Explicații despre “Puterea politică” spre folosul credincioșilor ortodocşi

Propunem o lectură de întindere medie care e precedată de câteva observaţii proprii vizând necesitatea înţelegerii corecte a conceptului de putere politică de către creştinii ortodocşi. Preluăm un extras din cartea Cum percepem puterea politică? de Daniel Sidor, material pe care îl vom folosi drept reper şi bază pentru discuţii viitoare.

***

Măsurile luate de autorităţile statului român faţă de credincioşii ortodocşi în perioada infectărilor cu Covid19 şi modalitatea în care Biserica a răspuns acestora au pus în evidenţă modalitatea complet deficitară în care majoritatea ortodocşilor înţelegem concepte elementare ce ţin de viaţa cetăţii. Neînţelegerea conceptelor precum (participare la) guvernare, politici publice (evidence-based) sau noţiunea de putere politică împiedică formularea unor reacţii de apărare civică în faţa agresiunilor la care suntem supuşi, cimentează o atitudine de conformism şi de pasivitate în faţa nedreptăţii, impune indiferenţă în raport de ofensele aduse credinţei ortodoxe şi simbolurilor sale publice.

Deşi starea de urgenţă şi apoi starea de alertă reprezintă simple instrumente executive specializate, pentru uzul autorităţilor în împrejurări excepţionale, conchidem că acestea au fost transformate într-un regim politic de putere cu caracter permanent, care nu respectă constrângerile constituţionale, degradând nepermis substanţa drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, caricaturizând relaţii sociale legitime şi protejate. În panoplia acestora, libertatea religioasă este, de departe, cea mai batjocorită şi deposedată de componentele sale de autonomie, fiind supusă unui regim nedemn, discriminatoriu şi marginalizator.

Atât starea de urgenţă cât şi starea de alertă, neconsacrată constituţional, au menirea de a funcţiona, în mod excepţional, tocmai pentru a demonstra superioritatea democraţiei şi a statului de drept în apărarea drepturilor omului şi gestiunea situaţiilor de criză. Acestea reprezintă o oportunitate de a reafirma supleţea şi flexibilitatea regimului democratic, iar nu o paranteză istorică ce permite exercitarea neîngrădită a unor prerogative absolutiste.

Faptul că puterea politică a găsit în criza de sănătate politică pretextul perfect pentru a suspenda democraţia şi a impune un regim despotic, fără corespondent în logica politică şi în ştiinţa dreptului, trădează mentalitatea nedemocratică şi autoritaristă a acestora, neîncredere funciară în principiile democratice şi indiferenţă faţă de drepturile omului.  

Pentru ortodocşi, tolerarea continuă a cinismului politic, îngăduinţa răului în toate formele sale de manifestare publică a produs efecte extreme în însăşi forma ritualică a exercitării libertăţii religioase, fiind puse astăzi sub semnul întrebării chestiuni ce ţin de esenţa creştinismului.

Credem că această transformare a regimului politic nu este temporară ci că este definitivă şi că aşteptarea revenirii la normalitate, despre care face vorbire comunicatul Patriarhiei prin care salută „cu bucurie” permisiunea oficierii slujbelor religioase în interiorul bisericilor, este o naivitate de neprimit. Iluzia de parteneriat social pe care reprezentanţii Patriarhli se străduiesc să o impună credincioşilor este mai batjocoritoare decât chiar acţiunile factorului politic. Avem de-a face cu o reacţie tipică a victimei care îndreptăţeşte atitudinea agresoare, reacţie care, din păcate, nu prevesteşte nimic bun şi care invită abuzuri şi mai jignitoare, care sunt uşor de anticipat.

În spaţiul online ortodox, prin forţa împrejurărilor, s-a făcut vorbire în această perioadă despre noţiuni precum legalitate, constituţionalitate, legitimitate, autoritate, credibilitate, comunicare strategică, conformare (respectarea măsurilor), fără însă ca acestea să fie puse într-o perspectivă mai largă, fără a se cunoaşte raportul firesc între stat şi societate, între stat şi Biserică, în aşa fel încât să obţinem o înţelegere comună şi lămuritoare a vremurilor pe care le parcurgem.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât statul ne impune insidios o naraţiune falsă, în care eliminarea sau restrângerea drepturilor civile este prezentantă mincinos ca fiind o exagerare scuzabilă, cauzată de temerea faţă de un pericol grav, iar nu ca o politică deliberată de aservire, de deposedare de drepturi sub pretextul unei crize de sănătate publică. Însă statul nu poate invoca în apărare propria turpitudine, propriul abuz şi propria nelegalitate. După cum vom vedea în cele ce urmează, controlul opiniilor, cenzura libertăţii de expresie şi restrângerea drepturilor nu sunt deloc întâmplătoare, persecutarea marginalilor fiind recunoscută pentru caracterul său disuasiv şi util pentru stăpânirea despotică a comunităţilor politice.

Repunerea în discuţie a principiului proporţionalităţii măsurilor sau cel al restrângerii drepturilor astfel încât să nu fie afectată substanţa acestora, invocarea principiul legalităţii actului de guvernare sau de legiferare, toate aceste chestiuni sunt urgente şi pretind atenţia credincioşilor ortodocşi. Scrisoarea PS Petru adresată autorităţilor basarabene, în care se avertizează cu privire la rolul statului în protejarea libertăţii religioase, reprezintă un pas important în această direcţie şi aşteptăm ca acest document să fie preluat/discutat şi de blogurile religioase româneşti, mai cu seamă de Mărturisirea Ortodoxă, dat fiind că se invocă o acţiune civică de petiţionare a instituţiilor publice iniţiată chiar de Mihai Silviu Chirilă.

Pe de altă parte, cred că este mare nevoie de un corp comun de cunoştinţe politice care să faciliteze exprimarea civică a credincioşilor şi înţelegerea mecanismelor de guvernare. Întrucât nu am găsit un material mulţumitor în blogosfera ortodoxă care să descrie într-o manieră structurată chestiunile esenţiale ale acestei teme, propunem o lectură destul de densă, dar neîndoielnic utilă şi necesară, o referinţă la care credem că va fi necesar să facem trimitere în mod repetat în perioada următoare.  

***

Sursă imagine: WFFD.org

Cum percepem puterea politică? de Daniel Sidor

Evenimentele petrecute în secolul al XX–lea, şi anume cele care ţin de zona politicului, au în centru conceptul de putere politică. Spunem acest lucru deoarece alternanţa regimurilor politice diferite, modul şi rapiditatea cu care se produc anumite schimbări, dar şi dezvoltarea unor noi discipline de studiu (teoria politică, teoria democraţiei sau psihologia socială), aduc o nouă perspectivă asupra relaţiilor umane, şi anume perspectiva puterii. Cu alte cuvinte, în acest secol se dezvoltă o întreagă nouă civilizaţie care se bazează pe cultura puterii. Zona economicului este dependentă de putere (sub forma influenţei), zona politică excelează prin abuzul de putere, în domeniul social puterea dă dreptul unei restructurări valorice a condiţiei umane etc.

Secolul XX nu descoperă puterea, dar experimentează în a o folosi. Vom încerca să observăm modul în care funcţionează puterea în diferitele tipuri de regim politic. Pentru a face acest lucru, este necesară o privire de ansamblu asupra fenomenului puterii, privire care să includă concepte corelative ale puterii cum ar fi: stat, suveranitate, autonomie, legitimitate, libertăţi politice, consens, toleranţă etc.

Aproape fără niciun fel de obiecţii, teoreticienii au împărţit dihotomic solul în care poate rodi puterea în democraţie şi alte tipuri de regim. Le vom numi în acest text nedemocraţii, specificând, la momentul necesar, deosebirile conceptuale care există între ele (unii autori folosesc termenul de totalitarism, alţii de despotism occidental1, regimuri monopoliste2 etc.). Vom urmări puterea în aceste două tipuri esenţiale de regim, însă nu dintr-o perspectivă instituţională, cantitativă, ci mai mult din una teoretică, conceptuală, înţelegând cum este teoretizată puterea în aceste regimuri.

În final, vom încerca să identificăm un sens minimal al puterii, comun diferitelor accepţiuni, indiferent de nuanţele prezente în fiecare teorie. Acest acord minim va trebui să poată face diferenţa între un regim democratic şi unul nedemocratic, indiferent de cum pretinde regimul respectiv că ar fi.

Putere şi putere politică

Deseori, pentru a face trimitere la relaţii petrecute între diferite instituţii de guvernământ, între indivizi sau între indivizi şi instituţii, termenii de putere şi cel de putere politică sunt folosiţi pentru a exprima acelaşi lucru. Între aceşti doi termeni există însă diferenţe importante de semnificaţie, care ar putea fi clarificate făcând trei precizări.

Prima precizare este de natură logică şi justifică identificarea „puterii” şi a „puterii politice” ca doi termeni diferiţi. Dacă aruncăm o simplă privire, dar în manieră logicistă, aspra termenilor „putere” şi „putere politică”, vom sesiza diferenţa semantică printr-o diferenţă de proprietăţi. Termenul „putere”, din punctul de vedere logic, este unul absolut, adică poate căpăta o semnificaţie independent de alţi termeni (alte concepte). Putem, prin urmare, să introducem într-un univers de discurs termenul „putere” fără ca acesta să sufere deprecieri ale semnificaţiei sale în urma despărţirii de, sau asocierii cu, alţi termeni. „Putere politică” este un termen relativ. Semnificaţia lui este aşadar tributară termenului de care este legat, în cazul nostru, „politică”, respectiv politicul. Intensiunea mai mare a puterii politice va implica o restrângere a semnificaţiei conceptului. Semnificaţia puterii politice va fi, prin urmare, datorită intensiunii lărgite prin legarea de politic, mult mai restrânsă decât semnificaţia puterii. Am observat, aşadar, o primă diferenţă dintre conceptul de putere şi cel de putere politică. Am putea spune că între cei doi termeni există un raport de ordonare, adică „puterea” include „puterea politică”. Am ţinut să facem o distincţie între cei doi termeni pentru a evita să confundăm, în vreun univers de discurs, aceste două noţiuni.

Modul în care ar trebui să fie definită puterea nu a atins încă consensul specialiştilor. Că este considerată proprietate a unui individ, că este considerată exterioară individului, individ care reprezintă doar o formă de manifestare a ei, despre putere se admite în sens minimal că poate fi recunoscută acolo unde un agent (individ) poate să influenţeze atitudinile sau acţiunile unui alt agent3. Aici pot să intervină o multitudine de nuanţe, dar, în principal, putem spune că un agent X are putere asupra unui agent Y, dacă X poate să-l determine pe Y să acţioneze într-o manieră în care Y nu ar fi acţionat fără intervenţia lui X.

Robert Dahl4 conceptualizează această relaţie de putere şi ajunge la concluzia că acolo unde există modificări susţinute în comportamentul lui B în urma influenţei lui A putem observa exercitarea puterii de către A. Raportul de putere poate fi total sau nul, în funcţie de rezultatul operaţiei p1-p2, unde p1 este probabilitatea ca B să întreprindă acţiunea x ca urmare a intervenţiei lui A, iar probabilitatea ca B să întreprindă aceeaşi acţiune fără intervenţia lui A este p2. p1-p2= 1 este cazul puterii totale, iar p1-p2= 0 este cazul puterii nule. Teoria este adaptată ulterior prin introducerea conceptelor de control, influenţă şi autonomie. Controlul este văzut ca o relaţie între mai mulţi actori, în urma căreia intenţiile unora provoacă celorlalţi reacţii de conformare sau predispoziţii către astfel de acţiuni. Autonomia este complementul controlului. Influenţa are un sens mai vast, dar în general se manifestă acolo unde puterea unui actor faţă de celălalt este vizibilă, însă nu este instaurat controlul.

Prin a doua precizare vom încerca să arătăm relaţia dintre putere şi politic, respectiv rezultatul asocierii acestor doi termeni. Evident, descrierea de mai sus a puterii e mai mult decât săracă. Vom încerca totuşi să asociem descrierea rudimentară dată mai sus puterii, cu politicul. După cum bine ştim, politica este ştiinţa şi arta de a guverna un stat.

Dintr-un punct sociologic de vedere, prin politică ne referim la procesul prin care un grup uman, cu opinii şi interese iniţial diferite, ajunge la decizii şi opţiuni colective care se impun întregului grup şi simbolizează opţiunea acestuia în ansamblu. La nivel social global, statul este exponentul unei politici comune a întregii comunităţi pe care o reprezintă.

Politica presupune diversitatea opiniilor, chiar dacă acestea diferă doar în ce priveşte mijloacele şi nu obiectivele vizate. Când oamenii sunt spontan de acord privind modalităţile unei acţiuni sau, şi mai mult, ajung la unanimitate în procesul decizional, fără însă a fi constrânşi, atunci nu mai au nevoie de politică5.

Principala arenă de manifestare a politicului (în lumea modernă) este statul. Acesta din urmă, fiind cea mai mare (întinsă) autoritate existentă, este şi cea mai influenţată de politic, lucru care i-a făcut pe unii analişti să lege prin definiţie politicul de stat, „fiind desemnat drept politic tot ce are de-a face cu treburile de stat6“. Politica, în concluzie, apare şi se manifestă acolo unde, dintr-o diversitate de idei, se selectează o opţiune, se găseşte o procedură de adoptare a deciziilor, se acceptă şi se impune această decizie ca linie de acţiune comună7.

Puterea politică, într-un sens minimal, se va referi la posibilitatea unui agent de a influenţa atitudinile şi acţiunile altui agent, într-un cadru organizat, instituţionalizat, adică într-un stat (bineînţeles că, existând entităţi organizate superioare ca întindere unui stat, afirmaţia de mai sus poate fi aplicată şi relaţiei dintre state, adică există manifestări ale puterii politice şi în relaţiile dintre state, nu numai în interiorul unui stat; la nivel macro, statele se transformă în indivizi).

Este foarte important să înţelegem că nu orice formă de putere care se manifestă în interiorul unui stat este putere politică. Aceasta din urmă se diferenţiază de celelalte forme de putere care pot apărea, prin faptul că se încearcă rezolvarea conflictelor prin apel la un set de norme şi de instituţii care aparţin statului. Dacă o persoană X reuşeşte, în urma unui oarecare efort să schimbe atitudinea altei persoane Y, sau să o determine să acţioneze într-un anumit fel, de exemplu să adopte o atitudine de conservare a mediului înconjurător, putem vorbi de o oarecare putere avută de X asupra lui Y. Dacă însă Y este convins (sau constrâns) să adopte o asemenea atitudine de o organizaţie sau instituţie, în urma unei norme care să prevadă acest lucru sau în vederea susţinerii adoptării unei norme, putem vorbi de o putere politică exercitată asupra lui Y.

Făcând cea de-a treia precizare, vrem să arătăm că folosirea termenului de putere politică naşte inevitabil o serie de întrebări. Care este sursa puterii politice? Care este reprezentarea ideală a puterii politice? Cine ar trebui învestit cu puterea politică? Prin ce metode? Care sunt limitele puterii politice? Se poate contesta acest gen de putere? Există limite în contestarea puterii?

De obicei, fiecare întrebare legată de conceptul de putere politică este urmată de un demers explicativ care are ca rezultat un nou concept, strâns legat de conceptul de putere. Contractul social este un astfel de concept, menit să explice care este sursa puterii politice şi să justifice tipul de guvernământ existent, de exemplu pentru Hobbes – monarhia absolută. Democraţia, ca formă de guvernare, este un sistem în care puterea politică vine de la popor şi, conform lui Popper, ar trebui să împiedice venirea la putere a regimurilor nedemocratice. Alţii consideră că esenţa democraţiei constă în modul în care este împărţită puterea politică, conform principiului separaţiei.

Ceea ce vrem să arătăm aici este că puterea politică nu poate fi definită şi înţeleasă raportându-ne doar la ea însăşi. Din ce am arătat mai sus, o înţelegere a contractului social, a separaţiei puterilor în stat, a democraţiei ca principiu şi ca sistem, evident dintr-o perspectivă a puterii, ajută în mod evident la conturarea înţelesului puterii politice. Tocmai de aceea demersul nostru de conceptualizare a puterii politice nu va putea omite explicarea termenilor complementari ei.

De la putere la putere politică

O altă diferenţă care se poate face între putere şi putere politică vizează aspectul cronologic. Un raport de putere între indivizi (manifestat prin forţă fizică, adică violenţă) a existat înainte de a exista puterea politică. Putem vorbi, însă, de putere politică numai după instituţionalizarea societăţii, adică după trecerea de la preistorie la istorie, după trecerea de la starea naturală la o formă de organizare socială. Nu susţinem că această trecere a existat în mod istoric, nici că nu a existat. Doar contabilizăm diferitele accepţiuni. Spunem acest lucru deoarece, de exemplu, pentru Hobbes starea naturală este doar un mit justificativ („Este vorba de un mit explicativ, folosit pentru a lămuri de ce oamenii consimt, şi trebuie să consimtă, la limitările libertăţii personale pe care le presupune supunerea faţă de o autoritate”8), pe când pentru Locke starea naturală este un dat istoric („dacă nu există însemnări despre copilăria soldaţilor din armatele lui Xerses, nu înseamnă ca aceştia nu au fost niciodată copii” – este argumentul de care se foloseşte Locke pentru a dovedi existenţa stării de natură).

Trei perspective, cu diverse nuanţări, domină ontologia puterii: una ecleziastică, una laică şi una psihologică.

Perspectiva ecleziastică asupra puterii

Societatea religioasă (care crede în împărăţia lui Dumnezeu) şi cea laică (care crede în împărăţia cezarului) coexistă. Totuşi societatea laică este cea în care puterea politică este instituţionalizată. În împărăţia lui Dumnezeu este de prisos să discutăm despre putere. Cine deţine însă puterea în împărăţia cezarului, şi mai important, cum este justificată o asemenea putere? Printr-o contopire a celor două feluri de putere. „Cezarul este sacralizat de către Biserică”9. Puterea cezarului capătă consfinţire bisericească. Observăm aşadar că sursa puterii politice se află în religie. Despărţite la început, cele două împărăţii se unesc, cel puţin la nivelul puterii. Odată ce reprezentantul împărăţiei cezarului a căpătat o destulă putere, cel mai adesea prin poziţia pe care o ocupă în diferite ritualuri, se separă de împărăţia lui Dumnezeu şi revendică întreaga ascultare a oamenilor.

De vreme ce este acaparată, puterea politică trebuie păstrată. Acest proces al consolidării puterii este unul lung şi se realizează prin intermediul unor mituri: mitul monarhiei, al suveranităţii monarhului; mitul democraţiei, al suveranităţii poporului; mitul comunismului, al suveranităţii proletariatului. Elementul comun al acestor mituri este caracterul lor mistic. Nevoia acestui caracter mistic este strâns legată, după cum explică Berdiaev, de pasiunea indivizilor. Pasiunea este cea care generează permanent miturile de care are nevoie puterea pentru cârmuirea maselor. Deşi motivată raţional, sursa puterii este iraţionalitatea, mai precis pasiunile maselor. Iar aceste pasiuni nasc drepturi individuale inalienabile care delimitează puterea societăţii. Ele nu sunt determinate de natură ci de spirit10.

Caracterul iraţional pe care se fundamentează puterea se regăseşte în toate tipurile de regim. În cazul monarhiei, puterea s-a sprijinit pe credinţele religioase, în cazul democraţiei puterea se sprijină pe propaganda şi pe retorica liderilor. În ambele cazuri, rolul important este jucat de subconştientul colectiv, „o conştiinţă care surprinde prin iraţionalitatea sa11“. Într-o democraţie „misterul supunerii oamenilor faţă de autorităţi nu este îndeajuns descifrat până acum. De ce mase uriaşe de oameni a căror forţă fizică este precumpănitoare consimt să se supună unui singur om sau unui grup minoritar în cazul în care acesta deţine puterea? Chiar şi un simplu poliţist ne provoacă alt sentiment decât un simplu muritor în haine civile”12. Berdiaev găseşte două explicaţii pentru acest lucru. În primul rând, cei conduşi cred încă într-o putere consacrată ritualic, credinţă născută în antichitate şi nedepăşită încă de democraţii. Pe de altă parte această supuşenie se datorează „darului” pe care oamenii aflaţi la putere îl au în a sugestiona. Un alt autor important, Sartori, identifică aceleaşi două surse ale puterii. Una este Dumnezeu, omnis potentas a Deo, cealaltă este poporul, omnis potentas a populo.

Perspectiva contractuală

Deşi a apărut înaintea secolului XX şi, prin urmare, iese din limitele temporale ale contemporaneităţii, este imposibil să nu amintim o sursă a puterii cu importante influenţe ulterioare: contractul. Ne vom referi la teoriile lui Thomas Hobbes şi John Locke. Pentru ambii autori puterea politică se naşte în urma unui contract pe care indivizii, aflaţi într-o stare de libertate şi egalitate (starea naturală), dar ameninţaţi permanent de o stare de război (care pentru Hobbes este normală, iar pentru Locke opusul normalităţii, adică a stării de pace), îl semnează, renunţă la o parte din drepturile pe care le au, şi le transferă unei persoane sau unui grup.

Trei atribute ale omului influenţează climatul existent în starea naturală. Concurenţa, neîncrederea şi reputaţia, specifice fiecărei persoane, fac ca starea naturală să fie una de conflict permanent. Cuvântul folosit de Hobbes pentru acest conflict este războiul: starea naturală „ este o stare de război între fiecare om şi fiecare altul”.

Oamenii sunt egali şi liberi în starea naturală. Prin libertate se înţelege, conform sensului propriu al cuvântului, absenţa piedicilor externe, care adesea îl lipsesc pe om de o parte a puterii sale de a face ceea ce ar voi, dar care nu-l pot stânjeni să-şi folosească puterea rămasă, aşa cum îi dictează judecata şi raţiunea13. Libertatea pe care o posedă şi atributele specifice fiecărei persoane fac posibilă existenţa dorinţei de autoconservare, adică păstrarea (conservarea) libertăţii şi a bunurilor, dar în acelaşi timp şi sporirea acestora. Sporirea este de cele mai multe ori posibilă numai prin împuţinarea libertăţii şi bunurilor altora. În acest sens, pentru Hobbes există un război permanent al omului împotriva omului. Pentru a ne fi mai uşor în argumentare, vom numi libertatea şi bunurile unei persoane, proprietate. Vom înţelege deci prin proprietate că omul este stăpânul propriei sale persoane, a acţiunilor sale şi a rezultatului muncii sale.

Având însă deplina libertate, starea de conflict existentă nu se va încheia niciodată, deoarece siguranţa personală, proprietatea şi mijloacele de a le conserva nu vor exista niciodată (întotdeauna va exista un individ mai puternic care să priveze de proprietatea sa pe unul mai slab). Se tinde astfel spre o depăşire a stării de natură şi o îndreptare a individului către o formă socială organizată. Această trecere se face prin renunţarea la anumite drepturi.

Care sunt motivele pentru care un individ ar renunţa la o parte din drepturile sale? Primul motiv, pentru Hobbes, este obţinerea unui beneficiu în urma renunţării la acel drept: „ori de câte ori un om îşi transferă un drept sau renunţă la el, o face fie cu gândul la un transfer reciproc al unui drept, fie în vederea vreunui alt bun pe care speră să-l obţină astfel. În ultimul rând, motivul şi scopul pentru care un om recurge la renunţarea la drepturi şi la transferul lor sunt siguranţa propriei persoane în ceea ce-i priveşte viaţa şi mijloacele de a o conserva, pentru care niciodată nu poate stărui îndestul”14.

În două feluri poate un individ să renunţe la drepturile sale. „Prin simplă renunţare, atunci când celui ce renunţă nu-i pasă asupra cui se va răsfrânge beneficiul. Şi prin transfer, atunci când intenţionează ca beneficiul cedării să-i revină unei (sau unor) anumite persoane. Iar atunci când un om şi-a abandonat sau şi-a cedat un drept, se spune că este obligat sau legat să nu-i împiedice pe cei cărora le-a fost abandonat sau acordat dreptul să beneficieze de pe urma lui15“.

„Transferul reciproc de drepturi este ceea ce oamenii numesc CONTRACT”, spune Hobbes. Prin aceste contracte indivizii îşi aleg persoana (sau grupul de persoane) care să îi cârmuiască, să îi apere de ei înşişi şi să menţină o stare de pace. Contractele se realizează pe plan orizontal, adică între indivizi şi nu între indivizi şi suveran. Din acest motiv suveranul nu poate să încalce niciun contract: „deoarece dreptul de a fi purtătorul persoanei tuturor este acordat celui căruia i se atribuie suveranitatea, nu printr-o convenţie a acestuia cu fiecare din ei, ci doar prin convenţii reciproce între supuşi, nu poate exista nici un fel de încălcare a convenţiei din partea suveranului”16.

Care sunt drepturile la care renunţă indivizii în urma semnării contractelor? În primul rând, lucru pe care-l vom întâlni şi la Locke, trebuie acceptată voinţa majorităţii. Voinţa celui mai puternic, hotărâtoare de altfel în starea naturală, se transpune în voinţa majorităţii, voinţă care este necesară constituirii unei comunităţi şi apoi legitimării suveranului acesteia: „Se spune că o comunitate civilă este instituită, atunci când o mulţime de oameni cad de acord şi convin fiecare cu fiecare altul, ca oricărui om sau oricărei adunări de oameni i-ar fi conferit, de către majoritate, dreptul de a reprezenta persoana tuturor, adică de a fi reprezentantul lor, cu toţii, atât cei care au votat în favoarea lui, cât şi cei care au votat împotrivă-i, să-i autorizeze toate acţiunile şi judecăţile în acelaşi fel, ca şi când ar fi fost ale lor înşişi, cu scopul ca ei să convieţuiască paşnic şi să fie protejaţi în faţa altor oameni … deoarece majoritatea a declarat prin consimţământ un suveran, cel care a votat împotrivă trebuie acum să cadă de acord cu ceilalţi”17.

Un alt element fundamental al proprietăţii pe care individul îl pierde este libertatea opiniilor. Odată ieşit din starea naturală şi intrat în comunitatea imaginată de Hobbes, individul care semnează un contract renunţă la dreptul de exprimare a opiniilor. Cel care primeşte dreptul de a controla aceste opinii este suveranul. El poate astfel „să decidă care doctrine şi opinii sunt duşmănoase şi care sunt favorabile păcii; căci acţiunile oamenilor se nasc din opiniile lor; iar buna cârmuire a acţiunilor, pentru pace şi bună înţelegere, constă în buna cârmuire a opiniilor”18.

De asemenea, semnatarul contractului dă suveranului dreptul de control asupra bunurilor lui şi ale semenilor: „este atribuită suveranităţii întreaga putere de a prescrie regulile prin care fiecare om să ştie care sunt bunurile de care se poate bucura şi ce acţiuni poate înfăptui fără a fi stingherit de nici un alt supus”19.

Şi Locke îşi imaginează omul înaintea oricărei stări de organizare socială într-o stare naturală, una de perfectă libertate şi egalitate. Starea naturală este pentru Locke una dominată de pace, condusă după o lege naturală care garantează pacea şi conservarea întregii omeniri. Executarea legii naturale îi aparţine fiecărui om, fiecare are dreptul de a pedepsi încălcarea legii, astfel încât să împiedice nerespectarea ei pe viitor20. Fiecare are obligaţia de a se conserva el însuşi, iar atunci când propria sa conservare nu este ameninţată, să conserve restul umanităţii, neputând să afecteze viaţa, libertatea, sănătatea sau bunurile altcuiva decât pentru a face dreptate faţă de un criminal21. Singura libertate absentă este cea de distrugere pe sine sau orice altă vietate aflată în posesie.

Starea de natură dominată, de pace, se poate transforma însă într-o stare de război. Atunci când puterea individului de a pedepsi pe cel care încalcă legea naturală este folosită în mod absolut şi arbitrar, se poate ajunge într-o stare de conflict similară celei imaginate de Hobbes. În acest sens este de dorit o autoritate superioară individului, care să menţină starea de pace. Vom înţelege şi aici prin proprietate că omul este stăpânul propriei sale persoane, a acţiunilor sale şi a rezultatului muncii sale.

De ce este necesară o trecere dinspre starea naturală spre o organizare politică? Locke identifică trei lipsuri care justifică această trecere: „în starea de natura lipsesc: o lege stabilă, cunoscută drept etalon, un judecător cunoscut şi imparţial şi puterea de a susţine, sprijini şi executa sentinţa”22.

Şi aici, ca şi la Hobbes, trecerea spre societatea politică se face printr-un contract semnat voluntar şi conştient de către indivizii care doresc să facă parte din această comunitate. Semnarea contractului presupune bineînţeles renunţarea la anumite drepturi. Contractul reprezintă consimţământul23 individului de a face parte din comunitatea politică respectivă: „prin urmare trebuie să se înţeleagă că oricine intră din starea naturală într-o colectivitate renunţă în favoarea majorităţii comunităţii la întreaga putere necesară scopurilor pentru care se intră în societate. Iar aceasta se face pur şi simplu prin înţelegerea privind unirea într-o societate politică, acesta fiind întregul contract ce poate exista sau trebuie să existe între indivizii care intră într-o societate”24.

La ce drepturi renunţă indivizii în momentul semnării contractului? Locke susţine că omul, în starea naturală are două puteri. Tocmai acestea sunt drepturile la care renunţă (le delegă): „Căci în starea naturală omul are două puteri. Prima dintre acestea este aceea de a face tot ce găseşte potrivit pentru conservarea lui însuşi şi a celorlalţi în limitele permise de legea naturală. Cealaltă putere a omului în starea naturală este aceea de a pedepsi crimele. El renunţă la ambele puteri atunci când se alătură societăţii politice”25.

Am afirmat mai sus că individul, în momentul semnării contractului îşi delegă anumite drepturi. Ţinta delegării lui este puterea politică. Spre deosebire de Hobbes, la Locke această delegare se face prin convenţii semnate între cârmuire pe de o parte şi individ pe de altă parte. Cârmuirea îşi are puterea de la individ şi cârmuieşte pentru individ. Prin această convenţie, omul nu se dezarmează, nu rămâne neputincios în faţa puterii: „Aşadar, eu înţeleg puterea politică ca pe un drept de a face legi însoţite de pedeapsa cu moartea – şi, prin urmare, de toate pedepsele mai mici – , în vederea reglementării şi conservării proprietăţii, şi de a folosi forţa colectivităţii atât în executarea unor asemenea legi, cât şi în apărarea comunităţii de vătămări aduse din afara ţării, toate acestea numai în vederea binelui public”26… „Pe când, dacă presupunem că s-au încredinţat pe ei înşişi puterii arbitrare absolute şi voinţei unui legislator, asta înseamnă că ei înşişi s-au dezarmat şi l-au înarmat pe el pentru ca să poată face din ei o pradă oricând doreşte. Puterea supremă nu-i poate lua unui om vreo parte a proprietăţii sale fără consimţământul său”27.

Ceea ce am vrut să arătăm mai sus este un tipar folosit şi de Hobbes şi de Locke. Rezultatele aplicării ideilor pe acelaşi tipar sunt însă diferite. Ambii autori plasează individul într-o stare naturală, stare în care indivizii sunt egali între ei şi liberi. Cu toate acestea, în mod voluntar, renunţă la starea naturală prin semnarea unui contract şi trec într-o comunitate politică, comunitate care are ca principal scop protejarea membrilor ei (în principal prin protejarea proprietăţii acestora). Ajunşi în comunitatea politică, indivizii nu mai sunt egali, în sensul că, prin contractul semnat renunţă la anumite drepturi, drepturi care se îndreaptă spre cârmuitorul acelei comunităţi.

Diferenţele care apar între cei doi autori, şi care ne interesează aici, vizează condiţia individului după semnarea contractului. Indivizii pornesc din starea naturală egali şi liberi şi ajung în comunitatea politică inegali (cei care au renunţat la drepturi şi cei care au primit drepturile la care ceilalţi au renunţat) şi mai puţin liberi.

Cei care au semnat contractul întocmit de Hobbes au ales un suveran către care au transferat toate drepturile referitoare la proprietatea lor, atât cea materială, cât şi cea spirituală. Se supun dorinţei suveranului ales de majoritate, nu pot să aibă opinii care ar putea distruge starea de pace şi bunurile lor devin dispoziţia hotărârii suveranului. Toate acestea în schimbul protecţiei probabile oferită de suveran. Singurul drept rămas este cel al autoapărării, drept care exista şi în starea naturală. Mai mult, suveranul nu poate fi tras la răspundere pentru faptele sale, deoarece nu există niciun contract între el şi supuşii lui. Prin trecerea de la starea naturală la comunitatea politică, individul a pierdut dreptul asupra bunurilor sale şi asupra opiniilor proprii.

Cei care au semnat contractul întocmit de Locke se supun de asemenea voinţei majorităţii. Puterea însă este răspunzătoare deoarece există un contract între ea şi indivizi. Proprietatea le rămâne intactă, transferând puterii dreptul de a folosi forţa în vederea pedepsirii criminalilor. Opiniile le rămân libere, atâta vreme cât nu încalcă legile. Prin trecerea de la starea naturală spre comunitatea politică, indivizii au câştigat o autoritate care deţine puterea de a pedepsi crimele, iar această putere nu este exercitată absolut şi arbitrar, ci criterial.

Să presupunem că indivizii, care au renunţat prin consens la starea de natură pentru a obţine beneficii prin apartenenţa la o comunitate politică, realizează că există o altă formă de organizare, care le poate aduce şi mai multe beneficii. Hotărăsc, prin urmare, să renunţe la comunitatea politică şi să treacă la comunitatea ideală. Pentru semnatarii contractului întocmit de Locke nimic mai simplu. Renunţă la protecţia comunităţii din care fac parte, sunt capabili să supravieţuiască folosindu-se de bunurile şi roadele muncii lor, şi pot să se asocieze cu cei apropiaţi în opinii. Sunt liberi să experimenteze orice fel de stări de organizare ar dori (inclusiv întoarcerea la starea naturală).

Cei care au semnat contractul întocmit de Hobbes, dacă şi-ar manifesta opinia de a renunţa la suveranul existent, ar putea rămâne, în cel mai fericit caz, fără proprietate, şi ar putea ajunge în imposibilitatea de a supravieţui, sau ar putea fi pedepsiţi pentru opiniile contrare păcii, pe care le-au exprimat (şi eventual ucişi).

În concluzie, comunitatea politică imaginată de Locke este superioară celei hobbesiene, dacă aplicăm în comparaţie criteriul proprietăţii (al libertăţii asupra bunurilor şi al libertăţii asupra opiniilor). Această superioritate este însă consecventul contractului semnat de indivizi. Pentru Hobbes, prin contract, individul renunţă la o serie de drepturi, tocmai acelea care i-au oferit posibilitatea să depăşească starea naturală. Locke nu doreşte renunţarea la drepturi, ci delegarea lor. Puterea imaginată de Hobbes devine una absolută, pe când cea imaginată de Locke devine una contractuală. Pentru Hobbes, prin contract individul se supune, pentru Locke individul participă.

Am amintit aceste teorii justificatoare ale puterii, deoarece stau la baza unor reacţii ulterioare destul de importante pentru problematica puterii (una dintre cele mai importante este liberalismul).

Revenind la contemporaneitate, Michel Foucault nu agreează teoria contractualistă, ceea ce nu înseamnă că o şi neagă. Se acceptă, în general, fundamentarea pe un contract social a oricărei societăţi care are la bază indivizi. „Este posibil”, zice Foucault. Individul însă este fabricat de puterea politică. Este atomul „fictiv” al societăţii, dar este în acelaşi timp şi un produs al puterii. În sens deplin contractual, individul – produs al puterii – nu mai este îndreptăţit să semneze un contract. Fiind produs de puterea politică este constant aservit şi util ei (atât fizic, cât şi spiritual). Contractul nu are cum să existe, deoarece individul nu are libertatea de a-l semna, în cazul în care nu posedă libertăţi pe care să le delege sau la care să renunţe28.

Disciplina creează între indivizi o legătură privată care este un raport de constrângere cu totul diferit de obligaţia contractuală. Acceptarea vreunei forme de disciplină se poate face printr-un contract. Atunci însă când o astfel de disciplină duce la o supunere a unora faţă de ceilalţi, iar pulsul de putere e mereu în aceeaşi parte, asistăm la o falsificare a contractului de către disciplină29.

Puterea este rezultatul plasării individului, a corpului său, într-un sistem în care, bine folosit, corpul devine util (economic). Utilitatea corpului este dată de cunoaşterea asupra corpului, deci între putere şi cunoaştere trebuie să existe o relaţie.

De aceea Foucault preferă contractului lupta continuă, într-o reţea mereu activă şi tensionată. Teoria contractului ar avea sens atunci când puterea ar fi ceva ce poate fi deţinut, asemeni unui privilegiu. Puterea însă mai mult se exercită decât se posedă. Ea nu este un „privilegiu al clasei dominante, ci ansamblul poziţiilor strategice pe care aceasta le ocupă” (s.n.)30. Puterea emană din corp. „Corpul uman este implicat într-un câmp politic; raporturile de putere îl învestesc, îl marchează, îl formează, îi impun cazne, îl silesc să muncească, îl obligă la ceremonii, îi cer semne … relaţie legată de utilizarea lui economică. Corpul este învestit cu raporturi de putere şi dominaţie tocmai în calitatea lui de forţă de producţie … corpul nu devine o forţă utilă numai dacă este în acelaşi timp corp productiv şi corp aservit31.

Aservirea corpului nu se face numai prin violenţă şi ideologie. Este necesară o cunoaştere a corpului uman (şi nu este vorba de medicină), cunoaştere prin care acesta este dominat. Această cunoaştere nu poate fi focalizată într-un anumit tip de regim politic sau stat. Prin acestea doar dominaţia poate fi pusă în practică. Este ceea ce Foucault numeşte o tehnologie politică a corpului.

Disciplina, ca metodă, sporeşte aservirea corpului şi în acelaşi timp asociază ascultarea cu utilitatea. Cu cât un corp este mai util, cu atât el trebuie să devină mai aservit şi invers. Se fabrică, în acest sens, printr-o mecanică a puterii, un nou corp capabil să atingă eficienţa dorită. Este ceea ce Foucault numeşte corpuri docile. Disciplina sporeşte puterea corpului, în termeni de utilitate economică, dar în acelaşi timp o separă de corp în termeni de aservire politică32.

În acest sens, puterea nu mai este o proprietate, ea devine o tehnică, o strategie33. Tehnologia puterii este dependentă de cunoaştere în sensul în care puterea însăşi este dependentă de cunoaştere. În fapt, Foucault vede între putere şi cunoaştere o relaţie de implicare reciprocă. Cunoaşterea nu există independent de relaţiile de putere iar puterea, odată exercitată, aduce cunoaştere. Această cunoaştere de care vorbim trebuie să existe înainte şi să sporească odată cu exercitarea puterii. Întreaga tehnologie politică, întreg sistemul prin care puterea domină corpul, nu ar exista independent de cunoaştere.

Şi pentru Tofler, care ierarhizează manifestarea puterii, cunoaşterea este un factor important. Astfel, puterea brută, forţa fizică, nu poate fi folosită decât pentru a pedepsi. Bogăţia este un instrument mult mai bun al puterii. Bogăţia poate fi folosită şi pentru a recompensa. Poate fi folosită atât pozitiv, cât şi negativ. Este o putere de calitate medie. Puterea de cea mai înaltă calitate provine din aplicarea cunoaşterii. Această formă de putere implică eficienţa, adică folosirea a cât mai puţine resurse pentru obţinerea maximului de efect34. Efectele produse de aplicarea, diferită calitativ a puterii, sunt şi ele diferite. Un stăpân de sclavi sau un feudal ar fi surprinşi când un muncitor bătut mai puţin produce mai mult. Acest lucru se întâmplă datorită aplicării puterii de calitate superioară, trecerii de la puterea bazată pe violenţă la puterea bazată pe avuţie, sau, de ce nu, la cea bazată pe cunoaştere. Sartori se încadrează în aceeaşi direcţie de definire a puterii: „Puterea este în cele din urmă exerciţiu: a exercita puterea35“.

Perspectiva psihologiei sociale

Perspectiva psihologiei sociale asupra puterii merită privită separat deşi, am putea spune că actul de canibalism care consfinţeşte acordul fiilor poate fi considerat un fel de contract. Însă diferenţele care apar nu pot fi deloc neglijate.

Psihologia socială36, în ceea ce priveşte conceptul puterii, se bazează pe memorie şi pe „opiniile morţilor care se amestecă în afacerile celor vii într-un mod oneros pentru aceştia”37, adică impresiile acumulate de generaţii se păstrează în viaţa mentală a maselor şi uneori pot fi restituite sau înviate.

