a întemeiat Eparhia de Chi­şinău chipurile “în scopul de rusificare a populaţiei române din partea răsăriteană a Moldovei”. Dar istoricii moldoveni menţionează că anume din momentul creării eparhiei respective a început renaşterea vieţii culturale în Moldova după o lungă perioadă de criză, pe care a traversat-o în tim­pul asupririi turceşti. Graţie unui aport considerabil din partea Bisericii Ortodoxe Ruse şi a statului rus, în Moldova a fost organizat un sistem de învăţământ religios şi laic, au început să se deschidă şcoli primare, licee şi gimnazii în toate oraşele judeţene. În 1858, în Basarabia au fost deschise circa 400 şcoli de toate tipurile, unde îşi tăceau studiile mai mult de 12 mii de elevi.

Primul conducător al Eparhiei de Chişinău din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, mitropolitul Gavriil (Bănulescu-Bodoni), a inaugurat, în 1813, la Chişinău un Seminar teologic, pe atunci unica instituţie de învăţământ din ţinut. În 1816, pe lângă acest seminar, la intervenţia Mitropoli­tului, a fost instituit şi un “pansionat pentru nobili”, o şcoală ce oferea studii laice. În 1814, graţie eforturilor mitropolitului Gavriil, în Basarabia a apărut prima tipografie.

Prin trudele sale pline de spirit de abnegaţie, de traducere în limba moldovenească a literaturii religioase şi a manualelor, s-a făcut renumit şi arhiepiscopul de Chişinău, Dimitrie (Sulima, 1821-1844). El a instituit în oraşele moldoveneşti multe şcoli cu studii fără plată. În 1836, s-a încheiat construcţia Catedralei din Chişinău cu hramul Naşterea Domnului, care până astăzi este un centru duhovnicesc al capitalei moldoveneşti.

Multe eforturi şi mijloace financiare proprii au depus în dezvoltarea învăţământului din Mol­dova arhiepiscopii Irinarh (Popov) şi Antonie (Şocotov), care s-au aflat în fruntea eparhiei în perioada 1844-1871. Cu susţinerea lor se editau multe cărţi religioase în limba moldovenească şi se înfiinţau noi şcoli parohiale, a fost deschis un liceu eparhial pentru fete.

În anii următori, ierarhii ce s-au aflat în fruntea catedrei chişinăuiene, de asemenea, au de­pus un efort considerabil în scopul luminării culturale a poporului şi se îngrijeau de prosperarea Ortodoxiei în Moldova. La începutul anului 1918, Eparhia Moldovei includea 1084 parohii, 27 mănăstiri, 7 schituri, de asemenea 3 seminare teologice. Biserica edita o revistă în limba moldove­nească – “Luminătorul”, şi una bilingvă – “Buletin eparhial de Chişinău”. Serviciul divin, în mod tradiţional, era oficiat în limbile moldovenească şi slavona veche bisericească.

Spre regret, la sfârşitul sec. XIX, în anumite cazuri, s-a dat dovadă de lipsă de respect faţă de limba şi cultura băştinaşilor, dar, către sec. XX, unor asemenea fenomene li s-a pus definitiv capăt. Astăzi, practic în toate locaşurile Bisericii Ortodoxe din Moldova serviciile divine se oficiază în limba moldovenească.

Dezvoltarea culturii şi spiritualităţii în Moldova şi Rusia, ce a avut loc în perioada 1812-1918 în cadrul aceluiaşi stat, a fost o continuare a acelor tradiţii bune care au unit frăţeşte aceste două popoare din timpuri străvechi. Tradiţia comună bisericească a moldovenilor şi a slavilor a început să se formeze încă din perioada aflării Principatelor Dunărene sub omoforul Bisericii Bulgare. Atunci moldovenii şi valahii, care nu aveau încă scrisul lor, au adoptat alfabetul, inventat de fraţii-întocmai cu apostolii Chirii şi Metodie şi limba slavonă în calitate de limbă bisericească. Slavona rămâne a fi pentru Moldova limba cărţilor până în sec. XVI. Dar, chiar şi după ce a fost înlocuită în oficierea divină cu limba moldovenească, interferenţa celor două culturi nu s-a întrerupt.

Din Moscova, în Moldova se aduceau icoane, obiecte de uz bisericesc. Domnitorii moldoveni invitau iconari ruşi pentru a picta locaşele sfinte. În 1640, Ia Iaşi, pe lângă catedrala „Trei Ierarhi”, a fost înfiinţată o şcoală în care predau călugări moldoveni şi ruşi.

O importanţă deosebită pentru dezvoltarea culturii naţionale în Moldova a avut-o dezvolta­rea tipăriturilor. În 1640, la rugămintea arhimandritului Varlaam (devenit ulterior mitropolit al Moldovei), Ia Iaşi din Kiev, Lvov şi Moscova, a fost trimisă o tiparniţă, specialişti-tipografi. La tipografia inaugurată au fost editate “Cazania” – carte de predici şi învăţături ale mitropolitului Varlaam (1643): „Cele şapte taine bisericeşti”, în traducerea lui Eustratie Logofătul (1645) şi „Re­gulamentul” domnitorului Vasile Lupu (1646) – primul cod de legi tipărit în Moldova. În 1679, la rugămintea mitropolitului Moldovei Dosoftei, Patriarhul Moscovei loachim a susţinut organizarea celei de-a doua tipografii Ia Iaşi

Apreciind rolul Rusiei în dezvoltarea culturală a Moldovei, mitropolitul Dosoftei, în una din dedicaţiile sale poetice, scria: „Lucoarea de la Răsărit ne vine, răspândind lungi raze şi voie bună pe pământ”.

