Respingerea candidaturii lui Călin Georgescu, direct prin decizia BEC, a fost surprinzătoare pentru mulți, chiar și pentru cei care se așteptau la ce e mai rău.
Decizia BEC este scandaloasă dincolo de orice măsură. Participanții au divulgat că deliberările s-au axat pe discutarea unei presupuse anexe la o declarație de avere în vreme ce considerentele redactate de judecătorul ÎCCJ membru BEC au vizat chestiuni de fond, neluate în discuție.
Adăugăm aici că Toni Greblă a fost demis de putere cu o săptămână în urmă, cel mai probabil în pregătirea acestei fărădelegi.
În esență, decizia BEC susține că lui Călin Georgescu nu îi poate fi acceptată o nouă candidatură cât timp el este pricina anulării alegerilor anterioare. Asta deși anularea alegerilor nu i-a fost imputată prin Decizia CCR din 06.12.2024 și nici nu a fost dovedită răspunderea personală a acestuia pentru faptele presupus nelegale.
O astfel de fărădelege a generat proteste, pentru care puterea s-a pregătit inclusiv cu canistre de benzină în scopul incendierilor demonstrative.
Apoi, aseară s-a consumat rețeta clasică de spart manifestații prin tactica agenților provocatori.
Din păcate pentru noi, această tactică funcționează fără greș. Chiar dacă participanții au încercat să îi izoleze pe scandalagii și chiar dacă au apelat la forțele de ordine să îi extragă din mulțime, chiar live pe Tiktok, provocatorii au fost lăsați să își îndeplinească misiunea.
Autoritatea de stat ne propune un regim al minciunii la vedere pe care întreaga societate ar trebui să îl repudieze. Am intrat în stalinism 2.0 iar ofertele spre conlucrare, colaborare, înavuțire, sinecurizare, vor curge dimpreună cu arestările, concedierile, maculările și uciderile aferente.
Credincioșii ortodocși sunt chemați să mărturisească sau, pentru cei mai slabi, să nu (se) mintă. Toți vom fi siliți să conlucrăm cu minciuna prevalentă, legalizată, oficializată. Generația noastră a pierdut, a risipit și a compromis libertatea. Suntem chemați să ne ridicăm.
Totodată, înțelept este să nu ne risipim puterile sufletești și să nu intrăm în competiții-capcană pre-gătite de autorități.
Mi se pare esențial de privit evenimentele de astăzi prin lentila anilor ’50 ai secolului trecut, când stalinismul s-a instaurat împotriva voinței poporului, la adăpostul speranței post-belice de mai bine.
Și atunci și acum presa de sistem va domina atât cantitativ cât și calitativ fondul problematizărilor. Mulți așa-ziși suveraniști vor iniția diverse negocieri și adaptări de acomodare cu minciuna noului regim politic. Dictonul „Garda merge înainte prin partidul comunist” va trăi un alt răsărit.
Cenzura ce se implementează în următoarele zile va fi una clasică (dacă o putem numi astfel) pe bază de catalog de teme și index de persoane.
Așa cum candidatura lui CG va fi interzisă indiferent de procedura sau ciclul electoral, o sumă de persoane vor fi efectiv șterse din viața publică atunci când vor depăși pragul prestabilit de relevanță/notorietate de nișă.
Opțiunile tehnice împotriva cenzurii online sunt firave și presupun costuri ridicate de accesibilitate.
Temele, ideile și convingerile proscrise sunt în principal cele circumscrise naționalismului, redefinit ca extremă dreaptă. Ca element de noutate eu notez utilizarea etichetei de „ortodoxism” pentru a sancționa orice opinie politică emisă sau corelată cu perspectiva practicantă a ortodoxiei. Ecumenismul va redeveni criteriu filtrant pentru acces în spațiul public.
Tot ca în anii ’50 vor redeveni importanți infiltrații și agenții provocatori. Canistrele de benzină de tip Diamandescu au corespondent în plan politic și ideologic și sunt apte să distrugă prin incendiere orice edificiu intelectual. Dezbinarea programatică își va continua eroziunea.
Crucial mi se pare a conștientiza că în anularea alegerilor nu este vorba despre un incident pasager, ci despre continuitatea demersurilor plandemice de restrângere a drepturilor civile și politice și de trimitere în desuetudine a garanțiilor constituționale.
Spre deosebire de stalinism și de alinierea ideologică obligatorie, tirania de azi și mâine tolerează acele opțiuni contradictorii și cacofonice care nu amenință controlul lor asupra noastră.
Față de toate acestea riscul sleirii sufletești vine prin frică și prin îndreptățirea minciunii. Riscăm să credem că e dreaptă orice raționalizare provenită de la autoritate. Riscăm să căutăm salvarea materială sau profitarea de contextul politic confuz.
Riscăm să acceptăm pasivitatea și indiferența ca direcție înțeleaptă de urmat. Să nu fie!
Preluăm scrisoarea deschisă a domnului Marius Marian Şolea, consilier superior în cadrul Secretariatului de Stat pentru Culte, scrisoare publicată de portalul Cotidianul.ro.
După câte cunoaştem, aceasta este prima angajare frontală a unor teme considerate până curând de netratat cu privire la modalitatea prin care Biserica Ortodoxă Română a fost pusă în genunchi prin contraselectarea unor ierarhi compromişi moral şi legal.
În ciuda adevărurilor dureroase expuse aici, facem menţiunea că scrisoarea doar tatonează respectivele teme, fără a intra efectiv în fondul problemelor, şi că Administraţia Bisericească a fost adusă într-un grad de putrefacţie cu greu de conceput de către credincioşii neinformaţi.
Nădăjduim că această scrisoare redactată cu grijă dar şi cu durere, să reprezinte doar primul pas spre curăţirea şi vindecarea acestui sepsis generalizat şi că va da trezire acelei părţi a clerului apt să pună bun început.
În acelaşi timp, în sarcina mirenilor cade obligaţia de a destructura sistemul instituţional securist de dominaţie a Bisericii prin infiltrarea şi amplasarea în rândul clerului a unor suflete atât de chinuite.
Scrisoare deschisă, adresată credincioșilor Parohiei cu hramul Sfântul Ierarh Spiridon din Oradea și neamului meu
Situațiile care generează tot absurdul cu care suntem nevoiți să ne confruntăm, fie că sunt în domeniul religios, în cel politic ori în cel economic nu sunt decât corespondențe logice ale nivelului nostru de permisivitate, ca popor. De fapt, toate sunt urmările dezinteresului nostru profund față de țară, egoismului și lașității, dezinteresului față de noi înșine. Biserica este singura instituție care a mai rămas, în mod real, națională. Însă, pentru a fi pervertită și ținută captivă, proiectată unui alt interes decât celui care urmează condiției ei de existență, i s-a tolerat și, uneori, i s-au impus ierarhi homosexuali, nicidecum abstinenți. Și tocmai pe acest criteriu au fost create structuri de putere în Biserica Ortodoxă Română. În degradarea lumii, în ultimii aproximativ 50 de ani, acest rebut al biologiei a putut fi impus ca normalitate diferitelor națiuni așa-zis civilizate. „Normalitatea” cu pricina este tocmai ceea ce, până nu demult, era socotit a fi infracțiune de legea penală și, totodată, boală psihică în manualele de psihiatrie, evident, cu tot evantaiul de manifestări. Indiferent de „evoluția” lumii și de convențiile care sunt impuse prin legi, realitatea faptică, precum și adevărul vor rămâne mereu foarte simple…
Între timp, la nivelul existenței de zi cu zi, oamenii au început să se obișnuiască, indiferent de scârba și de obida resimțite, cu acest aspect caricatural al vieții în ipostazele ei sociale. Românii au cedat pe fondul unei presiuni exercitate pe multiple canale: mass-media, școală, societate etc. Însă, deși acum totul a devenit legal, existența homosexualilor în ierarhia Bisericii și în cler, în general, nu poate fi încă acceptată. Pentru asta, ei ar trebui, mai înainte, să schimbe Biblia, Învățătura, sfinții mărturisitori, religia. Chiar și pe Dumnezeu. Firește, acest lucru nu poate fi făcut la vedere fără pierderea identității. Le rămâne doar satanizarea în ascuns a bisericii, satanizare făcută extrem de banal, prin împătimire, prin corupere și prin supunerea demnității creștinilor, a monahilor și a preoților pe care aceștia îi au în subordine. În Biserică, fie aceasta, în viziunea lor, și doar o organizație în care ei, homosexualii, acced fără nici un fel de cenzură și în care au o putere de neimaginat cu foarte puțini ani în urmă, se vorbește, diversionist, despre creștinism, respectiv despre familia creștină. Acest lucru este numai un exercițiu de camuflare, familia este, mai degrabă, o entitate pe care o exploatează financiar și o manipulează ideologic.