Totul începe cu un patricid preistoric. Tatăl reprezenta, în perioada de dinaintea istoriei, figura atotputernică a grupului (hoardei) în care trăiau oamenii. Înconjurat de soţiile sale şi de fiii lor, el exercita o teroare constantă şi nu tolera niciun fel de manifestare a autonomiei individuale. Dar era, în acelaşi timp şi măsură, iubit de copiii săi, deoarece reprezenta idealul a tot ce exista mai puternic. Datorită violenţei şi a bunului plac cu care conducea, împotriva lui s-au acumulat sentimente de ură. Urmarea este logică, într-o oarecare măsură. Unul dintre fraţi, sprijinit de ceilalţi, dar şi de mamele38 lor, şi-a ucis tatăl.

Crima a fost urmată de un act de canibalism, prin care fiii şi-au pecetluit unirea prin sânge, „căci nimic nu-i leagă pe oameni mai mult decât o crimă comisă în comun”. În acest fel ia naştere prima asociere compusă din indivizi liberi şi egali şi anume fraternitatea. „Raporturile instinctuale şi violente sunt înlocuite cu raporturi de valoare şi drept … Legea pune capăt arbitrariului şi bunului plac care erau atotputernice pe vremea dominaţiei tatălui. Ea atribuie fiecăruia o parte de suveranitate”39.

În această nouă comunitate se face apel la consimţământ şi la adeziune voluntară. Dominaţia se transformă în disciplină. Este interesant de observat faptul că, spre deosebire de teoriile contractualiste, în care indivizii sunt liberi şi egali înainte de semnarea tratatului, în această perspectivă se ajunge la libertate şi egalitate abia după prima asociere pecetluită.

Puterea este preluată de unul dintre fiii care au participat la asasinarea tatălui, şi care, sub o aură de erou, devine locţiitor al acestuia. Deşi păstrează imaginea vechiului tată, afişează şi imaginea celui care a învins în lupta cu acesta. Este iubit din perspectiva tatălui dar şi temut datorită violenţei prin care a învins. Capătă carisma necesară pentru a fi recunoscut de mase, lăsând impresia că este, în acelaşi timp, şi deasupra celorlalţi şi asemeni celorlalţi. Vechiul tată este înlocuit cu unul nou, care, încă de la început, transformă legea pe care se bazează societatea tocmai formată. Transformă egalitatea în inegalitate prin distribuirea părtinitoare a recompenselor şi a pedepselor. Puterea pe care a primit-o prin lege transformă legea într-un instrument al puterii40.

Deşi nu numeşte explicit care sunt sursele puterii, sau modalităţile prin care se naşte puterea politică, prin clasificările pe care le face asupra puterii, Russell sugerează o categorie de răspunsuri. Astfel puterea îşi are originea în sentimentul de frică, deoarece impulsul către supunere îşi are originea în frică41. Din cele două forme de putere pe care le identifică Russell, una manifestată asupra persoanelor şi alta manifestată asupra materiei şi asupra formelor de viaţă non-umane, ne interesează doar prima. Asupra oamenilor puterea se poate manifesta în trei feluri: asupra corpului persoanei (încarcerarea sau uciderea), prin folosirea pedepselor şi a recompenselor drept stimulente şi prin influenţarea opiniilor42.

După sursele din care provine, două sunt tipurile de putere identificate, una tradiţională, bazată pe tradiţie sau pe asentiment şi una „brută” care este de obicei militară şi ia fie forma tiraniei interne, fie pe cea a cuceririlor externe. Astfel, controlul asupra fricii se poate manifesta în două moduri. Rezultatul acestui control se vede în tipurile de societăţi diferite care există, diferite prin modalitatea în care s-a dobândit puterea: monarhia ereditară, conducerea religioasă, democraţia, războiul etc.

De la putere politică la exercitarea puterii

Am văzut mai sus că, în principal, puterea politică înseamnă exerciţiu, exercitare. Deşi se presupune că la început, în starea naturală sau în preistorie, oamenii erau egali în drepturi, s-a ajuns, după cum spune Foucault, la o dihotomizare a indivizilor. Există în acest sens un plus de putere şi respectiv un individ sau un grup de indivizi care se bucură de acest plus de putere şi un minus de putere şi respectiv indivizi care „se bucură” de lipsa puterii (de supunere). Prin exercitarea puterii vom înţelege relaţia dintre plus putere şi minus putere.

Evident că, de-a lungul istoriei, exercitarea puterii nu s-a produs într-un singur mod, ci într-o diversitate. Teoreticienii au împărţit sistemele, în funcţie de modalitatea în care s-a manifestat puterea, în democraţii şi nedemocraţii. Criteriile după care au fost făcute aceste clasificări sunt numeroase şi variate. Vom încerca în continuare doar să contabilizăm principalele forme de manifestare a puterii, cu trăsăturile distinctive ale fiecăreia. Vom începe cu nedemocraţia care, conform lui Russel, a jucat rolul cel mai important în istorie, din cauza numărului mai mare de regimuri în care s-a concretizat.

Sartori inventariază conceptele care se constituie ca opuse democraţiei: tiranie, despotism, autocraţie, absolutism, dictatură, autoritarism şi totalitarism43.

Termenii de despotism şi tiranie sunt printre cei mai vechi care caracterizează puterea şi se referă în general la o guvernare cu puteri nelimitate. Datorită rolului justificativ, aceste două concepte înregistrează, de-a lungul timpului, modificări ale înţelesului, însă rareori se abat de la sensul peiorativ, sens căpătat încă de la începuturi. Pentru Aristotel, diferenţa dintre despotism şi tiranie este dată de cei asupra cărora se exercită puterea. Despotismul este caracteristic sclavilor, indivizilor care acceptă tacit o putere „atotputernică” şi ereditară. Tocmai datorită acestui consimţământ despotismul este stabil. Aristotel leagă despotismul de Imperiul Persan.

Tirania în schimb este văzută ca o formă instabilă de putere. Ea se manifestă prin uzurparea puterii dintr-un polis prin violenţă şi forţă. Tiranul care guvernează pentru propriul interes stârneşte nemulţumirea cetăţenilor, prin cârmuirea coercitivă, cetăţeni care erau obişnuiţi să se guverneze singuri. Acest înţeles al tiraniei s-a păstrat şi în Evul Mediu. Mai târziu, Locke deosebea puterea tiranică de cea despotică, aceasta din urmă fiind puterea asupra unor oameni care şi-au pierdut orice drepturi. O influenţă aparte asupra acestui concept a avut-o Montesquieu. Şi pentru el, despotul, prin cârmuitorii săi, exercită o putere completă asupra supuşilor şi proprietăţii acestora. Pentru ca despotismul să funcţioneze, supuşii trebuie să fie cuprinşi de teamă şi să manifeste o obedienţă totală şi pasivă44. Tirania se exercită asupra unui demos capabil de libertate, despotismul asupra unui demos incapabil de a fi liber.

O formă de despotism45 este identificată şi de către Moscovici, în cel oriental. Avea la bază principiul inegalităţii dintre indivizi şi era necesar pentru a fi posibilă funcţionarea unui anumit mod de producţie şi a dezvoltării oraşelor. Despotul cerea supunere, puterea sa era absolută, întărită de proprietatea acestuia asupra totalităţii resurselor şi exercitată şi coordonată prin reţeaua de ofiţeri. Practica recurge la despot tocmai pentru a evita dezordinea46. Existenţa despotismului oriental satisfăcea raţiuni economice, în principal stăpânirea forţei de muncă.

De obicei, o societate devine instabilă atunci când libertatea şi egalitatea sunt prost distribuite. Rezolvarea acestei situaţii stă într-o redistribuire a puterii. Aceasta se poate face în două moduri: plasarea puterii în mâinile unui singur individ sau în mâinile nimănui. „Despotul este singura salvare împotriva represiunii pe care tot el o exercită, în aşa fel în care autoritatea nu are limită în afara propriei lui voinţe”47.

Un despot, o autoritate carismatică, are nevoie de evenimente deosebite pentru a se naşte. Aceste evenimente coincid cu o criză socială, atunci când masele simt că în jurul lor „totul se prăbuşeşte”. Este momentul în care masele caută un individ care să remedieze situaţia, sau măcar să ofere impresia că deţine posibilitatea de a face acest lucru. Va ajunge deci să obţină puterea individul care, prin carismă, poate demonstra că este capabil să transforme situaţia din interior48.

„Carisma oferă celui care o posedă semnul unei valori extraordinare, dar şi marca unui exces, a unei violenţe intolerabile … această particularitate este în mod simultan şi atrăgătoare şi ameninţătoare. Protejează dar şi sperie … provoacă o intensificare a efectelor, smulgând mulţimile din amorţeală, pentru a le galvaniza şi mobiliza”49.

Dictatura, la romani, era o formă de magistratură extraordinară, cu durata de şase luni, destinată să răspundă unor scopuri militare. Abia după fascism dictatura devine o formă de stat în sine şi poate însemna recurgere la forţă în exercitarea puterii. Dictatura este o formă neconstituţională de conducere. Dictatorul este eliberat de constrângerile legii. Autocraţia poate fi definită ca opus al democraţiei50 (Sartori face diferenţa între regimuri aflate în raport logic de contrarietate şi contradicţie; democraţia este în contradicţie doar cu autocraţia, cu celelalte aflându-se în raport de contrarietate).

Absolutismul este un concept fără o sferă încă bine clarificată. Totuşi, el trimite către acele guvernări în care puterea se exercită fără instituţii reprezentative sau îngrădiri constituţionale. Pentru Jean Bodin concentrarea puterii este necesară. Stabilitatea politică şi socială impune o autoritate cu jurisdicţie nelimitată şi cu un exerciţiu perpetuu al puterii. Această putere nu se extinde însă asupra persoanei şi proprietăţii supuşilor, însă legal, faţă de suveran nu există vreo posibilitate de împotrivire. Hobbes atribuie suveranului, fie el persoană sau adunare, o putere exclusivă, nelimitată şi fără de împotrivire. Absolutismul poate fi înţeles în legătură cu termenul potestas amplissima, putere discreţionară, absolută51.

Puterea manifestată în nedemocraţie

„Masele nu tind în mod spontan spre democraţie ci spre despotism”52.

Am afirmat mai devreme că deşi nu secolul al XX-lea descoperă puterea, deocamdată, el excelează în a o folosi, a o exercita. Având caracteristici din regimurile amintite mai sus, regimurile nedemocratice apărute în secolul XX îşi depăşesc modelele anterioare cronologic. Apare, astfel, în filosofia politică contemporană, un nou termen prin care se încearcă caracterizarea acestor forme de putere: totalitarismul. „Totalitarismul este o convingere conform căreia un grup organizat sau o instituţie, fie ea biserică, guvern sau partid, are acces în mod privilegiat la adevăr”53. În regimurile monopoliste, conform lui Aron Raymond, interesele statului se confundă cu interesele regimului de partid. Statul lasă de o parte neutralitatea şi devine mijlocul prin care se poate realiza politica de partid. Este nevoit deci să limiteze libertatea discuţiilor politice. În acest sens el deţine un monopol asupra adevărului. „Nu putem avea dreptate decât cu şi prin Partid, căci Istoria nu a oferit nici un alt mod de a avea dreptate”54. Despotismul occidental55 satisface nevoi politice. Dacă primul (despotismul oriental) se impune prin controlul necesităţilor al doilea se impune prin controlul ideilor, prin fabricarea unor credinţe în partid, ideal sau om56.

Adevărul se impune prin ideologiile create de partid. Hannah Arendt57 consideră că ideologiile se consideră a fi o filosofie ştiinţifică şi o practică ştiinţifică. Ideologiile, promovate de sistemele totalitare, se constituie într-un unui ghid de acţiune de care conducerea totalitară are nevoie pentru a trasa principiile de comportament ce dau indivizilor o dublă calitate: fiecare devine victimă şi călău58.

Putem înţelege prin ideologie „logica unei idei”. Având ca subiect de studiu istoria, ideologia, pe lângă un sistem explicativ, propune cu prioritate un sistem de acţiune, legitimat de expunerea logică a ideii. Ideologia este interesată de realitatea ca atare (dezvoltare, criză, armonie, conflict). Încercând să depăşească orice preocupare care să aibă în vedere misterele existenţei, ideologia explică întreaga mişcare istorică drept un proces unitar, astfel încât „istoria nu apare în lumina unei idei… ci drept ceva ce poate fi calculat prin ea. Ceea ce face ca o idee să se conformeze acestui nou rol este propria sa logică, adică o mişcare ce este consecinţa ideii însăşi şi care nu are nevoie de niciun factor exterior pentru a o pune în mişcare”59. Ideologiile încearcă să explice întreaga complexitate a realităţii, până la cel mai mic eveniment. „Ideologiile admit totdeauna postulatul că o singură idee e suficientă pentru a explica totul … a logicii cu care omul se poate constrânge aproape tot aşa de violent pe cât este de constrâns de vreo putere exterioară”60.

Există trei elemente care caracterizează orice gândire ideologică: se pretinde o cunoaştere totalizatoare a trecutului prezentului şi a viitorului. Ideologiile par „să nu ţină seama de ceea ce este, de ceea ce se naşte şi moare”, fiind „preocupate exclusiv de elementul mişcării”. În al doilea rând, ideologiile se rup de existenţa imediată, considerând că există o realitate mai importantă. Acest lucru se realizează prin intermediul educaţiei (speciale), a îndoctrinării. Propaganda are în vedere „să injecteze un înţeles secret în orice eveniment public şi concret şi să suspecteze o intenţie ascunsă în spatele oricărei acţiuni politice publice”. Fiind capabile să transforme realitatea, ideologiile afişează, în al treilea rând, o imagine inconsistentă a realităţii, ordonând faptele într-o structură absolut logică. Surprinderea mişcării istorice se realizează ca urmare a unui proces de imitaţie logică sau dialectică în care mişcarea gândului se autogenerează, iar orice experienţă viitoare lasă intact procesul anterior al argumentării logico-deductive61.

Tirania logicii duce în cele din urmă la ruperea tuturor relaţiilor interpersonale şi, în planul ideologiilor, la ruperea de orice contact cu realitatea62. „Supusul ideal al dominaţiei totalitare” nu este adeptul convins al ideologiei, ci omul pentru care nu mai există o deosebire între fapt şi invenţie, între adevăr şi fals63.

Pentru Aron Raymond regimurile totalitare au cinci trăsături distinctive. Din punctul de vedere al puterii, prima dintre ele este cea mai importantă, restul venind în completarea ei, ca mijloace prin care se poate realiza. Astfel, un partid politic deţine monopolul activităţii politice. Acesta este înarmat cu o ideologie care devine singurul mijloc de raportare la adevăr. Pentru a putea impune această ideologie, statul, respectiv partidul unic, deţine şi monopolul de a populariza această ideologie: mijloacele de comunicaţie, constrângere şi persuasiune. Statul controlează întreaga activitate economică. În cele din urmă, greşelile devin ideologice şi sunt atribuite indivizilor, care, drept rezultat, se plasează sub o teroare poliţienească şi ideologică.

Chantal Millon-Delsol identifică cinci curente care se manifestă în planul realităţii în secolul al XX-lea: marxism-leninismul, nazismul, fascismul corporatist, socialismul, şi statul de drept64. Aceste curente pot să depăşească sfera teoretică şi să fie puse în practică în acest secol, în principal, din două motive. Filosofia modernă satisface primul motiv. Ştergerea adevărurilor universale, subiectivismul, filosofiile despre moartea lui Dumnezeu, permit omului să se recreeze pe sine însuşi. Tehnica satisface cel de-al doilea motiv, tehnică ce devine slujbaşa regimurilor opresive. Despotismul a existat întotdeauna, dar nu a avut mijloacele tehnice (maşinile spion care distrug spaţiul de intimitate şi libertate al individului) necesare pentru a atinge totalitarismul65. Ne vor interesa în continuare marxism-leninismul, nazismul şi fascismul.

Teoria marxistă este fundamentată pe lupta de clasă. Statul este văzut ca o instanţă prin care o clasă poate să o domine pe cealaltă. Clasele se schimbă, iar puterea trece de la o clasă la altă, începând cu sclavagismul până la munca salariată. Marx se orientează înspre o formă de guvernământ în care puterea statului este omniprezentă şi care ţine în frâu toată societatea. Mai mult, diferenţele dintre clase par să se estompeze. Este vorba de despotismul asiatic în care bogaţii şi săracii, deţinători sau nu de bunuri, toţi rămân supuşi voinţei arbitrare a suveranului. Teoria care circula în acea perioadă implică, prin dispariţia claselor sociale, dispariţia statului66. Acest lucru constituie un impediment în corpul unei teorii raţionale şi unitare. Teoria dispariţiei statului se transformă. Statul va ajunge să reprezinte guvernarea despotică a maselor. Individul va trebui aservit pentru a putea oferi libertate maselor67.

Lenin aduce în discuţie problema spontaneităţii populare şi a acţiunii partidului. Conform ideilor sale, „oricărei doctrine îi este necesară o instanţă decretată, deţinătoare a adevărului şi garantă a doctrinei. Partidul va fi prezentat ca purtător şi garant al adevărului: ideologia se încarnează în el. Legitimitatea sa de constrângere este deci totală, deoarece el reprezintă interesele – chiar inconştiente – ale poporului. Totalitarismul în formare se sprijină pe certitudinea că, indiferent de sinuozităţi sau aparenţe, partidul vorbeşte şi acţionează spre binele proletariatului”68. Unicul punct de referinţă al adevărului trebuie să fie partidul şi ideologia sa69. Berdiaev avertizează asupra pericolului pe care îl naşte învestirea societăţii cu mai multă importanţă decât individul. Societatea nu este o fiinţă aparte şi nici un organism. Este o realitate, dar nu una care primează în faţa individului. Nu se poate recunoaşte primatul societăţii aspra personalităţii umane. Societatea există doar în urma existenţei omului şi a relaţiilor umane. O mentalitate colectivistă, care ar pune societatea înaintea individului ar duce la un stat în care puterea ar avea justificări de a se manifesta despotic70.

Concepţia marxist-leninistă despre stat71 este însumarea a două alte concepte. Statul deţine monopolul legitim al violenţei (Max Weber), dar această violenţă trebuie folosită de o clasă împotriva celeilalte (Marx)72.

Lenin va transforma dictatura proletariatului într-o dictatură de partid, asupra poporului şi mai ales asupra ţărănimii. Înăbuşirea primelor revolte atestă instaurarea despotismului şi diferenţa dintre aşteptările poporului şi binele poporului. Libertatea presei este eliminată, se stabileşte controlul asupra învăţământului şi a economiei. Odată cu această societate reprimarea poliţienească, manifestată la început asupra burgheziei se întinde la întreaga clasă. Puterea trece la eliminarea sau reeducarea duşmanilor poporului. În primii patru ani sunt executate 140.000 de persoane şi s-au deschis 132 de lagăre. Adevărul ideologic se concentrează exclusiv în mâinile clasei conducătoare73. Totalitarismul va genera perfecţiunea socială. Teroarea impusă are menirea de a transforma omul.

„Naţional-socialismul este o gândire a spaimei. El vânează inamici potenţiali, bănuiţi că ar dori moartea civilizaţiei. În acest sens se poate spune că este vorba de o gândire cu adevărat paranoică, în sensul ştiinţific şi nu figurat al cuvântului”74. Este ideologia conform căreia o civilizaţie exemplară este supusă unui complot care îi ameninţă existenţa. Civilizaţia este cu atât mai persecutată, cu cât este mai exemplară, excelentă. Nazismul crede în repunerea la locul ei a unei civilizaţii fără pată. Spre deosebire de marxism – leninism, această civilizaţie nu mai este produsul unei lupte de clasă, ci al unei lupte de rasă. Teroarea logică a guvernării presupune găsirea unui ţap ispăşitor. Prin lupta cu acest rău, şi învingerea lui, rasa pură (care înlocuieşte clasa imaculată) poate realiza un paradis terestru75. Această luptă a puterii cu elementele răului este semnalată şi de Berdiaev care identifică funcţia puterii, şi anume lupta cu fenomenele răului76. Necesitatea acestei funcţii este una constantă, deoarece şi existenţa răului este constantă. Asta nu deoarece există un rău permanent. Puterea care înlătură un rău, reprezentat de obicei de puterea anterioară, după îndeplinirea funcţiei, devine noul rău. Este necesară deci existenţa permanentă a unei forme de putere politică. „Din acest cerc vicios nu se poate ieşi”77.

Ideile prezentate de nazism nu sunt inedite. Europenii sunt obişnuiţi cu lecturi despre lichidarea bolnavilor incurabili, a handicapaţilor, a alcoolicilor, a evreilor sau a slavilor. Hitler oferă posibilitatea de a pune aceste lucruri în practică. Această ideologie se poate manifesta prin naţional – socialism ca instrument al puterii. Ideologia este una simplă. Un maniheism care naşte într-o parte ura, în cealaltă parte grandoarea, şi ideile germanofile, sistematizate şi concretizate într-o eugenie78.

Grandoarea germanică se bazează pe aportul ei civilizator, germanii formând toate elitele Europei79. „Pretutindeni ei sunt nobili dar nu din întâmplare. Nobleţea este natura lor”. Germanul comanda prin cultură, dar şi prin forţa de caracter, eroismul şi devotamentul fiind uneori mai importante decât inteligenţa80. Chiar şi în educaţia tinerilor îşi face prezenţa ideea conform căreia o voinţă puternică este de preferat unei acumulări de cunoştinţe. Educaţia trebuie să stimuleze dorinţa individului de a se sacrifica pentru societate, să favorizeze idealismul, să motiveze spre dreptate şi adevăr, adică să creeze un om nou. Grandoarea civilizaţiei germane este un mit. De-a lungul secolelor, ea cunoaşte aceleaşi eşecuri ca şi celelalte popoare: războaie pierdute, perioade de descurajare şi slăbiciune. Ideologia nazistă vine şi explică aceste eşecuri. Înfrângerile civilizaţiei germane sunt lovituri date de un adversar care vrea să distrugă sufletul german81.

Sentimentului de superioritate îi mai trebuie o justificare. Se face apel la ştiinţă. Arheologia începe să admită existenţa unor grupuri de persoane numite indo – iranieni, care se autointitulau arieni şi care au trăit în regiunea Caucazului cu 2000 de ani înainte de Cristos. Era un popor alb, cu părul blond, originar din matricea pământului, înzestrat cu calităţi umane simple, dar puternice şi care a servit drept model pentru toate popoarele, pe măsură ce le-a cucerit. Arianul, care din punct de vedere ştiinţific îi defineşte pe cei mai vechi indo – europeni, „servea drept material concret pentru a justifica în fine toate premoniţiile germanismului: limba pură şi autocreatoare a germanilor, colonizarea făcută prin intermediul elitelor, superioritatea Europei asupra celorlalte continente. Acest concept va deschide uşa fanatismului politic82.

Cum se explică succesul lui Hitler în una din cele mai dezvoltate civilizaţii ale timpului? Răspunsul îl dă identificarea psihologică. Psihologia tânărului Hitler corespunde mentalităţii germane din acea perioadă. Un sir de eşecuri şi un sentiment de măreţie. Sentimentele care apar sunt de amărăciune şi revoltă. Aceste sentimente se găsesc şi la poporul care îl acceptă. Printr-un talent oratoric Hitler reuşeşte să se impună. Prin pasiunea şi sentimentul cu care vorbea, dar şi prin simplitatea gândirii se pune în armonie cu sufletul mulţimii. Starea de dictatură care urmează pare a fi firească. Convinsă pe căi ideologice de corupţia democraţiei, opinia publică acceptă dictatura. Din cauza neajunsurilor din trecut este acceptată militarizarea. Opinia publică accepta şi deschiderea primelor lagăre de concentrare convinsă de realitatea intrigilor evreieşti. Poporul a văzut în Hitler propria voinţă de renaştere. Se formează astfel un fel de complicitate între opinia publică şi un guvern totalitar. Evident că nu putem trece cu vederea nici puternicul mecanism al terorii pe care îl instalează83.

Înainte să arătăm trăsăturile fascismului trebuie să precizăm că pentru Aron Raymond fascismul tinde mai mult spre un regim autoritar decât spre unul totalitar. Monopolul partidului nu este însoţit de un monopol ideologic în sensul în care între spaţiul public şi cel privat se menţine o anumită diferenţă. Violenţa exercitată este mai redusă.

Fascismul nu dorea transformarea radicală a societăţii, ci doar necesitatea afirmării italienilor ca o naţiune puternică.

Fascismul şi nazismul au mai multe trăsături comune. Apar pe terenul mediocrităţilor liberale şi democratice, amândouă realizează o superdezvoltare a statului, sunt pericole pentru democraţie, iar istoric, între Mussolini şi Hitler există complicitate şi alianţă. Regimul lui Mussolini nu se naşte şi se dezvoltă singur, ci în mijlocul altor regimuri asemănătoare cu al său. Fondul general social este unul de nemulţumire economică, socială – datorată muncii, politică – datorată inadaptării la regimurile democratice sau datorită corupţiei acestora, intelectuală – datorată slăbirii valorilor religioase şi morale pe continentul european. Pe acest fond se revendică o putere autoritară, ea însăşi purtătoare de valori, care să poată lupta cu democraţia şi cu liberalismul şi să poată oferi ca ideal o guvernare bazată pe principiile moralei84.

Ţările în care s-au manifestat ideile fasciste sunt numeroase. Comune au fost următoarele idei: perceperea modernităţii ca decadenţă, critica liberalismului economic şi politic, dictatura salvării publice, un stat etocratic a cărui morală se reclamă din valori creştine sau păgâne (dar ancorate în natură), un stat autoritar şi independent85.

Conform fascismului, liberalismul economic şi cel politic se hrănesc cu aceleaşi erori. Libertatea şi egalitatea sunt concepte abstracte şi îndepărtează de la adevărata natură a omului. Economia capitalistă este sortită eşecului, deoarece nu se bazează pe nici o lege a istoriei. Corporatismul, în schimb, va fi „o întoarcere la locul de pornire, o expresie a înţelepciunii naţiunilor pentru a uita o rătăcire”. Libertatea politică este de asemenea criticată. Libertatea de participare nu e altceva decât guvernarea ţării pe seama înşelăciunilor generate de libertatea de conştiinţă. Libertatea de opinie oferă aceeaşi posibilitate de dezvoltare a adevărului şi a erorii. De aceea nu există toleranţă, ci relativism86.

Într-o lume aflată în descompunere nu există altă salvare decât politica fascistă, singura capabilă să înlăture catastrofa. Dictatorii devin salvatori. Şi fascismul trece prin etapa de făurire a omului nou, un individ care se poate sustrage materialismului real şi îndreptat către un idealism absolut. În Italia lui Mussolini totul este extraordinar, conducătorul este protejat de Dumnezeu, poporul este inatacabil, patria este prestigioasă. Noul om trebuie să dispreţuiască confortul şi să îşi fixeze ca sarcină imposibilul. Din om se transformă în erou. Îşi respinge umanitatea prezentă şi devine supraom. Observăm şi la fascism tema măreţiei unui popor şi a unei culturi87, însoţită de o revoluţie izvorâtă din dorinţă populară88.

Dictatura fascistă este comparată cu dictatura romană. Numai că situaţia de criză care legitimează magistratura dictatorială este înlocuită de o criză structurală, profundă şi durabilă. Se trece de la magistratura dictatorială la regimul dictatorial. Din simplu mijloc, dictatura devine singura politică aptă să facă să supravieţuiască o societate pe termen lung89.

Puterea este a întregului popor, care acţionează prin directive de stat. Numai că aceste directive fac ca puterea să fie independentă şi să nu răspundă în faţa nimănui. Şeful statului primeşte puteri depline. Suprimă parlamente, restrânge libertatea presei şi libertatea de opinie. Şeful statului are totuşi limite. El se supune moralei şi a dreptului natural. Puterea de natură morală este diferită de puterea politică şi superioară ei. Politica este dependentă de eventuala bunătate a guvernului. Singura limitare a dictatorului este deci arbitrariul ei. Scopul guvernării este acela de a aduce şi menţine pacea socială. Lupta de clasă este considerată falsă. Natura tinde spre colaborare şi nu spre conflict. Pacea socială nu poate fi instaurată decât prin dictatură, care pune capăt conflictelor economice prin sistemul corporatist90.

Este important să subliniem importanţa terorii şi a ideologiei în regimurile totalitariste. Ideologiile reprezintă „constelaţii de credinţe şi expresii cu încărcătură simbolică, prin care lumea este prezentată, interpretată şi evaluată într-un fel menit să modeleze, să mobilizeze, să orienteze, să organizeze şi să justifice anumite modalităţi sau direcţii de acţiune şi să anatemizeze altele”91. Ideologia este formulată în aşa fel încât o argumentare raţională nu mai este nici necesară, nici posibilă. Ideologia reprezintă un tip aparte de formă culturală, ce exprimă interpretări ale lumii formulate expresiv şi substituie tradiţia în sensul valorizării şi orientării.

Pe lângă mijlocul prin care se poate concretiza o anumită ideologie teroarea trebuie să producă continuu o creştere a imaginii pe care o are puterea. Pentru Foucault, acest lucru se face prin pedeapsă. Pedeapsa este o funcţie socială complexă. Metodele punitive pot fi privite drept tactici politice. Tehnologia puterii stă la baza umanizării tehnicilor punitive şi la cunoaşterea omului. Corpul însuşi este învestit cu raporturi de putere92.

Există o legătură între diferitele tipuri de regimuri politice, respectiv tipuri de producţie şi evoluţia modalităţilor legitime de a pedepsi. În sclavie, rolul mecanismelor punitive este de a procura mână de lucru, în feudalism se intensifică pedepsele corporale, corpul fiind singurul bun accesibil, munca silnică apare în economia de piaţă, iar în contemporaneitate pedeapsa va ţine cont de corp şi de forţele lui, de randamentul, utilitatea şi aservirea lor93.

Pedeapsa îşi găseşte expresie, mai ales în epoca monarhiilor, şi în afara sistemului punitiv. Manifestarea pedepsei echivala cu manifestarea puterii. O pedeapsă executată în public avea menirea de a consolida puterea, respectiv poziţia regelui. Cel care a greşit, pe lângă nedreptatea pe care a comis-o, a atentat şi la cel care a dat legea. Legea echivalează cu voinţa monarhului, forţa legii cu forţa monarhului. Dreptul de a pedepsi este o manifestare particulară a prerogativei suveranului de a purta război cu duşmanii. Condamnatul echivalează cu inamicul94. „Răzbunarea poporului era chemată să participe la răzbunarea suveranului. Ceea ce nu înseamnă că se găsea şi la originea acesteia şi că regele ar fi fost chemat să traducă în felul lui propriu răzbunarea poporului”95.

Criminalul a devenit, pentru sistemul punitiv, un obiect de cunoaştere. Pedeapsa nu mai are rolul de a reaminti existenţa unei anumite puteri ci de a preveni, a evita abaterea şi a controla. Corpul a încetat să mai fie pedepsit, fiind înlocuit de spirit. Asupra spiritului se putea lucra cu un alt set de unelte, cu ideile. S-a ajuns la o supunere a corpurilor prin controlul asupra ideilor. „Când veţi fi format astfel lanţul ideilor în mintea cetăţenilor voştri, vă veţi putea lăuda că îi conduceţi şi că le sunteţi cu adevărat stăpâni. Un despot imbecil îi poate convinge pe sclavi cu lanţuri; însă un veritabil om politic îi leagă mult mai trainic cu lanţul propriilor lor idei; disperarea şi timpul rod lanţurile de fier şi de oţel, dar nu au nicio putere asupra conexiunilor de idei obişnuite, nu reuşeşte decât să le strângă şi mai tare; iar pe fibrele cele moi ale creierului stau temeliile de nezdruncinat ale celor mai solide imperii”96.

Puterea manifestată în democraţie

„Democraţia este guvernarea poporului, de către popor, pentru popor”97.

Am văzut că, regimurile nedemocratice cer o multitudine de concepte care exprimă, cu diferenţele de rigoare, felul în care se manifestă puterea, adică tipurile de regim. Regimurile democratice folosesc un singur termen: democraţia. Acest termen provoacă însă mult mai multe nuanţe decât toţi ceilalţi termeni prin care este exprimată nedemocraţia. Mai mult decât atât, apar şi o serie de termeni corelativi, obligatorii însă pentru înţelegerea conceptului de democraţie.

Fără a intra încă în detalii, următoarea descriere a democraţiei este prezentă în cea mai mare parte a dicţionarelor. Democraţia face trimitere la cârmuirea populară, la guvernământul reprezentativ, la guvernământul conform legii. Încă de la începutul ei, democraţia se baza pe idealul unui model în care cârmuitorii se subordonează virtuţii sau legii, sau se subordonează unii altora printr-un sistem de limitări reciproce. În perioada modernă, democraţia a constituit o alternativă şi o ameninţare la adresa dictaturii tradiţionale şi a dreptului divin al regilor. Se punea în discuţie legitimitatea tipului de guvernământ în condiţiile în care statul era tot mai mult înţeles ca un produs artificial al omului. Contractul social, care a văzut sursa ultimă a legitimităţii în indivizi, a pus bazele guvernământului democratic şi a declarat nelegitimă ideea cârmuirii pe baze divine sau ereditare. Dezbaterile iscate de conceptul democratic în modernitate au ridicat o serie de probleme, dintre care cele mai evidente sunt următoarele: cine este îndreptăţit să conducă?; în cadrul căror limite şi competenţe?; în numele căror scopuri?; cu ce mijloace?; în ce condiţii şi sub ce constrângeri98?

Concept controversat, democraţia şi-a găsit numeroase critici. Cele mai importante dintre ele se referă la o posibilă tiranie a majorităţii, la o diferenţă tot mai mare dintre cei care guvernează şi cei guvernaţi, apărută şi accentuată datorită principiului reprezentării, diferenţă care poate submina democraţia în însăşi substanţa ei şi la o incompatibilitate între democraţie şi societatea de masă, motivul fiind exerciţiul direct al participării, care devine imposibil. În perioada contemporană, conceptul democraţiei încearcă o dezlipire ontologică şi justificativă şi se îndreaptă către o înţelegere operaţională, funcţională. Democraţia este privită ca produsul unor condiţii de consens şi toleranţă99.

Revenind la particular, Sartori înţelege prin democraţie trei lucruri. O domnie a majorităţii limitate, proceduri electorale, transmiterea reprezentaţională a puterii100. Democraţia este văzută ca refuz al puterii personalizate. Puterea trebuie să aparţină cuiva, nu să fie proprietatea cuiva. În democraţie nimeni nu se poate proclama conducător,

nimeni nu poate deţine puterea în nume personal şi în mod irevocabil. Puterea omului asupra oamenilor poate fi dată doar de ceilalţi. Cei care dau puterea pot să o şi revoce („nimeni nu se poate alege pe sine nici nu se poate învesti singur cu puterea de a conduce şi, prin urmare, nimeni nu îşi poate aroga de unul singur puterea necondiţionată şi nelimitată”)101.

Statul de drept apare ca un garant al unor valori în spatele cărora dispare, dar le slujeşte şi le asigură existenţa şi nu le revendică pentru sine. După răspândirea regimurilor dictatoriale, conceptul statului de drept este reînvestit cu importanţă. Democraţiile corupte, aşa cum au apărut ele conceptualizate până la jumătatea secolului XX, nu au dispărut. Deşi nedesăvârşite, se pare că, în comparaţie cu alte tipuri de regimuri, generează cel mai puţin rău102.

Definiţia statului de drept nu are ca scop alegerea unui regim politic, ci vizează rolul pe care îl are puterea. Legarea statului de drept de democraţie nu se face din perspectiva valorii pe care o are democraţia în sine. Nu democraţia legitimează statul de drept, ci drepturile omului. Democraţia este doar instrumentul prin care puterea poate fi forţată să respecte şi să garanteze drepturile omului. Statul de drept trebuie astfel să înfrâneze puterea fără a o nega. Puterea este necesară oricărei societăţi. Fără putere, o societate ar putea ajunge în anarhie, haos şi violenţă. Puterea însă manifestă o tendinţă spre exces, spre oprimare103.

Scopul democraţiei este de a controla puterea şi de a o limita. Cel mai sigur mod prin care se poate face acest lucru este fragmentarea puterii, construirea a cât mai multor contraputeri. La aceasta se adaugă ceea ce Sartori numeşte îmblânzirea puterii, adică încetinirea procesului decizional104. Contraputerile, în democraţie, se conformează principiului madisonean „checks and balances”. Doctrina separaţiei puterilor implică: puterea executivă, legislativă şi judecătorească sunt conferite prin constituţie unor persoane sau organisme diferite. Nici una dintre aceste puteri nu este subordonată în faţa vreuneia din celelalte, iar nici o ramură a guvernământului nu poate să exercite puterile atribuite prin constituţie celorlalte ramuri105. Numărul de instituţii se pare că fragmentează şi puterea tradiţională. Familia şi-a pierdut din puterea socială pe măsură ce numeroase dintre funcţiile sale se transferau altor instituţii – educaţia, către şcoală, de exemplu106. Trebuie să reţinem totuşi un drept pe care îl acaparează puterea democratică în totalitate: dreptul de a folosi violenţa. „Puterea ordonă. Statul impune comenzi prin folosirea monopolului legal al forţei”107. Primul lucru pe care îl face un guvern după ce este constituit este să monopolizeze violenţa, soldaţii şi poliţiştii săi fiind singurii care au dreptul să o folosească. Dincolo de orice lege, bună sau rea, „găsim ţeava unei puşti. Legea trebuie să aibă forţa de partea sa, legea este violenţă sublimată”108.

Aceeaşi perspectivă este enunţată şi de către Russell. Limitarea puterii trebuie privită dintr-o perspectivă care implică patru elemente: condiţiile politice, democraţia fiind o parte importantă, însă nu soluţia finală a acestei perspective, condiţiile economice, factorii propagandistici şi factorii psihologici şi educaţionali109.

Statul de drept apare ca o tentativă de a risca răul cel mai mic pentru a evita un rău mai mare. Am putea spune că democraţia şi filosofia creştină au elemente în comun, amândouă fiind realiste. Deşi democraţia promovează toleranţa, generează laicitate, este împotriva oricărei intruziuni a sacrului în politică, acceptă, la fel ca şi filosofia creştină realitatea umană în legătură cu păcatul originar110.

Democraţia nu îşi revendică nicio misiune superioară. Scopul ei e să protejeze societatea existentă, aşa cum este în prezent, fără a încerca să-i schimbe cursul. Observăm aici un efect al contractului, aşa cum vedea Locke. Individul este creat înaintea societăţii politice, fiind liber şi autonom. Puterea politică este invocată numai ca o măsură de protecţie. În momentul în care puterea îşi depăşeşte aceste atribuţii devine nelegitimă111.

Grecii spuneau că puterea este prea grea pentru un muritor, dar necesară. De aceea ea trebuie împărţită, distribuită, echilibrată prin contraputeri. Singura cale de a scăpa de oprimarea puterii este să o slăbeşti, aşa cum dezbini pentru a stăpâni. Se ajunge astfel la o idee general acceptată, cum că puterea executivă trebuie supusă unei legi fundamentale. Se creează o distanţă între ea şi puterea legislativă, putere care îi rămâne exterioară. Apoi independenţa justiţiei garantează judecăţi imparţiale, care ar trebui să se sustragă măcar parţialităţii guvernanţilor112.

Dar cui aparţine puterea într-o democraţie? Răspunsul este evident: demosului. Faptul că puterea aparţine poporului stabileşte un principiu referitor la sursele şi legitimitatea puterii. Puterea este legitimă numai dacă vine în mod real de jos (de la popor), şi în urma unui consens113. Această ultimă frază introduce două concepte corelative ale democraţiei care trebuiesc explicate: legitimitatea şi consensul.

Întrebarea cu care se confruntă membrii unei societăţi este dacă şi de ce datorează loialitate ordinii existente. Problema legitimităţii apare abia atunci când lumea încetează a mai fi percepută ca o ordine cosmică, în care fiinţelor omeneşti le erau predestinate anumite poziţii şi roluri sociale. Dacă lumea iese de sub această ordine cosmică atunci orice direcţii care ni se impun nu sunt decât încălcări ale libertăţii. Aceste limite pot însă să devină legitime dacă sunt conforme voinţelor indivizilor. În viziunea modernă, legitimitatea este importantă deoarece ajută la înţelegerea raportului dintre individ şi stat. Pentru H. Arendt legitimitatea se referă la acele convenţii privind guvernământul care au consimţământul raţional al cetăţenilor. În aceeaşi viziune se încadrează şi G. Kateb, pentru care chestiunea legitimităţii trebuie redusă la consimţământul dat de cetăţean principiilor constituţionale de bază care guvernează statul114.

