Gânduri despre Corneliu Zelea Codreanu

Sursa imaginii: Theodosie.ro

Pagina de Facebook Caută Mântuirea a fost blocată astăzi urmare a rememorării naşterii lui Corneliu Zelea Codreanu, acum 123 ani, la 13 septembrie 1899. Mesajul publicat era compus dintr-un fragment din cartea Pentru legionari şi trei mărturii despre Căpitan aparţinând lui Emil Cioran, Părintelui Justin Pîrvu şi lui Mircea Eliade. Postarea respectivă nu a avut vreme să adune decât 130 reacţii până să fie înlăturată din spaţiul digital.

În acelaşi timp, pe Youtube, pe popularul canal Zaiafet este postat un videoclip de mare întindere care reia calea bătătorită a naraţiunii mainstream despre Corneliu Zelea Codreanu, care numără câteva zeci de mii de vizualizări şi reacţii. Clipul în sine reprezintă un exemplu de manual al conceptului de cadraj narativ (frame control), o formă de interpretare a factologiei ce e orientată exclusiv către îndreptăţirea, către justificarea unei concluzii preconcepute.

Întreaga conversaţie publică despre Corneliu Zelea Codreanu se poartă exclusiv în acest sens, al validării, al formulării aserţiunilor dominante, dinspre concluzie spre premisă. Acesta este motivul pentru care nici măcar atunci când survin materiale documentare cu noutăţi semnificative, conversaţia nu se reîmprospătează, întrucât nu se acceptă premisele care nu corespund concluziilor consacrate politic.

Este şi cazul cărţii Corneliu Zelea Codreanu: ascensiunea si căderea „Căpitanului” – Oliver Jean Schmitt care stă la baza clipului Zaiafet şi despre care am scris în urmă cu câţiva ani, care deşi afirmă aceeaşi teză politică, cuprinde nenumărate detalii biografice care susţin concluzia concurentă (dar minoritară aici pe blog) potrivit căreia Corneliu Zelea Codreanu ar trebui să fie primul dintre cei canonizaţi din rândul Sfinţilor Închisorilor (năzuinţa nr. 16).

Mesajul care a fost cenzurat de Facebook, pe care îl redau complet în cele ce urmează, conţine în fragmentul iniţial din Pentru legionari unul dintre cele trei texte care au contribuit decisiv la scoaterea mea de pe calea bătătorită a naraţiunii dominante (de tip Zaiafet) în care se află cei mai mulţi dintre românii de bună credinţă, dar superficiali.

La 13 septembrie 1899 se năștea Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul Mișcării Legionare

Ţelul final, sensul ultim al neamului este învierea. Învierea în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, sunt doar mijloacele pentru aceasta, nu scop în sine. Sunt mijloace pentru această înviere. Dar cultura este rodul capacităţilor şi dispoziţiilor pe care Dumnezeu le-a pus neamului nostru. Pentru aceasta purtăm toată  răspunderea. Va veni o vreme în care neamurile pământului se vor întrece pentru această ultimă înviere; toate neamurile, cu toţi regii pe care i-au avut. Atunci se va da fiecărui popor locul hotărât lui înaintea Tronului lui Dumnezeu. Această clipă covârşitoare, această înviere din morţi, este cel mai înalt şi mai strălucit ţel spre care se poate pregăti o naţiune.” (Corneliu Codreanu – Pentru Legionari)

Astăzi se împlinesc 123 de ani de la nașterea Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu. Bravul român care s-a ridicat din umilințele poporului românesc și cu încredere și determinare a organizat românii cinstiți și asupriți din toate categoriile sociale, înființând Legiunea Arhanghelul Mihail.

Aveți câteva mărturii despre Căpitan din partea unor mari personalități din istoria noastră recentă.

Emil Cioran: „Acel ce a dat țării altă direcție și altă structură, unea în sine pasiunea elementară cu detașarea spiritului. Soluțiile lui sunt valabile în imediat și în veșnicie. Istoria nu cunoaște un vizionar cu un spirit mai practic și atâta pricepere în lume, sprijinită pe un suflet de sfânt. Tot așa, ea nu cunoaște o a doua mișcare în care problema mântuirii să meargă mână în mână cu gospodăria. (…) Căpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.

Într-o nație de slugi el a introdus onoarea și într-o turmă fără vertebre, orgoliul. În preajma Căpitanului, nimeni nu rămânea călduț. Peste țară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esențial. Suferința devine criteriul vredniciei și moartea, al chemării. În câtiva ani, România a cunoscut o palpitatie tragică, a cărei intensitate ne consolează de lașitatea a o mie de ani de neistorie. Credința unui om a dat naștere unei lumi, ce lasă-n urmă tragedia antică şi pe Shakespeare. Și aceasta în Balcani !”

Părintele Iustin Pârvu: „Despre Corneliu Zelea Codreanu și Legiunea Arhanghelul Mihail, istoricii noștri mai vechi sau unii mai noi au avut grijă să denatureze adevărul. Au fãcut-o cu un scop: generațiile care le-au urmat (sau vor urma) să nu știe adevărata istorie a românilor. Nu s-a scris „fără ură și părtinire”, așa cum ar trebui să o facă adevărații istorici. Corneliu Zelea Codreanu a fost încă din timpul vieții sale o legendă, iar moartea sa, care a fost o jertfă – „cea mai scumpă dintre nunți”, cum spunea cântecul legionar, a făcut ca proiectarea sa mitică să capete o deosebită profunzime. Corneliu Zelea Codreanu și Mișcarea Legionară au fost însă și o realitate care aparține istoriei românilor. N-o putem neglija și trebuie să o înțelegem. Mai mult, Corneliu Zelea Codreanu a intrat într-un panteon al mitologiei românești, unde trebuia demult să-și afle locul”.

Mircea Eliade: „Codreanu a făcut din mine un fanatic român. Cât timp judec în istorie – iar nu în absolut – nu pot gândi nimic fără să țin seama de neamul meu.”

Niciodată nu mai citisem un astfel de text politic, scris spre finalul unui mandat de parlamentar: Ţelul final, sensul ultim al neamului este învierea. Niciun alt text citit vreodată nu a produs mai multă luminare şi ordine în mintea mea decât această scurtă propoziţie, întărită de următoarele: Învierea în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, sunt doar mijloacele pentru aceasta, nu scop în sine. Sunt mijloace pentru această înviere şi de cea din final: Pentru aceasta purtăm toată  răspunderea.

Consider că în linia acestui mesaj s-a aşezat întregul torent al sfinţilor din închisori, principalul izvor de credinţă din care se hrăneşte ortodoxia românească de astăzi. Cu toţii s-au aşezat în aceeaşi ascultare, confirmând prin vieţuirea lor nu autoritatea politică a celui ce a iniţiat o mişcare socială de renaştere naţională, cât mai ales autoritatea sa spirituală, căci „Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune” (Matei 7,18).

O explicaţie despre poamele rele atribuite lui Corneliu Zelea Codreanu eu am găsit-o în urma lecturii „întâmplătoare” a celui de-al doilea text decisiv:

„Mişcarea Legionară nu se întemeiază exclusiv nici pe principiul autorităţii, nici pe acela al libertăţii. Ea îşi are temeliile înfipte în principiul dragostei. În el îşi au rădăcinile atât autoritatea, cât şi libertatea. Dragostea e împăcarea între cele două principii: autoritate şi libertate. Dragostea se află la mijloc, între ele şi deasupra lor, cuprinzându-le în tot ce au ele mai bun şi înlăturând conflictele dintre ele. Dragostea nu poate aduce nici tiranie, nici împilare, nici nedreptate, nici răzvrătire sângeroasă, nici războire socială. Ea nu poate însemna niciodată conflict.”

Dincolo de superioritatea morală a unei astfel de viziuni, de estetica sa spirituală, acest text de doctrină legionară m-a contrariat şi m-a îndepărtat de toate iniţiativele care sunt etichetate astăzi ca fiind legionare sau neo-legionare, precum şi de apologeţii săi politici. Multă vreme filosofia politică a făcut caz de distincţia între principiul libertăţii şi principiul autorităţii. Corneliu Zelea Codreanu (şi legionarii săi) şi-au propus calea dragostei ca factor de echilibru, dar e un ideal atât de înalt încât doar cei care au trecut prin iadul temniţelor comuniste l-au atins cu adevărat. Restul legionarilor s-au pierdut pe drum deşi formal reuşiseră să producă acel tip de mişcare socială de emancipare la care ar trebui să sperăm şi noi.

Însă despre „dragoste” s-a vorbit cu aşa de mare uşurătate încât pentru un creştin ortodox nu este deloc de mirare că expresia politică a Mişcării Legionare a fost jalonată de greşelile care  ne sunt astăzi puse împotrivă. Pentru credincioşii ortodocşi „dragostea” nu este un concept doctrinar oarecare, ci vârful virtuţilor omeneşti, destinaţia unor nevoinţe greu de înţeles de mintea omului modern, şi cu atât mai mult nu poate fi un principiu organizatoric de mase care să rezolve eterna tensiune lumească între autoritate şi libertate.

Este neîndoielnic un principiu corect, dovedit ca atare de Sfinţii Închisorilor şi de părinţi precum părintele Justin Pârvu, părintele Arsenie Papacioc, părintele Dimitrie Bejan şi mulţi alţii, dar este corect exclusiv în cazul unor suflete râvnitoare ca ale acestora.

Chemarea spre desăvârşire este adresată fiecăruia, dar proclamând principiul dragostei ca vector diriguitor al Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu a tras asupra mişcării întreaga greutate a neîmplinirilor duhovniceşti şi toată tina manifestărilor lor concrete. Nu doar în acest paragraf este formulată această viziune doctrinară ci ea se regăseşte în multe alte texte. Pe de altă parte, este foarte greu de crezut că orice altă abordare ar fi putut produce acele diamante de credinţă şi de caracter care au rezultat, totuşi, dintr-o activitate civică şi politică.

Reflectând asupra acestor gânduri am reluat lectura Învăţăturilor Sfântului Neagoe Basarab care m-au condus spre un alt factor de echilibru organizatoric între principiul autorităţii şi cel al libertăţii, respectiv principiul slujirii, pe care l-am recunoscut sub forma specifică a unui model românesc de acţiune socială şi pe care l-am intitulat smeritism (Năzuinţa nr.13). Îmi spune gândul că anume slujirea trebuie să înlocuiască astăzi principiul dragostei şi trebuie să reprezinte continuarea năzuinţelor românilor care, în trecut, şi-au trăit idealurile social-civice şi politice în cadrul Mişcării Legionare.

În final, al treilea text decisiv pentru ieşirea mea din matricea naraţiunii istorice dominante despre Corneliu Zelea Codreanu este reprezentat de scrisoarea pe care acesta i-a adresat-o lui Nicolae Iorga, scrisoare care a condus la condamnarea sa pentru ultraj, când a şi fost asasinat. În rândul tuturor munţilor de rele produse de justiţia românească, consider că mai mare decât orice altă nedreptate judiciară vreodată comisă, stă condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu pentru această scrisoare.

În ochii mei, acest moment reprezintă reperul absolut al trădării funcţiei sale sociale de către justiţia românească, păcatul său istoric cel mai apăsător. Nici dosarul Loviturii de stat din 1989, nici dosarele Mineriadelor, nici dosarul Plandemiei şi nici condamnările Tribunalului Poporului, nu comportă greutatea spirituală a curviei comise atunci faţă de neamul românesc.

Pe cale de consecinţă, nu consider că se vor putea purta vreodată discuţii substanţiale despre reforma justiţiei în România în lipsa înţelegerii profunde a modului în care justiţia îşi ratează ciclic menirea şi serviciul datorat poporului român. Această monstruozitate judiciară este una cu reproducere consecventă şi consider că trebuie asumată şi ispăşită atât la nivel politic cât şi judiciar, şi reactualizată în veac.

Textul scrisorii către Nicolae Iorga este sugestiv şi sub raportul diferitelor tipuri de naţionalism, care doar aparent sunt din acelaşi aluat, deşi întrebuinţează aceleaşi cuvinte şi idei, căci despre jidani au vorbit şi Nicolae Iorga şi Corneliu Zelea Codreanu.

Îndrăznesc să cred că patriarhul naţionalismului românesc, cum este considerat Nicolae Iorga, întemeietor de şcoală istoriografică şi savant de geniu (etalonul elitist al profesionalismului ştiinţific), parlamentar şi prim-ministru, un foarte curajos rostitor de adevăruri sociale, culturale, economice şi politice, greu răspuns va avea de dat la vremea „clipei covârşitoare” despre care face menţiune Sfântul Mucenic Corneliu Zelea Codreanu în textul iniţial.

Lectura consistentă, cu inimă deschisă şi cu loialitate faţă de neam, precum şi intrarea într-o dispoziţie de acţiune, alăturare, unire şi înfrăţire cu cei de un gând, este singura cale de ieşire din confuzia morală a momentului, în aşteptarea unor rostitori de adevăruri mai ales de felul Mucenicului Corneliu Zelea Codreanu, şi nu doar a celor cu înzestrări părute sau reale precum ale lui Nicolae Iorga.     

Lectura consistentă despre istoria noastră însă ar trebui începută de aici:

    

”Pentru profesorul Iorga

Comerţul legionar de la Obor şi de la Lazăr

Astăzi, sâmbătă 26 martie 1938, orele 9 dim., cele două restaurante, de la Obor şi de la Liceul Lazăr, au fost închise de autorităţi.

La cel dintâi s-a prezentat comisarul Şef Furducescu, de la Circ. a 18-a, însoţit de trei comisari ajutori şi de un pluton de jandarmi sub comanda unui sergent.

La cel de al doilea, comisarul şef Malamuceanu, însoţit de doi comisari ajutori, punând în vedere personalului să se retragă, deoarece au ordin să evacueze şi să închidă imediat localul.

Când acum 15 ani în urmă, tineretul manifesta zgomotos împotriva cuceririi iudaice (nu mai zgomotos decât dl. Iorga la 1906), domnii de astăzi ne spuneau:

Nu aşa veţi rezolva problema evreiască.

Apucaţi-vă de comerţ. Faceţi comerţ, ca ei!

Iată, ne-am apucat, cu sufletul plin de speranţe. Cu dor de muncă.

Când aţi văzut însă că pornim, că suntem corecţi, că suntem capabili, că munca noastră e binecuvântată de Dumnezeu, veniţi tot voi, şi distrugeţi acest început de comerţ românesc, poate cel dintâi început serios din vremea noastră, veniţi şi, fără milă, înăbuşiţi aceste încercări, tot avântul nostru şi atâtea speranţe.

Ce epitete pot să vă dau? Ce cuvânt din limba română vi s-ar potrivi? Ne acuzaţi că am greşit în trecut? Dar cine n-a greşit dintre voi? Spuneţi-ne însă ce am greşit acum? Ne scoateţi o crimă din ceea ce voi înşivă ne îndemnaţi ieri să facem?

Vine profesorul Iorga, care striga acum 4 luni, dând alarma în linia comerţului românesc creştin răpus de jidani, şi făcând apel, chiar la violenţa noastră, vine, ne murdăreşte gândurile noastre curate şi ne răpune el pe noi, pe români.

Sub guvernarea fericită şi creştină a I.P.S. Patriarhul Miron, nu mai există în România nici jidani, nici comerţ jidănesc, nici problema jidănească.

Nu mai existăm decât noi, care trebuie să fim nimiciţi prin orice mijloace.

Niciodată nici un cuvânt rău pentru profesorul Iorga. Totdeauna cu respect şi bună cuvinţă.

De câtva timp plouă cu articole de otravă peste noi.

Între bliduri(adică la restaurantele noastre)facem comploturi, punem la cale revoluţii îngrozitoare şi vrem să ucidem oameni. Suflete de asasini, oameni cu revolverele în mână şi în buzunare.

Ei bine, nu mai pot!

Din marginile puterilor mele omeneşti, cu care te-am respectat, îţi strig:

Eşti un incorect. Eşti un necinstit sufleteşte.

Datoria elementară a unui om corect este să se informeze şi la omul pe care îl judecă, nu numai la agenţii mincinoşi ai domnului Armand Călinescu (care lansaseră ieri pe piaţă că 16 echipe sub conducerea lui Alexandru Cantacuzino vor să-l omoare pe d-sa.).

Eu nu mă pot bate cu d-ta. N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul şi nici situaţia d-tale.

N-am nimic. D-ta ai totul.

Dar din adâncul sufletului lovit şi nedreptăţit îţi strig şi îţi voi striga din adâncul gropii:eşti un necinstit sufleteşte, căci ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate!

Voi, care ne acuzaţi de violenţă, după ce aţi întrebuinţat în contra noastră cele mai mari violenţe, împingându-ne la disperare şi păcat, voi, cărora dacă cineva v-ar fi dat numai o palmă, aţi fi reacţionat la fel ca mine, fără ca să mai fi trecut prin chinurile fizice şi umilinţele prin care am trecut noi, voi necinstiţilor sufleteşte, vă vom dovedi acum, că nu vom reacţiona în nici un fel la toate provocările voastre.

Nu să ne înăbuşiţi comerţul nostru, să ne înăbuşiţi avântul, ci ca să ne bateţi la tălpi, să ne trimiteţi în Insula Şerpilor, să ne ucideţi cu pietre, să ne spânzuraţi cu tălpile în sus, şi să ni le bateţi în cuie, să ne supuneţi la cele mai mari umilinţe.

Nu veţi întâmpina nici dvs., Domnule Profesor Iorga şi nici ceilalţi toţi care v-aţi asumat răspunderea unei sângeroase şi nedrepte opresiuni, nu numai o violenţă, ci nici măcar o opunere.

Dar de acum şi până voi închide ochii, domnule Iorga, şi după aceea, te voi privi aşa cum meriţi”.

Scrisoarea a fost semnată de Corneliu Zelea Codreanu la data de 26 martie 1938.


Text publicat mai întâi pe platforma Telegra.ph

Ro-UE-Exit sau Ro-NATO-Exit

Imagine: Nu mai vedem sau auzim nimic din pricina „libertăţii”

Plecând de la intenţia de a formula peste noapte un răspuns la comentariul cititorului Vecinicul postat la articolul despre implicarea României în războiul din Ucraina, am decis să completez cele scrise acolo cu unele gânduri despre ieşirea ţării noastre din NATO, din UE, despre viitorul naţiunii noastre văzut prin ochii opinentului ortodox, activ din punct de vedere civic.

