Noi violenţe în Israel în legătură cu Moscheia Al-Aqsa

Presa noastră preia, în brut, relatări despre noile violenţe din Israel după calapodul încetăţenit: Israel răspunde atacurilor Hamas în urma cărora au rezultat X victime. Punctajul comun al ştirilor din România este cel al statului evreu care răspunde unor atentate teroriste/extremiste palestiniene, ştiri care vorbesc despre un cadraj mediatic flagrant pro-Israel, care nu ia niciodată în considerare cauzele tensiunilor iar când totuşi o face, falsifică realitatea din teren într-un mod de-a dreptul stupefiant: de vină sunt, mereu, mereu, palestinienii; nimic din poziţia palestiniană nu are legitimitate.

În cazul tensiunilor ultimelor zile avem în vedere obiceiul coloniştilor evrei, sprijiniţi de forţele de ordine israeliene, de a efectua incursiuni pe esplanada Moscheilor, inclusiv în interiorul Moscheii Al-Aqsa, pentru a sublinia suveranitatea evreiască exclusivă asupra teritoriului statului evreu.  

Sursele arabe relatează cu o frecvenţă aproape zilnică despre acest tip de incursiuni din partea coloniştilor evrei sprijiniţi (apăraţi?) de forţe de ordine, asupra unor situri cu o semnificaţie deosebită pentru palestinieni, în ideea de a creea o rutină şi o practică a manifestării vizibile a suveranităţii evreieşti asupra întregului teritoriu şi, mai ales, asupra acelor locuri percepute de palestinieni ca aparţinându-le în mod exclusiv.

Tensiunile din prezent decurg din politica statului evreu de intensificare a acţiunilor de intimidare a populaţiei palestiniene, ca urmare  contextului internaţional favorabil şi a succeselor diplomatice obţinute recent de statul evreu, palestinienii fiind abandonaţi chiar şi de foştii lor aliaţi arabi.

Israelul pare pregătit pentru o ofensivă generală semnificativă de pe urma căreia să obţină noi câştiguri specifice politicii faptului împlinit pe calea căreia a reuşit în trecut să trimită în desuetudine reglementări internaţionale (îndeosebi europene), care erau formulate într-un limbaj ferm.

În contextul în care sancţiunile economice au ajuns în pragul decredibilizării lor totale (întrucât sunt aplicate după cea mai subiectivă grilă posibilă a dreptului forţei), este aproape de neînţeles modul şi motivul pentru care puterile mondiale tolerează în tăcere un regim de epurare etnică la vedere, o politică de aservire şi de distrugere pentru care termenul de apartheid este, totuşi, unul cu mult prea blând.

Faţă de acestea de mai sus, consider că zona politică din România trebuie să îşi schimbe urgent politica de alianţă cu statul evreu, aflat într-un faliment moral ireversibil, care maculează orice simţ al dreptăţii precum şi demnitatea noastră naţională, câtă mai este.

După ce am acceptat torturarea îndelungată, pe teritoriul ţării noastre, a celor răpiţi şi ascunşi în închisorile CIA, păstrarea relaţiilor diplomatice apropiate cu un stat cunoscut pentru săvârşirea de crime împotriva umanităţii, în sensul larg al termenului, reprezintă o scădere morală cu efecte istorice şi o ruşine în plus pentru statul român.

Iar acest lucru este cu atât mai grav cu cât statul român este depozitarul experienţei integrării cu succes a minorităţii evreieşti în societatea românească, prin acordarea cetăţeniei şi recunoaşterea drepturilor echivalente depline, înlăturarea oricăror discriminări, eliminarea efectelor politicilor rasiale, retrocedarea proprietăţile şi multe alte politici reparatorii care trebuie să fie adoptate de statul evreu în privinţa palestinienilor.

Este cu adevărat revoltător faptul că reprezentantul diplomatic al statului evreu în România se află într-un periplu continuu al întâlnirilor cu reprezentanţii autorităţilor române, fiind primit inclusiv în mănăstiri şi intervievat cu deosebită deferenţă de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, printre alţii, fără a fi pusă în discuţie condiţia acestui stat considerat criminal şi investigat pentru comiterea de crime împotriva umanităţii de către Curtea Penală Internaţională, un organism de drept internaţional public la care România a aderat şi care se află sub o presiune politică semnificativă. Oare care ar fi fost condiţia României pe scena mondială dacă s-ar fi aflat sub această acuzaţie de crime împotriva umanităţii, dacă ar fi fost investigată de Curtea Penală Internaţională?

În fine, în contextul deposedării noastre ilegale de cele mai elementare drepturi, fiind cu program fix de părăsire a domiciliului şi obligaţia de a purta permanent măşti care trebuie să ne acopere faţa, grija faţă de situaţia palestinienilor pare plâns la morminte străine.

Însă modalitatea în care massmedia noastră minte este un element comun al ambelor condiţii, de palestinian aflat sub stăpânire evreiască şi de român aflat sub un tip similar de stăpânire, caz în care lecţiile rezistenţei palestiniene trebuie să ne fie mai cunoscute decât ne-au fost până acum. Condiţia comună impune o minimă solidarizare simbolică, măcar în planul informării şi a ascultării celeilalte părţi.

Prin urmare, găsesc nimerit să public în cele ce urmează apelul unor organizaţii palestiniene în care se descrie perspectiva trecută sub tăcere de presa românească cu privire la evenimentele relatate, cu atât mai mult cu cât pare că „tulburările şi violenţele” se vor prelungi.

Sursă imagine: Agerpres.ro

APEL LA ACȚIUNE: COMUNITATEA INTERNAȚIONALĂ TREBUIE SĂ IA MĂSURI IMEDIATE ȘI CONCRETE PENTRU ÎNCETAREA AGRESIUNII ISRAELULUI ÎMPOTRIVA PALESTINIENILOR DIN IERUSALIM

De la începutul zilei de 10 mai 2021, Israelul și forțele sale de ocupație și-au intensificat atacurile împotriva palestinienilor din Ierusalim și în special împotriva închinătorilor din interiorul moscheii Al-Aqsa. Asaltând campusul Moscheii Al-Aqsa, unde erau prezenți la rugăciune aproximativ 20.000 de palestinieni, Forțele Israeliene de Ocupare (IOF) au tras cu gloanțe de cauciuc, gaze lacrimogene și bombe sonore, în palestinienii acolo aflaţi, împiedicând în același timp intrarea în complex a medicilor din cadrul organizaţiei umanitare  Semiluna Roșie, deşi zeci de palestinieni erau răniți, unii în stare gravă.

Începând cu ora 10 dimineața, când aproximativ 7.000 de palestinieni participau la un sit-in în interiorul moscheii, Semiluna Roșie a raportat că cel puțin 180 de palestinieni au fost răniți, dintre care 80 necesitau spitalizare. Printre cei răniţi sunt paramedici și jurnaliști. Având în vedere escaladarea agresiunilor împotriva palestinienilor din ultimele câteva săptămâni, care continuă să se înmulţească rapid, precum și intenția coloniștilor israelieni de a lua cu asalt complexul Moscheii Al-Aqsa, avertizăm că utilizarea forței de către Israel va conduce la o escaladare suplimentară a atacurilor și îndemnăm comunitatea internațională să ia măsuri imediate și concrete pentru a opri agresiunile Israelului.

Opresiunea israeliană şi fragmentarea voită a poporului palestinian, utilizarea sistematică a forței excesive, pedepsele colective și politicile de arestare arbitrară, împreună cu violența coloniștilor care se desfășoară cu impunitate instituționalizată, sunt câteva caracteristici ale regimului colonist și de apartheid al Israelului. În ultimele patru zile, IOF a ucis trei palestinieni, inclusiv un băiat de 16 ani, Said Odeh, care a fost împușcat, cel puțin de două ori, în spate. Odată cu intensificarea opresiunii și agresiunii împotriva palestinienilor ierusalimiţi de la începutul Ramadanului şi cu amenințarea iminentă de strămutare forţată a 87 de palestinieni ierusalimiţi de către organizația coloniștilor israelieni, prin intermediul sistemului juridic discriminator și ilegal al Israelului, teritoriul palestinian ocupat în general și Ierusalimul, în mod special, au cunoscut o creștere accentuată a acestor demersuri şi agresiuni.

Palestinienii ierusalimiţi au fost vizați și atacați sistematic începând cu 13 aprilie 2021, din prima zi a Ramadanului. Forţele de Ocupaţie ale Israelului au asaltat minaretele exterioare ale moscheii Al-Aqsa și au tăiat cablurile difuzoarelor, împiedicând chemarea la rugăciune, înainte de a plasa bariere metalice aproape de Poarta Damascului. Forţele de Ocupaţie ale Israelului au continuat aceste provocări atacând palestinienii, folosind bastoanele și bombele sonore, în încercarea de a-i împiedica pe aceștia din urmă să stea pe trepte.

La 22 aprilie 2021, noaptea, coloniștii israelieni, inclusiv cei afiliați grupului de extrema dreaptă israelian Lehava, au ieșit în stradă, scandând „moartea arabilor”. În special, Forţele de Ocupaţie ale Israelului oferă mereu protecție coloniștilor, încurajând și contribuind la atacurile acestora. Potrivit Semilunii Roșii Palestiniene, 105 palestinieni au fost răniți, dintre care 22 au fost spitalizați într-o stare medicală cu gravitate moderată. De asemenea, s-a raportat că peste 50 de palestinieni au fost arestați. Aceste evenimente au continuat, alături de arestări arbitrare, în fiecare zi până la 25 aprilie 2021, când palestinienii au reuşit eliminarea barierele metalice. Cu toate acestea, Israelul și-a continuat represiunea împotriva palestinienilor, inclusiv prin arestarea arbitrară a palestinienilor care au sărbătorit eliminarea barierelor.

În același context de opresiune și de dominație israeliană, inerent regimului său colonist și de apartheid, Forţele de Ocupaţie ale Israelului și coloniștii israelieni atacă și hărțuiesc sistematic rezidenții palestinieni din cartierul Sheik Jarrah și pe ceilalţi palestinieni care li se alătură solidar. Curtea Supremă Israeliană, care aplică ilegal legislația internă israeliană discriminatorie pe un teritoriu ocupat, trebuia să organizeze o audiere la 10 mai 2021 cu privire la evacuarea forțată a opt familii palestiniene, care au fost deja expulzate cu forța în timpul Nakba din 1948 și continuă să trăiască un Nakba în continuă desfășurare.

În așteptarea deciziei Curții, locuitorii cartierului Sheik Jarrah au făcut apel la solidaritate în sprijinul luptei lor și la rezistență faţă de politica de opresiune a Israelului. Începând cu 2 mai 2021, împreună cu alți palestinieni care s-au alăturat acestora din solidaritate, rezidenții s-au întâlnit pentru a-și întrerupe postirea în fața caselor lor din cartierul Sheik Jarrah.

Întrucât palestinienii se împotrivesc acestor măsuri, ierusalimiţii se confruntă acum cu şi mai multă opresiune. De peste o săptămână, Forţele de Ocupaţie ale Israelului și coloniștii israelieni, unii dintre aceștia din urmă fiind înarmați, suprimă protestele și atacă palestinienii din Sheikh Jarrah, inclusiv prin raiduri și distrugerea caselor palestinienilor, prin aruncarea de canistre cu gaze lacrimogene, bombe sonore și apă skunk (lichide foarte urât mirositoare) precum și prin arestări arbitrare.

La 6 mai 2021, membrul Knesset, Itamar Ben-Gvir, și-a mutat biroul în cartierul Sheikh Jarrah, plasându-l în fața casei familiei Al-Ghawi, care a fost preluată de coloniști în 2009. În aceeaşi zi, coloniștii israelieni, protejaţi de IOF, au atacat pe palestinieni cu spray-uri iritant lacrimogene (pepper spay), iar aceştia s-au apărat aruncând scaune asupra coloniștilor. Prin urmare IOF a intervenit şi a folosit forța pentru a suprima protestul palestinienienilor și pentru a lua apărarea coloniștilor israelieni. Aproximativ 15 palestinieni au fost arestați în acea zi.

Începând cu 7 mai 2021, IOF a închis complet intrările din cartier, permițând doar intrarea rezidenților palestinieni din Sheikh Jarrah. Palestinienii au continuat să se manifeste solidar, la intrările din cartier, dar întrunirile lor au continuat să fie înăbușite și atacate de IOF.

La 7 mai 2021, ultima zi de vineri a Ramadanului, IOF a continuat să atace pe palestinieni, inclusiv prin folosirea excesivă a unor bombe sonore și iritant lacrimogene și prin trageri cu gloanțe cu cauciuc către închinătorii aflaţi în curtea moscheii Al-Aqsa. Represiunea palestinienilor din Moscheea Al-Aqsa a continuat până în jurul orei 3:00, când IOF a reuşit golirea Moscheii și i-au închis ușile. Potrivit Semilunii Roșii Palestiniene, 205 de palestinieni au fost răniți, dintre care peste 80 au fost spitalizați. În acea zi, trei palestinieni au rămas fără ochi, iar doi au avut maxilarele fracturate.

Împiedicarea închinării palestinienilor a continuat pe 8 mai 2021, rezultând rănirea a peste 90 de palestinieni, dintre care cinci au fost răniți la cap. De asemenea, în aceeași zi, Israelul a închis ruta 433 și drumul Abu Ghosh și a împiedicat autobuzele palestiniene venind din interiorul Liniei Verzi pentru a ajunge la Moscheea Al-Aqsa, fapt care exemplifică modul în care Israelul continuă să fragmenteze geografic poporul palestinian.