Mai târziu, multe cărţi bisericieşti în limba moldovenească s-au tipărit la Sanct-Petersburg. În 1770, din limba rusă şi alte limbi europene în cea moldovenească s-au tradus manuale de istorie, geografie, aritmetică. Comunicarea cu Rusia a contribuit la intrarea culturii naţionale moldove­neşti în circuitul comun european.

Autorii învinuirilor aduse Rusiei de „anexare nedreapta” a Moldovei în 1812, parcă ar uita că Rusia le-a adus popoarelor Moldovei eliberarea de sub jugul celor de altă credinţă, ce a durat aproape 3 secole şi a fost însoţit de violenţă şi jaf din partea conducerii turceşti şi asuprire a cultu­rii naţionale. Este trecut cu vederea şi faptul că, pe parcursul veacurilor, „anexării” i-au precedat zeci de adresări din partea domnitorilor, a mitropoliţilor şi boierilor cu rugăminţi de a le primi ţara în componenţa Rusiei.

Din sec. XV, s-au păstrat un şir de gramote ale domnitorului Ştefan al III-lea, în care el cere ajutor de la Ioan al lll-lea. În 1529, a fost semnat un tratat de unificare moldo-rus, graţie căruia hotarele Moldovei, pentru o perioadă, au fost apărate de incursiunile străine. În acea perioadă a jugului turcesc, deosebit de grea pentru Moldova, Rusia tot timpul i-a oferit susţinere financiară, diplomatică şi militară.

În 1654, domnitorul moldovean Gheorghe Ştefan, pentru prima oară, l-a rugat pe ţarul Alexei Mihailovici să primească Moldova în componenţa Rusiei. În 1656, din laşi la Moscova a sosit o delegaţie de nivel înalt cu mitropolitul Ghedeon şi logofătul Grigorie Neniu în frunte. La 7 iunie 1656, mitropolitul Ghedeon a jurat în faţa Preafericitului Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii, Nicon, credinţă şi devotament Rusiei din partea clerului moldovenesc, a domnitorului şi a locuitorilor principatului. Dar înrăutăţirea situaţiei internaţionale nu a permis atunci realizarea definitivă a tratatului.

În sec. XVII – începutul sec. XVIII, domnitorii Moldovei au întreprins nenumărate încercări de a uni ţara lor cu Rusia. Sunt semnificative cuvintele mitropolitului de Suceava Dositeu, ce se conţineau în adresarea Iui către ţarii Ioan şi Petru, scrisă în 1684, la ordinul domnitorului, al înal­tului cler, boierilor şi al tuturor locuitorilor Moldovei: „Milostiviţi-vă şi eliberaţi-ne de duşmanii noşti, trimiţând armată împotriva agarenilor. Grăbiţi-vă, ca să nu pierim. De la niciuna dintre ţări nu avem nădejde de izbăvire, numai de la împărăţia voastră sfântă”.

În 1711, în timpul marşului peste Prut, întreprins în comun cu domnitorii moldoveni şi valahi, când armata lui Petru I se apropia de Iaşi, pentru a-l întâmpina în mod festiv pe ţar, boierii, orăşenii de vază şi toţi clericii „în frunte cu mitropolitul Ghedeon au ieşit în afara oraşului, unde cu mare bucurie s-au închinat lui Petru, slăvind pe Dumnezeu că, în sfârşit, a sosit timpul eliberării lor de sub jugul turcesc”, mărturiseşte cronicarul acelor evenimente, I. Neculce. Ca răspuns la îndemnul domnitorului, în armata rusă s-au înrolat atunci mii de locuitori ai Moldovei. Marşul peste Prut a suferit eşec, dar el a pus început luptei militare comune a Rusiei şi Moldovei împotriva Imperiului Otoman.

În timpul războiului austro-turc din anii 1716-1718, cu rugămintea de a elibera Moldova de asuprirea turcească, la împăratul rus s-au adresat Dimitrie Cantemir, înalta conducere bisericească şi reprezentanţii dinastiei Sturza.

În timpul războiului ruso-turc din 1735-1739, boierii valahi au trimis reprezentanţii lor în Ru­sia, cu rugămintea de a organiza o campanie în direcţia Nistrului şi a Dunării, cu promisiunea de a o susţine pe toate căile. În acelaşi timp, ei au mijlocit şi pentru moldoveni, deoarece, în virtutea poziţiei geografice, Valahia nu putea trece sub protectoratul Rusiei fără eliberarea de sub jugul turcesc a Moldovei.

Documentele acelor timpuri mărturisesc că atunci când, în 1739, acţiunile militare au fost transferate în Moldova, „nu trecea zi, fără ca la statul major să nu fi venit ofiţeri valahi şi moldo­veni împreună cu soldaţi, care anunţau despre dorinţa lor de a se înrola în armata rusească”.

După începutul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, în Sanct-Petersburg, din Moldova şi Valahia, a sosit o delegaţie reprezentativă în fruntea căreiea se aflau episcopul de Huşi Inochentie şi mitropolitul ungrovalah Grigorie, care în adresarea lor către împărăteasa Ecaterina a Il-a au mai exprimat încă o dată dorinţa întregului popor moldovenesc de a se alipi la familia noroadelor din Imperiul Rus.

