Erdogan îi mulțumește lui Victor Orban pentru „sprijinul acordat pe scena internațională”

Sursă imagine: Euronews.com

Președintele turc Recep Tayyip Erdoğan și premierul maghiar Viktor Orbán s-au întâlnit marți (15 octombrie) la Baku, în marja summitului Consiliului Turcic, un grup de țări care vorbesc aceeași familie de limbi, la care Ungaria vrea să se alăture.

Ungaria a provocat recent „scoaterea colţilor” dintr-o declarație a UE care critica incursiunea militară turcă în Siria, declaraţie în care nu mai apare cuvântul „kurzi”. Principalul obiectiv al operațiunii militare turce este curățarea teritoriului de-a lungul graniței sale cu Siria de kurzi și re-așezarea a 2 milioane de refugiați sirieni aflați în prezent pe pământ turcesc.

Ministrul maghiar de externe Péter Szijjártó se află și el la Baku, deși miniștrii UE s-au întâlnit luni la Luxemburg pentru a discuta chiar despre incursiunea turcă. Acesta a declarat că poziţia Ungariei cu privire la acțiunile Turciei în Siria este dictată de interesul național al Ungariei, iar acest lucru vizează eliminarea posibilității „sutelor de mii sau chiar a milioanelor de migranți ilegali” de a se îndrepta spre granița de sud a Ungariei și de a obliga statul maghiar „să-i blocheze acolo”.

“Ungaria va conlucra bucuros cu Turcia” a declarat acesta, pentru a se asigura că familiile forțate să părăsească patria pot fi reinstalate într-o zonă sigură din Siria. Aceste declaraţii contrazic însă poziția UE potrivit căreia nu sunt îndeplinite condițiile pentru returnarea sigură a refugiaților în Siria. Totodată UE a comunicat că nu va contribui la finanțarea unui astfel de program de relocare.

Presa maghiară a citat biroul de presă al guvernului, potrivit căruia Erdoğan i-a mulțumit lui Orbán pentru sprijinul acordat pe scena internațională iar Orbán a declarat că așteaptă cu nerăbdare următorul summit guvernamental maghiar-turc care va avea loc la Budapesta la 7 noiembrie anul curent.

Membrii fondatori ai Consiliului Turcic (2009) sunt Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâzstan și Turcia, iar cu ocazia summitului de la Baku, Uzbekistan se va alătura oficial ca membru cu drepturi depline. Ungaria are statutul de observator în organizație din 2018 și se dorește să se alăture ca membru complet. Limba maghiară nu este turcică, ci fino-ugrică.

Ideea înființării Consiliului Turcic s-a născut în anul 2006 şi aparţine fostului președinte al Kazahstanului, Nursultan Nazarbayev. Inițiativa își are rădăcinile în ideea de pan-turcism, mișcare care a apărut în anii 1880 printre intelectualii turci din Azerbaidjan (parte a Imperiului rus la acea vreme) și Imperiul Otoman (Turcia modernă), cu scopul de unificare culturală și politică a tuturor popoarelor turcice.

Presa din Azerbaidjan l-a citat pe Erdoğan spunând că lumea turcă, care unește 300 de milioane de oameni, are un potențial imens iar Turcia și Azerbaidjanul îşi pot rezolva toate problemele pe baza principiului „Două state – o singură națiune”. Se estimează că sunt câteva sute de mii de azeri care trăiesc în Turcia. „În ciuda faptului că avem state diferite, suntem copiii unei singure națiuni”, a adăugat președintele turc. Pan-turcismul este în prezent un instrument politic al Turciei moderne și este adesea perceput ca o ambiție imperială de a recupera gloria imperiului otoman.


Notă utzu: Acest articol apărut astăzi în Euronews descrie o nouă mişcare maghiară pe scena politică internaţională care ar părea în răspăr cu abordarea conformistă care caracterizează majoritatea ţărilor europene de pluton. Ungaria însă confirmă în continuare politica sa externă excepţională, care a condus la o vizibilitate de neegalat a acestei mici ţări pe scena internaţională, succes care este dublat de rezultate economice pe măsură. Este un parcurs de excepţie pornit de fostul ministru de externe János Martonyi (un fel de Serghei Lavrov mult mai cizelat), continuat de actualul ministru Péter Szijjártó şi reprezintă o dovadă de necontestat a capacităţii elitelor maghiare de a se pune de acord în interesul propriului popor. Avem enorm de multe de învăţat de la reprezentanţii statului maghiar deşi consider că România nu trebuie să adopte, pe fond, o politică externă similară.

La pelerinaj la Cuvioasa

Preluăm o relatare frumos scrisă a jurnalistului clujean Ionuţ Ţene despre pelerinajul de la Iaşi de anul acesta, de la Sărbătoarea Sfântei Parascheva, care s-a bucurat de o participare foarte numeroasă,  relatare pe care o confirmăm cu bucurie. Nu este suficient subliniat sentimentul deosebit pe care românii din alte regiuni istorice îl trăiesc atunci când vin în Moldova, cei mai mulţi dintre aceştia atestând faptul că aici credinţa se trăieşte un pic altfel. Nu pretindem vreo superioritate de vreun fel, ci doar un specific de care românii din alte regiuni sunt mai conştienţi decât sunt chiar moldovenii înşişi.

Date fiind aceste multe încercări prin care trece ortodoxia în zilele noastre, pelerinajul la Cuvioasă rămâne un prilej de sinceră bucurie şi împlinire sufletească, care evocă o stare duhovnicească pe care poporul român a avut-o cândva şi care subzistă cu încăpăţânare în forme care sunt, din păcate, insuficiente.   


Am luat cu doar două săptămâni în urmă decizia de a merge la Iași, în pelerinaj la Sfânta Parascheva. De câțiva ani mă fascina fenomenul religios de la Iasi. Doream să văd cu ochii mei ”fluviul” de pelerini și har. Ce-i fac pe cei circa 250.000 de credincioși ortodocși și nu numai, care vin anual de hram, să se roage la protectoarea Moldovei. Impresionant este si cum un tânăr musulman vine si el din anul 2016 să se roage la Sfânta. Cum a reușit Iașiul să aducă mai mulți români și străini la un loc decât Clujul cu celebrul festival Untold. De ce oamenii vin să stea la coadă la moaște în medie de 12 ore, în nevoință, să se roage, mai mulți decât vin la distracția cu vin, bere și muzică electronică de la Untold. Pe scurt: de ce mai mulți români preferă rugăciunea nevoinței decât distracția? De hramul Sfintei Parascheva trebuie să-ți rezervi cameră la hotel sau pensiune cu circa o lună sau două înainte, datorită numărului mare de pelerini. Este o problemă să găsești o cameră liberă. Cu ajutorul Domnului am reușit să rezerv o cameră de hotel în Valea Lupului, un fel de comuna Baciu, lângă Cluj-Napoca. Era ultima cameră liberă din oraș. Cel mai scurt drum spre Iași, așa cum mi l-a dat GPS-ul este pe la Reghin -Toplița -Borsec – Bicaz – Tg. Neamț – Pașcani – Tg.Frumos – Iași. Drumul până la Reghin este la fel de prost ca pe vremea lui Ceaușescu. Faptul că trece prin trei județe, nu s-a reparat unitar. În schimb de la Reghin șoseaua este destul de bună și bine marcată. Dacă nu se lucra lângă Tg. Neamț, unde am stat în trafic o jumătate de oră până la Iași, faci relaxat cu mașina, circa șase ore, cu o pauză de plin și cafea la benzinărie.

Am plecat vineri la drum pe 11 octombrie, când a început sărbătoarea hramului Sfintei Parascheva. La radio din mașină am ascultat postul Trinitas, care prin agentia de stiri Doxologia al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei unde se vorbea că primarul Pandele a adus 180 de autocare cu pelerini de la comuna Voluntari, iar în prima zi de sărbătoare timpul de asteptare la coadă este de circa patru sau cinci ore. Mi-am zis că este ok timpul de așteptare. Așa că după ce m-am cazat la hotel am plecat repede în centru cu mașina, unde am parcat-o într-un parking privat cu tariful de cinci lei/oră și ne-am grăbit să ajungem la coada cu pelerini. De pe pietonala din Iași am admirat frumusețea Palatului Culturii, palatului Roznovanu, unde este primăria, și statuia Regelui Ferdinand, care erau frumos iluminate și digitalizate cu informații de patrimoniu. În chestiunea aceasta, noi clujenii mai avem de lucru. Renovarea pe fonduri europene a Catedralei Mitropolitane face din acest așezământ religios de secol XVIII – XIX o bijuterie arhitectonică, armonios iluminată.

Lângă catedrală se înalță zveltă biserica Trei Ierarhi ridicată de domnitorul Vasile Lupu cu meșteri sirieni, fiind o capodoperă ce imită întrucâtva reședința muntenească de la Curtea de Argeș a lui Neagoe Basarab. La Trei Ierarhi sunt înmormântați Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir și Al. Ioan Cuza, fapt ce impresionează.