Tot ceea ce i se întâmplă preotului Ciprian Mega în aceste zile este un exercițiu de putere și de ură, pe care un alt ierarh pidosnic îl face, sfidând în mod demonic chiar creștinii cărora ar trebui să le fie păstor. Și asta doar pentru că, legal, în acest moment, în România se incrimineză doar pedofilia și hărțuirea sexuală. Firește, nici acestea pentru mult timp. Puteți constata singuri viteza cu care nebunia devine normalitate… Este de neacceptat ca homosexualii să conducă și/sau controleze Biserica lui Hristos, așa cum este de neimaginat să ne așteptăm ca ei să facă vreodată ordine, incriminând tocmai păcatul care i-a adus împreună sau/și prin care au putut să fie urcați în scaunele arhierești. Situațiile de acest tip au loc pentru că în societatea românească discuția despre homosexualii ascunși în Biserică nu a avut niciodată loc în mod real. Motivele sunt felurite: cei interesați doresc să o obstaculeze. Cei care sunt în această situație vor să nu fie denunțați pentru a-și duce la capăt „lucrarea”, pentru că, da, au și ei o lucrare… Cei care nu știu despre ce este vorba preferă să rămână la stadiul de ignoranță confortabilă. Celor care sunt credincioși sau foarte credincioși le este pur și simplu frică de această realitate și de urmările ei. Preoții și călugării drepți în Hristos nu au suficient curaj sau vor să evite o atare separare a apelor, pentru a nu fi vizibilă, în mocirla rezultată, realitatea absolut catastrofală din Biserică. Iar cei în cauză nu au minima onoare și nici demnitatea de a înțelege cât rău produc chiar instituției pe care o reprezintă în plan lumesc și pe care o parazitează într-un exercițiu profund bolnav, profund corupător, exercițiu de normalizare a unui păcat absolut incompatibil teologic, liturgic și existențial cu Dumnezeul pe care pretind că îl mărturisesc.
M-am întrebat mereu cum de este posibil ca acești indivizi să nu aibă o dimensiune umană simplă, să nu fie nicidecum atașați de Biserică, fie aceasta și privită doar ca instituție pământeană, care le oferă totul, lor și protejațior lor, insituție de care se folosesc într-un mod profund inuman, profund pervers, pentru a beneficia de confort material și de o viață lipsită de consecințele propriilor fapte, o instituție cu organizare feudală, în care exercițiul responsabilizării să nu îi tenteze vreodată. Biserica, așa cum o avem noi astăzi, a fost instituită prin jertfă, au urmat sfinții mărturisitori, martiri și mari cuvioși, părinți și mireni cu inimi îndumnezeite, anonimi sau cunoscuți, care s-au luptat cu nebunia lumii, care au rezistat și au fost suflete vii și cruci înalte ale Bisericii lui Hristos. Așa i-am cunoscut pe mulți, în chiliile lor, ferestre înspre Dumnezeu.
Știu prea bine cât de mulți sunt acei oameni drepți, care cunosc aceste lucruri și care, oricând, pot fi biruitori fricilor și contextului în care se găsesc. Ei au tăcut sau au fugit de adevăr când au auzit de asemenea întâmplări sau chiar atunci când au fost ei înșiși abuzați de aceste infernale viețuitoare. Știu prea bine și câți se refugiază în continuare într-o falsă ascultare, de care se sprijină într-un fals exercițiu al mințirii propriei conștiințe. Nu mulți sunt conștienți de faptul că ascultarea este ascultare doar atunci când este în Hristos, nicidecum pentru a colabora concupiscent sau pentru a înlesni un exercițiu de putere demonic, în toate aspectele sale.
Voi fi până la ultima suflare și mereu după aceea un apărător al preoților și al călugărilor lui Hristos. Preotul Ciprian Mega nu este nici pe departe primul caz în care mă implic, apărându-l de bestiile ascunse în Biserică și acceptate de un popor uluitor de tolerant. De-a lungul timpului, mi-au cerut ajutorul alți trei preoți din județul Vaslui, între care unul, Mihai Botez, fusese șef de promoție la Sibiu. Au mai fost doi călugări din sudul țării, un stareț de mănăstire din Iași, o maică stareță din Episcopia Râmnicului, vânată inițial de un așa-zis pustnic, care și-a construit în Rezervația Naturală din Masivul Buila o comunitate de oameni dezaxați, în afara ascultării Bisericii. Nici în acest caz, Biserica Ortodoxă Română nu are un mecanism de autoreglare, presiunile fiind îndreptate tot împotriva maicii mărturisitoare pentru a tăcea și pentru a ascunde cel puțin o crimă (constatată inclusiv de autorităție statului român) și câteva dispariții de călugări, bineînțeles, cel mai probabil omorâți, de la o mănăstire din apropierea respectivei rezervații naturale. Și au mai fost alte câteva cazuri, cu rezolvări mai simple, doar prin implicare personală. Așadar, am o anumită experiență și foarte multe metode. Însă, în toate aceste cazuri, rezolvarea nu a adus după sine și curațarea locului de cel sau de cei care au produs mizeria.
În urma daunelor corespondente, acel mecanism intern de autocurățare lipsește în Biserica Ortodoxă Română. Există însă și o excepție, ar fi cu atât mai nedrept să nu o evidențiez: aducerea la Huși a Preasfințitului Ignatie Trif, o minune de om. Nu îl știu în mod direct, nu am vorbit vreodată, dar cunosc foarte bine câte obligații reparatorii are acum, atât din punct de vedere spiritual, cât și din punct de vedere material. Cunosc foarte bine ce a fost la Huși, acea zonă a Moldovei a fost pentru foarte mult timp în responsabilitatea mea în ceea ce înseamnă alocarea fondurilor de la instituția unde lucrez, Secretariatul de Stat pentru Culte. De pildă, puțini știu faptul că fostul episcop homosexual și pedofil continuă să își primească salariul de ministru, deși faptele sale sunt dovedite și nici episcop nu mai este. De ce este posibil acest lucru? E doar un alt secret bisericesc, departe de a fi o taină… Cornilă Poponilă, deja condamnat la opt ani de închisoare, pentru viol în formă continuată și agresiune sexuală împotriva elevilor de la Seminarul din Huși, doar a greșit mai mult decât ceilalți, a fost mai nevolnic intelectual, mai imprudent, mai neatent sau doar a uitat că doar câteva luni transformă homosexualitatea (inclusiv din protectoarea Biserică) din banală deprindere legală în infracțiune.
Români, în această nebunie care s-a întins în mai toate domeniile vieții, nu uitați de Biserica noastră, ea a însoțit în istorie poporul și în acest parcurs a lăsat sfinți și martiri. Apărați-vă și mărturisitorii din prezent! Ei vă pot aduce victoriile și vă pot mărturisi înfrângerile. Dacă din fire vă lipsește curajul, înțelegeți că Hristos este însuși curajul de care aveți nevoie! Și eu, și preotul Ciprian Mega suntem conștienți cât de greu va fi, știind exact câte capete încor(n)onate are acest balaur care ne ține Biserica în captivitate. Pentru mărturisirea lui Hristos se plătește doar prețul adevărului, viața nu contează.