Alarmați fiind de această escaladare rapidă a violenței, salutăm declarația comună emisă de Franța, Germania, Italia, Spania și Regatul Unit, care îndeamnă Israelul să „înceteze politica de extindere a așezărilor coloniştilor” vizând cartierul Sheik Jarrah și reamintim Israelului obligațiile sale legale. Cu toate acestea, ne preocupă limbajul folosit în declarațiile reprezentanţilor Cvartetului pentru Orientul Mijlociu și Uniunii Europeane, care exprimă „îngrijorări” cu privire la evacuările forțate și la creșterea „tensiunilor și violenței” în Ierusalimul de Est, apelând la „toate părțile să susțină și să respecte status quo-ul în locurile sfinte”, afirmând că „toți liderii au responsabilitatea de a acționa împotriva extremiștilor și de a se pronunța împotriva tuturor actelor de violență și incitare.

În ambele declarații se omite să i se reamintească Israelului, în calitate de Putere ocupantă, a obligațiilor sale legale față de toți palestinienii ierusalimiţi. Cele două declarații nu contextualizează și nu abordează rădăcina şi cauzele profunde ale agresiunilor israeliene împotriva palestinienilor, respectiv, regimul colonial și de apartheid al Israelului. Ambele declarații atribuie palestinienilor, un popor  aflat sub ocupaţie, aceeași pondere a responsabilităţii faţă de evenimente cu cea atribuită Puterii ocupante.

La 9 mai 2021, Curtea Supremă a Israelului a amânat ședința privind cartierul Sheik Jarrah, care a fost inițial programată în aceeași zi cu așa-numita „Ziua Ierusalimului”, o sărbătoare israeliană „care sărbătorește” ocuparea ilegală și anexarea Ierusalimului de Est în 1967. Este necesar de menţionat că sistemul judiciar israelian are caracter atât discriminatoriu dar și părtinitor faţă de cererile palestinienilor şi că servește intereselor întreprinderilor expansiv-coloniale din Israel. Ca atare, este necesar să intervină imediat comunitatea internațională pentru a împiedica Israelul să efectueze aceste noi evacuări.

Având în vedere înteţirea recentă a atacurilor israeliene împotriva palestinienilor, în special asupra palestinienilor ierusalimiţi, avertizăm că folosirea forței de către Israel va conduce la o nouă escaladare a atacurilor împotriva palestinienilor din partea coloniştilor. Prin eșecul de a lua măsuri imediate și directe pentru a opri opresiunea israeliană asupra palestinienilor, nu numai că va fi atacată însăși structura ordinii juridice internaționale, dar și palestinienii, care îndură de decenii un regim de apartheid, vor continua să sufere atacurile sistematice și intensificate ale Puterii Ocupante.

Declaraţiile de condamnare nu sunt suficiente. Politicile ilegale, îndelungate, urmate de Israel nu vor înceta cât timp comunitatea internațională nu va avea voința politică de a lua măsuri concrete, inclusiv prin sancționarea Israelului, pentru a-l trage la răspundere şi pentru încălcarea drepturilor omului şi a dreptului umanitar internaţional.

Organizații semnatare:

Consiliul Organizațiilor Palestiniene pentru Drepturile Omului (PHROC)

Rețeaua organizațiilor neguvernamentale palestiniene (PNGO)

Centrul de acțiune comunitară (CAC)

Coaliția civică pentru drepturile palestinienilor din Ierusalim (CCPRJ)

Venirea Sfintei Lumini – 2021! Tuturor: HRISTOS a Înviat!

Nădăjduim că Domnul ne va bucura sufletele şi în acest an cu marea minune a coborârii Luminii Sfinte la Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim.

Actualizare: Şi anul acesta a îngăduit Domnul să primim Sfânta Lumină, la ora 13:56. Mare minune şi multă milostivire de sus simţim cu toţii cei aflaţi în duh ortodox, martorii acestui miracol. Să ne învrednicească Domnul să putem purta cu folos sufletelor noastre numele de creştini şi să ne regăsim cu toţii în aceeaşi bucurie a Învierii. Hristos a Înviat!

Moldovenismul primitiv şi reunificarea prin colonizare

Sursă imagine: Wikipedia

Un nou scandal diplomatic este exploatat de socialiştii pro-ruşi din Republica Moldova, folosindu-se de gluma ambasadorului nostru la Chişnău, domnul Daniel Ioniţă, despre „vaccinarea împotriva moldovenismul primitiv”. Referindu-se la campania de vaccinare din Republica Moldova cu vaccinuri ce provin din România, dintre cele achiziţionate de statul român pentru proprii cetăţeni, domnul Ioniţă a declarat (potrivit cadrajului Hotnews.ro) următoarele:  

Fiind întrebat dacă în incinta Ambasadei sau a consulatelor din R. Moldova pot fi deschise centre de vaccinare, pentru ca deținătorii cetățeniei României să nu fie nevoiți să treacă granița pentru vaccinare, acesta a menționat că lucrul respectiv este imposibil.

Misiunile diplomatice au prerogative și responsabilități stricte care au fost definite în convențiile internaționale, practic, nu suntem centru medical. Vaccinarea este un act medical, care trebuie să fie exercitat de personal calificat.(…) Dar să știți, dacă aș putea deschide centre de vaccinare în ambasade, nicidecum nu i-aș vaccina pe cetățenii moldoveni contra COVID-ului, i-aș vaccina poate contra moldovenismului primitiv sau contra sentimentelor, pe care le au, la un moment dat, contra României, care sunt moștenite din perioada sovietică”, a mai spus Daniel Ioniță în cadrul unei emisiuni de la PRO TV Chișinău.

În context, ambasadorul României la Chișinău a mai adăugat că uneori aceste lucruri îl deranjează, pentru că își dă seama că astfel de sentimente sunt prezente extins în societatea respectivă:

Sigur, cetățenii încep să realizeze că România a fost, este și le va fi întotdeauna alături, în special, când lor le este greu. Însă, din păcate propaganda, dezinformarea și fake news-urile funcționează, iar nostalgia trecutului este în continuare la scara destul de largă în Republica Moldova”.

Totodată, referindu-se la sondajul BOP de la sfârșitul anului trecut, conform căruia în patru ani numărul celor care își doresc Unirea s-a dublat, Daniel Ioniță a mai spus că „oamenii au început să înțeleagă că România face ceea ce spune, este serioasă și la modul sincer și dezinteresat a acționat în folosul tuturor cetățenilor Republica Moldova”.

Falimentul diplomaţiei vaccinurilor româneşti

Transcriptul redat de Hotnews.ro este un cadraj neutru, dar foarte favorabil părţii române, însă mesajul ambasadorului nostru trebuie judecat în funcţie de mediul în care acesta a fost produs, în raport de publicul căruia domnul ambasador i se adresează. Emisiunea poate fi urmărită integral aici, însă interesează doar primele minute şi, cu precizie, doar fragmentul cuprins între min: 06:25-09:30.  

Este evident că România s-a angajat într-un demers de „diplomaţie a vaccinurilor” faţă de Republica Moldova, în care foloseşte tropii europeni de comunicare, încercând să se substituie cât mai mult discursului european despre pandemia Covid-19. Narativul european oficial face vorbire despre vaccinare ca singură soluţie/salvare a omenirii din ghearele pandemiei şi este structurat împotriva mesajului produs de „conspiraţionişti” şi promotori de fake-news şi dezinformare.

Prin urmare, domnul ambasador găseşte oportun să cupleze în înţelegerea publică basarabeană, pe fondul campaniei de vaccinare, două stigmate concurente: de promotori ai dezinformării (fake-news) şi de promotori ai moldovenismului primitiv, pe care domnul ambasador îl şi explică ulterior, într-o scurtă înregistrare video separată, referindu-se la tropii anti-româneşti binecunoscuţi: limba moldovenească, etnogeneză moldovenească seprată de cea a poporului român, mitul jandarmului etc.

Dar ce înţeleg ceilalţi prin moldovenism primitiv?

Însă dincolo de explicaţiile domnului ambasador, trebuie adăugat că stigmatul de „moldovenism primitiv” este un produs al confruntării între discursul unionist şi cel moldovenist, prin care partea pro-română înfierează ca „primitiv” cam orice nu este pro-unire. Cumva România este europeană, este de partea progresului, în timp ce moldoveniştii vor stagnare sau regres. Narativul acesta a fost validat prin victoria Maiei Sandu în alegerile prezidenţiale, agenda sa publică fiind strâns legată de politica progresistă europeană, deşi nu e explicit pro-românească.

Conceptul „moldovenismului primitiv” a intrat în mainstream-ul comunicării de peste Prut, fiind preluat inclusiv în publicaţii academice de la noi care descriu calea europeană a Republicii Moldova. Faptul că acest stigmat polemic este folosit de ambasadorul României şi validat de diplomaţia publică a părţii române a iscat o reacţie promptă a partidei adverse, care exploatează sentimentele de ofensare şi de insultă pe care adepţii statalităţii, limbii şi etnogenezei moldoveneşti le resimt pe bună dreptate, chiar dacă sunt ştiinţific indefensibile.

Apărarea părţii române se rezumă la caracterul neştiinţific al acestor piloni de sprijin ai „moldovenismului”, face apel la cercetători ştiinţifici şi la studii recunoscute internaţional despre moldoveni şi moldovenism, uitând că un astfel de discurs, deşi poate puncta intelectual, cu siguranţă nu poate câştiga inimi. Cu siguranţă, puţinul de simpatie obţinută prin diplomaţia vaccinurilor se pierde prin comunicarea defectuoasă, speculată în sensul că românii sunt aroganţi, se comportă ca stăpâni, exhibă aere de superioritate, de autoritate necuvenită etc.

Rezultatul concret al diplomaţiei vaccinurilor

Ambasadorul nostru a fost chemat la sediul Ministerului de externe de la Chişnău şi somat să se abţină de la astfel de declaraţii. Prin urmare, constatăm că narativul „moldovenismului primitiv” a fost re-validat ca opţiune politică oficială în Republica Moldova, chemarea la ordine a ambasadorului nostru producând efectul contrar celui pe care ni l-am propus prin demararea campaniei de vaccinare cu seruri din România.

În acest context survine şi reacţia fostului preşedinte Igor Dodon, pe care o redăm mai jos:

Reacţia aceasta nu este singulară, ci este una coordonată în întregul spectru politic basarabean, deputatul PSRM Grigore Novac scriind pe Facebook că:

Poporul moldovenesc este unul blajin de fire și recunoscător celor care ne ajută. Așa este corect și creștinește. Noi suntem recunoscători României pentru ajutoarele pe care ni le oferă, inclusiv recentele vaccinuri anti-COVID-19 pe care le-a donat țării noastre. Cu toate acestea, nu putem să acceptăm modul în care ne tratează unii de la București cu aere de superioritate și cu lipsă de respect față de moldoveni. Cu mare regret am constatat o atitudine de acest fel, deloc diplomatică, din partea Ambasadorului României la Chișinău, Daniel Ioniță. Într-o emisiune TV, acesta și-a permis să lanseze ofense la adresa poporului nostru, pe care și-ar dori “să-l vaccineze împotriva moldovenismului primitiv”. Este o atitudine batjocoritoare la adresa moldovenilor, la adresa celor care doresc să păstreze statul Republica Moldova, pe care Ambasadorul român vrea să-l distrugă prin ”vaccinare””, scrie Novac pe pagina sa de socializare.

Prin urmare, putem consemna falimentul diplomaţiei vaccinurilor româneşti în Republica Moldova, care se înscrie în linia falimentului discursului unionist românesc în general!

Am în vedere faptul că Reunificarea nu poate avea drept obiectiv o majoritate pro-unionistă de 51% din publicul basarabean, ci e nevoie de o cultură care să includă şi minorităţile politice, oricât de primitive le-am considera.

Moldovenii greşesc dar au dreptate (sic)

Exemplele moldoveniştilor cu privire la „aerele de superioritate” ale românilor şi unioniştilor sunt, din păcate, cu duiumul. Politica oficială a României faţă de Republica Moldova oglindeşte fidel aroganţa şi neobrăzarea ambasadorilor străini la Bucureşti faţă de poporul român. Pe cât de jignitoare ni se par intervenţiile diplomaţilor străini de la noi, întemeiate pe scăderi şi neputinţe punctuale, trebuie să recunoaştem că şi noi am adoptat o atitudine similară faţă de Republica Moldova.

Inclusiv discursul patriotic naţionalist din România, afiliat partidului AUR, suferă de aceleaşi metehne. Aparent românii nu greşesc, avem nenumărate motive temeinice pentru a adopta această atitudine, la fel cum şi europenii se simt îndreptăţiţi, în mod obiectiv, să ne dispreţuiască retardul economic, social şi cultural. Asta, totuşi, nu ne dă dreptate să procedăm cu aceleaşi instrumente, într-o manieră identică faţă de cei pe care trebuie să-i simţim că sunt fraţii noştri.

Ce fel de reunificare ne dorim?

Tocmai de aceea, este cu atât mai dureros faptul că nu sesizăm capcana pe care singuri ne-o întindem, alimentând şi confirmând diviziuni care nu ar trebui să existe în cadrul aceluiaşi popor, decât dacă Bucureştiul îşi propunem o „reunificare prin colonizare”, ceea ce ar constitui decesul oricărui model paşnic de coexistenţă pe plaiurile moldoveneşti.

În mod ciudat, la Bucureşti se tot vorbeşte despre modelul german de reunificare, model care deşi ar putea fi interesant din punct de vedere economic, nu poate fi aplicat din cauza diferenţelor culturale. Germanii de est nu au fost rusificaţi ci, într-o mică măsură sovietizaţi pentru scurtă vreme. Cele două cazuri nu pot fi considerate asemănătoare din niciun punct de vedere, decât dacă refuzăm să vedem diferenţele!

Or, tocmai aceste diferenţe sunt ignorate şi stigmatizate de unionişti ca fiind „moldovenism primitiv” deşi reprezintă interese şi opinii politice legitime(!), chiar dacă nouă nu ne plac, nu ne convin, pentru că nu se încadrează în ficţiunea în care alegem noi să trăim.