La 16 septembrie 1770, soarta Principatelor Dunărene s-a discutat la şedinţa Consiliului de Stat. Rusia era gata să renunţe de la contribuţia din partea turcilor dacă Moldova şi Valahia vor primi independenţă. Amestecul statelor occidentale în tratativele ruso-turce din 1772-1773 a făcut ca Rusia să renunţe la această cerere. Totuşi ea se străduia cu orice preţ să obţină în tratat condiţii privilegiate pentru Moldova şi Valahia, ce le-ar fi oferit Principatelor dreptul la suverani­tate politică internă în cadrul Imperiului Otoman.

La 10 iulie 1774, a fost semnat Tratatul de Pace ruso-turc de la Kuciuk-Kainargi, în care s-a ţinut cont de propunerile părţii ruse şi în urma căruia s-a îmbunătăţit simţitor situaţia Principatelor Dunărene în componenţa Turciei. Rusia, de fapt, a fost recunoscută drept protectoarea populaţiei acestor state.

La 10 martie 1779, a fost semnată Convenţia de la Ainalî-Kanvak dintre Rusia şi Turcia, prin care s-au întărit juridic cedările Porţii în favoarea Moldovei. Plus la acestea, reprezentanţii mol­doveni la Istanbul au obţinut imunitate diplomatică şi Poarta a promis să nu atenteze la libertatea exprimării credinţei creştine.

Dar autorităţile turceşti şi-au încălcat în repetate rânduri angajamentele. In 1802, la Sanct-Petersburg a sosit iarăşi un mesaj din partea mitropolitului şi a boierilor din Valahia cu rugămintea de a oferi ajutor principatului. La 16 iulie 1802, ambasadorul rus la Istanbul a trimis guvernului turc o notă ce conţinea propuneri concrete privind îmbunătăţirea situaţiei în principate. Aceasta a pus început tratativelor ce au dus la perfectarea acordului ruso-turc cu privire la drepturile Valahiei şi Moldovei, conform căruia drepturile şi privilegiile Principatelor Dunărene în componenţa Imperiului Otoman au fost nu doar confirmate, dar lărgite simţitor şi precizate. Dar etapa paşnică de rezolvare a acestei probleme s-a încheiat în 1806, atunci când Rusia a fost nevoită, iarăşi cu ajutorul armatei, să apere drepturile popoarelor înfrăţite ale Moldovei şi Valahiei.

La 27 iunie 1807, mitropolitul ieşean Veniamin (Costachi) şi douăzeci dintre cei mai influenţi episcopi şi boieri s-au adresat către împăratul rus Alexandru I cu apelul: „Nimiceşte nesuferita cârmuire turcească, ce asupreşte bietul popor moldovenesc. Uneşte conducerea acestor pământuri cu ţara ta, de Dumnezeu păzită… Fie o singură turmă şi un singur păs­tor… Aceasta este rugămintea ce izvorăşte din adâncul sufletului acestui popor”.

Nici de data aceasta nu au putut fi îndeplinite aspiraţiile de veacuri ale moldovenilor, dar o par­te din Moldova istorică, în 1812, a fost totuşi luată sub protecţia Rusiei şi scăpată de sub oprimarea eterodoxă. Cealaltă parte a Moldovei împreună cu Valahia au format mai târziu un stat unic Ro­mân, independenţa căruia a fost obţinută, de asemenea, prin influenţa activă a Rusiei, care a sus­ţinut în războiul ruso-turc din 1877-1878 dreptul legitim al poporului frăţesc la autodeterminare.

Învinuind Biserica Ortodoxă Rusă de predispoziţie spre expansionism teritorial, partea ro­mânească se referă la faptul că, în sec XVIII, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a numit ..arhierei pentru administrarea pe teritoriile cucerite ale principatelor româneşti <…>, a două mitropolii ce se aflau sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, neavând pentru aceasta acordul ei”. Într-adevăr, în 1789, în timpul celui de-al doilea război ruso-turc, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a instituit tem­porar exarhatul Moldo-Valah, care a fost reactivat între anii 1808-1812 şi apoi definitiv desfiinţat în 1821. Dar nu trebuie să uităm că aceasta s-a tăcut la dorinţa a însăşi moldovenilor şi valahilor. Conform actului menţionat mai sus al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 1882, „istoria luptei (populaţiei băştinaşe) cu monahii-fanarioţi este o adevărată dramă, ce provoacă durere sufletească în orice suflet creştinesc. Pe de o parte – sinceritate <…>, pe de altă parte – ne­recunoştinţa, dorinţa de a asupri, de a domina absolut şi grija de propriile interese, într-un cuvânt – exploatarea naţiunii întregi”. În 1792, în fruntea exarhatului a fost numit moldoveanul Gavriil (Bănulescu-Bodoni), care din toate puterile s-a străduit să îndrepte consecinţele deplorabile ale guvernării anterioare în principate, dar în scurt timp a fost arestat de autorităţile turceşti şi ţinut închis o perioadă de timp la Istanbul.