Credincioși ai parohiei cu hramul Sfântul Ierarh Spiridon, apărați-vă, la rândul vostru, biserica, implicit preotul paroh și pe ceilalți preoți coslujitori, părinții Tudor Matei, Darius Herlaș și Cristian Hulber, care, foarte probabil, dacă nu vor trăda sau nu vor ceda presiunilor, vor fi la fel de vânați. Aceea este biserica voastră, pe care ați construit-o singuri, în doar nouă luni, pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Altfel, rodul mâinilor voastre va fi dat anturajului satanelor, destinat a fi doar altă sursă de venituri pentru un desfrâu spurcat.
Preoți ai Episcopiei Oradiei, fiți alături de fratele vostru în Hristos, nu îl lasați singur, robia erorii nu este a lui. Mergeți și slujiți lângă el, biserica lui este Biserica voastră! Puterea acestor arătări, care își permit să defileze în Biserică întocmai cum o fac cei asemena lor pe marile bulevarde, au putere doar când vouă nu vă mai pasă. Acțiunile acestea de forță, de care voi vă temeți, fac parte din parada lor, vă obligă, astfel, să îi considerați a fi conducătorii Bisericii, făcând uz, chiar împotria voastră, de puterea pe are o au. Repet, asta e parada diversității lor. Vă obligă, astfel, să îi respectați, vă obligă să-i acceptați drept capi ai Bisericii. Puterea lor crește numai în minciună și se împuținează în adevăr. Este nevoie de un singur pas în față și ei vor rămâne total izolați, în spatele istoriei pe care vor să o impună. Ei trebuie alungați din Sfintele Altare și de la Sfintele Mese. Acest lucru nu îl pot face decât oamenii pe care îi păstoriți.
Lăsați-i să-și desăvârșească animalele pe care le întruchipează, să-și consolideze „mântuirile” în patru labe! Altfel, veți continua să vă împărtășiți din același Potir cu ei. Nu vreau să vă scriu aici ce înseamnă acest lucru pentru voi, pentru Biserică și pentru viață. Nu există varianta în care noi să nu fim responsabili chiar de nimic din ceea ce ni se întâmplă…
Înaltpreasfințiți mitropoliți din interiorul granițelor țării, Andrei, Ioan, Irineu, Laurențiu și Teofan, știți la fel de bine că nu se poate continua așa. După înalpreasfințiile voastre, structura lor de putere va putea avansa nestingherit. Și vor veni vremuri grele pentru Biserică, s-au dus deceniile de huzur și de confort instituțional. Biserica va trebui să își apere poporul, țara și condiția de existență.
Cu fiască supunere, vă mărturisesc faptul că învățătura de credință și părinții Bisericii au fost și sunt pentru mine bucuria minții și a sufletlui, că nu este săptămână în care să nu întreprind ceva pentru binele Bisericii sau a slujitorilor ei, că viața mea a fost jertfită de foarte mult timp vieții ei. Dacă veți considera în continuare că nu este nimic de făcut, pur și simplu cei din partea cealaltă vă vor sufoca, vă vor domina atât ca număr, cât și ca influență și, în cele din urmă, vor acapara cu totul Biserica Ortodoxă Română. Poporul știe despre acest pericol și vă va urma în Hristos. Trecerea timpului nu va rezolva această problemă, prin simpla dispariție biologică a anumitor pederaști, ci, din contră, o va amplifica tocmai prin neimplicare, precum nici tăcerea despre un rău care se întâmplă nu elimină și consecințele acelui rău. Nu mai îngăduiți să avanseseze în ierarhia Bisericii oameni care scufundă corabia aceasta în cea mai gravă dintre haznalele lumii! Și care nu poate fi justificată în nici un fel, nici îngăduită. Animalul din om are destul spațiu al libertății, se poate manifesta în afara Sfintelor Altare…
Crucile pe care le purtați pe frunte și în inimă sunt vii, ridicați-le pentru a se vedea acest lucru!
P.S. Sunt botezat ortodox într-un sat al Gorjului, apropiat, în urma Războiului din Transnistria, de Biserica Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, trimis în 1994 la Facultatea de Teologie din Iași de Mănăstirea Putna, după ce am absolvit ultima clasă de liceu în apropiere, la Vicovu de Sus. Această opțiune rămăsese singura după ce statul român a refuzat să îmi aprobe actele necesare transferului la Liceul Teoretic Vasile Alecsandri din Chișinău, chiar dacă acesta fusese cerut de intelectualii de atunci ai Basarabiei. Sunt cel care a făcut Radio Trinitas și sunt primul director al acestuia, renunțând la acea vreme la colaborări bine plătite la TVR Iași, Radio Iași, Radio Contact pentru a lucra în mod gratuit pentru Biserică și asta ca student. Am înființat acest radio alături de părintele arhimandrit Vitalie Danciu, starețul de atunci al Mănăstirii Golia. De la palat nu am primit nici un fel de aport finaciar pentru costurile necesare, nici măcar un singur leu, simbolic, ci doar o binecuvântare, care, însă, după cum se vede, ne-a fost amândurora, pentru o vreme, de ajuns. De la un moment anume, nici el și nici eu nu mai apărem în această relație de creatori ai acelui radio, care, ulterior, a stat la baza instituțiilor media ale Patriarhiei Române. Fiecare din motive diferite. Pe părintele Vitalie l-am adus, între timp, ca stareț al unei mănăstiri noi, la mine, în Gorj, mănăstire creată în jurul vechii biserici a familiei lui Gherghe Magheru, general și revoluționar. Acest excurs de după semnătură l-am considerat a fi necesar, tocmai pentru a nu fi demersul greșit înțeles.
Uşor de obţinut de la orice magazin de materiale de construcţie
Există nenumărate lucrări care tratează subiectul luptei politice cu un regim uzurpator şi nelegitim. În majoritatea lor, acestea sunt derivate din experienţele tragice ale unor popoare aservite de oligarhii criminale dispuse să întrebuinţeze violenţa şi terorismul de stat împotriva libertăţii cetăţenilor.
Din acest motiv, experienţa rezistenţei civile împotriva arbitrariului violenţei politice dobândeşte o maximă relevanţă pentru acea parte (mică?) a poporului român care nu este dispusă să renunţe la libertatea sa şi care, între altele, nu este de acord cu ideea întemniţării disidenţilor pentru delicte de opinie incriminate nelegitim, într-un alt context politic decât cel din prezent.
În România s-a produs o Lovitură de stat militară, dar cu faţă civilă, care a preschimbat natura regimului politic şi a aruncat în desuetudine garanţiile constituţionale ale funcţionării statului de drept. Complicii loviturii de stat invocă o aparenţă juridică întemeiată pe o hotărâre a Curţii Constituţionale care, în noua ordine de drept ce se doreşte a fi impusă, ar prevala asupra Constituţiei însăşi şi a legilor subsecvente ce reglementează funcţionarea autorităţii de stat.
Această aparenţă juridică nu poate fi acceptată întrucât nu are baze obiective ci derivă exclusiv din voinţa politică a puciştilor. Aparenţa juridică produsă în urma loviturii de stat este supusă capriciului politic al uzurpatorilor, nu este grăniţuită de prevederile legale în vigoare, nu este delimitată în timp, ci îşi dezvăluie efectele chiar şi ulterior, impunând legalismul nud ca nouă ordine de drept.
De pildă, deşi la momentul loviturii de stat comunicatul iniţial al CCR menţiona obligaţia de organizare a unor noi alegeri în termenul de 3 luni prevăzut de Constituţie, ulterior, odată cu consolidarea puciului, uzurpatorii au încălcat şi această dispoziţie constituţională urmărind fie împingerea alegerilor în toamnă (astfel cum se vehiculează public), fie amânarea organizării alegerilor pentru un termen minim de 3-5 ani (astfel cum se speculează nepublic). Cert este că nici până în acest moment nu a fost emisă o HG de organizare a alegerilor.