Iașiul trăiește gloria unei foste capitale domnești. De la catedrala mitropolitană am fost ghidați de jandarmi și ”Voluntarii Sfintei Parascheva”, îmbrăcați în geci roșii inscripționate cu evenimentul, spre coada care te ducea spre racla cu Sfintele moaște. În fiecare an coada este direcționată pe alte străzi, fiind bine organizată, traseul fiind străjuit cu garduri de fier și acoperiș din folie de plastic ca să nu plouă pe pelerini. Anul acesta am prins o vreme superbă, așa că nu m-am îmbrăcat prea gros, lucru care nu a fost bine pentru ce a urmat. Încrezător de știrea de la Doxologia, că se așteaptă doar patru sau cinci ore la coadă mi-am făcut un calcul că pe la ora 23.30 voi fi reîntors în camera de hotel. Am trecut pe lângă Palatul Culturii, am coborât pe niște scări și am mers pe străduțe lăturalnice până pe malul unui canal. Aici intri cu mulțimile într-un culoar de garduri de fier ale primăriei și jandarmeriei. Pe stâlpi erau niște pancarte cu numărul stâlpului 80, 79, 78, tot așa…Cu soția am ajuns la stâlpul 48, unde era coada spre moaște. De aici se vedea pe deal catedrala mitropilitană, așa că am zis cu voce tare, încrezător, că în trei ore ajung la moaște. Era ora 19.45. În fața mea o familie din Ploiești, care s-au dovedit mai târziu niște ”îngeri protectori”, ne-au spus că sigur vom ajunge, dacă suntem la stâlpul 48, la moaștele de pe baldachinul din fața catedralei mitropolitane pe la cinci și jumătate dimineața. Am crezut că glumesc, dar mi-au spus că ei vin de câțiva ani și știu de la stâlpul de curent numerotat, la ce număr ești, când ajungi la moaștele Sfintei Parascheva. În alți ani când au fost mai în spate la stâlpul 78, de exemplu, se ajunge la moaște în 15 ore. La auzul acestei vești, fără apă și mâncare la noi, pentru că presupuneam pelerinajul de circa trei sau patru ore am intrat ușor într-o ușoară panică. La mașină nu mă mai puteam întoarce fiind foarte departe și pierdeam rândul, plus că veneau întruna autocare cu pelerini din toată țara. În special, pelerinii veneau din județele Moldova, Dobrogea, Muntenia și Oltenia, dar și de la Brașov sau Rep. Moldova. În trei zile de stat la Iași am văzut doar un autoturism cu numere de CJ, în afară de-al meu. Așa că încărcat cu ”îndelungă răbdare” am început să citesc acatistul Sfintei Parascheva și alte rugaciuni din cartea de rugăciuni. Pelerinajul de la Iași este unic în România, nici măcar comuniștii nu au putut să-l stopeze. E celebră filmarea TVR din 1956 în care mii de pelerini mărșăluiau pe străzile Iașiului comunist.

Fenomenul din 2019 este uimitor pentru cine participă la el. Timpul trece relativ ușor. Oamenii se roagă cu voce tare. Citesc acatiste și cărți de rugăciune. Totul într-o ordine și liniște duhovnicească perfectă. Deși la pelerinaj participă sute de mii de oameni, nu este îmbulzeală sau incidente parcă în ciuda presei de scandal. Oamenii stau la coadă calmi și se roagă. Sigur că în cele câteva – sau mai mult de 10 ore – și se socializează între pelerini sau se cumpără icoane și cărți sfinte de la chioșcurile de pe traseu. Coada este păzită de jandarmi, pe culoarul dintre garduri se înaintează încet, foarte încet și se și stă pe loc atunci când pelerinii trebuie să treacă o stradă sau intră pe anumite sectoare sau în curtea mitropoliei. Coada de pelerini este gândită pe străzi, în culoare ca cele din aeroporturi, ca să nu se creeze îmbulzeală. De fapt de la stâlpul 48 unde m-am așezat (de la un stâlp la altul este o distanță standard de circa cincizeci de metri) coada face niște bucle pe străzi lăturalnice și te îndepărtezi de catedrala mitropolitană ca să revii apoi pe traseul spre moaște de la stâlpul numărul 10. În curtea mitropoliei intri doar când ajungi la stâlpul unu, iar de aici mai ai un timp de așteptare până la baldachinul cu racla sfintelor moaște, de circa 45 de minute. Dar când ajungi aici, la Sfânta bucuria e prea mare ca să mai simți oboseala. Sigur orele trec în rugăciune sau conversații destul de greu. Pe la stâlpul cu numărul 35 un jandarm mi-a spus că vom ajunge sigur la ora cinci dimineața la moaște. Gândul meu de a fi la ora 11.30 la camera de hotel s-a spulberat. De-a lungul cozii, voluntarii Sfintei Parascheva ne-au servit cu ceai fierbinte și cafea în pahare de hârtie, dar și cu mâncare, în general, celebrele sarmale. Eu și soția, care nu am avut experiența duratei pelerinajului, am fost serviți de familia din Ploiești cu tot felul de bunătăți bine gătite și de casă, pe care le țineau într-un rucsac voluminos. Astfel am aflat că delicioasele gustări erau gătite de doamna din Ploiești, o cunoscută chef din localitate care vine anual la pelerinaj. Astfel am cunoscut oameni noi și interesanți în pelerinajul nostru spre moaște. E de admirat și nevoința miilor de romi (ei își spuneau țigani), care stăteau la coadă ore întregi să ajungă la Sfânta, cum o numeau. Totul era într-o ordine și trăire religioasă, cu adevărat duhovnicească, care nu am mai cunoscut-o vreodată. La patru și jumătate dimineața am ajuns în curtea mitropoliei, iar la 04.45 la baldachinul unde erau expuse moaștele Sfintei Parascheva. În fiecare an, baldachinul este ornamentat cu mii de flori frumoase aduse cu camionul de 15 ani de aceeași familie Buștei din București. Baldachinul era înconjurat de militari îmbrăcați în haine de ceremonie și preoți, precum și de voluntari. Momentele de emoție și har când ajungi la moaște în zilele de hram nu pot fi explicate rațional. Ce am simțit eu atunci nu pot să explic. Sunt lucruri care țin de legătura fiecăruia cu Dumnezeu. Mulți spun că de ce se stă la coadă zeci de ore la hram, când în timpul anului poți ajunge ușor la moaște. Dar nevoința hramului, atunci de ziua Sfintei Parascheva, aduce harul care se revarsă și care numai cei credincioși în genunchi și lacrimi o pot înțelege pentru ca unde nu-i nevointa si rugaciune nu este nici mantuire, nu simti greul,pentru ca binecuvantarea este mult mai mare.La 04.50 am plecat de la Sfintele moaște cu ochii înlăcrimați și cu o fericire inexplicabilă, deși am stat nouă ore în picioare la coadă și în frigul dimineții de octombrie îmbrăcat subțire. În alte condiții aș fi fost răcit și cu dureri de sciatică. Acum nu mi s-a întâmplat nimic din toate acestea, doar bucuria unui har inexplicabil pentru cei ce nu cred.

A doua zi am participat la procesiunea „Calea Sfinților”, unde pe lângă moaștele Sfintei Parascheva au fost aduse și moaștele Sfîntului Ierarh Spiridon. De remarcat că la Iași, parcă este o altă Românie, sute de preoți, maici și seminariști în frunte cu mitropolitul și primarul Chirică, cu eșarfă tricoloră pe umeri, au adus prinos de recunoștință și s-au rugat Sfintei în pelerinajul desfășurat în centrul cetății. „Calea Sfinților” a fost „luminată”, ca în fiecare an, de militarii Batalionului 151 Infanterie „Războieni”, care au însoţit sfintele moaşte, purtând torţe aprinse în mâini precum si fanfara militară a Garnizoanei Iaşi urmați de pelerinii cu lumânări aprinse. Băteau toate clopotele bisericilor din oraș și lumânările aprinse în mijlocul cântărilor religioase mi-au creat sentimentul că suntem în Noaptea de Înviere. Ieșenii care stăteau pe margine, aplaudau și se rugau. Așa ceva cred că nu se vede sau simți în niciun oraș din România sau Europa. Duminică după Sfanta Liturghie am plecat spre Cluj-Napoca, iar înspre racla cu Sfintele moaște se îndreptau alte sute de mii de pelerini studenți și elevi, colegi de serviciu, vecini de bloc, grupuri din același sat, bătrâni tineri toți stau laolaltă unii se rugau pentru sănătate, alții pentru pace, înțelegere în familie și pentru copii. Deja coada era undeva pe la stâlpul 80. Durata de așteptare spre moaște a ajuns la 19 ore. Se citea pe fețele pelerinilor care se îndreptau spre coadă o bucurie și în ochi o lumină inefabilă, nelumească, deși îi aștepta 19 ore de stat în picioare în frig, dar și în rugăciune până la întâlnirea cu Sfânta Parascheva, ocrotitoarea Moldovei și toți îngână împreună „Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip…”. 

Vă îndemnăm să parcurgeţi reportajul integral pe situl jurnalistului Ionuţ Ţene, Napocanews.ro

Patriarhia trebuie să confrunte politica anti-ortodoxă a PNL/USR

Sursă imagine: Adevărul.ro

Portalul Adevărul.ro a publicat recent o ştire care a devenit virală prin care publicul a fost informat despre respingerea la vot în Consiliul Local al Sectorului 1 a proiectului de finanţare cu o sumă de 10 milioane lei pentru continuarea lucrărilor la şantierul Catedralei Naţionale.

Trebuie semnalat votul politic al celor două partide USR şi PNL care reconfirmă ceea ce este probabil o decizie ideologică consecventă iar nu una care să ţină de oportunitatea finanţării unui obiectiv de investiţii sau de o adeziune politică pentru proiectele PSD.

Având în vedere împotrivirea repetată a consilierilor celor două partide pentru finanţarea celui mai important proiect ctitoricesc al Bisericii Ortodoxe Române considerăm că se impune ca Biserica să-şi reconsidere neutralitatea politică faţă de cele două partide.

Catedrala Naţională nu este un proiect oarecare ci unul cu imens capital simbolic pentru creştinii ortodocşi ai acestei ţări, şi pentru cetăţenii români în general, iar modalitatea insultătoare în care cele două partide aleg să-şi promoveze interesele antireligioase considerăm că nu trebuie tratată cu indiferenţă ci trebuie confruntată. Considerăm că nu exagerăm atunci când punem semnul egalităţii între şicanele repetate care au vizat construirea Catedralei şi o politică coordonată de agresiune a sentimentului religios ortodox. Însă, dacă în urmă cu un deceniu anticlericalismul vehement constituia apanajul lui Remus Cernea şi a altor personaje asemenea compromise, astăzi vedem că opţiunea anti-ortodoxă este asumată deschis de polul politic dominant.