Eu unul nu îmi fac iluzii că putem ieşi din UE sau din NATO în condiţiile actuale, în termenii noştri. Eventual, din NATO putem fi smulşi, de jure sau de facto, de pildă în sensul ultimatumului pe care Rusia l-a adresat SUA, amintit în articolul anterior, dar mie mi-e clar că noi nu putem ieşi singuri.

Despre ce e vorba?

Ruşii au cerut în decembrie anul trecut retragerea NATO la frontiera din momentul acordului Rusia-NATO din 1997, când noi nu eram membri. Este clar că au propus o cerinţă maximală a politicii Rusiei, una care trebuia privită ca fiind deschiderea procesului de negociere, oricât de brutal se anunţa a fi.

Sunt şi păreri că forma ultimativă a urmărit tocmai efectul desconsiderării propunerii astfel încât Moscova să urmeze calea „operaţiunii militare speciale” şi să o justifice convingător propriului popor.

Dar dacă negocierea ar fi fost serioasă?

O idee cu care am fi putut lucra noi românii ar fi fost aceea să fie retrasă infrastructura militară strategică a SUA de pe teritoriul României (scut Deveselu/aviaţie strategică Kogălniceanu), dar menţinerea calităţii de membru NATO.

Cu alte cuvinte, să rămânem de drept în NATO dar infrastructura militară efectivă a ţării să fie exclusiv cea naţională, considerată incapabilă să ameninţe la nivel strategic Federaţia Rusă.

Aşadar, punctul nostru de negociere cu Rusia (presupunând că am fi fost capabili să ne angajăm în nume propriu şi acceptaţi să o facem) urma să fie cel în sensul alianţelor militare clasice încheiate de state cu o suveranitate reală, în limitele puterii lor naţionale, deci nu aflate sub controlul direct şi nemijlocit al super-puterii adversare Federaţiei Ruse, aşa cum suntem noi astăzi.

Argumente imediate pentru a fi acceptaţi

Partea rusă poate invoca în beneficiul său procesul de dezarmare a României (mascat într-o reformă militară de aliniere la standarde NATO) care ne-a fost impus pentru a putea adera la NATO, proces prin care România a renunţat la capacităţile militare care îi puteau oferi autonomie strategică (rachete balistice, arme chimice, biologice şi nucleare), considerate un risc de imprevizibilitate pentru întreaga alianţă.

În condiţiile în care dezarmarea României a fost acceptabilă pentru a asigura securitatea membrilor NATO, în ochii ruşilor înlăturarea infrastructurii militare NATO, în special SUA, din România devine la fel de acceptabilă pentru a determina şi securitatea Federaţiei Ruse. Dacă am fi încurajat acest raţionament am fi putut trage roadele principalelor două argumente ale ruşilor: principiul puterii militare suverane care se reflectă în principiul indivizibilităţii securităţii.

Ce este indivizibilitatea securităţii internaţionale?

Partea rusă invocă principiul fundamental al indivizibilităţii securităţii internaţionale constând în aceea că securitatea trebuie să fie negociată şi asigurată în mod real tuturor părţilor, căci în caz contrar, partea care se simte ameninţată sau vulnerabilă va lua măsuri de apărare care anulează convenţiile ce îi ignoră interesele.

Principiul invocat de ruşi este real, recunoscut şi folosit la încheierea tratatelor internaţionale, este parte din dreptul material pozitiv (drept internaţional public) stând la baza Acordurilor de la Helsinki, care au produs cadrul de dialog între taberele războiului rece.

Mai sunt de actualitate principiile de la Helsinki?

Conduita Federaţiei Ruse în Ucraina reprezintă o negare efectivă a principiilor convenite la Helsinki, respectiv: respectarea drepturilor inerente ale suveranității, nerecurgerea la amenințarea sau la folosirea forței, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea pașnică a diferendelor, neintervenția în afacerile interne, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, cooperarea între state, îndeplinirea cu bună credința a obligațiilor asumate conform dreptului internațional.

Rusia susţine că, urmare a încălcării (mai întâi de către occident) a principiului indivizibilităţii securităţii, ea nu mai este ţinută de respectarea principiilor subsecvente (a acordurilor de la Helsinki) în dauna propriei sale securităţi. O lume în care Rusia nu se simte sigură trebuie să fie o lume nesigură pentru toţi, iar o lume fără Rusia este o lume care nu va exista.

Realitatea „care este” şi vocabularul care o descrie

Acestea sunt jaloanele unei realităţi pe care Rusia o impune printr-un act de putere legitimă şi asumată, iar ignorarea acestei realităţi (din unghiul aroganţei SUA sau al politicii europene a struţului) vine cu costul real, direct şi imediat al războiului.

În privinţa vocabularului strategic, trebuie spus că declanşarea „operaţiunii militare speciale” de către Rusia reprezintă pentru România „un război de agresiune” asupra unei ţări vecine care justifică la acest moment adoptarea tuturor măsurilor defensive pe care le considerăm adecvate, fără să mai fim datori să dăm asigurări de pace agresorului, astfel cum am făcut-o (umilitor şi complet necredibil) până în 2014, susţinând că scutul de la Deveselu ne protejează de ameninţarea balistică iraniană(!) şi că nu ar fi îndreptat împotriva Rusiei.

Ce măsuri defensive (vrem) să adoptăm?

Motivul oficial pentru care România a solicitat prezenţă militară concretă şi consistentă în ţară este operaţiunea prin care Rusia a smuls Crimea de la ucrainieni, agresiune rusă făţişă care a încălcat chiar garanţiile de integritate date de ruşi la momentul dezarmării nucleare a Ucrainei.
Cu alte cuvinte, România spune că avem nevoie de trupele americane şi de cele franceze în ţară, precum şi de o capacitate militară de disuasiune reală, deci mult sporită faţă de ce avem acum, pentru că Rusia este imprevizibilă şi schimbă graniţele ţărilor prin acte de agresiune militară ca în cazul Ucrainei (cu trimitere totodată la Georgia şi Transnistria), încălcând principiile acordurilor de la Helsinki.

Şi Rusia ce spune?

Pe de altă parte, România ignoră argumentele Rusiei care susţine că politica occidentului şi, mai precis, a SUA-prin-NATO, de expansiune s-a manifestat pe paliere multiple, toate manifestând un puternic accent rusofob, necontestat, de ignorare sau de încălcare făţişă a intereselor fundamentale ruseşti, chiar şi când naţiunea rusă s-a manifestat cu o deschidere şi cu o credulitate depline faţă de prezumatele bune intenţii occidentale.

Mai ales invocă Rusia faptul de necontestat că în Ucraina a avut loc în 2013-2014 o lovitură de stat pe care SUA a pregătit-o şi a operat-o prin mijloace la fel de violente şi cu mult mai lipsite de legitimitate decât acţiunile Rusiei, acţiuni care se bucură de sprijin popular (inclusiv referendumuri).

Aşadar, Rusia arată că noi, cei din tabăra occidentală, suntem primii care am trimis în desuetudine principiile acordurilor de la Helsinki şi că judecăm mereu cu o dublă măsură.

Rusia face apoi examenul conduitei occidentale pe scena internaţională de după căderea URSS şi constată fără greş că SUA au acţionat constant cu impunitate, încălcând după bunul plac nu doar principiile dreptului internaţional ci şi convenţiile şi tratatele în vigoare.

Are Rusia dreptate în privinţa asta?

În replică, SUA respinge această opinie invocând evenimente cu caracter excepţional sau doctrine intervenţioniste excepţionale (pe care le neagă în mod flagrant altora), precum este „principiul intervenţiei umanitare unilaterale” sau „dreptul de a proteja”, justificându-l printre altele şi prin aceea că dreptul de veto al Rusiei din Consiliul de securitate ONU este abuzat împotriva rostului pentru care i-a fost recunoscut, după cum principiile dreptului internaţional sunt abuzate de regimurile nedemocratice pentru a încălca sistematic drepturile omului.

În faţa acestor realităţi, SUA ar avea dreptul moral să îşi folosească puterea, în mod excepţional, pentru a lucra binele în lume, scop care nu ar fi îndeplinit de Rusia, deşi invocă acelaşi considerent al intervenţiei umanitare (pentru protejarea ruşilor din Ucraina).

Faţă de acestea, eu unul consider că Rusia are dreptate şi că astăzi SUA şi-a pierdut orice drept moral în a invoca astfel de justificări; totdată cred că este de neacceptat ideea că ar fi avut vreodată acest drept de intervenţie, în varianta sa unilaterală.

Cui credem?

Însă, din acest tablou rezultă o imaginea unei competiţii pentru legitimitate în care întreaga planetă este nu doar somată ci de-a dreptul constrânsă să-şi manifeste solidaritatea cu perspectiva occidentală, poziţie care, deşi este în continuare majoritară şi consistentă, nu se prezintă deloc la un nivel de entuziasm cu care tabăra occidentală s-a obişnuit să fie urmată.
Şi în Africa, şi în Asia, şi în Orientul Mijlociu şi America Latină, atitudinea statelor este mult mai relaxată şi mai moderată faţă de surescitarea mesajelor occidentale de condamnare şi de izolare a Rusiei, recunoscându-i un dram de dreptate.

Pacifism sau rusofobie?

Revenind la graniţele noastre, Rusia invocă şocul loviturii de stat din 2014 care l-a alungat pe Victor Yanukovici din ţară şi a lustrat clasa politică de până atunci, dar care nu a îndreptat Ucraina spre o politică europeană civilizată şi pacifistă, ci a transformat-o într-o platformă rusofobă total aservită SUA, împrejurare care ar reprezenta o ameninţare directă la securitatea Federaţiei Ruse, fiind în prelungirea logică a politicilor rusofobe pe care Rusia le-a denunţat în trecut.

Mai clar, ruşii spun că deşi au recunoscut schimbările de regim de la ucrainieni subsecvente loviturii de stat din 2014 (Poroşenko/Zelenski) în scopul negocierilor şi medierii situaţiilor conflictuale pe baze pacifiste, Ucraina nu a acţionat ca actor legitim pe scena politică internaţională, care să respecte uzanţele şi angajamentele sale ci, considerându-se protejată de SUA şi UE, a continuat să-şi construiască o identitate naţională virulent rusofobă, de filiaţie naţionalist-nazistă, şovină, după care a acţionat în sensul producerii unui genocid cultural şi apoi chiar prin persecuţii şi epurări etnice nemijlocite, cu caracter genocidal necontestat.

Care sunt cauzalităţile pe care le văd ruşii?

Mai explică ruşii că politica genocidară a regimului Ucrainian faţă de minoritatea rusă justifică formarea şi recunoaşterea republicilor populare din est şi a celor ce urmează a fi recunoscute în sud, care corespund conceptului de Novorussia (cu care preconizez că ne vom învecina în 3-4 ani) şi că „operaţiunea militară specială” a urmărit pe de o parte imperativul protejării populaţiei rusofone şi eliminarea capacităţii militare in situ care ar putea servi la un atac asupra Federaţiei Ruse.

În ochii ruşilor, denazificarea reprezintă înlăturarea regimului de persecuţii şi epurări etnice ale populaţiei rusofone din Ucraina iar demilitarizarea înseamnă înlăturarea capacităţilor militare apte să servească adversarilor Rusiei (a se citi SUA).

Poate avea intervenţia militară un caracter justificat?

De asemenea, Rusia invocă un caracter ultima ratio pentru declanşarea operaţiunii militare, după ce ar fi epuizat toate celelalte mijloace disponibile pentru a corecta cursul de coliziune a regimului de la Kiev cu Federaţia Rusă.

Mai mult, Rusia argumentează în continuare că operaţiunile militare au un caracter limitat, punctual şi proporţional, că vizează ţinte militare, nu civile, nefiind vorba despre un război de cucerire şi distrugere, care este limpede că ar fi fost purtat la altă intensitate operaţională.

Dimpotrivă, Rusia explică faptul că tocmai aspectul limitat al intervenţiei o face să suporte pierderi umane şi materiale atât de mari, pierderi care ar fi fost semnificativ diminuate dacă Rusia îşi propunea cu adevărat să distrugă sau să cucerească Ucraina.

„De dragul fraţilor”

În ochii ruşilor, pierderile suferite reprezintă un sacrificiu datorat şi necesar pe care sunt nevoiţi să-l sufere pentru fraţii de neam din Ucraina, fraţi care le-au fost întorşi împotrivă de către occident.

Pentru a dovedi caracterul inevitabil al operaţiunii militare pe care a declanşat-o, Rusia invocă epuizarea tuturor căilor alternative de asigurare a păcii, respectiv eşecul acordurilor de la Minsk şi a negocierilor cu puterile europene, ignorarea ofertelor economice favorabile, apelurilor elitei ruse la pace, la fondul etnic, cultural şi istoric comun, la interesele economice directe şi indirecte, la filiaţia spirituală comună.

Totodată, Rusia invocă şi caracterul progresiv al implicării sale militare, pornind de la momentul omuleţilor verzi şi a alipirii paşnice a Crimeii, implicare ce a fost în toate cazurile una reactivă, determinată de lovitura de stat organizată de SUA şi de conduita ulterioară a regimurilor de la Kiev.

Marginea dragului de fraţi

Rusia avertizează asupra faptului că îşi menţine capacitatea de a escalada intensitatea operaţiunilor militare oricât va fi necesar pentru atingerea obiectivelor propuse, denunţând politica NATO de a lupta prin interpuşi, până la ultimul ucrainian. Pentru a se înţelege ce presupune această ameninţare îi îndemn pe cititori să studieze cele 44 de trepte ale scării Kahn de evaluare a escaladei conflictelor militare.

Întreaga naraţiune a Rusiei, deşi aparent îndreptăţită şi susţinută faptic de eforturi şi paşi precursori conflictului militar ignoră evidenţa calculului militar greşit care miza pe o prăbuşire a statului ucrainian. Este limpede că Rusia nu a exclus că se va ajunge la o confruntare militară la scară largă, ce poate involua într-un război mondial, lucru pe care şi l-a asumat de la bun început, după cum este la fel de limpede că evaluarea iniţială a ignorat forţa mediatică a occidentului de a produce rezerva de îndârjire colectivă care să oprească planul iniţial al Rusiei şi argumentul dragului fratricid.

Cum se văd lucrurile de la Kiev?

Din punctul de vedere al Ucrainei, Euromaidanul a fost o expresie efervescenţei societăţii civile din Ucraina, a alinierii sale la civilizaţia democratică occidentală, sprijinul american reprezentând un aport necesar şi binevenit pentru îndepărtarea de la putere a unui conducător care îşi pierduse legitimitatea ca urmare a represiunii sângeroase a manifestanţilor.

Mai departe, politica privind minorităţile naţionale este atributul suveranităţii sale exclusive, iar referendumul local din Crimeea este nelegal şi nerecunoscut întrucât ignoră dreptul tuturor ucrainienilor de a dispune şi decide asupra teritoriului naţional.

Apoi, se reţine că în estul Ucrainei a avut loc o operaţiune antiteroristă, desfăşurată împotriva acelor persoane care contestau suveranitatea şi legitimitatea statului ucrainian, care au primit arme şi asistenţă de peste graniţă. În lipsa implicării directe a Rusiei în estul Ucrainei, în calitate de stat agresor, operaţiunea antiteroristă ar fi fost epuizată cu succes fără să se producă numărul de victime ce îi este imputat astăzi Ucrainei ca fiind o politică de genocid a populaţiei rusofone.

Finalmente, Rusia nu poate invoca dreptul de intervenţie umanitară unilaterală, asemenea SUA în Siria, Libia sau Serbia, întrucât Rusia este parte implicată direct în conflict şi acţionează în propriul beneficiu de acaparare teritorială, prin formarea şi alipirea unor republici populare.

Vărsare de sânge fără niciun vinovat?

Acestea sunt jaloanele cu care operez şi în baza cărora propun infosferei ortodoxe din România o judecată pe care o formulez, ca întotdeauna, de pe poziţia unui opinent-observator de condiţie intelectuală medie.

Orice vărsare de sânge în urma războiului comportă vinovăţii individuale şi colective, iar în ochii mei, ordinea vinovăţiilor colective este următoarea: SUA, iar apoi la rând la mare distanţă, Rusia şi, finalmente, Ucraina.

Cea mai vinovată parte pentru sângele vărsat

Vinovăţia absolut covârşitoare pentru tragedia din Ucraina aparţine Statelor Unite ale Americii (şi, în aval, statelor membre UE şi NATO), politica lor de expansiune ideologică, politică, economică şi militară, reprezentând factorul determinant al conflictului ucrainian. În acest sens, subscriu integral argumentelor profesorului John Mearsheimer.

Consider că organizarea unei schimbări violente de regim politic la Kiev printr-o veritabilă lovitură de stat infirmă orice pretenţie de ascendent moral al SUA, iar ignorarea factorilor de echilibru dintre interesele Federaţiei Ruse, ale Ucrainei şi ţărilor vecine, prin care era asigurată pacea regională, constituie un motiv de pierdere a oricărui drept politic şi moral de intervenţie sau de prezenţă SUA în regiunea Mării Negre.

Ce înseamnă asta pentru România?

Prin provocarea unui război de mare intensitate la graniţele României şi prin împingerea ţării noastre într-o postură de beligeranţă împotriva unei puteri nucleare, precum şi prin vătămarea ortodoxiei prin provocarea tomosului schismei ucrainiene, a organizării sinodului tâlhăresc din Creta şi a impunerii în România a agendei LGBTQ+, amintind şi de înfiinţarea închisorilor de tortură C.I.A. pe pământ românesc, SUA şi-a compromis în fondul substanţei sale calitatea de partener strategic al României, devenind o imensă problemă de gestionat pentru orice politician român care s-ar mai dori preocupat de soarta ţării noastre.

Principala provocare politică a naţiunii româneşti în secolul 21 va fi să găsească modalitatea şi instrumentele adecvate pentru explusia americanilor din ţără, pentru insularizarea politicii naţionale de acţiunea geopolitică şi militară americană, fără a se produce o decuplare a României de la civilizaţia occidentală căreia, din păcate, îi aparţinem. Poate că după ce vom scăpa de americani, ne va ajuta Domnul să găsim spaţiul necesar de consolidare a civilizaţiei româneşti, fără a reintra în tragicul reflux al rusificării şi al negării de sine.

Rusia a apăsat pe trăgaci!