Va dizolva corozivul european asperităţile moldoveneşti?

Noi ne aşteptăm ca modelul european de dizolvare a identităţii naţionale să corodeze şi „părţile neplăcute” ale moldovenismului, pe care insistăm să-l punem la colţ, să-l marginalizăm şi ostracizăm, de o manieră mult prea cunoscută ortodocşilor expulzaţi din spaţiul public românesc. Însă, aşa cum noi nu am dispărut din peisaj pentru că suntem „conspiraţionişti”, „bigoţi” şi „pupători de moaşte”, la fel nu vor dispărea nici „moldoveniştii primitivi”, „mancurţii rusiei”, rusofilii etc.  

După cum am scris în mod repetat, România nu are o politică alternativă acestui tip de propagandă unionistă care nu poate conduce la reunificarea paşnică a plaiurilor moldoveneşti. România pare că nici nu-şi propune aşa ceva, ci doar face politica vorbelor în vânt şi împrumută politica de colonizare cultural-identitară prin care noi românii am fost transformaţi în pleava Europei.

Să nu combatem ci să convertim!

România vrea să combată moldovenismul, ceea ce este o eroare catastrofală din punct de vedere strategic, având în vedere că o face prin mijloace neloiale, inapte să convertească inimi şi conştiinţe. România face apel la forme viciate de şantaj emoţional şi la metode imorale de captare a bunăvoinţei moldovenilor de peste Prut.

Moldovenismul „primitiv” nu trebuie combătut ci trebuie covârşit, convertit printr-un moldovenism autentic, ce poate fi recunoscut ca atare de inimile celor din Basarabia şi din plaiurile moldoveneşti din Ucraina şi din România.

Cum?

Opinia mea este că România trebuie să ia, la modul serios, în calcul proiectarea unui (1)sistem constituţional federal şi (2)reconsolidarea culturilor regionale, între care moldovenismul românesc nu poate să ignore filonul limbii şi culturii ruseşti, chiar şi ucrainiene, oricât de iritant pare acest lucru la Bucureşti.

Cred că între păstrarea statului naţional unitar şi indivizibil român şi reunificarea Moldovei Mari în cadrul unui sistem federalist nu poate exista vreo dilemă de alegere pentru niciun român care simte româneşte. Un stat naţional unitar şi indivizibil care să accepte, chiar şi tacit, părăsirea moldovenilor din afara ţării, nu-şi merită existenţa.

Naţiunea română trebuie să evolueze spre forme federaliste de organizare statală dacă îşi ia viitorul în serios, nu doar să mimeze dorinţa de reunificare. Această minciună europenistă pe care ne-o tot repetăm a ajuns să agaseze strident un contingent destul de mare de moldoveni, între care mă număr, care totuşi nu se joacă cu iubirea de neam.

Reunificarea prin aderarea Republicii Moldova şi Ucrainei la Uniunea Europeană este o ficţiune pe care nu am regăsit-o argumentată undeva în mod viabil.

Ce facem cu ruşii, ucrainienii, bulgarii, găgăuzii din Moldova?

Reunificarea prin adeziuneafără rest” a moldovenilor şi a locuitorilor de altă etnie/naţionalitate din Republica Moldova şi din Ucraina, la românismul european cu care defilăm astăzi nu poate să se producă, indiferent de evoluţiile geopolitice, aşa cum nu se poate produce căderea obiectelor în sus!

Avem nevoie de un moldovenism românesc care să-i facă pe ruşii/ucrainienii/bulgarii/găgăuzii de pe plaiurile moldoveneşti să se simtă acasă pe plaiurile natale. Acest moldovenism românesc nu poate fi construit fără limba şi cultura rusă, decât dacă ne propunem reunificarea prin epurări şi colonizări de tot felul, o reunificare prin coerciţie şi opresiune. Am eşuat o dată, în interbelic, urmând această cale!

Măcar să fim oneşti cu noi înşine şi să recunoaştem lucrurile care nu ne plac, nu să ni le ascundem după fel de fel de eufemisme şi ostracizări „primitive”.  

Moldovenism filo-rusesc produs în România

Deşi am scris „produs” nu acest verb este cel necesar. Moldovenismul prorusesc din România trebuie regăsit, revalorificat în componenta sa autentică, cultivat cu discernământ, deci nu produs, nu confecţionat.

Această regăsire, revalorificare, poate fi realizată doar de conştiinţa creştină ortodoxă, dat fiind că propaganda filorusă actuală este atât de falsă în substanţa sa politică încât este complet nefolositoare. Insistenţa cu care Rusia pretinde să fie iubită aşa cum vrea ea, în condiţiile pe care le dictează prin pârghii de putere şi prin minciună, o face integral respingătoare şi dezgustătoare.

Dar conştiinţa creştină are chemarea să distingă între bine şi rău, să vadă în ceea ce e respingător darul lui Dumnezeu, şi în prieten şi în vrăjmaş, să covârşească cu inimă de mamă orice scădere şi neputinţă. Suntem chemaţi la un cu totul alt nivel de credinţă, iubire şi discernământ, dacă ne dorim reunificarea plaiurilor moldoveneşti.

Moldovenismul românesc va trebui să fie singurul rod cultural şi politic autentic ortodox, atât în formă cât şi în substanţă, ori nu va exista deloc. Să avem nădejde!  

Avem proclamaţia pentru libertate. Ce ne lipseşte?

Unul dintre cele mai importante repere ale mişcării de protest a avut loc sâmbătă, 03 aprilie 2021, prin citirea unui set de revendicări publice şi prin lansarea petiţiei online aferente.

Din păcate, acest moment riscă să treacă neobservat din pricina felului în care mişcarea de protest evoluează în atenţia publică şi a cadrajelor mediatice în care este prezentată publicului.

Am scris deja că:

Protestele reprezintă instrumentul esenţial de împotrivire colectivă faţă de nedreptatea dictaturii (sanitare) în care funcţionăm de mai bine de un an. 

Nu există alt mijloc de acţiune directă, colectivă, apt să determine (1)o acumulare de putere (politică) survenită pe (2)un reviriment cultural şi care să producă (3)instituţii legitime de reprezentare a voinţei populare care (4)să restabilească starea de libertate şi să (5)obţină validarea exterioară a rezultatelor obţinute.

Probabil că punctul (1) este cel mai dificil concept de înţeles de către publicul din România, dat fiind că nimic din instrucţia şcolară, experienţa civică şi educaţia politică din România nu ia în discuţie acest element esenţial al participării la viaţa cetăţii: puterea. Puterea este greşit asimilată funcţiei de demnitate publică, este confundată cu răspunderea celor aflaţi în funcţiile puterii legislativă, executivă şi judecătorească, motiv pentru care electoratul are aşteptări nerealiste de la cei care acced în astfel de poziţii.

Ce fel de acumularea de putere?

Acumularea de putere poate fi asimilată acumulării de capital. Aşa cum o organizaţie non-guvernamentală face apel la disponibilitatea publicului pentru a acumula capital (bănesc) de lucru, similar, liderii mişcării de protest trebuie să urmărească şi să militeze (explicit!) pentru acumularea de putere politică.

Aşa cum verificăm contul curent pentru a avea reprezentarea mijloacelor băneşti cu care putem participa la circuitul economic, întocmai liderii mişcării de protest trebuie să înţeleagă care sunt limitele de (capital de) putere pe care le pot angaja atunci când propun publicului obiectivele de urmat.

Natura puterii care se cere astfel adunată are caracter politic, de aceea insistenţa cu care se pretinde că protestele nu trebuie politizate înseamnă că există o neînţelegere flagrantă a mecanismelor democratice de protest ori că cei care dirijează mişcarea de protest urmăresc o cale necunoscută pentru a schimba starea de fapt.

De ce (doar) acumulare de putere politică?

Protestele trebuie politizate ca să nu fie militarizate, anarhizate, radicalizate etc. De principiu, dacă s-ar rosti promisiunile potrivite, nu cred că o parte semnificativă din public ar avea ceva împotriva apariţiei unei puteri militarizate care să răstoarne ordinea de stat şi să preia controlul statului manu militari, pentru pedepsirea celor care ne-au adus în acest punct. Dar noi, credincioşii ortodocşi, nu putem primi ca viabil sau de dorit acest curs al evenimentelor, pe de o parte pentru că intră în conflict cu învăţătura noastră de credinţă, dar şi prin prisma precedentelor situaţii revoluţionare care nu au dus la nimic bun.

Întrucât ne dorim să trăim într-o democraţie, trebuie înţelese şi folosite mecanismele de bază ale regimului democratic, trebuie urmărite, pretinse şi obţinute pârghiile puterii politice.  

Ce facem cu acumularea de putere?

Puterea politică acumulată este cea care permite angajarea în acţiuni/activităţi care nu pot fi ignorate de autorităţi. Pretenţia exclusivităţii morale a protestarilor este o greşeală fundamentală a liderilor pentru că aceştia trebuie să cunoască bornele morale ale taberei adverse (ale persoanelor din funcţiile în autorităţile de stat) şi trebuie să intre într-un proces de negociere, mai întâi indirectă, de la distanţă, iar mai apoi chiar trebuie să se ajungă la negocieri directe. Delegaţiile protestatarilor trebuie primite (de urgenţă!) la Palatul Victoria sau, în ipoteza unui parcurs ideal al efortului de împotrivire, prim-ministrul trebuie convocat în piaţă, de protestatari, în condiţiile dictate de aceştia din urmă.

Cum folosim puterea acumulată?

În termeni concreţi, puterea politică reprezintă capitalul format din hotărârea celor care aderă la obiectivele mişcării de a acţiona unitar potrivit dispoziţiilor, ordinelor, cerinţelor liderilor mişcării de protest. Suma disponibilităţii indivizilor de a participa la o mişcare de protest reprezintă capitalul de putere a protestatarilor. Acest capital trebuie folosit/cheltuit pentru a întreprinde acţiuni de protest, lista nelimitativă a celor mai cunoscute 198 de acţiuni putând fi consultată aici.

Deocamdată ne aflăm în situaţia în care activitatea de protest se rezumă la manifestaţii publice (doar una dintre cele 198 cunoscute), care, dacă nu sunt atent gestionate, riscă să epuizeze rapid energia protestatarilor, fără a se fi obţinut nimic notabil.

Cum evaluăm „cheltuielile”?

În funcţie de împrejurări, la nivelul impactului asupra conştiinţei publice, o manifestaţie de 15 000 de persoane în marş prin centrul Bucureştiului s-ar putea să cântărească mai puţin decât refuzul unui bucătar de a-i găti masa prim-ministrului aflat într-o conjunctură oficială, cu o însemnătate deosebită.

Or, dimpotrivă, s-ar putea ca cele 15 000 de persoane în marş să genereze evoluţii mult mai periculoase pentru putere decât o manifestaţie de 250 000 de persoane într-o conjunctură controlată. Acesta este motivul pentru care o adunare de susţinere de 80 000 de persoane pe un stadion central, pentru un dictator, s-ar putea să nu aibă impactul a 5000 de persoane hotărâte, care organizează o contra-manifestaţie într-un alt context anume ales.

Toate aceste ţin de simţul politic şi de iscusinţa cu care liderii acestor mişcări ştiu să-şi formeze o echipă şi să urmărească atingerea unor scopuri determinate. Este vorba de project management, de un set de obiective care trebuie propuse, urmărite şi atinse.

Evaluarea progresului ţine de flerul politic aşa cum dezvoltarea unui bussiness ţine de flerul de.. afaceri. Pur şi simplu trebuie înţelese şi asumate aceste chestiuni. Aşa cum este legitim să ne propunem propăşirea economică, individuală şi colectivă, întocmai este nu doar firesc, ci foarte necesar să milităm pentru propăşirea noastră politică, aceasta reprezentând cel mai important aspect de suveranitate naţională.

Ne asumăm sau ne luptăm pentru jucării?

Este esenţial ca liderii să se valideze reciproc prin dialog şi cooperare, să recunoască natura politică a activităţii lor şi să vorbească deschis despre aceasta. Poate sunt printre protestatari persoane interesate să urmeze o carieră politică, dar atunci, aceste persoane trebuie să facă dovada simţului politic, să demonstreze că au vocaţia de a deveni oameni de stat care să promită că nu vom mai ajunge, vreodată, în situaţia în care să trebuiască să organizăm astfel de acţiuni de protest.

Similar, cei care nu sunt interesaţi să urmeze o carieră politică, trebuie să facă apel la politicienii interesaţi să preia obiectivele mişcării de protest, să adere la scopurile civice propuse. Faptul că nu ne smerim îndeajuns să fim sinceri cu ceea ce putem face şi, mai ales, cu ceea ce nu putem face, provoacă o gălăgie neputincioasă în spaţiul public care, deocamdată, împiedică o evoluţie promiţătoare în lupta pentru recâştigarea libertăţii.

Unde suntem acum?

Ceea ce avem noi, ca evoluţie în curentul de împotrivire faţă de abuzurile dictaturii instaurate, este o incredibilă risipă de putere, de energie, de atenţie, de ocazii, de ferestre de acţiune şi de implicare a aliaţilor (posibili) sau a terţilor. Probabil că este necesar ca împotrivirea să eşueze temporar, pentru a fi decantate iniţiativele personale fără rod, strict individualiste, neadecvate scopurilor propuse.

În calitate de participant la proteste am ascultat numeroase luări de cuvânt care vizau mai degrabă persoana care lua cuvântul şi propria înţelegere a lucrurilor (ne?)importante, decât un efort coerent de a dezvolta o acţiune de protest. Dar acest lucru este specific începuturilor şi nu trebuie să descurajeze.

Avem motive de speranţă?