Către anul 1812, teritoriul actualei Moldove, în plan bisericesc, prezenta un şir de parohii răzleţite, care, aflându-se în jurisdicţia câtorva Biserici, de multe ori constituiau obiectul unor pretenţii reciproce. În 1813, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a unificat aceste parohii, astfel reînfiinţând şi întărind Biserica Ortodoxă din Moldova. Înfiinţarea, în 1813, a Eparhiei de Chişinău în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, care a avut loc ca urmare a dorinţei aprinse a moldo­venilor şi a înţelegerilor dintre Rusia şi Poartă, niciodată nu a fost contestată de către Patriarhia de Constantinopol. Relaţiile dintre Biserica Rusă şi cea din Constantinopol pe parcursul secolului XIX, niciodată nu au fost adumbrite de problema apartenenţei canonice a teritoriului dintre Prut şi Nistru. Nu au apărut divergenţe între biserici nici atunci când Înaltpreasfinţia Sa Filaret, mitro­politul Moscovei, ghidat de grija de a menţine pacea bisericească în România, a susţinut tendinţa Sanctităţii Sale, Patriarhului Chirii al VII-lea, de a rezolva problema autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române pe cale strict canonică.

Despre faptul că legalitatea înfiinţării pe teritoriul Basarabiei a Eparhiei de Chişinău în compo­nenţa Bisericii Ortodoxe Ruse, în sec. XIX, nu a fost supusă contestării, mărturiseşte şi dezvoltarea în acea perioadă a relaţiilor frăţeşti între Bisericile Română şi Rusă. Mulţi ani la rând, ierarhii de pe malul drept al Prutului au continuat să vadă în Rusia principala apărătoare a credinţei ortodoxe în regiune. În acest context, este elocvent faptul adresării, în 1859, a mitropolitului de Iaşi, Sofronie, către arhiepiscopul de Chişinău, Antonie, cea mai apropiată persoană administrativ-bisericească a Bisericii Ruse, cu rugămintea de a interveni cu o cerere în faţa împăratului, în scopul apărării Bisericii de persecuţiile din partea guvernării acelor timpuri. În „Însemnări… despre uneltirile în scopul distrugerii credinţei ortodoxe în principatele Moldova şi Valahia şi despre mijloacele de susţinere a acesteia”, prezentate, cu binecuvîntarea mitropolitului Sofronie, de către un împuternicit guvernului rus, se exprima rugămintea „de a asigura inviolabilitatea şi drepturile credinţei ortodoxe în principate”. În Însemnări, printre altele, se specifica: „Reforma moral-spirituală a naţiunii româneşti, ce are loc în Principatele Dunărene, este deloc întâmplătoare: ea a fost pregătită treptat, pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, când sub pretextul protecţiei şi compasiunii faţă de un popor mai slab, care (chipurile) ar fi fost ameninţat de influenţa unui vecin mai puternic (Rusia), sub forma civilizaţiei europene erau trimişi diferiţi învăţători care fără a-şi descoperi adevăratul scop, puneau stăpânire pe minţile oamenilor şi le înrobeau, transformându-le în nişte arme ale scopurilor sale.<…> Unii clerici, instigaţi de consulul englez, predicau pe ascuns despre aceea că se împlinesc proorociile precum că toate relele în Europa vin de la nord, adică de la Rusia'”. În acea perioadă, în România a fost creată o comisie extraordinară din rândul mirenilor pentru modificarea statutului bisericesc. Tipografiile religioase au fost „sustrase pentru a se tipări Sfânta Scriptură şi toate cărţile bisericeşti cu litere latine în loc de slavone şi nu în limba maternă, cunoscută de toţi, ci într-o lim­bă nou-inventată, semilatină şi semifranceză. <…> Bastionul Ortodoxiei şi focarul luminismului religios în Moldova, mănăstirea Neamţ, care din vechime s-a aflat sub protectoratul monarhilor ruşi, ce asigura întreaga ţară cu cărţi bisericeşti şi lucrări de învăţătură <…> s-a lipsit acum de orice mijloace morale şi materiale”. Afirmând că „toate mijloacele materiale ale Bisericii Moldoveneşti s-au păstrat acum doar în limitele Imperiului Rus”, autorul menţionatelor „Însemnări..” afirma că el e împuternicit de mitropolitul Sofronie şi locaşele sfinte din Moldova „la toate acţiunile <…> care vor fi îndreptăţite de către administraţia imperială, căreia orfana Biserică Moldovenească i se încredinţează întru totul, considerând-o unică speranţă, reazem şi apărare”.

În 1918, Biserica Ortodoxă Română, fără tratative preliminare cu Patriarhia Moscovei şi îm­potriva voinţei credincioşilor moldoveni, a inclus Eparhia de Chişinău în componenţa sa, reorga­nizând-o în aşa-numita „mitropolie a Basarabiei”. Această acţiune a primit la moment o apreciere corespunzătoare din partea întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse.

Dar Preafericitul Tihon nu a spus că „credincioşilor ar trebui să le oferim dreptul să decidă, sub omoforul cărei Biserici ar dori ei să rămînă”, cum se afirmă incorect în documentul prezentat de partea română la tratativele din Bulgaria. Dimpotrivă, în mesajul adresat preşedintelui Sfân­tului Sinod al Bisericii Române mitropolitului Pimen al Moldovei şi Sucevei, în octombrie 1918, sfântul ierarh Tihon a insistat ca această problemă să se discute exclusiv „pe calea tratativelor ca­nonice între Bisericile Rusă şi Română”, ţinându-se cont de opinia clericilor şi a poporului Eparhi­ei de Chişinău. În acelaşi timp, nu se presupunea coexistenţa a două jurisdicţii pe acelaşi teritoriu.

