Reacţia credincioşilor ortodocşi participanţi la procesul electoral devine din ce în ce mai bizară pe zi ce trece. Fiindu-le propusă o problemă de opţiune politică relativ simplă, infinit mai simplă decât cea din turul I, majoritatea celor care şi-au manifestat public intenţia de a participa la vot se împiedică de raţiuni şi împrejurări complet străine de obiectivele noastre imediate.
Constat mai întâi de toate că, din lista celor 14 prezidenţiabili, au ajuns în turul II cele două extreme ale discursului religios. Niciunul dintre candidaţii turului I nu a avut un discurs religios mai asumat şi mai insistent decât Călin Georgescu (în termenii săi) şi nimeni dintre candidaţi nu reprezintă, sub aspectul poziţionării politice, o ameninţare mai deschis anti-clericală, anti-creştină şi (în termenii noştri) mai anti-naţională decât Elena Lasconi. Dacă Călin Georgescu a exasperat mare parte din electoratul secularizat cu referinţele sale la Dumnezeu şi credinţă/spiritualitate, Elena Lasconi a oripilat întreaga suflare creştină cu alinierea sa fără rest la dezideratele pederaştilor, străinilor şi avortatorilor.
Sub aspectul obiectivelor declarate de cei doi contracandidaţi, lucrurile se prezintă cu o claritate de care nu am avut parte niciodată. În acest moment niciunul dintre noi nu poate pretinde că nu ar şti sau că nu ar putea intui direcţia deciziei politice de adoptat de oricare dintre candidaţi, indiferent de domeniu: război, imigraţie, exploatarea resurselor naturale, protejarea capitalului românesc versus investiţii străine, garantarea drepturilor constituţionale, protejarea ethosului naţional, curriculum şcolar, terapii medicale şi integritatea corporală, identitate digitală etc.
Sub aspectul obiectivelor declarate, separarea este de o evidenţă orbitoare.
Ce putem spune despre palierul intenţiilor?
Dată fiind istoria politică recentă, electoratul este îndreptăţit să privească cu maximă circumspecţie oferta declarată a celor doi candidaţi şi să cerceteze, pe cât este posibil, şi palierul intenţiilor nedeclarate, a raţiunilor ascunse, a intereselor sau angajamentelor de nivel personal.
Dată fiind filiaţia politică a doamnei Elena Lasconi şi a traseului său electoral, precum şi sfera culturală şi familială în care s-a dezvoltat ca om politic, nu putem greşi speculând tot ce e mai rău pentru ortodoxie. Cred că este rezonabil să considerăm că, pusă în faţa unei alegeri, perspectiva anticreştină va prevala în toate situaţiile. În cazul domniei sale, avem de-a face cu o certitudine a răului care s-a vădit fără rezervă, s-a dat pe faţă fără dram de ruşine.
În cazul domnului Călin Georgescu o astfel de certitudine (spre bine sau spre rău) ne lipseşte. Sub aspectul obiectivelor declarate, Călin Georgescu bifează corect tot ce ne interesează. Discursul său este de o consecvenţă neîntâlnită în politica românească şi eu nu pot spune că l-am văzut pendulând în ceea ce a susţinut în ultimii 12 ani de când îl urmăresc. Dar sub aspectul bănuielilor rezonabile, şi mai ales al celor nerezonabile, profilul personal şi profesional al domnului Călin Georgescu lasă loc imaginarului pesimist-fatalist să zburde liber. De la natura convingerilor sale religioase, la afilierea la grupări oculte, la parcursul său profesional şi soluţiile sale politice, în toate aceste planuri speculaţiile abundă, de multe ori pe bună dreptate.
Cum judecăm?
Dacă în privinţa doamnei Lasconi avem o certitudine (a răului), apoi în cazul domnului Georgescu găsim o împovărătoare incertitudine. Şi aceasta este cu atât mai împovărătoare cu cât nu răul este mai probabil, ci binele este mai promiţător, mai articulat, mai asumat, chiar dacă nu neapărat şi convingător.
Aici cred că rezidă explicaţia caracterului bizar al poziţionărilor ortodocşilor care au ales să participe la procesul electoral. Niciodată nu am fost puşi în faţa unui astfel de examen, niciodată nu ni s-a propus o ofertă electorală atât de apropiată de dezideratele noastre sincere şi, dată fiind situaţia, ne regăsim într-o stare de stupefacţie şi nu ştim cum să cercetăm şi să judecăm.
De aceea, cei mai vocali dintre noi au ales să respingă cu totul promisiunea binelui, pe o gamă diversă de considerente: Călin Georgescu nu mărturiseşte o ortodoxie curată, Călin Georgescu nu condamnă decisiv masoneria, Călin Georgescu nu denunţă globalismul şi pilonii săi instituţionali, Călin Georgescu nu acuză Rusia, Călin Georgescu nu condamnă plandemia, Călin Georgescu nu dezvăluie pedofilia elitelor etc.
Ajunşi în acest punct mă simt dator să subliniez că am intrat pe tărâmul subiectivităţii. Mai întâi că am abandonat orice posibilă comparaţie cu competitoarea sa, Elena Lasconi, aflată într-un alt registru. Dar, mai important: măsura faptelor de încredinţare pe care le pretindem lui Călin Georgescu ţine de nesiguranţa fiecăruia, de neîncrederea în politică şi în oameni, ţine de (ne)înţelegerea realităţilor politice primare, de teama de viitor, de prudenţa celui fript şi care suflă acum şi în iaurt. Aici rezidă, după mintea mea, justificarea tribalismului ortodox pe care îl observăm zilele acestea.
Forul ortodox s-a spart în numeroase facţiuni agregate de unul sau mai multe motive pentru care respingem binele promis de Călin Georgescu (indiferent dacă (îl) votăm sau nu). Cu cât sunt mai intransigente şi mai peremptorii standardele noastre, cu atât mai hotărât respingem atât oferta pe care ne-o propune cât şi solicitarea sprijinului electoral.
Alţii dintre noi resping candidatura lui Călin Georgescu pe baza unui sâmbure de rău, pe care îl vedem crescând în viitor. Nici răul în sine (sâmburele) şi nici calea creşterii sale nu sunt certe, iar caracterul său probabil ne lasă mult spaţiu de luptă, de acţiune, de făptuire. Orişicum, argumentul sâmburelui de rău care va rodi este demn de luat în seamă pe baza experienţelor anterioare, când politicieni naţionalişti s-au detonat, trădând/schimbând tabăra.
Este rezonabilă bănuiala răului?
Eu unul nu am găsit suficiente elemente concrete ale răului care să mă aşeze în tabăra celor ce luptă împotriva lui Călin Georgescu, dar nici suficiente argumente (care vizează sistemul mai mult decât persoana) care să mă aducă la vot, chiar şi dacă ar câştiga doamna Lasconi. Finalmente, consider că minciuna sistemului politic este într-atât de otrăvitoare încât diferenţa de calitate între candidaţi rămâne fără consecinţe reale. Consider că votul nu doar că nu e o soluţie, ci că e contraproductiv şi că ne va provoca o nouă înfrângere.
Dar, în lipsa răului declarat, programat, previzibil, inevitabil, cred că ortodocşii care încă cred şi care participă la procesul electoral sunt ţinuţi să îi acorde sprijinul lui Călin Georgescu, să îi dea, să îi împrumute încrederea lor, să meargă cu el nu o milă ci două. Cei care rămân în afara procesului electoral, cred că ar fi mai câştigaţi dacă ar lupta împotriva minciunii de stat şi a sistemelor publice decât împotriva omului.
În ambele cazuri îndrăznesc a crede că am fi mai câştigaţi sufleteşte decât dacă ne-am otrăvi în bănuieli nedemne. În privinţa acuzaţiilor directe, eu unul l-am auzit/văzut pe Călin Georgescu mărturisind ortodox, închinându-se în biserică, participând la slujbe, postind, mărturisind, condamnând masoneria, elitele pedofile, minciuna climaterică, globalismul, plandemia, colonialismul. Mie, în alte împrejurări, mi-ar fi fost suficient.
Alinierea la ofensiva adversarilor
Evitarea tribalismului ar trebui să constituie o grijă de căpătâi pentru ortodocşi, prin menţinerea unui dialog onest şi prin tolerarea opiniilor distincte. Din păcate nu acesta este cazul, iar ceea ce se poate lesne observa este greşeala alinierii ortodocşilor contestatari ai lui Călin Georgescu la vectorul de atac iniţiat de adversarii noştri. Deşi Elena Lasconi reprezintă facţiunea minoritară sub aspect identitar, deşi convingerile sale politice se regăsesc la extrema spectrului politic şi sunt imediat contrare nouă, credincioşii ortodocşi îşi îndreaptă energia tocmai împotriva candidatului care li se adresează, mânaţi fiind de o presă vrăjmaşă.
Luptând împotriva lui Călin Georgescu, care nu poate fi perfect, ortodocşii fac jocul unui USR care, în caz de victorie, va domina un guvern de uniune naţională prin instrumentul puterii prezidenţiale. Curentul aşa-zis suveranist s-ar găsi într-o izolare totală, chiar cu 35% în Parlament, iar transformarea societăţii şi prigonirea noastră nu va întârzia o clipă. Mai mult, prin atitudinea dovedită, ortodocşii s-ar putea transforma într-un contingent electoral nereprezentabil politic, pentru că nimeni nu vrea să fie atacat/luptat chiar de cei al căror interes încearcă să îl reprezinte.
Sociologia violenţei dovedeşte că trecerea de la violenţe grave la atrocităţi se realizează doar atunci când grupul victimă este înfrânt decisiv, când nu mai există putere proprie şi nici voinţă de a o exercita. Mutatis mutandis, înfrângerile electorale pot produce efecte de o gravitate comparabilă.
Din acest motiv, pericolul catastrofal al victoriei doamnei Elena Lasconi nu este doar unul potenţial, ci ar marca o victorie politică totală asupra noastră.
Cum gestionează românii incertitudinea?
Situaţia în care ne regăsim îmi aminteşte despre o observaţie a deputatului Octavian Bădescu, un economist cu o veritabilă experienţă antreprenorială. Acesta consemna că românii, puşi în faţa unei alegeri pentru un efort care le-ar putea aduce un +3 pe termen mediu sau, în lipsa efortului, un -10 pe termen lung, vor opta pe loc pentru o pierdere de -4 ca să evite incertitudinea rezultatului, chiar dacă pierderea suplimentară de -10 rămâne în continuare probabilă.
Tipul acesta de fatalism, constatat anecdotic, reprezintă o realitate de care trebuie să ţinem seama şi cei credincioşi şi cei necredincioşi. Trebuie să învăţăm să muncim şi să ne jertfim pentru cei +3 şi să nu mai considerăm că acceptarea pe loc a unui -4 este o mărturisire de credinţă.
Pe de altă parte, cei care îşi găsesc liniştea sufletească păşind în afara show-ului electoral, oricât de tensionat şi de spectaculos ar fi scenariul, aceştia sunt chemaţi la alt tip de sacrificiu.
Vă invităm călduros să urmăriţi intervenţia video publicată de părintele Ciprian Mega pe canalul său Youtube, nu doar pentru concluzia reţinută în titlul articolului, cât mai cu seamă pentru elementele de context aduse în discuţie, în sprijinul raţionamentului său. Mă disociez deocamdată de îndemnul părintelui Ciprian Mega pentru motive enumerate în continuare.
Observaţii: Îmi menţin îndemnul de a nu participa la spectacolul electoral în mijlocul căruia ne regăsim în principal din pricina contextului asupra căruia părintele Ciprian aduce lumină. Am în vedere caracterul fabricat al jocului electoral, aspect la care domnul Călin Georgescu (împreună cu distinsa sa soţie) se aliniază cuminte.
Mă număr între cei care resping teza votului corect în primul tur întrucât consider rezultatul o imposibilitate obiectivă, cu sau fără TikTok, cu abruptă viralizare organică sau plătită. În dezacord cu părintele Ciprian Mega, nu accept că rezultatul a survenit pe calea unui accident de management politic a electoratului român, ci cred că rezultatul a fost anume fixat şi urmărit îndeaproape.
Consider că ficţiunea politică la care ni se cere să achiesăm prin participare reprezintă un rău decisiv în sine, mult mai grav decât jaful economic la care suntem supuşi, decât imigraţia şi colonizarea cu populaţii străine, decât ameninţarea sexo-marxistă care ne paşte şi, Doamne iartă, mai grav chiar decât războiul care s-a prăvălit peste noi.
Noi, românii, suntem complet rupţi de realităţile politice primare, nu înţelegem pârghiile de putere, influenţă şi dominaţie, nu cunoaştem actorii şi obiectivele acestora, suntem în imposibilitatea de a înţelege natura războiului ce se poartă împotriva noastră, nu avem capacitate de sacrificiu şi de agregare, nu reuşim să ieşim din capcana naraţiunii propusă de spectacolul politic.
Convingerea mea este că participarea la vot cimentează această stare de neputinţă, ţinându-ne înlănţuiţi într-o logică subiectivă, la controlul căreia nu avem niciun acces, nici măcar cu înţelegerea.
Campania electorală pentru alegerile prezidenţiale ne-a adus un moment al adevărului care a spulberat ultimele speranțe în realitatea regimului politic democratic, bazat pe drepturi şi libertăţi.
Eliminarea din cursa electorală a celor trei candidaţi, a Dianei Şoşoacă, a doctorului Răzvan Constantinescu şi a părintelui Ciprian Mega, şi modalitatea folosită în fiecare caz în parte reprezintă o devoalare fără precedent a regimului totalmente dirijat prin care este guvernat statul român şi controlată societatea noastră.
Excluderea nelegală, nelegitimă şi ostentativă a trei candidaţi din cursa pentru prezidenţiale reprezintă un abuz (infracţiune chiar!) comis asupra electoratului în primul rând şi abia apoi unul comis asupra candidaţilor. În esenţă, puterea care gestionează funcţionarea statului român a decis deposedarea cetăţenilor români de „dreptul a alege” şi substituirea acestuia cu „dreptul de a alege dintre cei pe care i-am ales noi”.
„Dreptul de a alege dintre cei aleşi mai întâi de noi” este o simplă convenţie de comunicare şi un mod de a ilustra absurdul. Nu putem discuta în mod serios despre aşa ceva, întrucât am renunţa la ideea de suveranitate personală şi la democraţie ca formă de afirmare a voinţei poporului. Când voinţa liberă şi autentică a cetăţeanului nu-şi găseşte reprezentare, ci este gestionată, filtrată şi denaturată, atunci operăm cu un regim oligarhic care exercită puterea (la vedere sau în mod ocult).