Faptul că la doar o săptămână de la debutul manifestaţiilor stradale s-a formulat o proclamaţie publică, ce cuprinde un set de obiective clare, reprezintă o evoluţie notabilă şi substanţială, dar dacă nu va fi înţeleasă ca o condiţie esenţială pentru procesul de acumulare a puterii politice, deci ca o parte dintr-un întreg, există riscul să se compromită şi acest moment, aşa cum s-a pierdut din vedere elementul autentic de nemulţumire şi s-a capturat prea devreme erupţia protestatară de la nivel naţional.

Este relevantă pierderea de tracţiune existentă la nivel naţional în favoarea manifestaţiilor organizate la Bucureşti, care sunt mai puţin ameninţătoare pentru autorităţi decât spectrul generalizării la nivel naţional a curentului protestatar.  

Totuşi, cu privire la acestă susţinere, că s-ar fi capturat prea devreme manifestarea autentică a nemulţumirii,  aceste chestiuni presupun o largă marjă de apreciere, de libertate de iniţiativă şi de evaluare a oportunităţii, astfel încât nu putem considera că s-a produs, în mod absolut, o pierdere semnificativă. Suntem într-atât de jos pe scara efortului necesar, încât oricând putem considera că se pleacă de la zero.

Încotro acum?

Opinia mea este că cei care s-au evidenţiat ca lideri informali ai mişcărilor de protest nu au, deocamdată, profilul unor actori politici, de aceea, consider că este esenţială, din punct de vedere strategic, reunirea AUR la eforturile civice de extindere a mişcării de protest, prin asumarea de liderii sau parlamentarii AUR ca declaraţie politică citită în plen, a proclamaţiei din 03.04.2021.

Este nevoie ca AUR să preia, ca platformă parlamentară, obiectivele enunţate de componenta civică a mişcării de împotrivire, cu atât mai mult cu cât unele dintre obiectivele esenţiale (ex: abrogarea Legii nr. 55/2020) reprezintă un demers exclusiv parlamentar.

După cum am scris, liderii trebuie să se valideze reciproc pentru că, în raport de obiectivele propuse, aceştia nu se află şi nici nu se pot afla în competiţie. Doar înţelegerea precară a mecanismelor puterii şi confundarea (a)notorietăţii şi atenţiei publice cu (b)capitalul de putere produce o astfel de confuzie şi o astfel de competiţie corozivă între liderii informali. Dar, raportat la ceea ce îşi propune mişcarea de protest, există o largă plajă de acţiune pentru toţi cei aflaţi în avangardă, fără să se calce pe bătături.

Proclamarea formală a obiectivelor, dă ocazia celor care au, într-adevăr, spirit de lideri să-şi găsească libertatea de acţiune în cadrul mişcării deja coagulate fără să fie nevoie de o luptă (a orgoliilor) pentru putere.

De ce ar mai fi nevoie?

Totodată, având în vedere lipsa de cunoştinţe elementare ale publicului român cu privire la mijloacele civice de acţiune directă, liderii civici ai protestatarilor trebuie să caute concursul mişcărilor sindicale de România, atât cât există disponibilitate din partea acestora de a adera la astfel de iniţiative.

Din păcate, patronatul românesc este subordonat capitalului străin şi este puţin probabil ca o astfel de emancipare civică să fie dorită a se dezvolta la noi, indiferent de costurile economice provocate de măsurile luate de autorităţi. Probabil că stăpânitorii noştri preferă falimentul decât să se producă o trezire a conştiinţei naţionale în România şi, mai grav, ca aceasta să iradieze într-un curent de sindicalizare.

Este de dorit angrenarea patronatului românesc, dar sunt puţine pârghii pe care acesta le mai are la dispoziţie pentru a putea juca autonom şi a se pune în răspăr cu curentul oficial.

Ce orizont temporal există?

În cartea The end of protest – A new playbook for revolution, autorul Micah White face vorbire despre cele 28 de zile esenţiale pentru ca mişcarea de protest să-şi atingă scopul politic propus, după care orice mişcare de protest eşuează. Mai face trimitere şi la regula de fier a protestelor, care nu trebuie niciodată încălcată: Never do for others what they can do for themselves.

Din păcate, în România nu pre-există o cultură a protestului care să facă posibile evoluţii politice atât de grabnice, în condiţiile descrise de manualele consacrate de acţiune civică. După cum am mai scris, noi avem nevoie de o reconstruire din amonte a unor instrumente de bază pentru participare la viaţa cetăţii. Întrucât nu avem mai nimic acum, pare că avem tot timpul din lume să punem bun început.  

Vom avea succes?

Mai trebuie adăugat şi faptul că există o literatură extinsă care demonstrează că mişcările de protest nu (mai?) funcţionează, că ele sunt mijloace improprii de împotrivire întrucât nu pot acumula, obiectiv vorbind, puterea politică necesară pentru a provoca schimbarea pe care o propun.

În funcţie de conjunctură, acestea se epuizează în etapele (1),(2),(3) sau (4), descrise mai sus. Sau mai avem şi cazul recent, din Myanmar, unde se produce o nouă cădere în dictatură chiar şi după consumarea etapei nr.(5) şi se obţine validarea externă/exterioară a succesului obţinut.

De aceea este necesar pentru credincioşii ortodocşi să înţeleagă limitele cadrului de acţiune şi de implicare, dar mai ales, faptul că ortodocşii sunt principala resursă de jertfelnicie din societatea românească, care, din păcate, nu a cultivat acest sentiment de îndatorire existent în cultura creştină: Obligatorie nu este biruinţa, obligatorie e lupta.

Avem altă opţiune?

Nu. Credincioşilor ortodocşi nu le este îngăduită aceptarea pierderii libertăţii, relativizarea înrobirii conştiinţelor, sucombarea societăţii în stare de dependenţă faţă de stat. Când se manifestă răul şi minciuna, nu poate exista în discursul creştin justificarea dictaturii de pe poziţiile supunerii creştineşti sau ale ascultării de stăpânirile lumeşti.

După cum am mai scris, cred urmează o lungă perioadă de robie colectivă, în raport de care suntem chemaţi să ne păzim, înainte de toate, libertatea conştiinţelor noastre. Or, asaltul care să dă împotriva libertăţilor cetăţeneşti, urmăreşte, înainte de orice altceva, înrobirea conştiinţelor, sufocarea simţului critic şi a autonomiei personale. Contrar celor îndeobşte vehiculate de cei care militează pentru retragere şi izolare, acestea nu pot fi apărate la nivel individual ci doar printr-un efort colectiv.

De unde începem?

De aceea, vă îndemn să semnaţi petiţia publicată de protestatari, conştienţi fiind că turma este mică, dar nu neputincioasă, dimpotrivă. Semnarea este un efort minim, dar şi o declaraţie de eliberare din cadrajul oficial în care cei mai mulţi dintre noi suntem captivi, considerând că împotrivirea nu este necesară, nu este viabilă, nu este folositoare, este dăunătoare, etc.

În capitolul Practical Tools to Build Power din cartea sus-menţionată se cere formularea unui stick man propriu, adică să se formuleze, individual, în scris, schematic, suma valorilor, intereselor, mijloacelor de care dispunem, sacrificiilor pe care putem/dorim să le facem, pentru a apăra ceea ce preţuim. Modelul acestei sinteze trebuie să fie propus de lideri, pentru că ei trebuie să ştie ce îşi propun şi de ce au nevoie. Chiar dacă pare un demers naiv, după proclamaţie, este următorul pas absolut necesar de a fi comunicat publicului.

Claritatea morală şi sinceritatea faţă de noi înşine, faţă de talanţii primiţi şi faţă de neputinţele şi patimile de care ne-am lăsat cuprinşi reprezintă primul şi cel mai important pas, indiferent că vorbim despre lupta pentru mântuire sau lupta pentru libertate.

Iar apoi?

Este, apoi, nevoie ca noi, cei mici, să ne cultivăm prin solidaritate şi adeziune o elită care, la rândul său, să promită, credibil, că lupta în care ne angajăm ne va ridica spiritual. Şi individual şi colectiv. Nu biruinţa e obligatorie, ci progresul spiritual, duhovnicesc, chiar şi atunci când este vorba despre chestiuni lumeşti, despre viaţa cetăţii.

Această promisiune nu poate fi formulată decât în termeni ortodocşi, căci altfel, componenta fake a propăşirii spirituale nu va fi decât una antihristică.

Contrar celor crezute, nu doar participarea extinsă trebuie încurajată ci, mai ales, cultivarea liderilor. Aceste lucruri trebuie privire şi urmărite separat şi trebuie să ne încăpăţânăm să le privim astfel. În lipsa liderilor, chiar sute de mii de ar participa la proteste, nu vom obţine nimic. În acelaşi timp, liderii care văd activitatea în care s-au angajat doar prin prisma lidership-ului moral, se mulţumesc cu un surogat de notorietate publică, de atenţie şi recunoaştere superficială, care compromit năzuinţele celor mici.  

Să privim vremurile cu curaj şi cu nădejde!

Iohannis şi cadrajul abuziv al comunicării strategice

philippe-breton-manipularea-cuvantului

Sursa de unde am preluat cartea în format .pdf

Pentru a descrie ceea ce se întâmplă pe scena politică se cere folosirea unor termeni care, deşi par tehnici, sunt oarecum mai exacţi şi ajută la îndepărtarea confuziei şi neînţelegerilor.

Precizări prealabile

A existat o bună perioadă după căderea comunismului o adevărată idolatrie faţă de cărţile care tratau teme precum: tehnici de manipulare, metode de persuasiune, propagandă şi psihologie a maselor, tehnici de vânzări şi tehnologii politice şi aşa mai departe.

Această curiozitate arzătoare s-a manifestat pe de o parte ca reacţie la întunericul intelectual în care societatea a fost ţinută în timpul dictaturii comuniste, prin raportare la acele Fonduri S destinate unor categorii speciale de cititori şi, pe de altă parte, ca o nevoie stringentă de a acumula putere personală prin obţinerea de informaţii utile la momentul reintrării în capitalism şi în noul regim democratic.    

Idei necesare la nivelul comunităţii

Din păcate, cele mai multe dintre aceste lecturi au vizat un scop strict individual, unul de avansare a intereselor personale, fie că vorbim de câmpul politic, economic sau cultural ori, mai benign, în scop defensiv, de apărare faţă de diferitele forme de manipulare cu care suntem ţintiţi.

Dar piaţa publică de idei nu a fost îmbogăţită cu tematici esenţiale pentru înţelegerea raporturilor sociale şi a modului în care funcţionează societatea, motiv pentru care discursul public din societate este preponderent mincinos, este în continuare foarte superficial, paternalist şi dominator, un discurs care nu angajează teme reale ale interesului colectivităţii decât în forme butaforice.

Tehnicile despre care mulţi dintre noi am citit şi pe care le recunoaştem ca semne de abuz şi de rea-credinţă sunt folosite fără niciun fel de ruşine sau rezervă de la cele mai importante pupitre ale autorităţii publice, uneori chiar şi din Biserică, fără a fi denunţate în niciun fel.  

Politica – spaţiul predilect de manifestare

Politica românească este supra-saturată de comunicare manipulatorie, care s-a încetăţenit de o aşa manieră încât face imposibilă angajarea în forme rodnice de dialog, care să ridice nivelul de cunoaştere şi înţelegere comună. Aşa cum relaţiile comerciale de astăzi au ajuns să fie  sufocate de condiţii non-negociabile, dictate de pe poziţii de putere economică, similar, relaţiile sociale sunt configurate exclusiv în termeni de adeziune la discursul dominant, orice îndoială sau punere sub semnul întrebării fiind prompt sancţionate.

Politica discursului public este integral viciată de calcule personale iar deposedarea individului de demnitatea firească ce decurge din relevanţa argumentului rostit cu bună-credinţă este îndreptăţită şi justificată de toţi cei ce se luptă pentru un dram de atenţie publică.

Manipularea cuvântului este însoţită de domnia forţei, de manifestarea glacială a autorităţii care face abuz de poziţia sa dominantă ignorând orice îndatorire de convingere onestă cu privire la binele comun. Comunicarea publică (strategică) este o formă organizată de minciună menită să erodeze conştiinţa colectivă (înţelegerea comună a grupului ţintă) şi să înfrângă rezistenţa individuală.

Alinierea massmedia la minciună

Se observă în rândul mass-media o aliniere docilă la acest cod manipulator, o submisivitate care nu poate fi explicată doar prin faptul că „presa are lesă” şi că „este vândută/cumpărată la tarabă”. Există o coerenţă a limbajului încifrat care depăşeşte graniţa punctajului mediatic al presei mainstream, ceea ce ne face să credem că, de fapt, vorbim despre un duh al lipsei de sinceritate care transcende întreaga comunicare publică şi care se manifestă inclusiv în plan individual.

Toate aceste observaţii conturează o ameninţare cu caracter urgent, una care revine şi care a fost omniprezentă în perioada comunistă, denunţată de Soljeniţîn ca fiind Minciuna Generală Conştientă.

De ce ne (mai) interesează?

Ortodocşii care înţeleg nevoia activităţii în plan civic trebuie să-şi dezvolte capacitatea de a decoda şi denunţa enunţurile manipulative, însă fără a evolua spre acuzaţiile ad hominem, oricât de temeinice şi necesare ar părea acestea. Dacă denunţăm şi pe mincinos odată cu minciuna rostită, ne blocăm în poziţii de partizanat care nu ne ajută, nu ne reprezintă, care ne înlănţuiesc în poziţionări neputincioase.

Aceste succinte consideraţii m-au trimis cu gândul la cartea concisă, cunoscută, care a circulat destul de mult la începutul anilor 2000, Manipularea cuvântului de Philippe Breton, dar ale cărei idei nu se regăsesc în conştiinţa publică, decât cu titlu de excepţie. Deşi aici pe blog am făcut în mai multe rânduri referire la framing-ul abuziv al comunicării publice, termenul consacrat este cel al cadrajului/recadrajului, modul în care un eveniment este „aşezat într-un cadru moral” atunci când este adus în discuţie.    