Chiar şi aşa, vinovăţia Rusiei în conflictul ucrainian îmi pare minusculă în raport de răspunderea SUA şi, în acelaşi timp, zdrobitor de mare faţă de vinovăţia regimului de la Kiev.

Statutul de mare putere impune un standard de conduită şi în diplomaţie şi în folosirea forţei, standard la care civilizaţia rusă a năzuit dar pe care Rusia, în toate formele sale de organizare, nu a reuşit niciodată să şi-l valorifice. În ciuda promisiunilor implicite şi a resurselor irosite, politica rusă nu a produs niciodată, nici măcar în măsură infimă, o fracţiune din binele cu care se pot lăuda naţiunile occidentale.

Suntem orbiţi de rusofobie?

Pentru rusofili (aşa cum mă cunosc şi mă consider) este dureros să accepte/acceptăm că Rusia s-a manifestat constant ca abuzator şi lucrător al răului şi nedreptăţii, stigmat ce riscă să o însoţească în veac, în pofida nenumăraţilor talanţi primiţi de la Domnul şi a risipirii în culanţe forţate. Tocmai darurile cu care această civilizaţie a sufletului rusesc a fost împodobită de Dumnezeu produc un efect deosebit de respingător în hidoşenia manifestărilor concrete.

Inutil explică propaganda rusă faptul că rusofobia ar reprezenta o aversiune hiperbolizată şi instrumentată de atlantişti pe firul unor vinovăţii istorice comparabile cu a altor naţii. Comparaţiile nu pot fi primite în miezul lor spiritual şi insistenţa în a le plasa pe soclul analizei juridice mai degrabă le condamnă.

Indiferent de cadrul culpei juridice, scârnăvia faptelor unui preot ortodox va fi în veac mai respingătoare decât cea a unui pastor de confesiune oarecare, pentru că indiferent de caracteristica actului material, făptuitorii acţionează în baza unui adevăr al firii, a unui capital şi a unor răspunderi morale diferite.

Celui ce mult a primit, mult i se va cere, iar Rusia de astăzi nici ce crede că are nu ştie să ofere, ci smulge şi ce o vătămează. Aşa dezgust adânc şi sincer, atâtor de mulţi deodată, nu poate provoca niciun alt popor pe lumea asta şi sunt greu de înţeles resorturile spirituale care animă aceste trăiri colective.

E Kievul victimă fără vină?

Bineînţeles că nu! Consider că rodul neputinţelor civilizaţiei ruseşti e tocmai statul ucrainian şi îndărătnicia sa obraznică de a-şi renega calitatea de marginalitate a civilizaţiei ruse, precum şi dorinţa sa obtuză de edificare statală prin interzicere a dimensiunilor şi rădăcinilor etnice, culturale, spirituale ale celor aflaţi înăuntrul graniţelor sale.

Este puţin probabil ca acest stat să supravieţuiască convulsiilor istorice care l-au cuprins, alegând să-şi construiască casa pe nisipul marketingului politic al eroismului holywoodian, lovind cu piciorul în ţăpuşa schismelor şi a renegării de sine.

Tocmai noi ne-am găsit să judecăm?

Dintre toţi, judecând cu aceeaşi măsură, poporul român este cel mai de plâns şi mai netrebnic, neputincios măcar a-şi spune gândul, a se întreba pe sine încotro se îndreaptă, cu cine se însoţeşte la drum, în ce scop, făr a mai trece şi la faptă. Suntem tuturor toate iar nouă ne suntem nimic şi nimeni; şi doar când suntem aşa, doar atunci, o facem din inimă.

Românii se păstrează o civilizaţie a mimării şi a amăgirii de sine. Profesorul Adrian Miroiu explica foarte convingător multe din neputinţele noastre ca rezultând din Fuga de competiţie purtată peste veacuri şi decantată instituţional.

Dar îndrăznesc să cred că e mai mult decât atât, că determinantă pentru români e „Fuga de Adevăr” şi trăirea colectivă în trecut prin demnitatea celor ce se fac pe ei înşişi excepţii de la această normă.

Ne-ar ajuta ieşirea din UE şi NATO?

Concluzionez în privinţa împrejurărilor de moment în sensul că este inutil a spera la o ieşire din UE sau din NATO care să ne folosească.

Este posibil să fim smulşi din NATO prin smucirile şi convulsiile conflictelor prezente şi viitoare, după cum este probabil să fim împinşi afară din UE când RoExitul va fi soluţia mai ieftină şi mai convenabilă celor sătui să mai mulgă stors ugere sterpe.

Ne lipseşte însă fermentul dorinţei de emancipare, practica primară a punerii întrebărilor şi a ridicării în hapuri mărunte şi cu paşi mici a adevărurilor grele. Nu suferim să ne vedem goi de toate cele cu care ne-am minţit că ne-au împodobit alţii, la schimb cu ceea ce neamul românesc a primit mai de preţ. Preferăm să ne minţim singuri că suntem ceea ce vrem noi să credem că ar fi bine să fim.

Ne ispitim singuri cu gândul neutralităţii şi slobozirii din chingile stăpânirii, dar nu punem bun început întâlnindu-ne faţă către faţă, cu nume şi prenume, cei câţiva în acelaşi gând.

Are România statut de beligerant în războiul ruso-ucrainian?

Da, are.

Sursă imagine: Moscow Times

Dincolo de evoluţiile militare ale frontului din Ucraina, acolo unde trupele ruse se încăpăţânează să contrazică zilnic cadrajul presei româneşti, se cuvine să consemnăm evoluţii deloc îmbucurătoare în privinţa modalităţii în care autorităţile statului român înţeleg să se implice în războiul de peste graniţă.

Se implică România în conflict?

Mai demult Iohannis ne asigura oficial de faptul că „România nu va fi implicată în conflictul dintre Rusia şi Ucraina”, preşedintele României luând act de poziţionarea unanimă a societăţii civile în sensul că „Românii vor neutralitate” deplină faţă de cele două tabere. Cu privire la neutralitatea noastră, în acel moment, au fost lansate mai multe petiţii online cu poziţionări complementare, necontestate, unanime, care au adunat împreună câteva zeci de mii de semnături. Nu a existat niciuna pentru Ucraina sau pentru Rusia. Cu toţii solicitau ţinerea departe de un conflict iscat fără ca România să fi avut vreo culpă sau răspundere în acest sens.

Nici atunci şi nici până în acest moment, în România nu a fost afirmată vreo altă poziţie a societăţii civile (securistă sau nu) sau a partidelor politice, prin care să se înţeleagă că poporul român ar avea o altă opinie decât cea explicit exprimată din prima clipă şi că poporul român ar fi de acord să participe la conflictul militar din Ucraina în modalitatea în care autorităţile române o fac acum.

Cum o fac?

O fac prin sprijin militar direct acordat trupelor ucrainiene împotriva trupelor ruse. Din păcate, printr-o ambiguitate mediatică vizând, pe de o parte, condamnarea morală a agresiunii militare ruseşti, iar pe de altă parte, vizând natura sprijinului umanitar concret prestat de România faţă de refugiaţii ucrainieni, ne-am trezit într-o realitate cu totul şi cu totul străină de interesele României ca stat şi de cele ale românilor ca popor. În ultimele luni au apărut nenumărate relatări de presă despre alinierea poziţiei României la cea a Statelor Unite ale Americii, statul român transformându-se, după cum relatează Kiev Post, în „una dintre principalele țări de tranzit pentru livrarea de armament și echipament militar venit sub formă de ajutor din Statele Unite”.

Însă, ca şi cum nu ar fi fost suficient, zilele trecute presa din Ucraina a făcut publice imagini de pe front cu muniţii de artilerie fabricate de statul român în acest an, muniţii care au fost puse la dispoziţia forţelor armate ucrainiene. Simultan, presa a fost nevoită să relateze despre faptul că un convoi rutier care transporta tancuri către Ucraina a blocat circulaţia undeva în Sălaj, părăsind ulterior România pe la vama Halmeu, judeţul Satu Mare. Asta fără să amintim despre speculaţii precum prezenţa mercenarilor români în Ucraina sau despre asistenţa trupelor române la identificarea, lovirea şi scufundarea navelor ruseşti din Marea Neagră.   

Prin urmare, autorităţile statului român sprijină Ucraina militar, în mod deschis, public, asumat, mizând pe incapacitatea societăţii de a-şi susţine consecvent interesele. Se folosesc în acest scop de o presă complet coruptă, care face cu trufie caz de subordonarea sa politică. Toţi aceştia o fac în dauna poporului român, fără mandat, fără să fi existat măcar sâmburele unei dezbateri publice cu privire la limitele implicării noastre, aşezându-ne în avangarda unor interse ne-româneşti care nu riscă absolut nimic atunci când aţâţă focul în pragul uşii noastre.

Ce spun ruşii?

În lumina asistenţei militare de care beneficiază Ucraina din partea Statelor Unite ale Americii, de la arme şi muniţii, instructori şi mercenari, până la furnizarea de informaţii tactice la nivel de coordonare şi de validare a ţintelor de bombardament, Rusia consideră că SUA sunt direct implicate în război. Reiau: Rusia consideră că SUA sunt direct implicate în război! Având în vedere că implicarea SUA în război se face de pe teritoriul României, cu participarea directă a României, concluziile se impun de la sine şi este probabil că vor deveni evidente în funcţie de evoluţia războiului şi de apropierea trupelor ruse de teritoriul României.  

Pentru noi, această evoluţie este de departe cea mai gravă şi este una care ar fi trebuit să provoace o minimă tresărire în conştiinţa noastră colectivă, cu atât mai mult cu cât conflictul militar din Ucraina a pornit în urma ignorării de către SUA a ultimatumului rusesc care viza infrastructura militară NATO din România. Faţă de modalitatea în care statul român se doreşte să fie platformă militară pentru SUA, ruşii consideră, pe bună dreptate, că şi România este direct implicată în război, măcar şi pentru faptul că nu are o politică proprie, că este complet aservită SUA şi că este mulţumită să se abandoneze sorţii.

Bogdan Aurescu: „Nu cred că este bine să vorbim prea mult public despre aceste lucruri”

Acesta este răspunsul pe care ministrul român de externe l-a dat în cadrul vizitei omologului său ucrainian în România, atunci când a fost interpelat cu privire la întinderea ajutorului militar pe care România îl oferă Ucrainei. Din păcate, presa a ratat momentul să întrebe: De ce? De ce nu este bine să vorbim public despre aceste lucruri?

Credem oare că nu cunosc ruşii cu oarecare certitudine utilă care sunt echipamentele care sunt furnizate Ucrainei de către România? Oare ambiguitatea ministrului Aurescu îi menţine pe ruşi într-o asemenea stare de confuzie încât nu se pot decide ce să creadă, cum să trateze România pe mai departe? Cui foloseşte muţenia pe care autorităţile române o impun publicului şi presei? Cum să înţelegem replica unui ministru precum că o să facă „nişte verificări” privitor la muniţiile româneşti de pe frontul ucrainian? O fi această viclenie făţarnică îndreptată împotriva Rusiei sau oare nu cumva, mai degrabă, este îndreptată împotriva societăţii româneşti?

Opinia noastră este că ambiguitatea, minciuna autorităţilor române are un scop precis care îi priveşte exclusiv pe români: Să împiedice dezbaterea publică, să împiedice acţiunile civice în favoarea neutralităţii României faţă de conflicul iscat între două ţări care nu ne sunt prietene, să împiedice concluzii periculoase, de pildă dintre cele care iau în considerare şi argumentele Rusiei.

Românii sunt trădaţi!

Românii sunt trădaţi prin aceea că autorităţile menţin societatea românească în minciună, în întuneric, într-o stare evidentă de confuzie, de ambiguitate politică pe care tot autorităţile române o împachetează mediatic ca fiind o poziţie de sprijin tacit a poporului pentru implicarea directă a României în războiul ruso-ucrainian. Această poziţie este mincinoasă, este falsă, este un abuz de interpretare şi o răstălmăcire a neputinţelor noastre colective, principalele fiind laşitatea şi uşurătatea.

În fapt, în România nu s-a desfăşurat niciunul dintre demersurile obişnuite prin care politicienii obţin legitimitatea reprezentării şi a aducerii la îndeplinire a dezideratelor lor politice. Niciun politician în poziţii de autoritate nu a pus în discuţie implicarea directă a României în conflict, scopul urmărit, avantajele de obţinut, riscurile de evitat. Nu a căutat să se consulte, să obţină adeziuni publice la poziţia proprie, nu a căutat să se delimiteze de propaganda de război desfăşurată de instituţiile de presă la ale căror emisiuni participă, cu care interacţionează.

Nici nu îndrăznim a zice că o asemenea chestiune, mai mult decât oricare alta, se preta unui referendum de consultare a populaţiei având în vedere că, aşa cum am arătat, societatea civilă s-a exprimat fără echivoc în sensul neutralităţii. De altfel, Pompiliu Diplan şi Constantin Ilie s-au deplasat împreună la sediul Guvernului Român pentru a depune petiţia menţionată împreună cu cele aproximativ 40 de mii de semnături de adeziune adunate în doar câteva zile. Nu există nicio altă iniţiativă civică de sens contrar din România, care să vizeze conflictul ucrainian, şi care să fi adunat măcar o fracţiune din acest număr de adeziuni. Cu toate acestea, cadrajul mediatic al presei din România ilustrează o plăsmuire total străină de realităţile sociale de la firul ierbii.   

În dispreţul opiniei publice, a intereselor poporului român, cu încălcarea legii şi fără să fi fost provocate de conduita Federaţiei Ruse, autorităţile statului român, în numele ţării şi al poporului român, au aşezat ţara în curs făţiş de coliziune militară o putere nucleară care ne este vecină.

Ce păzeşte Parchetul General?

Codul penal circumscrie actul material cu precizie în infracţiunea de trădare: „a) provocare de război contra țării sau de înlesnire a ocupației militare străine”. Tot acolo regăsim şi litera „c) aservire faţă de o putere sau organizaţie străină”, dar să le luăm pe rând.

Autorităţile statului român au trecut pe nesimţite de la ajutorarea refugiaţilor de război din Ucraina la ajutorarea militară directă a trupelor ucrainiene împotriva trupelor ruse. Autorităţile statului român au instrumentat în mod fraudulos entuziasmul de a ajuta şi buna-credinţă a poporului român dispus la sacrificii notabile în sprijinul celor bejeniţi de război, răstălmăcind împotriva Rusiei şi a ruşilor în general, prin presa cumpărată, simpatia pe care românii au arătat-o refugiaţilor. Printr-o campanie susţinută de presă, fapta bună a ajutorării a fost răstălmăcită fraudulos în proba sprijinului politic acordat împotriva Rusiei.

De altfel, Rusia a afirmat cu subiect şi predicat faptul că înarmarea Ucrainei conduce la prelungirea ostilităţilor, la creşterea numărului de victime civile şi militare, de ambele părţi. Este neîndoielnic că în-armarea Ucrainei de către România, în condiţiile în care Rusia a iniţiat conflictul militar pentru dez-armarea Ucrainei, reprezintă chiar în oglindă o opţiune militară explicită a României împotriva opţiunii militare a Rusiei, una care poate conduce, în termenii cei mai rezonabili ai probabilităţilor, la „provocarea de război contra ţării”. Niciunul dintre politicienii români nu a binevoit să prezinte publicului nici cea mai firavă urmă de justificare pentru conduita statului român şi pentru pasivitatea cu care acceptă riscul războiului asupra ţării.

O amăgire perfidă: aservirea faţă de „flancul estic al NATO”

De câţiva ani, nu mulţi, formulările de presă abundă în uzitarea centrală a unui concept fraudulos: „flancul estic al NATO”. De îndată ce a apărut această formulare în peisajul nostru mediatic întreaga suflare a intelectualităţii româneşti a uitat că NATO este pentru România, iar *nu* România pentru NATO! Cu alte cuvinte, NATO trebuie să fie alianţa instituţionalizată care să deservească interesele de securitate ale României în zona geografică unde aceasta se găseşte. Or, discursul public din România subordonează interesului apărării „flancului estic” nu doar interesele legitime ale ţării ci chiar rostul funcţionării României ca stat! Rostul României este acela de „a păzi” sanchi flancul estic!

Vă îndemn să deveniţi atenţi ori de câte ori veţi întâlni această formulare şi să urmăriţi care este raportul de ordonare a ierarhiilor de interese. Cine şi pentru ce există şi fiinţează?

„Flancul estic” reprezintă o simplă convenţie geografică, un atribut de comunicare ce se suprapune însă peste un conţinut de interese care trebuie să fie foarte real şi concret, care trebuie să aparţină unei Românii suverane deservită de o alianţă defensivă. Or, ne regăsim în situaţia în care alianţa defensivă la care ne-am alăturat ne-a diluat cel mai important interes de securitate (asigurarea păcii) până într-acolo încât să devenim, neprovocat, beligeranţi împotriva unei puteri nucleare.   

Dar domnule, NATO suntem noi, România este NATO!

Auzim des această replică: Noi suntem NATO! Întreb atunci şi eu: Cum suntem noi NATO? Cum este NATO configurat de interesele reale şi concrete ale României? În care instituţie românească se elaborează  o doctrină, un program-policy, din care desprindem un interes punctual, concret, care mai apoi este preluat cu loialitate de un român şi pus în discuţia conducerii politice a NATO, cu consecinţa firească a modificării conceptului strategic al alianţei cică defensive? Cum arată concret acţiunea statului român şi implicaţiile subsecvente în activitatea NATO?

Oare nu e mai aproape de realitate calculul supra-statal al taberelor geopolitice în care o Românie fără voce cade victimă, sacrificându-şi interesele sale fundamentale în beneficiul unor alte state? Oare nu este mai aproape de realitatea imediată pierderea autonomiei noastre strategice, a suveranităţii, a păcii şi bunăstării? Oare nu recunoaştem realitatea prezenţei militare străine covârşitoare faţă de forţa militară românească pe teritoriul ţării noastre? Sunt aceste împrejurări lipsite de orice însemnătate?

Înţeleg că rostul NATO este să ne apere de ruşi. Cum se împlineşte acest deziderat dacă politica de expansiune NATO provoacă un război în care acelaşi NATO ne transformă forţat în beligeranţi?

Care este rodul apartenenţei noastre la NATO? Oare nu e vorba despre o veritabilă „aservire”? Să nu ne grăbim să răspundem acum, presimt că ne va fi din ce în ce mai uşor să o facem în viitorul apropiat.

Dar domnule, Ucraina este victima imperialismului rus!   