Este inutil, dar totuşi necesar, să reiterăm că hotărârile CCR trebuie să se încadreze în limitele de drept material constituţional şi că nu se pot substitui procesului de legiferare sau de reformare a Constituţiei. Hotărârea CCR dată cu încălcarea Constituţiei nu poate conduce la anularea alegerilor (soluţie inexistentă sub aspect juridic) ci a generat un fapt politic nou pe care regimul uzurpator doreşte să-l impună ca realitate politică constitutivă.
Curtea Constituţională nu este putere publică, nu se poate autosesiza, nu poate anula alegeri, nu poate hotărî în şedinţe informale, nu îşi poate anula propriile hotărâri de validare, nu se poate substitui instanţelor judecătoreşti şi nici Parlamentului.
La fel de necesar de subliniat este că, aşa cum o femeie nu poate fi doar puţin însărcinată, similar nu există regim politic doar puţin ilegitim sau doar puţin uzurpator.
Curtea Constituţională nu „a anulat alegerile” întrucât această soluţie nu există juridic (nu este prevăzută de vreo lege) şi întrucât este o imposibilitate politică obiectivă într-un regim democratic (aşa cum sugarul nu-şi poate anula naşterea). De fapt, Curtea Constituţională a anulat incidenţa generală a Constituţiei precum şi regimul de democraţie constituţională, acestea constituindu-se într-un act de trădare a ţării şi a poporului.
Actul de trădare diferă de „infracţiunea de trădare”, care ar presupune totuşi subzistenţa statului de drept şi limitarea/insularizarea/izolarea faptului material al infracţiunii.
Însă, aşa cum am văzut în cazul Ucrainei, actul de trădare reprezintă un fapt politic care se combate cu toate mijloacele materiale şi nemateriale cunoscute de istoria relaţiilor umane. Astfel, sunt justificate nu doar execuţiile sumare (dese la debutul războiului din Ucraina şi devenite acum fapt comun) ale tuturor făptaşilor (făptuitori, complici, instigatori şi beneficiari) execuţii anterioare relegitimării prin adoptarea unei noi Constituţii, ci şi măsuri de retorsiune împotriva rudelor, afinilor şi apropiaţilor puciştilor.
Întrucât vorbim despre un fapt politic antilegal, sunt perfect justificate măsuri de retorsiune împotriva vieţii şi averii atât a judecătorilor CCR şi a membrilor BEC, cât şi asupra apropiaţilor acestora (în sens larg), precum şi asupra beneficiarilor şi facilitatorilor subsecvenţi ai puciului, fie că sunt din sistemul public sau din cel privat, astfel încât retorsiunea să capete un rol educativ şi disuasiv în marja sa maximală, având în vedere importanţa crucială a protejării suveranităţii poporului în expresia sa constituţională.
Sunt conştient că aceste opinii sunt greu de digerat pentru conştiinţa creştină, dar mi le menţin în baza tradiţiei istorice a neamului nostru şi în temeiul vieţilor Sfântului Constantin cel Mare (chiar imediat după încheierea Sinodului de la Niceea pe care l-a prezidat), a Sfântului Ştefan cel Mare şi a Sfântului Neagoe Basarab, care au ucis (inclusiv în chinuri grele) nu doar supuşi sau vrăjmaşi, ci şi rude şi afini de grad imediat, pe care i-au găsit vinovaţi de acte de trădare.
Faţă de aceste convingeri pe care le exprim deschis şi pe care le consider justificate juridic, politic şi istoric (inclusiv al istoriei bisericeşti), consider că miza esenţială a momentului rezidă în descurajarea perpetuării în timp a efectelor loviturii de stat şi revenirea în cadrul constituţional şi legal firesc, tocmai pentru ca actele de trădare să poată primi tratamentul criminologic aferent justiţiei penale, să invite acte de adâncă milostivire şi penitenţă şi să evite altfel necesarele mari vărsări de sânge.
Este deci necesar, ca prim pas, iniţierea unei campanii de comunicare simbolică prin care să se fixeze reperele acestor realităţi politice, una care să risipească iluziile uzurpatorilor despre fructificarea pe termen lung a avantajelor materiale şi nemateriale obţinute prin lovitura de stat. Comunicarea simbolică este de absolută necesitate, chiar mai mult decât protestele şi manifestaţiile de stradă (care nu pot lipsi şi nu trebuie să înceteze până la adoptarea noii Constituţii).
Comunicarea simbolică trebuie scoasă de sub rutina protestatară obişnuită şi actualizată în raport de specificul Loviturii de stat şi al perfidiei cu care se doreşte şi se impune strâmbarea realităţii politice şi juridice a ţării. Dacă interesul uzurpatorilor este să normalizeze protestele publice şi domesticească polemica şi indignarea publică, atunci interesul românilor care vor o ţară liberă este să producă noi spaţii aperceptive şi de înţelegere pentru discursul public, folosindu-se creativ şi decisiv de simboluri şi artefacte cu mare putere expresivă.
În acest sens, simbolistica re-ocupării spaţiilor uzurpate are un caracter central. Dacă mâzgâlirea zidurilor Palatului Cotroceni cu mesaje politice continuă să fie reprimată de Jandarmerie şi Poliţie ca şi când ar fi vorba despre fapte oarecare de distrugere/alterare a bunurilor publice/private, ignorându-se starea de necesitate şi de provocarea de ordin politic ce a intervenit prin Lovitura de stat, atunci se impune adoptarea şi adaptarea unor măsuri tactice diferite, până la momentul când vom putea pedepsi (şi) aceste abuzuri.
Din acest motiv, intenţionez să scriu o serie de articole în care să propun exclusiv mijloace de comunicare simbolică al căror scop este să convingă pe uzurpatori, beneficiari şi facilitatori, că atitudinea pe care au adoptat-o le va fi, după cum am opinat mai sus, neprielnică.
Prima dintre aceste sugestii se referă la folosirea scărilor pentru a comunica ideea depăşirii cu orice preţ a piedicilor puse în calea reintrării legitime în drepturi. Mă refer la exploatarea ideii de flashmob şi la sprijinirea de zidul Palatului Cotroceni de către mai mulţi români a unor scări precum cea din imagine, cu sau fără escaladarea primelor două-trei trepte, în scopul transmiterii simbolice a hotărârii de a nu renunţa la dreptul de a avea reprezentant legitim la Cotroceni, a hotărârii de a izgoni pe uzurpator, a hotărârii de a repudia explicaţiile şi temeiurile care au animat Lovitura de stat şi aşa mai departe.
Este important ca flashmob-ul să se concentreze pe ideea de comunicare simbolică şi să nu permită escaladarea efectivă a zidului, ceea ce ar constitui aşa-zisă infracţiune sau contravenţie (chiar dacă autoritatea este ilegitimă) şi ar oferi muniţie facilitatorilor loviturii de stat care activează în massmedia să demonizeze/denatureze mesajul acţiunii respective.
Forma efectivă şi finală a acţiunii de comunicare ţine de resursele umane şi materiale existente. Dacă nu sunt suficienţi români dispuşi să acţioneze, mesajul poate fi transmis chiar şi de unul singur deşi, în acest caz, aş sugera să fie folosită o scară de dimensiuni reduse care să fie inaptă obiectiv să permită escaladarea zidului, tocmai pentru a nu lăsa ocazia puterii să reinterpreteze un act de comunicare simbolică drept un act de pregătire a săvârşirii unor contravenţii şi infracţiuni.
Obiectivul acţiunii este reprezentat de comunicarea simbolică, iar aceasta operează (în măsuri diferite) chiar şi dacă scara este improprie (confecţionată creativ din materiale care nu susţin greutatea unui corp uman), dacă nu este montată direct pe zidul palatului/pichetului, dacă doar ne plimbăm, de apropiem de zid în calitate de cercetaş care supraveghează obiectivul, dacă scara este înlocuită cu ideea unui berbec de luptă pentru spargerea zidurilor şi aşa mai departe.