Exemplul preşedintelui Ionhannis

Pentru a fi mai explicit, fac trimitere la declaraţia de presă de astăzi a preşedintelui Iohannis, despre protestele împotriva restrângerii libertăţilor cetăţeneşti. Elementul de cadraj abuziv este următorul:

Intolerabile și complet de neacceptat sunt manifestările violente, extremismul, xenofobia, toate acestea ascunse grosolan în spatele unor revolte îndreptate împotriva unor măsuri menite să protejeze viața și sănătatea tuturor.   

Acest cadraj este abuziv prin aceea că ignoră conţinutul legitim al motivelor de protest şi îi atribuie un caracter nereprezentativ. Protestele nu pot fi caracterizate ca manifestări violente, extremiste şi xenofobe decât dacă abuzăm de înţelesul comun al acestor termeni. Deşi proclamă în prealabil faptul că exprimarea liberă a opiniilor este garantată, în fapt, preşedintele şi regimul său nu abordează fondul problemei ci se mulţumeşte cu o simplă poziţionare  de ascendent moral.

În cartea Manipularea cuvântului pe care am adăugat-o în fruntea acestei postări pentru valoarea sa de reper taxonomic şi de resursă de informaţii, autorul vorbeşte despre corelativul libertăţii de expresie, acela al dreptului la liberă receptare. Degeaba sunt liber să vorbesc dacă nu este nimeni liber să mă asculte, liber să intre în dialog, dispus să participe la soluţionarea pe fond a problematicii.

Noua Normalitate – cel mai recent şi dominant cadraj

Cred că în această cheie vor evolua protestele acestor zile, care vor fi sufocate de cadrajele mediatice şi de cele oficiale, abuzive şi manipulatorii, până când se vor stinge sau vor irumpe prin alte forme de violenţă. Cert este că doleanţele nu sunt recunoscute ca fiind legitime, sunt negate atât în substanţa lor cât şi în forma de exprimare, oricât de autentice ni s-ar părea nouă.

Cadrajul autentic nu poate fi impus prin forţă, ci doar în urma unui reviriment cultural, doar dacă mişcarea de protest va găsi noi căi de valorificare a ideilor de libertate şi de drepturi cetăţeneşti. În caz contrar, vom rămâne prizonierii Noii Normalităţi (alt exemplu de cadraj înşelător).

Recomand parcurgerea selectivă a cărţii ataşate, începând cu pagina de Cuprins din final, mai mult pentru a avea o idee comună despre termenii prin care putem înţelege şi caracteriza natura comunicării strategice ai cărei prizonieri suntem.

Partidul AUR şi protestele de la ora 17:00

Sursă imagine: R3Media.ro

O clară devoalare a caracterului controlat a partidului AUR are loc astăzi, cu ocazia îndemnului lui George Simion la proteste în faţa prefecturilor/primăriilor, chemate să aibă loc la ora 17:00. Această chemare survine în urma protestelor substanţiale, cu autentic caracter spontan, iniţiate de locuitorii oraşului Brăila, care s-au extins mai apoi în Galaţi, Constanţa, Timişoara, dar care au avut loc pe timpul nopţii negând, prin ora aleasă pentru desfăşurare, legitimitatea interdicţiilor de circulaţie.

Chemarea partidului AUR la proteste ce ar trebui să se desfăşoare la ora 17:00, după două zile de proteste de noapte, care au numărat câteva mii de participanţi, reprezintă, în opinia noastră, prima încercare transparentă a statului român de readucere sub ordine a populaţiei, conducându-i spre zona „sigură” a protestelor „avizate”, cu „voie de la miliţie”.

Nici George Simion şi nici altcineva de la partidul AUR nu au încercat să lămurească motivul pentru care este aleasă această oră de după-amiază, într-o zi de luni şi de ce să nu se continue protestul de noapte, care are o cu totul altă semnificaţie civică, fiind în răspăr cu dispoziţiile administrative ilegale emise de autorităţile statului român.

Această trecere sub tăcere a unui aspect deloc nesemnificativ dă vorbire, de la sine, despre importanţa pe care statul român o acordă simulării jocului politic autentic şi trasează, pentru cei dispuşi să vadă, limitele de demarcaţie pentru încrederea şi sprijinul ce pot fi acordate acestui partid politic, pasămite „anti-sistem”, „radical”, „naţionalist”.    

Protestele reprezintă instrumentul esenţial de împotrivire colectivă faţă de nedreptatea dictaturii (sanitare) în care funcţionăm de mai bine de un an. Nu există alt mijloc de acţiune directă, colectivă, apt să determine (1)o acumulare de putere (politică) survenită pe (2)un reviriment cultural şi care să producă (3)instituţii legitime de reprezentare a voinţei populare care (4)să restabilească starea de libertate şi să (5)obţină validarea exterioară a rezultatelor obţinute.

Şi tocmai pentru că protestul civic reprezintă instrumentul esenţial de germinaţie, în absenţa căruia nu se pot organiza o rezistenţă şi o luptă pentru libertate, acesta este atent controlat de stăpânitori astfel încât să fie defulată presiunea socială într-un mod previzibil şi neameninţător pentru actuala structură de putere. Protestul este doar punctul de plecare care pune în mişcare mecanismul social/societal care produce, succesiv, cele cinci elemente/etape de parcurs în drumul spre emanciparea de sub orice sistem dictatorial.

În acelaşi timp protestul civic este şi condiţia sine qua non a schimbării, este elementul inconturnabil, cu neputinţă de a fi substituit, suplinit sau simulat, a luptei pentru libertate.  

Din păcate, societatea românească este lipsită de elementele de sprijin necesare pentru ca astfel de instrumente să aibă impact real, fiind angrenată într-o minciună generalizată care surpă orice vocaţie de schimbare reală. Există un mare deficit de conştiinţe libere, care să fie animate de un spirit jertfitor faţă de binele celor mulţi, de aceea, din păcate, lupta pentru libertate trebuie pornită mult mai în amonte, prin reconstruirea unor elemente primare de sprijin logistic şi ideologic.

Vocile care s-au făcut cunoscute/auzite până în acest moment par a fi motivate, în primul rând, de dorinţa de afirmare (individualistă) ca vectori de opinie/reprezentare, motiv pentru care se observă şi o anumită miopie strategică, nefiind formulate obiective clare, foi de parcurs formulate în termeni de viabilitate minimală. Dincolo de îndemnul de „a ieşi din casă”, deci de creştere a gradului de participare la proteste, nu sunt formulate de organizatori obiective, aşteptări, deziderate, pe baza cărora să existe un reviriment cultural (în lipsa căruia nu poate fi produsă schimbarea).

Decăderea în dictatură survine în urma unei degradări culturale în societatea care nu (mai) este vigilentă în a-şi apăra valorile fundamentale. Fără un reviriment cultural cu sens invers, revenirea la libertate este imposibilă. Cine controlează bornele culturale ale mişcării de protest controlează puterea politică acumulată de elita protestatară, indiferent de gradul de participare. De aceea, liderii organizatori ai protestelor trebuie să vegheze cu mare atenţie la modul în care ei legitimează calificarea culturală (de către alţii) a propriilor demersuri. Toate aceste elemente suportă discuţii separate, care nu-şi au locul aici, fiind cu totul şi cu totul premature.   

Acest articol îşi propune să puncteze un moment de devoalare a instrumentelor politice de controlare a societăţii, în acest caz fiind vorba despre partidul AUR, privit cu multă speranţă de un mare număr de credincioşi ortodocşi. Menţinem concluziile celorlalte două articole privind AUR, despre procesul electoral şi despre nevoia de a înţelege cu limpezime limitele în care putem sprijini AUR, ca partid „anti-sistem” inventat de sistem.  

Iar aceste împrejurări trebuie coroborate cu situaţia presei care este cu desăvârşire compromisă, cu extrem, extrem de puţine excepţii, precum R3media şi câteva publicaţii locale, cu impact nesemnificativ pentru imaginea de ansamblu a presei române. Protestele trebuie încurajate, de asemenea şi participarea la proteste, la orice oră, însă aceste activităţi trebuie însoţite de un acut spirit de observaţie, la rece, astfel încât să ne auto-educăm în privinţa limitelor de acţiune şi de obiective, ca nu cumva să consolidăm prin naivitate şi împreună-lucrare tocmai regimul faţă de care credem că ne manifestăm împotrivirea.

Protest 07.03.2021. Cu o amendă toţi suntem datori! (2)

Un nou test civic este iniţiat de Alianţa Părinţilor din România, care propune pentru data de 07 martie 2021, ora 15:00, o acţiune de protest ce va avea locul de întâlnire în Bucureşti, Parcul Izvor (probabil pentru a fi evitată limitarea adusă libertăţii întrunirilor pe perioada stării de alertă) în imediata apropiere fiind Piaţa Constituţiei, în faţa Palatului Parlamentului.

Iniţiativa este sprijinită deschis de majoritatea actorilor civici şi massmedia care au fost activi pe tema contestării măsurilor de restrângere a libertăţii cetăţeneşti, fiind asumată deschis şi de partidul AUR care, prin cei doi co-preşedinţi, îndeamnă la o participare cât mai largă, fără afiliere politică.

Obiectul protestului este reprezentat de adoptarea iminentă a proiectului de Lege a vaccinării forţate, cu denumirea oficială de PL-x nr. 399/2017 – Proiect de Lege privind vaccinarea persoanelor în România, proiect care va legifera un sistem birocratic de constrângere a cetăţenilor români să se lase vaccinaţi, lista inoculărilor obligatorii urmând a fi stabilită prin ordin de ministru.

Împreună cu diferitele variante de „paşaport de vaccinare” care se prefigurează a fi adoptat în viitorul foarte apropiat, această lege a vaccinării forţate normalizează decăderea noastră din dreptul inalienabil de a dispune de propriul corp, „garanţiile” procedurale în spatele cărora se ascund autorităţile fiind extrem de străvezii, acest lucru fiind probabil un efect intenţionat.

De altfel, întreaga linie de comunicare publică adoptată de statul român, prin instituţiile sale de resort, face uz de un ton autoritar, cu rol de ameninţare implicită, folosindu-se o naraţiune „a faptului împlinit”, fără alternativă şi fără cale de întors, impunând repere procentuale fantasmagorice pentru rata de vaccinare anti-covid (minim 70%!) care, în mod cert, nu pot fi atinse decât pe calea diferitelor forme de constrângere şi abuz pe care „noua normalitate” le impune.

Faţă de acest mod de comunicare şi legiferare, sigla reimaginată a simbolului partidului comunist (secera şi vaccinul) care a fost aleasă de iniţiatorii acţiunii de protest ca vector de comunicare vizuală este una cum nu se putea mai nimerită, din toate punctele de vedere!

Aşa cum au arătat cei care au ales să popularizeze protestul în mediul online, nimeni nu neagă dreptul celor care doresc să se lase vaccinaţi de a “beneficia” de acest procedeu medical, dar, ceea ce refuzăm şi elementul faţă de care se organizează protestul este caracterul forţat al vaccinării!

Prin urmare, nu este vorba despre vaccinare, #eDespreLibertate !

Opinia noastră este că participarea la acţiunea de protest reprezintă o datorie morală, chiar dacă, pragmatic privind lucrurile, statul român urmăreşte să descurajeze participarea la acţiuni care ţintesc să limiteze din marja sa de abuz prin intervenţie legislativă şi probabil că va adopta proiectul orişicum.

Sub acest aspect, participarea la protestul de duminică reprezintă mai degrabă o afiliere şi un angajament de împotrivire, pe termen lung, faţă de noul climat social-civic şi politic, faţă de anularea drepturilor cetăţeneşti. Aşa cum cunoaştem din timpul regimului comunist, simpla proclamare a unor principii sau instituţii juridice democratice, formalismele parlamentare şi viaţa civică controlată, împreună, nu reprezintă absenţa regimului totalitar, ilegitim şi criminal, dimpotrivă. Acestea sunt însă discuţii separate.

Îndrăznesc o notă complementară faţă de demersul iniţiatorilor de la Alianţa Părinţilor şi arăt că voi trimite invitaţii, în nume propriu, parlamentarilor români de a lua parte, fără însemne politice, la această acţiune de protest, dat fiind că efortul necesar pentru respingerea acestui proiect de lege este unul de mare importanţă şi impune o adeziune parlamentară clară la cadrul libertăţilor cetăţeneşti consacrate constituţional.

Cred că acest proiect legislativ are o mare însemnătate simbolică în privinţa separării apelor şi a conştiinţelor, între totalitarism cinic şi demnitate umană. Prin urmare, îndemn pe cititorii acestui text să procedeze similar şi să trimită mesaje, cu caracter personal/personalizat, parlamentarilor români pe care îi simt/consideră sensibili la ideea de demnitate, autonomie personală şi libertate sufletească.

Închei prin a adăuga că m-ar bucura să întâlnesc şi faţă(1) către faţă(2) pe cât mai mulţi dintre cititorii acestui blog, aşa încât vă îndemn să ne sincronizăm cumva, să ne vedem duminică în Parcul Izvor.

Ce să facem cu Institutul Elie Wiesel (I.N.S.H.R.-E.W.)?

La împlinirea unui secol de la naşterea Sfântului Valeriu Gafencu şi în apropierea sărbătoririi plecării sale la Domnul, senatorul Sorin Lavric (A.U.R.) a oferit următoarea declaraţie politică în plenul Senatului României, moment care, pentru cei care avem adâncă evlavie faţă de Sfântul Închisorilor, reprezintă o deosebită însemnătate simbolică şi rar astfel de prilej de bucurie:

Sursă: Facebook – Senator Sorin Lavric

Faţă de această declaraţie a domnului senator Sorin Lavric, Institutul Elie Wiesel a emis un comunicat de presă, pe care îl reluăm integral, după care voi adăuga câteva consideraţii cu privire la reacţia INSHR-EW, pe care o găsesc a fi (1) deplasată şi (2) jignitoare.