Alegerile prezidenţiale sunt cele mai importante, de departe, atât prin prestigiul şi puterea funcţiei, cât şi în raport de viabilitatea principiului democratic. Libertatea de a-ţi alege deputatul, primarul preferat, consilierul local sau judeţean preferat reprezintă o amară butaforie cât timp alegerea preşedintelui este transformată într-o coparticipare forţată la capturarea statului de forţe adversare cetăţenilor. Degeaba ni se promit alegeri libere şi corecte pentru Consiliul Local Iaşi (nici măcar asta), cât timp etajele superioare ale puterii sunt inaccesibile celor care poartă fanionul unor idei nealiniate.
Cinicii şi laşii vor spune greşit că aşa au stat lucrurile mereu şi că nu-i nimic de făcut. Realiştii vor sesiza însă că se produce o degradare sesizabilă a cadrului normativ obiectiv, de la an la an, şi că această degradare trebuie oprită.
Mergem la vot?
Nu sunt deloc puţini cei care ignoră minciuna multistratificată a regimului politic de azi, cei care uită că alegerile nu sunt corecte, că rezultatele sunt măsluite pe faţă, că puterea se exercită în mod ocult în lojele masonice şi în unităţile militare ale securităţii, sub supravegherea puterii evreieşti. Modalitatea în care cei mai mulţi dintre formatorii de opinie sprijină regimul politic de azi este vecină cu nebunia.
Spectacolul electoral este gestionat minut cu minut pe baza unui calendar de amorsare a emoţiilor şi de control al agendei care produce o caricaturizare a vieţii publice. De la penibilul discuţiilor despre diplome de bac şi despre cine ar fi „omul ruşilor” şi până la ideea scremută de a organiza un referendum în capitală în urma unui scandal regizat cu mult prea puţin talent, totul are menirea de stoarce, căznit, participare electorală pe care, mai apoi, regimul oligarhic să o invoce ca legitimare şi achiesare publică. Niciuna dintre temele politice de esenţă nu-şi găseşte tratarea responsabilă, nici măcar când suntem deja împinşi într-un inevitabil război distrugător.
În acest context, participarea la vot reprezintă o complicitate asumată, o cauţionare nepermisă a minciunii auto-revelată. Vă îndemn să nu mai votaţi niciodată cât timp va subzista acest regim politic!
Nu îndemn la #boicotvot înţeleasă ca opţiune de a refuza pe moment o participare electorală inoportună în aşteptarea apariţiei unei opţiuni mai bune. Spre deosebire de anii trecuţi, opţiunile electorale pentru profilul nostru politic sunt astăzi ceva mai ofertante, mai ispititoare chiar dacă ineficiente. Dar îndrăznesc să afirm că sunt aşa tocmai pentru că ispita ne cere la schimb să acceptăm minciuna „democratică”, a „statului de drept”, „european”, „bazat pe drepturi şi libertăţi” şi „pe principii constituţionale”.
#boicotvot face greşeala de a recunoaşte votului o importanţă de ordin politic care a încetat să mai existe. Votul nu este un act de învestire cu putere a unui reprezentant ci doar consimţământul de a participa la spectacolul pus în scenă.
Nimeni nu neagă că spectacol acesta are şi va avea consecinţe reale, grave, directe, imediate asupra binelui nostru individual şi comun, dar lecţia pe care prea mulţi dintre noi refuzăm să o învăţăm este că nu se poate schimba nimic substanţial din interiorul unui sistem creat să mulgă energia colectivă şi să o deturneze.
Dislocarea vechii clase politice, promisiune lansată la precedentul scrutin de unul dintre politicienii pe care îi respect, nu poate avea loc prin participarea la vot şi nici prin activitatea politică formală, în interiorul unui partid politic axat pe obiective electorale.
Soluţii?
Unii dintre prietenii care mă îndeamnă totuşi „să votez cu patrioţii” îmi spun că votul este cel mai neînsemnat act de sprijin care ne este cerut de cei care s-au ridicat la luptă şi că refuzul participării politice produce consecinţe dăunătoare mai degrabă în tabăra noastră decât în cea a adversarilor şi vrăjmaşilor noştri. Cu alte cuvinte, chiar şi în situaţia aceasta în care regimul politic se vădeşte a fi un fiasco de la un capăt la altul, refuzul de a răspunde unui apel electoral vatămă mai mult pe fraţi decât pe vrăjmaşi, întrucât miza votului nu ar fi victoria ci manifestarea sprijinului de masă către o direcţie politică conservatoare, (cvasi) creştină, suveranistă etc.
Îmi este oferit exemplul lui Donald Trump, căruia sistemul i-a permis finalmente revenirea la putere de teama pierderii stabilităţii regimului politic, diluarea sub minim a legitimităţii şi încrederii în stat şi aruncarea ţării în război civil. Dar, trecând peste faptul că Donald Trump este tot un element de recuzită politică a sistemului antihristic cu care cred mulţi că se luptă, nu este exclus să îl vedem şi noi pe George Simion în turul doi ori chiar victorios, dacă se va considera că este necesar acest deznodământ electoral. În lumina dezvăluirilor recente, ce anume ar schimba asta? Nu ar mai fi vorba despre acelaşi George Simion de până acum? Nu ar opera el sub comanda aceluiaşi sistem care o propteşte fals pe doamna Diana Şoşoacă drept fanionul opoziţiei, exclusă din cursă de comun acord?
Soluţia pe care o propun este: răbdarea în adevăr şi pregătirea pentru suferinţă. Nu pasivitate, nu indiferenţă, ci răbdarea şi adâncirea în adevărul dureros al timpului nostru. Este nevoie de o agregare, dar nu în scopul obţinerii unui vot în cadrul unui proces electoral falsificat, ci în scopul edificării spiritului de sacrificiu şi al înfăptuirii reale, nemincinoase. Este nevoie şi de un război întru cuvânt pe care, din păcate, nu avem încă nici capacitatea intelectuală şi nici puterea sufletească să îl purtăm de unii singuri.
Vindecarea ţării şi poporului presupun o reîntemeiere care fie va aduce, fie va urma unor mari vărsări de sânge şi mari şi dure pedepsiri, declasări sociale, epurări profesionale, deposedări materiale pentru clanuri întregi şi ai lor urmaşi, reconstituiri culturale, abandonări de sisteme legislative şi judiciare, expulzări şi întemniţări, desfiinţări de instituţii şi birocraţii şi multe altele. Din nefericire, doar aceasta este calea istorică de revenire la realităţile politice primare şi nu sunt puţini cei care o vor refuza.
Dar votul teologic începe prin a respinge atât cinismul cât şi starea de înşelare şi prin acceptarea vieţuirii în afara sistemului politic în care am existat până acum. Convingerea mea este că îndemnul la participarea politică în condiţiile actuale reprezintă un act de vătămare de sine şi a aproapelui.
Preluăm şi difuzăm Scrisoarea deschisă adresată Părintelui Patriarh de către părintele Ciprian Mega, (fost) candidat la alegerile prezidenţiale 2024, împreună cu documentul pe care îl calificăm drept text fundamentalpentru buna şi folositoarea participare a ortodocşilor la viaţa cetăţii.
Alegeri înainte de război
12 octombrie 2024
Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Părinte Patriarh,
Această scrisoare, care este una deschisă, este destinată atenției oamenilor care mai gândesc liber în România și cărora le pasă de viitorul acestei țări. Consider că Preafericirea Voastră sunteți unul dintre aceștia.
Mi-am propus, cu ceva vreme în urmă, să fac un film, Alegeri înainte de război, care să închidă, cumva, paranteza pe care am deschis-o anul trecut cu 21 de rubini, poveste despre care s-a vorbit intens în anumite zone ale societății românești. Orice film se bazează pe un text literar, anume scenariul, care, la rândul lui, presupune o serioasă documentare. Cum nu pot separa niciodată cuvântul cu care ies în lume de vocația mărturisitoare a Bisericii, găsesc de cuviință să abordez cinema- ul doar în această notă firească unui teolog, constrâns, desigur, de precara mea înțelegere.
Mai există un aspect relevant pentru ceea ce vă voi scrie în continuare. În luna mai, după ce am revenit din deja celebra vizită la Moscova, abordat fiind de securiști mari și mici, am primit, printre altele, amenințarea că nu voi putea candida pentru nicio funcție publică, având în vedere incursiunea în tărâmul interzis. Și, astfel, s-a activat în mintea mea un reflex vechi cât întreaga memorie a omenirii. Când îi pui omului un obstacol, el va căuta să se convingă că-l poate depăși.
Citind cu atenție și, desigur, cu o privire critică Îndreptarul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind anul electoral, am înțeles că preotului îi este interzis să candideze în alegerile parlamentare și locale (2.c), să fie membru al unui partid politic (2., a și b), să se implice în campaniile electorale (2.d), să ocupe vreo funcție asimilată demnitarilor/înalților funcționari publici (2.a). Singura fereastră pe care ați lăsat-o deschisă au fost alegerile prezidențiale, la care preotul, pentru a nu încălca prevederile sinodale, își poate depune candidatura, conform Constituției României, însă doar ca independent, fără a-și face campanie electorală și, în cazul alegerii, fără a-și prelua mandatul, întrucât Președintele României este înalt funcționar public.
De asemenea, toate cele trei puncte ale alin. 4) devin un real îndemn spre implicare, având în vedere lipsa unor candidați ortodocși dintre laici, activitatea altor culte în politica partinică, ofensiva politicienilor de vârf nu doar la adresa instituției Bisericii, ci, mai cu seamă, la adresa Creației lui Dumnezeu, atunci când discută despre avort sau despre propaganda LGBTQ.
Dacă acestea sunt instrumentele pe care le avem la îndemână, cu acestea lucrăm! Pentru a evita orice gest care ar putea fi asimilat unei campanii electorale, semnăturile s-au strâns în cel mai discret mod cu putință. Eu nu am îndemnat pe nimeni să semneze, nu le-am vorbit credincioșilor bisericii unde slujesc despre această intenție, nu au circulat liste la mine în parohie.
Credincioșii noștri, chiar și prietenii orădeni care fac parte din comunitate, inclusiv părinții și socrii mei, au aflat despre „candidatură” din presa locală. Jurnaliștii orădeni au aflat, la rândul lor, din comunicatul Biroului Electoral Central, unii dintre ei reproșându-mi că nu i-am anunțat. Cu toate acestea, în trei săptămâni, prietenii mei, preoți și alți oameni de bună-credință, răspândiți peste tot în lume, au adunat 219.951 semnături. Numărul de semnături necesare reprezintă o problemă chiar și pentru partidele mari. De aceea, după cum au declarat mulți politicieni implicați în procesul electoral, la sediile partidelor se formează, cu asemenea ocazii, echipe de oameni din cercul de încredere al conducerii organizației, pentru a completa listele, transcriind, după diferite baze de date, informații personale ale diferitor cetățeni, semnând, ulterior, în numele acestora. Ca să-nțelegeți fenomenul mai bine, e posibil chiar ca Preafericirea Voastră să apăreți pe listele de susținători ai mai multor candidați, fără să Vă fi exprimat vreo intenție în acest sens.
Revenind la listele care s-au întocmit pentru a susține dosarul „candidaturii” mele, ele au fost completate cu multă rigurozitate, aceasta fiind condiția pe care am impus-o nucleului de prieteni de la care a pornit inițiativa.
Dacă s-a reușit o asemenea performanță, în trei săptămâni, pentru un preot oarecare, e cazul să conștientizăm, Părinte Patriarh, forța de care încă se bucură Biserica Ortodoxă, că noi suntem cei care definim Națiunea Română și, mai ales, că oamenii așteaptă de la noi disocierea față de politicienii care trădează interesele Țării!
Doamne, iată aici două săbii! (Lc 22, 38)
Când mi s-a propus să accept strângerea de semnături, mi-a venit în minte acest citat din Evanghelia după Sf. Luca. Se vor strânge, nu se vor strânge? Voi fi nevoit să depun această candidatură destinată eșecului? Care este gradul expunerii la ridicol pe care sunt dispus să-l primesc? Pe de altă parte, m-a înduioșat, realmente, gândul că poți pierde împreună cu țara ta, în fața unei lupte ideologice, care deschide perspectiva sumbră a anului 2025, marcat nu doar de iminența războiului, ci și de legalizarea căsătoriilor homosexuale, împreună cu adopțiile pentru astfel de cupluri. S-a întâmplat ca, în seara acelei zile, să vizionez fragmente dintr-un podcast electoral, în care pricipalul prezidențiabil, vorbind cu lejeritate despre creștinism și despre avort, a fost întrebat dacă există o femeie pentru care manifestă o admirație deosebită. N-am așteptat răspunsul lui, ci am oprit emisiunea, gândindu-mă la curajul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care, manifestându-și ascultarea înaintea Arhanghelului, deschide întregii omeniri calea unei judecăți înfiorătoare, așezând înaintea fiecărui suflet, caruia i vorbește despre Nașterea mai presus de fire, perspectiva de a se îndoi de integritatea Fecioarei. Dar Ei nu i-a păsat, ci a trasat calea creștinismului: Iată roaba Domnului!
Mi-am spus că Biserica trebuie să dea mărturia porților închise. Războiul, experiența pandemiei, propaganda gender, avortul și scăderea demografică, imigranții și românii de pretutindeni, obligativitatea vaccinării și, implicit, segregarea populației din pricina acestei teme, legitimarea schismei ucrainene în detrimentul comunității românești din ținuturile istorice și ⎼ da, Preafericirea Voastră! ⎼ chiar contextualizarea și receptarea Sinodului din Creta, chestiune aparent minoră, dar care naște sensibilități majore, sunt motivele pentru care alegerile din acest an capătă pentru noi, creștinii, o importanță duhovnicească. Suntem chemați la un vot teologic, pentru o lume care va fi sau nu va mai fi.
Curajul este o virtute care definește sufletul creștin. La noi, românii acestor vremuri lipsite de eroism, curajul se încheie, invariabil, în două note, bășcălia și resemnarea, prima dintre ele fiind, de regulă, primul semn al trădării.