Pentru Raymond Aron, principiul legitimităţii apare atunci când justificarea divină a puterii este înlocuită cu o justificare populară. Transformarea supuşilor în cetăţeni duce la politizarea maselor care au un rol din ce în ce mai important în procesul politic. În acest sens partidele politice preiau povara legitimităţii pentru că în interiorul acestora se dau bătăliile politice şi luptele pentru putere.

Ce anume legitimează o democraţie? Rolul esenţial al democraţiei este acela de a da oamenilor putere să se conducă singuri. Această „împuternicire” nu este însă asigurată de o democraţie nominală, în sensul în care existenţa dreptului de a vota şi alegerile libere nu garantează această împuternicire. Pentru ca oamenii să se poată autoguverna Welzel şi Inghehart identifică o reuniune de trei aspecte fundamentale: controlul şi acţiunea asupra resurselor, libertatea de expresie şi libertăţile democratice. Controlul asupra resurselor permite indivizilor să-şi controleze şi propriile vieţi. Controlul asupra resurselor legitimează economia. Libertatea de expresie motivează indivizii să vrea să-şi conducă propriile vieţi, prin dreptul de a acţiona conform propriilor interese şi credinţe, atâta vreme cât nu primejduiesc libertatea altora. Libertatea de expresie legitimează cultura. Libertăţile democratice le conferă indivizilor dreptul de a se guverna. Acestea legitimează regimul115.

Ajungem la un alt concept corelativ şi anume la consimţământ. Deosebirea dintre guvernările democratice şi cele nedemocratice constă în faptul că, în primele, cei care conduc au acordul celor conduşi. Consimţământul este important în teoria politică, deoarece persoanele nu trebuie obligate, politic şi moral, să trăiască în cadrul unor aranjamente pe care nu le doresc. Putem înţelege prin consimţământ un procedeu prin care autorizăm o persoană pentru a acţiona sau a se abţine de la o acţiune. O persoană transferă altei persoane un drept116.

Democraţia este deci guvernarea poporului prin consimţământ. Când întâlnim poporul care guvernează? Cu ocazia alegerilor. Între alegeri, puterea poporului rămâne în mare parte pasivă. „Se pare că poporul trebuie să fie suveran. Însă un suveran care nu are nici un cuvânt de spus, fără opinii, este un simplu ratificant, un suveran al nimicului”117. Prin suveranitate (un alt concept corelativ) înţelegem puterea sau autoritatea care întruneşte atributele de agent arbitral ultim având facultatea de a adopta decizii şi de a soluţiona dispute în cadrul unei ierarhii politice118. Dacă ar fi să rezumăm, prim suveranitate am înţelege prerogativa deciziei ultime.

Puterea înseamnă exercitare iar puterea este a poporului. Cine însă exercită puterea, cine este îndreptăţit să o facă? Teoretic tot poporul. Democraţia devine astfel „guvernarea poporului de către popor”, prin reprezentanţi. Jeffrey C. Isaac vede democraţia, ca un sistem funcţional cu patru trăsături. În primul rând principiul democraţiei este valabil numai în domeniul politicului, în domeniul guvernamental, şi se reflectă în relaţiile dintre instituţiile unui stat. Apoi democraţia se bazează pe reprezentativitate, puterea de a lua decizii fiind atribuită unor reprezentanţi ai societăţii. Poporul conduce în sens simbolic prin reprezentanţi aleşi în mod corect. A treia caracteristică este dată de votul universal. Toţi cetăţenii adulţi trebuind să poată să-şi exprime preferinţele. Diferenţe de rasă, clasă socială, sex, religie, etc. nu pot constitui surse de excludere. În al patrulea rând sistemul de selecţie trebuie să fie unul concurenţial, candidaţii putând să se bucure de libertăţi politice119. Democraţia va avea deci o clasă conducătoare.

„Superabundentele” denumiri ale minorităţii conducătoare sunt: clasă politică, clasă conducătoare, elită, elita puterii, elită conducătoare, minoritate conducătoare, conducere şi altele. Ca reprezentant, aceste denumiri au în vedere acele minorităţi însumate care formează un grup de control cu influenţă în structura verticală a politicii. Din cine sunt formate aceste grupuri care deţin puterea? O prima variată de răspuns este: cei care sunt localizaţi în vârful structurii verticale a societăţii. Puterea te duce în vârful acelei structuri. Cel care deţine puterea, o deţine tocmai pentru faptul că este situat într-o poziţie de vârf. Dacă adăugăm la cele spuse mai sus şi criteriul competenţei, putem afirma că, cel care exercită puterea este în vârf pentru că merită, adică este printre cei mai capabili în domeniul din care face parte, face parte din elită120.

În înţelegerea clasei conducătoare trebuie explicat încă un concept cu care democraţia învesteşte puterea, într-un sens diferit decât în regimurile nedemocratice. Autoritatea este considerată un sistem de putere sau de control social considerat legitim de către cei implicaţi în el. Max Weber introduce o tipologie a sistemelor de autoritate şi le împarte în carismatice, tradiţionale şi juridicraţionale. H. Arendt consideră că autoritatea este diferită atât de constrângerea bazată pe forţă, cât şi de persuasiunea realizată prin argumentare. Autoritatea este tratată ca şi concept relaţional, în înţelegerea lui fiind prinse: autorul, rostirea, auditoriul, reacţia. Autoritatea intelectuală devine prototipul autorităţii politice, cel puţin în recunoaşterea încrederii în competenţa intelectuală a persoanelor care trebuie să ia decizii. Gadamer afirmă că în cele din urmă autoritatea unei persoane vine odată cu recunoaşterea superiorităţii de judecată şi de pătrundere a persoanei respective. Acea persoană are autoritate, adică judecata acelei persoane are întâietate121.

Autoritatea poate însemna şi „a face apel”. Urmărind acest fir logic, autoritatea este eficientă dacă este ascultată şi recunoscută. Ea se bazează pe prestigiu şi respect. Autoritatea nu constrânge, nu lipseşte de posibilitatea a urma o altă cale. Din acest punct de vedere, ea merge mână în mână cu autonomia122 şi presupune legitimitate. Autoritatea este importantă într-o democraţie, deoarece însoţeşte puterea, o susţine. In extremis putem spune că uneori autoritatea înlocuieşte puterea. Vizibil, această înlocuire solicită în loc să comande. Putem considera autonomia şi un reper în diferenţierea statelor democratice de cele nedemocratice. Autoritatea presupune libertatea. Cu cât un regim devine mai autoritar, cu atât mai puţin se bazează pe autoritate123.

În concluzie, democraţia trebuie înţeleasă ca un postulat al stării de minim şi se opune nedemocraţiei care pretinde o stare de maxim. Democraţia încearcă găsirea celui mai mic rău, binele venind ca un adaos, dictatura promite cel mai mare bine în viaţa de toate zilele, răul venind ca o lipsă124. Regimul democratic poate fi înţeles ca un drum de la demo – putere (democraţia ca punct de pornire) spre un demo – beneficiu (democraţia ca rezultat)125. Rezultatul, beneficiul pe care îl produce democraţia este o protecţie a individul şi a drepturilor sale. „Drepturile şi interesele tuturor, şi ale fiecăruia în parte sunt ferite de pericolul de a nu fi luate în considerare numai atunci când persoana în cauză are posibilitatea, şi preocuparea, de a şi le susţine … Fiinţele umane se află în siguranţă în faţa răului ce le poate fi provocat de ceilalţi în măsura în care au puterea de a se proteja singuri şi chiar fac acest lucru”126. „Acolo unde masele domnesc, dar nu guvernează, se recunoaşte marca despotismului occidental. Acolo unde un rege domneşte, dar nu guvernează se salută o cucerire a democraţiei”127.

Consens şi toleranţă

Consensul a fost identificat mai sus ca un concept corelativ al democraţiei. Nu a fost explicitat, deoarece merită mai multă atenţie, împreună cu un alt concept, şi anume toleranţa. În argumentul care precede acest text, se propune încercarea de a găsi un minim conceptual în ceea ce priveşte puterea politică în democraţie şi nedemocraţie. Acest minim conceptual este oferit tocmai de aceste două noţiuni, consens şi toleranţă. Democraţia funcţionează pe baza consensului şi a toleranţei. Şi în regimurile nedemocratice există consens (care devine conformism) şi toleranţă, la nivel normativ, numai că în realitate „lipsesc cu desăvârşire”.

Pentru Sartori, consensul are trei obiecte:

  • valorile ultime
  • regulile jocului
  • guvernele specifice şi procedurile guvernamentale.

De aici se desprind trei niveluri ale consensului:

  • un consens de bază, consens la nivelul comunităţii,
  • consensul la nivelul regimului sau consensul procedural,
  • consensul la nivelul politicilor.

Când vorbim de consensul de bază înţelegem că, societatea politică în ansamblul ei, manifestă aceleaşi credinţe, valori şi scopuri. Democraţia poate exista şi într-o societate în care nu există acest tip de consens. Calitatea democraţiei însă este dată de consensul pe care îl poate produce. O lipsă a acestui gen de consens poate şubrezi democraţia, existenţa lui însă o facilitează şi, mai mult, o legitimează. Consensul manifestat asupra procedurilor dintr-o democraţie sporeşte puterea politică, putere implicată în rezolvarea conflictelor. Acest tip de consens este necesar existenţei democraţiei, deoarece trebuie un minim acord în legătură cu modurile în care trebuie rezolvat un dezacord (în democraţie vorbim de regula majorităţii). Inexistenţa unui astfel de consens poate duce la război civil, poate chiar la anarhie. Se identifică deci, acest consens, drept punctul de plecare al democraţiei. Sartori respinge teoriile în care conflictul, şi nu consensul ar reprezenta fundamentul şi esenţa democraţiei128.

Consensul este necesar şi se manifestă acolo unde oamenii doresc să se asocieze, să acţioneze unitar, să ia decizii. Deşi pare simplă, rezolvabilă prin numărul sau prin cantitatea argumentelor aduse, această problemă a consensului ridică numeroase dificultăţi. Datorită cantităţii imense de informaţii care circulă şi care influenţează opinia, se pune problema acordării indivizilor faţă de o idee înainte ca aceştia să se fi pus în acord, adică indivizii mai mult să se conformeze unui consens, unei soluţii gata pregătite, în loc să formuleze una.

Societatea modernă este una a dezacordurilor. Moscovici vede trei posibilităţi de rezolvare a lor: tradiţia, ştiinţa şi consensul. Tradiţia şi-a pierdut din efectul pe care îl avea asupra credinţelor şi a modului de viaţă al oamenilor. Ştiinţa, cu principiile ei de adevăr şi progres, îşi vede autoritatea subminată. Consensul este singura modalitate care rămâne să rezolve disensiunile din societate129.

Consensul are la bază alegerea, alegere care limitează abaterea de la fals, deoarece „nu va exista un garant al adevărului mai mare decât consimţământul universal” (Bergson). Apoi, alegerea mai poate fi înţeleasă ca o opţiune a individului de a face parte (prin asociere) dintr-o categorie specifică a societăţii, categorie cu care împărtăşeşte aceleaşi valori şi atitudini, dar şi aceeaşi soartă. În final, alegerea şi asocierea, împreună cu practicarea raţiunii (există un principiu al inteligenţei în virtutea căruia oamenii se asociază) fac ca un anumit grup să obţină o formă de putere. Consensul, prin urmare, este un concept care presupune atingerea unei forme de putere prin apel la trei idei: alegere, asociere şi raţiune130.

Moscovici atrage atenţia asupra unui efect al consensului care pare ilogic. Consensul presupune adoptarea unei poziţii care pare rezonabilă, ajungerea la un compromis. Acest lucru este posibil prin eliminarea extremelor şi ajungerea la o poziţie de „medie”, în sensul concesiilor care se fac din partea celor implicaţi, pentru a atinge consensul. Interesant este însă rolul individului şi rolul grupului din care acesta face parte. Ideea general acceptată era că individul care are de obicei poziţii extreme, odată ce trebuie să se manifeste într-un grup, este temperat de acesta şi făcut să îşi încline poziţia de la extremă spre medie.

Studiile pe care le face Moscovici dovedesc însă contrariul. Grupul nu face ca opţiunile indivizilor să fie mai moderate, din contră, le accentuează extremismul. Din cele ce am spus mai sus, se pare că între compromis şi consens există o incompatibilitate. Această incompatibilitate se rezolvă prin descoperirea unui nou sens al consensului. Departe de a găsi acele opţiuni comune şi de a ajunge la un compromis prin diferite concesii din partea părţilor, consensul are ca principal obiectiv modificarea opiniilor, a normelor şi a regulilor vieţuirii în comun. Într-o democraţie, diferitele comisii care trebuie să ia decizii pe baza ideilor diferite ar risca să intre în dileme fără ieşire. Deciziile se iau însă prin inovarea ideilor, flexibilitatea şi schimbarea atitudinilor. Acesta este noul rol al consensului, deşi această soluţie pare neaşteptată şi şocantă131. Perspectiva din care priveşte totalitarismul politica este una eronată. Politica nu este un act de creaţie, pornind de la un model reprezentat la nivelul mintal. Politica este o modalitate de acţiune în lipsa unui model prealabil. De aceea, totalitarismul considera societatea şi comunitatea identice şi va căuta un consens universal (natural sau fabricat)132.

Toleranţa este definită ca „opţiunea deliberată a cuiva care posedă cunoaşterea şi puterea necesare de a nu interzice, împiedica sau stânjeni conduite pe care le dezaprobă”133. Să nu confundăm toleranţa cu îngăduirea a ceva rău. Neimplicarea într-o acţiune nu poate fi considerată toleranţă. Indulgenţa şi indiferenţa sunt concepte opuse toleranţei. În cazul indiferenţei, o acţiune nu este nici aprobată, nici dezaprobată. Indiferenţa sugerează simpla pasivitate. Toleranţa este necesară şi rezultă din respectul pentru persoane ca agenţi autonomi şi raţionali. Este deci necesară şi toleranţa faţă de acţiunile lor liber alese. Mai mult, pentru Mill toleranţa este esenţială pentru dezvoltarea morală şi spirituală a individului134. Până unde se întinde însă toleranţa? Până acolo unde ea nu mai este utilă (conform utilitarismului), adică până acolo unde foloasele aduse de ea sunt mai mici decât daunele pe care le provoacă.

Gray vede în toleranţă idealul unui consens raţional asupra celui mai bun mod de viaţă, dar în acelaşi timp ea reprezintă convingerea că oamenii pot atinge binele în moduri variate. Pentru liberalism, consideră Gray, acest ideal este însă un eşec. Eşec deoarece ideea de toleranţă printr-un consens raţional s-a născut în societăţi care caută un mod de viaţă unic şi nu poate arăta cum se poate convieţui în societăţi care ocrotesc mai multe moduri de viaţă135.

În trecut, afirmă Foucault, păturile cele mai defavorizate nu dispuneau de privilegii, dar beneficiau o a anumită libertate de manifestare a nemulţumirii şi a revoltei, spaţiu numit de Foucault spaţiu de toleranţă136. Acest spaţiu era foarte bine apărat de aceste pături sociale, fiind în stare să se revolte pentru a-l apăra. Tolerarea era necesară acolo unde diferenţele nu pot ajunge la consens. Foucault exemplifică prin diferitele ilegalisme petrecute între clasele sociale, ilegalisme rămase nepedepsite tocmai datorită respectării unui anumit grad de libertate de manifestare, a unei mici abateri, tolerată de lege.

Există concepţii diferite despre cum ar trebui înţeleasă toleranţa. Ideea de la care plecăm este că toleranţa, mai degrabă decât perspectivele unor indivizi excentrici, ar trebui înţeleasă drept recunoaşterea şi respectul drepturilor unor grupuri care sunt marginalizate datorită perspectivelor politice pe care le au, sau a poziţiei lor sociale. În acest sens, toleranţa nu trebuie să privească doar recunoaşterea anumitor principii, ci şi aplicarea lor, deoarece, la nivel teoretic, un principiu poate fi recunoscut (tolerat), de exemplu recunoaşterea aceloraşi drepturi pentru toţi cetăţenii, iar la nivelul de aplicare, acest principiu nu mai este tolerat.

Studiul toleranţei trimite adeseori la relaţia dintre majoritate şi minoritate, înţelegând aici prin minoritate diferitele grupuri etnice care, în raport cu majoritatea, sunt mai puţin numeroase. Această conceptualizare a toleranţei din perspectiva grupurilor este oarecum logică, deoarece un individ se defineşte, printre altele, şi prin grupul din care face parte, dar mai ales prin grupul din care nu face parte. Aşadar, problema care se pune în discuţie când vorbim despre toleranţa etnică este dacă cei care sunt diferiţi pentru că fac parte dintr-un anumit grup ar trebui să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi, iar pe noi aici ne interesează dreptul de a conduce, respectiv dreptul de a candida şi de a fi ales. Toleranţa, privind lucrurile din punctul de vedere al regimului, devine o chestiune de responsabilitate publică137. Regimul poate fi categorizat drept intolerant dacă nu accepta drepturile minorităţilor. Dar cum este privit dacă acceptă drepturile cetăţeneşti ale minorităţilor cu condiţia ca acestea să îşi piardă cultura, asimilându-se în majoritate? Cât ar fi de responsabil regimul dacă le-ar permite toate drepturile cetăţeneşti, dar şi dreptul de a-şi păstra cultura şi tradiţiile? Variabilele cele mai utilizate în observarea gradului de toleranţă a diferitelor regimuri au fost: libertatea de expresie, libertatea de asociere, libertatea religioasă, egalitatea în faţa legii şi dreptul de a vota şi de a fi ales.

Toleranţa, potrivit metodelor convenţionale de analiză, este privită din trei perspective: una socio – culturală (toleranţa este tributară normelor culturale în care trăieşte individul şi în special educaţiei, care este principalul vehicul prin care se transmit normele sociale şi valorile culturale, inclusiv înclinarea spre toleranţă sau intoleranţă; ipoteza pe care o lansează această perspectivă este aceea că cei cu educaţie scăzută şi un venit scăzut, respectiv cei din clasa muncitoare, ar manifesta cel mai probabil un comportament intolerant), una a propriului interes (indivizii, sau grupurile din care aceştia fac parte, manifestă atitudini intolerante faţă de cei cu care sunt în conflict sau competiţie; toleranţa ar fi, conform acestei perspective, rezultatul unui calcul raţional al posibilelor câştiguri pe care le-ar putea aduce această atitudine) şi una psihologică (toleranţa şi prejudecata ar rezulta în urma emoţiilor personale care nu pot fi controlate)138.

Totalitarismul combate toleranţa. „Un om sau un stat înarmat cu o concepţie despre viaţă poate solicita toleranţă, deoarece el îi respectă pe oameni dincolo de propriile sale idei, sau pentru că respectul pentru om face parte din propria concepţie despre viaţă. O gândire care a privat omul de orice statut nu poate discerne în toleranţă decât un relativism al confuziei şi al neantului139.

Am inclus în discuţia despre putere şi modalităţile prin care ea se manifestă, deoarece aici se produce ruptura dintre discuţiile teoretice şi carenţele care apar în aplicarea ei. Puterea este percepută la nivelul simţului comun şi al culturii politice nu în mod exclusiv printr-un discurs teoretic acordat sau nu la concepţia generală, ci prin folosirea puterii sau, mai bine zis, prin trăirea efectelor provocate de putere. Plasarea faţă de un regim politic a unui număr de persoane se face, în general, în funcţie de cantitatea de bine pe care respectivul regim o produce (nu putem însă neglija nici raportarea individului faţă de ideea de putere politică). Un alt lucru care mai trebuie subliniat este faptul că aşa numitele concepte complementare (legitimitatea, autoritate, suveranitate, consimţământ, consens, toleranţă, majoritate, minoritate) ale democraţiei au apărut după ce democraţia a devenit reală ca sistem politic şi au menirea de a justifica, modifica şi atenua efectele practicilor democratice. Politicul nu are sens în transcendenţă, la fel cum discuţia despre putere nu este productivă fără discuţia despre posibilele ei moduri de manifestare.

Note

1 Serge Moscovici.

2 Aron Raymond.

3 David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, (Bucureşti: Humanitas, 2000), 595.

4 Următoarea clasificare a puterii este făcută de L. D. Dîrdală în studiul introductiv al lucrării lui Robert A. Dahl, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, (Iaşi: Institutul European, 2000).

5 Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, 430.

6 Miller, Enciclopedia, 577.

7 Miller, Enciclopedia, 577.

8 Bertrand Russell, Istoria filosofiei occidentale, vol. II, (Bucureşti: Humanitas, 2005), 65.

9 Nikolai Berdiaev, Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia cezarului. Preambul gnoseologic, (Bucureşti: Humanitas, 1998) 58.

10 Berdiaev, Împărăţia, 46.

11 Berdiaev, Împărăţia, 63.

12 Berdiaev, Împărăţia, 62.

13 Thomas Hobbes, Leviathanul sau Materia, forma şi puterea unei comunităţi ecleziastice şi civile; în Ioan N. Roşca (coord.), Sergiu Bălan, Delia Şerbescu, Filosofie Modernă, sinteze şi texte, (Bucureşti: Fundaţia România de mâine, 2006) , 98.

14 Hobbes, Leviathanul, 100.

15 Hobbes, Leviathanul, 99.

16 Hobbes, Leviathanul, 109.

17 Hobbes, Leviathanul, 107.

18 Hobbes, Leviathanul, 112 .

19 Hobbes, Leviathanul, 115.

20 John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă, (Bucureşti: Nemira, 1999), 54.

21 Locke, Al doilea tratat, 55.

22 Locke, Al doilea tratat, 160.

23 Prin consimţământ Locke are în vedere acordul pe care fiecare individ trebuie să-l dea atunci când este vorba de drepturile, libertăţile sau proprietatea sa.

24 Locke, Al doilea tratat, 113.

25 Locke, Al doilea tratat, 131.

26 Locke, Al doilea tratat, 52.

27 Locke, Al doilea tratat, 138.

28 Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, (Bucureşti: Humanitas,1997), 276.

29 Foucault, A supraveghea, 310.

30 Foucault, A supraveghea, 61.

31 Foucault, A supraveghea, 60.

32 Foucault, A supraveghea, 206.

33 Foucault, A supraveghea, 60.

34 Alvin Tofler, Powershift. Puterea în mişcare, (Bucureşti: Antet, 1995), 23.

35 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, (Iaşi: Polirom, 1999), 51.

36 În concepţia lui Moscovici.

37 Serge Moscovici, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, (Iaşi: Polirom 1997), 107.

38 Mit prin care Freud justifică prohibiţia incestului şi apariţia matriarhatului.

39 Moscovici, Psihologia socială, 113-114.

40 Moscovici, Psihologia socială, 117-119.

41 Bertrand Russell, Idealurile politice. Puterea, (Oradea: Antaios, 2002), 97.

42 Russell, Puterea, 113-114.

43 Sartori, Teoria, 179.

44 Miller, Enciclopedia, 160 -164.

45 Un prim tip, deoarece Moscovici foloseşte şi conceptul de despotism occidental.

46 Moscovici, Psihologia socială, 89.

47 Moscovici, Psihologia socială, 90.

48 Moscovici, Psihologia socială, 103.

49 Moscovici, Psihologia socială, 101.

50 Sartori, Teoria, 194.

51 Sartori, Teoria, 193.

52 Moscovici, Psihologia socială, 87.

53 Edgar Carr, în Sartori, Teoria, 186.

54 Hannah Arendt, Originile totalitarismului, (Bucureşti: Humanitas, 1994), 613.

55 Noţiunea de “despotism occidental” este preferată de Moscovici celor de sistem totalitar, cult al personalităţii sau regim autoritar.

56 Moscovici, Psihologia socială, 92-93.

57 Conceptualizare a ideologiilor făcută de Sandu Frunză în „Primul concept de ideologie elaborat de Marx – între praxis şi religie”, JSRI • No. 2/Summer 2002.

58 Arendt, Originile, 607.

59 Arendt, Originile, 608.

60 Arendt, Originile, 609.

61 Arendt, Originile, 610-611.

62 Arendt, Originile, 614.

63 Arendt, Originile, 614.

64 Chantal Millon-Delsol, Ideile politice ale secolului XX, (Iaşi: Polirom, 2002), 10.

65 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 11.

66 Engels, în Originea familiei a proprietăţii private şi a statului afirma că „Statul s-a născut din nevoia de a înfrâna împotrivirile de clasă… El s-a născut în mijlocul conflictelor dintre clase… Inevitabil clasele vor cădea la fel cum au apărut odinioară. Inevitabil statul o să cadă odată cu ele. Societatea care va reorganiza producţia pe baza unei asociaţii libere şi egalitare a producătorilor va aşeza întregul aparat de stat acolo unde îi va fi locul: la muzeul antichităţilor alături de roată şi de sapa de bronz”.

67 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 16.

68 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 25.

69 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 26.

70 Berdiaev, Împărăţia, 45- 46.

71 Lenin în Statul şi revoluţia afirmă că „Statul este organizarea specială a unei puteri; este organizarea violenţei menite să reprime o anumită clasă. Care este deci clasa pe care proletariatul vrea să o reprime? Evident, doar clasa exploatatorilor; or, singurul care poate conduce această represiune, care poate practic să o realizeze este proletariatul, fiindcă este singura clasă capabilă să-i unească pe toţi muncitorii şi să-i folosească în lupta împotriva burgheziei, pentru a o alunga cu totul de la putere … Prin organizarea pe o perioadă nedeterminată a dictaturii ca putere a forţei pure, în detrimentul legii, duşmanul de clasă va fi zdrobit. Ca urmare, nemaiavând nicio raţiune de a exista statul va dispărea de la sine şi, adată cu el, vor dispărea violenţa şi supunerea”.

72 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 27.

73 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 28-30.

74 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 53.

75 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 53.

76 Berdiaev, Împărăţia, 64.

77 Berdiaev, Împărăţia, 64

78 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 54 -56.

79 Mein Kampf : „Nu întâmplător primele civilizaţii s-au născut acolo unde arianul a întâlnit popoare inferioare, pe care le-a subjugat şi supus voinţei sale. El a fost primul instrument tehnic în slujba unei civilizaţii pe cale de a se naşte”.

80 Mein Kampf: „… ceea ce face grandoarea arianului nu este bogăţia facultăţilor sale intelectuale, ci propensiunea spre dăruire de sine, spre a-şi pune toate aptitudinile în serviciul comunităţii”.

81 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 55-61.

82 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 64-65.

83 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 85-88.

84 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 94.

85 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 95.

86 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 106.

87 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 108-109.

88 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 111.

89 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 112.

90 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 118-119.

91 Miller, Enciclopedia, 366.

92 Foucault, A supraveghea, 57- 58.

93 Foucault, A supraveghea, 59 – 60.

94 Foucault, A supraveghea, 64.

95 Foucault, A supraveghea, 103.

96 J.M. Servan, în Michel Foucault, Naşterea închisorii, 158.

97 Abraham Lincoln

98 Miller, Enciclopedia, 156.

99 Miller, Enciclopedia, 153-160.

100 Sartori, Teoria, 52.

101 Sartori, Teoria, 195.

102 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 155.

103 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 160-162.

104 Sartori, Teoria, 377.

105 Miller, Enciclopedia, 654

106 Tofler, Powershift, 19.

107 Sartori, Teoria, 181.

108 Tofler, Powershift, 46-47.

109 Russell, Puterea, 322.

110 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 163.

111 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 165.

112 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 170.

113 Sartori, Teoria, 55.

114 Miller, Enciclopedia, 420-421.

115 Welzel, Christian, & Inglehart, Ronald. (2008). Democracy as Human Empowerment: The Role of Ordinary People in the Emergence and Survival of Democracy. UC Irvine: Center for the Study of Democracy, disponibil la adresa: http://escholarship.org/uc/item/3tj7c4bb

116 Miller, Enciclopedia, 134-136.

117 Sartori, Teoria, 99.

118 Miller, Enciclopedia, 705.

119 Jeffrey C. Isaac, Democraţia în vremuri întunecate, (Iaşi: Polirom, 2000), 37-38.

120 Sartori, Teoria, 144-145.

121 Miller, Enciclopedia, 50-54.

122 Sartori, Teoria, 181.

123 Sartori, Teoria, 181.

124 Moscovici, Psihologia socială, 200.

125 Sartori, Teoria, 414.

126 J. S. Mill, în Sartori, Teoria, 412.

127 Moscovici, Psihologia socială, 94.

128 Sartori, Teoria, 102-103.

129 Moscovici, Psihologia socială, 178

130 Moscovici, Psihologia socială, 180-182.

131 Moscovici, Psihologia socială, 183-194.

132 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 11.

133 Miller, Enciclopedia, 746.

134 Miller, Enciclopedia, 749.

135 John Gray, Cele două feţe ale liberalismului, 9.

136 Foucault, A supraveghea, 134.

137 Ikeda, Ken’ichi (2002), Social Capital and Social Communication in Japan: Political Participation and Tolerance. UC Irvine: Center for the Study of Democracy, disponibil la dresa: http://escholarship.org/uc/item/30x375qq.

138 Weldon, Steven (2003), Images of Nationhood and Tolerance of Ethnic Minorities: A Comparative Analysis of Western Europe. UC Irvine: Center for the Study of Democracy. disponibil la dresa: http://escholarship.org/ uc/item/4512h29j.

139 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 88.

Comunicarea strategică şi modelul Steer/Tănase de decredibilizare a naraţiunilor neoficiale

Comunicarea strategică este un instrument de modelare a percepţiilor publicului cu privire la chestiuni de importanţă pentru factorul de putere. Ştim astăzi că Grupul de Comunicare Strategică, a cărui componenţă este secretă, guvernează activitatea de informare a publicului despre efectele pandemiei Covid19, că a fost abilitat să ceară închiderea unor situri şi bloguri, că urmăreşte să combată fenomenul fakenews ş.a.m.d. În latura practică, ceea ce contează, este conservarea legitimităţii şi credibilităţii autorităţilor şi obţinerea unui grad cât mai ridicat de conformare publică faţă de dispoziţiile acestora.

În raport de această temă, urmează să formulez o serie de speculaţii pe care vă rog să le primiţi sub beneficiu de inventar.

Aşadar, este cunoscut conceptul de naraţiune oficială, prin aceasta înţelegându-se o sumă de date şi informaţii corelate într-un context explicativ care sunt validate de autoritate în scopul de a-şi spori puterea. Naraţiunea oficială nu se suprapune peste conceptul de adevăr obiectiv, ci reprezintă un cadru de interpretare a situaţiei de fapt care asigură maximum de legitimitate, credibilitate şi de putere a statului. Orice îndepărtare a naraţiunii oficiale de adevărul obiectiv, sau de o naraţiune concurentă care este acceptată de public ca fiind (mai) adevărată, conduce la pierderea de credibilitate de către autorităţi, la o criză de legitimitate pentru măsurile adoptate care, mai departe, degenerează într-o criză de putere.

Comunicarea strategică urmăreşte să cultive un capital de încredere şi obedienţă controlând discursul public şi piaţa ideilor care alimentează conversaţia publică. În această activitate, fiecare element se bucură de o anumită marjă de credibilitate iar scopul operatorului este să „jongleze” cu acest capital de credibilitate, controlând şi multiplicând activele de comunicare, astfel încât să protejeze dinamica discursivă ideală şi să avanseze interesele autorităţii în condiţii de maximă legitimitate publică.

Dacă despre îndemnul de a ne informa din surse oficiale sau consacrate (afiliindu-ne naraţiunii oficiale), am auzit mult prea des în ultima perioadă, despre cealaltă componentă a comunicării strategice, adică despre controlul naraţiunilor concurente se vorbeşte prea puţin, deşi aceasta este esenţa comunicării strategice. Explicaţia este simplă, factorii de putere au un plafon maxim de credibilitate pe care îl pot atinge, plafon care însă nu este suficient pentru a asigura securitatea operaţională în timp de criză. Cu titlu de exemplu, indiferent de persoana primului ministru şi de partidul din care acesta provine, încrederea publică de care un premier se poate bucura în România rămâne destul de scăzută, fiind ostatic gradului scăzut de încredere pe care cetăţenii sunt dispuşi să-l investească în această funcţie publică. Or, dacă plafonul maxim de încredere în autorităţi este scăzut în mod natural sau dacă este menţinut la cote superioare, de plutire, doar pe cale artificială, neexistând resurse suplimentare pentru creştere, devine de importanţă crucială să fie controlate sursele de generare a naraţiunilor concurente de la baza piramidei. Într-o societate cu niveluri scăzute pentru plafonul de încredere colectivă în autorităţi este obligatorie politica de dezbinare a actorilor autonomi de la firul ierbii, politica de ocupare a spaţiului public cu persoane controlate, de confiscare a temelor de interes, de infiltrare a grupurilor neafiliate etc.

Ca regulă generală, cu cât există mai multă încredere în instituţii şi în politicile generate de acestea, cu atât mai liberă este lăsată societatea la firul ierbii, dat fiind că activitatea necontrolată nu este aptă să perturbe buna funcţionare a statului, nici măcar atunci când este vorba despre crize de mare gravitate. Dimpotrivă, acolo unde încrederea publicului în autorităţi este foarte scăzută, statul poate ajunge inclusiv la un control „om cu om”, control care, până de curând, era extrem de costisitor din punct de vedere social, economic, politic şi cultural.

Dar până la controlul individual imediat, care operează punctual cu privire la un număr limitat de persoane, controlul ideilor aflate în circulaţie şi ierarhizarea lor valorică reprezintă principalul instrument de control al societăţii. Nu mai este nevoie să controlezi „om cu om” dacă sunt controlate sursele intelectuale şi puterea ideilor.

În România, puterea ideilor care compun naraţiunile concurente este degradată prin mai multe căi, delegitimare, decredibilizare, distorsionare, înfierare, ignorare, intoxicare, scoatere din context, supra-expunere, minciună ş.a.m.d. Încadrarea (framing) reprezintă un concept esenţial în comunicarea strategică şi se referă la cadrul moral de apreciere a stării de fapt. Dubla măsură mediatică, invocată des, se referă tocmai la această încadrare de perspectivă morală a faptelor sau opiniilor relatate.

Lăsând deoparte divagaţiile pretins teoretice, aducem în atenţie unul dintre cele mai clare şi ilustrative cazuri de control al naraţiunilor concurente, realizat printr-un joc mediatic desfăşurat între Mihai Gâdea şi actriţa Carmen Tănase, care a fost ulterior viralizat în spaţiul online şi tv românesc.

În esenţă, vorbim despre lucruri mari spuse de persoane fără putere, fără legitimitate, fără capacitatea de a coaliza. Această tactică este îndeobşte folosită atunci când idei marginale capătă vizibilitate mainstream prin intermediul unei persoane nepotrivite, unui vector de comunicare inadecvat. În cazul de faţă, actriţa Carmen Tănase îşi însuşeşte toate, repetăm, toate bornele naraţiunilor neoficiale despre Covid19 într-un dialog purtat cu Mihai Gâdea, care la rândul său îşi atribuie distanţarea critică a prietenului circumspect, care s-a informat din surse primare, care s-a deplasat la faţa locului/în spitale, care apără modalităţi legitime de prelucrare a datelor confidenţiale, care interpelează şi verifică temeinicia opiniilor concurente.

Dialogul este, în opinia mea, unul studiat, mai pregătit decât se obişnuieşte în astfel de cazuri, şi cred că va rămâne un caz de manual de controlare a naraţiunilor concurente şi de orientare a percepţiei publice. În esenţă, ceea ce e important de reţinut din poziţia actriţei Carmen Tănase este că formulează o profeţie care sporeşte temerea pentru viitor şi, în acelaşi timp, achiesează la ideea că, deşi există multe neclarităţi şi lucruri ciudate, acestea au la bază o reacţie mult exagerată a autorităţilor naţionale şi internaţionale, dar despre care nu se poate arăta că este de rea-credinţă. Opinia mea este că, dimpotrivă, proba relei-credinţe în administrarea crizei Covid19 se produce de la sine, este în teorie la îndemână de instrumentat şi este temei pentru angajarea răspunderii juridice a celor implicaţi.

Revenind. Ambii interlocutori punctează elementele de afiliere care permit o asociere cât mai largă a publicului ţintă, însă ceea ce contează sunt jocul moral şi dinamica argumentativă, deloc spontane sau întâmplătoare, unde, obiectiv vorbind, poziţia doamnei Carmen Tănase este înfrântă şi este redusă la o simplă speculaţie de viitor, la o frică de un rău ce va să vină, temere cu care cea mai mare parte dintre telespectatori se pot identifica uşor.

Naraţiunea oficială este reconfirmată de concluzia comună a interlocutorilor cu privire la exagerări justificate din partea autorităţilor (aşadar o lipsă de proporţionalitate scuzabilă), la amânarea momentului de bilanţ (fără a se vorbi despre tragere la răspundere) şi de anticiparea unui sinistru viitor (în raport de care neascultarea se va manifesta exclusiv verbal sau doar în cadru controlat).

Trebuie observat că dintre cei doi interlocutori doar Mihai Gâdea se bucură de legitimitate în calitate de moderator, el are poziţia retorică de putere, el este cel care pretinde lămuriri şi explicaţii, el îşi exprimă mefienţa utilă faţă de „adevărurile tari şi incomode” rostite de preopinenta sa. Lipsa de legitimitate a actriţei, care vorbeşte despre Faucci şi despre Event 201, Bill Gates, Contagion, Wuhan, doctorul de 34 de ani, 17 noiembrie apoi 14 zile incubaţie, ATI din Italia, geopolitică, instrumentarea statisticilor medicale în susţinerea votului pentru starea de urgenţă, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, primăriţa medic de familie care a dezvăluit date personale etc toate acestea surpă legitimitatea doamnei Tănase ca vector de comunicare şi, pe cale de consecinţă, compromite valoarea acţionabilă a nemulţumirii faţă de gestionarea îmbolnăvirilor cu Covid19, nemulţumire care e justificată prin argumente slabe, corelaţii imprecise şi nerelevante ş.a.m.d.

Similar, arăt că aceeaşi tactică a fost folosită la compromiterea morală a temei vaccinărilor obligatorii, atunci când acest subiect a fost introdus în atenţia publică prin invitarea Oliviei Steer la o emisiune Sinteza Zilei şi asocierea/identificarea acesteia cu această poziţie civică. O campanie mediatică ulterioară a condus la amendarea postului Antena 3 de către CNA şi la compromiterea morală a celor ce se împotrivesc vaccinărilor. Emisiunea Sinteza Zilei din 21 Septembrie 2016 a fost momentul aducerii în prim planul societăţii româneşti a acestui subiect, gata compromis şi îngropat.

Şi în cazul Steer şi în cazul Tănase, popularizarea iniţială a subiectului şi aducerea în atenţia publicului mainstream nu se face prin intermediul unor persoane care se bucură de credibilitate profesională şi legitimitate, ci prin vectori improprii, astfel încât tema să aibă capitalul simbolic degradat şi să inhibe alte afilieri sau împroprieri. Dacă în cazul doamnei Steer cred că aceasta s-a lăsat atrasă într-o capcană, pentru doamna Tănase aş crede că e o participare benevolă şi că urmează o serie de episoade similare. Despre statul-magic care foloseşte aceste tactici destinate “omului grefat” au scris Ioan Petru Culianu sau Ilie Bădescu.

În cele din urmă, nu paza naraţiunii oficiale este cea care contează, căci orice fir narativ se poate schimba în funcţie de împrejurări. Prin naraţiune însă pot fi controlate atitudinile, iar aici contează să nu apară iniţiative de evaluare a acţiunii autorităţilor, de educare a unui public autonom şi liber, de tragere la răspundere şi de pedepsire a celor ce se fac vinovaţi de dezastrul social, medical, economic, civic şi politic pe care îl cunoaşte astăzi societatea. Se urmăreşte să nu capete vizibilitate vocile care pun sistematic sub lupă această criză, să fie dezavuate mişcările structurate de protest. Amânarea momentului de decont, care trebuia să fi avut loc deja, reprezintă principala îngrijorare şi preocupare a aparatului de putere din România.

Am realizat transcriptul părţii finale, partea de dialog – joc mediatic între cele două poziţii, deşi este foarte importantă şi prima parte, cea în care actriţa îşi relevă baza factuală cu care se identifică publicul său:

Minutul 12:10

Mihai Gâdea: Şi mă interesează această discuţie pentru că eu cred că în momentul de faţă dacă ne uităm chiar şi pe sondaje, pe care nu le putem verifica, în aceste sondaje vedem că e o categorie importantă de oameni care cred altceva. Păi, hai să ne ascultăm fiecare între noi ca să vedem fiecare ce crede. Vreau să-ţi pun câteva întrebări.

Prima: În momentul de faţă, şi uite, ca să verificăm în direct treaba asta, o să îi rog pe colegii mei să-mi spună exact la ora asta câte persoane sunt declarate pe glob morţi de coronavirus.