Patriarhia Română trebuie să solicite un punct de vedere din partea conducerii celor două partide, cu privire la această opţiune politică devenită regulă, un punct de vedere în care să fie indicate argumentele de sprijin pentru prezumtivele lor politici publice. Aceste argumente ar trebui să oglindească în mod limpede activitatea politică a reprezentanţilor acestor două partide.

Deşi consilierii locali nu sunt supuşi unor mandate imperative, practica directivelor politice  care au caracter strategic în orientarea ideologică a partidelor este una de notorietate. Fie că votul reprezintă opţiunea personală a consilierilor USR şi PNL, fie că în fapt avem de-a face cu o politică de partid, această consecvenţă a votului negativ trebuie justificată şi motivată în mod deschis.

Decizia de respingere a proiectului de finanţare este cu atât mai surprinzătoare cu cât la sfinţirea Catedralei au fost invitaţi şi au participat reprezentanţi ai întregului spectru politic, chiar dacă prezenţa unora dintre aceştia a fost în mod evident inoportună (ne referim la şeful PNL care a ales să fumeze o ţigară pe treptele Catedralei, chiar după slujba de sfinţire). Conversaţia publică purtată în zilele respective sugera un consens general în privinţa importanţei Catedralei pentru demnitatea poporului român, sfinţirea catedralei fiind un moment înălţător, speculat convenabil de liderii politici.

În lipsa argumentelor care să justifice consecvenţa votului negativ, considerăm că cele două partide profesează o discriminare pe criterii confesional-religioase, discriminare care este atât imorală cât şi ilegală. Prin aceea că nu este confruntată, politica anti-ortodoxă a celor două partide prejudiciază interesele credincioşilor ortodocşi şi dă ocazia avansării agendei politice anti-religioase care are drept scop, printre altele, redefinirea bunelor moravuri şi a participării creştinilor la viaţa publică.

Manuscris inedit al lui Sextil Pușcariu despre Sfântul Neagoe Basarab

Una dintre sursele de inspirație pentru acest blog a fost și apariţia la începutul anului 2017 a Asociației Culturale Matricea Românească, ce reprezintă un proiect al Societății Civile de Avocați “Bulboacă şi Asociaţii” Bucureşti:

Asociaţia Culturală Matricea Românească, proiect cultural al Bulboacă şi Asociaţii SCA, este un demers de responsabilitate civică, în spiritul perioadei antebelice, când avocaţii erau implicaţi în bunul mers al vieţii naţionale şi în cultura românească. În 1918, pe biroul avocatului orădean Aurel Lazăr, s-a semnat declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, crucială în perspectiva Unirii. Azi, avocaţii au din nou, prin Statutul profesiei lor, dar mai ales prin vocaţia lor publică, obligaţia de a contribui la binele social, economic și cultural al României

Puteţi afla mai multe despre această iniţiativă aici.

Deşi civismul ortodox ar trebui să cuprindă o paletă mult mai largă de preocupări şi activităţi, considerăm că Matricea Românească are caracter reprezentativ pentru menirea culturală pe care trebuie să şi-o asume diferitele categorii profesionale, atât pentru sporirea prestigiului corpului profesional, cât şi pentru exprimarea propriilor individualităţi în interiorul aceluiaşi cerc social.

Nu doar din rândul avocaţilor, ci şi din rândul altor categorii profesionale, cu cadre active sau aflate la pensie, trebuie să izvorască iniţiative similare, energii culturale noi, prilejuri noi de reîndrăgostire de ţară şi de neam.

Ne folosim de acest prilej de a prelua un material despre un text al lui Sextil Puşcariu (biografie Wikipedia) despre Sfântul nostru Voievod Neagoe Basarab, identificat de Matricea Românească într-un manuscris aflat la Biblioteca Naţională:

Fragment din discursul lui Sextil Pușcariu. Manuscris aflat la Biblioteca Națională. Sursă imagine: Matricea.ro

Într-un discurs păstrat pe câteva coli scrise cu tocul acum peste un secol, Sextil Pușcariu vorbește despre un glorios domnitor al românilor, Neagoe Basarab. Marele filolog și pedagog este într-o admirație bine argumentată față de Neagoe, iar discursul face o legătură delicată între personalitatea lui și figura distinsă a Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva). Un text inedit, pe care Matricea Românească l-a citit și din care publică unele fragmente prin transliterație de pe manuscrisul MS28517 de la Biblioteca Națională.

  • Neagoe este înconjurat de o curte care arată distincție și eleganță, iar cărțile tipărite de el ”se disting printr-o splendoare nemaiîntâlnită până atuncea”. Sextil Pușcariu observă deci că avem de-a face cu un domnitor cu mentalitate nobilă și semeață, diferită de ce ne-am aștepta de la conducătorul unei țări mici, așa cum era Țara Românească.
  • Despre pompa curții domnești: ”Această tendință de întărire a prestigiului exterior nu se aseamănă întru nimic cu lucrul unui parvenit, care voește să ascundă în aur sclipitor lipsa unor însușiri strălucite. La Neagoe ea izvorea dintr-o convingere, și se manifestă printr-o deosebită pricepere pentru frumosul artistic.”
  • Autorul manuscrisului este foarte preocupat să noteze că Neagoe nu era un simplu imitator al modei constantinopolitane și nici al tendințelor occidentale. Atât în arhitectură, cât și în tipărituri el este în avangarda europeană prin inovația tehnică și sinteza artistică.
  • Despre Evanghelia tipărită în 1512: ”atunci când arta tipografică era în fașă și când ea lipsește încă în cele mai multe țări, (…) ea ajunse atunci în Țările române la o perfecțiune fără asemănare în Orient.” 
  • Despre Mănăstirea Curtea de Argeș, construită tot de către Neagoe: ”…el a dat o direcție nouă arhitecturii noastre, emancipând-o de subt jugul tradițional, unind cu stilul convențional bizantin elemente nouă, detalii artistice aduse din Veneția apuseană.”
  • Cine vine să participe la sfințirea Mănăstirii Curtea de Argeș? Neagoe a făcut din capitala sa centrul cultural și religios al Europei de la est de Viena: era acolo ”toată lumea clerului oriental, veniseră să asiste la acest act de deosebită solemnitate Patriarhul Teolept al Constantinopolei, patru mitropoliți ai Răsăritului și tot clerul înalt al Atosului, cu Protosul Gavriil în frunte.”
  • Dar Neagoe știe că edificiile se năruie, iar peste fapte se așterne colbul, așa încât, din acest motiv ”scrie el însuși opere de artă mai trainice decât uitarea pe care-o poate așterne timpul peste cele trecute”.
  • Din Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, mintea atentă poate contura portretul sufletesc al marelui domnitor: ”o inimă dreaptă și cinstită, un caracter ferm și decis, o minte înțeleaptă, mândrie superioară și o fire poetică, precum numai la cei puțini aleși o aflăm”.

Transliterație: Damian Anfile; documentare: Andrei Ispas

Vă recomandăm situl matricea.ro, acolo unde puteţi regăsi încă un articol despre Măria Sa Neagoe Basarab, împreună cu o formulare deosebit de simpatică a autorului care, vorbind despre primul principe isihast al neamului românesc, arată că Măria Sa “s-a restras în liniște și a meditat” 🙂

Articolul despre care facem vorbire:

Cum a pedepsit Neagoe Basarab, ”cel mai bun și mai blând voievod”, pe cel care a uneltit împotriva sa

Pomenirea Sfântului Voievod Neagoe Basarab

Interpret: Otilia Simeria

Troparul Sfântului Voievod Neagoe Basarab

Domnitor preaînţelept între căpeteniile neamului românesc, ctitor de lăcaşuri sfinte, prieten al Sfinţilor Părinţi, învăţător luminat de Duhul Sfânt şi mare iubitor de pace, Sfinte Neagoe Voievod, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!

Sfinte Voievodule Neagoe Basarab, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!


Sfantul Neagoe Basarab este pomenit pe 26 septembrie. Canonizarea sa a fost hotărâtă în şedinţa de lucru a Sfântului Sinod din 8-9 iulie 2008, alături de cea a Sfântului Ierarh Iachint de Vicina şi a Sfântului Dionisie Exiguul. Proclamarea solemna a canonizării a avut loc la Bucureşti, de praznicul Sfântului Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, pe 26 octombrie.

Articole anterioare:

Viața Sfântului Voievod Neagoe Basarab. Prototip pentru românul de azi

Acatistul Sfântului Voievod Neagoe Basarab

22.09 – Pomenirea Sfântului Sfințit Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi

Sursă icoană: Doxologia.ro

Sfântul Mucenic Teodosie s-a născut în prima jumătate a secolului al XVII-lea în aproprierea Mănăstirii Brazi din părinţi răzeşi urmaşi de la Sfântul Voievod Ştefan cel Mare. Părinţii săi l-au dus la slujbele care se oficiau aici. La vârsta de 18 ani el a intrat ca frate la această mănăstire, iar metania de călugăr a primit-o la Mănăstirea Bogdana (azi în judeţul Bacău).

Fiind un monah evlavios şi având şi o inteligenţă deosebită, cunoscând Sfânta Scriptura şi o parte din Scrierile Sfinţilor Părinţi, a fost ales Episcop în anul 1669 la Rădăuţi, unde mergea deseori la mormântul lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Putna, unde ardea permanent o candelă.