Ucraina este o ţară condusă de elite care au greşit grav calculul politic pe baza căruia au promis cetăţenilor pace şi prosperitate. România este pe calea de a repeta greşeala Ucrainei, alegând şi ea, asemenea Ucrainei, să trăiască în lumea lui „cum ar trebui să fie” în loc de lumea „care este”.

În cartea Războiul şi Biblia, Sfântul Nicolae Velimirovici concluzionează că răspunderea cea mai importantă a unui popor este să îşi aleagă conducători vrednici şi înţelepţi. Nu este scop colectiv mai important decât acesta, nu există proiect de ţară mai presus de a ne găsi, a lucra împreună şi a ne ridica spre conducere pe cei mai buni dintre noi. Fără a insista prea mult în formulări prea categorice, consemnează Sfântul că pedeapsa pentru netrebnicia conducătorilor este războiul.

Opinez că războiul a pornit dintr-un calcul greşit al Rusiei care a vrut să pedepsească un calcul greşit al Ucrainei. Spre deosebire de situaţia celor două ţări, România este împinsă în război cu bună-ştiinţă şi cu cinism. Iar asta cu atât mai limpede cu cât Ungaria, cu care ne aflăm în competiţie pe paliere multiple, ne arată că se poate altfel. România este împinsă în război de un grup de personaje care au uzurpat funcţia de stat şi scopul demnităţii de conducători.    

Tragerea la răspundere a responsabililor

Intrarea României orbeşte într-un conflict militar deosebit de fierbinte, din simplă inerţie a atitudinii slugarnice faţă de SUA, conflict în care ţara nu are nicio pârghie de control, niciun instrument de intervenţie sau de negociere, cu trupe străine pe teritoriul naţional, sub comandă străină şi care sunt net superioare armatei naţionale, pe fondul unui cataclism economic şi a îndatorării insurmontabile (pecetea aservirii depline a statului român), reprezintă o fundătură istorică demnă de tradiţia amară a poporului român.

Am scris repetat că, în ochii mei, plandemia este o lovitură de stat prin care am fost deposedaţi de drepturi şi de libertăţi, inclusiv de recunoaşterea dreptului la suveranitate individuală ca izvor al suveranităţii statului. Conduita celor care au capturat statul român şi îi folosesc pârghiile pentru a regla poliţe geostrategice la nivel superior, între marile puteri, pentru a ne alinia unei noi ere pe care noi o recunoaştem ca fiind antihristică, reprezintă un atentat faţă de care credinciosului ortodox nu îi este permis să mai stăruie în confuzie. Fără a insista prea mult pe neobişnuitul ideilor radicale, consider că a venit vremea punerii sub semnul întrebării a multora dintre reperele conştiinţelor noastre cetăţeneşti, inclusiv aspectelor care vizează falsa noastră statalitate şi legitimitatea inexistentă a conducerii politice uzurpatoare.

Voi petiţiona Parchetul General în sensul ideilor expuse mai sus; nu pentru că-mi fac iluzii că cei care ignora imperativul neutralităţii ţării noastre vor fi pedepsiţi pe această cale, ci pentru că e necesar păstrăm năzuinţa jocului după reguli, ca fundament pentru orice tip de reconstrucţie, dacă se mai cade să avem aşa nădejde. Estimp, să luăm act de noua noastră calitate de beligeranţă ce decurge din implicarea, literalmente cu „arme şi bagaje”, în războiul ruso-ucrainian şi să înţelegem corect semnificaţia războiului armat:

Cum să înțeleagă un credincios războiul armat?

Parada LGBTQ+ Pride Iaşi este nelegală. Avem dreptul să o împiedicăm?

Îmi fac cunoscut punctul de vedere privind nelegalitatea marşului Pride Iaşi, cu menţiunea că un extras din pledoaria de mai jos poate fi descărcat accesând linkul şi, dacă o veţi considera fondată şi convingătoare, vă îndemn să îl trimiteţi către Instituţia Prefectului Iaşi (contact@prefecturaiasi.ro) sau să îl depuneţi personal la registratura instituţiei (Str. Anastasie Panu, nr. 60, Iași) pentru a cere prefectului să întreprindă demersurile necesare suspendării de drept a avizului acordat asociaţiei RiseOut de primarul municipiului Iaşi pentru data de 05.06.2022.



Avizarea paradei LGBTQ+ Pride Iaşi 2022 de către primarul municipiului Iaşi este nelegală, deoarece legea interzice actorilor civici să urmărească schimbarea graniţelor moralităţii (publice) prin instrumentul adunărilor publice (art.9 lit.c din Legea nr. 60/1991). Explicaţii în cele ce urmează.

Mai întâi, de ce a fost avizat marşul LGBTQ+?

Raţionamentul greşit ce a fost impus primarului municipiului Iaşi sau care a fost acceptat de acesta este următorul:

  1. Art. 39 din Constituţie defineşte caracterul liber al dreptului de întrunire în spaţiul public, drept de care beneficiază toţi cetăţenii români (indiferent de orientarea lor sexuală);
  2. Art. 1-5 din Legea nr.60/1991 a adunărilor publice stabilesc cadrul de exercitare a dreptului prevăzut de Constituţie;
  3. Art. 2 din O.G. nr. 137/2000 defineşte discriminarea ca fiind: orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă pe bază de, între altele, orientare sexuală, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.   

Prin urmare, restrângerea exercitării dreptului constituţional la liberă întrunire, prin procesiunea intitulată parada LGBTQ+ Pride Iaşi, ar reprezenta o discriminare a cetăţenilor cu orientare pederastă, conduită nelegală şi sancţionată de lege. În discursul mediatic şi în răspunsurile verbale pe care le-a oferit, primarul invocă faptul că este constrâns de lege, folosindu-se de raţionamentul precitat.

Aceste justificări sunt însă nefondate pentru că marşul LGBTQ+ este interzis de prevederile art. 9 lit.c din Legea nr. 60/1991.

De ce este nelegală avizarea paradei LGBTQ+?

Pentru că organizarea paradei LGBTQ+ este contestată de comunitatea ieşeană pe argumente de moralitate (nu pro-discriminare), pentru că se produce o confuzie între dezincriminarea homosexualităţii şi consacrarea legală a homosexualităţii şi pentru că primarul oricărei localităţi trebuie să dispună demersurile necesare pentru punerea în aplicare a legilor, inclusiv acelea prin care să verifice dacă operează interdicţia prevăzută de art. 9 lit.c din Legea nr. 60/1991 a adunărilor publice:

Articolul 9 – Sunt interzise adunările publice prin care se urmăreşte: c) încălcarea (…) moralităţii publice.

Pare complicat, dar nu este. Legea interzice adunările publice care au caracter imoral sau care, deşi decente, urmăresc încălcarea moralităţii publice, acesta fiind un criteriu formal vizând scopul demersului public („se urmăreşte”), criteriu prevăzut expres de lege, ce trebuie verificat obligatoriu înainte de emiterea avizului.

Nu există excepţie de la această prevedere, nu există adunări publice pentru care nu este necesară verificarea condiţiei de a nu se urmări încălcarea moralităţii publice, iar această verificare nu a fost realizată de primarul Mihai Chirica în privinţa marşului Pride Iaşi. Speculez că nu a făcut-o dintr-un calcul politic, dat fiind că pentru politicieni este extrem de dificil şi de costisitor mediatic a invoca argumentul moralităţii publice.

Cu toate acestea, subliniem că obligaţia este prevăzută de lege în termeni categorici şi nu se poate deroga de la aceasta, sub sancţiunea constatării nulităţii absolute a avizului emis cu nerespectarea legii. 

Ce este moralitatea publică?

Moralitatea reprezintă natura, caracterul, valoarea unui fapt, a conduitei unei persoane sau a unei colectivități din punct de vedere moral. Morala oferă mijloacele de a duce o viață în conformitate cu binele comunităţii de care aparţinem şi este definită și de caracterul obligatoriu, marcat de norme, de obligații, de interdicții caracterizate atât de o cerință de universalitate, cât și de un efect de constrângere. Filosofia morală ne spune că atunci când vorbim de moralitate, ne referim la sfera moravurilor și a modurilor de viață, aspect asupra căruia voi reveni.

Termenul de moravuri sau moravuri publice este unul cu denotaţie juridică, regăsindu-se la temelia sistemului nostru legislativ. Toate legile care conţin dispoziţii referitoare la prescrierea unor conduite sau consacrarea legislativă a unor drepturi şi libertăţi se folosesc de acest concept pentru a grăniţui sfera de aplicare a acestora, în marja de exercitare circumscrisă bunelor moravuri.

Curentul mediatic dominant în ţara noastră inhibă conversaţiile despre moralitate şi despre moravurile publice, tendinţa generală fiind aceea de a considera subiectul unul desuet şi neplăcut. Impoziţia argumentelor morale în discursul public este cel mai adesea respinsă fie prin argumentul realpolitik  (suntem aşa cum ştim, cine sunt eu să judec, asta-i viaţa/ţara/poporul), fie prin argumentul constructivismului social, potrivit căruia trebuie să ne regăsim într-o continuă evoluţie morală, reperele fiind cele indicate de politica progresistă.

Incapabili fiind să discutăm cu autoritate pe fondul moralităţii publice, pe conţinutul normelor de conduită şi de apreciere/valorificare a comportamentului uman, discursul public şi practica administrativă a autorităţilor publice se păstrează la un nivel extrem de superficial, unul care produce confuzii precum este cea între termenii de dezincriminare penală şi consacrare legală.  

Ce înseamnă dezincriminarea homosexualităţii?

Înseamnă că o conduită care anterior era pedepsită de legea penală nu mai este sancţionată penal. Conduita respectivă nu mai este considerată infracţiune. Ea poate fi în continuare sancţionată contravenţional, poate antrena răspunderea civilă delictuală şi poate fi interzisă local, cu sancţiune contravenţională sau sub oprobiu public, pe argumentul prezervării moravurilor publice. Spre exemplu, cea mai recentă infracţiune dezincriminată este contrabanda asimilată, chestiune care nu este egală cu consacrarea acestei fapte ca fiind una morală, un exemplu de bună purtare. Prin dezincriminare persoana nu mai poate fi constrânsă să răspundă în fața organelor de urmărire penală sau instanțelor de judecată.

În România, dezincriminarea penală a pederastiei nu a fost produsă de o înlocuire a normelor sociale, de o evoluţie/involuţie/degradare morală, ci a reprezentat un calcul politic de notorietate publică. Interesul public de a băga în închisoare persoanele care fac sodomie, care îndeamnă sau ademenesc la comiterea sodomiei, sau care fac propagandă sau prozelitism pederast, a fost infirmat, substituit, de interesul public superior(?) de a îndeplini o condiţie impusă în procedura de negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Dezincriminarea reprezintă un instrument de politică penală, criminologică, un act uzual al statului, deci nu reprezintă un act de afirmare a valorii sociale a homosexualităţii. Dezincriminarea nu a fost însoţită de niciun alt act de proclamare a respectivei conduite, de consacrare publică formală, de consacrare legală, ori poate de condamnare publică a politicii de sancţionare penală a pederastiei (precum a fost condamnarea comunismului), împrejurări care să reprezinte un temei pentru pretenţiile mişcările LGBTQ+ de a ocupa spaţiul public şi încă în maniera cea mai excesivă, obtrudând cele mai conservatoare comunităţi locale, asociindu-se celor mai importante instituţii publice, celor mai vizibile şi importante spaţii comunitare.

Se poate să fie aşa în alte ţări, în alte comunităţi, unde viaţa socială produce spontan sau în timp scurt o astfel de afirmare, o astfel de substituire a unor valori şi principii considerate învechite şi desuete (ieşite din uz, fără aderenţi) cu altele de factură progresistă. Sunt societăţi şi popoare extrem de dinamice din punct de vedere moral, care adoptă cu uşurinţă coduri sociale, culturale, religioase noi, pecum sunt şi comunităţi de factură conservatoare, orientate spre prezervarea datinilor, în accepţiunea generală a termenului.

Ce impact are dezincriminarea asupra moralităţii publice? Ce argumente are minoritatea LGBTQ+?

Este limpede că dezincriminarea nu este izolată de planul moral al societăţii ci dimpotrivă. Dezincriminarea vine cu propriul său imens capital de schimbare, care dă dreptul minorităţii LGBTQ+ să pună în discuţie cadrul moral îndătinat. Dezincriminarea reprezintă cel mai important argument formal de punere la îndoială a moralităţii publice tradiţionale şi nu este, nici pe de parte, singurul argument de partea lor.

Discursul media, politicile publice europene, orientarea jurisprudenţială a CEDO şi CJUE, atitudinile elitelor politice, profesionale şi religioase, precum şi producţia intelectuală dominantă în plan cultural, toate pledează pentru ideea unei transformări fundamentale a conştiinţei colective a poporului român în favoarea acceptării homosexualităţii şi dezideratelor LGBTQ+ ca valoare nu marginală ci una centrală a societăţii noastre.

Nu în ultimul rând, eşecul recent al Referendumului pentru familie reprezintă o victorie zdrobitoare pentru mişcarea LGBTQ+, dovedind fără tăgadă faptul că majoritatea covârşitoare a poporului român nu era interesată la acel moment să îşi afirme cadrul moral contestat de dezideratele mişcării LGBTQ+. Moralitatea tradiţională a avut atunci puţini aderenţi iar pretenţia noastră de a dicta cadrul moral al majorităţii nu mai poate fi susţinută cu argumente de ordin cantitativ. Rezultatul referendumului pentru familie legitimează vizibilitatea LGBTQ+ în afacerile publice şi reprezintă punctul de cotitură pentru societatea noastră, cu implicaţii importante pe termen lung şi foarte lung (decenii, secole).

Pentru civismul ortodox, obiectivul repunerii în discuţie a cadrului politic şi mediatic concret în care a avut loc referendumul, precum şi a conversaţiei şi argumentelor care au condus la acest rezultat rămâne unul de căpătâi. Rezultatul referendumului rămâne de neacceptat ca atare.

Câte bordee, atâtea obicee, atâtea moduri de viaţă…

Lipsa unei consacrări formale a homosexualităţii ca valoare socială recunoscută este un argument important al taberei conservatoare, dar nu are caracter absolut, caracter peremptoriu.

Ne este opus faptul social împlinit care este reflectat în avizarea unor adunări publice LGBTQ+ filo-pederaste care militează „pentru iubire” şi „pentru incluziune”, invocându-se o conotaţie a iubirii pe care majoritatea o consideră scandaloasă.

Dar majoritatea nu înseamnă unanimitate.

Prin urmare, sub unghi moral, politic, juridic şi cultural, suntem liberi să ne alegem modurile de viaţă care ne aduc fericirea şi împlinirea, care corespund dreptului la demnitate umană, astfel cum acest drept este configurat de maturitatea şi experienţa de viaţă a unui popor, a unei colectivităţi locale. 

Mişcarea LGBTQ+ este pe deplin îndreptăţită să propună societăţii româneşti un alt mod de viaţă inclus în codul conduitelor acceptate, pe care să îl negocieze pe cale mediatică, prin producţie intelectuală, prin opere culturale, recunoscând în oglindă dreptul majorităţii de a nu primi, de a nu participa, de a nu accepta oferta, de a nu recunoaşte valoarea socială a noilor conduite, în baza aceloraşi drepturi colective ce decurg din conceptul de demnitate umană.

Care sunt graniţele moralităţii publice?

Graniţele moralităţii publice sunt schimbătoare şi oricine are dreptul de a propune colectivităţii noi moduri de viaţă. Ortodoxia propune neabătut, din veac, despătimirea şi înduhovnicirea omului, precum şi sfinţirea colectivităţilor, iar schimbarea pe care o presupune codul moral ortodox în conduita socială este infinit mai radicală, mai de substanţă, decât ceea ce propune mişcarea LGBTQ+. Pe de altă parte, pe acest continuu apel la schimbare din partea ortodoxiei s-a plămădit şi a dăinuit poporul român, chestiune complet străină de mişcarea LGBTQ+, motiv pentru care cele două propuneri nu pot sta în competiţie decât prin negarea, infirmarea substanţială a profilului identitar local şi a însemnătăţii ortodoxiei în comunitate.

Se întâmplă acest lucru pentru că nu există conceputul de neutralitate morală. Abdicarea de la un cod moral, normă morală, convingere morală, datorie morală, produce un alt cadru moral, chiar dacă nu este încă definit precis. Nu există vid moral, un spaţiu filosofic sau sociologic în care să rămânem suspendaţi până la apariţia unor convingeri morale superioare, ci ne definim prin faptul respingerii sau indiferenţei faţă de codul moral asumat anterior, atitudine care este relevantă în sine sub aspect moral. În mod imprecis se face vorbire despre „societatea amorală”, ca despre comunităţi lichefiate, lipsite de comuniunea de idei şi de valori, cât timp individualismul extrem, lipsa asumată de solidarizare, praxisul comunitar se califică prin acelaşi mod de raportare la elementele vieţii sociale.

Cum încalcă legea mişcarea LGBTQ+ în general şi asociaţia RiseOut în special?

Prin modul de acţiune, prin instrumentul civic pe care îl foloseşte pentru a-şi urmări scopul: paradă filo-pederastă, procesiune, manifestaţie.

Legea interzice actorilor civici să urmărească schimbarea graniţelor moralităţii prin instrumentul adunărilor publice (art.9 lit.c din Legea nr. 60/1991).

Schimbarea graniţelor moralităţii publice se face prin dialog şi negociere, printr-un proces real de acceptare sau de respingere, printr-o maturizare culturală concretă a comunităţii, nu prin îndrăzneală, nu prin politica faptului împlinit sau a surprinderii comunităţii pe nepregătite, speculând lipsa de reacţie sau fireasca inerţie socială.

Cât timp nu s-a consumat conversaţia publică vizând toleranţa, acceptarea sau afirmarea dezideratelor homosexuale, cât timp nu a avut loc o astfel de negociere directă sau de la distanţă, dacă nu s-a produs un proces de cunoaştere reciprocă şi de adecvare la ceea ce este legitim şi acceptat în comunitate, legea interzice adunările publice care urmăresc să suplinească lipsa procesului prealabil prin impunerea faptului împlinit.

Cum încalcă legea primarul municipiului Iaşi?