Pe de altă parte, invocând ajutorul lui Dumnezeu, președintele ales jură, conform art. 82 din Constituția României, să-și dăruiască toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român. Înțelegem că are prioritate dimensiunea spirituală, a cărei măsură o stabilește, în primul rând, Biserica Neamului, care, apărând libertatea conștiinței, valoare fundamentală a oricărei societăți democratice, se găsește, deopotrivă, în slujirea socială a credincioșilor și a necredincioșilor.
Dacă aș fi propus unui preot foarte cunoscut, din rândul clericilor influenceri, să facă acest experiment, cu siguranță l-ar fi refuzat. Notorietatea dumnealor înseamnă monetizare pe platformele de profil și pe rețelele de socializare, încât o asemenea expunere s-ar fi tradus printr-o reală pierdere, din multe puncte de vedere. Dac-aș fi propus această inițiativă unui preot necunoscut, chiar dacă ar fi acceptat, numele aceluia nu ar fi putut atrage semnăturile și ar fi fost expus inutil. Așadar, am găsit de cuviință să-mi dedic eu aceste trei săptămâni din viață unui demers sortit eșecului, pentru a înțelege mecanismele puterii și, mai ales, cum strivesc ele fibra creștină și viitorul acestei Națiuni.
Niciodată nu mi-am propus să fiu președintele României, nici să candidez la vreo funcție politică! În ultimele două săptămâni, am primit mai multe oferte de a candida pe listele de parlamentare, pe locuri eligibile, într-un negoț la care m-au invitat cei care s-au trezit încurcați de apariția mea într-un câmp electoral desenat cu mesaje pietiste și lozinci patriotarde. Am aflat, astfel, care sunt tarifele în schimbul cărora prestează jurnaliștii, analiștii politici și influencerii, că orice menționare a numelui unui candidat în televiziunile private, chiar și atunci când e înjurat, se plătește foarte scump, că nu există Dreapta sau Stânga, globaliști și suveraniști, ci totul este un reality-show. Dar, mai ales, că deciziile importante nu se votează în Parlament, ci se negociază într-o organizație transpartinică, din care fac parte peste 200 de parlamentari și membri ai Guvernului. Această structură se numește Loja Al. I. Cuza, fiind vorba, desigur, despre un cerc de afaceri și trafic de influență, sub umbrela Masoneriei.
În cursul acestui an, am fost invitat, săptămânal, la o emisiune de analiză politică, a cărui gazdă, persoană publică și fost politician, este, după mărturia lui, prietenul Preafericirii Voastre. Când serviciile au depistat întocmirea listelor de semnături, „suveranistul” m-a sunat pentru a-mi comunica răspicat că nimeni, în țara asta, nu-și poate manifesta intenția de a candida la Președinția României fără aprobarea SRI-ului!, că jocurile sunt făcute în așa fel încât să nu fie încurcați candidații aleși pentru turul doi, că singurul suveranist acceptat este ofițerul SIE C.G., că doamna S. va fi scoasă din competiție, cu acordul dumneaei, că spectacolul va fi animat de disputele acestea inutile, despre care orice om educat știe că omenirea le-a purtat în anii ’30, tensiuni organizate de aceleași structuri.
S-au strâns 219.951 semnături. Biroul Electoral Central a validat 176.493.
În 2019, Curtea Constituțională a României, prin Hot. nr. 4/22.09.2019, a admis contestația dlui. Viorel Cataramă, impunând BEC înregistrarea candidaturii acestuia, întrucât CCR a considerat decizia BEC „nelegală”, iar „neînregistrarea candidaturii acestuia s-a făcut doar pe baza unei simple aprecieri a aspectului unor semnături”. E drept, Președintele Curții era altcineva, iar prim-ministru nu era dl. Marcel Ciolacu. Dar Constituția era aceeași! Singura cale rămasă ar fi fost cea indicată de generalul „cu două stele”, care m-a sfătuit „prietenește”: Vă puteți duce la CEDO, nu-mi pasă. Dar acum nu veți candida!
Cum eu nu am intenționat nicio clipă să candidez la Președinția României, lucrurile s-au oprit în punctul pe care l-am dorit. Nici că se putea mai bine!
Semnăturile adunate, indiferent că luați în considerare numărul real sau numărul validat de BEC, experiența acestor săptămâni, în care am cunoscut toată flora și fauna politicii centrale, dar, mai ales, întâlnirile externe pe care le-am avut în ultimul an și atenția cu care m-am aplecat în studiul politicii externe, mă responsabilizează să Vă comunic concluziile mele înaintea Alegerilor care vor anticipa devastarea spirituală și materială a poporului român:
1.Nu există alegeri libere în România! Candidații agreați pentru prezidențiale, care nu beneficiază de suportul unor partide mari, primesc listele de semnături de la Deep State, acesta oferind și clasamentul sondajelor, pe care, ulterior, institutele de profil le oferă publicității.
2.Nu există Dreapta și Stânga spectrului politic, globaliști și suveraniști, ci sistemul se adresează, pe diferite voci, fiecăruia pe zona apropiată ideologic, încât toată paleta să pară acoperită, într-o societate în care noțiunea de opoziție a fost demult anihilată.
3.Nu există presă nealiniată, iar jurnaliștii din presa centrală sunt portavocea celor care-i plătesc. Nu există opinie, ci doar propagandă!
4.Dacă Biserica nu va demasca impostura acestor alegeri și atacul fără precedent la adresa oricăror norme democratice, semnele dictaturii se vor cunoaște, în decursul următorului an, prin: legalizarea căsătoriilor homosexuale și a adopțiilor în cadrul acestor cupluri; contestarea proprietății private; consolidarea infracțiunii delictului de opinie; restrângerea drepturilor religioase; hipersexualizarea copiilor prin programe școlare etc. Sunt dispus să Vă ofer un studiu amănunțit pentru fiecare temă din cele enumerate.
Dar, cel mai important aspect, Preafericirea Voastră, este că va fi război! El deja a început, iar lucrul acesta Vă este cunoscut. În Europa, cândva, comunismul s-a extins atât cât Occidentul i-a permis Rusiei să pătrundă către Vest. Iar nazismului, graniță i-a pus comunismul. Când lumile se devorează ideologic, este strivită făptura umană, coroana Creației lui Dumnezeu. În vremurile istorice critice, drumul drept este pierdut. De aceea, acele epoci sunt critice. Cei care deschid drumurile, silesc realitatea să-i urmeze. În urmă c-un veac, dacă cineva ar fi spus că nu vrea să fie nici comunist, nici fascist, s-ar fi trezit condamnat, fie fascist de către comuniști, fie comunist de către fasciști.
Nu există, Părinte Patriarh, teoria conspirației. Există, însă, conspirații. Pe-acestea s-au clădit toate regimurile pe care le-a cunoscut istoria.
Amintiți-Vă cum Kazantzakis, ajuns în cabinetul lui Musolini, într-o Romă diferită de ceea ce oferise istoria, o Cetate în care nu mai conta nici aerul împărătesei antice, nici tiara papală medievală, ci o disciplină stranie, impusă de personalitatea unui om de fier, a fost uimit de neliniștea, căldura, interesul afectiv cu care a întrebat dictatorul despre comunismul din Moscova! Pentru că fiara are două chipuri, care se-admiră între ele!
Și astăzi este la fel, Preafericirea Voastră! Chipurile fiarei se admiră între ele. Nu suntem apărați de NATO, ci de faptul că președintele Putin este adeptul unui pragmatism politic, iar viziunea tradițională asupra lumii, fie că e vorba de diplomație sau de strategie militară, îl determină să discute, pe canale diplomatice neoficiale, cu liderii americani. Pe de altă parte, societatea occidentală nu se teme de Rusia pentru că reprezintă aceeași lume, iar România, în calculele lor, rămâne o realitate neglijabilă. Dac-ar fi fost vorba despre dictatorul din Coreea de Nord, de exemplu, Occidentul ar fi reacționat diferit.
Noi, ortodocșii, Părinte Patriarh, fiind Biserica Dumnezeului Celui Viu (II Cor. 6, 16), avem, încă din vechime, conștiința unei ciocniri între suveranitatea spirituală și guvernarea politică, iar perioadele critice au fost expresia polemică a celor două săbii, aflate în aceeași teacă. Noi știm că Dumnezeu trebuie să guverneze lumea Sa și că nici subvențiile de la Stat, nici fondurile alocate Centrelor Eparhiale, nici vizitele electorale pe la mănăstiri nu ne îndreptățesc să legitimăm, înaintea poporului lui Dumnezeu, politicienii care agresează, în discursul public, ontologia ființei umane. Pentru noi, creștinii, indiferent că trăim într-o republică sau într-o monarhie, nu uitați că Tronul este gol! Hetoimasia tou thronou, acea pictură din arcele și absidele bisericilor paleocreștine și bizantine, este, dincolo de însemnătatea teologică, o reală invitație la discernământ politic în asemenea vremuri!
Închei aceste rânduri, mărturisindu-Vă că am renunțat la ideea de a face filmul Alegeri înainte de război. E prea târziu. Anexez acestei scrisori, câteva gânduri despre cum va trebui să fie viitorul președinte, pe care Biserica l-ar putea recomanda poporului. În rest, să ne rugăm pentru pacea lumii!
Cu durere, Pr. Ciprian Mega
*Documentul în întregime redactat de părintele Ciprian Mega, în care sunt cuprinse gândurile părintelui despre prototipul viitorului preşedinte, pe care le vom difuza într-un articol separat, poate fi descărcat AICI.
Am semnalat recent pe canalul de Telegram vestea trecerii la Domnul a cărturarului Dan Zamfirescu, intelectual fanion al naţionalismului românesc, cel căruia îi datorăm în cea mai mare măsură restituirea adevărului privitor la autoratul Învăţăturilor Sfântului Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, autorat care în trecut a fost puternic pus sub semnul întrebării din pricina profunzimii duhovniceşti a operei, în primul rând.
S-a crezut mult timp că nu este posibilă o atât de luminată intuiţie duhovnicească împletită cu un mănunchi atât de pragmatic şi de aplicat de sfaturi în conducerea politică şi militară, împrejurare care ar fi pledat pentru ideea unei compilaţii scrisă simultan de un monah şi de către un sfetnic de curte cu experienţă politică, în numele Măriei Sale. Această teză a fost definitiv şi categoric infirmată în urma studiilor filologice publicate de Dan Zamfirescu, victorie care a deschis mai apoi drumul spre canonizarea Măriei Sale, Sfântul Neagoe Basarab.
Plecarea dintre noi a lui Dan Zamfirescu obligă la o evocare a activităţii sale intelectuale, care nu s-a mărginit doar la fixarea adevărului istoric şi filologic privind opera Sfântului Neagoe Basarab. După cum vor observa cei care vor parcurge portretul lui Dan Zamfirescu publicat în anul 2017 de Mihail Diaconescu (el însuşi unul dintre cei mai importanţi intelectuali ortodocşi contemporani), activitatea sa a jalonat cele mai însemnate repere ale naţionalismului românesc.
Privind cronologic, eforturile sale s-au centrat pe Învăţăturile Sfântului Neagoe Basarab, pe recuperarea, studierea şi publicarea Cazaniilor Sfântului Mitropolit Varlaam (limba vechilor cazanii, vorba poetului Alexie Mateevici), pe reînnoirea spirituală adusă de Sfântul Paisie de la Neamţ (cu efectele sale culturale şi naţionale), pe fermentul intelectual interbelic şi pe activitatea lui Nae Ionescu, pe efortul aducerii la lumină a Volumului X din Opera integrală a lui Mihai Eminescu, pe afirmarea spiritului naţional românesc în perioada postdecembristă, pe recuperarea prin editura Roza Vânturilor a unor titluri greu accesibile.
Dan Zamfirescu a propus şi a produs fundamentul unei infrastructuri intelectuale solide pentru cei care se încăpăţânează să vadă, să proiecteze şi să viseze la un viitor românesc. Cărţile sale, uneori redactate cu o tuşă polemică excesivă, furnizează fără îndoială ştiinţă şi conştiinţă naţională de absolută necesitate pentru corecta şi utila înţelegere a civilizaţiei româneşti.
Îmi exprim amărăciunea de a nu-l fi cunoscut şi de a nu fi comunicat niciodată cu Dan Zamfirescu, deşi l-am citit în cea mai mare parte, deşi mi-ar fi fost foarte la îndemână acest privilegiu. Mă apasă gândul că am tratat cu prea mare uşurinţă posibilitatea şi bucuria unei aşa întâlniri, protejându-mi neutralitatea de a îl putea evoca cu recunoştinţă excesivă, fără să fiu suspectat de coterii oportuniste. Totodată, nu am reuşit să-mi sistematizez în timp util problematica morală de abordat în urma relaţiei lui Dan Zamfirescu cu Securitatea comunistă, chestiune pe care astăzi o văd cu alţi ochi şi o înţeleg prin lentila războiului dus împotriva României, cu episodul la vedere din decembrie 1989.
Acum, la trecerea lui Dan Zamfirescu la Domnul îmi pare rău că nu i-am comunicat direct recunoştinţa ce i-o port pentru imensa bogăţie ce ne-a lăsat-o în urma unei lungi vieţi de studii şi strădanii editoriale. Simt că mi-am încălcat una dintre cele mai de seamă îndatoriri ale intelectualului de condiţie medie, aceea de a căuta prilej de întâlnire, sfătuire şi mai ales de slujire cu abnegaţie a mai marilor noştri. Nădăjduiesc să-mi şterg din vină prin adăugarea lui Dan şi a lui Mihail pe pomelnicul celor adormiţi.
În continuare, redau portretul redactat cu generozitatea specifică stilului literar al evocării, portret pe care l-am regăsit în cartea Icoane din trecut şi de azi. Portrete, evocări, mărturii, Editura Magic Print, 2017, p.438-450, publicată de enciclopedistul ortodox Mihail Diaconescu, şi el plecat la Domnul, cu mult prea multă discreţie, în anul 2020.
Dumnezeu să le odihnească sufletele celor doi prieteni şi să ne dăruiască nouă, celor mici şi neputincioşi, tăria şi luminarea întâlnirii cu operele lor!
PROFESORUL DAN ZAMFIRESCU
Unul dintre marii scriitori şi savanţi care ilustreazǎ cultura română contemporană este medievistul, filologul, criticul şi istoricul literar, profesorul universitar Dan Zamfirescu.
L-am cunoscut în redacția revistei Luceafǎrul, care, în plinǎ epocă a aşa-zisului socialist victorios, a adunat în jurul ei importanți scriitori, cugetători și erudiți de orientare patriotică și naționalistă.