În anul 1671 a fost trimis să păstorească Episcopia Romanului, unde a activat până în anul 1674, când pentru activitatea sa pastorală şi pentru înalta sa spiritualitate, a fost ales Mitropolitul Moldovei, unde scaunul era vacant prin plecarea lui Dosoftei în Polonia.

Cronicarul Ion Neculce scrie în Cronica Moldovei că domnul Moldovei era Dumitraşcu Cantacuzino, una dintre cele mai decăzute figuri din istoria noastră. El a adus pe tătari în Moldova pentru a sta cât mai mult pe tron, plătind un bir mare provenit nu numai din impozitele mari asupra moldovenilor, dar şi din banii mănăstirilor (de la Mănăstirea Rascău luând toţi galbenii).

„Mitropolitul Teodosie s-a dus la Domnitorul Dumitraşcu Cantacuzino zicând: „Ce sunt acestea Măria Ta, au semeni lui Antihrist?”. Şi domnul s-a mâniat şi l-a scos din scaun cu necinste”, scrie cronicarul Ion Neculce şi l-a închis la Mănăstirea Sfântul Sava din Iaşi.

Când s-a întors din Polonia Mitropolitul Dosoftei l-a scos din închisoare şi Mitropolitul Teodosie s-a retras la Mănăstirea Brazi, de care era legat sufleteşte de când a intrat ca frate la această mănăstire.

Cum a ajuns aici a ridicat o biserică frumoasă cu hramul Sfântului Gheorghe, introducând reguli cu slujbe monahale de zi şi de noapte. A avut grijă şi de Mănăstirea Bogdana, determinând pe logofătul Solomon Bârlădeanu de a ridica din temelie o nouă mănăstire.

A înzestrat aceste mănăstiri cu terenuri arabile, vii, pomi fructiferi, păduri şi mori de apă. În vremea aceea era vornic de Vrancea Cronicarul Miron Costin şi împreună au semnat multe documente ale vrâncenilor, urmaşi ai celor 7 feciori ai „babei Vrâncioaia”, cărora Sfântul Voievod Ştefan cel Mare le-a dat „ocine”, fiindcă „l-au slujit cu credinţă”.

În anul 1691 Mitropolitul Teodosie face o Diată în care scrie că a ridicat mai multe locaşuri pe care le ştie Dumnezeu şi lasă toate donaţiile pe care le-a primit de la credincioşi pentru mănăstiri, ucenicului său, Diaconul Laurenţiu, ca să mai facă două mănăstiri.

Cronicarul Ion Neculce scrie că în vremea aceea veneau tătarii ca lăcustele şi jefuiau pe moldoveni de tot avutul lor. Astfel, în anul 1694 o hoardă de tătari răzleţi au pătruns în Mănăstirea Brazi şi l-au chinuit cumplit pe Mitropolitul Teodosie ca să le dea odoarele şi banii şi pentru că el nu a voit să le dea, l-au ucis tăindu-i cinstitul său cap. Era după „Ziua Crucii”.

Monahii împreună cu credincioşii de prin satele vecine l-au înmormântat în Biserica Sfântul Gheorghe, care era ridicată de Mitropolitul Teodosie.
Din cauza cutremurelor din regiunea Vrancei, biserica ridicată de Mitropolitul Teodosie s-a ruinat.

Atunci Ieroschimonahul Dimitrie, stareţul Mănăstirii Brazi, a dezgropat, în anul 1842, osemintele Mitropolitului Teodosie şi le-au dus să fie reînhumate în Peştera de jos, ridicata de primii pustnici ai Mănăstirii Brazi, Teofilact şi Sava, unde era şi Paraclisul „Învierea lui Lazăr”, în care se oficia şi Sfânta Liturghie.

În timpul în care soborul de preoţi slujeau osemintele Sfântului Ierarh Teodosie, era acolo şi Cuviosul Antipa (de la Calapodeşti), pe care noi îl sărbătorim la 10 ianuarie şi el mărturiseşte: „M-am învrednicit a vedea aceste moaşte, eu le-am atins şi erau binemirositoare”.

Un egumen al Mănăstirii Brazi, Anton Dumbravă, care a fost şi ajutor de stareţ la Mănăstirea Neamţ, scria că în anul 1857 se găsea tivda (capul) Sfântului Mucenic Teodosie la mare cinste, scoasă din mormânt la Mănăstirea Brazi.

Stareţul de la Mănăstirea Brazi – Teodosie Filimon, care după anul 1959, când Mănăstirea Brazi a fost demolata de comunişti, a dat o declaraţie la Mănăstirea Cernica semnată de Preacuviosul stareţ şi cu ştampila Mănăstirii Cernica, în care scrie că „atât în timpul meu, cât şi înainte de mine, monahii şi credincioşii veneau de aprindeau lumânări şi se rugau pentru împlinirea cererii lor la mormântul Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi”.

Viaţa Sfinţitului Mucenic Teodosie, râvna lui pentru ridicarea de sfinte lăcaşuri, smerenia sa, dragostea pentru buna rânduială a obştilor monahale, grija părintească faţă de păstoriţii săi, răbdarea tuturor suferinţelor şi prigonirilor nedrepte la care a fost supus, precum şi lucrarea lui încununată de jertfă martirică, au făcut ca să fie întotdeauna cinstit cu evlavie de dreptmăritorii creştini.

Sfântul Teodosie de la Brazi a fost în mod solemn proclamat sfânt la data de 5 octombrie 2003. Pomenirea sa a fost stabilită pentru ziua de 22 septembrie.

Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Corneliu Zelea Codreanu şi ordinea propunerilor de canonizare

Sursa imagine: Cotidianul.ro

Apărută în anul 2017, biografia „Corneliu Zelea Codreanu – Ascensiunea şi căderea Căpitanului” scrisă de istoricul Oliver Jens Schmitt a ratat o dezbatere necesară în categoria intelectualilor de condiţie mijlocie, în parte şi din vina autorului care, într-un interviu ulterior, a expus păreri şi acuze vădit exagerate la adresa Bisericii Ortodoxe Române, trădând anumite prejudecăţi care, în ochii multora, au aruncat în derizoriu importanţa muncii sale de arhivă şi exclusivitatea unor puncte de vedere dovedite fără rest în cuprinsul cărţii sale. Scandalul public iscat de acele declaraţii a ocazionat un răspuns oportun emis de domnul Dan Dungaciu, cel care este una dintre minţile cele mai sclipitoare ale societăţii noastre (de ale cărui convingeri geopolitice, exprimate public, însă ne delimităm).

În urma acelei controverse, compromis fiind publicului larg prin atitudinea sa vădit părtinitoare, istoricul Oliver Jens Schmitt a rămas izolat în poziţia de client al unor cercuri intelectuale fără mare credibilitate în rândul nostru. Ceea ce este un mare păcat întrucât biografia Căpitanului rămâne una dintre importantele cărţi de istorie apărute la noi, aspect sesizat şi de domnul profesor Andrei Marga, cel care a publicat în urmă cu două săptămâni în Cotidianul.ro un articol recenzie pe care îl preluăm în extras. În final vom adăuga consideraţiile noastre referitor la cele expuse în pagina de Năzuinţe despre ordinea în care considerăm că ar trebui iniţiate procedurile de canonizare a sfinţilor secolului trecut.


Oliver J. Schmitt: „statul profund“ al anilor treizeci

(…) Avem acum pe standuri, în traducere, o nouă monografie istorică de mare pondere: cartea lui Oliver Jens Schmitt, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului” (2016, Humanitas, București, 2019). Profesorul vienez abordează un moment de convulsii adânci din istoria României și produce o cotitură istoriografică.

Nu este nevoie de multe cuvinte pentru a evidenția importanța temei. Vrem-nu vrem, Corneliu Zelea-Codreanu a ajuns la un moment dat vârful de raliere al politicii și vieții intelectuale din România. Între altele, liderul legionar a împușcat cu mâna sa concetățeni, nu s-a distanțat vreodată de asasinii din rândul mișcării pe care o conducea și “a oscilat între violență și resemnare” (p.225). Inspiratorul său, A. C. Cuza, a fost cel care relansat aberația “opoziției” dintre Iisus Hristos și Vechiul Testament și a fost socotit “mentorul antisemitismului european”(p.281). Această aberație, pe care nimeni cu oarecare greutate nu o mai frecventase de secole în Europa, a fost și platforma de gândire a lui Corneliu Zelea-Codreanu.

Oliver J. Schmitt împărtășește opinia că doar Corneliu Zelea-Codreanu l-a egalat pe Hitler în „gândirea lui monomană a catastrofei” și că Legiunea „a fost probabil cea mai interesantă și cu cele mai multe fețe dintre toate mișcările fasciste” (Ernst Nolte, Die faschistische Bewegungen, DTV, München, 1969, p. 225-226). El adaugă evaluarea sa: “Cu o carieră axată pe propria țară, Codreanu face parte dintre politicienii de opoziție cu cel mai mare succes în istoria recentă a Europei. …. El a fost singurul conducător european al studenților care a reușit să mobilizeze, grație mișcării sale, o țară întreagă, și anume nu dintr-o poziție de extremă stângă, ci de extremă dreaptă” (p.336). Efectele acțiunii lui nu au fost oarecari, în context și mai târziu.

Monografierea realizată de Oliver J. Schmitt stă pe o documentare practic exhaustivă în arhive românești și străine, pe buna cunoaștere a istoriei Europei și pe stăpânirea procedeelor istoriografiei actuale. În vreme ce istoriografia de la noi – dominată mai nou de scrierea propagandistică a istoriei, de cea liricoidă, și chiar de cea comercială – nimerește greu istoria istorie, în volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului” se află cu totul altceva, Anume, o reconstituire istorică fără resturi, care lasă să se exprime unghiuri de vedere diferite spre a capta ceea ce s-a petrecut efectiv și încadrează competent faptele în epocă, după ce aceasta este bine cunoscută.