Sfântul ierarh protesta contra acţiunilor anticanonice ale Bisericii Române, care „prin decizia sa unilaterală, adoptată fără acordul Bisericii Ruse, nu avea dreptul să decidă soarta Eparhiei de Chişinău în sensul trecerii acesteia în supunerea sa, după ce Basarabia ortodoxă ultimii o sută de ani a fost o parte componentă a corpului bisericiesc rus”. După cuvintele Preafericitului Tihon, „aceste acţiuni ale Sfântului Sinod Român contravin în egală măsură duhului dragostei creştine, prescripţiilor canonice seculare şi sfintelor tradiţii ale Bisericii Ortodoxe. Argumentul precum că unificarea politică întotdeauna are drept urmare şi unificarea Bisericilor, nu poate fi în acest caz o îndreptăţire pentru conducerea bisericească română, în primul rând deoarece ea, legătura dintre cele doua unificări, nu este îndreptăţită din punct de vedere istoric şi, în al doilea rând, deoarece această opinie se bazează pe amestecul între viaţa politică şi cea bisericească, diferite ca esenţă. Cu atât mai mult că însăşi actul de unire a Basarabiei la Regatul Român, cum am afirmat şi mai sus, nici pe departe nu este unanim recunoscut pe plan internaţional şi poate fi supus re­vizuirii la un bilanţ total al rezultatelor războiului mondial”. Scrisoarea Patriarhului se sfârşea cu o preîntâmpinare: „Dacă Biserica Română, în pofida obiecţiilor expuse, va încerca în mod for­ţat să întărească situaţia în folosul său, vom fi nevoiţi să întrerupem orice comuniune frăţească şi canonică cu Sinodul Românesc şi să aducem acest litigiu în faţa judecăţii altor Biserici Ortodoxe”.

Astăzi, partea română explică ignorarea, în 1918, de către Bucureşti a protestelor Patriarhului Tihon prin faptul că „eparhia supusă Patriarhiei Moscovei şi-a încetat, de facto, activitatea în urma alipirii la 27 martie 1918 a Basarabiei la Patria-Mamă”.

Însa, este cunoscut faptul că trecerea structurilor bisericeşti ale Basarabiei în subordinea Bucureştiului Sfântul Sinod al Bisericii Române a început-o, înaintându-le arhiepiscopului Anastasie al Chişinăului şi Hotinului şi vicarilor sai, episcopului Gavriil al Akkermanului şi episcopului Dionisie al Ismailului cereri de a se dezice de jurământul dat Bisericii Ortodoxe Ruse. Ierarhii au refuzat să facă acest lucru şi autorităţile militare române i-au arestat şi i-au exilat peste Nistru. Arhiepiscopul Chişinăului, în acel moment, participa la Soborul Local ce avea loc la Moscova, în primăvara anului 1918, el a încercat să se deplaseze spre eparhia sa, dar autorităţile române nu i-au permis-o. Sinodul Român le-a declarat însă credincioşilor moldoveni că Stăpânul Anastasie a părăsit eparhia. În locul lui a fost numit de la Bucureşti arhiepiscopul Nicodim, care a intrat în confruntare cu clericii şi credincioşii basarabeni. „Moldovenii, scria cu acest prilej „România nouă”, publicaţia oficială românească de la Chişinău, ar trebui să ştie că ei înşişi sunt vinovaţi de aceasta, deoarece nu s-au hotărît să se dezică de arhiereul rus”.

Arhiepiscopul Anastasie, aflându-se în exil forţat, mulţi ani la rând s-a considerat capul Bi­sericii Moldoveneşti. În una din scrisorile sale, expediată la 30 noiembrie 1925 din Ierusalim, Stăpânul scria că aşteaptă doar momentul potrivit ca să se întoarcă în Eparhia de Chişinău. Această scrisoare, răspândită în popor, a trezit o adâncă însufleţire în rândul clericilor şi mirenilor Bisericii Moldoveneşti, nemulţumiţi de cruzimea manifestată de autorităţile române. Sunt cunoscute cazuri de torturare fizică a celor care participau la servicii divine oficiate în slavona bisericească. Ca re­zultat, un număr impunător de slujitori ai Bisericii s-au refugiat peste hotarele Moldovei.

Mărturiile numeroase despre împotrivirile clericilor şi mirenilor Eparhiei de Chişinău autori­tăţilor române pun sub semnul întrebării afirmaţia precum că „În 1918, după 106 ani de ocupaţie ţaristă, poporul Basarabiei, exprimându-şi liber voinţa, s-a adresat cu cererea de reîntoarcere a bisericii din Basarabia sub protecţia canonică a Bisericii-Mame, Biserica Ortodoxă Autocefală Română”. Nu a fost înregistrată nici o adresare din partea credincioşilor şi clericilor Moldovei că­tre Conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse cu rugămintea de a trece în sânul Bisericii Ortodoxe Ro­mâne. Nu cunoaşte istoria nici vreo adresare a credincioşilor moldoveni către Patriarhia Română, despre care mărturiseşte partea română. Sunt cunoscute doar cererile respective ale politicienilor, impuse cu forţa Bisericii.