Potrivit art. 154 din Codul administrativ, primarul asigură punerea în aplicare a legilor şi „dispune măsurile necesare„, fiind deservit de un aparat administrativ în acest scop. Din aspectele comunicate publicului interesat reiese că primarul Mihai Chirica nu a procedat la verificarea incidenţei dispoziţiilor art. 9 lit.c) din legea adunărilor publice.

Primarul a considerat că dezincriminarea homosexualităţii reprezintă o recunoaştere, o consacrare a dezideratelor mişcării LGBTQ+ în spaţiul public, aspect nelegal cât timp a fost sesizat în mod precis cu privire la caracterul imoral al scopurilor propuse prin desfăşurarea paradei Iaşi Pride 2022, de promovare a „iubirii” între persoanele de acelaşi sex. Deşi a fost sesizat în privinţa acestor aspecte, primarul municipiului Iaşi a ales calea uşoară, a emiterii unui aviz nelegal, ferindu-se să pună în discuţie instituţională şi apoi publică, subiectul sferei morale a comunităţii ieşene, a cercului moral al comunităţii.

Primarul municipiului Iaşi nu a procedat la întocmirea unei documentaţii care să justifice înlăturarea prevederilor de interzicere a adunările publice care urmăresc încălcarea moralităţii publice, nu a supus dezbaterilor publice aceste chestiuni, nu a emis comunicate de presă care să informeze publicul cu privire la solicitarea asociaţiei RiseOut, nu a iniţiat niciun proces de consultare cu alte instituţii în această privinţă, demersuri pe care le consider necesare pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor legii.

Ce soluţie are primarul?

Potrivit legii, emiterea unui aviz nelegal poate fi cenzurată de instanţa de contencios administrativ. Pe de altă parte, această cale de acţiune nu conduce la obţinerea unei soluţii în timp util astfel încât să fie înlăturat spectrul prejudicierii comunităţii prin desfăşurarea unei adunări publice nelegale şi, deocamdată, cu scop imoral.

Primarul poate însă pune în discuţia Consiliului Local oportunitatea emiterii unui moratoriu privind adunările publice de factură filo-pederastă, stabilindu-se un termen rezonabil în care mişcarea LGBTQ+ să-şi poată exercita dreptul de a promova către publicul interesat, prin celelalte instrumente civice prevăzute de lege, perspectiva proprie despre utilitatea incluziunii, acceptării şi afirmării homosexualităţii în municipiul Iaşi.

Finalmente, se poate aprecia inclusiv cu privire la oportunitatea desfăşurării unor consultări publice sau a unui referendum local prin care să se statueze cu privire la limitele morale ale promovării dezideratelor LGBTQ+ în municipiul Iaşi.

Interzicem mişcarea LGBTQ+ în Iaşi?

Activităţile de promovare a practicării de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, precum şi propaganda ori asocierea sau orice alte acte de prozelitism săvârşite în acelaşi scop pot face obiectul unei interdicţii locale care să vizeze nu doar desfăşurarea de adunări publice ci şi de activităţi conexe.

Cu siguranţă însă că sunt şi ieşeni care nu sunt de acord cu acest lucru, ieşeni care aderă la reperele moralităţii progresiste care recunoaşte un rol central acceptării homosexuale.

Cert este că acest dialog şi proces de negociere şi de confruntare trebuie să se producă şi că el nu poate fi depăşit prin îndrăzneala politicii faptului împlinit.

Ce rol are prefectul judeţului Iaşi?

Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin.(4) Codul administrativ, prefectul asigură verificarea legalității actelor administrative ale autorităților administrației publice locale și poate ataca în fața instanței de contencios administrativ actele acestora pe care le consideră ilegale. Conform dispoziţiilor art.3 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, până la soluționarea cauzei, actul atacat potrivit alin. (1) este suspendat de drept.

Aşadar, prefectul poate suspenda efectele avizului nelegal prin atacarea acestuia în instanţa de contencios administrativ. Suspendarea înseamnă întârzierea punerii în aplicare a avizului până la momentul soluţionării litigiului, răgaz în care autorităţile locale pot desfăşura procedurile cuvenite de dezbatere publică.  

Ce vrem noi?

Exprimându-mă ca reprezentant informal, nenumit, nedelegat, al numeroşi creştini ortodocşi activi din punct de vedere civic, arăt că aceştia vor, în modul cel mai categoric cu putinţă, ca marşul Pride Iaşi din 05.06.2022 să nu aibă loc, întrucât este nelegal şi imoral.

Este plauzibil că se va repeta scenariul de anul trecut când comunitatea locală s-a opus prin vociferarea virulentă a dezacordului şi prin alte modalităţi. În rândul celor pe care îi cunosc se oscilează între a ignora cu desăvârşire orice acţiune LGBTQ+ şi a ne împotrivi cu forţă fizică faţă de desfăşurarea marşului, indiferent de consecinţe.

Având în vedere consecinţele asupra graniţelor moralităţii publice ieşene, şi eu sunt direct interesat ca Iaşul să nu fie subiectul unui abuz al faptului împlinit. Sunt conştient că acceptarea resemnată a sodomiei ca valoare comunitară va avea consecinţe în toate planurile vieţii sociale, în plan religios, cultural, juridic şi politic, pe termen lung şi foarte lung.

Cred că indiferenţa faţă de ocuparea Copoului şi centrului Iaşului de către filo-pederaşti va cântări pe termen lung, în sens negativ, mult mai greu decât o face eşecul Referendumului pentru familie sau dezincriminarea art. 200 din vechiul Cod penal.

Acceptarea resemnată a unui demers nelegal şi imoral, dar îngăduit de incompetenţa instituţiilor statului român şi protejat de forţele militare ale autorităţii de stat, reprezintă pentru unii credincioşi, cărora mă alătur, un moment de grea încercare.

Este indicată folosirea forţei fizice?

Violenţa nu convinge şi nu câştigă pe nimeni, chiar şi când este îndreptată împotriva unui abuzator, cum sunt atât asociaţia RiseOut cât şi forţele de ordine care protejează desfăşurarea unei procesiuni nelegale. Forţa exercitată în scop de rezistenţă fizică este necesară şi poate fi utilă, după cum este justificată folosirea forţei fizice în apărarea integrităţii corporale proprii sau a altcuiva. Însă ca ortodocşi ni ce cere să avem atât răbdare cât şi îndelungă-răbdare.

Istoric vorbind, consider că actele de rezistenţă sunt justificate împotriva reprezentanţilor autorităţii de stat care comit efectiv o nedreptate flagrantă, care folosesc violenţa şi coerciţia împotriva interesului public şi al persoanelor, cum consider că este cazul acum.

Este rezistenţa fizică justificată?

Da, împotrivirea fizică exercitată în condiţiile de mai sus reprezintă cazul justificativ de legitimă apărare, în condiţiile art. 19 Codul penal: Este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol (…) un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului.

Moralitatea publică este în vârful ierarhiei intereselor publice, mai ales în comunităţile cu profil identitar conservator. Desfăşurarea marşului în condiţiile sus arătate reprezintă un atac material, direct, imediat şi injust asupra moralităţii publice, însă apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului.

Dacă aceste condiţii sunt respectate, faptele comise împotriva participanţilor la marş sau împotriva reprezentanţilor puterii de stat care le protejează acţiunea nelegală, se circumscriu dispoziţiilor art. 18 Cod penal: Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege. Punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate de dispoziţiile art. 16 alin.(1) lit.d) Codul de procedură penală.

Concluzii

Indiferent de modalitatea de desfăşurare a evenimentelor de duminică din Iaşi, confruntarea curentului filo-pederast impune o atitudine de angajament, reflecţie şi acţiune pe termen lung. Dacă din punct de vedere politic soluţia aparentă este interzicerea manifestărilor ilegale şi imorale, soluţia promovată de ortodoxie trebuie să ţintească spre convertire, luând aminte la eşecul campaniilor #praythegayaway şi al terapiilor de conversiune propuse pe filieră religioasă.

Ortodoxia trebuie să producă atât starea de vigilenţă morală necesară comunităţii cât şi pe cea de călăuzire morală în modernitate şi în viitor. Este condamnabilă retragerea ierarhilor şi clericilor din răspunderea lor de păstori, tăcerea lor cu adevărat asurzitoare, precum şi achiesarea acestora la obiectivele politice anticreştine ale autorităţii de stat.

Sesizare adresată Rectorului UAIC – Prof.univ.dr. Tudorel Toader vizând asocierea cu mişcarea LGBTQ+

Publicăm sesizarea adresată domnului prof.univ.dr. Tudorel Toader, rectorul UAIC Iaşi, privind asocierea imaginii Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi cu marşul LGBTQ+, cu rugămintea adresată celor ce sunt în acelaşi gând cu mesajul de mai jos de a-şi exprima solidaritatea/sprijinul/asentimentul prin mesaje email remise la adresa secretariatului UAIC (contact@uaic.ro) sau prin depunerea fizică a sesizării (descărcaţi aici) la registratura universităţii (intrarea în Corpul A – Statuia lui Mihail Kogălniceanu).


Sursă imagine: Eveniment Iaşi Pride 2022

În data de 05 iunie 2022, ora 16:00, asociaţia RiseOut (pentru promovarea intereselor minorităţii LGBTQ+) organizează un marş – Iaşi Pride 2022, promovat în massmedia şi pe pagina de Facebook prin afişul alăturat (link), în care este indicat drept loc de întâlnire, Copou, corpul A din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi, fără a fi menţionate alte repere. Adresa indicată reprezintă sediul rectoratului UAIC Iaşi, reprezentantul legal al celei mai vechi instituţii de învăţământ superior din România.

Însă UAIC nu se numără între partenerii acestei iniţiative care a stârnit revolta unui număr însemnat de ieşeni, dat fiind faptul că homosexualitatea şi etiologiile sale sunt incompatibile cu valorile sociale, culturale, religioase, civice şi politice locale. Cu privire la acestea, reamintim că Universitatea Alexandru Ioan Cuza este cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ superior a comunităţii noastre şi reprezintă simbolul predilect al Iaşului, capitală culturală a României, capitala ortodoxiei româneşti, oraş voievodal şi fostă capitală a principatului Moldovei.

Prin modalitatea de promovare aleasă de asociaţia RiseOut se urmăreşte, în mod injust, realizarea unui transfer de capital simbolic în sprijinul obiectivelor LGBTQ+, transfer realizat dinspre cea mai importantă instituţie academică ieşeană către reprezentantul civic al unui curent politic şi ideologic care este nu doar străin de profilul identitar local ci, în opinia noastră, incompatibil cu acesta.

Admitem că Universitatea poate fi cadrul ideal în care să aibă loc o conversaţie despre profilul identitar şi axiologic local, despre caracterul contradictoriu al afirmării homosexualităţii ca virtute publică (Pride), despre modul în care sunt înţelese bunele moravuri în comunitatea ieşeană, despre distincţia între conceptul de viaţă privată şi despre ocuparea (i)legitimă a spaţiului public, despre limitele morale ale prozelitismului homosexual în rândul tinerilor, despre dezechilibrul mediatic în promovarea dezideratelor mişcării homosexuale, despre abuzarea instrumentului discriminării pozitive, despre ignorarea intereselor legitime şi permanente ale comunităţii în a cultiva o tradiţie culturală de o anumită factură, despre implicaţiile sociale şi culturale ale curentului ideologic progresist, printre multe altele.  

Însă, prin modalitatea aleasă de promovare se sugerează ideea unei asocieri directe a UAIC Iaşi cu mişcarea LGBT+, cu sensul de acceptare, de validare deja consumată a obiectivelor de promovare LGBTQ+ în capitala noastră, de substituire a unor valori şi a unui profil înrădăcinat cultural şi comunitar cu noile deziderate ale mişcării homosexuale.

Stimate domnule rector,

Faţă de cele menţionate, vă adresăm rugămintea de a informa comunitatea ieşeană cu privire la inexistenţa unui parteneriat sau asocieri de orice fel între UAIC Iaşi şi asociaţia RiseOut şi de a solicita public asociaţiei organizatoare a marşului să înceteze modalitatea înşelătoare de comunicare publică pe care o desfăşoară.

Totodată, vă adresăm rugămintea de a solicita primarului municipiului Iaşi să adopte un moratoriu cu privire la avizarea manifestaţiilor publice de factură LGBTQ+ pentru o perioadă rezonabilă, răstimp în care comunitatea să dezbată echilibrat subiectul incluziunii minorităţii homosexuale în comunitatea ieşeană, modalitatea cea mai potrivită de a împiedica discriminarea minorităţii LGBTQ+ în accesarea serviciilor publice, acolo unde/dacă are loc, limitele morale ale demersurilor acestora de promovarea a homosexualităţii în spaţiul public, din perspectiva bunelor moravuri şi a ordinii publice.

Cu privire la acest ultim aspect, reamintesc faptul că acest marş se află la a doua sa ediţie, cea precedentă având loc în condiţii de mare tensiune, sub protecţia jandarmeriei şi cu ameninţarea aplicării de sancţiuni contravenţionale pentru cei ce-şi exprimă public dezacordul, comunitatea locală respingând energic legitmitatea acestei acţiuni, fiind dominat sonor traseul marşului prin vociferarea dezaprobării şi fiind folosite, cu rol simbolic, torţe fumigene pentru a acoperi de la faţa oamenilor şi de la faţa cerului ruşinea sfidării valorilor locale.  

Întrucât este previzibil că atitudinea publicului nu s-a schimbat de la data primei ediţii a marşului, din octombrie 2021, când punctul de plecare a fost cel al parcării de la Fundaţie, vă adresăm rugămintea de a aprecia dacă este oportun să solicitaţi primarului municipiului Iaşi modificarea traseului avizat, având în vedere că bulevardul Copou este locul preferat de promenadă a ieşenilor, iar alveola de protecţie a statuii lui Mihail Kogălniceanu din faţa corpului A al UAIC, punctul concret de întâlnire şi de pornire a marşului LGBTQ+ Iaşi Pride 2022, <del>se află pe proprietatea privată a UAIC</del>.

Vă asigurăm de întreaga noastră consideraţie şi disponibilitate de a colabora cu privire la cele sesizate.

Pentru Grupul Civic Iaşi şi site-ul www.theodosie.ro

Vlad-Mihai Agache

Alumnus UAIC Iaşi

Marşul LGBT+ Iaşi 2022 – Ce şi cum să mai ocrotim în Iaşi?

Sursă: Wikipedia „Zone fără LGBT” din Polonia

Asociaţiile LGBT+ din România au iniţiat o nouă săptămână de activităţi de promovare, cu sprijin de la cel mai înalt nivel, demersuri ce se vor încheia cu o paradă gay prin centrul Iaşului, oraş cu un capital simbolic distinct, de capitală culturală şi de inimă a ortodoxiei româneşti. De la momentul anunţului public şi până acum, mai multe facţiuni civice sau religioase cu care mă aflu în contact, au pus în discuţie subiectul, căutând modalitatea adecvată de a-şi exprima împotrivirea faţă de acest afront.

Să începem cu concluzia!

Predomină covârşitor ideea de a ignora cu totul demersurile gay, din Iaşi şi din ţară, să ne continuăm existenţa ca şi cum aceste episoade nu există. Motivele, pe care le consider neîntemeiate, sunt mai ample şi, în esenţă, se circumscriu următoarelor:

  • Activităţile gay ar avea un caracter artificial, sunt o grefă străină de popor, una care nu are suficient capital social, cultural, economic şi politic să fiinţeze de la sine în sânul naţiunii române. Este comparată mişcarea gay cu multe alte curente sociale, ideologice sau politice din trecut de care neamul s-a scuturat ca de un putregai, după ce Domnul a îngăduit ca puterea acestora să apună. Avem în vedere pegra evreiască ce a invadat ţările române în secolul XIX, comunismul ateu din secolul XX, iar acum europenismul filo-pederast de secol XXI pentru care trebuie să ne pocăim şi să ne rugăm să ne scape Domnul.
  • Mişcarea Gay este, pe linie ideologică, o continuatoare directă a ideilor care au produs „comisariatele dragostei publice” în U.R.S.S., iar terminologia „marşului Pride” reprezintă o simplă actualizare a paradelor „Jos cu Ruşinea” din aceleaşi vremuri. Dincolo de energia politică ce le-a animat în acele timpuri, acele mişcări nu au subzistat şi s-au compromis pe formă în anii de război şi de grele încercări prin care a trecut ulterior poporul rus. În perspectiva vremurilor ce urmează, în România mişcarea gay va traversa un parcurs similar.
  • Mecanismul de promovare a mişcării gay presupune o ciclicitate publică în trei paşi, mai întâi de vexare a comunităţilor ţintă, de ofensare şi jignire a bunelor moravuri astfel cum sunt acestea înţelese şi prezervate local, aşadar a forţa, a smulge o reacţie de împotrivire din partea reprezentanţilor curentului conservator, reacţie care, în etapa a treia, să fie invocată ca motiv de victimizare şi de lărgire a scopurilor mişcării, resetând ciclul pentru noile obiective. Linia strategică este: toleranţă-acceptare-afirmare şi este urmărită prin proceduri de tactică civică ce au fost codificate în manuale şi know-how civic uşor de transferat-implementat-scalat.
  • Cadrajul mediatic nu este neutru ci unul fundamental contra-conservatori, de orice factură ar fi aceştia. Pe cale de consecinţă, orice acţiune explicită de împotrivire faţă de activităţile LGBT+ ar produce o muniţie mediatică cu un efect negativ disproporţionat faţă de simpla desfăşurare neînfruntată a demersurilor activiştilor gay. Nu doar că le-am produce content mediatic prin simpla noastră contra-reacţie, dar am şi confirma narativele progresismului euro-pederast prin simpla noastră împotrivire.
  • Disproporţia de resurse mediatice şi de influenţă politică este într-atât de vădită încât cei care s-ar ralia unor acţiuni de împotrivire ar aparţine categoriilor sociale pentru care împotrivirea presupune costurile reputaţionale cele mai scăzute. Cu alte cuvinte, pentru persoane cu un anume statut social (părut sau autentic) costul pe care o atitudine univocă de asociere cu o mişcare de împotrivire faţă de curentul euro-pederast este unul disproporţionat de mare, prin decuplarea de la legitimitatea socială, profesională sau politică din prezent. Rămâne în sarcina celor care au foarte puţine de pierdut şi care oricum vor reacţiona printr-o prezenţă efectivă în stradă să verbalizeze, aşa cum vor reuşi, o nemulţumire de fond, care să fie apoi valorificată în contextul naraţiunilor elitelor despre „România profundă” (care totuşi nu consumă gay-movement) sau a celor anti-sistem despre „trădarea intelectualilor”.
  • Strâns legată de chestiunea de mai sus este şi problema coroborării temelor de protest într-o umbrelă anti-sistem foarte greu de digerat. Este puţin probabil ca o persoană de condiţie medie să rezoneze cu torentul de teorii şi perspective care animă îndeobşte pe cei grabnic protestatari. Se produce un ghiveci de tipul Legii suveranităţii (subiect asupra căruia voi reveni) care este complet indigest, are un „cool factor” de sens negativ, care inhibă reacţia publică poate chiar mai mult decât presiunea mediatică sau influenţa politică. Se produce şi o împrăştiere continuă a puţinului capital civic existent, dat fiind că mereu apar subiecte care pretind atenţia şi energia noastră.
  • Teama de ridicol este, în opinia mea, a doua cauză ca importanţă în ierarhia motivelor de neimplicare civică a romanilor totuşi activi din punct de vedere politic. Despre prima cauză a pasivităţii noastre scriu spre final. Însă, revenind la ridicol, trebuie subliniat că în spaţiul public românesc nu există un know-how de sens opus celui al activismului LGBT+, care să fie validat prin experienţa afirmării adecvate a valorilor conservatoare, care să producă emulaţie, căruia să-i putem recunoaşte valoarea civică adăugată.
  • Toate reacţiile civice de protest sunt, în mod tradiţional, prezentate mediatic ca fiind inadecvate, în contra-timp, dezechilibrate emoţional sau din punct de vedere al energiei comunicaţionale (prea plăpânde sau prea virulente). Tipul acesta de inadecvare corodează orice argument, chiar şi dintre cele care sunt punctual legitimate retoric, în scopuri tactice, de discursul euro-pederast, dar şi orice metodă civică de abordare a temei LGBT+ de către conservatori.