În tema Corneliu Zelea-Codreanu, Oliver J. Schmitt are incontestabil întâietatea în a da o scriere bazată pe parcurgerea arhivelor. El observă că, până în zilele noastre, “afirmațiile științifice privind Legiunea pornesc de la surse documentare extrem de limitate. Cercetarea internațională face apel mai ales la lucrarea lui Armin Heinen, fără a recurge la materialele de arhivă. Dar și cercetătorii români, care nu sunt nevoiți să depășescă bariera lingvistică, au tendința de a lucra cu materiale tipărite, evitând mai curând arhivele” (p.366). Evantaiul surselor și explorării sale este larg, încât Oliver J. Schmitt poate să remarce: “Codreanu apare astăzi atât de retras și premodern tocmai pentru că este cunoscut doar din imagini statice – fotografii și representări idolatre realizate de adepții săi” (p.226). Alte surse au fost distruse, dar trebuie încercată recompunerea datelor pe cât posibil din materialele păstrate. Oliver J. Schmitt își ia pe umeri această aspirație și o convertește într-o reușită ce se cuvine salutată din capul locului.

Rămâne istoricilor de profesie să examineze volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului” în optica lor specifică. Doar că, pe cursul temei, Oliver J. Schmitt ajunge să descrie statul român al anilor treizeci, iar ceea ce el observă, cercetând in extenso ceea ce s-a petrecut, este argumentat solid. De aceea, mă refer în comentariul de față doar la tabloul statului român al anilor treizeci, plecând de la observația, pe care am făcut-o și altădată, că istoria secolului al douăzecilea ar trebui scrisă, în sfârșit, și în România. Anii treizeci, cu deosebire, ar trebui priviți mai atent, inclusiv pentru a înțelege istoria ulterioară. Nu este vorba de a face din trecut explicația, căci, în definitiv, formele mai complexe explică cele simple, nu invers. Dar, din precisa reconstituire a istoriei acelor ani de distrugere a constituționalismului democratic și încărcați de abuzuri și eșecuri este de învățat.

Volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului” aduce numeroase argumente pentru ideea că statul democratic prevăzut în Constituția României din 1923 a fost dublat în fapt, tot mai mult pe măsura înaintării în timp, de un “stat profund”. Prima și hotărâtoarea caracteristică a României timpului era, de altfel, “slăbiciunea instituțiilor statului, care nu puteau rezista presiunilor regelui” (p.127). Labil civic și moral și gata să instrumenteze orice în interes personal, acesta nu a putut fi păstrat în limitele Constituției. Iar de aici nu avea ce să urmeze decât desfigurarea democrației, manipularea organizată a cetățenilor, conflictualizarea societății. S-a putut astfel ajunge la ceea ce Constantin Argetoianu semnala în epocă: “singurul lucru organizat în România e jaful și șperțul” (p.128). Restul s-a transferat arbitrarului și abuzului.

Oliver J. Schmitt constată grava răsturnare din organizarea și funcționarea țării în anii treizeci. El observă că “România era guvernată … de un stat profund a cărui expresie (desigur nu exclusivă) era camarila. Serviciile secrete, armata, oamenii de afaceri importanți, lojile masonice, intelectuali ambițioși, aveau mai multă influență decât Parlamentul și instituțiile prevăzute de Constituție…. Statul profund era, din punct de vedere mental, în mare măsură ancorat în epoca de dinainte de 1914; era elitist și se limita la un cerc de bărbați aflați în competiție, care se cunoșteau bine personal…. În acest fel, puterea esthablishment-ului nationalist-conservator trebuie să dobândească o nouă bază de masă, fără a se schimba în mod substantial” (p.338-339). Înainte de orice, acest “stat profund” a slăbit România.

Pe acest fundal, al unei “boli politice și morale”, pe care “boala economică” a acelor ani a intensificat-o, și al unui stat paralel, s-au produs ascensiunea și declinul lui Corneliu Zelea-Codreanu. Fapt este că “în România interbelică, serviciile de informații, care supravegheau întreaga viață socială importantă din punct de vedere politic, reprezentau, probabil, cea mai eficientă componentă a administrației. Statul era autoritar, un stat al poliției și informatorilor, orice politician trebuia să ia în calcul acest domeniu din umbră” (p.252). Oliver J. Schmitt avansează la fiecare pas probe ale acestei descrieri. Cartea sa este, într-un fel, romanul impecabil, dar care rămâne mereu sub controlul factual, al statului dublat.

Și atunci și mai târziu, mulți s-au drapat cu meritul de a se fi opus alunecării spre dreapta extremă. Destui mimau democrația, dar efectiv făceau invers. Faptele lor spun cu totul altceva decât sprijinirea democrației. Bunăoară, “când Armand Călinescu combătea Legiunea fascistă, el nu apăra democrația, ci dictatura regelui. Ideologia lui nu aducea nimic nou, ci prelua elemente de recuzită ale acelui legionarism care pătrunsese adânc în porii societății românești – atât de adânc, încât gândirea și limbajul legionar impregnau chiar și concepția despre lume a adeversarilor politici” (p.306). Câți nu s-au dat democrați, dar nu erau în stare să gândească decât în termenii zilei, adică ai sprijinirii dictaturii? Eventual, al unei noi dictaturi!

Camarila a avut cu deosebire un rol distrugător. Oliver J. Schmitt o spune răspicat: “camarila nu poate fi obiect de bârfă pentru cercetare, ci, ca fenomen politic, trebuie privită împreună cu efectul ei destabilizator asupra statului și societății”. Ea a fost servită de “serviciile secrete care pătrundeau până în vasele capilare ale elitelor” (p.128). Aici, în aceste organizări, erau “cei care ani de zile au subminat instituțiile și statul constituțional, au deturnat finanțele statului, mai ales bugetul militar, au dezbinat partidele, sprijinindu-i la un moment dat pe sub mână, pe radicalii de drepta” (p.129). Aici se aflau aceia care “au lăsat țara fără apărare și prin faptul că n-au susținut nici un fel de valori politice, au ignorat starea jalnică a maselor largi ale populației și au creat, prin oportunism, cinism și corupție, o atmosferă care nu putea decât să-i îndârjească pe cei care credeau în reguli” (p.129).

Neavând vreo analiză economică și politică și cultivând un moralism străin de considerente de drept, Legiunea s-a aruncat în pretenții tăioase și zgomotoase, dar goale. În interior, Legiunea se proclamase “ <școală a omului drept>, nu doar o organizație de luptă” (p.258) – o școală având ca temă formarea “Omului Nou”. “Legionarii erau convinși că trebuie să intre în lupta credinței împotriva puterilor infernului”(p.270) spre “mântuirea” neamului. În exterior, “Codreanu își definea poziția având ca idee de bază respingerea explicită a Uniunii Sovietice“(p.268). În optica sa, “doar asocierea cu Italia și Germania ar fi putut proteja țara de amenințarea Uniunii Sovietice staliniste” (p.233). Locul examinării lucide și al soluțiilor mature l-a luat, în interior și în exterior, obsesia.

Legiunea a mobilizat un sprijin masiv din societatea românească a vremii și resurse considerabile, inclusiv financiare. Numai distrugerea de către Căpitan a arhivei, spre a nu cădea în mâna adversarilor săi, privează posteritatea sa de cunoașterea exactă a listei donatorilor. Lui i s-au alăturat mulți și dintre cei mai reprezentativi intelectuali ai timpului. Oliver J. Schmitt lasă să se sesizeze cât de ramificată era susținerea Legiunii și care au fost oscilațiile actorilor politici și culturali principali de atunci. Tabloul pe care îl oferă volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului”, pe baza arhivelor, este în multe privințe nou și obligă la reconsiderări.

Prin Căpitan, avem, iarăși, în istoria României ascensiunea politică a unora care nu sunt fruntașii profesionali și culturali ai generațiilor lor. Din nivelul absolvirii liceului și al studiilor sale, ne dăm seama că și Corneliu Zelea Codreanu intră în categoria inșilor cu pregătire lacunară, despre care vorbeau, în alte împrejurări, Stendhal și Thomas Mann, care au acuzat punerea destinelor țărilor în mâinile pripășiților. Precum Mussolini și Hitler, “Codreanu se distanța explicit de orice program concret” (p.240) – în ce-l privește din motive religioase: el voia să pună în lucru un plan împotriva Satanei” (p.113). “Codreanu nu era un teoretician: îi ataca pe Lenin și pe Troțki fără să fi citit vreodată un rând scris de aceștia. Nici nu considera că e necesar așa ceva” (p.88). El își prelua universul de idei din tezaurul mai curând folcloric. Altceva nu intra în sfera lui de interes.

Anii treizeci au fost dominați de scăzuta prețuire a vieții omului în Europa, iar actorii României acelei vremi nu s-au lăsat deloc mai prejos. Nu competiția ci lovitura forma miezul politicii. Folosirea instituțiilor statului pentru înlăturarea rivalilor și recursul la asasinat ca mijloc politic păreau în firea lucrurilor. Și Legiunea și statul nu ezitau să caute anihilarea fizică a preopinentului. Legiunea amenința cu moartea și omora, iar statul avea să-i țină isonul.

Închisoarea era concepută tot mai mult ca exterminare a deținutului, după procese neduse până la capăt. De pildă, “acțiunile ministrului de interne erau bine ticluite. Codreanu trebuie istovit în izolare, nu numai psihic, ci și fizic. Într-adevăr, vechea tuberculoză i-a reapărut” (p.300). Pe lângă atrocitățile comise de membrii ai Legiunii, aruncarea de vie într-un crematoriu a șefei femeilor legionare, omorârea prin sugrumare a Căpitanului ilustrează și ele mentalitatea orientată spre lichidarea fizică.