Carmen Tănase: Îţi spun eu.

Mihai Gâdea: Sunt spre vreo 400 mii, nu?

Carmen Tănase: Da, 400 şi ceva de mii.

Mihai Gâdea: Bun, 400 de mii. Crezi că aceste cifre, de 400 mii de oameni, despre care s-a spus că persoanele vulnerabile sunt cu diferite afecţiuni, comorbidităţi cum sunt ele numite, crezi că au murit de coronavirus sau de altceva?

Carmen Tănase: Cred că au murit de altceva.

Mihai Gâdea: Crezi că există acest virus?

Carmen Tănase: Este posibil, nu pot să spun nici da nici nu. Este posibil să existe, aşa cum există un virus gripal care de multe ori, de cele mai multe ori în unele cazuri este mortal, da, cred că există un virus.

Mihai Gâdea: Deci crezi că există. Crezi că este unul (apărut) pe cale naturală sau, cum s-a discutat, apărut în laborator?

Carmen Tănase: Nu ştiu să spun şi e un lucru care, pe mine personal, nu mă interesează.

Mihai Gâdea: Crezi că este operaţiunea, ca să zic aşa, a cuiva?

Carmen Tănase: Ăăh, cred că s-au folosit unii, nu ştiu cine, dar cred că s-au folosit de acest subiect, da.

Mihai Gâdea: Bun, aici este o problemă. Pentru că dacă este operaţiunea cuiva, întrebarea este a cui e? Dacă e a chinezilor, ar fi achiesat la povestea asta şi nu i-ar fi demascat americanii, ruşii, europenii?

Carmen Tănase: Păi nu ştiu..

Mihai Gâdea: Adica s-au înţeles americanii cu chinezii cu ruşii cu Germania, cu Franţa, cu Australia, toată lumea să spună: există un virus care nu există?

Carmen Tănase: Nu ştiu dacă s-au înţeles cu ruşii şi cu australienii, dar pot să spun clar că este un război între Statele Unite şi China, nu? China era cât pe ce să acapareze toată puterea economică a acestui glob. Şi nu cred că lucrul acesta ar fi convenit foarte tare Statelor Unite ale Americii. Trump este un tip, apropo, este ziua lui, La mulţi ani!, este un tip, deşi frust aşa, e un tip diplomat, adica el e drăguţ cu toată lumea dar.. Acum eu nu pot să îmi dau seama şi nu am de unde să ştiu, că nu mă pricep la lucrurile astea, dar observ. Eu nu ştiu de unde a pornit. De undeva a pornit. Dar s-au folosit de acest lucru, unii împotriva altora, clar!

Mihai Gâdea: Îhâm..

Carmen Tănase: Nici chinezilor nu le prea convine treaba cu Trump, nici OMS-ului nu îi prea convine treaba cu Trump, le-a şi tăiat prăjitura acolo, l-a cam îndepărtat aşa şi pe Faucci.. Trump este o persoană destul de incomodă, e imprevizibil, probabil că se folosesc de lucrul ăsta cum se folosesc şi de nebnia asta cu George Floyd ca să nu mai iasă la alegerile din toamnă, deci ceva, cumva, au folosit şi treaba asta politic, pentru că totul se foloseşte politic.

Mihai Gâdea: Că e folosit, n-am niciun fel de dubiu, aici sunte, perfect de acord. Dar aici, într-un alt punct cred eu că noi gândim diferit şi anume: A fost o tragedie, de exemplu, să zicem Colectiv, una dintre cele mai mari tragedii, au fost unii care au folosit sau au încercat să folosească?

Carmen Tănase: Da, da.

Mihai Gâdea: Bun, de ce nu ar face în orice altă speţă la fel şi nu doar aici. Pentru că, în momentul în care eşti în opoziţie, orice fac ăia e greşit şi încerci să foloseşti o dramă, adversarii lui Trump o fac: care este numărul de infectaţi, atât, câţi au murit în America, atâtea sute de mii; Trump e de vină că nu a făcut cutare! Şi dintr-o dată au început să facă culpabilă treaba asta. Faptul că se foloseşte asta, întrebarea mea este, faptul că se foloseşte înseamnă că problema nu există?

Carmen Tănase: Nu, înseamnă că..

Mihai Gâdea: E pentru mine chiar o dovadă că există.

Carmen Tănase: Nu, pentru mine este o dovadă că.. că nu este la gravitatea la care se spune că este, pentru că, (aşa cum) îţi mai spuneam eu odată la telefon, dacă peste noi acum ar veni ciuma bubonică, nu, hai lepra că aia e mai spectaculoasă, domnule lepra! Se ia nasol, grav. Deci în clipa în care te atingi de unul, e posibil să-ţi cadă nasul peste două săptămâni, da, sau o ureche. Eu nu cred că i-ar mai arde nimănui de fakenews-uri şi de chestii politice. Nu cred că i-ar mai arde.

Mihai Gâdea: Crezi?

Carmen Tănase: Da, sunt convinsă. Da, pentru că n-ai cum, pentru că ţi-e frică de-adevăratelea că rămâi fără nas, şi fără urechi şi fără mâini şi te duci la Tichileşti acolo, sau cum se cheamă.. Deci dacă ar fi fost un pericol real, deci băi, cum spuneau ăştia, te-aşteaptă virusul după colţul străzii, aţi primit lumina în casă de Înviere, v-a intrat virusul în casă. Nu, nu-i mai ardea nimănui, dacă era real, dacă era atât de grav, nu dacă era real că eu nu ştiu dacă e grav, habar n-am dacă e real sau nu, nu despre asta e vorba. Până la urma urmei nici nu mă interesează, am fost de atâtea ori în viaţa mea răcită, acum bolnavă, am stat la pat cu temperatură. Acum două ierni din trei în trei săptămâni eu eram la pat, cu imunitatea la pământ. Cum să spun, nu mă sperie neapărat o.. cum se întâmplă, aia e. Dacă se întâmplă, se-ntâmplă. N-o să stau acum să mă feresc de oameni. Adică e o chestie de omenie, nu pot să fac asta, atunci înseamnă că am abandonat lupta în această viaţă şi încă mai am nişte lucruri de spus, pe treaba mea, acum e o întâmplare că sunt aici.

Mihai Gâdea: O să vorbim despre asta. Dar uite, eu te înţeleg foarte bine, pentru noi ăştia mai afectuoşi, adica nu ştiu, oamenii la care ţin, când mă întâlnesc cu ei, îi iau în braţe; e o chestiune care.. aşa simt să-mi exprim sentimentele. Problema e în felul următor: eu am văzut şi uite, apropo de media, îmi pare foarte bine că discutăm treaba asta; în momentul în care tu vezi la nivel global, şi nu spun doar americanii, nu spun doar.. de fapt chinezii la început şi apoi americanii şi apoi, de fapt, toată planeta. Asta e una din dovezile, după mine, că, nu doar că virusul e real, (ci că) problema este reală! Faptul că nimeni dintre toate puterile astea, n-a venit cineva să spună: domnule, treaba asta nu există! Pentru că toate ţările au fost afectate! Ok, te uiţi la ce spun marii specialişti. Acum eu nu ştiu să-l evaluez, că sunt unii care-l contestă de exemplu pe Faucci. Bun, cu toată dragostea, cine sunt eu, medical vorbind, să zic, nu domnule, Faucci n-are dreptate, e un cretin. Cine sunt eu ca să spun despre tot felul de alte personalităţi medicale – şi eu cred că, de exemplu, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a greşit destul de grav în această chestiune, pe de altă parte, nici nu pot să spun că tot ce au făcut a fst o tâmpenie, pentru că nu tot ce au făcut a fost o tâmpenie. Şi mă uit la tot ce spun oamenii ăştia, îmi iau informaţia, te uiţi inclusiv la cât poţi să înţelegi date medicale şi, ce poţi să faci? Când eşti, când pe planetă se declară o pandemie, este comparată cu gripa spaniolă, ce poţi să faci? Zici domnule, staţi puţin, ăştia zic aşa, dar eu nu ştiu dacă e aşa. Doar o secundă, mai mult decât atât. Unul dintre motivele pentru care am vrut să merg în spitale, şi eu am fost în spitale, am fost la Timişoara, la Victor Babeş, am fost la Victor Balş, urmărind în primă instanţă, ca noi toţi ceilalţi, ce se întâmpla la Suceava, la Suceava, unde s-au infectat pe bandă rulantă şi în zilele acelea era coadă de dricuri la morga spitalului din Suceava. Şi am mers la Spitalul din Timişoara, prima dată, îţi spun înaintea lui Dumnezeu, pentru că suntem amândoi cu temere de Dumnezeu: ăhh, cele mai nasoale lucruri nu le-am putut arăta la televizor; o femeie, o doamnă, de vârsta mea, era în terapie intensivă. Pentru ca toţi medicii aceia de acolo să fie înţeleşi cu, eu ştiu, cu oculta mondială.. oamenii povesteau, ce spuneau pe camere era, ce puteau să spună, lucrurile cele mai nasoale, că doar nu puteau să dea date, era foarte rău. Erau şi persoane care, şi pe care le-au văzut mulţi la televizor, care nu erau într-o stare gravă. Dar erau şi aşa, erau şi aşa. Şi-ţi pun următoarea întrebare: Dacă există riscul ca eu, care intru în contact cu multă lume, să o îmbolnăvesc pe oricare de la mine din familie, ce fac?

Carmen Tănase: Nu mă lua aşa că nu merge.

Mihai Gâdea: Dar te iau cât se poate de sincer.

Carmen Tănase: Ascultă-mă! Eu n-am contestat că oamenii ăia din terapie intensivă nu sunt bolnavi! Doamne, fereşte, cum să fac aşa ceva? Cum să fac aşa ceva?

Mihai Gâdea: Eu spun ce am văzut.

Carmen Tănase: Eu spun că tot ce s-a întâmplat pe planetă, nu are nicio legătură cu ceea ce este de fapt în mod real. Oameni în terapie intensivă, şi cu durere spun lucrul ăsta, sunt tot timpul. Sunt şi oameni în terapie intensivă de gripă sezonieră, care nu mai scapă. Sunt tot timpul. Faptul că tu închizi Everestul şi închizi planeta pentru asta şi, cum să spun, îmi încalci mie absolut orice drept pe care îl are un om simplu, asta este de neconceput.

Mihai Gâdea: Da, dar asta este o discuţie separată.

Carmen Tănase: Nu, nu e o discuţie separată.

Mihai Gâdea: Adică, ce spui tu, sigur că este o discuţie pe care noi trebuie să o avem ca societate, pentru că cred că s-au încălcat multe drepturi.

Carmen Tănase: Nu, s-au încălcat toate.

Mihai Gâdea: Ok, s-au încălcat toate. Dar pe de altă parte, eu nu pot să neg că există o problemă cu treaba asta, există o problemă. Poate ea a fost exagerată, dar problema există.

Carmen Tănase: Mihai dar există şi rujeolă.

Mihai Gâdea: De acord, există.

Carmen Tănase: Există cancer, de o viaţă nu s-a descoperit un remediu pentru cancer, se poate duce mai departe, oamenii mai pot grăi, dar oamenii fac nişte tratamente îngrozitor de dure, există boli. Ne-am trezit acuma, ne-am născut ieri?

Mihai Gâdea: Păi da, dar eu nu zic că nu există cancer, asta încerc să spun. Există!

Carmen Tănase: Păi bun, şi nici eu nu zic că nu există virusul. Dar pentru asta.. şi câţi viruşi nu există! Hai să ne amintim 2006.

Mihai Gâdea: Şi tu zici că măsurile au fost mult exagerate faţă de ce..

Carmen Tănase: Măsurile au fost mult exagerate; problema este de ce?

Mihai Gâdea: De ce?

Carmen Tănase: Nu ştiu. Eu cred, în capul meu prost, așa cred eu, că e o etapă și că urmează ceva foarte rău, cred că este un exercițiu, o repetiție generală pentru ceva ce va veni. Că este un exerciţiu..

Mihai Gâdea: La ce te referi?

Carmen Tănase: Eu cred că a fost un exerciţiu, a fost o repetiţie generală pentru ceva, ce va să vină, nu ştiu. Trebuie să ne uităm la Hollywood la ce filme au mai apărut, ăăhh Joker, aha, Joker, şi să vedem ce filme mai apar, nu ştiu..

Biserica trebuie să ceară Lustraţie Politică Generală

Sursă imagine: VoxUkraine.org

Circumstanţele pe care le traversează societatea românească sunt astăzi într-atât de grave prin abuzul, arbitrariul şi despotismul de stat încât credem că societatea, în ansamblul său, nu mai este capabilă să ofere un răspuns coerent şocurilor ce îi sunt induse şi care provoacă urmări ireparabile în funcţionarea legitimă a statului român şi în viaţa cetăţenilor săi. Deşi suntem mici în ierarhia socială pentru a putea promova idei atât de contondente faţă de ordinea politică, considerăm că este util să punem în discuţie, în orice condiţii, nevoia creştinilor ortodocşi de a cere lustraţia politică generală şi reconstrucţia amplă a infrastructurii instituţionale a statului român.

Acest postulat decurge de la sine din tumultul de împrejurări ce devin virale şi care fac dovada unei ruinări complete a legitimităţii statului român în realizarea funcţiilor sale esenţiale. Paleta de evenimente şi incidente care consfinţesc falimentul legitimităţii acestui regim politic este într-atât de bogată încât colaţionarea acestora depăşeşte capacitatea noastră de sinteză editorială.

Însă, dintre toate, unele evenimente se diferenţiază prin capitalul simbolic şi prin forţa probatorie de nezdruncinat, care condamnă funcţionarea în ansamblu a instituţiilor de stat şi atestă imposibilitatea traiului demn şi liber.

Preluăm în cele ce urmează un articol în care este discutat cazul bătrânei Reghina din Măgura Ilvei, judeţul Bistriţa-Năsăud, care a trecut la Domnul luni, 18.05.2020, după ce a decis să nu se mai hrănească. Cazul este cunoscut publicului român fiind vorba despre bătrâna care anterior refuzase să fie internată într-o unitate sanitară, întrucât aparent era asimptomatică, iar această condiţie medicală înseamnă că, deşi internată într-o unitate sanitară, nu ar fi urmat niciun fel de tratament medical, scopul demersului fiind unul de izolare rudimentară, nu de îngrijire sau de însănătoşire.  

Deşi nu există detalii sigure despre motivele pentru care bătrâna a recurs la această atitudine, considerăm că există suficiente elemente circumstanţiale pentru a considera că refuzul de hrană a fost cauzat de presiunea psihică la care a fost supusă bătrâna în urma greşitei sale diagnosticări cu Covid19. Varianta oficială a depistării pozitive cu Covid19 pare infirmată de testele ulterioare efectuate bătrânei, cu rezultat negativ, cât şi de rezultatele negative ulterioare obţinute de casnicii acesteia.

Testarea împotriva Covid19 presupune o marjă de eroare nepermis de mare! Ea poate fi utilă pentru un diagnostic individual, acolo unde medicul poate aprecia măsurile concrete pentru însănătoşire, în funcţie de cazul particular al pacientului, coroborând acest rezultat nesigur cu alte elemente care rezultă din anamneză. Riscul pentru situaţia personală a pacientului, presupus de rezultatul fals pozitiv sau fals negativ al testului Covid19, este înlăturat în mare măsură de experienţa cadrului medical şi de procedurile medicale, iar consecinţele nefaste sunt minime.

Cu totul alta! este situaţia când rezultatul fals determină efecte străine diagnosticului şi tratamentului, atunci când un rezultat la testul Covid19 declanşează un resort birocratic ce presupune restrângerea unor drepturi cetăţeneşti, a unor libertăţi fundamentale. Cazul pacienţilor asimptomatici lipsiţi de libertate individuală şi internaţi obligatoriu în unităţi sanitare este cunoscut, fiind discutat în blogosfera ortodoxă de situl Cuvântul-Ortodox.ro.

Dacă rata de eroare în condiţii clinice de peste 30% pentru testarea Covid19 poate fi acceptabilă din punct de vedere medical, doctorul având şi alte elemente de apreciere în funcţie de care poate stabili diagnosticul şi cursul de însănătoşire, o astfel de marjă de eroare este de nepermis şi complet incompatibilă cu democraţia în cazul restrângerii drepturilor cetăţeneşti!

Mai cu seamă când este vorba despre lipsirea automată şi fără cale de recurs de libertate individuală a nefericitelor victime, de extragerea acestora din mediul familial şi internarea forţată în unităţi sanitare!

Traumele provocate de procedurile birocratice esenţialmente nelegale şi străine de orice principiu democratic de proporţionalitate şi rezonabilitate pot fi ireparabile şi pot conduce, iată, la o adevărate tragedii, la decese provocate de cinism şi umilire, la lezarea demnităţii umane într-o modalitate care murdăreşte întreaga societate şi compromite moral infrastructura instituţională a statului român.

Cazul bătrânei Reghina de la Măgura Ilvei are o componentă simbolică evidentă, subliniată de presă încă de la momentul refuzului internării urmarea unui rezultat care, ulterior, s-a dovedit fals pozitiv (testul a arătat greşit că bătrâna ar avea Covid19). Acest simbolism este cu atât mai evident în lumina împrejurărilor concrete în care a survenit decesul bătrânei.

În paranteză fiind spus, apreciem că, dacă s-a putut deschide (completamente indiferent de situaţia concretă a bătrânei) un dosar penal pentru zădărnicirea combaterii bolilor contagioase, cu atât mai mult credem că sunt elemente de notorietate publică (în raport de exact aceeaşi situaţie a bătrânei) pentru a se porni cercetarea penală pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 191 Codul penal, de determinare sau înlesnire a sinuciderii, fapt ce ar da prilej Ministerului Public să-şi spele din imaginea dezolantă şi complet compromisă de apărător al drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale.

Semnificaţia tragică a acestui deces cere acum şi în veac, de la sine, o serie de măsuri reparatorii pentru poporul român, lucru ce a fost sesizat şi speculat în interes propriu de situl Sputnik.md, pe care noi îl considerăm însă, în răspăr cu propaganda de stat, drept o sursă validă şi utilă de informare pentru publicul român.

Articolul pe care îl preluăm mai jos pledează, conform cunoscutei linii editoriale a sitului Sputnik.md, pentru demisia celor care ocupă astăzi unele funcţii politice, argumentând convingător pentru o asemenea măsură în contextul eşecului de necontestat al statului român în gestiunea situaţiei de criză pe care singur a creat-o, pe fondul apariţiei îmbolnăvirilor de Covid19.

Dar concluzia este mult prea importantă pentru a fi expediată fără discuţii doar pentru că provine de la siteul cu pricina! Şi, în orice caz, este cu mult prea puţin în raport de ceea ce societatea traversează în aceste momente şi direcţia spre care suntem orientaţi.

Aşa cum am mai spus, considerăm că ruina legitimităţii statului român (morală, civică, culturală şi politică) este într-atât de gravă încât demisiile unora sau altora sunt complet insuficiente şi că este necesară reedificarea statului şi societăţii româneşti, plecându-se de la o cultură a libertăţii care nu poate (în sensul propriu al verbului!) fi propovăduită de nimeni altcineva decât de Biserica Ortodoxă Română, în calitatea sa de depozitară a demnităţii umane şi garantă morală a libertăţilor pentru care s-au jertfit Sfinţii Închisorilor.

Componenta educativă a Vieţii Sfinţilor trebuie reactualizată plecându-se de la experienţa celor ce au parcurs regimul totalitar comunist, s-au sfinţit şi s-au mântuit trăind în Adevăr şi Credinţă într-un mediu fundamental compromis şi ilegitim, asemănător în mult prea multe aspecte cu cel de astăzi.

Considerăm că cei care sunt credincioşi ortodocşi trebuie să ia act de politica vădit anticreştină încurajată sau cauţionată de statul român, să-şi reconsidere loialitatea datorată regimului politic actual şi să ceară netulburat să aibă loc o lustraţie politică generală şi o reconstruire a statului şi societăţii noastre pe principii de libertate şi respect pentru credinţă şi pentru demnitatea umană, astfel cum decurge din firescul existenţei româneşti pe aceste meleaguri.

Este nevoie ca cei care sunt în funcţii politice sau executive să le părăsească prin demitere, demisie şi condamnare publică (chiar individuală acolo unde este de neevitat acest lucru), răspunzând astfel pentru situaţia de înfrângere în care noi românii ne regăsim astăzi. Este, de asemenea, nevoie de măsuri de compensare morală a celor care au fost şi sunt prejudiciaţi de acţiunile acestui regim politic, pe care trebuie să-l privim în ansamblul său, distincţia între putere, opoziţie, aparat birocratic de stat şi societate civilă fiind una fără substanţă.   

Există o multitudine de posibilităţi de recuperare şi cinstire, unde este cazul, a celor angajaţi astăzi în politică sau a celor care ocupă funcţii de conducere în instituţii şi organisme publice, astfel încât să nu fie comisă o nedreptate sau o risipă ci, dimpotrivă, să poată exista o societatea civilă diversificată din punct de vedere ideologic, cu adevărat liberă, nu tutelată ostentativ de Noua Securitate. Trebuie respins caracterul vindicativ al lustraţiei şi pus accentul pe caracterul reparatoriu şi absolut necesar al măsurii.

Este însă esenţial ca cei care, generic vorbind, nu au putut împiedica ruina statului român în obiectivele asumate constituţional, să nu mai ocupe, vreodată, funcţii în organigrama statului român, iar acest lucru trebuie înţeles ca o necesitate obiectivă, lustraţia având înţeles de curăţire, purificare, însănătoşire, iar nu de răzbunare.

Vom argumenta în alte articole în sprijinul acestor convingeri ale noastre deşi sperăm că necesitatea de a pune în dezbatere ideea unei lustraţii politice generale se va impune prin firescul şi logica sa implicită şi va fi preluată atât de liderii de opinie generalişti cât, mai ales, de credincioşii cu notorietate din laicatul ortodox.

În mod voit vom întârzia publicarea altor articole pe acest subiect, întrucât nu dorim ca tema să fie compromisă prin nivelul nostru precar de formulare a argumentelor, cu atât mai mult cu cât deja există şi luări de poziţie, şi acţiuni civice şi acţiuni în justiţie care, în opinia noastră, converg spre ideea de lustraţie generală ca urmare a falimentului complet a ideii de stat drept, astfel cum noi ni l-am dori edificat în lumina învăţăturilor Sfântului Neagoe Basarab.

Bineînţeles că o astfel de înfăptuire politică imediată apare ca nerealistă, dat fiind că lustraţia nu s-a realizat nici în condiţii politice mai propice decât cele care există astăzi. Dar şi acest aspect pledează pentru actualitatea ideii de lustraţie generală şi pentru reconstrucţie, actualitate care anticipăm că se va reconfirma zilnic în anii ce vor veni prin mersul lămurit al lucrurilor şi care se va impune de la sine prin puterea adevărului. Cade în răspunderea noastră, a celor mulţi sau puţini care vor rezona cu aceste rânduri, să rămânem aşezaţi în lumina acestui adevăr, indiferent de circumstanţe.

În acest context, înţelegem semnificaţia trecerii la Domnul a bătrânei Reghina din Măgura Ilvei ca simbol pentru o năzuinţă ce credem că ar trebui să fie însuşită de toată suflarea ortodoxă, urmând a trece, mai apoi, şi spre publicul generalist, neangajat din punct de vedere religios.

În mod voit am făcut apel la un articol sputnik.md, întrucât considerăm că ortodoxia are ontologic capacitatea de a transforma răul în bine, de a preschimba ceea ce, lumeşte vorbind, ar putea fi considerată o agresiune simbolică, într-un prilej de punere de bun început, inclusiv din punct de vedere civic-politic.

Victoria morală asupra comunismului totalitar, condamnarea acestei ideologii criminale şi a structurilor şi practicilor sale de putere, precum şi moştenirea şi substanţa educativă a vieţilor Sfinţilor Închisorilor pot reprezenta încredinţare pentru biruinţa noastră asupra noilor totalitarisme ale timpului de acum şi a celui ce vine, în contextul mai larg al strădaniei fiecăruia pentru propria mântuire.

Articolul Sputnik.md ce ar putea lesne fi considerat agresiune simbolică şi pe care noi îl primim ca punere de bun început a civismului ortodox pentru ideea de lustraţie politică generală:


DECESUL pentru care Guvernul ar trebui să DEMISIONEZE – și să se declare DOLIU național!

Un guvern responsabil ar trebui să-și prezente demisia! Și să declare doliu național, pentru că despre asta e vorba: când moare cineva care a devenit un simbol, e motiv de doliu național!

BUCUREȘTI, 20 mai – Sputnik, Dragoș Dumitriu. Scriam acum o săptămână de cazul bătrânei de 83 de ani din Bistrița care, testată pozitiv cu coronavirus dar fără simptome, a refuzat internarea; s-a apelat la Politie, iar Parchetul de pe lângă Judecătoria Năsăud a înregistrat ieri un dosar penal pentru zădărnicirea combaterii bolilor.

Ei bine, o veste cumplită a venit între timp – supusă presiunilor sistemului, bătrâna a intrat în greva foamei și, după trei zile, a murit! Decesul a fost înregistrat luni.

Știrea a fost dată chiar de Agenția Națională Agerpres, sursa fiind şefa DSP Bistriţa-Năsăud, Anca Andriţoiu – iar DCS a anunțat decesul, evident fără a spune că e vorba de involuntara eroină – și în același timp o victimă a unui sistem pe care Mircea Badea îl numește „pușcărie”, în care ”există doctori pentru care să vindece bolnavi nu mai e de ajuns și se transformă încântați în gardieni de pârnaie”.

Iar de ce cazul este absolut grav pentru medici, pentru că, din comunicatul DCS rezultă și ce ”comorbidități” avea femeia de 83 de ani: ”hipertensiune arterială şi fibrilaţie arterială”.

Deci, pe un octogenar cu probleme grave cardiace l-au supus unui regim de tip… dosar penal și încercare de internare cu forța?! Mai mult, asiști cum persoana, din convingeri pe care nu le discut acum, intră în greva foamei?! Ce șanse avea o asemenea persoană să supraviețuiască?! În opinia mea – de observator, nu de medic – cred că ZERO!

De aceea mă întreb: oare credeau oamenii sistemului (sanitar) – nici măcar NU îi numesc medici! – că era mai important să ”respecte” regulamentul decât să facă tot ce pot pentru a-i salva viața bătrânei? Inclusiv să nu lase să fie ucisă psihic cu ”dosar penal” și alte demențe ale „statului de drept”?

Primarul comunei Măgura Ilvei spune că nu se știe dacă Covid-19 a contribuit la decesul acesteia, iar  ”bătrânica a fost conștientă și cooperantă până în ultima clipă”.

Să mai vedem ce scrie Agerpres: ”Femeii din Măgura Ilvei, care era imobilizată la pat, i se făcuse un nou test pentru Covid-19 vinerea trecută, care ieşise negativ, dar în ultimele zile a refuzat să mai mănânce şi i-a fost administrată o perfuzie” – sursa fiind tot DSP.

Întrebare – se putea vindeca brusc, în câteva zile, o femeie de 83 de ani, imobilizată la pat, stresată etc? Evident, NU! Decât dacă e vorba de minuni… sau de falsuri! Da, cel mai probabil testul pozitiv a fost greșit, fals!

Să mai adăugăm un detaliu, ca să înțelegem drama femeii – în aceeași zi în care a refuzat să fie dusă la spital, ”un fiu de-al ei a fost de asemenea confirmat cu Covid-19 şi a fost internat, fără a opune rezistenţă”, dar între timp, ”acesta a fost externat, după două teste cu rezultat negativ”.

Din nou întrebare – ce fel de test a fost primul, dacă după câteva zile au fost două la rând negative? Foarte probabil, un test greșit, cu rezultat fals! Dar suficient pentru ca bătrâna să știe că i-au internat fiul!

Un al doilea fiu al femeii a primit acelaşi diagnostic şi a fost spitalizat și el! Ce vom afla curând – că a fost tot un fals?!

Bătrâna a fost înmormântată ieri dimineață ”cu respectarea condiţiilor prevăzute de autorităţi”.

Într-o postare fulminantă, scriitorul Iulian Capsali scrie că ”Dictatura politico-medicală a ucis-o ieri pe bătrâna de 83 de ani din Bistrița”.

Capsali acuză autoritățile că ”mint fără rușine, testele s-au dovedit fals pozitive inițial”, dar remarcă scriitorul – ”fost trecută, în mod cinic, ca moartă din cauza infectării cu virusul covid-19!”.

Chiar așa – dacă a fost testată negativ în final, de ce apare pe lista DCS? Apropo – ce sinistru sună acronimul DCS – DeCeSe!

Iulian Capsali scrie că toți cei responsabili vor fi ”trași la răspundere pentru crimele împotriva acestui popor!”.

Până una alta, până la tragerea la răspundere – cred că moartea acestei bătrâne – devenită un simbol al opoziției față de un sistem care acționează ciudat, chiar ilogic, aberant – merită un răspuns din partea unui guvern responsabil!

Un guvern responsabil ar trebui să explice cazul – premierul să își ia răspunderea pentru drama în care și-a trăit bătrâna ultimele zile, răspunderea pentru soluția ”dosarului penal” aplicată unei imobilizate la pat! Iar președintele să se dea jos de pe soclul de la Cotroceni, să revină empatic și chiar umil la popor – pentru că din vina sistemului pe care el îl girează a murit un om din popor – o mamă și bunică devenită simbol.

Mai mult, un guvern responsabil ar trebui să-și prezente demisia de onoare pentru moartea acestei bătrâne – mamă și bunică – devenită simbol! Și să declare doliu național, pentru că despre asta e vorba; când moare cineva care a devenit un simbol, e motiv de doliu național!

Iar dacă Guvernul NU prezintă cazul și NU și-l asumă chiar prin demisie, ar trebui ca partidele de ”opoziție” să ceară socoteală! Altfel, nu sunt cu nimic mai breze! Un fel de ”a fi sau a nu fi” partid responsabil.

Și, sincer, în afara partidului lui Ponta, nu mă aștept la reacții. Victor și-a dat demisia după ”Colectiv” deși NU a avut nicio vină! Nicu Bănicioiu atrage mereu atenția asupra dramei prin care trec pacienții din spitale. Restul… e tăcere!

P.S. Știți ce înseamnă pentru un om crescut și trăit în alte vremuri sintagma ”dosar penal”? Rușinea supremă! Acum suntem obișnuiți cu ”beciul domnesc”, cu procese, cu reclamații, asta e, suntem o lume și imorală și amorală – cică am „evoluat”! Dar pentru cei crescuți înainte de nebunia ”democrației” era o rușine până și să vină mașina miliției în fața porții! Probabil că puțini tineri înțeleg asta – dar oamenii în etate știu despre ce vorbesc. Adică rușinea ”dosarului penal” era suficientă pentru a o ucide pe bătrână!

Opinia autorului ar putea să nu coincidă neapărat cu cea a redacției Sputnik. 

Cuvântul Ierarhului confirmă naraţiunea oficială

În postările recente publicate pe blogul nostru şi în unele comentarii s-a făcut vorbire despre modalitatea în care Biserica înţelege să comunice către publicul necredincios şi să participe la viaţa cetăţii, mai cu seamă în aceste vremuri în care, folosind pretexte de politică sanitară, neprietenii caută să sporească necazurile şi supărările credincioşilor ortodocşi. Deşi nu suntem calificaţi, avem prilejul de a formula unele observaţii concrete privitor la aceste chestiuni, în completarea susţinerilor noastre anterioare, aducând în atenţie cuvântul Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei publicat astăzi pe doxologia.ro, dar şi adresa de zilele trecute a Preasfinţitului Părinte Petru, Episcop de Ungheni şi Nisporeni către Prim-ministrul Republicii Moldova.

Ambele adresări vizează situaţia concretă a păstoririi credincioşilor în contextul îmbolnăvirilor de Covid19, deşi destinatarii celor două texte sunt din categorii diferite. Preluăm cele două texte, succesiv, după care adăugăm într-o notă separată observaţiile noastre.    


Doxologia.ro: Sfintele Icoane şi Sfintele Moaşte – lucrare vindecătoare a Harului lui Dumnezeu

Ne aflăm încă într-o perioadă grea, cauzată de răspândirea noului coronavirus. Autoritățile statului ne-au făcut cunoscute măsurile care vor guverna starea de alertă care a început pe 15 mai. Cu responsabilitate și discernământ, se cuvine să stăruim în îndemnul de a respecta măsurile de igienă, de prevenire a infectărilor. Sunt însă și recomandări ce aduc atingere sacralității slujbelor bisericești. Or, viața liturgică, în toate aspectele ei, a fost dintotdeauna, inclusiv în perioade de prigoană, gestionată exclusiv de către cei care au responsabilități în acest sens. Așa va trebui să rămână și de acum încolo.

Mărturisirea credinței se traduce și faptic, prin participarea la sfintele slujbe ale Bisericii, mai ales la Sfânta Liturghie, prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos, prin actele de milostenie trupească şi sufletească, prin cinstirea Sfintelor Icoane şi a Sfinților, cinstire arătată şi Sfintelor Moaşte ale acestora.

Noi credem în prezenţa reală a lui Hristos în Potirul euharistic. De aceea, Taina Sfintei Împărtăşanii, sub toate aspectele ei, nu face și nu poate să facă subiectul vreunei reglementări din partea autorităţilor statului. „Lingurița” nu este o piesă dintr-un set de tacâmuri, este un obiect sfințit. Prin ea, credinciosul primește „leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos” (Sfântul Ignatie Teoforul). Desigur, dacă e să reducem totul la o perspectivă materială, raţionamentul ar părea întemeiat: oamenii primesc, unii după alţii, cu o aceeaşi linguriţă, „pâine” şi „vin”. Prin urmare, s-ar putea contamina, pe această cale, cu virusul de la un bolnav. Din perspectivă teologică însă, lucrurile stau cu totul diferit. Prin linguriţă, credincioşii mireni Îl primesc ‒ cu credință! ‒ pe Hristos Însuşi, Care Se oferă pe Sine sub chipul pâinii şi al vinului. Îl primesc, așadar, pe Cel Ce a spus: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6, 53-54). Cel care se împărtăşeşte face aceasta „spre tămăduirea sufletului şi a trupului”, „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci” (Rugăciunile din canonul Sfintei Împărtăşiri). Așadar, nu poate fi cântărită cu argumente din domeniul material o realitate spirituală, duhovnicească. După cum nici teologia nu poate avea pretenția de a se pronunța pe probleme exclusiv de ordin medical sau epidemiologic.

În aceeaşi dimensiune a realității duhovniceşti, cinstirea Sfintelor Icoane şi a Sfintelor Moaşte este manifestarea credinței de nezdruncinat în binefacerile pe care Sfinții le revarsă, prin mijlocirea lor către Dumnezeu, asupra celor invocați în rugăciune. Dacă persoane din afara sau dinlăuntrul Bisericii manifestă reticență sau îndoială față de acest adevăr fundamental de credință, au libertatea să o facă. Omul se poate clătina, Dumnezeu, nu.

Întotdeauna vor fi lucruri cu anevoie de înțeles pentru cei ce reduc omul la constituția sa anatomică, tributari unei rațiuni ce exclude realitatea nevăzută și care se îndoiesc de existența lui Dumnezeu. Cum le poți explica acestora că atunci când Mântuitorul „a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului” (Ioan 9, 6) nu a comis un act de impietate sanitară, mânjind orbitele goale cu noroi, ci ne-a dezvăluit nouă, tuturor, faptul că harul restaurator și vindecător al lui Dumnezeu lucrează și prin cele materiale, oricât de modestă ar fi condiția lor? Cu atât mai mult lucrează harul tămăduitor din Sfintele Icoane și din Sfintele Moaște în viața celui ce le sărută cu credință neclintită în pronia dumnezeiască!

Nădăjduim, în acest sens, că autorităţile statului vor înţelege că cele ce se petrec în slujbele Bisericii nu reprezintă simple gesturi sau manifestări omeneşti. Biserica este, dincolo de orice definiție sau etichetare, un adevărat Spital duhovnicesc. Sfinții Părinți vorbesc despre păcat ca fiind o rană, despre duhovnic ca despre un medic, despre dezlegarea din Taina Spovedaniei ca început al tămăduirii, despre canon (epitimie) ca despre un medicament sau o schemă de tratament. Sunt numeroase studii publicate de către cercetători de excepție prin care se vădește faptul că omul care se roagă, care participă la Dumnezeiasca Liturghie, care se spovedește şi se împărtăşeşte, se și vindecă mai ușor. Prezența capelelor și a preoților de caritate în spitale nu se datorează doar unei respectări a dreptului la asistență religioasă a pacienților, ci și faptului că mulţi medici au constatat, de-a lungul timpului, numeroase efecte benefice ale spiritualității creștine în procesul de vindecare al bolnavilor.

În pofida faptului că, în aceste ultime două luni, nu au mai putut participa la slujbele din biserici, credincioșii au căutat să cultive cât mai mult viața duhovnicească în limitele spațiului casnic. Sunt mărturii cum că aceia care s-au rugat mai mult, mai ales la Psaltire, care au rămas în legătură cu preoții lor prin diferite mijloace de comunicare ‒ au avut o stare sufletească mai bună, mai mult optimism, în pofida acestei crize apăsătoare. Iar cei afectați de boli au avut și mai mult curaj, punându-și nădejdea și în ajutorul lui Dumnezeu, nu doar în priceperea medicilor.

Mulțumim credincioșilor care, deși văduviți de slujbe în această perioadă, au arătat încredere, răbdare și, mai ales, au înțeles că și noi, clericii, avem nevoie să fim purtați în rugăciunile lor. Îi rugăm să ne ierte şi pentru slăbiciunile pe care şi noi, ca oameni, le avem în slujirea noastră. Mulțumim celor care au contribuit cu bani pentru aparatura medicală donată spitalelor și pentru alimentele oferite celor aflați în lipsuri.

Vă îndemn să nu încetăm rugăciunea pentru cei atinși de noua epidemie și pentru tot personalul medical, atât de jertfelnic în aceste vremuri. Să ne rugăm și pentru cei care, neînțelegând rostul și importanța credinţei în puterea tămăduitoare a Sfintei Împărtăşanii, a Sfintelor Icoane şi a Sfintelor Moaşte, se împotrivesc cererilor noastre firești.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți și să ne izbăvească din această năpastă, să ne dăruiască puterea de a răbda, de a mângâia și, mai ales, de a ne bucura întru toate!

✝ Teofan

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei


Episcopia-ungheni.md: Adresarea Preasfințitului Episcop PETRU, către Prim-ministrul Republicii Moldova, Domnul Ion CHICU

La data de 17 martie Parlamentul Republicii Moldova a aprobat Hotărârea privind declararea stării de urgenţă pe întreg teritoriul Republicii Moldova, în contextul evoluţiei situaţiei epidemiologice a infecţiei COVID-19 în Republica Moldova din 17 martie-15 mai 2020.

În perioada declarării stării de urgență, Comisia pentru Situaţii Excepţionale a Republicii Moldova a emis dispoziţii în vederea punerii în executare a unor măsuri de restricționare cu referire la Biserica Ortodoxă din Moldova. Astfel, pe tot parcursul acestei perioade au fost emise dispoziții prin care enoriașii (aparatul parohial­­ + 3 enoriași), au avut dreptul de a participa la Slujbe, doar înafara lăcașelor de cult.

Conform p 9. al Dispozitiei Comisiei pentru Situații Exceptionale a RM nr. 25 din 05.05.2020: Întrunirile cu caracter religios (oficierea serviciilor divine sau altor manifestări tradiţionale religioase) se vor desfăşura strict în aer liber (curţile bisericilor, mănăstirilor, altor culte religioase), cu respectarea obligatorie a distanţei sociale de minim 2 metri şi cu purtarea obligatorie de către toţi participanţii a măştilor de protecţie. Serviciile divine nu vor fi însoţite de ritualuri religioase cu grad sporit de transmitere a infecţiei (contact direct între persoane şi/sau atingerea obiectelor).

Prim-ministrul Republicii Moldova, Ion Chicu, a declarat la data de 4 mai 2020 faptul că: „Pe data de 15 mai se va finaliza starea de urgență. Nu intenționăm să extindem această stare de urgență, respectiv, după aceasta vor reveni la serviciu în regim normal și Parlamentul și alte instituții.” El însă a precizat că ridicarea stării de urgență nu înseamnă că vor fi ridicate absolut toate restricțiile. Unele drepturi, cum ar fi cel la întruniri, vor fi restricționate în continuare. (https://ro.sputnik.md/moldova/20200504/30115683/coronavirus-moldova-starea-de-urgenta-prelungire.html)

 Legea nr. 212 din 24-06-2004 privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război reglementează în Articolul 18. Durata stării de urgenţă (1) Starea de urgenţă poate fi instituită pe o perioadă care nu va depăşi 60 de zile. Având în vedere caracterul Comisiei pentru Situații Excepționale ca autoritate administrativă excepțională – măsurile acesteia încetează odată cu încetarea stării de urgență, deci la 15.05.2020.