Până să ajung la chestiunea de fond, voi sublinia două carenţe grave:

– reprezintă un comunicat oficial al unei instituţii publice, aflată în subordinea prim-ministrului, care combate, politic, declaraţia unui parlamentar român, poruncind că „asemenea opinii trebuie să înceteze”;

– comnicatul se justifică prin colportarea voită de minciuni: Valeriu Gafencu „a incitat cu pistolul în mână, elevi din liceele ieșene să se alăture tentativei de lovitură de stat”.

Deplasată?

Atribuţiile institutului şi obiectul său de activitate sunt prevăzute expres de dispoziţiile HG nr. 902/2005 şi niciuna dintre aceste prevederi nu permite „Serviciului Administrativ Comunicare” să pretindă încetarea declaraţiilor publice, cu atât mai mult a celor emise de parlamentari de la pupitrul plenului.

Facem precizarea că opiniile politice exprimate de parlamentarii români sunt, potrivit normei constituţionale, protejate inclusiv juridic şi nu pot face obiectul unor presiuni vizând conţinutul acestora, ce ţine de aprecierea celui învestit în funcţia de demnitate publică. Respectarea Constituţiei este datorată atât în spirit cât şi în literă, mai ales de funcţionarii publici.

Opiniile exprimate de parlamentari pot fi contrazise, combătute cu argumente, de cetăţeni sau de către alţi actori politici, dar nu pot fi cenzurate, nu se poate solicita încetarea acestora, întrucât sunt emise de un reprezentant al poporului, al puterii legislative. Oricare angajat al institutului poate, în nume propriu şi în limitele codului etic al instituţiei să o facă, dar nu instituţia însăşi.

Cu siguranţă un institut, parte componentă a puterii executive, înfiinţat în baza legislaţiei care reglementează înfiinţarea de instituţii culturale, nu are căderea să formuleze, în aceşti termeni, astfel de solicitări. Sub acest aspect, comunicatul are un caracter deplasat, este emis în afara atribuţiilor legale şi reprezintă o uzurpare a funcţiunii publice a institutului de către persoanele acolo angajate, fiind folosit pentru avansarea unor interese personale sau de grup, care nu privesc obiectul de activitate al institutului.

Jignitoare?

A doua problemă este aceea că acest comunicat, emis de o instituţie publică, este o minciună intenţionată, de unde derivă caracterul jignitor al comunicatului, pe care îl reclam în acest articol.

Prima minciună se referă la chiar titlul comunicatului: „Mișcarea Legionară omagiată în Senatul României!”. După cum se poate lesne observa, omagiul adus de domnul senator Sorin Lavric nu vizează sub nicio formă Mişcarea Legionară, ci se referă la Sfântul Valeriu Gafencu. Chiar dacă Valeriu Gafencu ar fi fost Căpitanul Mişcării Legionare, rigoarea exprimării publice, mai ales atunci când se pretinde cenzurarea unui parlamentar, impunea o contextualizare corectă şi precisă, exprimată cu grija şi cu scrupulozitatea unui for aşa zis „ştiinţific”.

A doua minciună flagrantă se referă la următoarea frază: „a incitat cu pistolul în mână, elevi din liceele ieșene să se alăture tentativei de lovitură de stat”. „Pistolul în mână” reprezintă un element de ficţiune literară care nu are ce căuta într-un comunicat care cere cenzurarea unui senator român.  Apoi, dincolo de absurdul total al tezei despre elevi, din municipiul Iaşi, instigaţi a participa la o lovitură de stat prezumat dată în Bucureşti, partea cu „lovitura de stat” este reprezentativă şi grăitoare pentru modalitatea cu adevărat „creativă” în care acest institut pretinde că studiază istoria românilor.

Adevărul?

În fapt, asemeni altor mii de români studentul Valeriu Gafencu a reacţionat civic faţă de înlăturarea de la putere a legionarilor de către generalul Antonescu, acţiune politică pe care a perceput-o ca pe o nedreptate. Veleriu nu era nici căpitan, nici comandant nici nu avea altă funcţie relevantă în ierarhia legionară, calitate care să-i fi adus măcar oprobiul public pe care ar trebui să-l arătăm secretarilor de partid de la nivel judeţean din perioada comunistă. În fine, în apărarea Sfântului Valeriu Gafencu rămâne actual articolul scris de părintele Marcel Răduţ Selişte pentru adevărul.ro.

Lăsând deoparte aspectele de ordin istoric, ceea ce e important astăzi pentru noi este dimensiunea religioasă a chestiunii în care intervine acest institut. Linia de comunicare publică a institutului a produs rumoare şi revoltă de fiecare dată când acesta s-a pronunţat cu privire la subiectul Sfinţilor Închisorilor şi speculez că acest efect este urmărit cu intenţie. Ar fi necesar să se aibă în vedere cât anume din această antipatie pe care noi o considerăm îndreptăţită este calificată mai apoi ca fiind antisemitism sau ură faţă de evrei şi dacă nu cumva această confuzie este speculată pe tărâm politic. Acestea sunt însă chestiuni secundare.

Ce este important?

Principal este că libertatea credinţei este garantată de lege iar canonizarea şi evlavia populară fac parte din exercitarea libertăţii religioase. Sub acest aspect se impune a se observa că cinstirea de care Sfântul Valeriu Gafencu are parte în rândul credincioşilor ortodocşi nu are legătură cu faptul că acesta ar fi activat, în scurtul răstimp cât s-a bucurat de liberate, în Mişcarea Legionară. Ceea ce este semnificativ pentru creştinii ortodocşi nu este activitatea sa de legionar, despre care există puţine elemente cunoscute, iar cele care se cunosc despre Valeriu legionarul au fost aduse în discuţie tot de tabăra celor afiliaţi institutului.

Valeriu Gafencu este cinstit ca sfânt pentru faptele sale, pentru conduita sa în timpul întemniţării şi martirizării sale, care a reprezentat model şi îndemn spre sfinţenie pentru o întreagă generaţie de martiri. Cinstirea sa a traversat patru decenii de regim comunist, iar cei care au dat mărturie despre statura sa duhovnicească au făcut-o şi înainte şi după căderea regimului comunist. Evlavia faţă de Valeriu Gafencu a reprezentat mereu (şi astăzi!) un risc personal şi nu are nicio componentă de recuperare a memoriei legionare ca atare, ci este strâns legată de învăţătura creştin ortodoxă, de ortopraxie în cel mai curat grad.

Cinstirea Sfântului Valeriu Gafencu nu este legată de simbolismul legionar, omagierea sa nu vizează date cu semnificaţie politică, nu se referă la data adeziunii sale la mişcare, data arestării sale, data reluării demersurilor militante, data mărturisirii crezului legionar, data când a refuzat abjurarea de la doctrina legionară ş.a.m.d. Omagierea sa are loc în cadrul cultului ortodox recunoscut, prin formele ritualice protejate de lege, pentru cinstirea memoriei oricărui suflet adormit şi pentru accederea sa în rândul sfinţilor cinstiţi de Biserică.

S-a dezis de Mişcarea Legionară?

Spre deosebire de personalităţi culturale de prim-plan, Valeriu Gafencu nu a scris, nu a fost ideolog legionar şi, de la înălţimea sa duhovnicească, nu s-a dezis de Mişcarea Legionară. Faptul că nu s-a dezis de Mişcarea Legionară (deşi apropiaţilor le-a vorbit despre greşelile comise de oamenii din mişcare şi de Mişcare ca atare), corespunde atitudinii pe care au avut-o şi alţi părinţi sau credincioşi cu o statură duhovnicească deosebită (de Mişcarea Legionară nu s-au dezis, unii nici sub torturi, dar nici la decenii mai apoi, în liberate, nici părintele Justin Pîrvu, nici părintele Arsenie Papacioc, nici părintele Gheorghe Calciu, nici mulţi, (cu adevărat!) mulţi alţi părinţi şi credincioşi despre care nu putem vorbi decât cu evalvie şi reverenţă).

Ceea ce cinsitim la aceştia nu reprezintă un profil uman-moral superior, în înţelesul secularizat al termenului, nici consecvenţa ideologică, ci faptul că aceştia sunt modele veritabile de îndumnezeire pe care noi le recunoaştem ca atare, potrivit învăţăturii patristice, şi despre care înţelegem să dăm mărturie.

Niciunul dintre aceştia nu au avut interese sau obiective politice, nu s-au manifestat civic sau politic, nu au propus reluarea iniţiativelor legionare şi nici nu s-au alăturat acelor iniţiative marginale (honeypot) constituite după căderea regimului comunist. Cu toţii „au militat” pentru sporirea duhovnicească, pentru trăirea credinţei în adevăr, pentru sfinţire şi mărturisire, dar nu pentru mişcări civice/politice de factură legionară şi, mai ales, antisemită. Iar acest lucru poartă în sine o mare însemnătate şi este concludentă pentru oricine ţine dreptarul credinţei.

Evlavie ortodoxă supraamplificată?

Opinia domnului Alexandru Florian că în cazul Valeriu Gafencu este vorba despre „cucernicie şi evlavie ortodoxă supraamplificată”, probabil cu înţelesul de artificială, falsă, interesată, nu se susţine prin prisma staturii duhovniceşti a celor care dau mărturie despre sfinţenia autentică, adevărată, mântuitoare, a lui Valeriu Gafencu.

Insistenţa domnului Florian de a-şi impune viziunea personală cu privire la Sfinţii Închisorilor se traduce, în termeni lumeşti, într-o siluire şi vexare a sensibilităţilor noastre religioase, faţă de care, în calitate de funcţionar public aflat într-o funcţie de conducere de nivel superior, este dator să manifeste o precauţie deosebită. Faptul că se foloseşte, fără scrupule, de minciuni şi distorsionări istorice străvezii, îl descalifică moralmente şi aduce atingere credibilităţii unei instituţii de stat.

Domnul Florian nu este chemat să pedepsească astăzi pe cei aflaţi în delict de opinie şi delict de cinstire, cu atât mai puţin când o face abuzând de obiectivele şi atribuţiile legale ale institutului pe care îl conduce. Cei pe care ţine să-i corijeze prin comunicatele de presă emise nu sunt infractori, nu sunt în culpă morală şi, mai ales, nu sunt datori nimănui cu explicaţii privitor la cinstirea modelelor creştine, prin urmare, le este datorată o adresare cu caracter prevenitor, respectuos.  

Dacă, personal, consideră de prioritară importanţă corectarea cadrului de manifestare publică atunci este dator să câştige bunăvionţa celor pe care doreşte să-i corijeze.

Ce-ar trebui să se întâmple acum?

Comunicatul de presă emis de Institutul Elie Wiesel reprezintă un abuz şi o eroare care trebuie sancţionate. Cel care este răspunzător de activitatea institutului este conducătorul său. Institutul are un colegiu ştiinţific care poate fi chemat să corijeze comunicatul de presă sub aspectul falsităţii sale istorice. Sub aspectul inoportunităţii şi încălcării normei legale, domnul Florian este dator cu scuze publice cuprinzătoare, în care să recunoască şi să declare respectarea ordinii constituţionale şi a ierarhiilor funcţiilor de demnitate publică.

Ne este dator cu scuze publice şi nouă, credincioşilor creştin-ortodocşi ce avem evlavie la Sfântul Valeriu Gafencu, precum şi cu explicaţii privind modalitatea în care astfel de transgresiuni vor fi evitate în viitor de institutul pe care îl conduce.

Este chemat să arate că a înţeles că atribuirea unei denotaţii negative, care decurge ex officio din activitatea politică desfăşurată cu acuş un secol în urmă, pe care o consideră precumpănitoare sfinţeniei mărturisite de duhovnici ai zilelor noastre, şi o exprimă prin platforma oferită de o instituţie publică, reprezintă o ingerinţă nepermisă în exercitarea libertăţilor politice dar şi, de facto, o atingere adusă cultului creştin ortodox.

Pentru toate acestea, am puţine speranţe.

Ce facem cu INSHR-EW?

Întrucât reprezintă o instituţie aflată în subordinea prim-ministrului, în lipsa unor dovezi de corijare şi de renunţare explicită la implicarea în jocul politic, trebui solicitată demiterea conducătorului institutului.   

Se impune o auditare temeinică a activităţii institutului, atât sub aspectul gestiunii materiale şi a managementului defectuos care a produs îndemnul de cenzurare a opiniilor politice exprimate în Senatul României, dar, mai cu seamă, sub aspectul obiectivelor ştiinţifice, de studiu şi de documentare, pentru care acesta a fost înfiinţat şi pentru care se consideră că prezintă utilitate şi relevanţă publică.

Spre deosebire de Institutul Studierii Revoluţiei Române, proaspăt desfiinţat, institutul Elie Wiesel trebuie să funcţioneze în continuare întrucât reprezintă, virtual, un instrument valid de apropiere a comunităţii etniei evreieşti de cea românească. Eventuale modificări/schimbări/completări de personal ar trebui să aibă în vedere erorile comise deja în cazul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, cu privire la care domnul senator Sorin Lavric a emis anterior o altă declaraţie politică.

Creştinii ortodocşi sunt datori să se coaguleze în forme de participare publică prin care să supravegheze activitatea acestui institut, astfel încât aceste transgresiuni să nu se repete, iar datinile şi procedurile de canonizare care au fost anunţate a debuta să nu fie influenţate pe criterii politice.

Valeriu Gafencu: Iarăşi despre libertate

Sursă imagine: Despre theodosie.ro

19 mai 1946
Sunt fericit, căci dacă-mi este îngrădită libertatea fizică prin legile omeneşti, în schimb mi s-a dăruit libertatea sufletească prin taina iubirii şi această libertate sufletească este bunul mai de preţ pe care l-aş fi putut câştiga în lumea asta plină de deşertăciuni. Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu slujim la salvarea neamului, la reînnoirea lui sufletească.