Între anii 1918-1919, adepţii integrării Moldovei în statul român erau nemulţumiţi că „încă se mai află preoţi care nu numai că refuză să-l pomenească în timpul sfintei liturghii pe rege, familia regală şi Sfântul Sinod, dar şi instigă poporul la eliberare” de sub autorităţile române. Situaţia când majoritatea preoţilor, profesorilor şi a primarilor de la sate refuzau să participe la agitaţia proromânească, a dus la înăsprirea interdicţiei de a folosi slavona veche în serviciul divin şi a lim­bii ruse în predicile bisericeşti. Jandarmii urmăreau îndeplinirea acestui ordin în 1919, Siguranţa (poliţia politică românească) oraşului Bălţi raporta: „Moldovenii au o atitudine duşmănoasă faţă de administraţia română, evită clerul românesc <…>, îi ameninţă pe preoţi atunci când aceştia îl pomenesc pe rege în biserică”.

Conform mărturiei juristului român V. Erbiceanu, care a activat în Basarabia între anii 1918-1923, „în sfera bisericească <…> lupta se manifesta printr-o tendinţă evidentă a clerului spre inde­pendenţa Bisericii Basarabene faţă de cea Română, pentru păstrarea limbei slavone, a obiceiurilor bisericeşti, pentru păstrarea limbii şi a istoriei ruse în calitate de obiecte principale în seminarele teologice, pentru folosirea întregului patrimoniu al eparhiei doar în interesele basarabenilor”.

Încercarea de a introduce în Moldova, în octombrie 1924, calendarul bisericesc de stil nou a con­dus la o confruntare a credicioşilor şi clericilor moldoveni cu administraţia românească, ce a durat pe parcursul mai multor ani. Însăşi autorităţile române au constatat persistenţa în societatea basrabeană a unor tradiţii trainice a Ortodoxiei ruse, în care vedeau principala cauză a protestelor generale. Din mărturiile siguranţei: „Guvernarea ţaristă în Basarabia i-a imprimat Bisericii din această provincie un aspect „ortodox”, conservat atât în duhul cât şi în aspectul ei. Credinţa este învăluită de un misti­cism caracteristic poporului slav, iar bisericile, cu mici excepţii, sunt pline de icoane ale sfinţilor de la Kazani şi de pe Don, ce aparţin „Ortodoxiei ruse”, cu inscripţii în limba slavonă”.

Opinia publică şi presa din Basarabia i-a susţinut pe credincioşi. Nesupunerea clerului a fost reprimată dar protestele maselor largi ale populaţiei nu au încetat şi, în 1928, au căpătat proporţi­ile unei împotriviri generale cu caracter religios. O împotrivire deosebită o întâmpina batjocorirea de către naţionalişti a glotonimului „limba moldovenească” şi încercarea de a o numi română.

Chiar şi adepţii fervenţi ai românizării Basarabiei, din categoria cărora făcea parte O. Ghibu, recunoşteau că „în Basarabia, ideea naţională (panromânească) era ca şi inexistentă în sânul tuturor claselor sociale: ţărănime, cler, boieri…, “moldovenii” din Basarabia, în realitate, nu mai alcătuiesc o parte efectivă a poporului român, ei nu simt nici un fel de ataşament şi nici nu încearcă să se identifice cu dânsul.. În Basarabia tot mai mult avem de a face cu un popor moldovenesc deosebit”.

În anul 1938, în Basarabia tot mai mult s-a intensificat prigoana naţională, inclusiv în sfera bisericească. Sfântul Sinod al Bisericii Române le-a interzis preoţilor chiar şi în timpul mărturisirii să vorbească într-o altă limbă, decât cea românească. Pe mulţi credincioşi din Basarabia această interdicţie i-a determinat să rupă orice legătură cu Biserica. Înstrăinarea între cler şi popor se in­tensifica, având drept rezultat extinderea sectarismului şi a indeferentismului religios.

După o scurtă perioadă de timp (1940-1941), în care Basarabia s-a aliat în componenţa Uni­unii Sovietice, s-a început Marele Război pentru apărarea Patriei, în care România s-a alăturat Germaniei naziste.

Acum, în componenţa Bisericii Române s-a inclus un teritoriu şi mai extins. A fost adăugată (după expresia părţii române, „din considerente pastoral-misionare. ţinând cont de represaliile staliniste împotriva Bisericii Ortodoxe in această zonă”) misiunea ortodoxă de peste Nistru, care includea regiunea Odesa şi parte din regiunile Nicolaev şi Viniţa. În afară de aceasta, în una din eparhiile româneşti a fost inclusă Bucovina de Nord. Dictatorul României, Ion Antonescu, dădea personal indicaţii cum să fie dusă activitatea misionară în „Transnistria” şi cum să fie selectate ca­drele misionare. Pe teritoriul aflat în subordinea Ministerului German pentru ţinuturile Orientale şi transmis României prin tratatul germano-român din 30 august 1941, aveau loc represaliile clerului local. În mod forţat a fost introdus noul stil calendaristic.

Preşedintele misiunii din noiembrie 1942, episcopul Visarion (Puiu), îl cunoştea personal pe Ion Antonescu şi în rezolvarea problemelor bisericeşti avea privilegiul de a se adresa nu Preafe­ricitului Patriarh Nicodim, ci direct dictatorului „Cucerirea oricărui popor, medita episcopul Visarion într-o scrisoare din 5 ianuarie 1943, adresată lui I.Antonescu, începe prin arme, continuă prin strategii administrative, dar nu poate fi dusă până la bun sfârşit decât printr-o cucerire spirituală”.