Deocamdată însă cred că vreo zece scări sprijinite pe Zidul Cotroceniului şi surprinse foto-videografic într-un mod creativ alături de românii dornici de libertate, cu folosirea unor panglici sângerii, de pildă potrivit medelului artistic al Asaltului de la Plevna, s-ar constitui într-un argument convingător că românii nu sunt de acord cu menţinerea regimului politic actual şi cu tipul de îmbrobodire pe care puterea îl propune ţării.
Aşa cum strigă Ieşenii în fiecare seară: Bucureşteni, protest la Cotroceni! Vă rog distribuiţi!
Acțiunile de stradă de vineri și duminică sunt binevenite, dar din alt motiv decât cel aparent.
Ele sunt salutare întrucât reprezintă exemplul viu al normalizării tensiunilor politice prin instrumentarea opoziției controlate.
Normalizarea tensiunilor nu înseamnă eliminarea acestora, ci aducerea lor în matca unei desfășurări previzibile, care le consumă și le epuizează în ciuda subzistenței motivelor de fond ale indignării/revoltei.
Așa cum rostul unui stabilopod este să spargă forța de izbire a valului iar nu să oprească mișcarea volumelor de apă, tot așa opoziția controlată deturnează amorsarea forței colective prin producerea unor ruperi de ritm (accelerări premature/decelerări abrupte), fără a împidica desfășurarea maselor protestatare.
Opoziția controlată capturează energia contestatară și împiedică nașterea mișcărilor autentice și producerea puterii aferente.
Deși există rațiuni care pot justifica în mod conjunctural utilizarea instrumentului opoziției controlate în scopul protejării intereselor superioare ale statului, astăzi ne aflăm în scenariul Loviturii de stat și al desființării democrației constituționale, vătămări cu caracter primar și prevalent față de ideea menținerii ordinii publice și a controlului securist asupra poporului.
Faptul că opoziția controlată (unde includ și pe președintele ales) lucrează prioritar pentru salvgardarea controlului securist înaintea oricăror alte obiective politice, denotă caracterul exclusiv polemic (nu autentic politic) al poziționărilor față de puci, uzurpare și schimbare a regimului politic de stat.
Deși este folosit vocabularul corect și sunt invocate principiile corecte, atitudinile și comportamentele liderilor opoziției controlate trădează scopul menținerii „stabilității” chiar cu prețul cimentării Loviturii de stat și înrădăcinării regimului ilegal și ilegitim.
Trebuie subliniat și insistat că anularea votului reprezintă înainte de toate deposedarea noastră de drepturi politice și aservirea noastră față de un regim străin nouă și străin așezării constituționale a statului nostru. Împiedicarea președintelui Călin Georgescu să acceadă în funcție este doar un detaliu secundar față de înrobirea noastră.
Libertatea românilor se află îndărătul acestei grele încercări de a ști și reuși să ieșim de sub vraja amăgitoare a opoziției controlate de sorginte masonico-securistă.
Dacă pentru românii de rând realitatea politică primară este reprezentată de statul de drept și de democrația constituțională, apoi pentru vrăjmașii noștri realitatea politică primară este reprezentată de puterea de control asupra statului și poporului.
Pentru dânșii, poate să se prăbușească întregul edificiu constituțional în abjectă dictatură, justiția să se înnece în ridicol, economia să fie complet înstrăinată, dar securiștii să rămână la butoane! România astfel subzistă!
Poate că ar fi fost de înțeles dacă nu însuși controlul securist și dacă viața politică integral contrafăcută nu ar fi produs această imensă catastrofă a pierderii atât a statului cât și a neamului. Atât și încă puțin mai putea-ne-vom spune români înainte de toate. Vom fi iar moldoveni, munteni și ungureni, cândva români, tot după cum am fost cândva daci.
Greu și îngust drum avem înainte și puțini sunt cei care se vor încumeta să-l urmeze. Să ne ajute Domnul a înainta!
Gândul îmi spune că vor amâna alegerile până când valul Călin Georgescu se va aplatiza, indiferent dacă CG sau altcineva va călări acest val electoral. După cum am mai scris, amânarea poate fi de câteva luni până la câţiva ani, adăugând un al treilea termen prezidenţial lui Iohannis, care poate fi un mandat complet sau unul cu o zi mai scurt decât mandatul lui Iliescu din *89-1992.
Cred că urmează un joc de şah în care miza taberei CG este să conserve emoţia şi simpatia publicului pentru Preşedintele Ales, dar să o şi amorseze suficient încât susţinătorii să poată fi convocaţi în piaţă la nevoie. Miza lui CG este să coaguleze susţinerea poporului în jurul persoanei sale, să devină fanion identitar pentru mişcarea născută în urma Loviturii de Stat, să construiască autoritatea sa politică pe persoană fizică (e mult de lucru în această direcţie).
Totodată, trebuie să îşi menţină ascendentul politic asupra competitorilor suveranişti, fără a intra în conflict descis cu aceştia din urmă (care au libertatea acţiunilor şi opiniilor radicale).
Adversarii lui CG au nevoie să epuizeze simpatia pentru CG şi să o ducă spre sentimente de lehamite şi, finalmente, de dezgust. Este esenţial ca publicul favorabil lui CG să fie menţinut în incertitudine pe termen lung, pe o paletă cât mai largă de teme politice şi electorale. În afară de incertitudine, asupra lui CG trebuie proiectată imaginea unui fiasco în desfăşurare, una în care orice ar face sau i s-ar întâmpla lui CG este fie tardiv, fie prematur, fie pe alături, fie nepotrivit, fie ridicol, fie exagerat, fie imprecis.
Presa miluită şi aliaţii din social media vor măcina aceste două obiective emoţionale (sentimentul de incertitudine şi cel de fiasco ) până când, în interiorul taberei CG, se va fi produs diviziunea între, pe de o parte, susţinătorii săi tot mai fanatizaţi şi, pe de alta, dezamăgiţii care „i-au descoperit adevărata faţă”. Odată adus la lumină conflictul dintre fanatici şi dezamăgiţi, valul suveranist se va nărui de la sine, iar această înfrângere va fi proiectată asupra întregului curent naţionalist, incapabil de acţiune pozitivă, incapabil să construiască, să se unească, deci incapabil să conducă societatea.
Naţionaliştii care pricep şi observă această evoluţie ar trebui să fie capabili să izoleze obiectivele politicii naţionaliste de războiul purtat împotriva electoratului lui Călin Georgescu şi, secundar, împotriva lui Călin Georgescu însuşi. Aceasta este o discuţie separată.
Emoţiile şi percepţiile sunt cruciale iar adversarii lui CG au un avantaj substanţial în capacitatea presei de a reflecta şi a construi (chiar indirect) explicaţiile şi naraţiunile cotidianului.
Deocamdată, cred că CG stă bine cu susţinerea şi încrederea publicului, deşi nu există participare de masă la manifestaţiile spontane de până acum. CG a venit pentru câteva minute în Piaţa Victoriei şi a transmis încurajări celor din ţară.
Ieri, 07.01.2025, Călin Georgescu (sau echipa sa) a comandat 200 de ceaiuri calde pentru protestatarii ieşeni aflaţi de 3 ore în stradă, răguşiţi de scandări (probabil au cumpărat ceaiuri şi pentru protestarii din alte oraşe).
Aduc în atenţie această chestiune cu totul minoră din pricina reacţiei puternice pe care a provocat-o un gest minimal de recunoaştere şi recunoştinţă.
Este evident că nu ceaiul în sine, pe care eu l-am suspectat a fi o *tactică securistă cunoscută, a provocat entuziasmul protestatarilor ieşeni, cât mai degrabă sentimentul de recunoaştere trăit de cei cărora Călin Georgescu le-a mulţumit pentru jertfă şi loialitate, de unde deduc că societatea încă amorsează emoţii de protest care pot fi declanşate la un moment ulterior şi că valul încă amorsează forţă.