În acest context, ținem să menționăm că, începând cu data de 15 mai 2020, Bisericile Ortodoxe din Republica Moldova au dreptul de a-și relua activitatea cu participarea enoriașilor la slujbe în interiorul lăcașurilor sfinte. Totodată Comisia pentru situații Excepționale nu va avea dreptul de a interzice acest fapt prin dispoziții emise, întrucât atât declarațiile prim-ministrului din 4 mai 2020, Legea nr.212 din 24-06-2004 confirmă încetarea regimului stării de urgență, dar și legislația Republicii Moldova garantează separarea Bisericii de Stat prin prevederile Constituției Republicii Moldova, cât și prin alte legi organice.

Cu referire la separarea Bisericii de Stat, ținem să menționăm că Constituţia Republicii Moldova garantează expres libertatea conştiinţei şi stipulează autonomia şi separarea de stat a cultelor religioase în articolul 31. Articolul 31. Libertatea conştiinţei (1) Libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc. (2) Cultele religioase sînt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. (3) În relaţiile dintre cultele religioase sînt interzise orice manifestări de învrăjbire. (4) Cultele religioase sînt autonome, separate de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri şi în orfelinate.

Legea nr. 125 din 11-05-2007 privind libertatea de conştiinţă, de gîndire şi de religie în Capitolul II prevede RAPORTURILE DINTRE STAT ŞI CULTELE religioase, iar în articolul 15 sunt stipulate prevederi privind Statul şi cultele religioase „(1) Cultele religioase sînt autonome, separate de stat, egale în drepturi în faţa legii şi a autorităţilor publice. Discriminarea unui sau altui cult religios se pedepseşte conform legislaţiei în vigoare. (2) Statul nu intervine în activitatea religioasă a cultelor.”

Separarea Bisericii de Stat potrivit acestor prevederi se raportează la faptul că Statul nu trebuie să intervină în viaţa Bisericii, în guvernarea, sau învăţătura credinţei, viaţa ei liturgică, practica duhovniciei etc. nici în general în activitatea instituţiilor bisericeşti canonice, cu excepţia acelor aspecte în care Biserica trebuie să acţioneze ca o personalitate juridică obligată să intre în anumite relaţii cu Statul, cu legislaţia şi organele puterii. Biserica aşteaptă de la Stat respect faţă de normele sale canonice şi celelalte statute interne ale ei.

Biserica Ortodoxă propovăduieşte fără greşeală Adevărul lui Hristos şi învață oamenii poruncile morale care vin de la Dumnezeu Însuşi; iar, statul nu are puterea de a schimba nimic în învăţătura sa. Biserica nu poate să tacă sau să se reţină de la propovăduirea adevărului, oricare ar fi învăţăturile prescrise sau propagate de instituţiile de Stat. În această privinţă, Biserica este cu totul liberă faţă de Stat. Pentru propovăduirea neîngrădită şi liberă a adevărului, Biserica Ortodoxă a suferit de nenumărate ori în istorie persecuţii de la cei care nu se supun lui Hristos.

Biserica Ortodoxă îşi păstrează loialitatea faţă de Stat, dar porunca lui Dumnezeu, de a săvârşi în orice condiţii şi în orice împrejurări lucrarea mântuirii oamenilor, este deasupra exigenţelor acestei loialităţi. Dacă puterea îi obligă pe credincioşii ortodocşi la apostazie faţă de Hristos şi Biserica Lui şi la păcate şi fapte vătămătoare sufletului, Biserica trebuie să refuze să se supună Statului.

Luând în considerare cele menționate mai sus, solicităm:

Odată cu finalizarea stării de urgență, la data de 15.05.2020: 

  1. oprirea restricțiilor stabilite pentru lăcașurile de cult,
  2. permiterea oficierii Slujbelor cu caracter religios în interiorul lăcașelor de cult, în regim obișnuit, cu respectarea normelor igienice recomandate de Guvern.

Cu profund respect,

+PETRU

EPISCOP DE UNGHENI ȘI NISPORENI


Observaţii: Textul ÎPS Părinte Teofan este publicat pe situl doxologia.ro la secţiunea Cuvântul Ierarhului unde, cu doar câteva zile în urmă, fusese publicată scrisoarea PS Ignatie, Episcopul Huşilor. Acesta din urmă, într-un text care este probabil să rămână unicat în rândul celor emise de ierarhii români, condamnă despotismul sanitar de care face uz statul român, împreună cu discursul secularist şi anticlerical al presei prin care Biserica este ostracizată şi delegitimată de la participarea la viaţa publică. Textul PS Ignatie punctează chestiuni extrem de dureroase pentru credincioşii ortodocşi care trebuie să fie dezvoltate pe mai departe într-o conversaţie internă în Biserică.

Din punctul nostru de vedere există o mare problemă în Biserică constând în aceea că nu există o conversaţie reală între credincioşi, între cler şi laicat, nu există o străduinţă pentru delimitarea unui cerc moral propriu, nu există poziţionare civică şi politică coerentă a credincioşilor (şi clericilor) asupra temelor de interes pentru Biserică.

În altă parte, concluzionam că ierarhii trebuie să înceteze să cultive o ortodoxie marginalizată în interiorul ortodoxiei. Mai devreme decât ne-am dori putem observa un exemplu practic al acestui tip de marginalizare, devenit obicei, care este într-atât de osificat, de înrădăcinat, că trece neobservat şi considerat ca firesc, deşi consecinţele nefaste nu sunt deloc de neglijat.

Aşadar, deşi cu doar câteva zile în urmă, în acelaşi loc, era publicată prima scrisoare a unui ierarh român care verbalizează o perspectivă nealiniată asupra realităţilor pe care Biserica le tăieşte (în contextul mai larg în care nouă, credincioşilor, ne-a fost refuzată participarea la slujba de Înviere, iar acum se pretinde să ne fie refuzată, celor vrednici, Sfânta Împărtăşanie), următorul text al secţiunii Cuvântul Ierarhului ignoră într-o manieră de nepermis chestiunile totuşi cruciale care au provocat textul PS Ignatie.

Dar dacă de la episcop la episcop, în acelaşi loc şi pe acelaşi subiect, nu se poate înnoda o conversaţie, o minimă validare a terenului comun, a bazei de discuţie despre vremurile pe care le parcurgem, ce le-am putea cere preoţilor şi credincioşilor de rând! Atunci când este ignorat punctul de vedere al unui episcop din cadrul aceleiaşi Arhiepiscopii, care publică în exact în acelaşi loc, în aceeaşi secţiune a sitului oficial, când semnalul său de alarmă este trecut sub tăcere de arhiepiscopul său, fără o minimă recunoaştere, acest tip de relaţionare se multiplică şi se transmite spre nivelurile inferioare, ajungându-se la forme pervertite de segregare şi la diverse „naraţiuni oficiale” în baza cărora credincioşii se fragmentează în zeci de grupuscule fără iniţiativă sau putere.

Mai mult de atât, în Mitropolia Moldovei şi Bucovinei au fost anterior exprimate şi alte astfel de opinii, care au premers oarecum textului PS Ignatie. Purtătorul de cuvânt al MMB, părintele Constantin Sturzu ne spunea că nu vom uita că ne-a fost refuzată participarea la Înviere. Postările publice ale părintelui Alin Cristian Preotu, inspector bisericesc în cadrul M.M.B., sunt virale de ceva vreme, părintele însuşi denunţând repetat în termeni foarte aprigi toată mascarada care ne forţează să maimuţărim participarea la Sfânta Liturghie. Părintele Radu Preda, de asemenea găzduit pe platforma doxologia.ro cu texte de autor, a publicat pe pagina sa de facebook o succesiune de reacţii care cuprind inclusiv un îndemn adresat ierarhilor să se retragă spre mănăstirile de metanie dacă nu sunt capabili sau nu doresc să apere credinţa.

Acestea, fără a mai aminti despre punctul de vedere care este practic unanim în toată blogosfera ortodoxă, că îmbolnăvirile cu Covid19, deşi reale şi cu potenţial letal pentru o anumită categorie de pacienţi, sunt instrumentate cu rea-credinţă prin măsuri lipsite de proporţionalitate, nerezonabile şi discriminatorii. Invităm pe părinţii ierarhi să identifice în prezenţa online ortodoxă alte puncte de vedere, cum sunt ale lor, într-atât de aliniate naraţiunii oficiale a autorităţilor statului român. Or, în aceste condiţii, cui slujeşte ignorarea temerilor, grijilor, obiecţiilor şi argumentelor majorităţii absolute a credincioşilor, clerici şi mireni, achiesându-se fără rest la punctul de vedere al unui agresor batjocoritor şi neloial, aşa cum este şi se manifestă faţă de ortodoxie statul român prin instrumentele sale executive?

Tocmai această atitudine sapă şi dezbină, faptul că ne sunt înlăturate nedrept şi delegitimate grijile şi temerile de către ierarhii noştri, că şi în Biserică şi în afară ni se pune căluş şi suntem marginalizaţi, că nu ne este validată raportarea la o realitate diferită de cea impusă de naraţiunea oficială; tocmai aceste lucruri produc slăbiciune şi deznădejde, iar nu presiunea pusă din exterior de cei străini sau înstrăinaţi de Biserică.

Imposibilitatea de a ne angaja în dialog unii cu alţii reprezintă cea mai importantă neputinţă pe care o trăieşte astăzi Biserica şi este cultivată de ierarhii noştri din cauza unui mod lumesc de a înţelege relaţiile de putere şi modalităţile de conservare a autorităţii. Strângerea rândurilor astfel cum ne este cerută acum vizează de fapt o abdicare clară de la speranţa unor relaţii vii şi fireşti în Biserică, înseamnă tăcere represivă şi, finalmente, apostazie.

Şi tocmai pentru că înţelegem cât de greu se pot schimba lucrurile am adus în atenţie şi scrisoarea PS Petru către prim-ministrul Republicii Moldova, pentru a se înţelege cum poate fi facilitată participarea civică a credincioşilor prin iniţiative punctuale ale episcopilor, iniţiative care aşează terenul şi orientează direcţia demersurilor viitoare. Vedem descris cadrul juridic în temeiul căruia este emisă o adresa episcopiei, este formulată o solicitare expresă, legitimă, publică, la vedere, chiar dacă probabil că şi aici vor fi fost consultări cu Guvernul. O astfel de iniţiativă facilitează şi invită la un anumit tip de dialog şi de participare civică, fără a fi părăsit terenul de colaborare şi de parteneriat pe care Biserica şi-l doreşte de la stat pentru a-şi desfăşura activtatea în bună rânduială.

Cenzura şi spaţiul de informare ortodoxă în vreme de COVID19. Confruntare şi facilitare

Situl Activenews publică astăzi un articol cu titlul „Clopotul lui Klaus și trăgătorii de sfori” în care este preluat un mesaj polemic prin care se reproşează autorităţilor, şi acelui domn ce locuieşte acum la Cotroceni, faptul că promovează mesaje care sporesc teama populaţiei, teamă pe care ar urmări să o speculeze, prin intervenţii paternaliste sau despotice, în folosul electoral al Partidului Naţional Liberal.

Elementul central al mesajului este reprezentat de o diagramă olografă, o reprezentare grafică intitulată „Curba lui Klaus” despre evoluţia procentului de infestare cu Covid-19 în luna aprilie. Se îmbină aşadar un text polemic, de opinie, cu o imagine simplă prin care se încearcă, de o manieră suverană, să se facă proba unei realităţi care îndreptăţeşte tonul revoltat al mesajului.

Însă date fiind împrejurările şi locul pe care Activenews îl ocupă în mediul online ortodox, considerăm că ar fi fost oportună preluarea unui material de tipul celui publicat pe situl ncase.me, pe care îl sugerăm cu titlu de exemplu în fereastra de mai jos. Acest articol, în limba engleză dar care poate fi tradus în română de cei interesaţi urmând instrucţiunile publicate pe GitHub, prezintă într-o modalitate limpede şi convingătoare, furnizând şi grafice dinamice de tip sandbox, elementele de sănătate publică avute în vedere de autorităţi şi de experţi atunci când propun măsurile pentru combaterea Covid19.

Îi îndemnăm pe cititorii de limbă engleză să acceseze situl pentru a putea verifica toate funcţionalităţile de calcul, inclusiv graficul corespunzător celui propus de Activenews.

Publicul poate înţelege astfel cu uşurinţă, fără a degrada acurateţea ştiinţifică şi rigoarea informării, toată paleta de concepte şi elemente de interes pentru a putea formula o critică susţinută, de tipul celor publicate şi preluate pe situl Contramundum.ro, atât cu privire la proporţionalitatea măsurilor luate de autorităţi, la necesitatea sau oportunitatea acestora cât şi cu privire la caracterul previzibil al efectelor acestor măsuri.

Dacă mediul ortodox ar avea astfel de surse de informare care să asigure din punnt de vedere al cunoaşterii o hrană tare, mesajele (polemice) ar avea o cu totul altfel de consistenţă şi ar educa, în mod indirect, un anumit tip de atitudine faţă de modalitatea insultătoare în care statul român îi tratează pe credincioşii ortodocşi, atât în planul libertăţilor şi drepturilor individuale dar şi a celor colective.


Respectivul articol ne dă prilej să propunem câteva observaţii despre modalitatea în care unii credincioşi ortodocşi se informează online şi despre sursele de informare. O butadă cunoscută spune că „Să informezi înseamnă să influenţezi” iar în arealul digital ortodox există unele surse de informare cu o notorietate crescută, care influenţează opinia credincioşilor prin simplul fapt al poziţionărilor anterioare pe teme de interes. Bineînţeles că notorietatea nu echivalează credibilitate, dar credibilitatea în mediul ortodox este, din păcate, deseori substituită de loialitate, mai ales în condiţiile actuale de prigonire a ortodocşilor de către cei din afara şi dinăuntrul Bisericii.  

Pentru un anumit segment al publicului ortodox, poziţionarea sitului/blogului privitor la anumite subiecte reprezintă principalul criteriu de evaluare a credibilităţii. Acesta este şi unul din motivele pentru care există o aşa mare fărâmițare a publicului ortodox, la pachet cu unele loialităţi bine înrădăcinate. Se mai poate observa că diferenţele de viziune sunt asumate oarecum identitar, nu reprezintă simple opinii diferite, ci dimpotrivă, chiar şi în plan civic par esenţiale: nu au loc la aceeaşi masă ecumenişti cu ortodocşi, pomenitori cu cei care nu mai pomenesc pe ierarhi, vaccinişti cu antivaccinişti, procip-anticip, pro/neutru 5G cu anti5G, iar asta fără a menţiona afilierile sau preferinţele politice.

Totodată, avem în mediul digital ortodox surse de informare care şi-au asumat un conţinut informaţional necorelat cu mass-media consacrată, situri şi bloguri care promovează informaţii aşa-zis antisistem, nefiltrate politic sau din punctul de vedere al corectitudinii politice. De multe ori, nici măcar din punctul de vedere al corectitudinii factuale. Sunt surse care fac rabat de la o anumită aşezare a subiectelor şi modului de tratare, indiferent că vorbim de formă sau de conţinutul ideilor pe care le promovează.

În peisajul media din România, în afară de basilica.ro (exclusiv furnizor de informaţii specializate), nu există sursă ortodoxă de informare profesionistă şi credibilă, recunoscută ca atare de parteneri media consacraţi. Atunci când comunică publicului general chiar şi basilica.ro o face doar ca reacție, prin comunicat de presă sau drept la replică.

Jurnalismul independent ortodox pare că lipseşte cu desăvârşire şi nu ar avea capacitatea de a promova subiecte care să orienteze atenţia publică. Siteurile de opinie sunt reactive, nu își propun să ceară explicaţii din partea factorilor de putere, nici măcar din partea autorităţilor bisericeşti, puţine spre zero îndrăznesc să promoveze idei proprii cu deschidere către public.

Atitudinea generală este una reacţionară, fără orizont, intoxicată de produse informaţionale de (foarte) slabă calitate, fără nicio valoare acţionabilă. Apoi, grija noii securităţi de a controla atent laicatul ortodox a produs o serie de personaje publice imobile pe scena publică, vectori de influenţă a căror menire principală pare a fi să ocupe şi să consume atenţia şi energia civică ortodoxă. 

Modalitatea incorectă şi vădit părtinitoare în care media consacrată tratează teme care sunt de interes direct pentru credincioşi a educat publicul ortodox să accepte, din loialitate, produse informaţionale care nu sunt de cea mai bună calitate. Totodată, dacă la începuturile internetului românesc temele conspiraţioniste erau promovate de situri de factură ezoteric/sectar-neortodoxă, cultura antisistem promovată în ultimul deceniu a produs o consecinţă ciudată, aceea că ortodoxia sau sursele media asociate simbolic cu ortodoxia devin vectori de difuzare a unor teorii în general etichetate ca fiind de factură conspiraţionistă.

Astfel, adevăruri parţiale, teze de mare plauzibilitate, opinii care se impun cu necesitate a fi discutate, sunt catalogate ca fiind false sau controversate, aruncând în derizoriu teme civice şi politice de importanţă crucială pentru publicul ortodox. Pasivitatea clericilor ortodocşi cu privire la compromiterea şi îngroparea unor teme şi subiecte esenţiale în viaţa cetăţii educă un tip butaforic de participare civică sau animă reacţii excesive din partea mirenilor.   

Atitudinea necinstită a presei faţă de ortodoxie este mai departe multiplicată de autorităţi şi de politicieni, lucru care consolidează ethosul antisistem al informării ortodoxe din spaţiul online. În aceste condiţii, opiniile exprimate inițial ca reacție alunecă uşor spre polemică, batjocură sau tulburare, toate fără legătură cu duhul pe care ar trebui să-l cultivăm.

Or, în acest punct de auto-compromitere intervine statul prin măsuri de cenzură care, într-o formulare cunoscută, aruncă şi copilul din copaie, nu doar apa, speculând slăbiciuni pe care ni le cultivăm singuri, pe fond resentimentar. Din punctul de vedere al libertăţii de exprimare, cenzurează brutal, prin suprimarea accesului general nu doar la un material punctual, dezminţit în prealabil şi amplu motivat în susţinerea deciziei de cenzurare, ci la întreaga prezenţă şi deschidere către cititori a publicaţiilor digitale.  

Este nevoie, în acest punct, să subliniem dezgustul nostru explicit faţă de modalitatea în care autorităţile şi persoanele care ocupă funcţii relevante au înţeles să restrângă atât libertatea religioasă cât şi libertatea de expresie, (despre care recunoaştem că nu sunt absolute!) sub pretextul combaterii infecţiei cu Covid19. Opinia noastră este că măsurile de cenzură dispuse pentru siturile justitiarul.ro, ortodoxinfo.ro şi blogul https://danielvla.wordpress.com sunt lipsite de proporţionalitate, sunt insuficient şi necorespunzător motivate, nu iau în considerare temeiurile relevante care ar trebui să justifice astfel de măsuri, nu sunt fundamentate obiectiv, nu sunt necesare în contextul unei societăţi democratice, sunt inadecvate faţă de scopul pentru care au fost luate, sunt imprevizibile prin efectul retroactiv al aplicării, sunt definitive şi ireparabile prin atingerea demnităţii persoanelor cenzurate pe considerente de oportunitate a exprimării ideilor către public iar temeiul juridic folosit reprezintă, în opinia noastră, un (vădit?) abuz de drept prin interpretarea neloială a dispoziţiilor constituţionale şi a legislaţiei în vigoare.

Formulăm aceste aprecieri fiind în cunoştinţă de cauză despre fenomenul fakenews şi credem că autorităţile îl folosesc străveziu drept scuză mincinoasă pentru justificarea unor măsuri intenţionat vătămătoare faţă de care se impune angajarea unor forme de răspundere juridică. Înţelegem că în condiţii de criză şi de stare de urgenţă interesul public prevalează drepturilor şi libertăţilor individuale sau colective, dar opinia noastră este că, în fapt, cenzura operează în baza unor criterii subiective care nu par a avea la bază nicio evaluare tehnică ce ia în calcul criteriile descrise de normele de recomandare antifake. Aidoma, considerăm că restrângerea drepturilor religioase nu are la bază temeiuri obiective, cuantificabile, măsurabile, proporţionale şi credem că este vorba despre acte nelegitime de impunere despotică a voinţei administrativ birocratice a statului.    

În atare condiţii, autorul acestor rânduri se simte pe deplin îndreptăţit să îşi reconsidere loialitatea cetăţenească datorată statului şi autorităţilor care au provocat restrângerea acestor drepturi. Am în vedere faptul că, din considerente strict economice, mii de cetăţeni români au părăsit România lucrând în beneficiul altor state, fără a-şi renega dragostea de neam, ţară şi credinţă şi consider mult mai întemeiată această atitudine raportat la restrângerea arbitrară a  libertăţilor fundamentale, precum cea religioasă şi cea de liberă exprimare. Cunoaştem că doctrina juridică este unanimă în descrierea acestor drepturi ca fiind relative, la fel cum cunoaştem şi desconsiderarea pe care Sfinţii Închisorilor au avut-o faţă de statul comunist şi faţă de metodele revalorificate astăzi de a aduce şi a impune pacea socială şi binele colectiv(izat), atitudine a Sfinţilor pe care noi o primim drept model de conduită civică.

Atitudine antisistem sau de confruntare şi facilitare?

În condiţiile în care statul român manifestă o atitudine vădit antiortodoxă, prin aceea că nu este dispus să ia în considerare interesele noastre legitime şi/sau le atribuie un criteriu valoric în ordinea juridică şi civică ce nu corespunde nici stării de urgenţă, nici criteriilor statului de drept şi lămurit nici garanţiilor constituţionale, este necesară, printre altele, abandonarea de către publicul ortodox a atitudinii anti-sistem.

Antisistem înseamnă astăzi o împotrivire generică, nedeterminată, fără niciun fel de impact practic dar dăunătoare atât din punct de vedere intelectual, social, cultural cât, mai ales, duhovnicesc. Atitudinea antisistem cultivă o spiritualitate neortodoxă, vătămătoare! Atunci când se exprimă public, atitudinea antisistem apelează la elemente împrumutate din teoriile conspiraţioniste, elemente care nu permit verificare factuală, care se compromit prin asociere cu elemente false, raţionamente greşite şi aşa mai departe. Credincioşii ortodocşi sunt împinşi spre o atitudine de înfruntare a statului fără a avea vreo posibilitate de a evita marginalizarea sau ostracizarea. Asta înseamnă antisistem – este o înfruntare seacă, fără rod, fără rost, resentimentară, una care nu zideşte. Rezultă o atitudine nejustificată de frică şi de deznădejde.

Spre deosebire de înfruntare (atitudine antisitem) noi propunem o atitudine de confruntare:

CONFRUNTÁ, confrúnt, vb. I. 1. Tranz. A pune în față două sau mai multe persoane pentru a verifica adevărul spuselor lor. 2. Tranz. A pune față în față obiecte, opere, fenomene etc., pentru a le verifica sau a le compara. 3. Refl. A putea face față unei situații, probleme etc. (deosebit de) dificile. – Din fr. confronter.

Cf. Dexonline.ro

Verificarea adevărului poate fi făcută astăzi cu mijloacele aflate la dispoziţia oricărui credincios, în măsura şi cu resursele disponibile fiecăruia. Deşi efortul pare descumpănitor la prima vedere, un demers colaborativ descentralizat este apt să infirme printr-o examinare relativ simplă cea mai mare parte din tezele vehiculate de puternicii zilei. Trăim într-un spaţiu colmatat de minciuni şi neadevăruri, foarte multe generate de sus în jos, care, totuşi, pot fi lesne demontate cu informaţiile disponibile în surse deschise, recunoscute chiar de cei care le invocă în susţinere, informaţii care ne sunt disponibile nouă.

Mai avem nevoie de iniţierea unor forme de dialog şi de un efort de chibzuire, de judecată şi de apreciere a informaţiilor care să fie vizibil şi făcut în folosul publicului.    

Atitudinea pe care o propunem mediului ortodox este aşadar este una de bună-credinţă, de a avea încredere în autorităţi doar în măsura în care nu le putem verifica din lipsă de resurse (umane, materiale sau de alt fel). Însă acolo unde este posibil (în foarte multe privinţe!) suntem datori să confruntăm „adevărurile” statului cu ceea ce ne este disponibil şi recunoscut nouă, întrucât, din punctul nostru de vedere, statul a făcut dovada că nu este demn de crezare şi nici vrednic de încredere sau de loialitatea creştinilor ortodocşi. Pentru orice alt element pe care nu îl putem verifica, propunem să facem ascultare, astfel cum este tradiţia ortodoxă de a ne supune. Este la fel de probabil să ne regăsim în situaţia de a recunoaşte temeinicia unor măsuri luate de stat sau o neputinţă justificabilă, sau alte elemente care să ne înţelepţească spre noi forme de înţelegere.

Este mare nevoie de participarea clericilor la viaţa cetăţii, fie prin forma de clericalism pe care am propus-o noi (Clericalism XVIII) fie chiar direct, astfel cum avem multiple exemple în vieţile sfinţilor. E nevoie să se înţeleagă de către părinţii ierarhi că nu mai poate fi cultivată o ortodoxie marginalizată în interiorul ortodoxiei! Faptul că produse informaţionale, precum sunt unele preluate de situl ortodoxinfo.ro de pildă, stârnesc repulsia clericilor cu vizibilitate publică, nu îi absolvă pe aceştia de datoria de a prelua temele vizate şi de a le trata corespunzător, după puterea fiecăruia, însă cu inimă bună şi cu sinceritate, aşa încât să nu existe acest proces continuu de auto-ghetoizare digitală în grupuscule de factură ortodoxă.

Sunt subiecte cu un grad foarte mare de infestare, de compromitere, care au fost aruncate în mijlocul curţii noastre şi care fac parte astăzi din cultura digitală antisistem pe care o împărtăşesc mulţi ortodocşi. Dar pasivitatea clericilor de a se îngriji, de a veghea la acest câmp de cunoaştere în care se formează astăzi credincioşii, încurajează perpetuarea unor atitudini dăunătoare atât în plan lumesc cât şi în plan spiritual. Oare dacă ne preocupă soarta parohiilor mici, cu câteva zeci de credincioşi, oare nu cu atât mai mult ar trebui să ne preocupe comunităţi online de 50 000 de credincioşi sau poate mai mult?

Comunitatea ortodoxă are nevoie nu atât de lideri cât de facilitatori, persoane care să contribuie la un obiectiv comun general acceptat. La acest moment şi în împrejurările actuale, credem că este de primă utilitate orice demers de confruntare a statului şi a altor autorităţi sau organisme din aceeaşi categorie folosindu-ne de instrumentele pe care chiar aceste entităţi ni le recunosc ca fiind valabile.

Dacă nu vom şti să ne angajăm în dialog vom continua să dezvoltăm naraţiuni paralele, să trăim în lumi diferite, să perpetuăm o cultură antisistem care ne este atât de dăunătoare şi despre care noi îndrăznim să credem că este incompatibilă cu ortodoxia.

Dialogul cu statul presupune contactul cu persoanele aflate în funcţie de conducere sau execuţie, prin audienţe, petiţii, cereri, plângeri, memorii, efectuarea de stagii de practică, voluntariat etc. Trebuie să cerem iar şi iar explicaţii şi lămuriri astfel încât să înţelegem motivele avute în vedere la luarea măsurilor şi să putem pricepe logica internă a deciziilor prin care sunt implementate politicile publice.

Suntem încrezători că această activitate este accesibilă credincioşilor ortodocşi care au o cultură şi o educaţie de nivel mediu, dar care şi-au cultivat inima bună şi judecata sănătoasă şi, mai ales, care ştiu să-şi recunoască limitele şi să caute ajutor, rămânând senini şi înţelepţi. Suntem datori Bisericii să procedăm astfel, cunoscând că nu putem sluji la doi stăpâni, căci doar pe Unul îl putem iubi. În aceste zile statul a făcut proba nedreptăţii sale, dar nu avem deschisă nici calea resentimentului care ne orbeşte duhovniceşte şi nici pe cea a împotrivirii (declarative) care ne duce la deznădejde.

Cu siguranţă că vom avea necazuri, dar ştim că şi acestea au rostul lor.

Viaţa Cuviosului Teodosie, egumenul Mănăstirii Pecersca

Al doilea mare luminător al pământului Rusiei, după Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Antonie al Pecerscăi, adică al sfintei făcătoare de minuni lavrei a Pecerscăi Kievului, cel împodobit cu nevoinţele şi cu minunile ca numărul stelelor, este preacuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Teodosie. Celor ce doresc a-l cunoaşte, fiind martor credincios la cer, Cuviosul Nestor scriitorul de ani ai Pecerscăi a arătat din destul prin scrisori în Patericul Pecerscăi, de la care puţin mai pe scurt se scrie despre Dânsul aici.

Cuviosul şi purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Teodosie al Pecerscăi a fost dintr-o cetate a Rusiei, ce se numeşte Vasilev sau Vasilcov, născut din părinţi binecredincioşi şi crescut în dreapta credinţă. A fost dat de părinţii săi la învăţătura dumnezeieştilor cărţi, pe care le-a învăţat repede, încât toţi se mirau de buna înţelegere a copilului. El cerceta biserica Domnului la rugăciune în toate zilele şi asculta cu toată luarea aminte ce se citea şi se cânta într-însa. Asemenea stătea cu răbdare la toată pravila bisericească, iar cu copiii care se jucau nu se amesteca, ci se îngreţoşa de jucăriile lor. Părinţii lui s-au mutat mai departe în cetatea Curos. Apoi, tatăl s-a mutat din viaţa aceasta pământească, pe calea credincioşilor celor ce trec spre răsăritul cerului şi a lăsat lângă maică-sa pe acest fiu, fiind copil de treisprezece ani, care, împreună cu anii, creştea şi cu darul lui Dumnezeu cel în Treime veşnic. El, povăţuindu-se de Dânsul şi văzând sfârşitul vieţii celei vremelnice a tatălui său, a început mai mult a se gândi pentru veşnica sa viaţă cea nesfârşită, îndeletnicindu-se cu ostenelile cele plăcute lui Dumnezeu şi depărtându-se de toată veselia lumească. Nu se îmbrăca în haine luminoase, ci cu cele proaste era îndestulat. Avea însă o dorinţă, adică în ce chip s-ar putea îmbrăca întru mântuire.

În vreme aceea, s-a întâlnit cu nişte străini din Ierusalim, de la care fericitul tânăr, auzind de Sfintele Locuri unde Mântuitorul lumii S-a ostenit pentru mântuirea noastră şi Şi-a vărsat sângele Său cel scump, a voit să le cerceteze. De aceea, a plecat noaptea cu Dânşii pe cale, în ascuns de maica sa. Ea, căutându-l trei zile cu plângere, când a aflat unde s-a dus, a alergat degrabă la Dânsul cu fiul ei cel mai tânăr şi, ajungându-l şi apucându-l foarte mânioasă, îl bătea cu asprime. Aruncându-l la pământ şi călcându-l cu picioarele, l-a dus legat la casa sa şi, ca pe un făcător de rele, l-a încuiat într-o cameră, iar el primea toate acestea cu mulţumire.

După aceea, maica sa, milostivindu-se spre Dânsul, l-a lăsat liber şi îl sfătuia cu rugăminte să nu mai fugă de la Dânsa. Deci, fericitul, întorcându-se la nevoinţa sa cea dintâi, se ducea la biserica lui Dumnezeu în toate zilele. Şi, văzând că de multe ori nu se făcea în biserică dumnezeiasca Liturghie din lipsă de prescuri, a socotit ca singur să gătească nişte pâini ca acelea, ce se aduc Domnului spre jertfă. Şi a început a cumpăra grâu, a-l măcina singur cu mâinile sale, a coace prescuri şi a le aduce în biserică spre jertfă, dintre care, pentru unele, deşi îi dădea cineva ceva preţ, el împărţea acel preţ la săraci.

Aşa lucrând, a petrecut doi ani şi mai mult. Dar copiii de vârsta lui îl batjocoreau pentru un lucru ca acela şi îl ocărau, îndemnându-i la aceasta vrăjmaşul cel sufletesc, care pornise şi pe maica sa asupra lui. Şi îi zicea mama sa: „Te rog, fiule, încetează de a mai face un lucru ca acesta, pentru că aduci ocară asupra neamului tău!” Iar fericitul copil îi răspunse cu smerenie: „Te rog ascultă, o, maică: Domnul nostru Iisus Hristos singur S-a smerit pe Sine pentru noi, Dându-ne chip ca şi noi să ne smerim pentru Dânsul şi singur a prefăcut Trupul Său în pâinea cea gătită la Cina cea de Taină. Deci, ce ocară este a te învrednici să găteşti nişte pâine ca aceasta, din care are să se săvârşească marea taină a prefacerii în Trupul lui Hristos”?

Aceasta auzind-o maica lui, s-a minunat de înţelepciunea copilului şi de atunci l-a lăsat în pace. Dar, vrăjmaşul nu înceta de a o îndemna la oprirea copilului de la o smerenie şi osteneală ca aceea. Căci, după trecerea unui an, văzându-l maica sa făcând iar prescuri şi înnegrit de dogoarea cuptorului, a început a-l opri, uneori cu cuvinte blânde, alteori cu îngroziri, iar alteori îl bătea ca să înceteze de la un lucru ca acela. Iar fericitul tânăr, neştiind ce să facă, s-a sculat noaptea, a ieşit în taină din casa sa şi s-a dus în altă cetate, începând a locui la un preot şi a-şi lucra după obicei lucrul său. Dar maica sa, mergând în cetatea aceea şi găsindu-l în casa preotului, l-a apucat şi, bătându-l, îl ducea în cetatea sa. Aici, dregătorul cetăţii, văzându-l că este copil smerit, umblând totdeauna la biserică cu credinţă şi slujind cu osârdie, i-a dat să poarte o haină luminoasă, dar el, purtând-o puţin, a dat-o săracilor. Atunci dregătorul i-a dat o altă haină şi mai bună ca cea dintâi, dar el, dezbrăcând-o şi pe aceea, a dat-o săracilor. Şi aşa a făcut de multe ori.

După acestea, fericitul Teodosie s-a dus la un fierar şi i-a zis să-i facă un lănţişor de fier, cu care şi-a încins mijlocul gol, şi, umblând aşa, fierul fiind strâns, îi rodea trupul. Apoi, fiind o zi de praznic, maica sa îl silea să se îmbrace în haină luminoasă, mai ales că atunci îi era poruncit, ca fericitul să slujească la dregătorul cetăţii, înaintea oamenilor cinstiţi care şedeau la masă. Pe când se îmbrăca în haina cea luminoasă, maica lui privea cu dinadinsul la el; dar, neputând a se ascunde, a văzut pe cămaşa lui sânge şi, voind mai cu adevărat să ştie de unde este acesta, a văzut fierul la mijlocul lui şi a cunoscut că este din rosătura fierului. De aceea, aprinzându-se cu mânie asupra lui, a rupt cămaşa de pe el şi, bătându-l, a luat fierul de la mijlocul lui. Iar fericitul copil, ca şi cum nici un rău nu i s-a făcut, s-a îmbrăcat şi, mergând, slujea cu toată liniştea înaintea dregătorului şi a celor ce erau cu Dânsul.

Într-o vreme, a auzit citindu-se în Evanghelie cuvintele Domnului: Cel ce iubeşte pe tată, sau pe maică, mai mult decât pe Mine, nu este Mie vrednic. Şi iarăşi: Maica Mea şi fraţii Mei aceştia sunt, care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l fac. Deci, pătrunzându-se de aceste cuvinte, a ieşit din casă, tăinuindu-se de maica sa, şi s-a dus în cetatea Kievului. Ajungând aici, a auzit de Cuviosul Antonie, cel ce cu asprime petrecea în peşteră viaţă bisericească, şi a mers la cuviosul stareţ, pe care văzându-l, i s-a închinat lui şi l-a rugat cu lacrimi să-l primească la el în călugărie.

Iar Cuviosul Antonie a zis către Dânsul: „O, fiule, vezi peştera aceasta mâhnicioasă şi strâmtă? Tu nu vei putea suferi strâmtoarea în locul acesta”. Iar insuflatul de Dumnezeu, Teodosie, i-a răspuns cu umilinţă: „Să ştii, cinstite părinte, că Hristos Dumnezeu purtătorul de grijă a toate, m-a adus la sfinţia ta, voind ca prin tine să mă mântuiesc. De aceea, câte îmi vei porunci să fac, voi face”. Atunci Cuviosul Antonie l-a primit cu dragoste şi, binecuvântându-l, l-a dat în grija fericitului Nicon, care era preot şi monah iscusit, ca să-l tundă în călugărie, având atunci douăzeci şi trei de ani. Şi aceasta a fost pe vremea domniei în Kiev a binecredinciosului voievod Iaroslav Vladimirovici.

Primind Cuviosul părintele nostru Teodosie Sfânta rânduială monahicească, s-a afierosit cu totul lui Dumnezeu şi stareţului său, Antonie, purtătorul de Dumnezeu, Dându-se la osteneli mari, ca cel ce cu adevărat primise jugul. Pentru că priveghea în toate nopţile, preamărind pe Dumnezeu şi lepădând greutatea somnului. Şi în toate zilele se obosea pe sine cu înfrânarea şi cu postul, lucrând cu mâinile sale, încât se minunau Cuviosul Antonie şi fericitul Nicon, de obiceiul cel aţât de bun în tinereţile lui, de smerenie, de priveghere şi de osteneală; şi au preamărit pe Dumnezeu pentru aceasta.

Maica lui l-a căutat mult, nu numai în cetatea sa, dar şi în cele dimprejur şi, dacă nu l-a găsit, a plâns cu amar ca după un mort. Apoi, după multă vreme, aflând că este călugărit în Kiev, la peştera Cuviosului Antonie, s-a dus acolo şi, rugându-se de cuviosul stareţ să iasă la Dânsa din peşteră, a stăruit mult să-i arate pe fiul său. Iar el, intrând în peşteră şi spunându-i de Dânsa, fericitul Teodosie s-a tulburat că nu poate să se tăinuiască de maica sa. Şi abia fiind îndemnat de stareţ, l-a ascultat pe el şi a ieşit la Dânsa.

Iar maica sa, văzându-l schimbat în rânduiala monahicească şi uscat la faţă de multă înfrânare şi osteneală, a căzut pe grumajii lui şi a plâns cu amar, îndemnându-l şi zicându-i: „Vino, fiule, în casa mea şi ceea ce-ţi este de folos spre mântuire, vei lucra acolo după voia ta! Iar când mă voi duce din viaţa aceasta, vei da trupul meu mormântului şi atunci te vei întoarce în această peşteră, pentru că nu pot să vieţuiesc fără să te văd”.

Atunci fericitul a zis către Dânsa: „O, maică, rămâi şi tu aici în Kiev să te călugăreşti într-o mănăstire de femei şi astfel vei putea să mă vezi, venind aici. Şi, mai bine, îţi vei câştiga mântuirea şi vei vedea faţa lui Dumnezeu în viaţa veşnică”. Iar maica sa nu voia nici să audă despre aceasta. Atunci fericitul, intrând în peşteră, s-a rugat lui Dumnezeu cu osârdie pentru mântuirea maicii sale. Dumnezeu a auzit rugăciunea plăcutului Său. Căci, după câteva zile, venind la fericitul maica sa, i-a zis: „Fiule, iată, voi face cele ce mi-ai zis şi de acum nu mă voi mai întoarce înapoi, că aşa binevoind Dumnezeu, voi merge în mănăstirea de femei de aici şi, tunzându-mă în ea, îmi voi petrece restul zilelor mele. Căci, iată, din cuvintele tale am cunoscut că nimic nu este lumea aceasta de puţină vreme!” Acestea auzindu-le fericitul, s-a bucurat cu duhul şi, mergând, i-a spus Cuviosului stareţ Antonie.

Deci, a preamărit pe Dumnezeu pentru întoarcerea inimii mamei sale şi, ieşind la ea, a învăţat-o mult pentru folosul sufletului şi a dus-o în mănăstirea cea de femei a Sfântului Nicolae, unde s-a tuns. Şi, vieţuind cu dumnezeiască plăcere mulţi ani întru bună mărturisire, a adormit cu pace întru Domnul. După tunderea în călugărie a maicii sale, fericitul Teodosie, lepădând desăvârşit toată grija cea lumească, a început a se nevoi cu mai mari osteneli în râvnă plăcută lui Dumnezeu, cu Cuviosul stareţ Antonie şi cu fericitul Nicon. El s-a arătat degrabă purtător de biruinţă asupra duhurilor celor rele, izgonind întunericul drăcesc cu postul şi cu rugăciunea cea către Dumnezeu, Care îl ajuta prin împlinirea cuvântului Său: Unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.