Înalt, bine legat la trup, elegant, cu o vorbă categorică, tǎioasǎ dacă era cazul, Dan Zamfirescu își domina interlocutorii când se discuta despre diverse creații teologice, istorice şi literare produse nu numai în cuprinsul culturii române, ci în tot Răsăritul Ortodox.
Toţi cei care erau de faţă când dialoga el cu redactorii de la Luceafărul îl ascultau cu interes și cu mare încântare. Avea un aer didactic şi categoric. Informațiile ştiințifice din monologul său erau supraabundente. Ştia să prezinte faptele de cultură în primul rând sub latura lor spirituală. Avea un mod neobișnuit de a discuta într-o epocă în care ideologia marxist-leninistă și ateismul zis „științific” erau politică oficială de stat, promovată cu cele mai variate mijloace.
La un moment dat am aflat că Dan Zamfirescu este licenţiat şi în teologie, și în filologie. În anii formării sale intelectuale el beneficiase de autoritatea și îndrumarea unor mari învăţați precum Alexandru Elian, strălucit savant bizantinolog, profesor sever, dar drept, specializat în paleografie greacă și romană, în cultura epocii brâncovenești și în relațiile istorice româno-elene; Teodor M. Popescu, eminent patrolog şi specialist în istoria Bisericii universale; Dan Simonescu, cu care își pregătise un strălucit doctorat în filologie.
Ca să-l cunosc mai bine, i-am citit câteva cărți: Studii și articole de literaturǎ românǎ veche (1967), România – pǎmânt de civilizaţie şi sintezǎ (1969), Atitudini (1970), Spre noi înşine (1971), Neagoe Basarab şi Învǎţǎturile cǎtre fiul sǎu Theodosie. Problemele controversate (1973), una dintre marile realizări ale istoriei noastre literare, Istorie și cultură (1975).
Am descoperit un autor paradoxal. Pe de o parte, scrisul său este sec în expunere, fondat pe un mare număr de date istorice precise, pe fapte de studiul Evului Mediu, de filologie, de literatura comparată, de bizantinologie și de teologia dogmatică, liturgică şi patristică ortodoxă.
Pe de alta, se simte în studiile, articolele şi eseurile lui Dan Zamfirescu o forţă expozitivă aparte, un ton categoric, numeroase accente apăsate, întemeiate pe energia unor convingeri profunde, intens trăite, şi pe tentaţii polemice dominate cu greu.
Cine citeşte magnifica sintezǎ Neagoe Basarab și Învǎţǎturile cǎtre fiul său Theordosie.Probelemele controversate, volum apărut în prestigioasa colecţie „Universitas” a Editurii Minerva, poate constata nu numai erudiţia studiilor medievale, bizantinologiei, slavisticii și filologiei, ci şi plăcerea cu care îi executǎ pe medieviştii A.D. Xenopol, Leandros Vranussis și Demostene Russo, autori ai unor teze eronate cu privire la capodopera teologică și literară neagoeană.
Argumentarea lui Dan Zamfirescu este zdrobitoare. Totul este expus însă calm, la obiect, sec, demonstrativ.
Dar dincolo de datele seci ale demonstrației filologice, istorice şi comparatiste, vocația de polemist a lui Dan Zamfirescu se manifestă în toată splendoarea ei.
Bineînțeles, în aceste condiții, puterea de atracția a scrisului său acționează excepțional de puternic asupra lectorului. Bucuria lecturii și a descoperirii se transformă astfel într-o mare sărbătoare a spiritului.
Pentru că sunt fiu de preot și revistele teologice ale tatei, cu studiile lor de dogmatică, liturgică, patrologie, istorie bisericească, artă sacră, muzicologie psaltică, bizantinologie și filosofie medievală și modernă de orientare spiritualistă mi-au fost un îndreptar sigur în multe dintre demersurile mele intelectuale, m-am angajat de mai multe ori, acolo, în redacție la Luceafărul, în convorbiri cu Dan Zamfirescu. Când el evoca teme culturale, văzute dintr-o perspectivă spiritualistă, eram amândoi, cum se spune, pe aceeași lungime de undă.
Când discutam despre cultura română în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, el îmi era însă net superior. Nimic din ceea ce spunea el nu era banal sau deja cunoscut. Erudiţia lui se manifesta firesc, totdeauna la obiect, fără nimic arogant sau ostentativ în ea. Poate şi de aceea îl ascultam cu atâta interes.
De câteva ori discuțiile de la Luceafărul s-au prelungit în afara redacției, pe trotuarul bulevardului care duce spre Arcul de Triumf.
Am aflat astfel că se trage dintr-un neam de intelectuali și oameni politici liberali din Argeş şi că tatăl său a fost inginer agronom.
Când i-am spus că părinții mei au fost cununați de Bădiţă Zamfirescu de la Negreşti, un bărbat erudit, posesor al trei licenţe – în litere, drept şi filosofie – şi al unei biblioteci imense, distruse de politruci la puţin timp, mi-a precizat că acela este unchiul său după tată.
Bădiţă Zamfirescu de la Negreşti era fratele lui Ion Zamfirescu, inginer agronom, tatăl istoricului literar Dan Zamfirescu, cunoscut de mine în redacția revistei Luceafǎrul.
Datorită dialogului, am ajuns să fim ceva mai apropiaţi sufleteşte. Şi, pentru a-mi demonstra că apreciază calitățile mele de interlocutor, într-una din zile Dan Zamfirescu m-a invitat la el acasă.
Locuia atunci în plin centrul Bucureştilor, pe lângă Grădina Icoanei, la mansardă, într-o casă splendidă, un mic palat, o bijuterie arhitectonicǎ în stilul eclectic de la începutul secolului al XX-lea, adoptat de mulți boieri şi bogătaşi români.
Nu pot să uit camera lui de primire cu pereții acoperiți de rafturile unei biblioteci pline de tratate științifice, de enciclopedii române şi străine, de lucrări științifice de referinţă cu coperţile legate în piele.
Camera era dominată de o icoană frumoasă cu Maica Domnului. Icoana era pusă în spațiul alb dintre două rafturi cu cărți, în peretele de la răsărit. Lumina venea printr-o fereastră tăiată direct în acoperiş.
Icoana, lumina intensă a zilei de vară și cărțile pe rafturi dădeau laolaltă o atmosferă stranie, de autoritate intelectuală, dar și de mister. Dan Zamfirescu locuia acolo ca un ascet dedicat cercetărilor sale ştiințifice.
M-a poftit să iau loc și m-a îmbiat cu un coniac de Focşani de cea mai bună calitate.
Pe masa de lucru erau puse frumos exemplare ale cărților sale, pentru care, de fapt, venisem. Le-am răsfoit. Pe toate am găsit frumoase dedicații adresate mie.
Când i-am spus că am unele dintre aceste cărți și că le citisem cu mare atenție, cu creionul în mână, ca să-mi fac extrase și însemnări, Dan Zamfirescu mi-a spus că pot să le țin în biblioteca mea pe cele cu dedicații, iar pe cele cumpărate mai înainte să le fac cadou oricui doresc.
Am discutat despre unele dintre aceste cărți. La un moment dat, nu știu ce mi-a venit, l-am întrebat unde își petrece timpul cel mai mult: prin bibliotecile Bucureştilor sau la masa de lucru, acolo, în mansarda plină de cărți de mare valoare.
Atunci s-a petrecut un lucru extraordinar. Pur și simplu extraordinar. Dan Zamfirescu m-a invitat să-i văd ,,comorile”.
A deschis uşa mansardei. Am ieşit amândoi într-un coridor. Apoi a deschis o altă uşă care dădea spre adevărata lui bibliotecă, plasată într-un mare spațiu, pe toată întinderea clădirii, între acoperiș și grinzile de beton ce susțineau pereții acelui mic palat, unde îşi găsise el locuință. Erau acolo, puse într-o ordine perfectă, pe rafturi de fier sau de lemn, pe toată întinderea podului, printre grinzile de beton armat care asigura rezistenţa acelui mic palat eclectic, câteva mii de volume, frumos legate, şi ele, diverse colecții de reviste mai vechi sau mai noi, numeroase bibliorafturi cu felurite înscrisuri sau cu articole tăiate de prin ziare.
O masă de scris potrivită în lumina puternică a altei ferestre, tăiată cu unele dintre cǎrţile lui Dan Zamfirescu, dar fără dedicaţii. Şi pe acelea mi le-a făcut cadou.
Am întârziat mult printre rafturile acelea. Cărți rare, obținute fără îndoială pe bani grei de la anticariatele din Bucureşti, colecţii de reviste pentru care la Biblioteca Academiei Române trebuia să obții aprobări speciale. Diverse comori apte să ilustreze cea mai rafinată şi mai pătimaşă bibliofilie se aflau acolo într-o ordine perfectă, aranjate fie pe autori, fie pe teme, fie pe diverse criterii cronologice.
Umblând printre rafturi și cărți am trecut atunci de la curiozitate, la uimire și încântare, apoi la stări de exaltare. Îl admiram și îl invidiam pe Dan Zamfirescu pentru comorile sale. Niciodată până atunci nu mai trăisem ceva asemănător în fața cărţilor.
Dan Zamfirescu răspundea la întrebările mele, îmi explica unele chestiuni care îl pasionau, se entuziasma sau se încânta în funcție de temele abordate. Vorbea într-o manieră explicativă, aşezat, pedant, sau, din contră, cu pasiune. Indiferența îi era străină. Înțelegeam că pasiunea îl poate înălța pe om pe cele mai înalte culmi ale spiritului.
La plecare am pus într-o plasă mare cărțile pe care mi le dăruise.
Eram copleșit de impresii, de idei noi, de precizia, dar şi de ardoarea demonstrată de Dan Zamfirescu.
Ca să mă liniştesc m-am aşezat pe o bancă în Grădina Icoanei. M-am gândit insistent la sutele de cărți de o excepțională valoare ştiințifică pe care Dan Zamfirescu le adunase. El trăia printre cărți și pentru ideile nobile care i-au direcţionat viața.
Am înțeles acest fapt și mi-am dat seama că întâlnirea noastră acolo, în podul acela larg, transformat în bibliotecă, a marcat definitiv memoria mea intelectuală și afectivă.
Peste ani, utilizând alte nume și modificând unele amănunte ale impresiilor, dar fără să trădez spiritul lor, am evocat întâlnirea mea cu Dan Zamfirescu în romanul Nopţi și nelinişti. Pseudojurnal metafizic. Am scris despre el cu profundǎ admirație.
O caracteristică importantă a scrierilor lui Dan Zamfirescu este înțelegerea justă a dimensiunii bizantine a culturii române.
Eu însumi am scris despre ea în eseul ,,Dimensiunea bizantinǎ”, publicat ca editorial în Argeş, serie nouă, Piteşti, anul II (36), nr. 5 (236),februarie 2002, pp. 1-2.
Eseul publicat ca editorial, afirmând deci nu numai punctul meu de vedere, ci al întregii grupări de intelectuali constituite în jurul revistei, începea cu următoarele afirmații:
,,În fiecare dintre numerele care au apărut până acum din seria a doua a revistei Argeş am publicat articole, studii, fotografii și eseuri care amintesc dimensiunea bizantină a existenţei noastre istorice, naţionale, religioase şi spirituale. Vom face aceasta şi în viitor.
Este răspunsul nostru la atacurile indecente şi iresponsabile ale celor ce încearcă să acrediteze ideea că apartenenţa românilor la lumea Răsăritului este o cauză a închistării, a exclusivismului şi a lipsei noastre de comunicare cu alții, un fapt incompatibil cu valorile europene, în general, şi cu cele occidentale, în special.
De fapt, aceste atacuri nu sunt ceva nou. De mai bine de două secole, intelectualii din Europa ortodoxă trăiesc în regimul unei duble solicitări, care echivalează pentru unii cu o sfâșiere lăuntrică profundă. Pe de o parte, ei aparţin Răsăritului, atmosferei specifice instituite de istoria, splendorile artistice, tradițiile, cultura și spiritualitatea bizantină.
Pe de alta, în mod firesc, ei sunt atenţi la valorile create de Occidentul european, pe care le cunosc, le imită şi le însuşesc, şi le resimt uneori ca valori proprii, fără să uite însă că aparţin Răsăritului.
Când tensiunea dintre cele două solicitări creşte nemăsurat, una din ele cedează. Echilibrul se rupe. Apar, astfel, atitudini pro-occidentale fanatice sau, din contră, manifestări vehemente, care accentuează diferenţele, contradicţiile şi incompatibilitatea spirituală fundamentală dintre Răsăritul și Apusul Europei.
În cultura română, un prim exces pro-occidental s-a produs după revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu la 1821. Din cauza repulsiei profunde și justificate provocate de fostul regim fanariot, unii intelectuali au ajuns să spună că tot ceea ce este mai rău la noi vine din Orient, inclusiv din…Bizanţ.
Printre cei care şi-au manifestat repulsia profundă faţă de fanariotismul politic, economic și, mai ales, moral, se numără şi Mihai Eminescu. El n-a fost însă niciodată un pro-occidental fanatic. În plus, Eminescu a fost un apologet consecvent al Ortodoxiei şi al Bisericii noastre strămoşesti.
Ideile despre răul care ne vine din Orient, inclusiv din Bizanţ, au făcut carieră și au fost reluate adeseori în diverse contexte.
Cine citeşte memoriile răposatului arhiepiscop catolic al Bucureştilor, elveţianul Raymund Netzhammer, altminteri un istoric erudit și un filoromân sincer (întronizat la 7 decembrie 1905 şi rămas în funcţie până la 3 februarie 1927, când, la insistenţele Papei Pius al XI-lea, şi-a dat demisia), constată cu uimire că ideea de a-i converti la catolicism pe unii conducători politici şi bisericeşti din România a trecut prin capetele înfierbântate ale unor cardinali de la Vatican de la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. O componentă principală a propagandei catolice în România a fost antibizantinismul.
În perioada interbelică, reacţia drastică la excesele occidentalizanţilor, catolicizanţilor şi, în general, la inepţiile celor care echivalau moştenirea noastră bizantină cu fanariotismul, cu tot ceea ce este relict-oriental în moravuri, cu decăderea şi cu înapoierea, a venit din partea şi a celor care scriau la Gândirea condusǎ de Nichifor Crainic. Reacţia lor identitară a fost foarte puternică.