Mereu bazată pe fapte, argumentativă și cu imaginea vie a întregului, analiza din volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului ” ajunge să tematizeze orientarea culturală a celor care ajung la decizii. Cu o documentare lărgită, Oliver Jens Schmitt aduce în relief un fapt prea puțin examinat: “elitele României Mari erau marcate de fobii, se vedeau amenințate din toate părțile și cunoșteau un sigur limbaj, cel al forței statului, și un singur model de organizare statală, cel al centralismului francez, care trebuiau să aducă și țină laolaltă o țară eterogenă, cu sau fără voia ei. De aceea, în perioada interbelică, aproape fiecare guvern a făcut apel la legea marțială: la granița cu Uniunea Sovietică, în Basarabia, ea era aproape permanentă, dar și în alte părți ale țării era instituită pentru manipularea alegerilor” (p.20). În țară se instalase, în orice caz, o “atmosferă de violență structurală din partea statului și a sistemului social și de violență fizică fățișă” (p.21) din partea unor grupuri. Iar această orientare a avut efectele ei nefaste, căci desfigurarea democrației se plătește mai scump decât orice. (…)

Vă îndemnăm la o lectură integrală a articolului publicat pe situl Cotidianul.ro


Nota utzu: Domnul profesor emite în două rânduri consideraţii despre care cred că îi reprezintă convingerile dar care au şi natură defensivă, pentru a se pune la adăpost de eventuale acuzaţii precum sunt cele care se vântură de regulă prin spaţiul public de la noi. Aşadar, domnul profesor reţine în formulări brutale şi neînsoţite de precizări totuşi necesare, chiar de la începutul articolului, faptul că „liderul legionar a împușcat cu mâna sa concetățeni, nu s-a distanțat vreodată de asasinii din rândul mișcării pe care o conducea” şi, mai departe, că „Legiunea amenința cu moartea și omora, iar statul avea să-i țină isonul.” Însă, atât articolul său dar mai ales cuprinsul cărţii recenzate, lămuresc destul de limpede, iar acolo unde nu o face expres cartea o evidenţiază prin contrast, împrejurările concrete şi complete în care s-au produs aceste evenimente, care au devenit un loc comun în propaganda anti-legionară, dar care schimbă datele morale în mod esenţial.

În afara acestor rezerve însă, ceea ce găsesc că este foarte valoros în această carte este demonstraţia amplă a două chestiuni esenţiale, care în termeni actuali s-ar rezuma la caracterul ofensiv-terorist al statului şi al elitelor acelor vremuri şi, în al doilea rând, la decuplarea imaginii Căpitanului de imaginea Mişcării Legionare ca organizaţie socială, culturală şi politică. Dacă despre caracterul terorist al statului profund/paralel se face discuţie şi în articolul recenzie de mai sus, cu privire la chestiunea diferenţierii între persoana Căpitanului şi Mişcare, avem practic un început de drum, în răspăr cu poza istorică anterioară, care insista să-l confunde în mod obligatoriu şi sub ameninţarea unor sancţiuni exprese pe Corneliu Zelea Codreanu cu mişcarea pe care a fondat-o. În susţinerea acestei opinii, amintesc scandalul public iscat de aprecierile ziaristului Ion Cristoiu în emisiunea Eugeniei Vodă cu privire la moralitatea Căpitanului şi acuzele atunci formulate. Odată cu publicarea acestei cărţi, această confuzie obligatorie devine caducă, autorul fiind nevoit să constate că Mişcarea Legionară a avut un parcurs propriu care nu poate fi suprapus peste evoluţia personalităţii lui Corneliu Zelea Codreanu.

Iar în legătură cu această evoluţie, cartea oferă o imagine suficient de bine documentată şi de interes pentru noi mai ales din punct de vedere al vieţii sale duhovniceşti, evoluţie strâns legată de prigoana la care a fost supus de “statul profund” pe care îl denunţă profesorul Andrei Marga. Descoperim aşadar un Corneliu Zelea Codreanu retras, care se izolează în rugăciune, care se retrage repetat singur în munţi pentru perioade îndelungate care ar ruşina pe mulţi dintre monahii zilelor noastre, conştient de răspunderea imensă pe care o avea faţă de membrii mişcării sale, cutremurat de limitările capacităţilor organizaţionale din acele vremuri dar mai ales de neputinţele omeneşti ale celor din preajma sa.

Faptul că Oliver Jens Schmitt este complet lipsit de sensibilitate duhovnicească îl face să descrie în termeni dispreţuitori sau, în orice caz, depreciativi elemente de mare importanţă religioasă pe care le caracterizează ca fiind accese mistice, regim alimentar drastic, resemnare şi auto-recluziune, abandon şi decuplare, fără să înţeleagă că împreună cu celelalte date pe care le furnizează, lasă să se întrevadă o trăire a credinţei la o profunzime care este absolut incompatibilă cu suma descrierilor acuzatoare, mult prezumţioase, care totuşi nu lipsesc din cartea sa.

De pildă, este invocată şi în recenzia de mai sus dar şi în carte, „obsesia” Căpitanului pentru anumite opţiuni geopolitice, cumva ca sugestie pentru prezumtiva trăsătură fanatică a personalităţii sale, dar respectiva obsesie este absurdă şi de neînţeles dacă o privim prin lentila trăirii mistice pe care istoricul o documentează atent, dorind să ne arate că prestigiul personal este efectul unor simple idolatrizări postume şi a contagiunii psihologice de masă. Iar absurditatea se justifică fără a mai cerceta scrierile care ne-au rămas de la el despre aceste subiecte geopolitice, care oricum infirmă prin luciditate cu care au fost cercetate astfel de caracterizări. Dacă ar fi să primim concluziile autorului am fi conduşi către ideea unor personalităţi duble/multiple ale Căpitanului, către ideea unor tulburări de personalitate sau instabilităţi psihice, opinie care se elimină de la sine.

Acrivia cu care istoricul documentează elemente despre care crede că ştirbesc imaginea de conducător mitologic a Căpitanului, pe care îşi propune să o combată, încercând să arate că acesta a fost un simplu om (slab), un lider fără consistenţă, care finalmente a scăpat din mână evoluţia organizaţiei sale, de fapt confirmă, în opinia mea, existenţa unei vieţi de sfinţenie care se reclamă a fi cercetată de Biserică cu instrumentele şi pentru folos proprii, făcând abstracţie de mizele politice, de împrăştieri în analize politice, evoluţii şi consecinţe culturale şi alte astfel de lucruri fără importanţă.

În acest context, insist că este oportun ca, atunci când vom primi de la Domnul vigoarea necesară acestui demers, analiza dosarelor de canonizare a sfinţilor secolului trecut să înceapă de la Corneliu Zelea Codreanu. Nu doar prioritatea cronologică recomandă această ordine, cât mai ales existenţa unei linii de filiaţie morală şi spirituală de netăgăduit între Căpitan şi mucenicii care s-au format în contact cu năzuinţele sale.

În susţinere, fac trimitere la o comparaţie fără putere de convingere dar care ar putea fi utilă pentru a înţelege de ce insist cu privire la această ordine de prioritate la canonizare: mă refer la filiaţia spirituală indirectă existentă între Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfântul Voievod Neagoe Basarab, pe de o parte, iar în oglindă, între Corneliu Zelea Codreanu şi Valeriu Gafencu (cel recunoscut fără rezerve drept Sfântul Închisorilor).

Nu am în vedere doar circumstanţele personale pentru fiecare dintre aceşti sfinţi, cât mai ales înrâurirea vieţii unora asupra celorlalţi. Este rezonabil să presupunem că în lipsa sfinţeniei ascendenţilor (Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi cel pe care eu îl consider Sfântul Mare Mucenic Corneliu) cei care le-au urmat ar fi avut un alt parcurs duhovnicesc. Şi Sfântul Neagoe Basarab şi Valeriu Gafencu sunt sfinţi isihaşti, foarte apropiaţi în datele lor personale, dar consider că aceeaşi apropiere poate fi regăsită şi în trăsăturile ascendenţilor, ale căror similitudini de personalitate şi caracter sunt pe alocuri surprinzătoare.

Aşa cum lipsă de înţelepciune este să desconsiderăm Vieţile Sfinţilor în evoluţia noastră duhovnicească, îmi pare rezonabil să cred că exemplul vieţilor celor doi înaintaşi a fost determinant pentru sfinţenia celor ce le-au urmat, cu atât mai mult cu cât întreaga lor personalitate s-a format în halo-ul primilor. Or, sfinţenia se atinge prin sforţarea tuturor puterilor sufleteşti, la a căror dezvoltare niciun element nu este de prisos. Cum oare ar fi putut ignora cel ce a urcat pe tron în anul 1512 domnia de jumătate de veac a domnitorului plecat la ceruri în anul 1504? Cum am putea ignora influenţa Căpitanului asupra evoluţiei spirituale a celui ce s-a maturizat în Frăţiile de Cruce?

Deşi nu există stipulat un criteriu cronologic la stabilirea ordinii în care se deschid şi se primesc în analiză dosarele de canonizare, consider că la aceasta îndeamnă simpla cuviinţă şi evlavie a credinciosului de rând. Însă dincolo de toate cele scrise mai sus, nădăjduim ca Domnul să le rânduiască pe toate după înţelepciunea Sa, la vreme potrivită.

Cum acţionează autorităţile maghiare când Electrolux anunţă disponibilizări

Sursă imagine: libertatea.ro

În primăvara acestui an greva organizată de lucrătorii de la Electrolux Satu Mare a ajuns în atenţia publică, inclusiv la nivel naţional, din pricina modului revoltător în care patronatul a înţeles să trateze pe angajaţii săi. Am preluat în acel moment inclusiv un comunicat al CartelAlfa care denunţa presiunile patronatului asupra membrilor sindicali. Alte relatări de presă preiau comunicate care descriu modul strict formal, provocator, în care patronatul a înţeles să mimeze îndeplinirea obligaţiilor legale de negociere cu partenerii sindicali.