28 mai 1946
E zădărnicie multă în lumea asta pământească, dar sunt atât de minunate darurile lui Dumnezeu sădite în sufletul omului, încât cu bucurie accepţi gândul morţii – căci moartea pentru Hristos aduce fericirea vieţii veşnice. Şi noi vom învia şi orice suferinţă, oricât de mică, primită cu iubire, orice jertfă făcută pentru Dumnezeu va cântări mult în ceasul înfricoşatei Judecăţi. Atunci, în Ziua Judecăţii de Apoi, ni se vor vădi toate păcatele, toate greşelile vieţii. De aceea trebuie să ne mărturisim păcatele la duhovnic şi să luptăm lupta cea bună. Căci unii vor învia pentru viaţă, iar alţii pentru pedeapsa veşnică. Să stăruim în ru¬găciune, să priveghem cu smerenie şi dragoste şi să credem în mila lui Dumnezeu.(…)
Ne-am petrecut ziua ca de obicei. Pe înserate ne-am dus toţi trei la plimbare (Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide şi Marian Naidim N.ed.). Am început a ne mărturisi din stările sufleteşti încercate în ultima vreme, o mărturisire de păcate. Au fost mo¬mente mari, trăite cu toată sinceritatea sufletului, mărturisiri ale celor mai fine sentimente şi taine sufleteşti. Simt că mi se cere o viaţă de curăţenie totală, nu numai cu fapta sau cu vorba, ci şi cu gândurile şi intenţiile.
Trăim intens lupta cu păcatul. În adâncul sufletului dorim Învierea. Suntem într-o poziţie care cere cea mai mare atenţie: muchie de cuţit. De vreme îndelungată sesizez şi lupt cu cele mai subtile gânduri care încearcă să-mi pătrundă în suflet.Îmi dau seama că diavolul încearcă să pătrundă în suflet pe căi aparent nevinovate. (…)
Caut umilinţa, căci îmi foloseşte mult la frângerea inimii. Lupta împotriva egoismului este foarte grea. Înţeleg că omul adevărat este acela care a reuşit să-şi înfrângă iubirea de sine. Trebuie să lupt împotriva tendinţei de singurătate şi în acelaşi timp trebuie să lupt împotriva realizării de relaţii personale care ar putea purta pecetea egoismului, adică să fug de satisfacţia pe care o încearcă sufletul atunci când simte şi pe alţii participând la viaţa şi darurile sale personale.
O singură atitudine este valabilă: o viaţă înaltă creştină de necontenită rugăciune. Adică ce faci să fie curat – orice faptă, orice gând sau vorbă, orice relaţie, muncă, odihnă, totul să fie stare de rugăciune, de comuniune cu Dumnezeu. Păcatul a fost biruit de Iubire.

Poezii

În ultima parte a vieţii, Valeriu a compus câteva poezii auto-biografice şi testamentare. Nu a avut nici hârtie, nici creion, ci le-a alcătuit în minte, memorându-le. Apoi au fost învăţate de prieteni şi transmise mai departe.
Exigenţele estetice pot fi justificate, dar valoarea adevărată a acestor versuri stă în duhul care le-a dat viaţă. Ne-a spus-o însuşi Valeriu, înainte de a muri: „Aici, în Târgu-Ocna, am scris şaisprezece poezii ca un testament, ca o reală mărturisire pentru cei ce vor veni şi rog să nu fie interpretată ca o figură poetică, căci ea este duh arzător şi viu“.

Dar

Frate dragă, din grădină
Îţi trimit în dar un crin,
Să-ţi mângâie blând privirea
Cu veşmântul lui virgin.

Floare dalbă, floare albă,
Cât de mult aş da şi eu,
Îmbrăcat în haina-ţi albă,
Să mă duc la Dumnezeu.

Răsădit acolo sus,
În grădina minunată,
Să-mi simt viaţa-mbălsămată
Cu iubirea lui Iisus.

Plâng înăbuşit în noapte
Şi suspin cu glasul stins:
Dă-mi veşmântul alb de Nuntă,
Cu crini minunaţi încins!

Încă din titlu poezia îşi vădeşte semnificaţiile ei profunde. „Darul” este mai mult decât o floare: este un prilej de cugetare la Dumnezeu şi de apropiere de El prin rugăciune. Prin urmare Iisus însuşi este dăruit prietenului sub forma crinului, într-un gest de mare dragoste şi gingăşie.
Simbolul crinului este frecvent la Valeriu şi aici el închipuie neprihănirea, desăvârşirea, fericirea, stări pe care autorul le râvneşte, căci scria într-o vreme în care suferinţa sa era mare şi epuizantă.
Deşi lasă să răzbată sentimentul uşurării şi al fericirii trecerii în veşnicie prin Nuntă, el nu dispreţuieşte condiţia în care se află, ci doreşte numai transfigurarea ei prin înnoirea duhovnicească.

Dor

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie
frumoasă ca un crin din Paradis.
Potirul florii e mereu deschis
şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie.
Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defăima şi mă-njură
şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
potirul lacrimilor se revarsă
şi-mi primeneşte sufletul de zgură.
Atunci Iisus de mine mult se-ndură.

Sub crucea grea ce mă apasă sânger,
cu trupu-ncovoiat de neputinţă.
Din când în când, din cer coboar-un înger
şi sufletul mi-l umple cu credinţă.
M-apropii tot mai mult de biruinţă.

Mă plouă-n taină razele de soare,
m-adapă Iisus cu apă vie,
grăuntele zvârlit în groapă-nvie,
cu viaţa îmbrăcată-n sărbătoare:
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.

Refren:
Sub flacăra iubirii arzătoare,
din zori de zi şi până-n noapte-aştept.
Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept:
Iisuse, Iisuse!
Încet mă mistui, ca o lumânare.

Prima strofă este mărturia stării de har, bucurie lăuntrică de floare paradisiacă ivită şi crescută din lacrimi şi suferinţă. Duhul preschimbă suferinţa în bucurie covârşitoare, nepământească. Poetul ne arată cum a ajuns la această stare: sufletul şi trupul său au fost aspru chinuite şi batjocorite, dar a fost curăţit prin lacrimile revărsate atunci de Dumnezeu în el. Totuşi suferinţa continuă, ca un calvar ce tinde să-l doboare, însă este din nou salvat, de data aceasta de prezenţa îngerului, care-i întăreşte puterea şi credinţa.
Din treaptă în treaptă a suferinţelor urcă treaptă cu treaptă biruinţa, certitudinea, pacea, fericirea. Ultima strofă înfăţişează unirea tainică, deplină cu Hristos. Soarele este harul ce-l luminează. Iisus însuşi îi oferă saţiul sfinţeniei şi al veşniciei. Omul e pregătit să fie îngropat cu certitudinea învierii în slavă.
Cheia acestei poezii, ca şi mesajul ei cel mai profund, sunt cuprinse în primul şi ultimul vers – „Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie” – care exprimă paradoxala dualitate a condiţiei umane ce aspiră spre îndumnezeire.
Refrenul este o descriere reală a ultimei perioade din viaţa lui Valeriu, petrecută în poziţie de veghe şi în chemarea necontenită a Numelui lui Iisus. Aşa a fost posibilă transfigurarea ce s-a realizat in Valeriu.

Poezie

Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
de-atâta priveghere şi-aşteptare,
mi-e inima bolnavă, istovită
de grea şi îndelungă alergare
şi plânge ca o pasăre rănită.

Când ochii mi-i închid şi cat în mine
puteri să urc Golgota până sus,
o voce, un ecou din adâncime
îmi spune blând: „ Viaţa e Iisus!
Mărgăritarul preţios e-n tine”.

Privesc la dimineaţa minunată
a învierii Tale din Mormânt,
cu Magdalena, ca şi altădată,
îngenunchez ‘naintea Ta, plângând;
şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.

Chinul epuizant îi întristează ochii şi-i oboseşte fruntea. Aşteptarea în suferinţă este grea şi inima sa bolnavă plânge. Epuizat, nu mai are puterea să facă cine ştie ce efort de rezistenţă, ci caută în sine şi-L află acolo pe Iisus, închipuit prin simbolul mărgăritarului. Ultima strofă este descrierea stării de har în faţa priveliştii învierii, pe care poetul o contemplă cu dragostea şi uitarea de sine a Magdalenei, împrumutând fericirea, lacrimile şi cântul ei.
Poezia se termină într-un imn de slavă, care izbucneşte numai după parcurgerea sfâşierilor pricinuite de lupta lăuntrică.

Mina

Un gând smerit şi simplu, o lumină,
Spre Tine se înalţă lin din mină
Şi sufletul înlăcrimat se roagă:
„O, vino, de păcate mă dezleagă!
Pe fruntea mea senină mâna-Ţi pune
Şi cheamă-mă încetişor pe nume,
Cum Ţi-ai chemat prietenul din groapă;
Te rog, Iisuse, dă-mi un pic de apă!

Dă-mi Pâine, Apă vie dă-mi din Viţă,
Să simt pulsând viaţa în mlădiţă,
Din mila Ta, dă-mi inimă curată
Şi faţa Ta divină Ţi-o arată
În ceasul fericitei mele despărţiri
De lumea asprei noastre pribegiri.

Iisuse Doamne, vino-n zori,
Te cheamă cei din închisori,
O, vino, mina luminează,
Pe noi ne binecuvintează!”.

Este o poezie dedicată prietenului său drag Marin Naidim, aflat în regim de detenţie la mina de plumb de la Baia-Sprie. Memorată din om în om, poezia a ajuns în cele din urmă la destinatar.

Colind

Pe malul Trotuşului
Cântă robii Domnului,
înjugaţi la jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă multă
Şi-i cu lacrimi împletită.

În inima robului,
Domnu-Şi face ieslea Lui,
În noaptea Crăciunului.

Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.

Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
La fereastra de-nchisoare.

Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş,
Ce-i şopteşte drăgălaş:

„Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare,
Unde-i Domnu-ntemniţat”.

Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare.

În prima strofă Valeriu face referire la închisoarea din Târgu-Ocna, pe malul Trotuşului, care adăposteşte pe robii Domnului ce „colindă”, muţi de suferinţă. Apoi trece înlăuntrul robului, unde se naşte Hristos ca într-o nouă iesle. De data aceasta crinii semnifică darurile duhovniceşti ce însoţesc naşterea în Hristos a omului.
Copilul care priveşte uimit spre fereastra temniţei – căci şi temniţa are modul ei de a comunica cu lumea – este o metaforă a omului neprihănit, credincios, a omului în care nu a fost ucis Dumnezeu. Un înger – fiinţă nepământeană, dar perceptibilă celor curaţi cu inima – îi vorbeşte, dezvăluindu-i că naşterea lui Hristos nu se mai săvârşeşte în forma strălucirii publice, ci în prigonirea credinţei prin întemniţare. Creştinii fiind întemniţaţi, Iisus însuşi este întemniţat. Înnoirea în Hristos prin suferinţă şi prigonire este o lucrare mare, profundă, strălucitoare.
Această poezie Valeriu a închinat-o arhimandritului Gherasim Iscu, spunând că la el s-a gândit când a ales simbolul copilului venit să participe la Crăciunul din temniţă. Noi credem că autorul însuşi ar putea fi potirul în care s-au petrecut real aceste transformări lăuntrice şi poezia „Colind” ar putea fi socotită o mărturisire personală.

Imn

Vă cheamă Domnul Slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
Fortificaţi Biserica Creştină
Cu pietre vii, zidite-n temelii!

Să crească-n inimile voastre-nfrânte
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să se-mplănte
Pecetea Domnului lisus Hristos.

Un clopot tainic miezul nopţii bate,
Iisus coboară pe pământ,
Din piepturile voastre-nsângerate
Răsună imnul învierii sfânt.

Smulgeţi-vă din ceata celor răi,
Intraţi în cinul oastei creştineşti,
Priviţi spre Porţile împărăteşti,
Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.

Veniţi creştini, luaţi Lumină,
Cu sufletul senin, purificat,
Veniţi flămânzi, gustaţi din cină,
E Nunta Fiului de împărat!

„Imn” este chemarea sfântă şi dinamică a lui Valeriu la lucrarea de înnoire lăuntrică a credincioşilor în Biserica drept-măritoare.

Rămas-bun

Sângerând de răni adânci,
De zile fără soare,
De răni ascunse şi puroi,
Cu oasele slabe şi moi,
Stau ghemuit în pat şi mă gândesc
Că în curând am să vă părăsesc,
Prieteni dragi!

Nu plângeţi că mă duc de lângă voi,
Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi,
Cu hoţii în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir.

Luându-L pe lisus de împărat,
Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă,
Luându-mă cu diavolul la trântă.
Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
Să devin altul,
Un erou,
Om nou.

Şi-am vrut
Neamul să-l mut
De-aici, de jos,
La Domnul lisus Hristos.

Acum, când văd cât sunt de păcătos,
De mic şi de neputincios,
Că am nevoie multă de-ndurare,
De dragoste, de milă, de iertare,
Că numai Dumnezeu le poate toate
Şi lumea din robie El o scoate,
Devin copil supus,
Sunt umilit
Şi-s fericit.

Din cerul Tău înalt şi prea-ales,
Părinte, când mă vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pământ
Redă-le Tu, în alb veşmânt,
Un suflet care i-a iubit şi i-a ‘nţeles.

(lipseşte ultima strofă)

Este o poezie descriptivă în care, pe lângă autoportretul său autorul face şi o încadrare în epocă şi în năzuinţele unei generaţii. Iniţial el a pornit voind, cu un efort personal, „să mute” neamul la Dumnezeu, dar aflându-şi poziţia umilă de om, are revelaţia transfigurării personale şi colective oferită de Dumnezeu prin credinţă, prin comuniunea cu El.
Valeriu îşi ia rămas-bun de la prieteni printr-o mărturisire egală cu un testament, precum şi prin rugăciunea ce o înalţă ca sufletul său să rămână împreună cu cei pe care i-a iubit şi i-a înţeles, într-o continuitate a comuniunii sufleteşti a fraţilor acum şi în veci.