Îndeosebi Nae Ionescu, continuator spiritual al lui Vasile Pârvan şi al lui Nicolae Iorga, cel care a creat forma mentis generaţiei intelectuale interbelice, creator de şcoală în filosofie şi ştiinţă, a fost necruţător cu toţi cei care au negat dimensiunea bizantină şi ortodoxă a existenţei noastre naționale, istorice și spirituale.”
În încheierea eseului (editorialului) meu afirmam:
,,Bizanțul, cu normele sale de viaţă, cu dimensiunea sa metafizicǎ, cu tradiția sa artisticǎ şi esteticǎ, dar mai ales cu strǎlucirea sa spiritualǎ intensǎ trǎieşte puternic şi deosebit de activ în fiecare dintre noi şi în întregul neam românesc.
Identitatea spirituală românească nu poate fi înţeleasă fără să ne raportăm la Bizanţ -creație istorică și instituţională măreaţă a strămoşilor noştri.
Discutăm despre dimensiunea bizantină a existenţei noastre etnice, istorice și religioase, a unor creații culturale de mare prestigiu capabile să ne reprezinte în timp și în lume, pentru a ne întelege mai bine pe noi înşine, într-o epocă plină de mari prefaceri, dar şi de tensiuni teribile şi de ameninţări de tot felul, în care tocmai principiul sacru al identităţii naţionale este negat.”
Am reprodus aceste fragmente (m-am autocitat) pentru că lui Dan Zamfirescu i se spune, mai în glumă, mai în serios, Bizantinul. Alții îi spun Marele Bizantin. Alţii îi spun noul Nae Ionescu sau Fantoma lui Nae Ionescu, sau Bizanţul ofensiv, sau Uraganul antimodernist, sau în alte feluri.
Sunt nume care arată modul cum este receptată opera lui Dan Zamfirescu în cultura română de azi. Această operă provoacă adeziuni profunde sau respingeri. Dar indiferent nu-l lasă pe niciunul dintre cei care o cunosc.
Dan Zamfirescu a lucrat la un moment dat în redacţia revistelor editate de Patriarhie. Ca redactor i-a cunoscut personal pe toţi ierarhii Bisericii din vremea noastră, pe toţi profesorii de teologie de la Bucureşti şi Sibiu, pe toţi savanţii medievişti, slavişti, bizantinologi şi filologi dedicaţi literaturii noastre în epoca feudalǎ.
A lucrat, de altfel, şi la Asociaţia Slaviştilor (între 1961 şi 1968), unde a participat la zeci de seminarii, sesiuni ştinţifice, simpozioane naționale sau internaționale pe teme de o mare diversitate.
Informat mereu, la zi, cu cele mai diverse cuceriri ale domeniului său predilect – literatura şi cultura română în epoca feudală -, el a adus în studiile dedicate acestor perioade istorice, lumina puternică a unor demonstraţii şi concluzii impuse definitiv în ştiinţa românească şi europeană.
Sunt studii despre documentele greceşti emanate de cancelariile domnilor români, despre Sfântul Domnitor Neagoe Basarab, marea pasiune a vieții sale, despre unele aspecte ale artei cuvântului în textele noastre din epoca feudală, dar și despre probleme precum opera Sfântului Simeon Noul Teolog, despre difuzarea Filocaliei în spațiul ortodox, despre relația dintre local, național și universal în actele de culturǎ.
Cele mai importante eforturi ştiințifice au fost dedicate de Dan Zamfirescu Sfântului Domnitor Neagoe Basarab.
Citim volumele sale exegetice despre creaţia teologica, literarǎ şi sapiențială neagoeană şi înțelegem câtă erudiție, precizie documentară şi acribie filologică aduce Dan Zamfirescu în tot ce scrie.
Aceleași calități dominante le găsim în paginile pe care le-a dedicat Sfântului Paisie de la Neamț, Filocaliei sau rolului pe care viaţa monahală românească l-a avut în evoluția culturii europene, îndeosebi acelei din aria ortodoxiei.
Studiul său Paisianismul – un moment românesc în istoria spiritualității europene (1996) este, în acest sens, un model și un reper inconturnabil pentru toți cei interesați de raporturile dintre cultura noastră și alte culturi.
De altfel, Dan Zamfirescu a tipărit în 1990 într-un volum masiv, copleşitor, pur și simplu, Dobrotoliubie, o ediție anastatică a Filocaliei în limba slavonă pe care teologia ortodoxă o datorează Sfântului cuvios Paisie de la Neamt.
Metoda comparativă, consecvent utilizată de Dan Zamfirescu ca medievist, bizantinolog, slavist, filolog și istoric literar, ne ajută să înțelegem mai bine ceea ce el însuşi numește ,,esenţa istoriei şi destinului spiritual românesc”. În acest sens, protocronismul său este nu numai consecvent şi clar afirmat, ci și puternic și convingător argumentat. De altfel, după cunoștințele mele, nimeni n-a îndrăznit până acum să polemizeze cu Dan Zamfirescu pe teme filologice, istorico-literare sau medievistice. Sunt sigur că dacă un nesăbuit ar avea tupeul să iniţieze o astfel de polemică, erudiţia, rigoarea demonstraţiilor şi logica expunerii practicate de Dan Zamfirescu l-ar strivi.
Rigoare documentară, fineţe exegetică, erudiţie istorică şi comparatistă, forţă demonstrativă şi o severă acribie filologică găsim şi în recenta recenta reeditare a capodoperei pe care Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei (1585-1657), a intitulat-o atât de frumos Carte românească de învăţătură (Cazania) tipărită la Iaşi în anii 1641-1643.
Noua ediţie, realizată în două impresionante tomuri (vol. I studiul, vol.II textul), a fost tipărită la Bucureşti în anii 2011-2012 în 1500 de pagini.
În raport cu această nouă, splendidă ediţie a Cazaniei lui Varlaam, cea publicată de J.Byck la Bucureşti în 1943, este, pur şi simplu, doar un exerciţiu minor de popularizare. Byck nu are totdeauna rigoare filologică.
Pe Dan Zamfirescu, oratorul, capabil să stârnească în auditori mari energii sufleteşti, l-am întâlnit în mai multe împrejurări, când a luat cuvântul la Piteşti, la Brăila sau la Bucureşti. Puterea cu care îi fascina pe auditori era extraordinară. În mod sigur, şi pentru arta şi forţa oratoriei sale lui Dan Zamfirescu i se spunea discipol al lui Nae Ionescu.
Aici trebuie spus că în multe dintre scrierile care îl reprezintă pe Dan Zamfirescu în ipostaza de discipol spiritual al lui Nae Ionescu există o importantă dimensiune filosofică. Discutând unele dintre creaţiile reprezentative ale culturii noastre, el trece de la comentarii şi demonstraţii la concluzii teoretice care țin de filosofia culturii și filosofia ştiinţei (epistemologie).
Studiile sale fac trimiteri la logica evoluției istorice (Hegel, care nu este numai filosof, ci și teolog, a teoretizat relația dintre istoric, spiritual şi logic; noi, ortodocşii, îi spunem acestei relații Pronie Dumnezeiască), la criteriile incluse de sociologia culturii, la principiile epistemologiei, îndeosebi la relațiile complicate dintre descriere, interpretare şi explicaţie. Metodele sale de abordare a faptelor culturale din trecut ţin cont, de asemenea, de contextul lor și de paradigmele descoperirii şi ale justificării ştiinţifice.
O importantă dimensiune filosofică au mai ales cărțile pe care Dan Zamfirescu le-a intitulat Ortodoxie și romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice (1992), Rǎzboiul împotriva poporului român (1993), lucrare care trebuie să fie pusă la loc de cinste în biblioteca fiecǎrui intelectual demn de acest nume, Lucian Blaga şi condiţia culturii româneşti (1995), Cultura românǎ – o mare culturǎ cu destin universal (1996), Cultura românǎ – sintezǎ europeanǎ (2002).
Rezultatele cercetării istorice concrete îl duc pe Dan Zamfirescu la concluzii de ordin general. Logica expunerilor sale este de tip inductiv: partea vorbeşte despre întreg.
Dar filosofia istoriei pe care o practică nu urmăreşte să rezolve aceste probleme de ordin general, ci doar să clarifice din punct de vedere teoretic, originea, respectiv fundamentele lor. Este inevitabil ca practica investigaţiei istorice, filologice şi comparatiste să-l ducă pe autorul studiilor la reflecţii de ordin general. Pentru că orice domeniu al practicii intelectuale poate duce, în anumite condiţii, la evaluări logico-filosolfice şi metodologice, la generalizări necesare.
În acest sens, disponibilitatea reflecţiei filosofice ne apare ca o prelungire firească a practicii şi experienţei intelectuale.
Ca discipol în spirit al lui Nae Ionescu, istoricul literar şi filologul Dan Zamfirescu a vorbit întotdeauna despre Ortodoxia noastră nu numai dintr-o perspectivă analitică sau istorică, ci, mai ales, teologică, respectiv filosofică şi apologetică.
Este cunoscut faptul cǎ Nae Ionescu a scris articole precum „Ortodoxia românească şi pancreştinismul”, „Tineretul şi ortodoxia”, „Sufletul mistic”, „Pentru reintrarea în ortodoxie”, „Ortodoxia”, „Ce e predania”, „Vremea teologilor”, „Justa crucem” şi altele asemănătoare.
Ca apologet al Ortodoxiei, Nae Ionescu s-a manifestat însă nu numai în scris, ci şi în cursurile sale de filosofie ţinute la Universitatea din Bucureşti, în modul de a-şi selecta și promova discipolii, în numeroase situații care impuneau atitudini clare, tranşante.
Despre calitatea de apologet al Ortodoxiei, pe care Nae Ionescu şi-a asumat-o în tot ceea ce a înfăptuit ca dascăl de filosofie, dar mai ales de simțire şi conştiință românească, Mircea Eliade a scris cuvinte de neuitat.
Încercând să-l evocăm pe Dan Zamfirescu într-o schiţă de portret, cum dorim să fie aceste rânduri, cred că este bine să ne amintim de modul cum Mircea Eliade l-a caracterizat pe marele său dascăl Nae Ionescu. Că doar nu degeaba lui Dan Zamfirescu i se spune spiritul reîntrupat al lui Nae Ionescu.
În volumul Nae Ionescu, Roza vânturilor, 1926-1933, culegere îngrijită de Mircea Eliade, apărut în 1933 la Editura Cultura Națională din Bucureşti, găsim, la paginile 421-444, eseul pe care autorul capodoperei Maitreyi l-a intitulat ,,…Şi un cuvânt al editorului”.
Iatǎ câteva afirmații extrase din eseul lui Mircea Eliade:
,,Acum, la sfârşitul acestei cărţi bogate – a cărei tipărire a însemnat una dintre cele mai neaşteptate bucurii din câte mi-a dăruit tinereţea -, îmi este foarte greu să scriu aşa cum se cuvine despre gândirea şi fapta învăţătorului meu, profesorul Nae Ionescu, despre intervenţia sa hotărâtoare în cultura şi viaţa civilă a României de după războiu. Nădăjduiesc s-o fac într-o zi – cât de curând – şi pe îndelete. Prezenţa lui Nae Ionescu a fost, şi continuǎ sǎ fie, atât de copleşitoare, încât numele sǎu s-a întins de-a lungul ţării transfigurat în mit sau însângerat de veninul magnific al urii. Pretutindeni unde se vorbeşte de Nae Ionescu e prezentă legenda sau ura; şi una şi alta mărturisind, cu aceeaşi prisosinţă, tăria de poveste a acestui om care de cincisprezece ani reface şi clădeşte o ţară.
Puţini bărbaţi se pot mândri că au fost cinstiţi cu atâta ură câtă au adunat gândul şi fapta profesorului Nae Ionescu.
Dar, de asemenea, niciun cărturar – de la Nicolae Iorga încoace – n-a mai întâlnit aderenţa maselor şi a intelectualilor deopotrivă, în măsura în care ea s-a dovedit avută de Nae Ionescu.
Noi, care trăim astăzi în preajma lui Nae Ionescu, anevoie ne putem da seama de statura spirituală şi de măreţia acestui îndrumător frăţesc al tineretului. Opera sa scrisă, ca şi gândirea şi fapta sa, s-au topit atât de firesc în plămada istoriei vii a timpului nostru, încât cercetătorului de mai târziu va fi nevoit să le judece laolaltă. Rareori o epocă a împrumutat cu mai multă bucurie şi mai firesc , idei, sugestii, formule şi lozinci de la un singur om, care nici măcar nu s-a ostenit să ţină socoteală de ele” (pp.421-422).
Iată ce scria Mircea Eliade despre apologetul Ortodoxiei Nae Ionescu:
,,În anii când domina problema fiinţei, în aceeaşi ani Nae Ionescu dezbătea în faţa studenţilor drama mântuirii. Ontologie, soterie, primat al spiritului. Era momentul cǎutǎrii cu orice preţ al fiinţei, al realului, al vieții spirituale autohtone.
Problema mântuirii, adică autonomia şi plinătatea fiinţei umane, trebuia să urmeze cu necesitate problemei ontologice (…).
Să vorbeşti despre «mântuire», «sfinţenie», «ortodoxism», «erezie» înseamnă să te abați de la o tradiție bine stabilită de idealism şi pozitivism.
Problemele de metafizică şi filosofie religioasă fuseseră de mult excluse din preocupările universitare. Profesorul Nae Ionescu a pus cel dintâi – cu competenţă și originalitate – aceste probleme în centrul lecţiilor sale.
Religia mai fusese menţionată de pe catedra de Filosofie, fără îndoială. Dar fusese menţionată ca etapă de mult trecută a cunoaşterii omeneşti, ca o «falsă sau imperfectă filosofie». Vasile Pârvan, singur, a vorbit despre istoria religiilor cu simpatie, căldură și înţelegere. Ca un adevǎrat precursor, profesorul Nae Ionescu nu s-a sfiit însă, să-şi deschidă cel dintâi curs universitar cu o lecţie despre dragoste (…).
Este drept, numai profesorul Nae Ionescu îşi putea permite libertatea de a vorbi despre religie, creştinism, mistic şi dogmatică de pe catedra de metafizică. Pentru că era în acelaşi timp un temut logician şi făcea cursuri de filosofie a ştiinţei, şi-şi trecuse teza de doctorat cu o problemă matematică. Solida sa pregătire ştiinţifică nu i-o putea contesta nimeni. Nu putea fi bănuit de patetism, de «misticism», de diletantism” (pp.439-440).