Fericitul Nicon, ducându-se în altă parte de la Cuviosul Antonie, la osebită nevoinţă, insuflatul de Dumnezeu, părintele nostru Teodosie, prin voinţa Domnului şi după dorinţa Cuviosului Antonie, s-a hirotonit preot şi în toate zilele săvârşea cu toată cucernicia dumnezeiasca Liturghie. După Cuviosul Antonie, a pus egumen celor doisprezece fraţi adunaţi în peşteră pe fericitul Varlaam, acesta s-a mutat în alt deal şi, săpându-şi peşteră, a început a vieţui acolo.

Atunci Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind cinstit cu rânduiala preoţiei, a rămas în peştera cea dintâi cu fericitul egumen Varlaam, şi a făcut cu el deasupra peşterii o biserică mică, în cinstea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, pentru adunarea fraţilor la rugăciunea de obşte. El întrecea pe toţi cei ce se nevoiau cu asprime acolo, cu postirea, cu trezvia şi cu lucrul mâinilor; dar, mai ales cu smerenia, cu ascultarea şi cu ajutorul, slujind tuturor. Uneori le aducea apă, iar alteori lemne din pădure. Uneori, odihnindu-se fraţii noaptea, lua grâul împărţit lor, cel câştigat cu munca mâinilor lor, şi măcina partea fiecăruia şi o punea la locul ei. Şi astfel, în toate nopţile priveghea la rugăciune.

Uneori, fiind în acea parte tăuni şi ţânţari mulţi, ieşea noaptea deasupra peşterii şi, dezgolindu-şi trupul până la brâu, şedea torcând lână cu mâinile, iar cu gura citea Psaltirea. Acolo, de mulţimea tăunilor şi a ţânţarilor, tot trupul lui se făcea roşu de sânge, iar el petrecea nemişcat, nesculându-se din locul acela, până ce sosea vremea Utreniei. Astfel, se afla înaintea tuturor în biserică, stând la locul său nedepărtat, nici tulburându-se cu mintea; iar după ce săvârşea obişnuita rugăciune, ieşea din biserică în urma tuturor. Pentru aceasta toţi îl iubeau şi îl aveau ca pe un părinte, minunându-se mai ales de smerenia şi de răbdarea lui.

După aceasta, fericitul Varlaam, fiind egumenul fraţilor din peşteră, a fost scos de voievodul Izaslav şi pus egumen în mănăstirea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Atunci, cu voinţa şi după dorinţa tuturor fraţilor, Cuviosul Antonie, chemând pe Sfântul Teodosie, l-a binecuvântat la egumenie, fiind atunci în peşteră numai douăzeci de fraţi. Vrednicul de laudă egumen, Cuviosul părintele nostru Teodosie, deşi luase dregătoria egumeniei, totuşi nu şi-a schimbat obiceiul smereniei sale, în toate dându-se pe el însuşi pildă faptelor celor bune, la toate grăbindu-se înaintea tuturor, în biserică aflându-se înainte de toţi şi ieşind în urma tuturor. De atunci înflorea şi se înmulţea locul acela, cu rugăciunile cele plăcute lui Dumnezeu ale acestui om drept, care împlinea Scriptura, ce zice: Dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrul cel din Liban se va înmulţi. Acolo veniseră, pe lângă el, mulţi fraţi în peşteră, care, având sămânţa darului aruncată în pământ bun, aducea rod însutit. Şi în puţină vreme a adunat o sută de fraţi, care înfloreau cu obiceiurile lor cele bune şi făceau multe roade vrednice de pocăinţă.

Deci, văzând Cuviosul părintele nostru Teodosie că numărul fraţilor creşte, că locul este strâmt, că peştera pentru viaţa liniştită şi biserica pentru rugăciune sunt mici şi neîncăpătoare, a căutat un loc frumos pentru zidirea unei mănăstiri, nu departe de peşteră, şi a început a avea sârguinţă, ca să locuiască în locul acela. Astfel, cu binecuvântarea Cuviosului Antonie, fiind cerut locul acela de la iubitorul de Hristos domn Izaslav, în puţină vreme a zidit acolo, ajutându-i Dumnezeu, o biserică mare de lemn, cu hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Apoi a făcut chilii multe şi a îngrădit mănăstirea, mutându-se cu fraţii din peşteră în locul acela. Şi i-a dat lui Dumnezeu de ştia rânduiala studiţilor, pe care fericitul Efrem scopitul, cercetând atunci acele sfinte locuri, a scris-o şi a adus-o la el. Acea scriere, primind-o Cuviosul Teodosie, a început în mănăstirea sa, Pecersca, a le rândui pe toate după tipicul Sfântului locaş al studiţilor. După aceea au început toate mănăstirile Rusiei a ţine acea desăvârşită rânduială care nu era mai înainte în Rusia, privind toate la Mănăstirea Pecersca şi cinstind-o pe ea cu întâietatea.

Cuviosul Teodosie, povăţuind pe ucenicii săi la adevărata pocăinţă, avea obiceiul ca în toate nopţile să cerceteze chiliile tuturor, vrând să ştie viaţa şi osârdia cea către Dumnezeu a fiecăruia. Când auzea pe cineva făcând rugăciune, atunci, bucurându-se, preamărea pentru Dânsul pe Dumnezeu; iar de auzea cândva vorbind doi sau trei împreună adunaţi după rugăciunea Pavecerniţei, atunci, lovind cu mâna în uşă, plecă tulburat, arătându-le lor prin aceasta venirea sa. Apoi, a doua zi, pe aceia nu-i certa îndată, ci de departe îi învăţa pilde. Deci, de era cineva din fraţi smerit cu inima, acela, îndată cunoscându-şi vina sa, cerea iertare; iar de era cineva împietrit, acela socotea că pentru altul zice, făcându-se el curat, până ce Cuviosul îl certa şi îi dădea canon.

Astfel, pe toţi îi învăţa să se roage lui Dumnezeu, să nu vorbească după rugăciunea Pavecerniţei, nici să umble din chilie în chilie, ci să se roage lui Dumnezeu în chilia sa, iar cu mâinile să lucreze în toate zilele, având pe buze psalmii lui David. Atunci puteai să vezi pe pământ oameni cu viaţa asemenea cu a îngerilor, şi Mănăstirea Pecersca întocmai ca cerul, în care Cuviosul părintele nostru Teodosie strălucea cu lumina faptelor bune, ca unul din cei mari luminători cereşti, precum însuşi s-a arătat şi cu materialnică lumină, prin care l-a preamărit pe el Dumnezeu.

Sofronie, egumenul mănăstirii Sfântului Arhanghel Mihail, mergea odată la mănăstirea sa pe o noapte întunecoasă şi a văzut o lumină foarte strălucitoare deasupra mănăstirii Cuviosului Teodosie, de care, mirându-se, slăvea pe Dumnezeu, zicând: „O, cât este de mare bunătatea Ta, Doamne! Că ai arătat pe un luminător ca acesta în acest Sfânt locaş, care îşi luminează astfel mănăstirea sa”. Aceeaşi lumină au văzut-o şi alţii, de multe ori şi o spuneau la toţi, încât au auzit voievodul şi boierii şi socoteau acea lumină, faptele vieţii celei bune a începătorului acelui Sfânt locaş.

Deci, pe fericitul Teodosie, îl iubea foarte mult voievodul Izaslav, iubitorul de Hristos, care, după tatăl său, Iaroslav, ţinea scaunul în Kiev şi, adeseori mergea la el şi se îndulcea de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu. Şi a dat Cuviosul părintele nostru Teodosie poruncă mănăstirii, ca după mâncarea prânzului să nu deschidă poarta nimănui, ca să nu intre nimeni în mănăstire până ce va sosi vremea rugăciunii celei de seară. Această rânduială a pus-o, pentru ca peste zi să se odihnească fraţii puţin, pentru rugăciunile cele de noapte şi pentru cântarea Utreniei.

Într-o zi la amiază, a venit la mănăstire iubitorul de Hristos domn, Izaslav, cu puţine slugi şi, descălecând
de pe cal, niciodată intrând călare în mănăstire, s-a apropiat de poartă şi, bătând, poruncea să-i deschidă
poarta, ca să intre înăuntru, iar portarul i-a răspuns, că porunca egumenului este să nu deschidă poarta
nimănui, până ce va fi vremea de Vecernie. Atunci iubitorul de Hristos voievod i-a spus, ca să ştie cine
este, zicând: „Iată, eu sunt, numai mie să-mi deschizi!” Portarul, neştiind că este voievodul, îi răspunse: „Îţi spun că am poruncă de la egumen, că măcar de ar fi şi voievodul, să nu deschid poarta; drept aceea, de vei voi, aşteaptă puţin până ce va fi vremea de Vecernie”. Iar el i-a zis: „Eu sunt voievodul! Au nici mie nu-mi deschizi?

Deci, portarul, căutând să-l vadă, l-a recunoscut pe el, însă nu i-a deschis poarta, ci a alergat la Cuviosul şi i-a spus, iar voievodul stătea înaintea porţii şi aştepta. Apoi, ieşind cuviosul şi văzând pe voievod, s-a închinat lui, iar voievodul a început a-i zice: „O, părinte, cât de mare este îngrozirea ta, pe care o spune monahul acesta, că măcar de ar veni şi voievodul să nu-l lase să intre!” Iar cuviosul i-a răspuns: „Pentru aceasta s-a făcut, bunule stăpân, ca în vremea de după amiază să se odihnească fraţii puţin, pentru osteneala cea de noapte a rugăciunii, iar sârguinţa ta mişcată de Dumnezeu către PreaSfânta Stăpână Născătoare de Dumnezeu este bună şi spre sporirea sufletului tău şi noi ne bucurăm foarte de venirea ta”.

Atunci au mers în biserică şi, făcând Cuviosul rugăciune, iubitorul de Hristos voievod se îndulcea de cuvintele cele folositoare de suflet ce ieşeau din gura lui şi, câştigând mare folos de la el, s-a întors la casa sa, slăvind pe Dumnezeu. Din acea zi, el a început mai mult a iubi pe Sfântul, avându-l şi ascultându-l pe el, ca pe unul din cei vechi sfinţi părinţi. Dar Cuviosul părintele nostru Teodosie nu se mândrea pentru aceasta că voievodul şi boierii îl cinsteau ci, ca un adevărat luminător, strălucea mai mult cu smerenie, spre învăţătura tuturor ucenicilor săi. Că, smerindu-se, atunci mai mult se ostenea cu mâinile sale în toate zilele şi poruncea cu lucrul, iar nu cu cuvântul. Adeseori intra în pitărie şi, fiind chiar egumen, slujea cu cei ce coceau pâine, frământând aluatul şi făcând pâine, neascunzându-şi deloc talantul puterii trupeşti. Astfel îi înveselea cu duhul, mângâindu-i şi îmbărbătându-i ca să nu zăbovească de loc în lucrul lor.

Într-una din zile, apropiindu-se praznicul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, nu era apă în pitărie şi a venit la Cuviosul chelarul, cu numele Teodor, spunându-i că nu este cine să aducă apă. Atunci, sculându-se îndată Cuviosul, a cărat singur apă din puţ. Dar unul din fraţi, văzându-l ostenindu-se, s-a dus degrabă şi a spus celorlalţi, iar ei, alergând cu sârguinţă, au adus apă destulă.

Odată, nefiind lemne tăiate pentru trebuinţa fierturii, acelaşi chelar a venit la Cuviosul, zicându-i: „Porunceşte, părinte, cuiva din fraţii cei fără de lucru, ca, mergând, să pregătească lemne pentru trebuinţă”. Cuviosul i-a răspuns: „Iată, eu sunt fără de lucru! Voi merge eu!” Atunci era vremea prânzului. Deci, fericitul a poruncit fraţilor să meargă la masă; iar el, luând toporul, a început să taie lemne. Fraţii, ieşind după masă, au văzut pe cuviosul egumen tăind lemne. Drept aceea, au luat topoarele şi au tăiat atâtea lemne, încât le erau destule pentru multe zile.

Când fericitul Nicon, care a călugărit pe Cuviosul şi apoi se dusese din peşteră, s-a întors în Mănăstirea Pecersca, atunci Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind egumen, îl cinstea ca pe un părinte. De multe ori, fericitul Nicon, cosând cărţi – căci era meşter la lucrul legătoriei -, el îi torcea sfoară pentru trebuinţa lui. Astfel era smerenia şi bunătatea acestui bărbat insuflat de Dumnezeu în osteneli de tot felul. Pe lângă acestea şi haina pe care o purta ca egumen era smerită şi simplă. Căci purta pe trupul lui o dulamă de păr aspru, iar deasupra aceleia avea altă haină foarte proastă, pe care o purta, ca să nu i se vadă dulama cea de păr, ce era pe el.

Într-o zi, a mers Cuviosul pentru o trebuinţă oarecare la iubitorul de Hristos domn Izaslav şi, cetatea fiind departe, a zăbovit până seara. Vrând el să plece, a poruncit iubitorului de Hristos voievod, ca să-l ducă în căruţă la mănăstire. Dar când mergea pe cale a văzut vizitiul că este îmbrăcat cu haină proastă şi nu socotea că este egumen. Deci, i-a zis: „Monahule, încalecă tu pe cal, ca eu să mă odihnesc în căruţă”. Cuviosul, îndată s-a sculat cu smerenie, a încălecat pe cal şi astfel ducea pe vizitiu culcat în căruţă. Uneori încăleca pe cal, alteori mergea pe jos şi când ostenea încăleca iarăşi. Luminându-se de ziuă au început boierii a merge la voievod şi, cunoscând de departe pe Cuviosul, au descălecat de pe cai şi i se închinau lui. Atunci Cuviosul a zis vizitiului: „Iată, acum este ziuă; scoală-te şi încalecă pe calul tău!

Văzând vizitiul pe cei ce se închinau Cuviosului, s-a înspăimântat, cutremurându-se şi sculându-se, a încălecat pe cal. Şezând Cuviosul în căruţă, mai mult i se închinau cei ce-l întâmpinau, iar vizitiului care-l ducea, i se făcuse frică mare. Sosind la mănăstire au ieşit înaintea lui toţi fraţii de i s-au închinat până la pământ. Atunci sluga şi mai mult s-a înspăimântat, gândind: „Cine este acesta, că toţi se închină lui?” Deci, Cuviosul, luându-l de mână, l-a dus în trapeză şi a poruncit să-i dea de mâncare şi de băut şi, dăruindu-l, l-a eliberat. Aceasta a spus-o mai pe urmă fraţilor singur vizitiul, iar Cuviosul n-a spus la nimeni, învăţând în toate zilele pe fraţi să nu se înalţe întru nimic, că monahul trebuie să fie smerit şi să se facă mai mic decât toţi.

Printr-o smerenie ca aceea, Cuviosul învăţa pe ucenicii săi, ca în tot lucrul să ia mai întâi binecuvântare de la mai marele lor, că cel ce seamănă lucrurile sale întru binecuvântare, în dulceaţă va secera rodurile dintr-ânsele! Puterea acestei învăţături o arăta el astfel: Când veneau la Dânsul dreptcredincioşii pentru folos, atunci, după dumnezeiasca învăţătură, le punea înaintea lor bucate mănăstireşti, pâine şi linte. Venind odată voievodul Izaslav şi gustând bucate de acelea a zis către cuvios: „Iată, precum ştii, părinte, casa mea este plină de toate bunătăţile lumii acesteia, dar niciodată n-am mâncat cu aşa dulceaţă ca acum, deşi sunt de multe feluri şi de preţ mare, totuşi nu sunt aşa dulci ca aceste bucate. Deci, rogu-te, părinte, să-mi spui de unde este această dulceaţă în bucatele voastre?” Iar insuflatul de Dumnezeu părintele nostru Teodosie i-a răspuns: „De voieşti, bunule stăpân, să ştii acestea, ascultă-mă şi-ţi voi spune. La noi, când fraţii vor să fiarbă bucate sau să coacă pâine, au rânduiala aceasta: mai întâi merge fratele cel ce slujeşte la egumen şi ia binecuvântare de la Dânsul. Apoi, închinându-se înaintea Sfântului Altar de trei ori până la pământ, aprinde lumânarea din Sfântul Altar şi cu ea aprinde focul în bucătărie sau în pitărie. După aceea, când vor să toarne apă în căldare, zice cel ce slujeşte către cel mai mare: „Binecuvintează, părinte!” Iar el răspunde: „Dumnezeu să te binecuvinteze, frate”. Şi aşa, tot lucrul lor se face cu binecuvântare; pentru aceasta se preface în dulceaţă. Iar slugile tale, precum mi se pare, slujesc cârtind, certându-se, şi pârându-se unul pe altul; ba încă de multe ori sunt bătuţi şi de cei mari, aşa că tot lucrul lor nu se face fără păcat. De aceea bucatele nu se prefac în dulceaţă”. Auzind voievodul acestea, a răspuns: „Cu adevărat, părinte, aşa este precum grăieşti”.

De se întâmpla Cuviosului cândva, să audă că în mănăstirea sa s-a făcut un lucru fără binecuvântare şi din neascultare, atunci numea lucrul acela partea vrăjmaşului şi niciodată nu dădea voie ca binecuvântata lui turmă să guste din vreo mâncare ca aceea, poruncind s-o arunce ori în apă, ori în foc. Astfel s-a întâmplat la praznicul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, fiind aproape mănăstirea acelui Sfânt. Când ieşea Cuviosul cu fraţii, i-au adus lui de la nişte dreptcredincioşi pâini foarte frumoase, pe care el a poruncit chelarului să le pună în ziua aceea la masă înaintea fraţilor. Iar chelarul, neascultând, s-a gândit în sine că a doua zi, venind toţi fraţii, le va pune înainte aceste pâini; iar acum cei ce au rămas să mănânce pâinea mănăstirii, lucru pe care l-a şi făcut.

A doua zi, Cuviosul şi toţi fraţii, mergând la masă şi văzând acele pâini tăiate şi puse pe masă, a chemat chelarul şi l-a întrebat: „De unde sunt aceste pâini?” Iar el a răspuns: „Sunt aduse de ieri, dar nu le-am dat la masă, de vreme ce erau fraţi puţini şi m-am gândit ca astăzi să le pun înaintea tuturor”. Iar Cuviosul i-a zis: „Mai bine era să nu te îngrijeşti de ziua viitoare, ci să faci după porunca mea, pentru că Domnul nostru, Care pururea Se îngrijeşte de noi, ne-ar fi dat cele de trebuinţă, ba şi de mai mari S-ar fi îngrijit”. Apoi a poruncit să adune acele bucăţi de pâine în coşniţă şi să le arunce în râu, iar chelarului i-a dat canon, ca unuia ce nu ascultase şi care făcea şi alte neascultări.

Văzând Cuviosul părintele nostru Teodosie cum că îngrijirea pentru mâine şi câştigarea celor vremelnice nu se face de monahi fără o sfătuire oarecare, deoarece această îngrijire este potrivnică făgăduinţei lor, învăţa cu dinadinsul pe fraţii săi la fapta bună a necâştigării, ca în singur Dumnezeu să se îmbogăţească cu credinţă şi cu nădejde, iar nu să nădăjduiască spre avere stricăcioasă. Pentru aceasta, de multe ori umbla prin chilii şi de afla la cineva ceva mâncare, haine mai mult decât cele rânduite, sau ceva din averea deşartă, pe acelea le lua şi le arunca ca pe o parte a vrăjmaşului şi a neascultării.

Şi aşa îi sfătuia pe ei: „Nu se cuvine nouă, fraţilor, fiind monahi şi lepăDându-ne de cele lumeşti, să luăm avere în chiliile noastre, căci cum vom putea să aducem rugăciune curată lui Dumnezeu, ţinând comoara în chilia noastră? Ci să ne aducem aminte de cuvintele Domnului, Care zice: Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. Şi iarăşi: Nebunule, în această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine, iar cele ce le-ai gătit, ale cui vor fi? Drept aceea, fraţilor, să fim îndestulaţi cu haina noastră cea de nevoie şi cu hrana cea pusă înainte pe masă, iar în chilii nu se cuvine a avea nimic din acestea, ca astfel, cu toată osârdia şi cu tot gândul să aducem rugăciune curată lui Dumnezeu”. Cu aceste îndemnări îi învăţa pe ei Cuviosul, cu toate blândeţile şi cu lacrimi, pentru că era milostiv, blând, nemânios şi avea milă către toţi. Şi de se slăbea cu inima cineva din necâştigătoarea lui turmă şi se ducea din mănăstire, atunci Cuviosul era în mare grijă şi mâhnire pentru el şi se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca să întoarcă înapoi oaia care se despărţise din turmă şi nu înceta rugăciunea până ce nu se întorcea cel dus.

Şi era acolo un frate nerăbdător, care adeseori fugea din mănăstire şi când se întorcea; atunci Cuviosul îl primea cu bucurie, şi zicea: „Nu-l va lăsa pe el Dumnezeu să se sfârşească afară din această mănăstire. Deşi se duce de la noi, însă el îşi va lua sfârşitul vieţii tot în această mănăstire”. Şi se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca să dea răbdare fratelui. Apoi, după multe ieşiri ale sale, fratele acela s-a întors în mănăstire, rugând pe Cuviosul să-l primească. Deci, Cuviosul, fiind cu adevărat milostiv, l-a primit ca pe o oaie care venise din rătăcire şi l-a rânduit în turma sa. Atunci fratele, aducând puţină avere pe care o câştigase lucrând, căci era lucrător de haine, a pus-o dinaintea Cuviosului. Iar Cuviosul i-a zis: „De voieşti să fii monah desăvârşit, atunci vei lua aceasta şi o vei arunca în cuptorul cel aprins, ca pe un lucru venit din neascultare!” Deci, el, care se căia cu adevărat, adunându-le toate, le-a dus, după porunca Cuviosului şi, aruncându-le în cuptor, le-a ars. De atunci el vieţuia în mănăstire, petrecând restul zilelor sale în pocăinţă şi a adormit acolo în pace, după proorocia Cuviosului.

Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind foarte milostiv cu cei săraci, a făcut o curte aproape de mănăstirea sa şi a zidit într-însa o biserică a Sfântului Întâiului Mucenic Ştefan. Acolo a poruncit să petreacă săracii, orbii, şchiopii şi neputincioşii, cărora le dădea cele de trebuinţă din mănăstire şi din toată averea monahicească, a zecea parte. Afară de acestea, în toate Sâmbetele trimitea un car cu pâini la cei ce erau în temniţe şi în lanţuri.

Şi nu numai spre cei nevoiaşi era milostiv Cuviosul părintele nostru Teodosie, ci şi spre cei ce făceau strâmbătate mănăstirii lui. Odată, au adus la el pe nişte tâlhari prinşi în satul mănăstiresc, care merseră să fure. Cuviosul, văzându-i pe ei legaţi şi în necaz, i s-a făcut jale şi, lăcrimând, a poruncit să-i dezlege şi să le dea să mănânce şi să bea. Apoi i-a învăţat să nu facă nimănui strâmbătate, ci cu ale lor osteneli să fie îndestulaţi. Dându-le cele de trebuinţă, i-a iertat şi i-a eliberat în pace. Drept aceea, Cuviosul părintele nostru Teodosie nădăjduia că Domnul îi va păzi de jefuire tâlhărească şi de este ceva de nevoie, va da robilor Săi. Această nădejde a Cuviosului s-a adeverit prin minunea aceasta.

Înmulţindu-se numărul fraţilor, Cuviosul Teodosie a fost nevoit să lărgească curtea mănăstirii pentru facerea chiliilor. Şi a început a lucra el însuşi şi cu fraţii, spre a face ograda mai mare. Într-o noapte întunecoasă, mănăstirea fiind dezgrădită şi nepăzită, au venit la ei tâlharii, zicând că averea lor este ascunsă în palatul bisericesc. Dar, pornind spre biserică, au auzit un glas care cânta înăuntru. Iar ei, socotind că fraţii fac rugăciunile Pavecerniţei, s-au dus, zăbovind puţin în pădurea cea deasă. După aceea, socotind că au sfârşit cântarea, au mers iarăşi la biserică, dar au auzit din nou acelaşi glas şi au văzut-o lumină preaminunată în biserică, din care ieşea un miros plăcut, pentru că îngerii cântau într-însa. Iar ei, socotind că fraţii săvârşeau cântarea de miezul nopţii, iarăşi s-au dus şi aşteptau până ce vor sfârşi cântarea, ca apoi, intrând în biserică, să ia toate cele ce erau într-însa. Şi astfel, venind de mai multe ori, au auzit acelaşi glas îngeresc. După aceasta a sosit vremea de cântare a Utreniei, şi, după obicei, eclesiarhul a început a lovi în clopot pentru Utrenie.

Tâlharii, auzind aceasta, s-au dus puţin în pădure şi se sfătuiau: „Ce să facem? Că, precum mi se pare, a fost o nălucire în biserică. Iată, acum, când se vor aduna toţi în biserică, noi să mergem şi, apucându-i pe toţi de la uşă, îi vom omorî şi vom lua averea lor”. Deci, zăbovind puţin până ce fraţii s-au adunat în biserică cu fericitul Teodosie, povăţuitorul lor, şi au început a cânta psalmii Utreniei, atunci tâlharii au năvălit spre biserică. Dar, deodată au văzut o minune înfricoşătoare, că biserica a fost luată de pe pământ cu cei ce erau într-însa şi s-a suit în văzduh, încât nu le era cu putinţă a săgeta într-însa. Iar ei, văzând minunea aceea, s-au temut foarte şi, tremurând, s-au întors la locul lor. De atunci, umilindu-se, s-au făgăduit să nu mai facă tâlhării, iar vătaful lor, venind la Cuviosul Teodosie cu alţi trei tovarăşi, s-a căit de aceea şi i-au mărturisit cele ce se făcuseră. Cuviosul, auzind acestea, a preamărit pe Dumnezeu, Care nu numai a păzit cele de nevoie ale bisericii, dar l-a şi mântuit de la o moarte ca aceea. Apoi, învăţându-i pe ei pentru mântuirea sufletului, i-a eliberat, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu şi Cuviosului.

Încă o minune ca aceasta s-a făcut pentru a doua oară, pe vremea egumeniei celei plăcute lui Dumnezeu a Cuviosului Teodosie, în mănăstirea lui pentru aceeaşi biserică, cu adevărat păzită de Dumnezeu din cer şi stând singură în văzduh sub acoperământul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. S-a întâmplat unuia din boierii iubitorului de Hristos voievod Izaslav, că mergea înainte peste un cîmp, departe ca de cincisprezece stadii de mănăstirea Cuviosului Teodosie, şi, deodată, a văzut de departe o biserică stând sub nori şi, spăimântându-se, a alergat cu slugile sale, vrând să ştie, care este acea biserică? Dar când a ajuns la mănăstirea Cuviosului Teodosie, atunci el a văzut că biserica s-a pogorât şi a stat în mănăstire la locul ei, iar el, bătând în poartă şi deschizându-i portarul, a intrat şi a spus Cuviosului ceea ce se făcuse. De atunci adeseori mergea la el, îndulcindu-se de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu şi dând din averea sa pentru rânduiala mănăstirii şi pentru împodobirea bisericii celei păzite de Dumnezeu.

Şi nu numai pentru biserică s-a descoperit acea minune, ci şi pentru moşiile mănăstirii Cuviosului Teodosie. Căci, odată, au fost prinşi nişte tâlhari, pe care, legându-i, îi duceau în cetate la judecătorul, şi li s-a întâmplat a trece pe lângă un sat al mănăstirii Pecersca. Atunci unul din cel legaţi, clătinând cu capul spre satul acela, zicea: „Într-o noapte am venit în acest sat, ca să furăm şi să apucăm toate cele ce sunt întrânsul, dar am văzut o cetate foarte înaltă, de care nu am putut să ne apropiem nicidecum”. Pentru că a îngrădit bunul Dumnezeu toate moşiile mănăstireşti cu rugăciunile Cuviosului Teodosie, cel ce a nădăjduit spre Dânsul. El în toate nopţile, făcând rugăciune, înconjura mănăstirea sa, şi cu aceea, ca şi cu un zid tare o îngrădea, cum şi toate cele stăpânite de Dânsul. Acest cuvios, ţinând egumenia Mănăstirii Pecersca, avea nădejde spre Dumnezeu şi spre Născătoarea de Dumnezeu pentru păzirea mănăstirii şi pentru înfrumuseţarea bisericii.

Un boier al voievodului Izaslav, cel mai înainte pomenit, anume Sudislav Gheuevici, iar din Sfântul Botez numit Clement, mergând cu voievodul său la război, a făgăduit: „De mă voi întoarce sănătos la casa mea, voi da Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cea din mănăstirea fericitului Teodosie al Pecerscăi doi talanţi de aur şi voi face o coroană de aur.” Sosind războiul, mulţi din amândouă părţile au căzut. Mai pe urmă vrăjmaşul a fost biruit şi acel boier împreună cu ai săi s-au întors, uitând ceea ce a făgăduit. După câteva zile, pe când dormea la amiază, a auzit un glas înfricoşat, chemându-l pe nume: „Clemente!” Iar el, deşteptându-se, a văzut înaintea sa icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care era în mănăstirea Cuviosului Teodosie şi a auzit glas venind de la Dânsa: „Pentru ce, Clemente, ceea ce ai făgăduit să-mi dai nu mi-ai dat? Însă, iată, acum îţi zic să te sârguieşti a-ţi împlini făgăduinţa ta!” Şi îndată icoana s-a făcut nevăzută. Deci, boierul fiind în frică mare, a luat aur cât făgăduise şi de îndată a făcut o coroană de aur pentru împodobirea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care le-a adus în Mănăstirea Pecersca, Dându-le Cuviosului Teodosie.

După câteva zile, acel boier s-a gândit să dea o Evanghelie tot pentru acea mănăstire. Dar, mergând la Cuviosul Teodosie, a ascuns Sfânta Evanghelie sub haină. Apoi, după rugăciune, vrând ei să şadă, nearătând boierul Evanghelia, i-a zis Cuviosul: „Frate Clemente, scoate mai întâi Sfânta Evanghelie cea făgăduită Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o ai sub haina ta, şi atunci vom şedea”. Auzind aceasta, boierul s-a înspăimântat de vederea de mai înainte a Cuviosului – căci nimeni nu-i spusese de aceasta, şi îndată, scoţând Sfânta Evanghelie, a dat-o în mâinile Cuviosului. Atunci, şezând, s-a îndulcit de duhovniceşti vorbiri cu Dânsul şi s-a întors la casa sa cu mult folos sufletesc.

Astfel, nădejdea sa către Dumnezeu şi împlinirea lipsei în mănăstirea lui, Cuviosul Teodosie le-a încredinţat cu multe minuni, după cum a spus un monah, anume Ilarion, care în toate zilele şi nopţile a scris cărţi în chilia Cuviosului Teodosie, pe când el cânta încet Psaltirea şi cu mâinile torcea lână sau lucra altceva.

Într-o seară, pe când ei lucrau, a intrat iconomul Anastasie, spunând Cuviosului: „Nu am cu ce să cumpăr pentru a doua zi, cele de nevoie la masa fraţilor şi alte trebuinţe”. Iar Cuviosul i-a răspuns: „Precum vezi, acum este seară şi ziua de mâine este departe; de aceea mergi şi aşteaptă puţin, rugându-te lui Dumnezeu, căci El se va îngriji de noi şi ne va milui precum va voi!” Auzind acestea iconomul, s-a dus; iar Cuviosul, sculându-se îndată, a mers în chilia sa cea mai dinăuntru, ca să-şi cânte după obicei pravila sa. Venind după rugăciune, a stat lucrând lucrul său şi, iată, a venit iarăşi iconomul, spunându-i tot aceeaşi. Iar Cuviosul i-a zis: „Nu ţi-am spus oare să te rogi lui Dumnezeu? Iar de dimineaţă, mergând în cetate la cel ce vinde, vei lua cu împrumut cele de trebuinţă fraţilor. Pe urmă, Dumnezeu făcându-ne nouă bine, vom plăti datoria, căci credincios este Cel ce a zis: „Să nu vă îngrijiţi de a doua zi, că nu ne va lăsa pe noi Dumnezeu cu darul Său”.

Ieşind iconomul, a intrat un tânăr luminos în haină ostăşească şi, închinându-se, a pus pe masă un taler de aur şi îndată a ieşit afară, fără a zice ceva. Iar Cuviosul, sculându-se, a luat aurul şi cu lacrimi s-a rugat lui Dumnezeu, mulţumindu-I. Apoi, a doua zi, chemând pe portar, l-a întrebat: „A venit cineva la poartă în noaptea aceasta?” Iar portarul i-a zis: „Cu adevărat n-a venit nimeni, pentru că după apusul soarelui îndată am închis poarta”. Atunci Cuviosul, chemând pe iconom i-a dat talerul de aur, zicându-i: „Ce zici, frate Anastasie, că nu ai cu ce cumpăra cele de trebuinţă fraţilor? Deci, ia-ţi aurul şi mergi de cumpără cele de trebuinţă”. Iconomul, cunoscând darul lui Dumnezeu, a căzut şi i s-a închinat, cerând iertare. Iar Cuviosul îl învăţa: „Frate, să nu te deznădăjduieşti niciodată, ci să te întăreşti în credinţă şi aruncă toată grija ta spre Domnul, că Acela se îngrijeşte de noi, precum voieşti. Deci, să faci astăzi fraţilor ospăţ, că aceasta este cercetarea lui Dumnezeu, şi, când ne lipsim vreodată, Dumnezeu iarăşi se îngrijeşte de noi, precum s-a şi făcut”.

Într-o zi a venit de asemenea la Cuviosul, chelarul Teodor, spunându-i: „Astăzi nu am ce să pun înaintea fraţilor la masă”. Răspuns-a lui Cuviosul: „Mergi de aşteaptă puţin, rugându-te lui Dumnezeu, că Acela Se îngrijeşte de noi, iar de nu vom fi vrednici, vei fierbe grâu şi, amestecându-l cu miere, vei pune fraţilor la masă. Însă să nădăjduim spre Dumnezeu, Care în pustie a dat pâine popoarelor celor nesupuse. Acela şi nouă azi este puternic să ne dea hrană”.

Auzind chelarul aceasta, s-a dus; iar Cuviosul se ruga lui Dumnezeu neîncetat. Şi iată, Ioan, cel întâi între boierii voievodului Izaslav, după voinţa lui Dumnezeu, a umplut trei care cu bucate: pâine, peşte, linte, grâu şi miere, trimiţându-l la Cuviosul în mănăstire. Iar Cuviosul, văzându-le, a preamărit pe Dumnezeu şi a zis chelarului: „Vezi, frate Teodore, că nu ne lasă pe noi Dumnezeu? Numai de am nădăjdui spre Dânsul cu toată inima! Mergi de fă ospăţ fraţilor pentru astăzi, căci aceasta este cercetarea lui Dumnezeu”. Aşa sau veselit Cuviosul şi fraţii la masă cu veselie duhovnicească, mulţumind lui Dumnezeu, că nu este lipsă celor ce se tem de El. Iar Dumnezeu făcea din destul asemenea faceri de minuni în locaşul lui, cu rugăciunile Cuviosului.

Într-una din zile a venit la Cuviosul Teodosie preotul din cetate, cerând vin spre slujirea dumnezeieştii Liturghii. Şi îndată, Cuviosul, chemând pe iconomul bisericii, i-a poruncit să umple vasul preotului cu vin. Iar el a răspuns: „Puţin am, abia de trei sau de patru Sfinte Liturghii!” Iar Cuviosul i-a zis: „Dă-i omului acesta tot vinul ce îl avem, iar de noi Se va îngriji Dumnezeu!” Iconomul, ducându-se, n-a ascultat porunca Sfântului şi a turnat preotului puţin vin în vas, oprind numai pentru a doua zi la dumnezeiasca slujbă. Iar preotul, luându-l, l-a arătat Cuviosului. Atunci Cuviosul, chemând pe iconom, i-a zis: „Au nu ţi-am spus să-i dai tot vinul şi pentru ziua de mâine să nu te îngrijeşti? Pentru că Dumnezeu nu va lăsa fără slujbă biserica Maicii Sale pe ziua de mâine; ci încă şi acum ne va da nouă vin destul!” Şi aşa, iconomul, mergând, a dat tot vinul preotului şi l-a eliberat pe el.

Deci, pe când era după cină, după proorocia Cuviosului, au adus trei care cu buţi pline de vin, de la o mare jupâneasă din casa iubitorului de Hristos domn Vsevolod. Iconomul bisericii, văzând aceasta, a preamărit pe Dumnezeu, minunându-se de proorocia Cuviosului Teodosie, care a zis: „Într-această zi ne va trimite nouă Dumnezeu vin din destul”, precum s-a şi întâmplat.

Acelaşi iconom bisericesc a văzut altă minune, ce s-a făcut cu rugăciunile Cuviosului, asemenea acesteia. Odată, la ziua praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, lipsind untdelemnul trebuincios la candelele ce luminau în biserică, s-a gândit iconomul bisericii ca din seminţele pământului să stoarcă ulei şi de acela să toarne în candele şi să le aprindă. De aceea, întrebând pe Cuviosul Teodosie, iar el neoprindu-l de la una ca aceasta, a făcut aşa, precum s-a gândit. Dar când voia să toarne uleiul acela în candele, a văzut un şoarece mort căzut în el.

Atunci, degrabă mergând, a spus Cuviosului, zicând: „Cu toate că am acoperit bine vasul cu uleiul acela, totuşi nu ştiu pe unde a intrat un şoarece şi s-a înecat acolo”. Iar Cuviosul, cunoscând că cu dumnezeiasca purtare de grijă s-a făcut aceasta, a zis iconomului: „Se cade nouă, frate, să nădăjduim spre Dumnezeu, că puternic este să ne dea nouă cele de trebuinţă, iar, necrezând, să nu facem un lucru care nu se cade. Ci mergi de varsă uleiul acela pe pământ şi aşteaptă puţin, rugându-ne lui Dumnezeu, că El are să ne dea în această zi untdelemn din destul”. Apoi, iconomul, ascultând porunca şi Cuviosul rugându-se, când era ceasul de Vecernie, unul din cei bogaţi a adus un vas foarte mare plin cu untdelemn, pe care văzându-l Cuviosul, a preamărit pe Dumnezeu că aşa degrabă a auzit rugăciunea lui. Drept aceea a umplut candelele toate şi încă a mai rămas untdelemn destul. Şi astfel, au făcut a doua zi praznic luminat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Din unele minuni ca acestea, care, cu rugăciunile Cuviosului Teodosie, se împlinea lipsa, a fost şi aceasta: Iubitorul de Hristos domn Izaslav, care avea cu adevărat dragostea lui Hristos către Cuviosul Teodosie, venea adeseori la el, îndulcindu-se de cuvintele lui cele curgătoare ca mierea. Într-una din zile, voievodul, venind la Cuviosul Teodosie, a zăbovit la dumnezeiasca vorbire până la vremea cântării Vecerniei. Şi, iată, deodată, Dumnezeu voind aşa, o ploaie mare a căzut. Iar Cuviosul, văzând o vărsare de apă ca aceea, a chemat chelarul şi i-a poruncit să pregătească bucate pentru cina voievodului. Chelarul a zis: „Părinte, nu am must de băut pentru voievod şi pentru cei ce sunt cu ei”. Iar Cuviosul i-a zis: „Oare nici cât de puţin nu ai?” Răspuns-a chelarul: „Cu adevărat, părinte, nu am nici o picătură, încât şi vasul în care era băutura aceea, l-am răsturnat deşert şi l-am pus cu vana în jos”. Iar Cuviosul Teodosie, fiind plin de darul lui Dumnezeu după numele său, i-a zis: „Iată, mergi după cuvântul meu, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, şi vei afla mied în vasul acela”. Iar el, crezând, a mers după cuvântul Cuviosului şi a aflat vasul aşezat drept şi plin de mied. Văzând el aceasta şi înfricoşîndu-se, degrabă a mers şi a spus Cuviosului ceea ce se făcuse. Şi i-a zis Cuviosul: „Taci, fiule, şi nu spune nimănui de aceea, ci iute du-te şi adu voievodului şi celor cu el cât va fi de trebuinţă; încă şi fraţilor să dai dintr-acela, pentru că aceasta este binecuvântarea lui Dumnezeu!” După aceasta, încetând ploaia, voievodul s-a dus la casa sa, iar în mănăstire a fost atâta binecuvântare, încât multă vreme fraţii s-au îndestulat cu acea băutură.