Trebuie amintit că patronatul Electrolux a ameninţat inclusiv cu relocarea producţiei în Polonia şi cu închiderea unităţii din România, măsură represivă care nu poate fi justificată din punct de vedere economic şi care vizează în mod evident descurajarea iniţiativei sindicaliste. Modul brutal de desfăşurare a conflictului de muncă a determinat CartelAlfa să organizeze o caravană naţională “Electrolux – STOP exploatării lucrătorilor români” şi să facă apel public la autorităţi pentru a interveni şi a media o soluţionare echitabilă a conflictului de muncă.

Din păcate răspunsul autorităţilor a fost de asemenea formal, excesiv de birocratic, obligând de pildă pe fiecare membru de sindicat să depună personal reclamaţii împotriva Electrolux, fiind obligaţi să se deplaseze cu sutele la sediul ITM, chestiune care neagă dreptul de reprezentare care ţine de esenţa structurii sindicaliste. Atitudinea generală de cauţionare a abuzurilor patronului demonstrată de către autorităţi, atât de cele locale cât şi de cele naţionale,  a determinat pe muncitorii de la Electrolux să organizere un miting de protest în faţa Inspectoratului Teritorial de Muncă Satu Mare, fiind astfel obligaţi să deschidă un nou front de luptă doar pentru a obţine concursul legal al autorităţilor de resort.

Pasivitatea autorităţilor române faţă de abuzul de putere flagrant pe care Electrolux a înţeles să-l demonstreze în raport de proprii săi angajaţi a obligat pe sindicalişti să se reorienteze şi să caute sprijin chiar la Ambasada Suediei, făcând apel la simţul dreptăţii sociale şi la valorile morale şi sociale europene. Aceasta în condiţiile în care legislaţia românească prevede suficiente instrumente prin care autorităţile să aducă la ordine pe angajatorii care încalcă dreptul la asociere şi negociere colectivă a angajaţilor din România.  

Apelul adresat Ambasadei Suediei de către sindicalişti este, din punctul nostru de vedere, înduioşător prin naivitatea cu care caută sprijin în bunele intenţii pe care speră să le găsească la autorităţile unui stat străin:

„Suntem conştienţi că Electrolux este o companie privată, iar Ambasada şi Statul suedez nu au prerogativa de a interveni în politicile unei companii private. (…) În condiţiile în care dialogul social între echipa de conducere de la Electrolux Romania şi sindicat este blocat, vă rugăm să faceţi eforturile necesare pentru deschiderea dialogului între Cartel ALFA şi reprezentanţii managementului grupului Electrolux, în Suedia sau la Bucureşti.”

Bineînţeles că reacţia Ambasadei a fost una deferentă dar fără efect concret, ceea ce oricum nu îi poate fi imputat, astfel cum constata liderul sindical Bogdan Hossu, preşedintele CartelAlfa:

“Doamna ambasador ne-a spus că sunt limitate competenţele domniei sale, pentru că nu se poate amesteca într-un conflict social între o companie privată şi un sindicat, dar va transmite către Electrolux ceea ce i-am transmis”.

Citeşte întreaga ştire: VIDEO/ „Vestele albastre” de la Electrolux Satu Mare au protestat în fața Ambasadei Suediei din București

În cele din urmă, greva s-a încheiat după 10 săptămâni, cu concesii minime din partea angajatorului, suficiente doar pentru a justifica în continuare campania de PR pozitiv a Electrolux, dar fără să îmbunătăţească semnificativ situaţia angajaţilor. Considerăm că Electrolux a obţinut o victorie zdrobitoare şi este de aşteptat să existe o campanie post-conflict de muncă în care demersurile sindicale ce au fost întreprinse în primăvară să fie demonizate, cu insinuarea că ceea ce s-a câştigat nu merită sacrificiul făcut. Apreciem că modul de desfăşurare a evenimentelor urmează întru totul reperele descrise în confesiunile spărgătorului de sindicate, despre care am scris anterior.  

Însă motivul pentru care subiectul Electrolux a revenit în atenţia noastră este reprezentat de reacţia imediată a autorităţilor maghiare faţă de intenţia unor disponibilizări la o unitate de producţie din Ungaria, similară celei din Satu Mare.

Subliniem că este vorba despre o exprimare a intenţiei pentru astfel de disponibilizări, aşadar intervenţia autorităţilor are caracter strict preventiv, înainte ca organizaţiile sindicale să fie chemate la consultări, înainte ca acestea să aibă motiv să ceară sprijinul statului sau să reclame abuzuri din partea angajatorului.

Mai constatăm totodată că externalizarea producţiei se face tot către unităţi din Ungaria (în care s-au realizat anterior investiţii de aproximativ o sută de milioane de euro), iar nu în altă ţară, nu în Polonia, aşa cum Electrolux a ameninţat pe angajaţii săi români.

Articolul preluat din Ziarul financiar este mai mult decât relevant în această privinţă şi mărturisim cu tristeţe că nouă ne oferă numeroase motive de invidie faţă de condiţia lucrătorilor maghiari:

Guvernul ungar intră în acţiune după ce Electrolux anunţă disponibilizări în masă

Ministerul finanţelor, dar şi biroul guvernamental din Ungaria au intervenit imediat după anunţul gigantului suedez Electrolux privitor la intenţia de a disponibiliza sute de angajaţi din această ţară, scrie Portfolio.

Biroul guvernamental a lansat o anchetă pentru a determina dacă Electrolux şi-a respectat obligaţiile legale privind concedierile. Acesta a indicat că este pregătit să intervină imediat pentru a clarifica disponibilizările anunţate.

Oficialii ungari au adăugat că se vor depune toate eforturile pentru promovarea cât mai curând posibil a angajării lucrătorilor în cauză, prin recalificare, recrutare, dar şi implicare în diverse programe de pe piaţa muncii.

Angajarea lucrătorilor disponibilizaţi poate fi facilitată de faptul că regiunea Jasz-Nagykun-Szolnok este una în care programul de reformă a pieţei muncii a fost deja lansat pentru a consolida eficienţa birourilor pentru ocuparea forţei de muncă şi a contactelor strânse cu companiile.

Subvenţiile guvernamentale pentru mobilitate pot de asemenea ajuta lucrătorii să revină la muncă, au indicat oficialii ungari. În urma unui proces de restructurare lansat la începutul acestui an, Electrolux a decis să iniţieze un plan de creştere a eficienţei la nivel de grup.

Compania a anunţat de asemenea un plan de a externaliza părţi din activităţile actuale de producţie din Ungaria şi de a investi în fabrica de frigidere din Nyiregyhaza, potrivit Daily News Hungary.

Electrolux a decis să investească aproximativ 100 milioane de euro în automatizarea, digitalizarea producţiei de frigidere high-end in Nyiregyhaza, Ungaria, dar şi să externalizeze producţia de aspiratoare de la unitatea din Jaszbereny şi o parte semnificativă din producţia de frigidere de acolo.

Planurile sunt aşteptate să afecteze aproximativ 800 de angajaţi din producţie. Consultări relevante cu sindicatele urmează să aibă loc. Compania a indicat că unul dintre motivele din spatele deciziilor recente au legătură cu costurile în creştere, scrie Budapest Business Journal.

Producţia din Jaszbereny va fi externalizată din 2020, iar investiţiile din Nyireghyhaza vor fi realizate în perioada 2020-2023.

Grupul Electrolux a achiziţionat fabrica de frigidere Lehel în 1991, a deschis o fabrică de aspiratoare la Jaszbereny în 1998, iar în 2005 a construit o fabrică de frigidere în Nyireghyhaza cu o investţie greenfield. Electrolux comercializează peste 60 de milioane de aparate electrocasnice şi profesionale în peste 150 de ţări anual. Grupul Electrolux a avut o cifră de afaceri de 12,4 miliarde de euro în 2018, cu 54.000 de angajaţi, potrivit Portfolio.hu.

Episcopul Sofronie Drincec la ceremonialul greco-catolic

Ne simțim obligaţi să preluăm știrea despre episcopul Sofronie Drincec al Oradiei care, în zi de duminică și la praznicul împărătesc al Naşterii Maicii Domnului, într-un moment de mare bucurie pentru credincioșii ortodocși, a ales să participe la un ceremonial religios greco-catolic (menţionat de presă ca fiind liturghie de mulţumire pentru beatificarea episcopilor martiri), în loc să participe la Sfânta Liturghie în mijlocul credincioşilor ortodocşi.

Acţiunile episcopului Oradiei sunt răscolitoare şi batjocoritoare de-a dreptul pentru ortodoxie şi este greu de înţeles motivul pentru care asemenea atitudine nu stârneşte totuşi niciun fel de reacţie în Biserică, de niciun fel!

Pentru o înţelegere mai clară a motivelor noastre de întristare facem trimitere la articolul părintelui Cosmin Tripon, care poate fi consultat integral pe situl marturisireaortodoxa.ro, în care sunt cuprinse şi referinţele canonice care condamnă categoric faptele respectivului episcop. Din nefericire însă, suntem convinşi că temeiurile canonice menţionate sunt cunoscute şi de episcop şi de membrii Sfântului Sinod şi că acestea sunt încălcate cu bună-ştiinţă.


Mai este episcopul Sofronie al Oradiei ortodox?