Misionarii români se vedeau o putere care, treptat, ar fi trebuit să organizeze viata bisericească pe întreg teritoriul Rusiei. Formând cadre misionare, administraţia lui Antonescu crea pentru ele condiţii privilegiate. În toamna anului 1942, din 461 de preoţi care păstoreau populaţia regiunii dintre Nistru şi Bug, 265 au fost trimişi din România. O comisie specială creată în Episcopia de Ismail, transmitea jandarmeriei române pentru a fi trimişi în lagărele de concentrare pe clericii care refuzau să participe la procesul de românizare a populaţiei.

Unii slujitori ai Bisericii au fost nevoiţi să colaboreze cu siguranţa. Populaţia afla despre ares­tările efectuate după denunţurile acestora, ale partizanilor, enoriaşilor cu convingeri politice in­comode puterii. În biserici se vindeau şi se împărţeau portretele lui Hitler, Mussolini, Antonescu. Erau marcate, ca sărbători, aniversarea atacului asupra URSS, cotropirea unor oraşe însemnate, zilele de naştere ale lui Hitler şi alte evenimente.

Pe măsura apropierii liniei frontului, cea mai mare parte a clericilor români a fugit în Româ­nia, deoarece se simţeau în Moldova şi „Transnistria” nişte străini. Faptul că în 1944 „Mitropolia Basarabiei” „a fost impusă de către puterea sovietică să-şi întrerupă temporar activitatea”, a fost salutat de popoarele Moldovei şi ale teritoriilor adiacente din Ucraina, la fel ca şi întreruperea activităţii pe aceste teritorii a administraţiei ocupante.

Rămâne neclar pe ce se bazează afirmaţia autorilor tezei citate, precum că această structură bi­sericească şi-a suspendat doar „temporar” activitatea. Or, există mărturii documentare referitoare la recunoaşterea necondiţionată de către conducerea Bisericii Ortodoxe Române din acea perioadă a faptului aflării Eparhiei de Chişinău în componenţa Bisericii Ortodoxe Ruse.

Între anii 1945-1947, au avut loc câteva întâlniri ale Preafericitului Patriarh Nicodim cu ierar­hii Bisericii Ortodoxe Ruse, inclusiv cu Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexii I şi cu episcopul Chişinăului Ieronim, în cadrul cărora au fost clarificate toate aspectele problemei privind întemeierea canonică a includerii Eparhiei de Chişinău în componenţa Patriarhiei Moscovei.

În scrisoarea trimisă la 20 mai 1945 Sanctităţii Sale, Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Alexii I, Preafericitul Patriarh al României Nicodim a promis că vor fi întreprinse toate măsurile pentru întoarcerea averilor bisericeşti scoase din Basarabia în timpul retragerii unităţilor militare române: „Prea târziu am aflat despre unele cazuri ce au avut loc în timpul războiului, pentru care regretăm şi ne mâhnim din adâncul sufletului… Tot ce a fost confiscat în bisericile din Basarabia şi Transnistria trebuie să fie înnapoiat. O comisie de control a realizării condiţi­ilor de pacificare activează în acest sens şi lucrurile avansează spornic în această direcţie”.

De atunci şi până în 1992, partea română nu a înaintat nici o declaraţie cu privire la anumite pretenţii faţă de Biserica din Moldova. De aceea, aşa cum se menţionează şi în Declaraţia Sfân­tului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 6 noiembrie 2007, conform canonului 17 al celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic şi canonului 25 al celui de-al Vl-lea Sinod Ecumenic, a fost demult depăşit termenul de vechime, prevăzut pentru posibile discuţii la tema dată.

Teza, precum că „tratativele cu privire la drepturile jurisdicţionale ale Bisericii Ortodoxe Ruse în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească” nu au avut loc „din cauza că teritoriul re­spectiv era deja ocupat de Uniunea Sovietică” şi că „în acel moment forţele armate sovietice deja se aflau în România pentru a impune un regim totalitar comunist”, nu are forţa de convingere, de­oarece de multe ori, în condiţii istorice mult mai aspre, dorinţa de a-şi dovedi dreptatea le-a permis Bisericilor să-şi apere ferm şi consecvent poziţiile canonice. Drept exemplu poate servi şi reacţia, despre care menţionam mai sus, a Patriarhului întregii Rusii, Tihon, la ruperea ilegală a Eparhiei Chişinăului de la Biserica Rusă, manifestată de sfântul ierarh în condiţiile unei sângeroase terori antibisericeşti întreprinse de către puterea sovietică.

În perioada când martorii vii mai păstrau în amintire toate circumstanţele legate de instituirea şi activitatea „Mitropoliei Basarabiei”, nici partea română, nici cea rusă nu au avut îndoieli în privinţa ilegalităţii oricăror încercări de a o „reactiva”. Astăzi, însă, cu trecerea timpului, este comod a invoca drept argument însăşi faptul existenţei în trecut a jurisdicţiei române pe teritoriul Republicii Moldova şi al Ucrainei, iar îndoielile privind legalitatea lui să fie trecute la categoria ipotezelor istorice.