Valeriu a mai alcătuit şi alte poezii, printre care un cântec de leagăn închinat copiilor celor întemniţaţi, în care părinţii erau icoane de urmat pentru copii; o poezie lungă cu tema fiului risipitor – un tânăr ce întruchipează lumea secătuită sufleteşte a secolului nostru şi care, ajuns în criză, se regăseşte în legătura cu Tatăl Ceresc; în fine, un colind a cărui melodie a şi compus-o, un imn adus Maicii Domnului, pe care el o cinstea în chip deosebit.
Despre toate aceste poezii se poate încă vorbi. Semnificaţiile lor, simbolurile folosite, transformările lăuntrice descrise sunt realităţi pe care Valeriu le-a trăit la modul propriu, conştient şi viu.
Nădăjduiesc să se păstreze toate versurile lui, cât şi alte date şi informaţii despre autorul lor. A încerca acum să le găsesc şi să le adun ar fi o greşeală, întrucât orice contact între foştii deţinuţi este suspectat, interpretat tendenţios şi condamnat fără cruţare. Dar cred că Valeriu va trece şi prin această prigoană şi va contribui la zidirea unei lumi noi, creştine.


Ne-am străduit aici a-l prezenta pe Valeriu pentru că vedem în el nu numai o experienţă personală, ci şi un model uman, o cale de izbăvire din moartea sufletească ce ni se pregăteşte, un om devenit desăvârşit prin Hristos.
Ştim că nu este singurul caz de sfinţenie în acest secol şi credem că noianul acesta de intensă şi izbitoare credinţă va naşte în lume o nouă eră creştină, mai curată şi mai bine gândită decât cele din trecut. Viaţa de sfânt a lui Valeriu se proiectează ca model al acestei lumi noi.

În loc de epilog

18 februarie 1981
Se împlinesc 29 de ani de la trecerea întru cele slăvite a lui Valeriu. Îl simt la fel de aproape şi de viu ca şi în ziua aceea. Cred că nu m-a părăsit niciodată, ci mă însoţeşte pretutindeni. Am convingerea nestrămutată că este în mijlocul cetelor sfinţilor şi că rugăciunile lui sunt de mare folos.
În Valeriu am văzut aievea şi am simţit cu adevărat prezenţa, lucrarea şi strălucirea Duhului Sfânt. Am deci la Tronul lui Dumnezeu un mijlocitor care justifică rezistenţa mea fizică, morală şi politică, cât şi idealurile mele sfinte.

18 februarie 1983
Azi se împlinesc 31 de ani de când a murit Valeriu. Am fost la biserică şi m-am spovedit. Duminică mă voi împărtăşi.
Găsesc zidită în fiinţa mea ziua aceea de sfinţenie, încât nimic nu mă poate despărţi de ea. E ziua cea mai fericită pe care am trăit-o, deşi îmi murea cel mai scump om din viaţă. Dar tocmai el, în ziua aceea, mi-a transmis starea de plinătate lăuntrică ce mă însoţeşte şi azi. Cred că am fost în ceruri. Cred că am fost şi eu lângă Hristos, fiindcă Hristos era prezent în Valeriu. Credinţa lui Valeriu mi-a dat putere. Dragostea lui Valeriu m-a supus deplin dragostei lui Hristos.
Deşi sunt bolnav trupeşte, deşi nervii mei sunt suprasensibili, am mintea întreagă şi raţiunea lucidă. Mi-am impus o autoizolare, fiindcă oamenii din lume mă resping sau mă atacă şi nu mă pot apăra altfel de ei. Trăiesc singur, tăcut.

Văd dezastrul spiritual, politic, social, economic şi militar în care se află lumea şi nu cred că poate fi înlăturat. Lumea suferă consecinţele greşitei sale orientări, până când i se va deschide mintea pentru primirea adevărurilor lui Dumnezeu şi ale credinţei. De aceea credinţa trebuie să aibă mărturisitori autentici.
Ştiu că lumea este cuprinsă în iconomia dumnezeiască a mântuirii. Cred. Iubesc. Nădăjduiesc.

Extras din Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos

662 de ani de Statalitate Moldovenească?

Succesul electoral recent al AUR a adus o nouă vizibilitate ideilor “unioniste” al căror fanion a fost o bună bucată de vreme George Simion, fără însă a le pune în discuţie viabilitatea lor substanţială. Unionismul predominant discutat de massmedia românească reprezintă mai degrabă un om de paie, o noţiune menită să blocheze elaborarea unei foi de parcurs credibile prin care să se obţină reîntregirea Moldovei. Discuţia este menţinută la un nivel atât de precar, atât de sfidător lipsită de repere concrete şi de viabilitate practică, încât a subscrie discursului oficial, potrivit căruia România urmăreşte reîntregirea cu Basarabia în cadrul Uniunii Europene, reprezintă un simplu pretext străveziu pentru inacţiune şi o trădare a patriotismului de factură regională şi de factură naţională.

Această atitudine este o dovadă de neîncredere în identitatea românească şi în destinul românesc, neîncredere care se foloseşte de idei naţionale în scopuri mărunte, în principal de ascendent politic pro-românesc sau de influenţare a spectrului politic din Republica Moldova.

Nemaivorbind de alte probleme mai adânci ce ar fi iscate de această prezumtivă formă de reîntregire, care impun analizarea unor idei ce ţin de identitate şi ethos naţional, chestiuni marginalizate flagrant de curentul globalist dominant care s-a impus la conducerea statului român. În pagina de Năzuinţe am descris ideile pentru care am iniţiat activitatea acestui blog şi am precizat convingerea că moldovenismul nu trebuie lăsat la îndemâna celor interesaţi să îl instrumenteze împotriva românismului. Pe de altă parte, românismul, astfel cum este el cultivat astăzi de statul român, se surpă şi se compromite singur, fără a mai fi necesară acţiunea corozivă a unor concepte cultural-societale concurente, aşa cum greşit este înţeles moldovenismul astăzi.

Opinia noastră, pe care o exprimăm sub formă de convingere şi, îngăduit să ne fie, viziune asupra viitorului, este că România nu va putea fi Mare decât dacă mai întâi vom avea o Moldovă Mare. Chiar dacă, printr-o minune istorică îngăduită de Dumnezeu, Basarabia s-ar alipi astăzi ori mâine României, în cadrul Uniunii Europene, îndrăznesc să afirm cu oarecare siguranţă că statutul ţării noastre nu s-ar schimba substanţial nici în plan intern şi nici în cel extern. Consider că am aduce ideea naţională la o condiţie şi mai joasă, ratând, sub motivaţia salvagrdării europenismului, o nouă şansă de afirmare a ethosului românesc potrivit firii sale autentice, care nu poate fi nicicum despărţită de ortodoxia vie, trăită, germinatoare cultural.

Din acest motiv am evitat să punctăm printr-o postare separată ziua de 24 ianuarie, în care sărbătorim aşa-zisa “Mică Unire“, dat fiind că amnezia istorică voită ne menţine trăirea momentului la un nivel de extremă superficialitate şi de un formalism şi dogmatism istoric dureros, pe care societatea se grăbeşte să-l marcheze mecanic, fără suflet, doar pentru a reconfirma, anual, aceeaşi viziune îngustă şi aceeaşi cheie de interpretare a evenimentelor istorice. În ultimii ani, un nou punctaj mediatic agresează patriotismul moldovenesc, reducându-i obiectivele şi manifestarea publică doar la ideea construirii unei autostrăzi. Acest unic deziderat reprezintă o jignire desăvârşită şi o reducere a unui univers identitar extrem de bogat şi de important pentru viitorul neamului românesc la condiţia unui blid de linte.

Moldova este încă iubită aprig, este plânsă, simţită, înţeleasă şi râvnită cu dor adânc, în specificul identitar care nu apare ca fiind reflectat sau recunoscut de cei care dau astăzi glas unionismului de factură euro-atlantică. Moldova nu este doar Basarabia, Moldova nu apare în presă, nu este în inimile celor care ocupă scena publică şi care vorbesc despre viitorul românesc. Moldova pare că nu mai există în afara unui punctaj retoric de coloratură patriotică, dar corect politică.

Dimpotrivă, Moldova Mare ne este căminul pe care l-am pierdut în primul rând din cauze duhovniceşti, deloc străine de căderea Constantinopolului. Pentru că Moldova mult a primit de la Domnul, mult i s-a cerut şi greu a fost pedepsită pentru înstrăinarea de credinţă. Cauzele politice care au condus la risipirea cheagului nostru sufletesc şi a moşiei noastre străbune sunt consecinţe ale căderilor duhovniceşti succesive, pentru care nici cei dinaintea noastră şi nici noi nu am făcut pocăinţă.

Acestea au fost profeţite cu o precizie care ruşineză orice grup, forum sau institut de studii politice prospective la care se “închină” astăzi elita românească, fascinată de reconfigurări globale şi mari resetări. Cuvintele Sfântului Mitropolit Varlaam, pe care le preluăm cu sublinierile noastre în extras de pe portalul Doxologia.ro, sunt lămuritoare:

Moldova va fi ruptă şi împărţită după bunul gust al puterii de la Răsărit, prin sfaturi mârşave şi ticăloase. La vremea din urmă o hiară roşie cu multe capete va înghiţi întreaga Europă creştină, iar oamenii se vor sălbătici mai rău ca fiarele. Oamenii se vor înrăi şi vor strica obiceiurile pământului, înmulţindu-se între ei ca dobitoacele fără nicio neruşinare, lepădând Sfânta Taină creştină a nunţii. Vor defăima obiceiurile creştineşti dedându-se la tot felul de obiceiuri străine, iar păgânii se vor amesteca cu sânge creştinesc. Mare urgie va fi atunci. Domnii pământului vor fi oameni vânduţi satanei, care nu vor mai purta grija poporului drept-credincios. Moşiile strămoşeşti vor fi călcate cu japca şi luate de străini după bunul lor plac, lucru nemaiîntâlnit în curgerea timpului în Moldova. Biserica strămoşească va fi ruşinată de noile obiceiuri păgâneşti şi papistăşeşti, aduse cu sila de vlădicii lor cu apucături sataniceşti. Oamenii afierosiţi lui Hristos cu slujbă veşnică vor lepăda sfântul chip şi făgăduinţa înaintea lui Hristos, dedându-se la viaţa lumească de dinainte.

Este de absolută trebuinţă oricărui suflet românesc să citească integral această profeţie, nu doar extrasul preluat mai sus. Această lectură ne arată că orice discuţie despre unire, reunificare, reîntregire, trebuie să pornească de la cauzele duhovniceşti ale risipirii noastre. Aceste cauze trebuie cunoscute şi recunoscute, aduse la lumină, judecate şi vindecate potrivit învăţăturii noastre de credinţă.

Credem că doar acest rod duhovnicesc al pocăinţei şi al reaşezării în credinţa ortodoxă poate constitui temelia pe care să se reaşeze orice discuţie despre regăsirea moldovenilor în aceeaşi patrie. Ortodoxia singură reprezintă limanul şi hrana care îi poate aduce împreună pe toţi cei aflaţi pe locurile moldoveneşti, indiferent de etnie, limbă, cultură şi convingeri politice. Ortodoxia singură este aptă să producă spaţiul de libertate şi de binecuvântare necesar regăsirii şi reconstruirii noastre colective, nu în scopul reafirmărilor politice lumeşti, ci în scopul sfinţirii şi mânturii noastre.

La 02 februarie 1365, regele Ungariei Ludovic I semna o diplomă prin care recunoaște că marca Moldovei nu se mai află sub stăpânirea sa, răsplătindu-l pe Balc cu posesiunile lui Bogdan din Maramureş. Data de 02 februarie este, prin urmare, invocată de cei care apără legitimitatea statalităţii Republicii Moldova ca fiind data simbolică a independenţei moldoveneşti. Această dată reprezintă doar un alt reper simbolic invocat în scopuri politice, aşa cum este invocată şi data de 24 ianuarie când unii dintre noi sărbătorim “Mica Unire”.

Însă, din perspectiva pe care am descris-o mai sus, cea potrivit căreia starea actuală de risipire a moldovenilor are cauze duhovniceşti, instrumentarea celor două date în discursul public are însemnătate secundară şi trebuie primită ca simplu efect al acestei risipiri. Dar, o bună aşezare a noastră în credinţă poate alătura aceste două date, care acum aparţin unor naraţiuni istorice concurente, sub lumina aceleiaşi candele. Prin urmare, ar putea fi rost de bucurie vie a moldovenilor şi 24 ianuarie şi 2 februarie, cu tot haloul controverselor istorice care umbresc astăzi înţelegerea noastră comună, dacă acum am plânge întru pocăinţă potrivit îndemnurilor Sfântului Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei.

Sursă imagine: Cont Telegram Igor Dodon

IGOR DODON:

Astăzi, țara noastră marchează o dată istorică importantă – aniversarea a 662-a a statalității moldovenești!

La 2 februarie 1365, regele Ungariei Ludovic I a semnat un act prin care recunoaște independența Țării Moldovei, care a fost întemeiată în anul 1359.

Bogdan I, care a început lupta poporului pentru independență, a fost recunoscut Domnitor al Moldovei.

Țara noastră a trecut prin mai multe provocări, a cunoscut succese și eșecuri, dar pagina de glorie din istoria Moldovei este domnia de aproape o jumătate de secol a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, cu care ne mândrim până în prezent.

Noi suntem datori să păstrăm memoria și să respectăm istoria Moldovei, pentru ca generația actuală și cele viitoare să poată ocroti și consolida țara noastră.

La mulți ani, Moldova!

Translate page >>