Nu întâmplător am pus în acest text fragmentele extrase din evocarea pe care Mircea Eliade a dedicat-o lui Nae Ionescu.
Cine citeşte cărţile lui Dan Zamfirescu poate uşor constata faptul că, la fel ca în cazul lui Mircea Eliade, ele sunt profund impregnate de atitudinile şi gândirea lui Nae Ionescu.
De altfel, în ipostaza de fondator şi director al Editurii Roza Vânturilor, Dan Zamfirescu şi-a început activitatea publicând în 1990 în ediţie anastasică tocmai volumul cu articolele lui Nae Ionescu îngrijit de Mircea Eliade.
În eseul „La început de drum” pus în deschiderea ediţiei anastatice, Dan Zamfirescu și-a justificat astfel demersul:
,,Am ales pentru această inaugurare cartea lui Nae Ionescu deoarece suntem convinşi că nicio altă carte românească nu se cere mai urgent cunoscută şi valorificată, şi anume într-o direcţie vitală pentru existenţa naţională: învăţarea metodei de a gândi cu mintea proprie, cu priză la real și cu înţelegerea acelui lucru esențial, care este viața, ipostaza vie a realului (…).
Ca dascăl de gândire, și anume de gândire și exprimare logică în coordonatele «realismului organic» românesc, Nae Ionescu este unic şi, cine nu l-a citit și recitit de zeci și sute de ori în capodoperele sale ziaristice ( amintind prin bogăţia lor şi prin perfecţiunea formală capodoperele poeziei sau prozei) nu poate aspira la un veritabil destin ziaristic în cultura română.”
Dan Zamfirescu nu s-a mărginit însă la reluarea cărții lui Nae Ionescu într-o ediție anastaticǎ.
El a acționat, a dialogat cu diverse personalități, a insistat pentru ca lui Nae Ionescu să-i fie dedicată o sesiune ştiințifică specială la Brăila. Că doar nu degeaba lui Dan Zamfirescu i se spune ,,Noul Nae Ionescu”.
La 3 iunie 1995, la Brăila, în cuprinzătoarea sală a Inspectoratului Judeţean pentru Cultură s-au desfășurat lucrările Simpozionului Naţional ,,Nae Ionescu”.
Manifestarea a fost pusǎ sub autoritatea Societății Culturale ,,Lamura” și a Inspectoratului Județean pentru Cultură Brăila. Eu sunt convins însă că fără acţiunea organizatorică a lui Dan Zamfirescu simpozionul nu ar fi fost realizat.
Invitaţi de onoare la această manifestare ştiinţifică au fost Preasfințitul Casian, Episcopul Dunării de Jos, care a binecuvântat lucrările și a rostit un cuvânt inaugural de o înaltă ținută teologică, filosofică şi apologetică ortodoxă, un adevărat regal intelectual, criticul şi istoricul literar Mihai Ungheanu, ministru secretar de stat la Ministerul Culturii, Ilie Lascu, prefectul judeţului Brăila, şi Veronica Dobrin, inspector-şef la Inspectoratul Judeţean pentru Culturǎ Brǎila.
Au prezentat comunicări Prof.Univ.Dr. Ilie Bădescu, şeful catedrei de sociologie a Universitǎţii Bucureşti („Nae Ionescu. O concepţie asupra partidelor politice”) Lector Univ. Adrian Bouaru de la Academia de Arte Bucuresti („Nae Ionescu şi filosofia românǎ interbelicǎ”), Prof. Ionel Cândea, Directorul Muzeului de Istorie Brăila („Nae Ionescu şi revista de culturǎ regionalǎ Analele Brailei”), Conf. Univ. Dr. Mihail Diaconescu de la Universitatea „Spiru Haret” din Bucurşti („Posteritatea lui Nae Ionescu”), Dan Dungaciu, student la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti („Realism organic şi cauzalitate în opera lui Nae Ionescu. O viziune antropologică”), Prof. Mariana Marțian de la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila („Nae Ionescu şi metafizica iubirii”), Prof. Valentin Popa, inspector de filosofie la Inspectoratul Școlar al Judeţului Brăila (,,Heracliteism şi eleatism în gândirea lui Nae Ionescu„) şi Dr. Dan Zamfirescu, directorul Editurii Roza Vânturilor (,,Nae Ionescu și destinul mondial al spiritului românesc”).
Nu pot sublinia îndeajuns importanta excepţională a reuniunii ştiințifice desfășurate la Brăila. Simpozionul Național „Nae Ionescu” a fost prima manifestare ştiinţifică din istoria culturii române dedicată marelui filosof.
Politrucii de obedienţă marxist-leninistă, care au înfăptuit holocaustul culturii române în anii sumbri de după cel de-al Doilea Război Mondial, l-au urât pe Nae Ionescu.
L-au urât pentru naționalismul său puternic spiritualizat, pentru activitatea lui de apologet al Ortodoxiei noastre, pentru faptul că a creat forma mentis a strălucitei generații care în perioada interbelică a dus realizările noastre culturale pe culmile cele mai înalte ale universalității, pentru că moştenirea pe care el a lăsat-o este total incompatibilă cu balivernele ideologiei marxist-leniniste și cu crimele socialismului real.
Odraslele lor ticăloase îl mai urăsc și azi, de parcă un fel de sifilis ideologic ereditar ar rămâne intact, ca o moştenire stabilă, de la o generație la alta.
După decenii de interzicere severă și ponegrire sistematică, plină de ură delirantă, a operei sale, simpozionul de la Brăila a avut semnificația unei restitutio științifice mai mult decât necesare.
Pentru mine a fost unul dintre cele mai reușite simpozioane ştiințifice la care am participat. A fost, mai ales un moment important în acțiunea de recuperare a operei lui Nae Ionescu.
La finele programului, când trebuia să vorbească, deși venise cu un text scris, Dan Zamfirescu a preferat să-şi rostească intervenția în mod liber.
A fost un moment magnific, de neuitat. Calităţile de orator ale lui Dan Zamfirescu s-au revărsat din plin. Tonul său era calm şi ferm. Era tăios uneori. Era categoric, întemeiat pe o erudiţie şi o ireproşabilă logică a demonstraţiei. Era revelator şi emoţionant. Era ceva cu totul şi cu totul deosebit.
M-am gândit atunci că Dan Zamfirescu are o solidă pregătire teologică. În cadrul acestei pregătiri, omiletica, catehetica şi apologetica au o pondere importantă.
Numai cine și-a însușit sistematic, temeinic, normele şi severele exigenţe ale cateheticii ca disciplină ce studiază şi expune dogmele şi învăţăturile morale ale credinţei ortodoxe, poate fi atât de clar şi de convingător în exprimare.
Omiletica, disciplină teologică privitoare la regulile şi principiile predicilor bisericeşti (ale retoricii bisericeşti) completează stilul sistematic al cateheticii.
Şi numai cine înţelege că apologetica este un act de justificare a unor idei, convingeri şi principii de acţiune fondat pe o mare diversitate de argumente valabile poate fi de acord cu un orator care ne solicită adeziunea sufletească.
Intervenția lui Dan Zamfirescu m-a bucurat mai mult decât pot eu să spun. A fost ca un fel de finale maestoso într-o simfonie de idei. Datoritǎ lui am descoperit aspecte nebănuite ale operei lui Nae Ionescu.
De altfel, în raport cu cărțile lui Dan Zamfirescu mi se întâmplă ceva foarte interesant. Dacă reiau lectura lor descopăr mereu ceva nou, ceva incitant, de parcă nu le-aş fi citit. Polivalența scrisului său este inepuizabilă.
Acelaşi sentiment al descoperirii îl au toți cei care au citit sau au recitit cărțle lui Dan Zamfirescu. Este unul dintre motivele pentru care, ca şi în cazul lui Nae Ionescu, modelul său intelectual, civic și moral, Dan Zamfirescu s-a impus drept una dintre cele mai înalte autorități ale culturii române de azi și de mâine.
Aceste înregistrări video vin să justifice îndemnul la rugăciune pe care l-am preluat într-un articol anterior şi să explice contextul care califică procedura judiciară ca fiind un act de persecutare politică.
Vă îndemn să parcurgeţi aceste clipuri, în ipoteza în care nu aţi făcut-o deja, întrucât gestul minim de solidarizare cu o personă nedreptăţită presupune dispoziţia de a-i auzi vocea şi argumentele cu care se apără.
.
.
.
.
.
.
În emisiunea din urmă am lansat ipoteza proprie că toate contradicţiile/inadvertenţele din dosarul lui Iurie Roşca, la care s-a făcut referire în mod repetat în emisiune şi în clipurile precedente, pot fi explicate prin faptul că acuzaţia de trafic de influenţă a reprezentat doar un vehicul temporar pentru procuratură, un instrument care să justifice doar punerea lui Iurie Roşca sub supraveghere (filaj şi supravegherea contactelor sociale, interceptarea comunicaţiilor electronice, divulgarea datelor financiare etc), nu şi trimiterea sa în judecată pentru această infracţiune. Cred că s-a urmărit ca în urma supravegherii tehnice lui Iurie Roşca şi apropiaţilor săi să le fie instrumentat un (alt) dosar de competenţa parchetului anticorupţie care să fie actualizat sub aspectul acuzaţiilor, şi care să justifice eventuale măsuri preventive imediate.
Care a fost scopul denunţului?
Cu alte cuvinte, menirea denunţului iniţial privind fapte din anul 2009, menirea delegării unui număr atât de mare de procurori şi poliţişti, precum şi întârzierea actelor de cercetare penală efectuate în 2017-2018, îmi spun că acuzaţia a avut drept scop iniţial doar obţinerea unui mandat de supraveghere atentă a tuturor aspectelor vieţii şi activităţii lui Iurie Roşca. S-a presupus că în urma supravegherii sale îndelungate şi de detaliu i se vor putea genera alte acuzaţii penale, poate chiar surprinse în flagrant, astfel cum reiese din evidenţa actelor de filaj din dosarul de urmărire penală.
Am speculat că delegarea unui număr atât de mare de procurori şi poliţişti judiciari nu poate fi explicată altfel decât prin intenţia procurorului de caz de a ancheta şi inculpa un număr mare de persoane, ordonanţa de delegare făcând vorbire despre complexitatea deosebită a cauzei, semn că între intenţia iniţială a procurorului de caz şi actul de inculpare există diferenţe substanţiale, dat fiind că speţa care a ajuns în instanţă vizează un singur inculpat şi o singură infracţiune.
De ce au fost supravegheaţi apropiaţii lui Iurie Roşca?
După cum reiese din dosarul de urmărire penală Iurie Roşca, familia sa şi apropiaţii săi au fost ţinuţi sub strictă supraveghere tehnică pentru o perioadă îndelungată, la dosarul de urmărire penală fiind ataşate piese operative care vizează aspecte ale vieţii intime fără legătură cu cauza. Deşi neiniţiaţii nu înţeleg semnificaţia unor acte de cercetare penală fără legătură cu actul de inculpare, voi încerca să ofer în cele ce urmează lămuririle pe care nu am reuşit să le aduc în timpul emisiunii, lămuriri despre care am fost întrebat ulterior.
Răspunsul scurt la întrebarea din subtitlu este că s-a încercat antrenarea lor în cauza penală, fie ca martori, fie chiar ca denunţători dacă procurorii i-ar fi presat să procedeze în acest fel. Accentuez că această susţinere nu este una gratuită, dimpotrivă, este substanţiată de faptul că procuroul de caz, domnul Mihail Ivanov a fost acuzat de superiorii săi că a obţinut anterior probe prin constrângere.
O paranteză necesară
Precizez că explicaţiile pe care le aduc cititorilor parvin din partea unui admirator al domnului Iurie Roşca şi a activităţii sale de peste ani pe care am urmărit-o cu atenţie şi cu crescută prudenţă şi scepticism, dată fiind propaganda calomnioasă la care a fost/este supus. Finalmente, forţa morală a consecvenţei poziţionărilor sale pe de o parte, dar şi superficialitatea şi vădita reaua-credinţă a detractorilor săi pe de alta, m-au angajat în apărarea deschisă a domniei sale; aşadar ţineţi cont de subiectivitatea aferentă.
În acelaşi timp însă, explicaţiile pe care le ofer parvin din partea unui grefier de drept penal cu peste 14 ani vechime în toate departamentele instanţelor româneşti, inclusiv în funcţii de conducere, grefierspecializat în participarea la judecarea infracţiunilor de corupţie şi de crimă organizată, cu o vechime nemijlocită şi continuă în această specializare de peste cinci ani; totodată, din partea unui lider sindical al grefierilor din circumscripţia Curţii de Apel Iaşi, atât a celor din instanţe cât şi a celor din parchete. Fără a insista mai mult, pretind că am cunoştinţă din interior despre practica judiciară a anticorupţiei şi despre cum arată cu exactitate serviciul public al justiţiei în general şi justiţia penală în special.
Ce legătură este între justiţia română şi cea basarabeană?
Îndrăznesc să formulez speculaţiile următoare cu referire la justiţia penală din Republica Moldova întrucât recunosc de departe „modelul românesc” al anticorupţiei astfel cum acesta a fost devoalat publicului în ultimii ani. Iar când mă refer la modelul românesc, nu am în vedere doar elementele de procedură penală şi de tactică criminalistică asupra cărora voi insista mai jos, ci şi elementele de sociologie judiciară comune dosarului lui Iurie Roşca şi celor mai cunoscute abuzuri din justiţia română.
De pildă, la ultimul termen de judecată Iurie Roşca a fost filmat şi tracasat de persoane cunoscute în Republica Moldova ca jucând rolul publicului justiţiar, persoane care proferează invective şi acuzaţii menite să inoculeze (tele)spectatorilor necesara indignare faţă de persoana inculpatului, să jaloneze reperele mediatice ale oprobiului public, ale dispreţului celor mulţi faţă de cel dedat justiţiei. În România acest roluri au fost multă vreme jucate de persoane precum Mălin Bot sau Marian Ceauşescu, printre mulţi alţii. Şi Republica Moldova îşi cultivă propria faună grantofagă, ongistă.
Alte similitudini?
Comunicatele de presă care pregătesc macularea reputaţiei victimei au fost des întâlnite în justiţia română, fiind însoţite de „scurgeri din dosare”, iar acestea au răspuns unor aşteptări interne ale parchetului anticorupţie. Chiar procurorul general Laura Kodruţa Kovesi fu înregistrată cerându-le subalternilor, în mod imperios, să fie „înhăţaţi” cei din dosarele grele, să fie „decapat” premierul (Victor Ponta).