Se poate imagina o cale de împotrivire?

Există două modele valide de combatere a activismului filo-pederast la nivel european: modelul ruso-maghiar şi modelul polonez. Primul vizează o politică top-down de delegitimare a obiectivelor progresismului sodomit şi filo-pederast în spaţiul public şi presupune o atitudine asumată a politicienilor de top şi a bazei lor de sprijin politic, economic sau cultural. Nu e vorba despre Victor Orban sau de Vladimir Putin, ci despre baza lor de putere, care se manifestă în acest plan, în sensul invers al demersurilor LGBT+. Acest model ne este complet inaccesibil, nu doar pentru că nu avem conducători precum aceştia (presupunând că i-am dori), dar şi dacă i-am avea, societatea românească nu a produs niciodată, istoric vorbind, tipul de loialitate şi de conştiinţă colectivă care să reprezinte o bază de putere adecvată să-l sprijine pe conducătorul nostru împotriva politicilor europene filo-pederaste.

Al doilea model, cel polonez, ne este accesibil în teorie, dar este incompatibil cu abordarea noastră din prezent. Modelul polonez presupune valorificarea principiilor descentralizării şi subsidiarităţii mutând responsabilitatea gestionării valorilor comunitare către autorităţile locale, cărora li se recunoaşte dreptul prezervării profilului cultural local. Câteva voievodate şi multe municipalităţi au constatat prin hotărâri ale organelor legislative şi executive locale faptul că „valorile LGBT+” sunt absolut incompatibile cu valorile comunităţilor respective. Astfel s-au creat „zonele fără LGBT” un concept împotriva căruia instituţiile europene au reacţionat virulent, sub unghi moral, tocmai pentru că soluţia este una perfect legală şi legitimă, potrivit chiar normelor şi principiilor europene.

Ce sunt valorile incompatibile?

În acest sens, reamintesc un exemplu pe care l-am mai folosit, acela al valorilor dominante ale comunităţii, al valorilor vii, care nu au căzut în desuetudine. Spaţiul este ocupat deja de valori active, care sunt incompatibile cu cele noi care se doresc impuse de mai sus prin autoritatea instituţiilor europene. Exemplu: deşi avem o minoritate de etnie rusă/lipoveană în România, minoritate care se bucură de toate drepturile constituţionale precum majoritatea, totuşi nu poate fi admis dreptul minorităţii ruseşti de a celebra prin trecerea pe sub Arcul de Triumf înfrângerea armatei române de către armata roşie (a se citi: celebrarea neruşinată a sodomiei în inima ortodoxiei), întrucât ar aduce atingere demnităţii noastre colective, ar jigni memoria martirilor noştri, ar provoca indignare şi scandal public, un tip de suferinţă morală ce trebuie înlăturată. Dar nimic nu îi împiedică pe ruşi să o facă într-un alt context, unul care nu este asociat românismului şi care să ţină cont de raportul majoritate/minoritate, de firescul acestui raport precum şi de caracterul incompatibil al unor valori.

Acest principiu a fost valorificat de polonezi, dintr-o perspectivă întreită, care a condus la concluzia că demersurile gay sunt incompatibile cu profilul comunitar local. Perspectiva întreită se referă la o coroborare a planurilor religioase, civice şi politice. Catolicismul polonez a produs instituţii şi organizaţii civice active şi asumate din punct de vedere axiologic, care au legitimat politic o putere conservatoare. Subliniem că structura civică s-a dezvoltat pe tipare de organizare parohiale, care s-au coagulat civic şi au scalat rapid către un prag de relvanţă politică ce a obţinut apoi prim-planul.

Care sunt limitele modelului polonez?

Iniţiativa şi eforturile au venit simultan din toate cele trei planuri, printr-o continuă alimentare a valorilor comune pozitive, nu împotriva LGBT+ ci pentru profilul cultural conservator al catolicismului şi naţionalismului polonez. Europa a reacţionat virulent, condamnând imoralitatea exercitării drepturilor culturale într-o modalitate care aduce atingere „principiului inclusivităţii”, în vreme ce polonezii s-au apărat invocând „principiul proporţionalităţii”, constând în aceea că respectivele comunităţi numără disproporţionat de puţini sodomiţi şi filo-pederaşti pentru a legitima parade gay cu caracter sfidător în sânul comunităţilor catolice. Totodată au interzis practica „desantului” pederast din afara localităţilor, o tactică LGBT+ de a suplini subţirimea participării locale la marşurile gay.

În continuare, Europa invocă faptul că „zonele fără LGBT+” reprezintă nu doar o politică locală de prezervare a profilului comunitar de factură catolică, ci un concept anti-cultural şi anti-uman (cu trimitere la doctrina drepturilor omului) de sancţionare mascată a sodomiților pe criteriu de orientare sexuală sau de convingeri filo-pederaste, politică ce nu poate fi admisă din cauza efectelor sociale disproporţionate în plan naţional şi chiar european. Cu alte cuvinte, prin aceea că există municipalităţi şi voievodate „LGBT+ free” se produce o emulaţie culturală care ar depăşi interesul punctual al protejării comunităţilor catolice şi care de fapt ar alimenta un curent pan european de ură şi discriminare a pederaştilor şi aliaţilor acestora.

Pe cale de consecinţă, consideră Europa că se cuvine înlăturarea caracterului absolut al interdicţiei (sau chiar interdicția însăși) ce a fost impusă de autorităţile locale, protejarea catolicismului local putând fi realizată şi fără a se alimenta la nivel european ideea „modelului polonez” ca politică (pasămite) ipocrită şi indirectă de sancţionare filo-pederaştilor. Mai mult, instituţiile europene au sancţionat ele pe respectivele comunităţi poloneze prin blocarea accesului la finanţare din fonduri europene pentru proiectele ce urmau sau se aflau în curs de implementare, cu argumentul că „principiul inclusivităţii” este de esenţa valorilor europene şi o piatră unghiulară a statului de drept. Ulterior, şi Ungaria a intrat într-o procedură de verificare pentru atingeri aduse statului de drept, însă fără a se face trimitere directă la situaţia sodomiţilor şi filo-pederaştilor.

Nu e despre „homo” e despre om!

Am insistat asupra acestor chestiuni, prezentate lapidar, tocmai pentru a ilustra amploarea conflictului între cele două viziuni distincte, naţional-locală conservatoare şi europeană filo-pederastă, conflict ce excede cu mult chestiunea propriu zisă a protejării concrete a sodomitului sau filo-pederastului de ură, violenţă, orice altă vătămare din motive ce ţin de orientarea sexuală. Agresiunea asupra noastră se produce în plan axiologic, cu efecte de anvergură de ordin religios, civic şi politic. Reacţiile noastre ar trebui să se producă în acelaşi sens. Dar întrucât pare că efortul preconizat a fi viabil depăşeşte cu mult pragul disponibilităţilor noastre, părerea covârşitor majoritară pledează pentru a ne preface că PrideIaşi şi celelalte iniţiative gay din România nu există. Această opinie pe care eu nu o pot împărtăşi, are (cred eu) o cauză principală şi un izvor principal.

De ce nu ne doare?

Principalul motiv al pasivităţii românilor este lipsa călăuzirii morale, cu specificul românesc al completei tăceri a ierarhilor Bisericii, izvorul catatoniei româneşti, al somnului nostru colectiv. Călăuzirea morală nu se face doar din vorbă, ci mai ales cu fapta şi mai ales la momentele oportune, de cumpănă, de mare însemnătate. Poporul român nu mai are astfel de voci loiale, nici din partea ierarhilor ortodocşi (cazul particular al Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan fiind de-a dreptul tragic, prin bicisnicia acestui ierarh coroborată cu cariera sa de securist şi cu convingerile sale de ereziarh ecumenist), nici din partea elitelor sale (elitele profesionale sunt descurajate să se exprime în chestiuni ce se sustrag competenţelor specializate şi nu îndrăznesc să se înscrie în conversaţii care să privească chestiunile generale) şi nici din partea politicienilor preocupaţi de mersul afacerilor publice (incapabili de a rostui energiile colective, imagina viitorul, lucra pentru binele cetăţii).

Despre bizara coerenţă a opiniilor clericale pe subiectul LGBT+

În Biserica Ortodoxă Română s-a emis „ordin pe unitate” în privinţa ignorării acţiunilor LGBT+ şi potolirii credincioşilor revoltaţi. Spun aceasta urmare a contactelor directe, dar şi văzând coerenţa şi similaritatea cu care mai mulţi preoţi dintre cei ce au prim-planul ortodoxiei din punct de vedere mediatic promovează exact acelaşi tip de „soluţie”, cu aceleaşi argumente şi aceleaşi îndemnuri, opinând în esenţă că, la scara mare a Istoriei Bisericeşti, actualul episod pederast pe care îl cunoaşte societatea românească este cu totul nesemnificativ. Viaţa cetăţii ar reprezenta o continuă paradă de patimi şi vicii, manifestate cu egală neruşinare, faţă de care sodomiţii şi filo-pederaştii nu ar face notă discordantă.

Lipsiţi fiind de călăuzire morală şi temători de ridicolul poziţionărilor inadecvate, faţă de evantaiul de argumente care ne îndeamnă să ne resemnăm în faţa tăvălugului pederast, cei mai mulţi dintre noi au ales să rămână pasivi şi de data asta, conservându-şi energia pentru teme care, aparent, sunt mai importante. Şi acum, tăcerea se arată că este „binecuvântată” de ierarhii noştri, cum mereu este, indiferent de temă.

De ce nu sunt de acord cu pasivitatea

Eu nu rezonez cu această concluzie, din mai multe motive pe care le expun aici doar schematic, dar pe care le voi dezvolta la comentarii dacă există interes, dat fiind că nu înţeleg să mă ofer pe mine ca exemplu.

Pe străzile Iaşului se propovăduieşte cu mândrie un păcat cu o neagră semnificaţie de răzvrătire împotriva firii.

Pasivitatea şi ignorarea activităţilor LGBT+ nu se fac cu inimă uşoară, de creştin, ci cu resentiment şi cu dezgust faţă de păcătoşi, faţă de cei ce îi îndreptăţesc pe păcătoşi şi faţă de poporul ne-volnic de care apaţinem.

Din cauza neputinţelor noastre şi a conştientizării poziţiei noastre de slăbiciune, discuţiile nepublice nu fac întotdeauna cinste credinţei pe care o mărturisim şi cred că e mai bine să verbalizăm împotrivirea noastră, pentru a găsi calea şi sensurile corecte spre iubirea păcătosului şi ura faţă de păcat.

De asemenea, rămânând pasivi ne lipsim de exerciţiul mărturisirii credinţei noastre, trăirii valorilor despre care declarăm că ne animă.

Este cert că în lipsa unui mesaj politic, civic şi religios, articulat convingător şi consistent, strigătele noastre precum că „Iaşul nu-i Sodoma!” nu vor încălzi inimi şi vor cimenta naraţiunea mediatică a inadecvării celor ce se împotrivesc. Însă este nedrept a împiedica o conştiinţă sinceră să se exprime, chiar şi când o face rudimentar.

Prin manifestarea împotrivirii noastre punem bun început, conştienţi fiind că împotrivirea punctuală nu vindecă boala care ne-a adus în acest punct şi că trebuie pornit un efort susţinut de revendicare şi de recuperare a Iaşului, a ţării, a limbii şi vocabularului necesar, precum şi a credinţei ortodoxe.

Împotrivirea deschisă, explicită, limpede şi energică faţă de marşul LGBT+ produce o clarificare a resorturilor religioase, civice, politice şi culturale care trebuie avute în vedere pentru îndreptare, antrenează idei aparent fără legătură, dar cu implicaţii directe (de pildă, importanţa militării pentru RoExit, importanţa militării pentru libertate şi suveranitate, pentru valorile naţionale ş.a.m.d.)

Nu în ultimul rând, intenţionez ca prin împotrivirea mea concretă, asumată cu bună credinţă şi cu dragoste pentru semeni, să mă fac prilej de a verifica din nou axioma potrivit căreia cea mai scurtă care spre o soluţie este să afirmi un răspuns greşit. În lipsa unui plan coerent de recuperare a ţării pentru credinţă şi pentru valorile ortodoxiei, a cuminţeniei, curăţiei, pudorii, curajului, bucuriei întru suferinţă, orice răspuns punctual este greşit dar binevenit.


P.S. Vă îndemn călduros pe toţi cei aflaţi în acelaşi gând cu mine, din Iaşi sau care veţi fi prezenţi la Iaşi în 5 iunie, să mă contactaţi şi să ne cunoaştem.

14 mai – Ziua Sfinţilor Închisorilor: Arhimandritul Gherasim Iscu

Sursa: theodosie.ro

Deşi îi sărbătorim trecerea la Domnul în 25 decembrie, se cuvine să facem astăzi, 14 mai şi zi naţională de cinstire a pătimitorilor din temniţele comuniste, amintirea părintelui nostru Gherasim Iscu, arhimandrit şi stareţ al Mănăstirii Tismana, împreună-pătimitor cu Sfântul Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide, printre mulţi alţii. Trimitem la articolul publicat de revista Atitudini şi la colajul disponibil pe situl FericitiCeiPrigoniti, pentru a ne întări în credinţa noastră, citind despre unul dintre cei trei mărturisitori propuşi spre canonizare în anul 2025 şi singurul nume propus dintre cei pe care poporul îi cinsteşte a fi Sfinţi ai Închisorilor.

Continuăm demersurile noastre de a produce imagini retuşate şi colorizate ale Sfinţilor Închisorilor, în scopul aducerii mai aproape de mintea şi sufletul nostru a exemplului mărturisirii acestora. Fotografia de mai sus poate fi descărcată la rezoluţia cea mai înaltă accesând acest link.

Ne pare nimerit să amintim astăzi, zi de pelerinaj la Tîrgu Ocna, şi de profeţia părintelui Gherasim Iscu, astfel cum a fost surprinsă de împreunul pătimitor Ioan Ianolide:


În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag. Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. […]

M-am apropiat uşor de părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile.

Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că oficiază spovedanii şi cuminecări şi drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară „umanitar”.

Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic.

Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi.

Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nici o clipă Tainele săvârşite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat şi prin sfinţii Săi. Aşa simţeam în preajma părintelui Gherasim.

Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:

– Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiara cum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc… Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie…

Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului…

Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă… Duşmanii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui…

S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:

Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea.

Fiţi deci binecuvântaţi!… Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…

Vorbise stins, dar cu mare putere, încât eram profund impresionat. A închis din nou ochii şi s-a retras în pragul vieţii veşnice. Convorbirea mea cu părintele Gherasim o înregistrase, involuntar daremoţionat, şi evreul Iacov, care ocupa patul alăturat. […]

Din când în când mă apropiam de Ion şi de părintele Gherasim, care se stingeau încetişor, mai vii cu cât se apropiau de moarte. […]

A adormit întâi Ion, ca un pui de om, el care era un om cu suflet atât de mare. Ultima lui privire a fost tristă, tristă şi plină de dragoste. Poate că era şi rugăciune în ea, poate şi un îndemn, poate că licărea şi o nădejde.

Abia terminasem cu Ion, când am fost chemat la părintele Gherasim.

A deschis iarăşi ochii adânci, duşi în fundul orbitelor.

– Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, fraţii mei, părinţii mei! a spus el stins. Apoi a tuşit şi, în fine, a adăugat:

– Plec! Dumnezeu să vă binecuvinteze!

A respirat adânc, scurt, s-a contractat un pic şi şi-a dat sufletul. I-am închis ochii. Am închis ochii la sute de oameni şi ştiam cum a murit fiecare mai bine decât cum a trăit. Poate că momentul sfârşitului este mai caracteristic pentru portretizarea oamenilor decât viaţa însăşi.

Greva nelegală de la STB şi conceptul de Wildcat Strike Action

A trecut necomentată o ştire din Săptămâna Mare care comportă consecinţe însemnate asupra societăţii româneşti. La o privire superficială, ştirea s-ar înscrie în lungul şir al neputinţelor nostre colective, abil întreţinute şi încurajate de statul român, fără însă a ieşi din tipar. Cu toate acestea, impactul asupra democraţiei româneşti poate fi considerat unul fatal.

Sursă imagine: stbsa.ro

Concedieri şi sancţiuni!

Este vorba despre concedierea a unui număr de 222 de şoferi şi vatmani de la Societatea de Transport Bucureşti S.A. şi sancţionarea a peste 500 alţi angajaţi, pentru implicarea în greva nelegală din ianuarie. Ştirea este importantă întrucât, în opinia mea, marchează un capăt de drum pentru sindicalismul românesc. Mă feresc să scriu că „mai rău de atât nu se poate!” deşi poate că ar fi fost oportună o astfel de exclamaţie.