Preasfințitul Sofronie, Episcopul Oradiei, unul dintre cei mai înveterați episcopi  ecumeniști din Biserica Ortodoxă Română, nu încetează să ne surprindă cu încălcări repetate ale Sfintelor Canoane. Deși rânduielile bisericești interzic rugăciunile în comun cu ereticii, Preasfinția Sa, aplicând hotărârile mincinosinodului din Creta unde a participat și și-a asumat prin semnătură învățături eretice, nu ratează ocazia, ori de câte ori este invitat, să participe la manifestări cu caracter religios împreună cu papistașii, greco-catolicii, protestanții, neoprotestanții sau mozaicii.

Astfel, duminică 8 septembrie, când în Biserica Ortodoxă se prăznuiește Nașterea Maicii Domnului, Preasfinția Sa care, potrivit portalului de știri Basilica al Patriarhiei Române, trebuia să liturghisească în Catedrala Episcopală Învierea Domnului din Oradea, a lipsit de la slujbă, find prezent însă la evenimentele ocazionate de sărbătorirea a 25 de ani de „episcopat” a „episcopului” greco-catolic Virgil Bercea.

(…) Prezența unui episcop care se pretinde ortodox la slujbele săvârșite într-un lăcaș de cult greco-catolic este mai mult decât smintitoare pentru preoții și credincioșii ortodocși din Eparhia Oradiei, în condițiile în care cultul greco-catolic este deopotrivă atât schismatic, cât și eretic. Schismatic pentru că s-a rupt din trupul Bisericii Ortodoxe din Transilvania la începutul secolului al XVIII-lea și eretic pentru că a adoptat în timp dogmele papismului asupra cărora sinodul Sfintei Biserici din Constantinopol a aruncat anatema în anul 1054.

(…) Pentru a răspunde la întrebarea din titlu vom supune atenției cititorilor noștri ce precizează Sfintele Canoane în privința rugăciunii în comun cu ereticii și a celor ce intră într-un lăcaș de cult eretic ca să se roage.

Canonul 45: „Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârșească ceva ca clerici (să săvârșească cele sfinte), să se caterisească”.

Profesorul sibian Ioan N. Floca arată că, întrucât ereticii sunt afurisiți, adică excomunicați din Biserică, se interzice membrilor Bisericii să se roage cu aceștia, și este de-a dreptul o infracțiune de gravitatea crimei slujirea celor sfinte cu clericii eretici, învederând faptul că aceasta este un act de trădare a Bisericii și trebuie sancționat ca atare.

Canonul 46: “Poruncim să se caterisească episcopul sau prezbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtășire (înțelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”.

În partea a doua a comentariului la acest canon, canonistul arhid. Ioan N. Floca arată cum că ereticii au pierdut succesiunea apostolică, deci și continuitatea preoției, tainele lor nu sunt valide, ei înșiși nemaifăcând parte din Biserică, iar clerul care le va socoti totuși valide, este supus caterisirii.

Canonul 64 apostolic: Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagogă (adunarea iudeilor sau a ereticilor) spre a se ruga, să se caterisească și să se și afurisească”.

Canonistul arhid. Ioan N. Floca, tâlcuind acest canon, explică mai întâi că anumite relații ale creștinilor cu ereticii și necreștinii nu puteau fi evitate și, ca atare, nefiind interzise, desigur, fiind vorba de relațiile sociale. În privința relațiilor cu caracter religios, care ar fi de natură sa-i aducă în situația de a se ruga împreună cu aceștia nu puteau fi îngăduite, pentru că ar fi însemnat o recunoaștere implicită a credinței lor, fapt care este contrar poziției principale pe care s-a situat Biserica față de eretici și necreștini.

Doar Biserica este singura depozitară a adevărului mântuitor revelat, și ea singură, prin mijloacele harului sfințitor, poate asigura mântuirea credincioșilor. Recunoașterea valorii soteriologice a practicilor religioase ale altor religii și ale ereticilor, înseamnă implicit recunoașterea netemeiniciei poziției pe care s-a situat Biserica față de necreștini și eretici. Pentru aceste motive, oricărui cleric îi este interzis, sub pedeapsa caterisirii și afurisirii, să se roage cu ereticii și necreștinii, fie în locașurile de cult ale acelora, fie în afară. Același lucru este interzis și laicilor, sub pedeapsa afurisirii.

Ce înseamnă afurisire sau excomunicare, ne explică același canonist arhid. Ioan N. Floca în cazul canonului 10 apostolic, care osândește comuniunea cu cei afurisiți: „Dacă cineva s-ar ruga, chiar și în casă împreună cu cel afurisit (scos din comuniune), acela să se afurisească.

Prin afurisire sau excomunicare, orice creștin era pus în afara Bisericii. Celui pedepsit cu excomunicarea nu-i era permis sub nicio formă să păstreze legături cu membrii Bisericii și nici acestora nu le era îngăduit să rămână în contact cu el. Opreliștea mergea atât de departe încât membrilor Bisericii nu li se îngăduia nici măcar să se roage împreună cu cel excomunicat, pentru că orice tratare cu indulgență a celui pedepsit de Biserică, însemna desconsiderarea pedepsei aplicate de Biserică. Prin izolarea impusă astfel celui afurisit se înțelege că respectivul trebuia să mediteze asupra păcatului săvârșit și să se pocăiască, pentru a se face vrednic de a fi primit în Biserică, prin aceasta urmărindu-se nu moartea păcătosului, ci reabilitarea lui.

Nesocotirea de către ceilalți creștini a oricăror pedepse care se aplică vreunuia ce se abate de la rânduiala bisericească, înseamnă uneori sprijinirea greșelii, încurajarea păcatului, iar nu ajutorarea celui căzut ca să se ridice. (…)

Îndemnăm la lecturarea articolului integral, publicat pe situl marturisireaortodoxa.ro

CEDO condamnă Norvegia din cauza Barnevernet

Strasbourg, France – May 2017: View on the building of the European Court for Human Rights

STRASBOURG – Astăzi, 10 septembrie 2019, Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a constatat că Norvegia a încălcat dreptul fundamental la viața de familie prin acțiunile serviciilor sale de protecție a copilului. Cauza Strand Lobben împotriva Norvegiei a fost doar una dintre mai multe cazuri sesizate Curţii Europeane a Drepturilor Omului, în care părinții s-au plâns că autoritățile norvegiene le-au luat ilegal copiii aflaţi în îngrijirea lor.

În cauza Strand Lobben, un copil în vârstă de trei săptămâni a fost luat de la mama sa în 2008, în temeiul îndoielilor autorităţilor cu privire la abilitățile parentale ale mamei, după ce aceasta a solicitat sprijinul autorităţilor. Copilul a fost plasat în asistență maternală, iar mamei i s-au permis în final doar opt ore de contact pe an cu fiul ei. În cele din urmă, toate drepturile de vizitare au fost refuzate, drepturile părintești ale mamei au fost anulate iar copilul a fost dat spre adopție.

Într-o hotărâre anterioară dată în această speţă, Secția a cincea a Curții Europene a Drepturilor Omului nu a constatat nicio încălcare a articolului 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care protejează dreptul la viața de familie. Cu toate acestea, în octombrie 2018, Marea Cameră, cel mai înalt nivel jurisdicţional al Curții Europene a Drepturilor Omului, a acceptat să revizuiască această cauză. ADF International a intervenit în fața Marii Camere, în calitate de parte terță, argumentând pentru un mai mare respect pentru drepturile părinților în Norvegia și evidenţiind problemele fundamentale în activitatea serviciilor de protecție a copilului din Norvegia.

Îndepărtarea copiilor din familiile lor ar trebui întotdeauna considerată o soluție ultimă. Acesta este unul dintre numeroasele cazuri în care autoritățile norvegiene nu au acordat prioritate reîntregirii familiilor. Suntem încântați să vedem o hotărâre a Curții care protejează drepturile părinților și sperăm că va fi un apel de trezire pentru autoritățile norvegiene”, a declarat Laurence Wilkinson, consilier juridic pentru ADF International.

Decizia pronunţată în cauza  Strand Lobben împotriva Norvegiei protejează drepturile părinților

Opinie concurentă a șase judecători menţionează: „În această speță, autoritățile nu au urmărit să reunească copilul cu mama sa, ci au avut în vedere, imediat, că acesta va crește în casa de plasament. Această presupunere de fond este evidentă cu claritate în toate etapele procedurii, începând cu ordinul iniţial de luare în îngrijire.

Lipsa de progres a Norvegiei

Aduse mai întâi la cunoştinţa publicului de cazul familiei Bodnariu, un raport din 2018 al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (PACE) a dezvăluit aspecte tulburătoare cu privire la practicile agenției norvegiene de protecție a copilului, Barnevernet. Cu titlu de exemplu, se consemnează o frecvență ridicată a intervențiilor „de urgență” ale agenției. Dar modul de argumetare a motivelor de intervenţie provoacă îngrijorări deosebite şi, de asemenea, sunt îngrijorătoare termenele excepţional de reduse în care este permis contactul părinţilor cu minorii, în cadrul programului de vizitare.

Scopul principal al agențiilor de protecție a copilului este să sprijine familiile. Ancheta efectuată în Norvegia a arătat că, în lipsa unor garanții eficiente, agențiile de protecție a copilului pot provoca daune pe termen lung familiilor și subminează dreptul prioritar al părinților de a-și crește copiii. Norvegia trebuie să respecte dreptul părinților de a-și crește copiii și de a interveni numai atunci când există dovezi ale unei încălcări grave a îndatoririlor părinților. Sperăm că această decizie va asigura că Norvegia își respectă pe deplin obligația de a proteja drepturile părinților potrivit dispoziţiilor dreptului internațional”, a declarat Robert Clarke, Director al Advocacy European pentru ADF International.

Nota noastră: Decizia pronunţată astăzi este una importantă întrucât constată cu caracter de principiu daunele semnificative produse prin politici publice şi propuneri legislative promovate şi de grupuri progresiste de la noi din ţară.