Odată a venit la acelaşi cuvios mai-marele pitarilor şi i-a spus: „Nu am făină din care să fac pâini fraţilor”. Răspuns-a Cuviosul: „Mergi şi caută în hambar, doar vei afla în el cumva puţină făină, până ce iarăşi Dumnezeu Se va îngriji de noi”. Iar el a zis către Cuviosul: „Adevărul îţi spun, părinte, că eu singur am şters racla şi nu mai este nimic în ea, decât într-un unghi puţine tărâţe, ca trei sau patru pumni”. Cuviosul i-a zis: „Să mă crezi, fiule, că puternic este Dumnezeu, să ne îndestuleze pe noi cu făină şi dintr-acele puţine tărâţe, precum pe vremea lui Ilie a făcut acelei văduve, căreia i-a înmulţit făina, dintr-un pumn ce avea, încât s-a hrănit aceea cu fiul ei în vreme de foamete, până ce s-a făcut îndestulare. Pentru că acum este tot acelaşi Dumnezeu, Care este puternic şi Care asemenea poate să ne facă şi nouă din puţin mult; deci, mergi şi caută, doar va fi binecuvântarea lui Dumnezeu la locul acela”. Iar el, auzind aceasta, în urma rugăciunilor Cuviosului Teodosie s-a dus. Şi cum a intrat în hambar, a văzut racla, care mai înainte era goală, fiind plină de făină, încât se vărsa pe pământ pe deasupra. Şi îndată s-a înspăimântat, văzând acea preaslăvită minune şi, întorcându-se, a spus Cuviosului; iar cuviosul i-a zis: „Mergi, frate, şi nu spune nimănui de aceasta şi să faci pâine după obicei, pentru că, iată, cu rugăciunile cuvioşilor fraţilor noştri, Dumnezeu a trimis la noi mila Sa”.

Pentru aceste multe faceri de bine dumnezeieşti, Cuviosul părintele nostru Teodosie mulţumea lui Dumnezeu cu lacrimi în rugăciunile sale, şi în toate nopţile petrecea fără de somn, plecându-şi genunchii până la pământ. Acestea le-au aflat iconomii bisericii, care, mergând mai înainte de cântarea Utreniei la chilia lui ca să ia binecuvântare, îl auzeau totdeauna rugându-se şi plângând mult şi, adeseori, bătându-se cu capul de pământ, iar când Cuviosul auzea zgomot, îndată tăcea, făcându-se că doarme, până ce bătea de trei ori cel ce zicea: „Binecuvintează, părinte”. Atunci el, deşteptându-se ca din somn, răspundea: „Dumnezeu să te binecuvinteze”. Apoi, mai înainte de toţi se afla în biserică, şi aşa făcea în toate nopţile.

Afară de aceasta el se nevoia şi cu alte feluri de osteneli în vremea egumeniei sale. Pentru că nimeni nu l-a văzut vreodată zăcând pe coastele sale, şi, când voia să se odihnească pentru neputinţa trupească, după cântarea Pavecerniţei, atunci, şezând, dormea puţin şi îndată, după aceea pleca la cântarea cea de toată noaptea. Asemenea, nu l-a văzut niciodată turnându-şi apă pe trupul său, ci îşi spăla numai mâinile şi faţa. Iar când fraţii aveau ospăţ, el mânca pâine uscată, verdeţuri fierte fără unsoare şi bea numai apă. Dar niciodată nu s-a văzut la masă mâhnit, ci totdeauna avea faţa veselă, nu de bucate, ci de darul lui Dumnezeu care întărea inima lui.

În toţi anii, la postul Sfintelor Paşti, se ducea Sfântul Teodosie în peşteră, unde s-a pus după aceea şi cinstitul lui trup. Acolo se închina singur, până ce venea Duminica Floriilor. Iar vineri, mai înainte de duminica aceea, în vremea Vecerniei ieşea din peşteră şi venea la fraţi. De multe ori şi din peştera aceea, în care îl ştiau fraţii că se închină, se ducea noaptea, neştiut de nimeni, la un sat mănăstiresc şi petrecea acolo în altă peşteră ascunsă, rugându-se lui Dumnezeu. De acolo ieşea tot noaptea, mai înainte de vinerea dinaintea Duminicii Floriilor şi venea în peştera cea dintâi. Şi aşa ieşea la fraţi în vinerea aceea, încât toţi socoteau, că acolo a petrecut el toate zilele postului.

Multe necazuri şi năluciri îi făceau cuviosului în peşteră duhurile cele rele. Dar, Dumnezeu i-a dat putere nevăzută spre biruinţa lor, încât nefiind izgonit nicidecum de acele duhuri, petrecea într-o peşteră aşa de întunecoasă, netemându-se de mulţimea stăpâniilor întunericului, ci stătea cu tărie ca un bun ostaş al lui Hristos. Cu rugăciunea şi cu postul i-a gonit de la sine şi nu îndrăzneau să se apropie de Dânsul, ci îi făceau năluciri numai de departe.

Odată, după cântarea Pavecerniţei, vrând să se odihnească puţin, iată, aude în peşteră glas de strigare, de la mulţimea diavolilor, ca şi cum unii mergeau în căruţe, alţii băteau în timpane, iar alţii cântau din fluiere. Şi aşa toţi chiuiau, încât se cutremura peştera. Auzind Cuviosul acestea toate, nu se temea, nici nu se înspăimânta, ci însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi sculându-se, a început să cânte Psaltirea şi îndată s-a făcut nevăzut acel cutremur şi chiot. După rugăciune se auzea iar glas de nenumăraţi diavoli. Deci, sculându-se iarăşi Cuviosul, cânta psalmi şi acel glas iar se stingea. Aşa în multe zile şi nopţi îi făceau lui supărare duhurile cele rele, nedându-i pace să se odihnească, până ce, cu darul lui Dumnezeu, i-a biruit pe ei desăvârşit şi a luat putere asupra lor, încât acum şi de departe nu îndrăzneau să se apropie de acel loc unde făcea Cuviosul rugăciune, ci fugeau de Dânsul, lucru care s-a adeverit prin multe minuni.

În casa unde se făcea pâinea pentru hrana fraţilor, diavolii făceau multe supărări, uneori vărsându-le făina, alteori răspândindu-le aluatul cel pus spre facerea pâinii, făcându-le şi alte rele. Atunci, mergând mai marele pitarilor a spus aceasta Cuviosului Teodosie. Deci, mergând el în casa aceea şi închizând uşa după sine, a petrecut într-însa până la Utrenie, făcând rugăciuni, şi din acel ceas nu s-au mai arătat diavoli în acel loc şi nu le-a mai făcut nici o supărare.

Într-o zi, a venit la Cuviosul un frate de la un sat mănăstiresc, spunându-i: „În grajdul unde închidem dobitoacele este un locaş de diavoli, care fac multe supărări, nelăsând dobitoacele să mănânce. De multe ori preotul face rugăciuni, stropind locul acela cu apă sfinţită, dar fără de nici un folos“. Atunci Cuviosul, întrarmându-se cu rugăciunea şi cu postul, a mers în satul acela şi, fiind seară, a intrat în grajd şi închizând uşa a petrecut acolo, făcând rugăciuni până a doua zi. Din ceasul acela nu s-au mai arătat diavoli în acel loc şi nimănui din acel sat nu i-au mai făcut supărare.

Nu numai singur Cuviosul biruia puterea diavolească, ci de auzea că vreunul din fraţi avea supărare de nălucirile diavoleşti, pe acela îl învăţa să nu umble din loc în loc, ci să se întrarmeze cu postul şi cu rugăciunea, chemând pe Dumnezeu spre biruirea diavolilor.

Grăia şi aceasta către Dânşii: „Asemenea mi se făcea şi mie la început. Că într-o noapte, pe când cântam în chilie psalmii obişnuiţi, un câine negru stătea înaintea mea, încât nu puteam a mă închina. Stând el mult, am vrut să-l lovesc şi s-a făcut nevăzut. Atunci aţâta frică şi cutremur m-a cuprins, încât voiam să fug din acel loc, de nu mi-ar fi ajutat Domnul. Deşteptându-mă puţin din spaimă, am început cu osârdie a mă ruga lui Dumnezeu şi a face adeseori închinăciuni. Şi astfel a fugit de la mine acea frică, încât din ceasul acela nu mă mai tem de nălucirile drăceşti, deşi se arată înaintea ochilor mei.”

Unul din fraţi, anume Ilarion, povestea: Multă supărare îmi făceau diavolii în chilie, căci noaptea când mă culcam, venea mulţime de diavoli, care mă apucau de păr şi, călcându-mă, mă trăgeau, iar alţii, ridicându-mi peretele, ziceau: „Pe aici să-l tragem, ca să-l sugrumăm cu peretele”. Şi aşa îmi făceau în toate nopţile. Eu, neputând să rabd acestea mai mult, am spus Cuviosului Teodosie şi voiam să mă duc din acel loc în altă chilie. Dar Cuviosul mi-a zis: „Nu te duce, frate, ca nu cumva să se laude întru tine diavolii, că, biruindu-te, ai fugit. Căci mai mare răutate vor începe să-ţi facă, ca cei ce au luat putere asupra ta. Ci roagă-te lui Dumnezeu cu osârdie în chilia ta. El, văzându-ţi răbdarea ta, îţi va da biruinţă asupra lor, încât ei nici nu vor mai îndrăzni a se apropia de tine”. Iar eu iarăşi am zis către Dânsul: „Rogu-mă ţie, părinte, că de acum nu voi să mai petrec în chilia aceea nicidecum, pentru mulţimea diavolilor ce locuiesc într-însa”. Atunci Cuviosul a făcut spre mine semnul Crucii şi mi-a zis: „Mergi, frate, în chilia ta; de acum nici o supărare nu-ţi vor mai face viclenii diavoli şi nici nu-i vei mai vedea”. Eu, crezând, m-am închinat Cuviosului şi am plecat. De atunci acele duhuri viclene n-au mai îndrăznit a se apropia de chilia mea, fiind gonite cu rugăciunile Cuviosului Teodosie.

Pe lângă această bărbăţie împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi, a adăugat Cuviosul Teodosie şi bărbăţia împotriva vrăjmaşilor celor văzuţi ai lui Dumnezeu. El avea un obicei ca acesta, că de multe ori, sculânduse noaptea în ascuns de toţi, ieşea la evrei şi cu bărbăţie îi dovedea pentru Hristos, ocărându-i şi mustrându-i ca pe nişte lepădători de lege şi îi numea pe ei ucigaşi de Dumnezeu, pentru că dorea mult ca, pentru mărturisirea credinţei cea întru Hristos, să fie ucis ca un adevărat următor al Lui; iar mai ales de aceia, de care şi Însuşi Hristos a fost ucis.

Acest viteaz mărturisitor, pe lângă dorinţa aceasta, voia să pătimească şi pentru mărturisirea dreptăţii, precum s-a adeverit astfel: În zilele egumeniei lui a fost o tulburare de la vrăjmaşul cel fără de trup, domnul întunericului, între cei trei fraţi după trup, voievozi ai Rusiei, în acest mod: Cei doi fraţi, Svetoslav, voievodul Cernigovului şi Vsevolod, voievodul Pereaslavei, au făcut război nedrept asupra fratelui lor mai mare, iubitorul de Hristos Izaslav, voievodul Kievului, pe care, bătându-l, l-au izgonit din Kiev, cetatea scaunului, şi ei înşişi au venit la Kiev şi au trimis la Cuviosul Teodosie, poftindu-l să vină la ei la prânz. Dar, Cuviosul, cu îndrăzneală, le-a răspuns: „Nu mi se cade mie a merge la masa nedreptăţii, ca la masa Izabelei!

Apoi, Vsevolod ducându-se la stăpânirea sa în Pereaslav, iar Svetoslav şezând în Kiev la domnia lui Izaslav, Cuviosul Teodosie a început a-l mustra neîncetat pe voievodul Svetoslav, ca pe cel ce cu nedreptate a şezut pe scaunul fratelui său. De multe ori îl ocăra înaintea celor ce veneau la el la mănăstire, rugându-i pentru aceea ca să-i spună lui. Iar după aceea i-a trimis o scrisoare foarte mustrătoare, în care a scris aceasta: „Glasul sângelui fratelui tău celui de un pântece cu tine, strigă către Dumnezeu asupra ta, ca sângele lui Abel asupra lui Cain”. Şi i-a pomenit pe alţi mulţi din cei vechi, nedrepţi, urât ori şi de fraţi gonitori, pentru învăţarea lui.

Iar voievodul Svetoslav, citind scrisoarea aceea, s-a mâniat foarte, aruncând-o la pământ. Şi de atunci, Cuviosul Teodosie a fost vestit că va fi osândit la surghiun. Pentru aceasta fraţii din mănăstire, fiind în mare mâhnire, rugau pe Cuviosul să înceteze de a-l mai mustra pe voievod. Asemenea, venind şi mulţi boieri şi spunându-i de mânia voievodului, îl sfătuiau să nu se împotrivească lui, şi-i ziceau: „Iată, voievodul o să te trimită în surghiun pentru aceasta”.

Iar Cuviosul, auzind că-i spuneau de surghiunie, s-a bucurat cu duhul şi a zis: „De aceasta mă bucur, fraţilor, nimic mai fericit nu-mi este în viaţa aceasta, decât a fi izgonit, pentru dreptate, pentru care sunt gata ori la surghiun, ori la moarte”. Şi de atunci, mai mult a început a-l ocărî pe voievod pentru ura contra fratelui său, dorind foarte mult să fie surghiunit. Însă, voievodul, deşi se mâniase foarte tare, n-a îndrăznit să facă Cuviosului nici un rău, ştiindu-l că este drept şi Sfânt; pentru care şi mai mult duşmănea pe voievodul Izaslav, fratele său, că are un luminător ca acela în stăpânirea sa. După aceasta, Cuviosul Teodosie, fiind rugat mult de fraţi şi de boieri şi înţelegând că nimic nu sporeşte asupra voievodului cu cuvintele sale aspre, a încetat de a-l mustra. Şi de atunci s-a gândit ca prin rugăciune să-l îndemne pe el, ca să întoarcă stăpânirea sa fratelui său.

Nu după multe zile voievodul Svetoslav, înştiinţându-se de schimbarea Cuviosului Teodosie, s-a bucurat şi a trimis la el, rugându-l, oare îi va da lui voie să vină la mănăstire sau nu? Acela, neoprindu-l, voievodul a venit bucuros cu boierii în mănăstirea lui. Iar Cuviosul cu fraţii, ieşind din biserică, l-au întâmpinat cu cinste, închinându-se cu toţii aceluia. Iar voievodul, sărutând pe Cuviosul, i-a zis: „Iată, părinte, nu îndrăzneam să vin la tine, socotind că mâniindu-te asupra mea, nu mă vei primi în mănăstirea ta”. Iar Cuviosul i-a răspuns: „Şi ce sporeşte, bunule stăpân, mânia noastră asupra stăpânirii tale? Dar, se cade nouă a mustra şi a grăi cele spre mântuirea sufletului, iar vouă se cuvine a le asculta pe acelea”.

Apoi, intrând în biserică, a făcut rugăciuni şi, după rugăciune, începând a grăi din dumnezeieştile scripturi, îl învăţa mult pentru dragostea fratelui. Iar voievodul, asemenea, multă pricină aruncă asupra fratelui său. Şi astfel, după multă vorbă folositoare de suflet, voievodul s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu că s-a învrednicit a vorbi cu un bărbat ca acesta. Şi de atunci adeseori venea la el. După aceea, de multe ori însuşi Cuviosul Teodosie mergea la acest mare voievod Svetoslav, aducându-i aminte de frica lui Dumnezeu şi de dragostea către fratele său.

Într-una din zile Cuviosul a mers la voievod şi a văzut pe mulţi înaintea lui, cântând în diferite glasuri de muzici şi toţi veselindu-se. Iar Cuviosul, şezând aproape de voievod şi privind în jos, i-a zis: „Oare aşa va fi şi în veacul cel viitor?” Voievodul, umilindu-se, a lăcrimat puţin şi a poruncit ca îndată să înceteze cântările. De atunci, dacă poruncea cândva acelora să cânte şi auzea de venirea Cuviosului, totdeauna le poruncea să înceteze de-a cânta. De multe ori, când voievodul afla de venirea Cuviosului, ieşea înaintea uşilor casei şi îl întâmpina cu bucurie. Odată, venind Cuviosul, voievodul i-a zis cu bucurie: „Iată, părinte, îţi spun adevărul, că de mi-ar spune cineva că tatăl, cel ce m-a născut, a înviat din morţi, nu m-aş bucura aşa precum mă bucur de venirea ta şi nu m-aş teme de acela aşa, ca de cuviosul tău suflet”. Deci, Cuviosul i-a zis: „De este aşa precum grăieşti, apoi să împlineşti cererea mea şi să întorci fratelui tău scaunul, pe care binecredinciosul tău tată i l-a dat”. Iar voievodul pentru aceasta a tăcut, neştiind ce să răspundă; că atât de mult îl aprinsese vrăjmaşul cu mânie asupra fratelui, încât nici nu voia să audă de el. Însă, Cuviosul Teodosie, în toate zilele şi nopţile se ruga lui Dumnezeu pentru iubitorul de Hristos domn Izaslav.

La ecteniile bisericeşti a poruncit să-l pomenească, ca pe cel după lege domn al scaunului Kievului şi frate mai mare; iar pe acesta, ca unul ce nu şezuse după dreapta lege pe scaunul acela, a poruncit ca multă vreme să nu-l pomenească în mănăstirea sa. Dar în cele din urmă, fiind rugat de fraţi, a poruncit ca şi pe acesta să-l pomenească, însă mai întâi pe Izaslav, iar pe urmă pe Svetoslav. Fericitul Nicon, cel mai sus pomenit, care ajuta întru toate Cuviosului Teodosie, fiind călugărit de el, văzând o tulburare ca aceea între domnii Rusiei, s-a dus a doua oară cu doi monahi din Mănăstirea Pecersca, în ostrovul Tmutoracan, unde a zidit o mănăstire, iar Cuviosul Teodosie a rămas la celelalte osteneli fără de el.

Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind plin din destul de fapte bune şi umplându-se mănăstirea sa cea veche cu fraţi, pe care acum nu-i mai încăpea, a început a purta grijă, rugându-se lui Dumnezeu cu osârdie, ca să mute mănăstirea în alt loc mai larg, şi să zidească o biserică mai mare de piatră, întru numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Dumnezeu arăta că este bineprimită rugăciunea lui şi locul spre mutare şi întemeierea bisericii celei mai mari de piatră şi o preamărea cu minuni ca acestea: Un om dreptcredincios şi temător de Dumnezeu, pe când mergea pe deal, alături de biserica cea veche a Pecerscăi, pe o noapte întunecoasă, iată, a văzut în mijlocul luminii celei mari, care strălucea numai deasupra mănăstirii, că se arăta Cuviosul Teodosie, stând înaintea bisericii cu mâinile ridicate spre cer şi rugându-se lui Dumnezeu. Privind el şi minunându-se, iată, altă minune s-a arătat: O văpaie foarte mare ieşind din vârful bisericii şi făcându-se un curcubeu, a trecut la alt deal, unde mai în urmă Cuviosul Teodosie a zidit din piatră biserica cea nouă. Văpaia aceea stătea ca un curcubeu, cu un capăt pe vârful bisericii celei vechi, iar cu altul pe locul celei noi. Această minune a spus-o omul acela cu adevărat în mănăstirea Cuviosului Teodosie.

Într-o noapte, oamenii care locuiau aproape de acel loc, au auzit un glas de nenumăraţi cântăreţi, iar ei, sculându-se din aşternuturile lor, au ieşit de prin case şi, stând la un loc înalt, priveau de unde se aude acel glas. Şi, iată, strălucea o lumină mare deasupra mănăstirii celei vechi a Pecerscăi şi în lumina aceea au văzut ieşind din biserică o mulţime de monahi, mergând la locul cel nou. Unii duceau icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, alţii, mergând în urmă, aveau în mâini lumânări aprinse, iar înaintea tuturor mergea părintele şi povăţuitorul lor, Cuviosul Teodosie. Ajungând la locul acela, au făcut cântare şi rugăciuni; după aceea, cântând, s-au întors înapoi şi au intrat în biserica cea veche. Aceasta au văzut-o şi au spus-o mulţi oameni, de vreme ce nici unul din fraţi nu era acolo, care au cunoscut cu adevărat că au văzut pe îngeri ieşind şi intrând.

Când se zidea temelia cea minunată de piatră a bisericii Mănăstirii Pecersca, în locul cel însemnat de Dumnezeu din cer, atunci Cuviosul Teodosie singur s-a ostenit, căci în toate zilele mergea la acel lucru, privind cu sârguinţă şi pe cât putea ajuta şi la lucru. El, purtând haină proastă, nu-l socotea nimeni că este egumen, ci numai un ascultător din cei mai mici. Într-o zi, pe când Cuviosul mergea la lucrătorii cei ce zideau biserica, l-a întâmpinat o văduvă năpăstuită de judecător şi l-a întrebat: „Părinte, rogu-te, spune-mi, este în mănăstire egumenul vostru?” Răspuns-a Cuviosul: „Ce trebuinţă ai cu Dânsul, că este un om păcătos”. Dar femeia i-a zis: „De este păcătos nu ştiu, numai aceasta ştiu că pe mulţi izbăveşte de necaz şi de ispită; pentru aceasta şi eu am venit, rugându-mă să-mi ajute şi mie, fiind năpăstuită fără dreptate de judecător”. Cuviosul, înştiinţându-se de pricina năpăstuirii ei, îi era jale şi a zis către Dânsa: „Femeie, mergi la casa ta, iar când va veni egumenul nostru, eu îi voi spune despre tine şi el te va izbăvi de necazul tău!” Auzind femeia aceasta, s-a dus acasă, iar Cuviosul a mers la judecător şi, vorbind pentru Dânsa, a izbăvit-o de tiranie şi i-a dat toate cu câte era năpăstuită de Dânsul.

Cu nişte lucruri ca acestea şi cu altele vrednice cerului a ajutat Cuviosul Teodosie la facerea bisericii Mănăstirii Pecersca, cea asemenea cu cerul, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care, deşi nu a terminat-o desăvârşit, însă după moarte, cu rugăciunile sale cele către Dumnezeu, ajuta Cuviosului Ştefan, care a luat egumenia după Dânsul, spre a termina lucrul lui desăvârşit.

Cuviosul părintele nostru Teodosie, trăind cu dumnezeiască plăcere, a ajuns la sfârşitul vieţii. Şi, ştiindu-şi mai dinainte cea către Dumnezeu ducere a sa şi ziua odihnei sale, a poruncit să se adune toţi fraţii, nu numai cei ce erau în mănăstire, ci şi cei de pe la moşii sau de la alte trebuinţe şi toţi slujitorii, pe care i-a învăţat să petreacă fiecare în slujba cea încredinţată lui cu toată osârdia şi frica de Dumnezeu şi să se silească toţi a câştiga mântuirea sufletului şi viaţa cea plăcută lui Dumnezeu. Îi mai învăţa sârguinţa şi starea cea cu frică în biserică, despre dragoste şi supunere, nu numai către cei mai bătrâni, ci şi către cei de o vârstă cu ei. Şi, zicându-le Cuviosul Teodosie acestea, i-a binecuvântat şi i-a eliberat.

Apoi a venit dreptcredinciosul domn Svetoslav spre cercetarea cuviosului, iar el, deschizându-şi gura sa care vărsa dar, a început a-l învăţa despre dreapta credinţă, cum să o păzească şi să aibă grijă de sfintele biserici. Şi pe lângă acestea a zis: „Mă voi ruga Domnului Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui pentru dreapta credinţă a ta, ca să-ţi dea stăpânire paşnică şi netulburată. Şi, iată, încredinţez dreptei tale credinţe, această Sfântă mănăstire a Pecerscăi, casa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care singură a voit a o zidi“.

După aceea, Cuviosul Teodosie, din răceală fiind cuprins de boală şi aprinzându-se cu fierbinţeală şi fiind slăbit foarte mult, s-a culcat pe patul în care nu se culcase niciodată şi a zis: „Voia lui Dumnezeu să fie şi pentru mine, aşa după cum va voi El. Şi mă rog Ţie, Stăpâne al meu Iisuse Hristoase, să fii milostiv sufletului meu, ca să nu-l întâmpine pe el vicleşugul duhurilor potrivnice, ci să-l primească îngerii Tăi, cei ce ne trec prin vămile cele întunecoase şi ne duc la lumina milostivirii Tale”. Zicând acestea, a tăcut. Iar fraţii erau în mare necaz şi mâhnire, neputând el să grăiască de trei zile, nici să-şi deschidă ochii, încât multora li se părea că a murit, de n-ar fi văzut încă puţină suflare într-însul.

După trei zile s-a sculat Cuviosul din pat şi, adunându-se toţi fraţii, le-a grăit: „Fraţilor şi părinţilor, iată acum vremea vieţii mele se sfârşeşte, precum mi-a arătat Domnul în peşteră în zilele de post. Deci, doresc să vă sfătuiţi între voi pe cine voiţi să vă pun egumen în locul meu”. Auzind fraţii acestea, au căzut în mare mâhnire şi plângere şi, ieşind ei afară, s-au sfătuit cu toţii, ca pe Ştefan iconomul bisericii, să-l numească egumen.

Apoi, în altă zi, chemând Cuviosul pe toţi fraţii, le-a grăit: „Ce gândiţi, fiilor, cine este vrednic ca să fie egumen?” Ei toţi au zis: „Ştefan este vrednic!” Atunci Cuviosul Teodosie, chemând pe Ştefan, l-a binecuvântat a fi egumen în locul său, zicându-i: „Iată, fiule, îţi dau mănăstirea s-o păzeşti cu luare aminte şi, precum am rânduit în slujbe, aşa să ţii obiceiurile mănăstireşti. Rânduielile să nu le schimbi, ci toate să le faci după aşezarea şi rânduiala mănăstirească”. Iar pe fraţi i-a învăţat să i se supună lui şi aşa i-a eliberat, făcându-le cunoscută ziua morţii sale, zicând: „Sâmbătă, când va răsări soarele, sufletul meu va ieşi din trup!” După aceasta, chemând pe Ştefan singur, îl învăţa pentru păstoria sfintei turme, iar el nu se despărţea de Cuviosul Teodosie, slujindu-i acolo cu smerenie, căci slăbise mult de boală.

Sosind Sâmbăta şi luminându-se de ziuă, Cuviosul a trimis şi a chemat la el pe toţi fraţii şi astfel, pe rând ia sărutat pe toţi cu dragoste, plângând şi tânguindu-se de despărţirea de un păstor aşa de bun. Apoi le-a zis: „Iubiţii mei fraţi, iată cu dragoste v-am sărutat pe toţi, căci mă duc la Stăpânul meu Iisus Hristos. Iată acum egumenul vostru, pe care singuri l-aţi ales. Pe acesta să-l aveţi părinte duhovnicesc, pe acesta să-l ascultaţi şi după porunca lui toate să le faceţi cu plăcere dumnezeiască. Iar Dumnezeu, Care a făcut toate bunătăţile cu cuvântul şi cu înţelepciunea Sa, să vă binecuvinteze şi să vă păzească de primejdia vicleanului vrăjmaş şi să păzească credinţa voastră tare şi nemişcată într-un gând şi într-o dragoste, până la cea din urmă suflare. Apoi vă mai rog şi vă jur, ca haina în care sunt acum, cu aceasta să mă puneţi în peşteră, unde petreceam în zilele cele de post; nici să nu spălaţi săracul meu trup şi nimeni din oamenii mireni să nu mă vadă îngropându-mă, ci numai voi singuri să îngropaţi trupul meu, în locul ce s-a zis mai înainte.

Acestea auzindu-le fraţii din gura Sfântului Teodosie, plânsete şi lacrimi ieşeau din ochii lor, iar Cuviosul iarăşi mângâindu-i, le zicea: „Iată, mă făgăduiesc vouă, fraţilor şi părinţilor, că deşi mă duc cu trupul de la voi, cu sufletul totdeauna voi fi cu voi”. Apoi, după cuvintele acestea i-a trimis afară pe toţi, nelăsând pe nici unul la el. Iar unul din fraţi, care îi slujea totdeauna, făcând pe dinafară o gaură mică, privea prin ea la Dânsul; şi a văzut pe Cuviosul sculându-se şi căzând cu faţa la pământ. Şi se ruga cu lacrimi milostivului Dumnezeu pentru mântuirea sufletului său, chemând în ajutor pe toţi sfinţii, dar mai ales pe PreaSfânta Stăpâna noastră Născătoare de Dumnezeu, căreia îi încredinţa turma sa şi locul acela.

După rugăciune s-a culcat pe patul său. Apoi, odihnindu-se puţin, a căutat spre cer şi, având faţa veselă, cu mare glas a zis: „Binecuvântat este Dumnezeu! Dacă este aşa, apoi de acum nu mă tem; ci mai ales, bucurându-mă, mă voi duce din lumea aceasta!” Precum este înţeles, o oarecare arătare văzând, a grăit acestea. Apoi s-a culcat cu rânduială, întinzându-şi picioarele şi punând mâinile pe piept în chipul crucii. Aşa şi-a dat Sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu şi s-a adăugat în ceata Sfinţilor Părinţi, în anul de la zidirea lumii 6582, iar de la naşterea lui Hristos 1074, în trei zile ale lunii mai, într-o Sâmbătă, precum singur a proorocit, pe când răsărea soarele.

Atunci, fraţii au făcut deasupra lui plângere mare şi, luând Sfântul lui trup, l-au dus în biserică, săvârşind obişnuitele rugăciuni şi cântări pentru cel mort. Deci, îndată, după o dumnezeiască arătare, mulţime de popor a venit cu osârdie şi toţi aşteptau înaintea porţilor mănăstireşti, până ce vor duce trupul Cuviosului Teodosie la peşteră spre îngropare. Iar fraţii, încuind porţile, nu lăsau pe nimeni, aşteptând până ce se va risipi poporul, ca atunci să îngroape trupul Cuviosului, precum le poruncise. Şi, îndată, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cerul s-a acoperit fără de veste cu nori şi a căzut o ploaie mare; şi astfel s-au dus aceia. Apoi ploaia a încetat şi soarele a strălucit iarăşi. Atunci fraţii, ducând trupul Cuviosului la peşteră, l-au pus în ea cu cinste.

În acea vreme voievodul Svetoslav, fiind aproape de Mănăstirea Pecersca a văzut deasupra ei un stâlp de foc de la pământ până la cer, încât din aceea el a priceput moartea Cuviosului şi a zis către cei ce erau cu el: „Iată, precum mi se pare, Cuviosul Teodosie s-a mutat astăzi de pe pământ la cer, pentru că am fost ieri la el şi l-am văzut bolnav foarte greu”. Apoi, trimiţând şi înştiinţându-se de moartea lui, a plâns mult după Dânsul. În acel an, cu rugăciunile părintelui nostru Teodosie, a fost în mănăstirea lui belşug de toate bunătăţile, la moşiile ei a fost îndestulare, adăugire de dobitoace, precum n-a fost niciodată mai înainte. Fraţii, văzând acestea, şi-au adus aminte de făgăduinţa Sfântului lor părinte şi au preamărit pe Dumnezeu, pentru că s-a învrednicit învăţătorul şi povăţuitorul lor cu darul facerii de minuni, care s-a adeverit după moartea lui prin multe minuni, la cei ce-l cheamă în ajutor.

În acea vreme, un boier, căzând în urgia marelui voievod Svetoslav, toţi îi ziceau: „Voievodul voieşte să te trimită în surghiunie”. Iar el se ruga lui Dumnezeu cu osârdie şi chema pe Cuviosul Teodosie în ajutor, zicând: „Ştiu, părinte, că eşti Sfânt! Iată, a sosit vremea ispitei mele. Grăbeşte, rugând pe Stăpânul ceresc, să mă izbăvească din ea”. Şi, adormind el, i s-a arătat Cuviosul Teodosie, zicându-i: „De ce te mâhneşti aşa? Au ţi se pare că eu m-am dus de la voi? Deşi cu trupul m-am despărţit, dar cu sufletul sunt totdeauna cu voi. Deci, iată, mâine te va chema voievodul, neavând nici o mânie asupra ta şi iarăşi te va aşeza în rânduiala ta cea dintâi!” Boierul acela, deşteptându-se din somn, a văzut pe Cuviosul ieşind afară pe uşă, şi i s-a împlinit lui cuvântul cu lucrul, iar el, de atunci, mai mare dragoste a luat către Mănăstirea Pecersca.

Un bărbat, vrând să se ducă pe cale, a adus un sicriaş în mănăstirea Cuviosului Teodosie, plin de argint şi l-a dat spre păstrare unui monah cunoscut al său, cu numele Conon. Şi a văzut acest lucru unul din fraţi, cu numele Nicolae. Deci prin îndemnare diavolească, l-a furat şi l-a ascuns; iar Conon, intrând în chilia sa şi, căutând, n-a găsit sicriaşul acela. Atunci, fiind în mare mâhnire, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu, chemând pe Cuviosul Teodosie, ca prin ajutorul lui să fie scăpat de ruşinea ce va avea, de la cel ce i-a dat acel argint spre păstrare. După aceasta, adormind puţin, a văzut arătarea Cuviosului Teodosie, care zicea către Dânsul: „Lucrul de care te mâhneşti, l-a luat monahul Nicolae prin îndemnare diavolească, ascunzându-l în peşteră”. Şi i-a arătat locul: „Iată ce este al tău! Mergi şi nimănui să nu spui de aceasta!” Deşteptându-se el, s-a bucurat şi, aprinzând lumânări, a mers la locul arătat şi pe cel pierdut l-a aflat, Dând mulţumire lui Dumnezeu şi plăcutului Lui, Cuviosul Teodosie.

Unul din clericii bisericii Sfânta Sofia din Kiev era bolnav de o neputinţă aprinsă şi, venindu-şi puţin întru sine, se ruga lui Dumnezeu şi Cuviosului Teodosie pentru uşurarea bolii. Adormind el puţin, a văzut pe Cuviosul Teodosie, Dându-i toiagul său şi zicându-i: „Ia acesta şi umblă cu el”. Iar el, deşteptându-se, a simţit îndată depărtarea înfocatei aprinderi şi încetarea bolii. După ce s-a însănătoşit a mers în Mănăstirea Pecersca şi a spus fraţilor cum s-a tămăduit de boală, cu rugăciunile Cuviosului Teodosie. Auzind aceia, au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a dat un dar ca acesta robului Său şi părintelui lor.

Cuviosul Teodosie, ca egumen al Mănăstirii Pecersca, a rânduit ca în cele patruzeci de zile ale Sfântului şi marelui post, vineri, în săptămâna dintâi, să se pună la masă părinţilor, ca celor buni nevoitori ce s-au ostenit întru înfrânare, pâine foarte curată, mai ales cu miere şi cu mac. Fericitul Nicon, luând egumenia Pecerscăi după fericitul Ştefan cel ce era pus egumen de Cuviosul Teodosie, a poruncit chelarului să facă asemenea după rânduiala Cuviosului, în vinerea dintâi a Sfântului şi Marelui Post ce sosise. Iar el n-a ascultat acea poruncă şi n-a împlinit rânduiala Cuviosului Teodosie, zicând: „Nu este adevărată şi nu am făină spre a face pâini ca acelea”. Însă, Dumnezeu n-a lăsat să se strice rânduiala Cuviosului Teodosie, pentru că, după Sfânta Liturghie, fraţii, mergând spre trapeză, la rândul cel de post, iată, de unde nu se aşteptau, le-au adus un car de pâini ca acelea.

Lucrul acesta, văzându-l fraţii, au preamărit pe Dumnezeu şi pe plăcutul Lui, cel ce nu-i părăsea, nici după ducerea sa de la Dânşii din această viaţă, pe părintele şi povăţuitorul lor, Cuviosul Teodosie, care umple de bunătăţi obştea mănăstirii sale. Cu ale cărui sfinte rugăciuni care ne ajută cu dreptate, să ne învrednicim şi noi a câştiga, cu darul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Cel slăvit împreună cu Dumnezeu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Predicţii eronate dar totalitare. Sunt spitalele de boli infecţioase goale?

Considerăm utile şi necesare pentru buna informare a credincioşilor ortodocşi două articole care pun în discuţie problema predicţiilor mai mult decât discutabile despre evoluţia pandemiei şi care confirmă gradul scăzut de ocupare a spitalelor de boli infecţioase din România.

O chestiune care a dispărut din atenţia publică este reprezentată de criteriul de proporţionalitate a măsurilor aferente instituirii stării de urgenţă, criteriu care trebuie evaluat şi comunicat continuu către societate de Biserică, în exercitarea funcţiei sale. Limpede spus, este nevoie ca cei care vorbesc în numele ortodoxiei să o facă în proprii termeni, să se refere la ceea ce ne interesează, la ceea ce ne doare.

Considerăm complet inoportună adeziunea necondiţionată, abordarea asumată în prezent de comunicatorii Patriarhiei care subscriu fără niciun simţ critic la măsurile complet excesive şi evident ilegale care sunt dispuse de autorităţi. Reamintim, în linie cu opinia unanimă exprimată în spaţiul public, faptul că exercitarea libertăţii de conştiinţă prevăzut de art. 29 din Constituţie nu a fost restrânsă formal nici prin decretul de ieri şi nici prin legislaţia care reglementează starea de urgenţă. Deşi este de la sine înţeles, subliniem că orice restrângere a drepturilor şi libertăţilor constituţionale trebuie să fie expresă. Dar chiar şi legală dacă s-ar fi străduit să o facă, lucrurile în esenţa lor nu se schimbă pentru credincioşi.

Înţelegem momentul dificil în care se află Biserica noastră şi nevoia de solidaritate şi sprijin jertfelnic dar, totodată, ne exprimăm îngrijorarea şi prevenim că eşecul de a pune sub semnul întrebării absurditatea naraţiunii oficiale şi temeinicia măsurilor dispuse faţă de credincioşi ameninţă pe termen lung exercitarea liberă a cultului ortodox.

Lipsa de discernământ pe care o dovedesc cei îndrituiţi să apere Biserica şi concesiile pe care sunt forţaţi sau amăgiţi să le facă devin normative şi standard de reacţie la viitoare intervenţii similare în viaţa Bisericii. Deşi experienţa politică şi de negociere pe mize mici(?) nu lipsesc ierarhilor români, contextul actual vădeşte neputinţa clară a Sfântului Sinod şi a Părintelui Patriarh de a garanta libera exercitare a credinţei ortodoxe într-un moment de o importanţă deosebită.

Or, tocmai aceste neputinţe de a angaja problemele ortodocşilor în esenţa lor, de a ne raporta la realitate liber de falsa naraţiune impusă de autorităţi sau alţi parteneri sociali şi, în cele din urmă, de a putea vorbi şi spune lucrurilor pe nume, produc o amară dezamăgire şi confirmă temerile noastre că ierarhii noştri nu sunt oameni liberi. Ideea de parteneriat social între Biserică şi cei aflaţi în funcţii de autoritate în statul român este profund iluzorie, iar a persista în această linie de discurs, în pofida realităţilor acestor zile, este nu doar smintitor ci vădeşte o formă de schizofrenie colectivă de care Biserica trebuie să se izbăvească.

Cu toţii resimţim războiul de natură politică (political warfare) la care este supusă Biserica. În acest context, ierarhii noştri au o răspundere clară şi urgentă pe care nu mai sunt în măsură să o amâne sau să o nege. Tăcerea ierarhilor noştri reprezintă o continuă dezicere, o autocenzură de nepermis în vreme de grea încercare ce pare că a devenit permanentă. Credem că este nevoie să fie asumată starea de prigonire a ortodoxiei în România, pusă în discuţie, combătută prin faptă şi cuvânt. Putem înţelege până la un punct alegerea pe care Biserica o face pentru ascultare, pentru suferirea nedreptăţilor, dar nu când această atitudine concesivă atacă însăşi exercitarea cultului ortodox. Aici nu mai este loc de tăcere, vecină cu apostazierea, nu mai e loc de îndreptăţirea unor excese de nejustificat, lipsite de orice rezonabilitate sau proporţionalitate. Din păcate, de la ierarhii noştri nu avem mare nădejde pentru toate acestea, dar nu putem înceta a le cere!

Mai trebuie să ne amintim că bazele filosofice ale organizării statale presupun un contract social încheiat cu cetăţeanul om liber, o renunţare la o parte din drepturile individuale în favoarea unei instanţe supraindividuale, cu scopul de a primi de la aceasta instanţă garanţia exercitării tuturor drepturilor individuale. Măsura în care această răspundere a statului este adusă la îndeplinire trebuie să fie obiectul privegherii continue a ierarhilor români, trebuie să fie o activitate cel puţin la fel de vizibilă cum este cea administrativ-bisericească, trebuie să reprezinte o preocupare neîncetată ce nu poate fi, vreodată, trecută în plan secund. Este nepermis ca întreaga Biserică să se găsească surprinsă şi imobilizată de o vicleană politică statală a paşilor mici făcuţi în direcţia unei dictaturi sanitare.