Concedierea vine ca sancţiune pentru implicarea într-o grevă nelegală, despre care presa afirmă că „a blocat Bucureştiul timp de 5 zile”. Departe de a fi aşa, dar să admitem că a existat o perturbare gravă a trasportului public de suprafaţă în capitală. Similar, ar trebui să reţinem şi faptul că măsura concedierii reprezintă nu atât o sancţiune de natură disciplinară, de dreptul muncii, cât o măsură menită de a înlătura „nucleul dur” al sindicatului, astfel cum sursele publicaţiei adevărul.ro nu se sfiau să recunoască încă din luna ianuarie („Prin această mişcare, autorităţile ar scăpa şi de nucleul dur al greviştilor din jurul lui Vasile Petrariu, liderul sindical care este şi membru P.S.D.”).

Presa a insistat pe această calitate de pesedist a liderului sindical, împrejurare considerată suficientă pentru a delegitima protestul sindicaliştilor, protest despre care aceştia au insistat că nu este grevă, după cum au insistat şi asupra faptului că directorul S.T.B. doreşte desfiinţarea organizaţiei sindicale. Relatările de presă converg cadrajului mediatic dominant, vădit anti-sindicalist.

Ce este wildcat strike action?

Dată fiind natura controlată a sindicalismului românesc, precum sunt toate celelalte organisme sociale care au vocaţia de a acumula şi exercita putere politică, în România nu s-a realizat un transfer de know-how sindicalist de substanţă care să explice rostul şi noima tacticilor sindicale şi, mai ales, importanţa covârşitoare a sindicalismului pentru sănătatea oricărui stat democratic. Motiv pentru care trebuie să apelăm la experienţa (şi vocabularul) altor ţări pentru a explica şi justifica acţiuni care ţin de elementarul expresiei sindicale. Detalii pot fi găsite şi pe Wikipedia.

Wildcat strike action reprezintă o acţiune de protest nelegală dar legitimă. Istoria sindicalismului nu poate fi disociată de caracterul său militant, mai ales în condiţii de nelegalitate, dat fiind faptul că patronatul capitalist sau politic nu a avut nicio rezervă în a-şi legifera dispoziţii legale menite să cimenteze starea de fapt împotriva căreia protestau salariaţii. Tot istoria ne învaţă că drepturile omului nu pot fi disociate de lupta sindicală şi că sistemul de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti care constituie astăzi fundamentul statului democratic s-a dezvoltat pe fondul unor mişcări muncitoreşti (labour movements), mai cu seamă de natură sindicală. Cazul „Solidarność” este cel mai la îndemână.

De ce să fie recunoscută legalitatea retroactivă a unui protest?

Realitatea mai multor state occidentale recunosc acestui tip de acţiune de protest sindical (wildcat strike action) o legalitate ex tunc (retroactivă), motivat de faptul că statul este unicul garant al păcii sociale şi că este responsabilitatea sa predilectă de a se manifesta proactiv astfel încât conflictele colective de muncă (cu substrat profesional, social, economic sau politic) să nu se producă. Atunci când viaţa socială produce astfel de izbucniri, statul recunoaşte retroactiv legalitatea protestului, pe baza legitimităţii dezideratelor sale. Dacă statul ar forţa stingerea protestelor prin măsuri coercitive, punitive, statul şi-ar renega rostul său principal şi şi-ar surpa propria legitimitate, care derivă din promisiunea de a gestiona binele public garantând libertatea şi bunăstarea cetăţenilor.

În caz contrar, statul s-ar manifesta totalitar şi ar îndreptăţi acţiunile subversive şi, ulterior, ofensive de răsturnare a ordinii politice, cu consecinţe sociale, economice şi politice mult mai grave. Dacă nu este permisă lupta sindicală, lupta devine una cu caracter politic, de emancipare, pentru libertate, căci nimeni nu acceptă o viaţă de aservit. Este, aşadar, mult mai echitabil ca statul să-şi recunoască cu prioritate propriul eşec în a asigura pacea socială, în loc să cauţioneze o drastică politică sancţionatorie.

Pot fi evitate protestele?

O lege dreaptă şi echitabilă a dialogului social are menirea de a pune la dispoziţia sindicatelor suficiente instrumente de exprimare astfel încât să fie preîntâmpinate conflictele, esenţială fiind recunoaşterea calităţii de partener social a organizaţiei sindicale. Partener social fiind actorul (sindicat sau organizaţie patronală) care interacționează în procesul voluntar prin care partenerii sociali se informează, se consultă și negociază în vederea stabilirii unor acorduri în probleme de interes comun (art.1 lit.a) şi b) din Legea dialogului social).

Dificultatea majoră în România rezidă în a accepta că „problemele de interes comun” sunt indicate ca atare şi de patronat dar mai ales de sindicat, iar „problemele de interes comun” vizează cu predilecţie modalitatea de conducere şi management, şi mai puţin partea de execuţie. Ideea de a recunoaşte unui sindicat calitatea de partener cu care negociem actul de conducere este una care tulbură profund orice şef, pentru care funcţia obţinută este cheia de boltă a reuşitei sale profesionale, dar mai ales personale.

Devin toate protestele legale?

Atât legea cât şi patronatul trebuie să recunoască importanţa organizării sindicale ca actor legitim şi autonom, deţinător al unui capital propriu de putere, pus în slujba membrilor de sindicat, capital prin care membrii de sindicat participă (şi) la actul de conducere a unităţii a cărei salariaţi sunt. Aşa se explică de ce, în România, sindicalismul este portretizat (nu doar de presă) ca un uzurpator, ca un actor nelegitim, la care trebuie să se iasă „cu ranga”. Asupra costurilor unei astfel de abordări voi reveni infra.

Legalitatea acţiunilor sindicale trebuie apreciată în raport de o lege care să constituie o bază viabilă a dialogului social, potrivit principiului indivizibilităţii binelui public şi al principiului negocierii asupra problemelor de interes comun. Legea trebuie să slujească echităţii sociale nu să o constrângă, să o mutileze. Legea este pentru om, nu omul pentru lege.

Prin urmare, în toate domeniile, dar cu atât mai mult în materie sindicală, legalitatea nu trebuie disociată de legitimitate. Un protest poate fi considerat nelegal doar atunci când legea însăşi conferă toate mijloacele de expresie sindicală necesare îndeplinirii funcţiei pentru care existenţa sindicatelor este recunoscută de lege. O lege care reduce organizaţia sindicală la o formă de butaforie birocratică, esenţialmente lipsită de putere, nu este în măsură să determine legalitatea unei acţiuni sindicale, iar membrii de sindicat sunt chemaţi să respingă şi să denunţe categoric un astfel de act normativ, inclusiv de pe poziţii anarho-sindicaliste.

Ce fel de lege a dialogului social avem noi?

Un studiu al fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung, din 2015, asupra căruia vă recomand să cumpăniţi, reaminteşte unele adevăruri dureroase:

Înainte de criza economică, a existat un echilibru de forţe între sindicate şi patronate susținut de legislația muncii. Modificarea Codului Muncii şi adoptarea legii Dialogului Social în 2011 au diminuat drepturilor angajaţilor de a se organiza în sindicate, precum şi drepturile sindicatelor de a negocia contracte colective de muncă şi de a trece la acţiune sindicală. Aceste schimbări legislative au dus la dezechilibrarea raportului de forţe în favoarea angajatorilor. În acest context, numărul angajaților acoperiți de contracte colective de muncă s-a redus dramatic. La nivel naţional, sindicatele si patronatele nu mai au dreptul să negocieze contractele colective inter-sectoriale, în timp ce înainte de 2011 toţi angajaţii erau acoperiți de contractul de muncă unic la nivel naţional. La nivel de sector, doar o treime dintre ramurile care aveau contracte colective de muncă înainte de 2011, au continut sa le aibă in 2014.

Modificările legislative au condus la anularea drepturilor fundamentale ale sindicatelor la negociere colectivă, subminând dreptul de a constitui sindicate şi de a trece la acţiune sindicală. În consecinţă, contractele colective inter-sectoriale au încetat să existe şi s-au încheiat foarte puţine contracte colective pe grup de unităţi după adoptarea, în 2011, a noii legislații privind relaţiile de muncă. Guvernarea de centru-dreapta a folosit criza ca pretext pentru a reforma sistemul relaţiilor de muncă, beneficiind de sprijinul „Troicăi” alcătuită din Uniunea Europeană (UE), Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Centrală Europeană (BCE).

Care guvernare de centru-dreapta?

Este vorba de guvernul Boc, din mandatul acelui băsescu, în perioada căruia s-a pus în executare şi în România „Doctrina şocului”. Amintirea dispoziţiilor categorice ale Troicăi, încurajată de guvernarea din acea vreme, rămâne vie şi la mai mult de un deceniu. Victoria Stoiciu afirma într-un interviu din 2017 că legislaţia dialogului social „a fost o mișcare parte a măsurilor de austeritate și a reformelor structurale, făcută la presiunea marelui capital, reprezentat de multinaționale. Scopul a fost clar – slăbirea puterii de reprezentare a angajaților”.

Ce criticăm concret?

De pildă, faptul că între grevă şi ceea ce în mod obişnuit este denumit greva japoneză nu există nicio diferenţă de esenţă, ambele instrumente fiind pur simbolice. Astfel cum sunt legiferate astăzi acţiunile directe, greva este dificil de iniţiat şi imposibil de menţinut astfel încât să determine, prin putere sindicală, concesiile care le sunt refuzate sindicatelor pe calea negocierilor. Întreaga legislaţie sindicală a transformat acţiunile organizaţiilor sindicale într-un soi de virtue signaling, într-o activitate principială de lamentare publică şi de concurenţă pentru empatia publicului, chestiune cu totul străină de forţa şi menirea expresiei sindicale.

În cazul nostru concret, greva de solidaritate este limitată la acelaşi sector de activitate şi poate fi desfăşurată doar pentru o singură zi. În reglementarea condiţiilor de grevă sunt prevăzute limitări de fond care transformă principalul instrument sindical într-o acţiune de PR, iar nu una care să producă efectul disruptiv necesar trezirii statului la realitatea vieţii sociale. De pildă, art. 202-206 din Legea dialogului social prevăd limitări şi excepţii de substanţă, care deturnează acest instrument de la menirea sa. Domeniile cu caracter strategic sunt excluse de lege din aria de acţiune sindicală sau sunt drastic limitate. Protestele spontane nu sunt acoperite de legislaţie, după cum nu este reglementată nici greva generală. Împotriva oricărui rost al existenţei şi afirmării sindicalismului, acţiunile sindicale nu pot viza obiective cu caracter politic. O interdicţie legitimă care proteja actul concret al legiferării de un eventual abuz al forţei sindicale a fost extinsă astfel încât să vizeze întregul câmp al activităţii politice, împingând sindicalismul în marginalul vieţii publice şi negându-i vocaţia proprie şi legitimă de putere publică.

Care sunt consecinţele?

Principalul efect este acela al lipsirii societăţii civile de principalul pol de putere, contrapondere organizaţiilor patronale şi statului. Ideea că ONG-urile ar putea suplini cumva prezenţa publică a sindicatelor este una cel puţin naivă dacă nu chiar de rea-credinţă. Solidarizarea angajaţilor produce o agregare a puterii individuale într-un monolit sindical care se poate angaja în negocieri autentice, de substanţă, atât cu statul, cât şi cu marele capital.

Prin natura sa, sindicalismul va avea mereu o expresie naţională, dat fiind că, spre deosebire de ONG-urile subvenţionate din afară, de marele capital şi de partidele politice subjugate acestuia, forţa de muncă va rămâne una naţională, românească, orientată spre binele public naţional.

Spre deosebire de societatea civilă care se manifestă în stradă, sindicalismul nu poate fi sabotat de infiltraţii jandarmeriei, nu poate fi sancţionat contravenţional şi provocat în scop de delegitimare a expresiei sale. Nu pot veni jandarmii la locul de muncă a fiecăruia să-i suplinească activitatea în caz de grevă.

Sindicalismul dispune de un for propriu în interiorul căruia presa aservită marelui capital şi statului nelegitim nu se poate angaja în deturnarea conversaţiei. Sindicalismul are o organizare proprie, autonomă, care se legitimează prin proceduri insularizate de presiunea mediatică.

Sindicalismul produce un discurs public cu o puternică componentă economică, imposibil de replicat şi de susţinut de societatea civilă. Organizaţiile sindicale, federaţiile, confederaţiile, prin efectul legii, trebuie să aibă acces la date cu caracter economic şi financiar de o specificitate la care societatea civilă nu are nici acces şi nici competenţă a le aprecia.

În lipsa sindicalismului, reformele economice ale statului, politicile fiscale şi financiare, inclusiv cu privire la gradul de îndatorare publică, nu pot primi niciun fel de critică de fond. Sindicalismul produce argumente economice cu caracter calitativ, ponderate şi integrate în mersul vieţii sociale şi economice, distincte de caracterul sec al datelor cuprinse în anuarele statistice disponibile publicului specializat. În România, astăzi, nu mai există niciun fel de dezbatere economică.

Lipsa educaţiei financiare care se produce prin acţiune sindicală a sărăcit şi deprofesionalizat discursul public într-o aşa mare măsură încât astăzi, în România, este imposibilă dezbaterea de substanţă a oricărei politici publice. Ariditatea intelectuală provocată de evacuarea sindicatelor din dezbaterea publică este una cu efect ireversibil, lipsind orice fel de repere intersectoriale, în afara celor de loby al patronatului, nereprezentative pentru publicul larg.

La un deceniu de la marea reformă a legislaţiei muncii, niciuna dintre promisiunile atunci formulate nu s-a realizat. Mai mult, politica wage led growth, aplicată de Partidul Social Democrat potrivit gândirii economistului Cristian Socol, a produs punctual o bunăstare rezonabilă, în răspăr cu exact argumentele neo-liberale care au impus lichidarea sindicalismului românesc.

Prin ce poate fi fatal impactul concedierii şoferilor STB?

Prin incapacitatea noastră de a înţelege rostul acţiunilor sindicale şi de a milita pentru recuperarea funcţiei sociale a sindicatelor. Acceptând concedierea punitivă a „nucleului dur” al sindicatului din interiorul STB, societatea românească abdică de la principalul său instrument de putere descentralizată, independentă faţă de puterea de stat. Societatea civilă nu poate avea niciun fel de impact într-un regim politic care nu poate fi tras la răspundere, care nu poate fi confruntat, care exercită actul politic cu rea-credinţă, excluzând şi negând opoziţiei rolul său legitim.

Chestiunea prezintă o importanţă crucială în contextul caracterului totalitar al statului român care neagă substanţa drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, încurajând un discurs mediatic străin de realităţile sociale, menţinând populaţia într-o continuă stare de temere şi de confuzie, prin presa aservită.

Lichidând sindicalismul autentic, menţinând expresia sindicală la nivelul unei potemkiniade fără efect şi fără putere proprie, sacţionând nediferenţiat protestele fără a cerceta cauzele generatoare, fără a proteja existenţa legitimă a sindicatelor în interiorul unităţilor publice şi private, statul realizează o verticală completă a puterii, una cinică, mincinoasă, umilitoare şi dezumanizantă.

Aşa cum o comunitate sănătoasă se bucură de zarva unei nunţi care ocupă strada, asemenea ar trebui să privim curajul sindical de a exprima solidar fărâma de putere proprie în scopul atingerii unui obiectiv mai înalt decât al interesului propriu. Incapacitatea statului de a reveni la lecţiile demult afirmate şi verificate ale dialogului social va duce la pieirea sa.

Ce e de făcut?

Reforma legislaţiei muncii şi a dialogului social. Reafirmarea sindicalismului ca factor legitim de putere în societate şi asigurarea rolului autentic de parteneri sociali pentru organizaţiile sindicale. Know-how există, interes deloc.

Războiul şi Biblia (Sfântul Nicolae Velimirovici)

Prezentăm în cele ce urmează concluziile capitolelor din cartea Războiul şi Biblia, scrisă de Sfântul Nicolae Velimirovi în anul 1927, cu îndemnul fierbinte de lectura întraga carte. Cu toate că este de dimensiuni reduse, cartea evidenţiază fidel înţelegerea biblică a războiului. Consider că dacă privim politica naţiunii noastre prin lentila pe care ne-o pune înainte Sfântul Nicolae Velimirovici, putem concluziona fără greş că suntem de partea greşită a istoriei. Fără îndoială, pentru credincioşi, cartea se înscrie în rândul lecturilor obligatorii.

Cartea poate fi descărcată de aici.

Sursă imagine: Basilica.ro

Înarmarea:

  1. Că Războiul Mondial, început încă din anul 1914, nu pare a se fi încheiat nici până astăzi;
  2. Că de la Războiul Mondial încoace ideea unui nou război domină cu toată autoritatea dispoziţiile psihice şi eforturile materiale ale popoarelor şi statelor;
  3. Că faptele privitoare la înarmarea lumii pun în umbră toate convorbirile şi bunele intenţii de pace;
  4. Că lumea, din punct de vedere financiar, adică din punctul de vedere al cheltuielilor în scopuri de război, este deja în stare de război.

Cum va fi viitorul război
Din toate acestea reiese limpede învăţătura:

  1. Lumea civilizată va pune în slujba viitorului război toată inteligenţa sa, toată energia şi tot avutul său, fără rezerve.
  2. Grozăviile distrugerilor din viitorul război vor întrece toate grozăviile războaielor din vremurile trecute.
  3. Viitorul război se va distinge prin lipsa de idealuri şi prin lipsa milostivirii şi eroismului.

Caine, unde este fratele tău?
Şi astfel, generale, acest prim început al tuturor războaielor care au urmat se înţelege în lumina Sfintei Scripturi în următorul chip:

  1. Există o lege implacabilă a păcatului.
  2. Războiul omului împotriva omului este urmarea războiului omului împotriva lui Dumnezeu.
  3. Războiul părinţilor împotriva lui Dumnezeu îl continuă apoi fiii unul împotriva altuia.
  4. Milostivirea Făcătorului temperează legea păcatului şi prin acesta face cu putinţă dăinuirea neamului omenesc pe pământ.