Numind evenimentele din august 1944 „ocupaţie sovietico-comunistă” a Modovei, autorii afir­maţiilor menţionate încearcă să reevalueze acele realităţi pe care întreaga Europă le consideră o eliberare de sub jugul fascist. În acelaşi timp, este umbrită sfânta amintire despre soldaţii ce şi-au dat viaţa pentru salvarea omenirii şi se pun la îndoială temeliile actualei orânduiri de drept din Eu­ropa, inclusiv principiul inviolabilităţii hotarelor stabilite după cel de-al doilea Război Mondial.

Evident, marea majoritate a poporului român nu împărtăşeşte această opinie, precum nu îm­părtăşea nici dispoziţiile profasciste ale unui grup îngust de politicieni care au atras România în război de partea Germaniei hitleriste. Prin eforturile celor mai buni fii ai săi, poporul roman, în 1944, a reuşit să învingă această năpastă şi a încheiat războiul, aflându-se deja în lagărul biruito­rilor. Deşi afirmaţia precum că armata nazistă „la începutul lunii august 1944 a fost alungată atât din Basarabia cât şi din România în urma acelui fapt că armata română şi-a îndreptat baionetele împotriva Germaniei hitleriste” este evident eronată, la fel ca şi teza precum că armata română a luptat împotriva „armatei sovietice comuniste” doar „în primele etape” ale războiului. Este bine cunoscut faptul că eliberarea Moldovei şi a unei părţi considerabile a României a avut loc între 20 şi 29 august 1944, în urma operaţiunii Iaşi-Chişinău, întreprinsă de unităţile fronturilor al 2-lea şi al 3-lea Ucrainene, cu susţinerea Flotei Mării Negre, în acel moment când lor li se mai opuneau în componenţa grupelor militare „Ucraina de Sud” armatele a 6-a şi a 8-a germane şi a 3-a şi a 4-a române şi alte unităţi germano-române. Ofensiva rapidă a oştirilor sovietice a grăbit începutul răs­coalei antifasciste în România şi, la 29 august 1944, trupele sovietice, deja în comun cu răsculaţii români, au eliberat Bucureştiul.

În pofida opiniei autorilor documentelor prezentate de partea română, este cunoscut faptul că poporul român aprecia înalt fapta eroică a soldaţilor sovietici şi îşi amintea cu recunoştinţă despre eliberarea României de către aceştia. Aceste sentimente ale poporului le împărtăşea pe atunci şi Sfinţita Ierarhia a Bisericii Ortodoxe Române.

Iată doar unele fragmente din cele spuse de ierarhii români în anul 1947, în timpul vizitei prea­fericitului Patriarh Alexii la Bucureşti:

„Am avut de îndurat un război cumplit, dar în anii de grea cumpănă am găsit prietenie şi în­ţelegere reciprocă din partea armatei sovietice şi a poporului rus” (din cuvântarea Preafericitului Patriarh Nicodim, ţinută la 1 iunie 1947, în cadrul întâmpinării Sanctităţii Sale Patriarhului Alexii la Bucurueşti).

„Aduc mulţumiri prin intermediul Sanctităţii Voastre poporului rus şi pentru ajutorul recent pe care ni l-a <> oferit pentru alipirea Transilvaniei de Nord, unei părţi organice a României, la cor­pul ţării noastre. Nu vom uita niciodată acest act nobil, prin care, cu mari jertfe omeneşti, poporul păstorit de Sanctitatea Voastră ne-a eliberat fiii duhovniceşti din focul unor suferinţe groaznice” (din cuvântarea mitropolitului de Sibiu Nicolae, rostită la 5 iunie 1947 în cadrul întâlnirii cu Prea­fericitul Patriarh Alexii la Sibiu).

„Ne plecăm cu smerenie în faţa eroismului Sanctităţii Voastre pentru că aţi înflăcărat inimile ostaşilor sovietici care, ca un şuvoi nestăvilit, s-au năpustit asupra duşmanilor <…> ceea ce a dus la eliberarea părţii de Nord a Transilvaniei noastre” (cuvânt rostit de episcopul Vasile al Timişoarei la 6 iunie 1947 în catedrala din Timişoara, în cadrul întâmpinării Preafericitului Patriarh Alexii).

Păstrând în memorie lecţiile trecutului, trebuie să evităm repetarea unor greşeli tragice. Dim­potrivă, ar fi de folos pentru noi să păstrăm acele exemple de colaborare şi ajutor reciproc, care au fost multiple în istoria popoarelor noastre.

Apelul reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române, conform căruia „în epoca contemporană Bisericile Ortodoxe frăţeşti ar trebui, în mod deosebit, să atragă atenţia la realităţile zilei şi să preţuiască mai mult comunicarea frăţească, colaborarea şi hrana păstorească a credincioşilor ortodocşi, decât să se axeze pe pretenţii jurisdicţionale”, merită o atenţie deosebită. Dar nu ar trebui să fie adresat el oare, în primul rând, însăşi Patriarhiei Române, ţinându-se cont de acţiunile recente îndreptate împotriva Bisericii Ortodoxe din Moldova?

Biserica Ortodoxă Rusă este şi în continuare gata pentru un dialog sincer cu Patriarhia Română, pornind de la convingerea că reglementarea situaţiei bisericeşti din Republica Moldova este posibilă exclusiv în albia respectării normelor canonice ale Sfintei Biserici Ortodoxe, pe calea adoptării unor decizii adecvate, luându-se în consideraţie interesele cetăţenilor ortodocşi din Moldova.

Translate page >>