În chiar primul clip video, Iurie Roşca a dezvăluit că a primit confirmarea certă că dosarul său face parte din categoria „dosarelor de rezonanţă publică”. Mai departe este descrisă aceeaşi metodologie de gestionare a dosarelor grele, a dosarelor cu caracter politic, pe care am văzut-o aplicată în România vreme îndelungată şi mai încă.
Colaborarea între parchet şi securişti transpare ca o altă similitudine, vestitele echipe ale binomului „SRI/DNA” regăsindu-se peste Prut în cazul executării supravegherii tehnice şi a relaţiilor privilegiate pe care procurorii anticorupţie le întreţin cu cei de la conducerea SIS (cazul Mihail Ivanov/Sergiu Miţelescu).
Securişti uniţi în cuget, simţiri şi acţiuni de persecutare
Între timp, justiţia din România, într-o sentinţă care într-o patrie ne-securistă ar fi aruncat scena publică în aer, a constatat cu caracter definitiv şi irevocabil că persecutarea lui Iurie Roşca de către Serviciul Român de Informaţii s-a întemeiat exclusiv pe caracterul indezirabil al convingerilor politice şi socio-culturale exprimate de acesta. Deşi SRI a secretizat documentaţia prin care l-a interzis pe Iurie Roşca (tertipul obişnuit prin care securiştii români evită tragerea la răspundere), magistratul român din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, exasperat probabil de grozăvia abuzului, a dezvăluit direct în motivare nu conţinutul secretizat al documentaţiei, ci caracterul său cu totul neîntemeiat şi nelegal, astfel cum l-a constatat în urma studierii actelor secrete.
Rămâne unul dintre misterele României europene cum de nu s-a sesizat din oficiu Procuratura Militară atunci când Curtea de Apel Bucureşti constată definitiv şi irevocabil că Iurie Roşca a făcut obiectul unor acte de persecuţie politică/poliţie politică săvârşite de conducerea Serviciului Român de Informaţii. E greu de înţeles cum nu s-a sesizat Comisia de control SRI din Parlamentul României sau, de ce nu, în raport de calitatea de fost vicepreşedinte al Parlamentului din Republica Moldova, chiar plenul. Dacă ar fi fost vorba despre persecutarea politică a unui fost conducător al parlamentului(?) din Malta, Luxemburg ori San Marino, speculez ar fi explodat pe pereţi deontologia în presa română. Dar, fiind vorba de Roşca.Iurie, mucles.
Mucles şi la Chişinău, acolo unde securiştii menţin cenzura publică integrală faţă de Iurie Roşca pentru că… „incitare la ură şi război”, fără alte comentarii sau justificări, ori analize de incidenţă şi de proporţionalitate, pe termen nedeterminat. În adevăr însă, o fac pentru că Iurie Roşca incită lagândire critică şi demasca minciuna europenistă a tehnocraţiei de tip Soros care a pus stăpânire pe Republica Moldova. Persecutându-l nelegal şi nedrept pe Iurie Roşca, securiştii de aici şi dincolo au făcut deja Unirea în ceea ce îi priveşte.
Ajungem la dosarul penal
Persecuţiile din partea securiştilor din ambele ţări româneşti reprezintă contextul instrumentării cauzei penale privind pe inculpatul Iurie Roşca, acuzat de trafic de influenţă, constând în aceea că ar fi cerut, în anul 2009, un milion de euro (din care 220 000 pretins plătiţi) de la denunţător, în schimbul cărora ar fi promis că va „convinge” judecători să se implice pentru influențarea unor decizii de judecată care aveau să-i salveze afacerea denunţătorului. Acestea sunt informaţiile scurse „pe surse” în anul 2018 (persoane care l-au văzut pe Iurie Roşca intrând la CNA), către presa de limbă rămână din siajul securiştilor români.
Proba corp-delict, o notă olografă pretins scrisă şi semnată de Iurie Roşca, prin care s-ar adeveri primirea banilor „în scopul intermedierii/mijlocirii” către conducerea instanţei vizate. Practic, vorbim despre o recunoaştere în scris despre încasarea banilor şi despre intenţia săvârşirii unor infracţiuni complementare celei de trafic de influenţă, recunoaştere scrisă pe care Iurie Roşca ar fi oferit-o denunţătorului. Proba a fost denunţată de Iurie Roşca ca fiind o plastografie (un fals scris de mână), dar pe care procuratura o susţine ca veritabilă şi expertizată grafologic.
Împrejurările cauzei
Estimp, aflăm că afacerile denunţătorului erau lichidate/în curs de lichidare la momentul presupusei oferte/plăţi a banilor, că toate conturile bancare erau blocate, că nu existau şi nu au existat sume atât de mari în conturile societăţii, că miza judiciară nu poate explica suma de un milion de euro (dincolo de determinarea variantei agravate a incriminării), că dosarele civile ce ar fi făcut obiectul intervenţiilor erau deja soluţionate definitiv şi irevocabil, că revizuirea acestora era inadmisibilă de plano. Mai mult, denunţătorul ar fi o persoană de proastă reputaţie, inculpat şi condamnat pentru infracţiuni cu caracter economic, folosit de procuratura anticorupţie ca denunţător de serviciu în aproximativ 15 alte dosare care se află deja în instanţă, în afara celor rămase la dospit în grefa procuraturii.
Adăugăm suplimentar că plastografiile olografe sunt cele mai la îndemână şi mai uzuale falsuri documentare, costând în general o fracţie infimă din suma nominal menţionată ca fiind primită de inculpat, cu condiţia ca plastografului să îi fie pus la dispoziţie specimen original de studiu.
Celelalte probe?
Denunţul face vorbire despre vocaţia de martor a trei persoane ce ar putea confirma plata parţială către inculpat dar şi sursa pretinselor sume plătite: soţia denunţătorului, un partener de afaceri şi contabila societăţii. Audiaţi în instanţă, partenerul de afaceri respinge ferm atât ideea efectuării plăţii către inculpat cât şi faptul că denunţătorul ar fi avut la dispoziţie astfel de sume de bani. Identic, contabila societăţii audiată recent declară că în anul 2009 afacerile erau falimentare, conturile poprite, caseria goală, procesele pierdute definitiv. Valoarea bunurilor pretins vândute pentru a obţine banii daţi inculpatului nu pot reprezenta decât o fracţie din suma pretins că a fost efectiv plătită. Situaţia personală a denunţătorului din acel moment ridică mari semne de întrebare privitor la capacitatea acestuia de a obţine un beneficiu clar şi viabil de pe urma mijlocirilor pretins plătite lui Iurie Roşca.
Cât contează buna reputaţie în procedura penală?
Deşi cetăţenii sunt egali în faţa legilor, cuvântul acestora nu cântăreşte egal în faţa judecătorilor. Acest truism este unul esenţial în activitatea de judecată şi este necesar să fie aşa. Buna reputaţie reprezintă un concept central al dreptului, în funcţie de care se apreciază credibilitatea unor susţineri, greutatea unor mărturii. Sub aspectul procedurii penale, procurorul nu poate da, pur şi simplu, crezare oricui denunţă pe oricine ci, întrucât trebuie să prezume nevinovăţia, este obligat procedural să verifice existenţa faptei (cercetare in rem) înainte de a cerceta vinovăţia bănuitului (cercetare in personam), moment în care trebuie să administreze probe atât în acuzarea cât şi în apărarea inculpatului (mă rog, ar trebui să facă asta).
Atunci când există lacune mari în proba faptului ilicit şi când procurorul se îndreaptă cu prioritate asupra persoanei bănuite, fără a face certă sub aspect criminalistic existenţa faptei, se naşte o prezumţie de părtinire sau de rea-credinţă în instrumentarea cauzei. Această atitudine este mai uzuală decât ne-ar plăcea să credem, fiind incriminată separat de codurile penale ca infracţiunea de represiune nedreaptă (procurorul pune nelegal în mişcare acţiunea penală sau trimite nelegal în judecată, ori dispune măsuri preventive fără respectarea legii penale).
Este procurorul Mihail Ivanov de rea-credinţă?
O astfel de bănuială rezonabilă se naşte şi în cazul dosarului lui Iurie Roşca din pricina faptului că martorii propuşi de denunţător nu au fost audiaţi cu prioritate pentru a verifica şi certifica susţinerile denunţătorului, ci procurorul a trecut la cercetarea suspectului/bănuitului prin punerea sa de îndată sub filaj şi supraveghere tehnică, efectuarea unei percheziţii şi pregătirea unui moment operativ (denunţătorul echipat cu aparatură de înregistrare audio-video a încercat o provocare a inculpatului).
Neverificarea faptică a susţinerilor denunţătorului reprezintă principalul motiv pentru care în timpul emisiunii am afirmat că suspectez că procurorul a urmărit să folosească denunţul doar pentru a obţine dreptul de a-l supraveghea pe Iurie Roşca şi pe apropiaţii săi. Denunţul este formulat într-un mod extrem de riscant pentru denunţător (afirmând ca certă existenţa unor împrejurări uşor verificabile, propunând martori care să confirme susţinerile sale, producând un înscris olograf) deoarece un procuror corect nu înaintează cu procedura de urmărire penală până nu verifică credibilitatea şi viabilitatea susţinerilor denunţătorului.
De ce audierea martorilor nu trebuia amânată pentru faza de cercetare judecătorească?
Dacă procurorul de caz ar fi audiat martorii propuşi de denunţător, ar fi constatat chiar din acel moment procesual faptul că denunţătorul a minţit în privinţa unor împrejurări determinante şi i-ar fi deschis dosar penal denunţătorului pentru comiterea infracţiunii de denunţare mincinoasă (inducerea în eroare a organelor judiciare).
Faptul că denunţul este formulat într-o modalitate atât de riscantă, fiind lipsit de baza factuală şi dovedit neadevărat de la prima sa pipăire, sugerează o conivenţă între denunţător şi procurorul de caz. Un denunţător care are experienţă judiciară, care a avut calitatea de inculpat şi de condamnat în alte dosare penale, cum este cazul denunţătorului nostru, nu ar fi riscat niciodată să facă un astfel de denunţ în faţa unui procuror corect.
Care este scopul denunţului mincinos?
Probele necesare pentru îndeplinirea succesivă a actelor de urmărire penală diferă în calitate şi viabilitate faţă de probele necesare pentru condamnare. Pentru a se pronunţa condamnareainculpatului probele trebuie să dovedească existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului „dincolo de orice bănuială” întrucât bănuiala în procesul penal se interpretează obligatoriu în favoarea inculpatului (ex: dacă nu e certitudine absolută că inculpatul a mers la piaţă în ziua x, legea îl obligă pe judecător să constate cu certitudine că inculpatul nu a mers la piaţă, chiar dacă din dosar ar reieşi bănuiala rezonabilă contrară). Pentru condamnare este necesară certitudinea absolută, în vreme ce pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, măsurilor asigurătorii, este necesară doar o bănuială rezonabilă.
Aşadar, pentru obţinerea mandatului de supraveghere tehnică, procurorul trebuie să facă dovada unei bănuieli rezonabile că fapta există şi că ar fi putut să fie săvârşită de inculpat, precum şi că există motive temeinice că prin supraveghere pot fi obţinute probe utile pentru aflarea adevărului.
Probe şi argumente cât pentru o bănuială
Din acest unghi de vedere, modalitatea de formulare a denunţului pare anume aleasă să furnizeze judecătorului de instrucţie toate acele argumente tranzitorii care l-ar obliga la avizarea supravegherii tehnice, căci iată, denunţătorul, sub riscul unui dosar penal pentru denunţ calomnios, nu doar că produce probe – corp delict, ci şi propune trei martori care, audiaţi ulterior, vor confirma susţinerile iniţiale. În mod obiectiv, judecătorul de instrucţie nu poate respinge o astfel de solicitare.
Dacă în urma filajului şi supravegherii tehnice ar fi rezultat alte infracţiuni, chiar flagrante, procurorul de caz s-ar fi sesizat cu privire la acestea actuale şi ar fi clasat cauza iniţială pe motiv că nu au putut fi adunate suficiente probe care să dovedească vinovăţia „dincolo de orice bănuială”. Denunţătorul nu ar mai fi fost cercetat pentru denunţ mincinos întrucât susţinerile sale au determinat o bănuială dar nu şi certitudinea necesară trimiterii în judecată, iar urmărirea penală ar fi încetat din motive neimputabile atât denunţătorului cât şi procurorului de caz.
Care este rostul filajului apropiaţilor lui Iurie Roşca?
În România, scandalul anchetării fostului preşedinte al Consiliului Judeţean Prahova a făcut multă vreme obiectul senzaţionalului mediatic. În cadrul unor anchete penale conduse de golani ajunşi magistraţi, care au fost înregistraţi audio de unul dintre inculpaţii forţaţi să fie şi denunţători (inclusiv sub identitate falsă), urmărirea penală s-a extins şi asupra familiei acestora. Speţa nu este singulară ci relevă o metodă de lucru acuzată în multiple dosare. Soţii, fiice, mame, au fost chemate să dea mărturie ca martori şi, atunci când s-au prevalat de dreptul de a nu depune mărturie împotriva rudei apropiate, au fost presate cu acuzaţii de favorizare a infractorului sau de complicitate la săvârşirea infracţiunii. Presiunile au fost arareori principiale sau încadrabile în marja de severitate a anchetelor penale, scopul secundar fiind crearea unei presiuni psihice şi morale zdrobitoare asupra soţului, tatălui, fratelui, cumnatului, care îşi vede întreaga familie trasă în jocuri judiciare imprevizibile.
Ataşarea la dosarul cauzei a pieselor operative cu fiica domnului Iurie Roşca filată în anul 2018 pentru acuzaţii care îl vizau pe tatăl său pentru fapte presupus săvârşite în anul 2009 trădează intenţia procuraturii de a o cita ca martor, instrument cheie de presiune întâlnit în practica anticorupţiei din România.
Pericolul mortal al momentului operativ
Procurorul este suveran în construirea acuzaţiei penale şi în anchetarea împrejurărilor premisă, aşa încât odată citat martorul poate fi interogat despre aproape orice chestiune, inclusiv (mai ales) despre cele de natură personală, din trecut sau din prezent.