Domnul e stindardul meu
Din acestea reiese limpede în lumina biblică:

  1. Că cei care se războiesc în scop de jaf, ca Holodogomor şi Amalic, pot, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, să izbândească la început.
  2. Că tâlharii şi asupritorii izbândesc în război nu din pricina puterii lor, ci din pricina păcătoşeniei acelui popor pe care îl lovesc.
  3. Că drepţii lui Dumnezeu, asemenea lui Avram şi Moisi, biruie pe vrăjmaş atunci când luptă sub Dumnezeu ca sub un stindard, pentru apărarea celor cotropiţi şi neputincioşi.

Curvia aduce dezastru în război
De aici reiese limpede că:

  1. Alături de curvia trupească merge şi curvia duhovnicească, adică apostazia de la Dumnezeul Cel Adevărat, lepădarea de Dumnezeu şi căderea sub stăpânirea dumnezeilor mincinoşi.
  2. Curvia, atât de un fel cât şi de celălalt, aduce dezastru în război.

Furtul aduce înfrângere în război
Din aceasta reiese limpede că:

  1. Domnul oştirilor urăşte pe cei ce fură în război.
  2. Furtul săvârşit în război de către indivizi împiedică izbânda întregii armate.

Şeptimea celor osândiţi la moarte
Cumplita soartă a celor şapte popoare osândite la moarte ne dă următoarea învăţătură:

  1. Nici un popor nu poate să păcătuiască împotriva legii lui Dumnezeu şi totodată să trăiască în pace.
  2. Păcatul este cel ce aduce războiul, şi oricât de paşnic s-ar arăta un popor păcătos, războiul trebuie să vină asupra lui.
  3. Pentru a pedepsi un popor apostat şi luptător împotriva lui Dumnezeu, Domnul întrebuinţează câteodată popoare de la mare depărtare. Aşa au fost aduşi israilitenii din Egipt spre pedepsirea cananeenilor păgâni, precum au fost aduşi mai târziu, de departe, spre pedepsirea europenilor Attila şi Ghinghis-Han, spre pedepsirea spaniolilor – sarazinii, iar spre pedepsirea balcanicilor – turcii.

Robia meritată – Cartea judecătorilor
Din cele de până acum reiese limpede următoarea învăţătură:

  1. Un popor întreg poate să apostazieze de la Dumnezeu şi să calce legea lui Dumnezeu.
  2. Păcatele unui popor pricinuiesc înrobirea acelui popor.
  3. Există o legătură vie şi raţională, sau un „legător” viu şi raţional, între cauză şi efect în destinele popoarelor: însuşi Făcătorul şi Proniatorul oamenilor.
  4. Cauzele sînt în mâinile oamenilor, iar efectele în mâinile lui Dumnezeu.

De ce depinde eliberarea din robie
Aşadar, este limpede, generale, că cei mai importanţi factori în eliberarea unui popor înrobit sînt:

  1. pocăinţa poporului.
  2. milostivirea şi puterea lui Dumnezeu.

Păcatele conducătorilor pricinuiesc războiul şi pierd războiul
Din acestea, generale, oare nu reiese limpede ca lumina zilei că:

  1. Păcatele conducătorilor poporului pricinuiesc războiul şi pierd războiul.
  2. Pentru păcatul şi fărădelegea conducătorilor de popoare potrivnici lui Dumnezeu pătimeşte şi poporul şi pier statul, neatârnarea şi libertatea poporului ?

Pentru bunătatea conducătorilor în ţară este pace, iar când este război se dobândeşte biruinţă
Din toate aceste exemple, generale, oare nu este limpede următoarea învăţătură:

  1. Pentru bunătatea conducătorilor buni, Domnul dăruieşte pace şi bunăstare unui popor.
  2. Pentru bunătatea conducătorilor buni, Domnul alungă pe năvălitori şi dăruieşte biruinţă unui popor.
  3. Când conducătorii buni se mândresc cu puterea lor, sau cu înţelepciunea lor, sau cu bogăţia lor (care le sunt dăruite de către Dumnezeu) şi apostaziază de la Dumnezeu, atunci Dumnezeu pedepseşte cu asprime atât conducătorii, cât şi poporul.
  4. A fi bun conducător al poporului înseamnă a te lipi de Dumnezeu, Cel Unul şi Viu, şi a te ţine în toate de poruncile Lui.

Alianţa cu cei răi aduce rău
Din exemplele biblice aduse reiese următoarea învăţătură:

  1. Aliatul fără Dumnezeu şi netrebnic aduce neizbândă în război atât asupra sa, cât şi asupra aliatului său bun.
  2. In război se întâmplă cu popoarele acelaşi lucru ca şi cu indivizii în timp de pace, adică tovărăşia cu cei răi aduce rău.
  3. Dumnezeu Cel Drept este întotdeauna aliatul cel mai de nădejde al celor ce se ţin de El şi se roagă Lui.
  4. Nici o mulţime materială, pe care contează cei fără Dumnezeu şi lacomi, nu ajută la nimic.

Armele nu ajută
Exemplele aduse ne dau învăţătura limpede că:

  1. Cel care, potrivit uitării de Dumnezeu şi trufiei inimii sale, se bizuie în război pe armele sale, acela piere şi cade ruşinos.
  2. Cel care, potrivit smereniei inimii sale, nu se bizuie în război pe armele sale, ci cu pocăinţă cheamă pe Dumnezeu în ajutor, acela biruie în chip slăvit.
  3. Dumnezeu ajută celui smerit şi credincios împotriva celui trufaş şi necredincios.
  4. Dumnezeu întrebuinţează adeseori mijloace mici şi lucruri neînsemnate ca să zdrobească pe cel trufaş şi necredincios.

Cum reuşeşte o armată mică să biruie una mare
Din aceste exemple biblice, reiese cu limpezime următoarea învăţătură:

  1. De partea nedreaptă este frica, iar de cea dreaptă – vitejia.
  2. Războiul nu este hotărât de număr, ci de Dumnezeu.
  3. S-au adeverit spusele proroceşti: Unul dintre voi va goni o mie, că Domnul Dumnezeul vostru, El va bate război pentru voi.

Războaiele moderne în lumina biblică
Din toate acestea reiese limpede următoarea învăţătură:

  1. Şi în vremurile moderne, ca şi în cele din vechime, Domnul oştirilor — în calitate de al Treilea şi Nevăzut Luptător – hotărăşte orice război.
  2. Şi în războaiele moderne, ca şi în cele din vechime, păcătoşenia poporului sau a conducătorilor săi faţă de legea lui Dumnezeu aduce negreşit înfrângere.
  3. Şi în războaiele moderne, ca şi în cele din vechime, dreptatea poporului sau a conducătorilor poporului pricinuieşte biruinţa.
  4. Într-un cuvânt, războaiele moderne, ca şi cele din vechime, nu se pot înţelege şi explica decât în lumina biblică.

Războiul mondial în lumina biblică
Din această analiză sumară a trecutului Răz¬boi mondial este limpede următoarea învăţătură:

  1. Războiul mondial a fost pricinuit de apostazia, trufia şi fărădelegile popoarelor creştine din Europa.
  2. Acest război a fost stârnit de păcatele luptătoare împotriva lui Hristos ale unor popoare întregi sau ale conducătorilor de popoare.
  3. În Războiul mondial s-au adunat în mod evident toate motivele biblice privitoare la război.
  4. Factorul Cel de-al treilea, Nevăzut, Atot-hotărâtor, a vădit mincinoase toate planurile şi previziunile omeneşti, a ruşinat nădejdea în număr, arme şi cultură şi a împărţit biruinţele şi înfrângerile după dreptatea cea mai desăvârşită, adică după mărimea credinţei şi pocăinţei şi a strigării către Dânsul a fiecărei părţi aflate în război.

Care sunt, deci, cauzele viitorului război?
Din toate acestea reiese limpede învăţătura:

  1. Cauzele viitorului război constă în lepădarea de Dumnezeu şi închinarea la idoli a popoarelor creştine sau a conducătorilor acestora.
  2. Aceste cauze sînt identice cu cauzele războaielor în urma cărora Israil — cândva sarea şi lumina lumii — a suferit şi din pricina cărora a şi pierit în cele din urmă.
  3. Dacă aceste cauze nu vor fi îndepărtate degrabă prin pocăinţă şi întoarcere la Hristos, grabnicul şir de războaie care vor veni va însemna nu doar război, dar şi pieirea popoarelor creştine — dacă nu şi a creştinismului.

Cine va învinge în viitorul război?
Din cele spuse până acum reiese limpede următoarea învăţătură:

  1. În viitorul război vor suferi cel mai mult popoarele care se vor fi îngâmfat cel mai mult înaintea lui Dumnezeu.
  2. Victoria în viitorul război este condiţionată de pocăinţă şi de întoarcerea la Hristos.
  3. Dacă nici unul dintre popoarele creştine nu se va pocăi şi nu se va întoarce la Hristos ca centru al sufletului său şi al vieţii sale, victoria va fi dăruită de Dumnezeu popoarelor asiatice, necreştine.

Evanghelia şi războiul
Din toate acestea reiese limpede învăţătura:

  1. Domnul Hristos ne-a descoperit scopul vieţii şi calea.
  2. Prin Evanghelia Sa, Hristos a propus şi prescris, în scopul înlăturării celorlalte războaie, războiul omului cu el însuşi.
  3. Cei ce nu duc război cu ei înşişi, cu patimile, viciile şi păcatele lor, îl duc negreşit împotriva lui Dumnezeu şi a aproapelui.
  4. Războiul nu are cum să nu vină asupra creştinilor care calcă legea lui Dumnezeu, chiar dacă ei nu-l vor — la fel cum copilul care a greşit nu vrea bătaia, dar o pricinuieşte.

Concluzie

Cauza războiului constă în lepădarea oamenilor de Dumnezeu şi de legea Lui. Lepădarea de Dumnezeu şi netrebnicia din timp de pace a oamenilor provoacă războiul. Atunci când oamenii merită războiul, atunci când acumulează cauze de război, războiul vine fie că o vor ei, fie că nu o vor. Precum cei ce beau apă cu bacili de tifos se molipsesc de tifos şi tifosul este inevitabil, aşa şi cei ce lepădându-se de Dumnezeu, se adapă cu gânduri, pofte şi fapte potrivnice lui Dumnezeu, atrag asupra lor molima războiului, şi războiul devine inevitabil. Atâta vreme cât oamenii se războiesc cu Dumnezeu prin gândurile, poftele şi faptele lor, degeaba visează la pace. Fie că vor sau nu, războiul n-are cum să nu vină acolo unde este semănată sămânţa războiului. Războiul împotriva lui Dumnezeu, pe faţă sau într-ascuns, duce inevitabil la război între oameni. Că nu este pace necredincioşilor, zice Domnul (Isaia 48. 22). În zilele noastre, se vorbeşte în gura mare despre pace mai mult decât oricând. În vreme ce popoarele se pregătesc de război mai mult decât oricând. Este greu ca această făţărnicie să nu fie pedepsită prin război.

Supravegherea biometrică a teritoriilor nelocuite

Întrucât supravegherea biometrică a populaţiei reprezintă un subiect pe baza căruia se nasc (prea) multe speculaţii în blogosfera ortodoxă, înţelegem să aducem în atenţie un anunţ recent al IARPA – Intelligence Advanced Research Projects Activity, care urmăreşte să obţină, prin folosirea dronelor, la finalizarea proiectului de cercetare descris în cele ce urmează, capacitatea de identificare biometrică a persoanelor aflate la distanţe mai mari de 1 km, în condiţii meteo nefavorabile.

Este îndeobşte cunoscut faptul că standardul chinezesc pentru supraveghere biometrică se referă preponderent la recunoaşterea facială adresată spaţiilor interioare şi zonelor de tranzit. Proiectul american vizează capacitatea de a identifica persoane aflate la mare depărtare, persoane care se protejează prin camuflaj, dar a căror semnalmente şi particularităţi fizice sunt cunoscute sau deductibile pe baza calculului algoritmic derivat din înregistrările video ale sistemelor de ordine publică. Programul de cercetare pare a fi proiectat ca o completare a capacităţilor actuale de supraveghere biometrică a populaţiei, lărgind semnificativ aptitudinea de supraveghere şi control în zone extra-urbane, rurale sau chiar nelocuite.

Astfel de capacităţi punctuale, cu funcţionalitate limitată, sunt deja folosite de instituţiile care supraveghează frontierele S.U.A., dar suplimentar, prezentul proiect urmăreşte să obţină un grad crescut de automatizare, integrare şi de autonomie funcţională pentru flotele de drone utilizate pentru supravegherea biometrică a teritoriilor întinse.

Subiectul trebuie privit împreună cu teme adiacente precum constituţionalismul digital, normele de procedură adoptate de România privind identificarea video la distanţă, stadiul dezvoltării capacităţilor de supraveghere biometrică, adevărul despre scopul cardului de sănătate şi subiectul buletinelor biometrice.

Din acest unghi tehnologic, se poate considera că supravegherea biometrică a populaţiei va intra, la finalizarea proiectului de cercetare, într-o nouă etapă, depăşind frontiera urbană sau cea a zonelor locuite.


Sursă imagine: NextGov.com

NextGov.com: Proiectul IARPA își propune folosirea dronelor pentru noi modalităţi de identificare a persoanelor

Departamentul de cercetare al comunității de informații şi-a propus recent să dezvolte sisteme software biometrice care pot identifica întregul corp al oamenilor de la distanțe mari, în condiții dificile.

Prin acest efort de cercetare multianual recent dezvăluit – numit Recunoaștere și identificare biometrică la altitudine și distanţă sau program BRIAR – IARPA lucrează cu echipe din mai multe companii și universități pentru a deschide calea către tehnologia de recunoaștere biometrică de generaţie următoare.

„Există o mare varietate de provocări tehnice care trebuie să fie abordate. Acest proiect abordează o problemă care este importantă pentru guvern și pentru securitatea națională, dar cred că este subreprezentată în cercetarea academică, deoarece nu reprezintă o zonă tematică de cercetare”, a declarat managerul de program IARPA, dr. Lars Ericson, pentru Nextgov. „Trebuie să existe implicarea guvernului pentru a stimula datele, cercetarea și evaluările în acest domeniu. Așadar, cred că există mult potențial pentru beneficii extinse ale biometriei și vizionării computerizate, care conduce către această capacitate de misiune guvernamentală foarte importantă.”

Experiența profesională a lui Ericson este în domeniul fizicii, precum și în aplicații și tehnologii biometrice. El este persoana care supraveghează portofoliul de eforturi de cercetare în domeniul biometric al IARPA. (profil LinkedIn dr. Lars Ericson, nota theodosie.ro)

Fiind unul dintre cele mai recent lansate programe, scopul final al BRIAR, conform unui anunț extins al agenției lansat anul trecut pentru a sprijini această activitate, este de a „furniza un sistem biometric end-to-end, pentru întregul corp, capabil să fie precis și fiabil şi care să asigure verificarea, recunoașterea și identificarea persoanelor cu ajutorul platformelor aflate la mare înălţime și la distanțe de până la 1.000 de metri, într-o gamă largă de condiții de captură dificile.”

Sistemele bazate pe algoritmi software ar putea susține într-o zi comunitatea de informații și componentele Departamentului de Apărare în identificarea persoanelor, fie din turnuri de pază sau din drone, în special în condiții care fac observațiile extrem de dificile.

Ericson susţine că tehnologia actuală de ultimă oră în acest domeniu nu a avansat cu adevărat până în punctul de a putea răspunde în mod corespunzător anumitor nevoi de supraveghere biometrică precisă și de încredere, în condiții de imagistică dificilă. „Partenerii mei din comunitatea de informaţii, din cauza misiunilor lor, sunt interesați să poată realiza sarcini concrete de identificare biometrică”, a spus el.

Luând în considerare cele mai bune rezultate din scenariul acestui proiect de cercetare, el a declarat că IARPA intenționează să dezvolte „acea capacitate tehnică efectivă şi fundamentală” și, de asemenea, să contribuie „la înțelegerea și dezvoltarea cunoștințelor științifice din comunitatea de cercetare, astfel încât să putem promova în continuare vizionarea computerizată și cercetarea biometrică și pentru a promova înțelegerea științifică, aducând beneficii mai mari întregii comunităţi științifice.”

După ce anul trecut a lansat anunțul extins al agenției pentru BRIAR, IARPA a acordat contracte de cercetare echipelor de la: Accenture Federal Services LLC; Intelligent Automation, Inc.; Kitware, Inc.; Universitatea de Stat din Michigan; Systems & Technology Research, Universitatea din Houston; și Universitatea din California de Sud. „Aceste șapte echipe urmăresc toate același obiectiv final”, a explicat Ericson.

Acordul BRIAR – Business Associate Agreement (BAA) este împărțit în numeroase obiective tehnice, totul pentru a oferi o concentrare și o claritate mai mare cercetătorilor implicați, a adăugat acesta. „Cuprind obiective de cercetare precum rază lungă și perspectivă largă, dar includ și alte obiective tehnice care fac parte din sistemul general – de exemplu, a fi invariant față de poziția și iluminarea și expresia indivizilor care sunt fotografiați, pentru a nu fi dependenți de îmbrăcămintea pe care o poartă această persoană. Cu alte cuvinte, este o adevărată semnătură biometrică care este extrasă din imagini, precum și un obiectiv explicit de a se asigura că sistemele funcționează echitabil cu privire la diverse grupuri demografice și de formă a corpului uman”, a spus Ericson.

Carnegie Mellon University și General Electric Research au fost, de asemenea, selectate pentru contracte de cercetare mai „specifice” pentru a sprijini IARPA în acest efort. „Cele două echipe au avut idei foarte creative și inovatoare într-un subtopic din cadrul programului general și, prin urmare, au obiective mai specializate pe care le urmăresc”, a menționat managerul de program.

Oficialii de la Laboratorul Național Oak Ridge al Departamentului de Energie, Institutul Național de Standarde și Tehnologie și Comandamentul de Dezvoltare a Capabilităților de Luptă al Armatei SUA vor asigura testarea și evaluarea acestui proiect.

„Va fi interesant de văzut unde vom ajunge într-un an sau doi de acum înainte, a spus Ericson. „Urmăriți-ne pentru a şti ce s-a realizat, pentru că în acest moment există nenumărate promisiuni și mult entuziasm cu privire la munca acestor echipe și ceea ce sunt hotărâţi ei să încerce și să cerceteze.”


Vă îndemnăm să parcurgeţi şi articolele:
Biometria: problemă spirituală, socială sau doar de birocrație?
Problema noilor acte de identitate electronice din perspectivă creștină

Translate page >>