Notez şi că eu personal am surprins pe cei trei jandarmi în civil care ne-au însoţit marşul prin centrul Iaşului (pe care îi recunosc) că au declanşat scandările „Jandarmii sunt cu noi”, ceea ce e ca şi cum ţi-ai da inimioară la propria postare, gest care poate avea şi alte explicaţii asupra cărora nu mai insist.
Esenţial este că miza capitală a forţelor de ordine din Bucureşti este să împiedice orice manifestaţie la Poarta Cotroceniului, iar în ţară este să aducă manifestaţiile pe făgaşul protestelor obişnuite, consumate în alte ocazii.
Chiar şi aşa, sentimentul cu care rămân este că emoţia politică faţă de CG evoluează independent de participarea la actualele manifestaţii în stradă/Piaţă şi că un eveniment/incident declanşator poate încă genera efecte sistemice.
__________________________
*tactica vizează oferirea de către negociatori a unui ceai cu laxative, truc care obligă pe cei care ameninţă să se sinucidă/să se arunce/să rămână urcaţi pe stâlp sau construcţii, să abandoneze acţiunea în care s-au angajat. Deşi pare infantilă, este o tactică incredibil de eficientă în a obţine dezangajare chiar şi din partea celor hai hotărâţi protestatari.
Românii au resurse nebănuite de autoamăgire, așa încât nu trebuie să ne mire numărul mare de personaje care încă discută subiecte politice ca și cum nimic nu s-a schimbat în România.
Nici în rândul celor care vorbesc despre Lovitura de stat lucrurile nu stau semnificativ mai bine.
Unii cer alegeri libere, așadar depășirea momentului 6 decembrie și aplicarea HCCR nr.32/2024, cu Iohannis pe tron până la noua învestire. În acest caz, diferența între alegeri libere au ba ar fi interzicerea candidaturii lui Călin Georgescu. Dată fiind popularitatea acestuia, nu sunt puțini cei care ar fi mulțumiți și cu asta, fără să îi mai intereseze trecutul ori dacă CG chiar va mai ajunge să fie învestit.
Apoi, îi avem pe cei din categoria turul 2, înapoi care doresc reluarea turului 2 între CG și Lasconi. Acest scenariu a fost deja înfrânt în justiție iar în stradă încă nu au fost convocate forțe de către cel îndreptățit să o facă. Mai grav, acesta le-a descurajat activ și s-a delimitat în mod repetat de stradă.
Teoretic, următorul pas este apelul pentru grevă generală în sistemul bugetar dar, cum am mai scris, timpul curge împotriva lui CG. Asta fără a mai vorbi despre complicitatea sindicalismului românesc cu securismul intern și extern, de faptul că nu mai avem massmedia care să slujească adevărului și opiniei publice.
A treia categorie este a celor care îl recunosc drept Președinte ales pe Călin Georgescu (mă includ aici). Acest scenariu este astăzi cel mai îndepărtat de obiectivul accederii în funcție în primul rând din pricina neasumării sale de către CG, pentru motive aparent justificate.
Reluarea turului 2 de la zero ar presupune anularea votului valid și corect care deja a fost dat în diaspora, vot care îl are câștigător pe CG la momentul opririi sale.
Dacă o secție de vot sau o mie ori zecemii ar fi rămas fără curent sau ar fi fost colmatate de inundații (sau orice altă împiedicare) voturile valabil exprimate erau decisive indiferent de numărul lor total. Dacă venea curentul, votarea se relua în interiorul perioadei alocate, care se putea prelungi până la 23.59 în anumite condiții.
Ce spun este că Turul 2 s-a consumat iar CG a fost ales Președinte. Politic vorbind însă, CG nu consideră just și oportun să ignore faptul că țara nu a votat. Pe cale de consecință, toți din categoria a treia cu mine împreună, suntem ridicoli proclamând Președinte pe cineva care operează în alt scenariu.
Împiedicarea votului restului cetățenilor reprezintă infracțiune comisă de membrii CCR și BEC, la instigarea altora.
Dar, din nou, CG nu are forța politică și nici nu pare că și-o dorește atât cât să determine tragerea la răspundere a celor vinovați. Este limpede că CG nu doar că nu dorește să intre în coliziune cu puterea ilegitimă, ci el însuși contribuie la normalizarea situației politice prin atitudinea adoptată.
CG solicită reluarea turului 2 deși nu e clar dacă Lasconi mai e interesată să participe ori dacă nu cumva este angajată/agățată în alte scenarii.
Cu alegerile amânate de o lună, CG nu a convocat poporul să îl însoțească în audiențe la Președintele CCR, la Parchetul General, la Ministerul Apărării, la SRI și în alte locuri unde trebuie verificată legalitatea și legitimitatea puterii, astfel încât funcția de Președinte să fie recâștigată prin efort intern și înăuntrul societății românești.
Mutarea focusului pe învestirea lui Trump și pe negocieri în lojă sau în pădure scufundă țara și mai adânc decât au făcut-o puciștii.
După prima lună a dictaturii se întrezărește un non-combat grav, unul care va salvgarda ideea securistă a controlului asupra statului, dar care va pierde și risipi statul însuși.
Scriitorul Mihai Șerban publică pe canalul StratInfo un comentariu politic centrat pe trei idei de forță: NATO/UE au aplicat României o lovitură de stat hibridă prin care au preluat efectiv controlul asupra vieții culturale, economice și politice a țării, până în pragul lipsirii totale de suveranitate a statului și, prin urmare, a poporului, iar soluția pe care o propune este reprezentată de binomul consolidarea societății civile în tandem cu diversificarea relațiilor internaționale. Desigur, ideile sale sunt formulate mai convingător.
Concluzia sa este că realitatea agresiunii externe continue explică anularea victoriei electorale obținută de Călin Georgescu și că reacția puterii politice de a-l reduce la tăcere și a-l înlătura este una standard pentru oricare alt nume care contestă subminarea sau dizolvarea suveranității noastre.
Unde nu sunt de acord?
Opinia mea este că: a) statul român a fost dezvoltat în direcția unei subordonări structurale față de orice forme de autoritatea ne-românească; b) este indiferent dacă autoritatea este externă sau internă, ambele niveluri fiind accesate funcție de interesul de moment; c) în ierarhia intereselor stăpânilor, controlul social prevalează asupra controlului economic și politic. Controlul social exclude scenariul amplificării la bază a curentului naționalist, indiferent de numele liderului sau de evoluțiile politice sau economice.
Consolidarea societății civile coroborată cu diversificarea relațiilor internaționale nu pot înlătura starea de subordonare și de inferiorizare care a produs desființarea suveranității. Ar trebui să vedem o consolidare a societăţii (în ansamblu) până să ajungem la consolidarea societăţii civile. Apoi, diversificarea relaţiilor internaţionale nu poate fi susţinută viabil de un stat emaciat by design, unul în care agresivitatea virulentă faţă de inamicii stăpânului atestă continuu evacuarea instituţională a intereselor româneşti.
Cum văd eu lucrurile, schematic
Subordonarea este consecința directă a (1) regimului politic care stăpânește (2) un stat proiectat instituțional să fie inferior. Regimul politic operează cu (a) o ideologie politică totalizantă şi debilizantă (liberalism globalist), cu (b) resurse umane fungibile și fără bază proprie de putere şi cu (c) ierarhii secrete.
Regimul politic se bazează pe patru piloni fundamentali de rezistenţă: legitimitatea politică, dominaţie economică, violenţă media-culturală, loialitatea forţelor militare.
Privitor la reprezentarea politică legitimă, aceasta se obţine nu prin delegarea conștientă a puterii politice individuale ci prin spectacolul confecționării mizelor identitare, la care indivizii și colectivitățile aderă în funcție de narativul de moment şi de procedurile electorale de confirmare a supunerii sociale.
Toţi patru piloni sunt protejaţi prin ceea ce îndeobşte dar imprecis am ajuns să denumim control social, exercitat asupra tuturor straturilor şi grupurilor sociale (Erving Goffman, Pierre Bourdieu, Michel Foucault). În esenţă, controlul social este: sugestionare, condiţionarea şi coerciţia, acestea în sens invers, întrucât coerciţia (violenţa) susţine condiţionarea (inducerea dependenţelor) şi sugestionarea (spre atitudini şi comportamente).