Prin urmare, sunt salutare articolele publicate de situl contramundum care, prin efortul administratorilor săi, complinesc printr-un exemplu autentic de civism lipsa de reacţie, discernere, iniţiativă şi prezenţă publică a episcopilor români, amorţiţi într-o stare de falsă priveghere, paralelă cu viaţa Bisericii. Ne cerem iertare.


CONTRAMUNDUM.RO: PREDICȚII ERONATE DAR TOTALITARE

O știre care a circulat cvasiclandestin pe canalele media oficiale a fost închiderea spitalului militar construit de armata SUA la Seattle. Motivul închiderii, după doar trei zile, a fost absența pacienților. Nu a fost tratat acolo niciun pacient, nici de coronavirus, nici suferind de vreo altă boală.

O știre care ar putea interesa jurnaliștii locali, dar pe care este puțin probabil că o veți vedea la televizor sau în altă parte, este situația spitalelor militare ridicate de armata română la Constanța și Otopeni. Au tratat vreun pacient? Mai rămân deschise? Care va fi soarta lor în perioada următoare? O altă știre de interes pentru ziariștii locali este situația spitalelor din afara focarelor de infecție.

În fine… ceea ce ar trebui să reiasă suficient de limpede până acum este că epidemia de coronavirus nu doar că nu a lovit teribil, dar nu s-a apropiat nici măcar vag, slavă Domnului, de estimările apocaliptice fluturate la posturile tv și în presa „de calitate” de către experți, vedete, politicieni și oameni de presă preocupați.

Să luăm doar câteva exemple pentru a vedea discrepanța uluitoare dintre ceea ce a fost prognozat și ceea ce s-a întâmplat în realitate. În Statele Unite ale Americii, „Doctorul Americii”  Anthony  Fauci, principalul expert în problemă și cel care a condus comitetul de urgență al țării, a avansat prima oară cifra de două milioane de victime. Două milioane de oameni erau așteptați să moară din cauza Covid 10! Apoi, pe baza acelorași modele, a susținut la 1 aprilie că dacă se iau măsuri de amploare și rigoare (cu alte cuvinte, carantină în stil totalitar chinezesc) numărul victimelor ar putea varia, în cel mai optimist scenariu, între 100.000 și 240.000 de morți. La două săptămâni după aceste declarații și după impunerea unei carantine stricte în cele mai multe dintre statele americane, numărul morților a ajuns la 23.000 de persoane (asta în condițiile în care autoritățile americane au recomandat ca în cazurile de deces unde nu este confirmată prezența virusului printr-un test, dar există circumstanțe rezonabile de a fi presupusă existența Covid-19, cauza decesului, să fie trecută infecția cu coronavirus, ceea ce, pe lângă alte probleme, mărește arbitrar numărul infecțiilor). Între timp, lucrurile par că își reintră în normal, așa că doctorul Fauci s-a văzut nevoit să avanseze o altă predicție în urmă cu doar câteva zile și anume aproximativ 65.000 de morți, asta pentru a ține cât de cât pasul cu realitatea care se încăpățânează să nu-i confirme așteptările sumbre.

Desigur, și poate că nu este nevoie să mai reamintim, nu este o situație fericită, dar suntem foarte departe de scenariile groazei propuse de marii specialiști în urmă cu doar o lună.

În cazul de față există două observații care se impun cu necesitate: spulberarea oricărei credibilități pentru experții de tipul lui Anthony Fauci, cel care și-a modificat estimările aproape de la o zi la alta; în al doilea rând, chiar dacă vorbim de un număr mare de morți  – rămâne de văzut dacă SUA se vor apropia într-adevăr de 60.000 de decese sau nu – acest număr prognozat este chiar și așa mai mic decât cel al victimelor gripei de acum doi ani din America, când conform Agenției de Sănătate a SUA (CDC)  și-au pierdut viața 80.000 de oameni. Atunci țara nu s-a oprit din activitate, ci toată lumea și-a văzut de treabă, televiziunile nu au observat ceva semnificativ, și astfel nimeni nu a băgat de seama cât de dur a lovit gripa.

Bineînțeles că obiecția standard imediată la cele de mai sus este elogiul carantinei. Avem un număr mai mic de victime (în fapt și din fericire, mult, mult, mai mic cu toate artificiile scriptice) datorită măsurilor excelente pe care autoritățile le-au luat de a băga în arest la domiciliu o populație întreagă. Argumentul însă nu are nicio forță în cazul de față deoarece modelul, cel puțin cel folosit de Fauci, presupunea că doar 240.000 de oameni vor muri în cel mai optimist scenariu, însă acel scenariu presupunea existența carantinei, un aspect subliniat de de Tucker Carlson într-un editorial despre eșecul lamentabil al modelelor epidemiologice.

Pe lângă comparația între estimările inițiale, cele ulterioare și realitate, în SUA se mai pot face totuși și comparații între state. Conform acelorași experți, în absența unor măsuri de carantină totală, oamenii ar fi fost decimați de virulența molimei. Totuși, după cum remarca Dr. Ron Paul, fost congresman american, dacă ne uităm la statele americane care nu au introdus măsuri foarte dure, ele nu se descurcă deloc rău, ba în cele mai multe cazuri au un număr de morți și infectați mai mic decât state similare care au adoptat reglementări autoritariste. Carolina de Sud, un stat cu aproximativ cinci milioane de locuitori, a avut la începutul epidemiei o politică liberală, iar numărul victimelor era, în urmă cu o săptămână, de 63 de persoane. Colorado, un stat cu aproximativ aceeași populație, dar care a luat măsuri mult mai dure avea, la aceeași dată, 190 de decese.

Arkansas, un stat care nu a impus carantina și a preferat măsurile liberale, înregistra în urmă cu două zile doar 25 de decese deși conform modelelor utilizate de experți ar fi trebuit să aibă un număr mult mai mare.

Modelul folosit pentru estimări și proiecții în SUA aparține Universității din Washington și conform unei prime estimări făcute în martie, în Arkansas urmau să moară peste 700 de oameni până la sfârșitul lui august. Doar că între timp, ca urmare a datelor din teren, această estimare a trebuit să fie și ea revizuită în jos. „Datorită succesului pe care l-am înregistrat au trebuit să schimbe previziunile”, a afirmat guvernatorul statutului Arkansas, Asa Hutchinson. 

Dakota de Nord, Dakota de Sud, Wyoming sunt alte state care nu au impus măsuri dure și care au un număr foarte redus de decese, sub 10. Fără îndoială că acestea sunt state cu o densitate foarte scăzută a populației (nu și Arkansas), dar la fel este cazul și unor state ca Alaska, Montana sau New Mexico, care au luat măsuri mult mai severe. Așadar, la o primă vedere superficială, din experiența americană nu rezultă de niciunde superioritatea modelului terapeutic bazat pe carantină și asta fără a lua măcar în calcul toate problemele economice, sociale și de sănătate care derivă din impunerea agresivă a arestului la domiciliu.

În Marea Britanie, modelul folosit pentru a estima numărul de morți și infectări a aparținut specialiștilor de la Imperial College, conduși de profesorul Neil Ferguson. Într-o primă etapă Ferguson considera că în absența unor măsuri stricte de carantină Marea Britanie s-ar confrunta cu peste 500.000 de decese. Cu anumite măsuri de auto-izolare și protejare a celor vulnerabili numărul morților ar fi de aproximativ 250.000, însă cu ajutorul unor măsuri dure numărul deceselor ar depăși cu puțin 20.000, dintre care 2/3 ar fi murit oricum, susținea Ferguson.

Modelul folosit de Imperial College, cel care a determinat în ultimă instanță schimbarea de strategie politică a guvernului Boris Johnson, care preferase inițial evitarea carantinei, a fost criticat, printre alții de o echipă de cercetători de la Universitatea Oxford. De asemenea, modelul Imperial College nu a fost publicat spre evaluare într-o revistă academică, nu a fost supus niciunei dezbateri științifice până să fie adoptat, iar codul matematic folosit pentru modelare încă nu fusese dat publicității la 1 aprilie. Cu alte cuvinte, s-a impus un model – dintre toate, cel mai pesimist și alarmant – în absența oricărei dezbateri științifice și fără niciun fel de monitorizare publică.

Pe de altă parte, după cum subliniază profesorul John Lee, echipa de la Imperial College a susținut într-o lucrare publicată pe 30 martie că „metodele noastre presupun că schimbările în numerele reproductive reprezintă un răspuns imediat la intervențiile implementate mai degrabă decât un răspuns general și gradual de comportament”. Cu alte cuvinte, după cum comentează profesorul John Lee, „dacă transmiterea virusului încetinește se presupune că acest lucru se datorează carantinei și nu (de pildă) faptului că epidemia ar fi încetinit oricum. Dar tocmai aici se află cheia problemei, cea absolut fundamentală pentru înțelegerea întregii situații?! S-ar putea să-mi scape mie din vedere ceva, dar dacă prezinți o lucrare care încearcă să dovedească de ce funcționează carantina, nu este un pic cam ciudat să începi prin a presupune că funcționează carantina?”

Discuția are implicații profunde deoarece miza ei constă în evaluarea acțiunilor guvernelor. Este clar ca lumina zilei că statistica deceselor nu se potrivește cu alarmismul oficialităților. Dar în același timp autoritățile au trecut deja la cosmetizarea carantinei pe care o prezintă drept un mare succes, avertizându-ne în același timp că ar putea urma alte episoade mai severe sau la fel de severe, condiționându-ne astfel să acceptăm măsuri de izolare socială, reglementări abuzive și pregătindu-i pe bătrâni pentru o continuare a arestului la domiciliu „spre binele lor”, deși consecințele unei asemenea măsuri pentru sănătatea fizică, psihică și emoțională a vârstnicilor sunt devastatoare.

Așadar, și din acest motiv este foarte important să ni se prezinte argumente convingătoare care să demonstreze că într-adevăr carantina a funcționat și că epidemia nu s-a stins de la sine iar măsurile luate nu au fost mai degrabă contraproductive nu doar pe plan economic (și pe cale de consecință și al sănătății) dar și al sănătății stricte din moment ce epidemia s-a răspândit mai ales prin intermediul spitalelor administrate public.

În plan secundar, ar trebui să ne punem întrebări serioase legate de tipul de societate în care trăim, dacă soarta și libertatea noastră au ajuns să atârne de anumite modelări matematice al căror arbitrar cu greu poate fi exagerat și al căror faliment a ieșit la iveală de nenumărate ori în științele sociale.

În același timp, fără cultivarea unui scepticism sănătos și informat față de predicțiile, informațiile și evaluările oficiale, șansele de a pune frână acestui totalitarism medical sunt practic nule. Toate autoritățile implicate efectiv la nivel mondial în managementul acestei epidemii s-au făcut vinovate atât în prezent, dar și în trecut de exagerări grosolane ale unor potențiale pericole epidemiologice.

Profesorul Vasile Astărăstoae mărturisea într-un interviu recent că în timpul gripei porcine autoritățile române au primit o informare de la Organizația Mondială a Sănătății care estima în varianta pesimistă un număr de trei milioane de morți în România, iar în scenariul optimist doar 400.000. Neil Ferguson, profesorul de la Imperial College, afirma în 2009 că gripa porcină ar putea infecta o treime din populația globului și deși nu ar muri trei sau patru milioane de oameni, ar muri cu toate acestea mai mulți oameni decât în timpul unei gripe obișnuite, când mor sute de mii de oameni. De prisos a mai spune că nu s-a întâmplat nimic de felul acesta. În 1999, experții Uniunii Europene au avertizat că boala vacii nebune ar putea ucide 500.000 de oameni, dar în realitate nu s-a confirmat niciuna dintre toate aceste profeții catastrofale.

Poate că oamenii au memoria scurtă sau unele informații publice și documentate din surse oficiale nu ajung la ei. Dar mai există un exemplu gigantic care stă în calea dictaturii medicale, iar acesta este modelul suedez. Suedia este criticată zi și noapte pe toate canalele oficiale fiind un ghimpe uriaș în coastele autoritariștilor de pretutindeni. Asta pentru că regatul scandinav reprezintă dovada limpede că în absența unor măsuri dictatoriale lumea reușește să supraviețuiască, ba chiar se descurcă foarte bine. Și, după cum mărturisea profesorul Ansgar Lohse, directorul spitalului universitar din Hamburg, „politicile suedeze sunt cele mai raționale din lume” iar dacă suedezii vor putea rezista un an în fața presiunii publice și internaționale, se va vedea atunci pe deplin succesul măsurilor luate. (Pe 13 aprilie Suedia cu o populație de 10 milioane de locuitori înregistra 919 decese, în timp ce vecinii danezi, cu o populație de 5,8 milioane de locuitori înregistrau 273 de decese.) Sigur că numărul de morți înregistrat de Suedia este mai mare dar nu se poate vorbi sub nicio formă de vreun dezastru. Și asta fără măcar a lua în considerare impactul complet al carantinei, cu toate costurile uriașe de vieți omenești pe care îl presupune.

Din acest punct de vedere, nu este exclus ca bătălia pentru reziduurile de libertate din lumea modernă să se dea având drept protagoniști pe experții virusologi germani și pe acei suedezii care au preferat să trăiască și să moară liberi.


NATIONAL.RO: Vârful pandemiei se fâsâie. Spitalele de infecțioase sunt goale

Au trecut aproape două luni de la apariția primului caz de coronavirus în România și vârful pandemiei, prognozat și re-re-prognozat de oficiali, refuză să se arate. Spaima indusă de prorocirile cataclismului care se va abate asupra noastră când se vor umple până la refuz secțiile de ATI a cam dispărut, cel puțin în rândul cadrelor medicale. Și asta pentru că spitalele de infecțioase stau goale în așteptarea valului de cazuri grave.

Cazurile semnalate în spațiul public de bolnavi asimptomatici care erau ținuți de peste o lună în spitalele de infecțioase încep să capete acum un înțeles. Vârful pandemiei, pe care românii îl așteaptă cu groază în suflet, o groază sădită în fiecare zi de comunicatorii Guvernului, nu se mai arată. Și, pentru că informațiile și comunicările au fost în mod deliberat confuze, trebuie să precizăm că vârful pandemiei este reprezentat de un număr foarte mare de cazuri deosebit de grave, care necesită ventilație mecanică la secțiile de terapie intensivă. Iar spaima de acest vârf este legată strict de insuficiența numărului de ventilatoare în cazul în care peste 1.000 de oameni ar fi avut nevoie de ele, în același timp. Până în prezent însă, potrivit raportărilor oficiale ale MAI, la ATI sunt internați doar 245 de pacienți, iar dintre aceștia sub 200 necesită ventilație mecanică. Potrivit opiniei prof.dr.Geza Molnar, fostul președinte al Societății Române de Epidemiologice, în acest moment ne aflăm în plin vârf al pandemiei românești. Chiar și modelele matematice ale Institutului pentru Măsurători și Evaluare în domeniul Sănătății, care funcționează în cadrul University of Washington, au arătat că vârful pandemiei în România va fi atins în 13 aprilie, iar 8 mai va fi prima zi în care nu va fi înregistrat niciun deces din cauza COVID-19. Totodată, medicii acreditați de Guvern să emită previziuni s-au învârtit tot în jurul acestor date, cu rostogolirea vârfului fix în ziua Paștelui și zilele de după, cu scopul de a-i înțepeni pe români în case de Sărbători.

Totul este Covid

Sistemul de raportare a morților Covid este, în România, extrem de defectuos. Oricine a contactat virusul sau este în izolare sau în carantină și a decedat este trecut ca mort Covid. În Germania, de exemplu, care are foarte puțini morți raportați, se consideră că este mort Covid doar în cazul în care principala cauză a decesului este coronavirusul. Și este și normal să fie așa, având în vedere și faptul că cei decedați ar fi putut contacta virusul și să fie asimptomatici sau în perioada de incubație. ”Cu raportarea asta, că totul este Covid care decedează, eu zic că stăm foarte bine. La numărul foarte mare de bolnavi, de izolați și de carantinați noi nu avem cazuri grave. Astea la noi sunt foarte puține. Populație atinsă de virusul acesta avem în număr mare, pentru că s-a testat puțin, dar nu avem cazuri grave. Pe zona Clujului, avem un spital de boli contagioase care preia pacienți din cinci județe, încă mai are locuri, iar alte trei spitale pregătite doar pentru Covid sunt aproape goale. Și așteptăm să vină ăia mulți, ăia gravi despre care se tot spune. Acum au spus că vârful este așteptat în 15-20 aprilie, nu știu dacă vom vedea așa ceva”, ne-a declarat Radu Vasile, co-președinte al Federației Solidaritatea Sanitară. Și în celelalte județe ale țării spitalele stau goale, pregătite pentru vârful pandemiei, în timp ce starea bolnavilor fără Covid-19 se agravează din cauza restricțiilor la internări impuse de Guvern.

Aplicaţii mobile pentru urmărirea infectărilor cu Covid-19

Preluăm în finalul notei noastre, compusă din traducerea unor surse externe şi din opinii personale, un articol comentariu din ziarul Bursa despre mijloacele tehnologice digitale ale Uniunii Europene pentru combaterea pandemiei Covid-19.

Articolul este relevant întrucât majoritatea surselor externe pe care noi le consultăm vorbesc despre Pan-European Privacy Preserving Proximity Tracing („PEPP-PT”) în termenii unor decizii deja luate şi unor măsuri deja implementate, fără rezerve.

Potrivit unor surse media, un consorțiu al UE, condus de Fraunhofer Heinrich Hertz Institute for Telecoms (HHI), va lansa în curând codul software care poate fi folosit pentru a crea aplicații care vor ajuta la urmărirea traseului de infectare cu COVID-19. Proiectul Pan-European Privacy Preserving Proximity Tracing („PEPP-PT”) cuprinde peste 130 de membri din opt țări europene, inclusiv oameni de știință, tehnologi și experți.

Proiectul PEPP-PT a publicat un document manifest care explică obiectivul de a crea „tehnologii bine testate pentru detectarea proximităţii” pe care autoritățile naționale le pot utiliza pentru a crea propriile aplicații pentru dispozitive mobile împotriva COVID-19. Conform manifestului, aceste tehnologii asigură „anonimizarea securizată a datelor” și „interoperabilitatea transfrontalieră”. Aplicațiile respective vor informa utilizatorii, pe baza semnalului Bluetooth al telefonului, dacă au fost în apropierea unei persoane care a fost testată pozitiv pentru COVID-19.

Autoritățile publice naționale care dezvoltă aplicații pe baza acestui software au libertatea să decidă cum să informeze persoanele care au fost în contact cu cineva care s-a dovedit pozitiv. Site-ul PEPP-PT precizează că agențiile naționale de securitate cibernetică și agențiile naționale de protecție a datelor vor evalua aplicațiile create cu ajutorul codului lansat de PEPP-PT. Comisarul UE Thierry Breton a arătat că Comisia Europeană investighează dacă aplicațiile care utilizează software-ul PEPP-PT sunt conforme cu „valorile UE”, reflectând astfel preocupările vizând confidențialitatea asociate cu astfel de aplicații pentru dispozitivele mobile.

Mai multe state membre au analizat oportunitatea utilizării aplicațiilor mobile în lupta împotriva COVID-19 (de exemplu, Irlanda și Germania). De pildă, autoritățile poloneze au dezvoltat o aplicație pe care persoanele care sunt infectate cu COVID-19 și care sunt în carantină o pot folosi voluntar pentru a demonstra că rămân în carantină (adică, trimiţând autorităţilor selfie-uri cu geolocația activată), ca o alternativă la verificarea la domiciliu de către poliție.

De la începutul crizei COVID-19 din Europa, instituţii publice și private au început să lanseze aplicații COVID-19 iar unele autorități de supraveghere ale UE au emis declarații cu privire la astfel de aplicații:

– Autoritatea de Supraveghere din Belgia a emis îndrumări succinte dezvoltatorilor de aplicații (și site-uri web) COVID-19. Aceasta clarifică standardul preconizat de anonimat și, în special, afirmă că adresele IP ar trebui întotdeauna considerate date cu caracter personal. De asemenea, se face distincţie clară între aplicațiile oferite de furnizorii de servicii medicale și alte aplicații de sănătate. În final, se arată că aplicațiile ar trebui să ofere în momentul configurării și înainte de colectarea sau partajarea datelor personale, toate informațiile cerute de articolul 13 din GDPR. Potrivit declarației, „la sfârșitul utilizării aplicației”, toate datele personale ar trebui șterse.

– Autoritatea italiană de supraveghere afirmă că „nu ar avea nicio obiecție” faţă de o aplicație administrată de autoritățile publice care urmărește persoanele care sunt pozitive cu COVID-19 și persoanele care au intrat în contact cu acestea, cu condiția ca aplicația să respecte legea privind protecția datelor cu caracter personal.

– Autoritatea germană de supraveghere din Renania-Palatinat aratîă că o aplicație care urmărește transmiterea COVID-19 folosind tehnologia Bluetooth „este permisibilă”, cu condiția să respecte legislația privind protecția datelor. Declarația prezintă diverse criterii care, în opinia autorității, sunt esenţiale pentru respectarea legislației privind protecția datelor. În special, autoritatea arată că utilizarea aplicației ar trebui să fie voluntară, scopul prelucrării datelor să fie limitat, că tehnicile de pseudonimizare sunt aplicate datelor și că datele sunt șterse dacă nu mai există riscul de infecție.

– Autoritatea slovenă de supraveghere a emis o declarație despre site-ul web https://covid-19-stats.si/, care permite persoanelor fizice să raporteze și să înregistreze simptomele COVID-19, să furnizeze informații despre simptome, să indice numărul membrilor familiei din gospodăria individului, data apariţiei simptomelor, precum și numărul de telefon și informațiile rezidențiale ale individului. În ciuda susținerii că a colectat doar date anonimizate, ancheta autorității a arătat că datele au fost doar criptate și nu anonimizate și, prin urmare, nu respectau GDPR. Drept urmare, site-ul web a anunțat că și-a șters baza de date și caută cum să furnizeze acest serviciu într-un mod conform GDPR. Aceeași autoritate a emis o declarație cu privire la utilizarea datelor de geolocalizare pentru combaterea COVID-19, care afirmă că acest lucru este posibil numai în circumstanțe excepționale și dacă există garanții adecvate.

– Autoritatea spaniolă de supraveghere afirmă că numai autoritățile publice au autoritatea de a prelucra date cu caracter personal pentru a controla epidemia. Aceasta include colectarea datelor pentru a oferi instrumente de autoevaluare și colectarea datelor de geolocalizare pentru crearea hărților din zone cu risc ridicat / scăzut sau pentru a controla dacă persoanele care au testat pozitiv respectă restricțiile de carantină. Entitățile private pot prelucra datele cu caracter personal numai în conformitate cu instrucțiunile autorităților de sănătate publică.

În general, declarațiile publicate până în prezent de autoritățile de supraveghere ale UE sugerează că utilizarea aplicațiilor sau site-urilor web de către autoritățile publice pentru a urmări răspândirea COVID-19 va fi permisă, cu condiția să respecte principiile cuprinse în legile UE privind protecția datelor cu caracter personal. În schimb, autoritățile de reglementare par a fi circumspecte că organisme din sectorul privat ar trebui să implementeze și să utilizeze astfel de aplicații sau site-uri web.  

Ştirea este importantă întrucât funcţionalitatea de urmărire a contactului social şi detectarea proximităţilor este inspirată de măsurile operative de combatere a terorismului, reprezintă o atingere deosebit de gravă a libertăţilor civile, atentează la însăşi substanţa dreptului la liberă întrunire şi a dreptului la viaţă privată şi, finalmente, reprezintă un caz concret de degradare a regimului civic ca urmare a măsurilor luate împotriva pandemiei Covid-19.

Sursă imagine: Bursa.ro

Bursa.ro: Marea urmărire cu ajutorul telefoanelor inteligente

Coronavirusul a reuşit să restrângă drepturile fundamentale ale oamenilor în majoritatea ţărilor democratice. Acesta a fost un prim pas. Acum se face următorul, o urmărire generalizată cu ajutorul telefoanelor inteligente. Scopul, evident, este unul nobil, menit să protejeze, dar semnele de întrebare se ridică precum o pădure. Încă se vorbeşte de protecţia datelor, dar realitatea ultimilor ani a arătat cum stă treaba cu datele personale şi “pierderea” lor chiar şi la cel mai înalt nivel.

Un grup de experţi europeni au anunţat că vor lansa în curând o tehnologie destinată smartphone-urilor pentru identificarea persoanelor care au intrat în contact cu oameni infectaţi cu coronavirus, ceea ce va ajuta autorităţile medicale să acţioneze rapid pentru a stopa răspândirea acestuia, transmite Reuters. Iniţiativa propune păstrarea unei evidenţe a momentului în care un smartphone intră în raza de acţiune a altui dispozitiv, astfel încât, în cazul în care o persoană este testată pozitiv, oamenii din jurul său cu risc de infecţie să poată fi identificaţi rapid.

Capacitatea de a urmări mai precis persoanele cu risc de infecţie ar putea face posibilă ridicarea restricţiilor la nivel naţional, care au dus la oprirea activităţilor economice în multe ţări. Iniţiativa europeană, denumită Pan-European Privacy Preserving Proximity Tracing, survine utilizării cu succes a telefoanelor inteligente în unele ţări din Asia pentru a urmări răspândirea virusului şi a aplica ordinele de carantină, deşi metodele lor încalcă normele europene stricte de protecţie a datelor. PEPP-PT, care reuneşte 130 de cercetători din opt ţări, îşi propune să-şi lanseze platforma până în 7 aprilie, a declarat Hans-Christian Boos, fondatorul companiei germane start-tech Arago şi membru al comisiei de consultanţă în domeniul digital al cancelarului Angela Merkel. “Bineînţeles, aş fi pregătită să o folosesc şi eu pentru a ajuta alte persoane”, a spus Merkel. Epidemiologii spun că urmărirea contactelor unei persoane va deveni o armă vitală în prevenirea unor epidemii viitoare de COVID-19, boala asemănătoare gripei provocată de coronavirus, după ce restricţiile adoptate la nivel naţional vor reuţi să să încetinească răspândirea rapidă a virusului.

Noua platformă ar folosi în mod anonim tehnologia Bluetooth, cu respectarea Regulamentului general de protecţie a datelor (GDPR) al Uniunii Europene şi nu ar necesita urmărirea intruzivă a datelor despre locaţie. Ar înregistra conexiunile făcute între telefoanele inteligente pe un dispozitiv, şi nu pe un server central, timp de două săptămâni, folosind o criptare puternică. Doar autorităţile locale de sănătate, considerate persoane “de încredere”, ar putea descărca datele, astfel încât să poată anunţa persoanele cu risc de infecţie şi să le spună să se izoleze. Un studiu realizat de cercetători ai Big Data Institute al Universităţii Oxford au declarat că, pentru ca sistemul să fie eficient, ar trebui să fie folosit de 60% din populaţia unei ţări. La această platformă tehnologică au lucrat Institutul german de cercetare Fraunhofer Heinrich Hertz împreună cu Vodafone şi alte companii. În acest scop au fost recrutaţi voluntari din armata germană, pentru a măsura modul în care diferitele mărci de smartphone comunică între ele. Proiectul PEPP-PT este similar cu aplicaţia TraceTogether din Singapore, dar diferă în anumite privinţe: folosind codurile de ţară poate funcţiona peste graniţe, a declarat Thomas Wiegand, şeful Fraunhofer HHI. Separat, un grup de startup-uri din Berlin a anunţat că intenţionează să lanseze propria sa aplicaţie de urmărire a contactelor, numită Healthy Together, săptămâna viitoare.

Scepticii susţin că Iadul este în continuare pavat cu bune intenţii.

Coronavirusul va fi combătut cu cătuşe?

Prefacerea societăţii româneşti are loc în ritm alert: ieri dimineaţă a fost sugerată majorarea pedepselor penale pentru zădărnicirea combaterii bolilor infectocontagioase, ieri noapte a fost adoptată.

Majorarea este substanţială: de la o limită de 2 ani am ajuns la o pedepasă maximă de 15 ani de închisoare!

Sporirea pragului sancţionator la limita de 5 ani aduce această infracţiune în categoria celor pentru care pot fi dispuse măsuri preventive. Este de aşteptat să explodeze numărul dosarelor penale în care se dispune arestul la domiciliu şi arestul preventiv în centre speciale de detenţie. Ceea ce era previzibil la data instituirii stării de urgenţă devine posibil prin efectul modificărilor de lege penală care au fost adoptate ieri noapte.

Coronavirusul va fi combătut cu cătuşe?

Schimbarea normelor penale şi operaţionalizarea acestora pe seama măsurilor preventive modifică substanţial regimul civic din societatea românească, sporeşte capitalul autoritar al statului care poate sancţiona în modalitatea cea mai dură posibil pe orice persoană care nu respectă dispoziţiile emise de un factor de autoritate. Aceasta în condiţiile în care măsurile preventive se adoptă fără a fi cercetat fondul acuzaţiei, ci numai „dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă” (art. 223 alin.(2) Codul de procedură penală).

Oare împărtăşirea credincioşilor cu o singură linguriţă este suspiciune rezonabilă pentru săvârşirea infracţiunii de zădărnicirea combaterii bolilor infectocontagioase, prevăzută de art. 352 Codul penal? Dar organizarea serviciului religios cu nerespectarea distanţierii la un metru? Dar desfăşurarea slujbelor pentru 101 credincioşi?

Toate acestea au loc în condiţiile în care statul nu a făcut proba eficacităţii demersurilor sale, a caracterului rezonabil şi proporţional al intervenţiei sale şi a viabilităţii politicilor pe care doreşte să le adopte. Ceea ce este cert este că regimul drepturilor cetăţeneşti a fost drastic alterat pe fondul de panică generalizată, aceasta fiind singura certitudine pe care o avem deocamdată.

Preluăm un articol din G4media, care pretinde că informaţia publicată este confirmată de surse multiple, cu menţiunea că noile dispoziţii penale nu au fost încă publicate în Monitorul Oficial şi că vom actualiza acest articol de îndată ce va fi posibil.

Sursă imagine: G4Media.ro

SURSE: Guvernul a adoptat miercuri noapte înăsprirea semnificativă a pedepselor pentru infracțiunile de zădărnicire în combaterea bolilor și fals în declarații: Închisoare de până la 5 ani pentru ascunderea bolii și până la 15 ani dacă cineva moare ca urmare a infectării

UPDATE: Guvernul a modificat în noaptea de miercuri spre joi Codul penal prin Ordonanță de urgență, înăsprind semnificativ pedepsele pentru zădărnicirea combaterii bolilor, au declarat pentru G4Media.ro surse guvernamentale.

Potrivit noilor prevederi, pedepsele cu închisoarea cresc astfel:

  • de la 1 la 5 ani pentru nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase dacă a pus în pericol sănătatea, integritatea sau viața uneia sau mai multor persoane sau a creat un pericol cu privire la răspândirea unei boli infectocontagioase:
  • de la 1 la 5 ani pentru misiunea de a divulga autorităților competente în prevenirea, combaterea și tratarea bolilor infectocontagioase a unor informații esențiale cu privire la posibilitatea de a fi intrat în contact cu o persoană suspectă sau confirmată ca fiind infectată cu o boală infectocontagioasă, precum și orice alte informații necesare efectuării anchetelor epidemiologice
  • de la 5 la 15 ani dacă faptele prevăzute mai sus au avut drept rezultat moartea victimei.

Știrea inițială:

Guvernul a discutat, miercuri noapte, majorarea pedepselor, printr-o modificare adusă prin OUG Codului Penal, în cazul infracțiunilor de zădărnicire a combaterii bolilor și fals în declarații, dar nu este clar dacă măsura a fost adoptată sau nu, au declarat pentru G4Media.ro surse guvernamentale.

Măsura a fost luată după ce s-au înregistrat mai multe cazuri de fugă din spital a unor persoane infectate cu coronavirus, de persoane care nu au respectat măsurile de izolare sau care nu au declarat la intrarea în țară că vin din zonele roșii.

Ministerul Justiției a propus înăsprirea pedepselor, astfel că dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani. Dacă s-a produs vătămarea corporală pedeapsa este închisoare de la 2 la 7 ani iar dacă fapta este săvârșită prin cultă fapta se pedepsește de la 6  luni la 3 ani cu amendă.

Guvernul a anunțat înaintea ședinței de mieruri că are pe ordinea de zi un proiect de ordonanță de urgență pentru modificarea şi completarea Legii nr.286/2009 privind Codul Penal, dar nu este clar până la momentul difuzării acestei știri dacă propunerile au fost adoptate, însă ele au fost discutată în timpul ședinței care s-a prelungit mult după miezul nopții, potrivit surselor G4Media.ro

Ce prevede textul vechi

Articolul 352 din Codul Penal:

(1) Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la o lună la 6 luni sau amenda.

În ce privește falsul în declarații, articolul 326 din Codul Penal prevede în prezent doar închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă. Și în acest caz pedeapsa s-a majorat la închisoare de la 6 luni la doi ani sau amendă și s-a întrodus, suplimentar, un alineat care prevede că dacă se ascunde existența unui risc privind infectarea cu o boală contagioasă, falsul în declarații se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau amendă.

Amintim că trei senatori liberali au preluat initiațiva asociației procurorilor (AMASP), care a propus înăsprirea pedepselor în cazul infracțiunilor de zădărnicire în combaterea bolilor.

Previziuni sumbre despre mersul economiei

Măsurile dispuse pentru limitarea îmbolnăvirilor cu coronavirus produc efecte dramatice în economie, şocul fiind deja resimţit la nivel local. Modalitatea în care autorităţile intervin în viaţa socială, economică şi religioasă a românilor stârneşte îngrijorări legitime întrucât, deşi măsurile par moderate, efectele acestora sunt percepute ca nerezonabile şi disproporţionate. De asemenea, pare că nu sunt luate în calcul consecinţele imediate ale izolării sociale iar percepţia că întreaga societate este orientată către un colaps devine din ce în ce mai întemeiată.

În acest context, preluăm un comentariu din ZiarulFinanciar care surprinde o imagine pesimistă asupra viitorului nostru economic, pesimistă dar realistă. Este previzibil că intrăm într-o perioadă de declin economic, statul român neavând capacitatea administrativă sau instrumentele financiare necesare să gestioneze şocul economic creat de măsurile luate pentru protejarea sănătăţii publice. Cele mai multe proiecţii realizate vorbesc despre cel puţin doi ani de criză de sănătate publică, cu efecte prelungite şi preschimbări economice ireversibile şi prevestesc o digitalizare forţată a spaţiului public şi a interacţiunilor sociale.

Pare că şocul economic sperie mai rău decât boala Covid-19 iar mijloacele de contra-reacţie la care pot apela cei credincioşi sunt limitate. Deocamdată ni se pretinde ascultare şi supunere, dar drumul pe care l-am apucat nu prevesteşte nimic bun.


ZiarulFinanciar.ro: Dacă Guvernul, BNR şi băncile nu acţionează financiar acum, se vor trezi în stradă cu 1 milion de şomeri şi zeci de mii de businessuri închise: avem nevoie de lichidităţi, de linii de credite, de garanţii, nu de amânarea taxelor sau a creditelor, pe care oricum nu aveam de unde să le plătim

Nimeni nu ştie de câţi bani este nevoie pentru a opri dominoul crizei economice adus de coronavirus. Dar marile economii ştiu că trebuie să pompeze atâţia bani cât este nevoie, pentru că altfel va fi un măcel politic, social şi demografic cum nu a mai fost niciodată.

Preşedintele american Donald Trump le-a promis americanilor că Trezoreria, adică Ministerul de Finanţe, le va trimite cecurile acasă, adică le va plăti salariile.

O bună parte din America se închide din cauza extinderii crizei coronavirus, iar oamenii au nevoie de bani pentru a supravieţui. În Franţa, preşedintele Macron a promis 300 de miliarde de euro.

În Uniunea Europeană nu se va mai ţine cont de deficitul bugetar, pentru că toate statele trebuie să injecteze zeci şi sute de miliarde de euro pentru a trece peste această criză. Dar cel mai important lucru este ca cineva să te împrumute, iar întrebarea tuturor este “Cine”?

În România, de marţi seară, 300-400 de mii de angajaţi din HoReCa nu vor mai avea un loc de muncă, în urma deciziei autorităţilor de a închide barurile, restaurantele, cafenelele.

Ford Craiova, care teoretic nu avea nicio treabă cu criza coronavirus, nu era un hotel, un restaurant, o cafenea, a anunţat că îi trimite în şomaj tehnic pe cei 6.000 de angajaţi, cu plata unui venit de 78% din salariu. Ford Craiova este în situaţia fericită că are bani.

În HoReCa poate doar McDonald’s are bani pentru a-şi susţine salariaţii care nu mai pot să vină la muncă în această perioadă.

Închiderea aceastei industrii, din motive de evitare a răspândirii şi mai mult a virusului, va însemna un gol şi pentru bugetul de stat.

Nu ştiu dacă ministrul Finanţelor a calculat bine cât va fi gaura pe care o va înregistra bugetul în urma apariţiei crizei coronavirus: primele estimări indică un minus de 20%, dar este o sumă optimistă.

Pentru că nimeni nu ştie cum vor evolua lucrurile, şi companiile care au bani să-şi plătească taxele şi impozitele vor prefera să le amâne, pentru că nu se ştie când ai nevoie de cash.

În mod cert, companiile româneşti care mai aveau nişte bani în conturi sigur nu se gândesc acum la bugetul de stat.

Nu cred că bancherii realizează ce impact va avea acest domino şi cum vor fi afectaţi toţi clienţii, indiferent că sunt persoane fizice sau juridice, şi indiferent dacă au legătură sau nu cu primele sectoare direct afectate.

Amânarea plăţii ratelor cu 3 luni pentru persoanele fizice cred că este doar o primă măsură, până când BNR va schimba regulamentele.

Amânarea pe 6 luni a plăţii creditelor pentru companiile direct afectate nu înseamnă nimic.

Nici în 3 luni şi nici în 6 luni nu se termină această nebunie, şi oricum, cine crede că piaţa va reveni la nivelul de dinainte, este extraoptimist. Panica care se instaurează în mintea tuturor va atinge cote maxime atunci când va fi vârful de cazuri infectate cu coronavirus în România.

La emisiunea Marius Tucă Show de pe Mediafax, Cătălin Apostolescu, medic primar boli infecţioase, a spus: Ne aşteptăm ca vârful să fie în jurul Paştelui. Simulările matematice dau cifre între 10.000 şi 20.000 de cazuri.

Dacă Ford nu a avut ce face şi a trebuit să închidă temporar fabrica de la Craiova, vă daţi seama cum este în alte companii, în special cele româneşti, slab capitalizate şi fără un business puternic în piaţă.

Guvernul Orban a promis că vine cu un pachet de măsuri pentru susţinerea companiilor şi a salariaţilor afectaţi de criza coronavirus.

Florin Cîţu, ministrul Finanţelor, vorbeşte de 2% din PIB, care în bani înseamnă aproape 5 miliarde de euro.

Nu va fi de ajuns.

Oricum, dacă pachetul care va fi prezentat miercuri nu va avea o componentă financiară, de lichiditate, nu va rezolva mare lucru.

Matei Ionescu, proprietarul restaurantului Gargantua din Bucureşti, spune: Noi avem nevoie de credite, de linii de finanţare, de garanţii, nu avem nevoie de amânarea plăţii taxelor şi impozitelor sau de stoparea controalelor. Unde să mai vină controalele, ce să mai controleze, restaurante închise?

BNR, guvernul şi băncile trebuie să facă front comun pentru că sunt singurele instituţii care au bani, pot printa bani şi să-i multiplice.

Banca Centrală a Ungariei a promis că va prelua toate creditele performante ale băncilor în garanţie, pentru asigurarea de lichidităţi, dar în schimb cere băncilor să ofere companiilor un moratoriu, adică să nu mai plătească creditele o perioadă de timp.

Într-un fel sau altul, aşa se va ajunge şi la noi. România are nevoie de cel puţin 100 de miliarde de lei, adică peste 20 de miliarde de euro, ca să treacă de această criză, şi are nevoie ca oamenii, deja furioşi pentru că au fost obligaţi să se autoizoleze în casă, să nu iasă în stradă.

Intern, România nu are aceşti bani, de aceea trebuie să se ducă către FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială.

Cât mai repede.

Prima luna va trece cum va trece, dar la un moment dat cineva trebuie să fie de vină pentru tot ce li se întâmplă: şi atunci toţi îşi vor îndrepta furia către guvern, bănci şi BNR.

Iar România nu are nevoie de asta.