Întrucât regimul simte că pierde din capacitatea de control social, singura soluţie este amplificarea violenţei pentru a creea spaţiul, atenţia şi angajamentul necesare re-condiţionărilor şi sugestionărilor.
Statul(2) proiectat să fie slab în raport de concurenţi, este evident puternic şi violent faţă de subiecţii săi (cetăţeni şi persoane juridice naţionale).
În scopul exercitării violenţei de stat, sunt desemnaţi inamicii interni faţă de care sunt crescător: luate, explicate, încurajate, justificate şi asumate măsurile de supresie sau direcţionare. Inamicii, duşmanii, adversarii statului nu sunt identificaţi în funcţie de obiectivele lor politice, ci în funcţie de raportul de forţe. Duşmani sunt doar cei faţă de care statul este suficient de puternic să-şi manifeste violenţa. Toţi ceilalţi sunt parteneri.
Implicaţii
Din cauza unei greșite aplicări a instrumentelor de control social, momentan un contingent prea mare de populație românească a ajuns să își însușească și să prefere caractere identitare suveraniste (în fapt naționalism reorientat spre interesul de stat în loc de interesul de neam). Identitatea suveranistă este circumscrisă atitudinilor antisistem, deci anti-regim politic în primul rând, anti-modului de funcţionare a statului. Cauzalitatea obligă la atitudine anti-NATO/UE.
Sporirea cohortei suveraniste în mod independent de obiectivele de control social, peste pragul demografic admis şi împotriva azimuturilor europene, implică pentru populație un sentiment de autonomie și de libertate, iar pentru regimul politic comprador un sentiment de slăbire a controlului asupra statului şi populaţiei. Așadar, operăm prioritar cu sentimente, motiv pentru care emoțiile și percepțiile sunt de importanţă deosebită.
Scoaterea la lumină a caracterului ficţional al procedurii electorale, anterior promovată ca sacrosanctă şi fundamentală pentru caracterul democratic al regimului, degradează puternic pilonul legitimităţii politice, dar nu este în sine o ameninţare sistemică pentru regimul politic.
Cu adevărat periculoasă pentru regim este scoaterea la lumină a (c) ierarhiilor secrete şi a mecanismelor sale de replicare, validare şi accedere în funcţii şi poziţii de putere.
Preşedintele României ar putea face aceste dezvăluiri publice, deşi cu mare dificultate şi cu asumarea pentru popor a unor costuri economice catastrofale. Deocamdată suntem încă în scenariul în care Preşedintele ar putea accede în funcţie şi ar putea lucra în favoarea noastră, chiar dacă devine pe zi ce trece tot mai improbabil şi mai iluzoriu. Aceasta este şi promisiunea şi speranţa care încă îi animă pe cei mai mulţi dintre românii idealişti.
Dar, odată închisă această cale politică a vindecării societăţii şi edificării statului de sus în jos, singura soluţie de ridicare va rămâne cea de jertfă a celor foarte puţini care acţionează în afara emoţiilor şi a percepţiilor confecţionate de adversar. Mă refer la cei capabili să decidă complet autonom, independent de criteriile exterioare propriei conştiinţe. La umbra jertfei lor de 1000x talantul primit, poate vom lucra x 1,1 şi noi, cei neputincioşi.
Însă trist-probabilă este adaptarea cu succes a poporului român la totalitarismul noului regim politic emergent, indiferent de suferinţele trupeşti şi sufleteşti care ar decurge din laşitatea şi indiferenţa generalizate. Supravieţuirea biologică include un minim bagaj cultural şi spiritual, urmând ca din amintirea lui Eminescu şi a Cuvioasei Parascheva să odrăslească vreodată noi români, conform cunoscutei strategii politice „urma scapă turma”. Să nu fie!
În prima zi a anului 2025, online-ul românesc a explodat ca urmare a viralizării fulminante a unui clip filmat în staţia Titan a Metroului Bucureşti, acolo unde o mulţime de imigranţi care au ocupat în întregime staţia (mult peste o mie de persoane) au scandat insistent „Nepal, Nepal!”, probabil numele ţării de provenienţă. Bucureştenii nimeriţi între aceştia au rămas tăcuţi şi timoraţi de izbucnirea lor entuziastă.
Câţiva comentatori au observat că numărul imigranţilor de la metrou părea mai mare decât al românilor de pe scările Curţii de Apel Bucureşti, care erau prezenţi la procesul pentru reluarea turului 2 al prezidenţialelor.
Incidentul devoalează un adevăr dureros care infirmă discursul oficial despre individualitatea migranţilor economici interesaţi cu orice preţ să-şi câştige cinstit o bucată de pâine, inclusiv cu preţul naturalizării. Puterea evidenţei demonstrează faptul că nu avem de-a face (doar) cu indivizi în căutarea unui trai mai bun, dispuşi să se integreze în societatea gazdă, ci cu o expresie colectivă a încetăţenirii într-un spaţiu economic abandonat de către băştinaşi.
Problema este că abandonarea spaţiilor economice imprimă consecinţe politice care exced cadrul strict al raporturilor de muncă desfăşurate cu nerezidenţi. Spaţiul economic ocupat de noii veniţi produce ample perturbări ale spaţiului politic. Occidentul a cunoscut deja aceste evoluţii de ordin politic şi poate reprezenta un studiu de caz pentru noi, în primul rând pentru a anticipa cursul evenimentelor viitoare.
Există şi o experienţă românească tristă pe care o putem invoca, anume masiva invazie evreiască din Moldova din timpul funestei domnii a lui Mihail Sturza, când autoritatea publică a urmărit un interes economic particular al îmbogăţirii rapide a domnitorului, ignorând consecinţele sociale, economice şi politice care încă ne afectează, aproape două secole mai tâziu. Şi atunci ca şi acum, problema a fost generată nu de ideea evreilor imigranţi luaţi unul câte unul, ci din faptul constituirii acestora într-un monolit etnic şi politic prădător faţă de populaţia locală (Cahalul).
Faptul că occidentul a fost îngenuncheat de imigraţie nu reprezintă un proces natural ci o consecinţă a unei abordări demografice instituţionalizată sub denumirea de „Planul Kalergi”, care urmăreşte metisarea populaţiilor europene. Pericolul nu vine dinspre neamurile subiect ale procesului de metisare (nu vine de la nepalezul sau pakistanezul imigrant), ci dinspre forţele care au proiectat şi operaţionalizat respectivul plan.
Întrucât nu vorbim doar despre un fenomen migratoriu natural, ci despre unul alimentat şi scalat de politici publice obligatorii, care are obiective politice nepublice constând în diluarea unităţii etnice şi naţionale, rezolvarea nu poate proveni exclusiv din spaţiul politicilor migraţioniste, ci trebuie subsumate războiului cultural-ideologic ce este purtat împotriva noastră, pe multiple niveluri de existenţă.
Experienţa noastră istorică, dar şi evoluţiile politice prezente din SUA şi din Europa occidentală, conduc către o soluţie demografică unică, dar încărcată de un profund substrat politic negativ. Singura soluţie pentru problema imigraţiei de masă este reprezentată de instrumentul deportării în masă. Naturalizarea reprezintă o falsă soluţie, de-a pururi invocată cu rea-credinţă.
Occidentul testează în prezent, neconvingător, numeroase abordări tehnice ale soluţiei deportărilor, dar este împiedicat să o facă transparent de încărcătura emoţională şi politică deosebit de fierbinte. Generalizarea problemei la nivel de stat produce şi imposibilităţi obiective de abordare a problemei, întrucât nu există capacitate administrativ-executivă pentru un val de deportări care să întoarcă sau să stabilizeze fluxul migraţionist.
Aşa se explică şi atitudinea de-a dreptul isterică a Ungariei pe această temă, dat fiind că e infinit mai uşor de prevenit problema „Nepal, Napal!” decât este să o gestionăm sau reparăm.
Cert este că România se află înaintea pragului de creştere exponenţială a comunităţilor migratorii asiatice şi africane, înaintea momentului Mihail Sturza, când încă pot fi implementate bariere legislative care să protejeze ethosul naţional şi care să stingă, în timp, ocuparea spaţiilor sociale, culturale, economice şi politice de către nerezidenţi ai Uniunii Europene.
Dar înlăturarea pericolului disoluţiei naţionale şi a înlocuirii efective a populaţiilor de pe teritoriul statului român impune inclusiv reconsiderarea apartenenţei ţării noastre la Uniunea Europeană şi asumarea unor politici proprii, naţionale, de dezvoltare, deloc străine de ceea ce a reuşit, până la un punct, să facă regimul lui Nicolae Ceauşescu.
Mai trebuie subliniat şi faptul că frontul naţionalist european a sucombat adoptând discursuri şi politici anti-imigraţioniste care au fost cu uşurinţă circumscrise politicilor şovine şi xenofobe, ori discursului instigator la ură, obligand la o reinventare politică parţială, mult întârziată, sub identitatea politică a suveranismului (naţionalism dezbrăcat de tot ce e esenţial pentru sănătatea neamului).
Niciuna dintre opţiuni nu este uşoară, dar cu cât mai repede putem începe să vorbim despre instrumentul deportărilor şi expulzărilor, inclusiv (mai ales?) a migranţilor deja consideraţi „integraţi” în circuitul economic românesc, cu atât mai bine. Orice întârziere ne apropie de momentul curbei exponenţiale (momentul Mihail Sturza) când cursul demografic devine ireversibil şi catastrofal.
Însă, a rezuma problema „Nepal, Nepal!” exclusiv la tehnicalităţile politicilor imigraţioniste reprezintă o orbire de sine şi o negare a profunzimii efectelor sale asupra neamului românesc. Problema „Nepal, Nepal!” reprezintă o ameninţare de ordin istoric, sistemic, pentru neamul românesc, şi e importantă denumirea aceasta tocmai pentru că ideea covârşirii populaţiei României cu cetăţeni ai statului Nepal este ridicolă, dar obligă la sondarea nivelurilor mai profunde ale realităţilor politice primare care jalonează existenţa românilor pe aceste plaiuri.
Problema „Nepal, Nepal!” nu este despre nepalezi sau (doar) despre imigranţii de la noi, ci este una care conferă totemul discursiv util pentru a trece la discuţii cu mult mai aplicate, unele care vor testa sinceritatea şi competenţa politicilor suveraniste.
Consider că problema „Nepal, Nepal!” este doar una dintre cele multe care ne vor obliga la trecerea (revenirea?) de la „un discurs suveranist” la „o politică naţionalistă” sănătoasă şi creştinească.
În prag de An Nou vă adresăm mulțumiri pentru interes și îngăduință, vă rugăm să ne pomeniți în rugăciunile frățiilor voastre și vă invităm să țineți aproape și să ne ajutați să înaintăm pe calea cea strâmtă!
Deși pare de ordin secundar, în ochii noștri, principalul pericol ce se întrevede în anul ce vine este sărbătorirea de către Patriarhul Bartolomeu a 1700 de ani de la Sinodul de la Niceea și consumarea momentului „potirului comun” atât de promovat de acesta.
Abia pe urmă, credem noi, vin pericolele războiului, pierderea libertăților fundamentale și prigonirea naționaliștilor. Vremurile nu sunt ușoare, deși trăim clipe festive.
Să ne întărească Domnul în anul ce vine, să ne lumineze și să ne îngăduie bucuriile și suferințele de folos pentru mântuire!
În ciuda unor problematici de o gravitate deosebită legate de funcţionarea statului şi instituţiilor publice şi de starea finanţelor publice, presa încartiruită continuă presiunea mediatică asupra parchetelor stăruind pentru intensificarea măsurilor poliţieneşti asupra celor pe care îi desemnează a fi extremişti sau care au un discurs public nealiniat, despre care ei afirmă că ar reprezenta instigare la ură.
Aşa cum am menţionat din clipa anulării alegerilor, este previzibilă pornirea unei campanii virulente de persecutare a noilor indezirabili, cu scopul de a trece în planul doi chestiunile fundamentale ale legitimităţii statului. Exigenţele tacticii contrainsurgente impun declanşarea măsurilor active mai întâi asupra unor personaje contondente care nu pot antrena solidarizarea populară (precum Diana Şoşoacă, Marian Motocu ş.a.), dar asta nu înseamnă că laţul nu se va strânge şi asupra ţintelor valoroase de îndată ce impactul emoţional se va disipa (Ioan Roşca, Corvin Lupu, Vasile Zărnescu, Mihai Şerban, Eugen Sechilă, Dan Grăjdeanu, printre mulţi alţii).
Totodată, de importanţă principală rămâne şi validarea vocabularului ofensiv a „războiului hibrid”, cu toate consecinţele de ordin social, economic şi politic ce decurg din vehicularea acestui concept. Menţinerea statului român într-o stare politică de facto excepţională răspunde nevoii de a substanţia ideea „războiului hibrid” purtat de Federaţia Rusă împotriva regimurilor democratice, dar şi a efectelor pretins devastatoare pe care acest tip nou de agresiune îl poate produce asupra statelor care nu manifestă vigilenţă.
În ciuda dezvăluirilor despre campania PNL de promovare a lui Călin Georgescu, se menţine ideea vulnerabilităţii statului român în faţa acţiunilor subversive ale Federaţiei Ruse, insinuându-se ideea că efectul vizibil al „agresiunii hibride” constă în amplificarea valului extremist din societate. Faţă de acest criteriu măsurabil cu instrumentele profesionale ale sociologiei politice se pot pune între paranteze obligaţii esenţiale ale statului de a garanta exercitarea unor drepturi fundamentale, între care ţinte predilecte vor fi dreptul la liberă exprimare, libertatea întrunirilor şi libertatea asocierilor politice.
Validarea şi consolidarea retroactivă a unor măsuri excepţionale, despre care astăzi există consens asupra caracterului abuziv, vor conduce la declanşarea unor măsuri deosebite de combatere a efectelor pretinselor agresiuni.
Dincolo de momentul anulării alegerilor, pentru puterea politică este important să sublinieze caracterul continuu al agresiunii şi continua actualitate a consecinţelor războiului hibrid asupra societăţii româneşti. Astfel, menţinerea lui Călin Georgescu în fruntea preferinţelor electorale va constitui ea însăşi dovada actualităţii efectelor „războiului hibrid” şi a severităţii vătămărilor produse asupra societăţilor democratice.
Combinarea ideii de „război hibrid” cu incompetenţa sau corupţia actorilor politici locali (şi a altor particularităţi) va sublinia caracterul malevolent şi devastator al „agresiunii”. Se naşte deci o realitate politică obiectivă nouă ce trebuie combătută prin campanii integrate, specializate.
Astfel de campanii sunt absolut indispensabile pentru controlul social, persecuţia (nedreaptă) fiind atât element de coagulare a maselor temătoare, de inhibare a discursului liber, de împiedicare a activităţilor nealiniate, cât şi de afirmare a unor obiective politice noi la umbra cărora să se construiască şi să se negocieze noile relaţii de putere la nivel superior, de la care cetăţeanul oricum este exclus.
În acest context, îndrăznesc să îi previn pe cititorii noştri asupra inevitabilului: noul regim are nevoie de un duşman intern îndeajuns de înspăimântător încât să explice natura caracterului său excepţional şi arbitrariu.
Infrastructura ideologică a războiului hibrid, a dezinformării, extremismului şi discursului instigator la ură este deja funcţională şi amorsată.
Duşmanul intern trebuie identificat şi urmează să i se atribuie un chip uşor de recunoscut, aflat la convergenţa conspiraţionistului, putinistului, antivaccinistului, ortodoxistului, extremistului, anti-occidentalului.