Însă martorul/martora poate fi audiată şi strict cu privire la un moment operativ pe care procurorul îl pregăteşte din timp, de regulă cu scopul de a obţine o confirmare a ipotezei criminalistice vizând împrejurări din trecut. Mai clar, chiar dacă nu există probe pentru o presupusă săvârşire a infracţiunii în anul 2009, procurorul poate determina în 2018, printr-un joc operativ, o recunoaştere post-factum.
Un astfel de tertip criminalistic este extrem de periculos pentru inculpaţi întrucât sunt foarte puţini cei care înţeleg cât de mare este controlul conversaţiei pregătite în prealabil. În SUA, astfel de momente operative sunt prezumate a fi provocări (entrapment) din partea organelor judiciare şi sunt acceptate cu foarte mare circumspecţie. În România şi în Republica Moldova, în principiu, interceptările astfel obţinute nu pot conduce singure la condamnarea inculpaţilor. În practică însă, un moment de confuzie anume calculat şi pregătit este adeseori interpretat ca o recunoaştere implicită a ipotezei criminalistice ( ex: inculpatul nu a negat, deci se poate prezuma că a primit banii).
Cum poate fi creată din nimic o falsă recunoaştere?
În dosarul de urmărire penală există un amănunt peste care Iurie Roşca a trecut fără să recunoască/înţeleagă semnificaţia sa majoră. Mă refer la momentul operativ când denunţătorul, mufat la tehnica de interceptare, a fost trimis să discute cu Iurie Roşca, aflat sub filaj împreună cu colaboratorii săi. Cine crede că pregătirea este exclusiv tehnică (montarea camerelor/microfoanelor) şi că denunţătorul este trimis să se bâlbâie şi să îndruge orice îi vine la gură, înseamnă că este copil la minte şi nu pricepe miza pentru care se organizează un astfel de moment operativ.
Momentul ales pentru acest demers nu este întâmplător! Iurie Roşca putea fi abordat când era singur, când filma un clip pe stradă, când era la restaurant, la hotel, la treabă sau oricând altcândva procurorul ar fi considerat că sunt şansele cele mai mari pentru a determina un răspuns care să poată fi interpretat drept recunoaştere. A fost hotărâtă abordarea lui Iurie Roşca când era împreună cu colaboratorii săi din pricina faptului că este mult mai facilă menţinerea controlului asupra conversaţiei când sunt implicate mai multe persoane. Un dialog în doi depinde prea mult de disponibilitatea persoanei ţintă de a rămâne în dialog, în vreme ce în cazul unui grup, provocatorul poate sonda disponibilitatea dialogului cu un alt interlocutor pentru a (re)aduce discuţia pe făgaşul dorit.
Pregătirea scriptului de conversaţie şi a momentului operativ
În România, pregătirea conversaţiei din timpul momentului operativ a fost asigurată de către ofiţerii SRI delegaţi în cadrul echipelor mixte de anchetă. Deşi la dosarul cauzei se pot regăsi specificaţii de natură tehnică privind interceptările, mai niciodată nu sunt prezentate detalii despre scenariul conversaţional pregătit de organele de anchetă împreună cu provocatorul. Motivul este evident: dovedeşte intenţia de provocare să afli că denunțătorul a fost pregătit de securiști timp de 2 luni, câte 4-5 ore pe zi, pentru a purta 2 minute de conversație. Pentru unii infractori versaţi sau pentru investigatori sub acoperire pot fi suficiente 2 zile, dar asta nu schimbă datele problemei. Sună a provocare să afli că denunțătorul a fost pregătit cu sute de baterii de întrebări și răspunsuri pentru multiple variante comportamentale ale persoanei țintă. Înţelegi provocarea atunci când provocatorul studiază timp de 2 săptămâni doar limbajul corporal şi comunicarea non-verbală de folosit în timpul momentului operativ.
Cei care au experiență în domeniul vânzărilor cunosc cât de eficiente sunt scripturile conversaționale de tipul: Clientul spune x, tu răspunzi y şi întrebi z. În anchetele penale care apelează la jocuri operative, mai periculoase sunt tertipurile conversaţionale de tipul:
„Domnule Vlad, am vorbit cu Mihai… [pauză de o clipă] despre [rostit încet] bani/pachet/cadou şi colegul dvs [îndreaptă privirea şi orientarea corpului către a doua persoană, vorbind tare] a fost de acord.”
Dacă domnul Vlad întreabă ca orice om normal mai întâi „care Mihai?” în loc să spună „Nu te cunosc şi nu ştiu despre ce bani, cadou, pachet vorbeşti” se naşte interpretarea credibilă că a existat un pachet, că Vlad are cunoştinţă despre el, că are loc o discuţie cifrată despre un pachet/cadou (care ar fi de fapt mită) şamd. La fel interepretăm dacă Vlad aşteaptă să răspundă colegul în locul său, etc.
Strict cu rol instructiv, să ne imaginăm că transcrierea din dosarul penal ar putea arăta în felul următor, deşi scriptul conversaţional utilizează indicaţii de tipul celor cuprinse mai sus [între parantezele pătrate]. Acelaşi corp de text comunică în mod evident alte semnificaţii:
Denunţătorul: Domnule Vlad, am vorbit cu Mihai despre bani şi colegul dvs a fost de acord. / Vlad: Care Mihai? / Denunţătorul: Mihai de la centru, coleg de birou cu soţia prietenului dvs. / Prietenul: Faci o confuzie, eu nu sunt căsătorit. / Denunţătorul: A da?! Am dus cadoul ieri în maşina neagră de acolo. Nu erai în dreapta? / Prietenul: Ba da, dar nu eram atent la spate; Cred că ai vorbit cu Sergei. / Vlad: Care bani? Stai puţin. Nu înţeleg.. / Denunţătorul: păi exact aşa cum ne-am înţeles, când am vorbit la masă, la botez. / Vlad: Păi la botez am discutat despre alegeri, nu despre bani. Ce e asta? Mă înregistrezi? / Denunţătorul: Prietene, dacă te prefaci că nu ştii de banii mei şi acum zici că nu mă cunoşti te bag în spital, să moară copii mei! Fraiere, nu te juca cu mine, atât îţi spun! Nu m-au făcut pe mine 5000 de euro, dar te belesc că mă iei de gâscă! Băi.. te ard, să moară../ Vlad: Băi, ce ai, eşti drogat, erai beat când am vorbit? Stai să ne înţelegem. / Prietenul: Băi, tu cauţi bătaie, ce e cu tupeul ăsta?!…
Pe baza acestui transcript (despre care denunţătorul poate afirma că l-a înregistrat singur, cu mijloace proprii, fără implicarea organelor de cercetare penală) procurorul poate audia pe toţi cei prezenţi, poate întreba despre botez, despre pachet, poate sugera complicităţi, tăinuiri, favorizări ale inculpatului. O poate cita şi pe fiica persoanei ţintă pentru a afla despre ce a discutat cu tatăl ei imediat după incident, să afle dacă tatăl era nervos, tulburat, dacă a zis ceva de bani, despre 5000 de euro etc.
Apoi, întâmplător, înregistrarea video nu surprinde feţele (ci doar partea inferioară a corpului şi vestimentaţia confirmată de cadrele foto de filaj), astfel că cea mai importantă componentă a comunicării non-verbale este lăsată la libera interpretare a procurorului, reorientarea corpului către interlocutor şi filmarea celuilalt ascunde faptul că persoana ţintă nu mai era atentă, că se uita în telefon, că indiferenţa/pasivitatea/tăcerea nu reprezintă o admisiune implicită etc. Aceste speculaţii nu ajung în faţa judecătorului, ci vor fi „lămurite” de procuror pe calea audierilor separate când, sub presiune, este posibil ca prietenul lui Vlad „să îşi amintească ceva” şi să fie „destul de sigur că asta chiar s-a întâmplat atunci”.
Ca şi în cazul denunţului mincinos care este folosit doar pentru obţinerea mandatului de supraveghere tehnică, şi momentul operativ este folosit pentru a deschide multiple piste criminalistice pe care, puţini dintre cei neiniţiaţi le pot înţelege. În faţa judecătorului vor ajunge doar declaraţii de martor scrise sub îndrumarea procurorului/de către procuror. Prima întrebare a judecătorului va fi: Vă menţineţi declaraţiile din cursul urmăririi penale? iar un eventual răspuns: „Nu, nu, m-am mai gândit, nu e aşa, domnul procuror m-a presat etc” determină răspunsul procurorului de şedinţă: „Parchetul înţelege să se sesizeze din oficiu pentru cercetarea infracţiunii de mărturie mincinoasă săvârşită de martor”. Până la ultimul cuvânt al inculpatului este probabil că martorul va reveni asupra declaraţiei şi va arăta că „îşi menţine declaraţiile din cursul urmăririi penale aşa cum au fost consemnate şi semnate personal”.
Înhăţarea colaboratorilor lui Iurie Roşca
Faptul că unul din colaboratorii lui Iurie Roşca este desemnat de echipa de filaj de la momentul operativ drept „persoană necunoscută” trădează intenţia procuraturii de a-i audia pe cei prezenţi în legătură cu conversaţia la care aceştia urmau să ia parte. Este extrem de puţin probabil ca la finalul unei perioade de câteva luni de supraveghere filajul să nu cunoască identitatea unuia dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Iurie Roşca, cu atât mai mult cu cât harta relaţională a persoanei supravegheate se realizează de îndată ce se dispune supravegherea tehnică. În practică, un astfel de tertip se foloseşte pentru a verifica în urma audierii un cerc mai larg de „necunoscuţi” cu privire la care cei audiaţi ca martori sunt obligaţi să răspundă, sub sancţiunea anchetării pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Cum se ratează momentul operativ
Dată fiind firea vulcanică a lui Iurie Roşca şi faptul că e mereu ocupat/preocupat de un subiect sau altul, momentul operativ a fost ratat când Iurie Roşca a refuzat, mai mult din neatenţie, să vorbească cu provocatorul şi şi-a continuat drumul. Îndrăznesc să cred că l-a păzit Dumnezeu pentru că în caz contrar scenariul conversaţional pregătit de procuror mai mult ca sigur că i-ar fi determinat o replică vulnerabilă, poate chiar o părută recunoaştere indirectă.
Întrucât momentul operativ a fost ratat iar din supravegherea tehnică întinsă pe mai multe luni nu s-a putut compila o altă acuzaţie penală, procurorul a fost nevoit să trimită dosarul iniţial în instanţă mizând fie pe „parteneriatul de nădejde” a procuraturii cu instanţele, fie pe temerea judecătorului privitor la evoluţia carierei sale în cazul unei soluţii neagreate.
Din nou, modelul românesc de reformă a justiţiei este grăitor:
Este un dosar politic?
Faptul că urmărirea penală a lui Iurie Roşca nu a urmat paşii obişnuiţi ai instrucţiei, că nu s-au verificat mai întâi susţinerile denunţătorului şi împrejurările ipoteză ale cauzei, ci s-a trecut imediat la filajul şi la supravegherea tehnică a lui Iurie Roşca, căruia finalmente i s-a pregătit şi un moment operativ din care a scăpat, fără să fie conştient de asta, ca prin urechile acului, denotă, în mod rezonabil, faptul că procurorul nu a fost interesat de aflarea adevărului ci de umflarea lui Iurie Roşca şi a apropiaţilor săi.
Este un dosar politic în primul rând prin modul în care acesta apare că a fost constituit, mai degrabă decât prin prisma intenţiilor care se păstrează îndărătul inculpării. Caracterul politic decurge din procedura penală urmată, din faptul că Iurie Roşca a fost prezumat vinovat cu mult înainte ca mersul anchetei să determine o astfel de concluzie. Împrejurarea că audierea contabilei a survenit abia la ultimul termen al cercetării judecătoreşti, când trebuia să se producă obligatoriu la momentul verificării veridicităţii denunţului, faptul că proba a fost propusă de apărare iar nu de acuzare, reprezintă detalii de tehnică judiciară care sunt deplin grăitoare pentru orice profesionist al dreptului.
Jertfă pe altarul justiţiei europene
Concluzia anterioară nu diminuează importanţa mizei politice a condamnării lui Iurie Roşca, menţinut cu insistenţă la peretele duşmanilor ordinii soclialist-europene. În perspectiva noului ciclu electoral, Iurie Roşca este cerut să fie pedepsit de către „justiţia europeană” din Republica Moldova, în acelaşi mod în care justiţia română a zdrobit „corupţia” până în clipa în care justiţia însăşi a ajuns să fie complet compromisă în ochii românilor. Fostul Ministru al Justiţiei în România, fost magistrat şi avocat Robert Cazanciuc constata săptămâna trecută că ceea ce caracterizează sistemul de justiţie român este deznădejdea. Magistratura a eşuat într-o mentalitate de castă completamente ruptă de comunitatea pe care este chemată să o deservească. Procuratura a eşuat într-o golăneală pe care cei de la vârf nu mai ştiu cum să o acopere.
Acesta este traseul imaginat şi pentru justiţia din Republica Moldova care se repede la beregata lui Iurie Roşca prin făcături produse aidoma celor deja dezvăluite în România. Tipul acesta de auto-amăgire nu se mărgineşte doar la câmpul justiţiei, ci compromite pe termen lung însăşi corecta aşezare a societăţii şi resursele sale de forţă morală. O societate care se autodevorează şi care reneagă instituţional conceptul de bună-reputaţie, aruncându-se însetată de statistica „dosarelor grele” asupra oricărei bănuieli, chiar şi atunci când este vădit neadevărată, va eşua sacrificându-şi pacea.
Justiţia europeană a abandonat scopul slujirii comunităţii şi s-a consolidat exclusiv în menirea sa sociologică (de control social) de instrument de redistribuire a capitalului politic şi a celui economic. Această cruntă denaturare se ascunde în spatele unui camuflaj tehnocratic şi birocratic care nu poate convinge pe nimeni pe termen lung. În mod cinic însă, nici nu are nevoie.
Roadele modelului românesc al justiţiei europene
În România, la alegerile locale recente calitatea de inculpat în dosare penale a rămas cu totul fără semnificaţie publică. Nu mă refer la faptul că nu i s-a acordat greutatea necesară în evaluarea încrederii electorale, ci nici măcar nu a mai fost considerat criteriu de apreciere. La Iaşi, atât primarul cât şi preşedintele Consiliului Judeţean, cercetaţi şi judecaţi în numeroase dosare penale, au fost reconfirmaţi în funcţii en fanfare.
A devenit un loc comun ca mai marii justiţiei să explice faptul că neîncrederea este un factor natural întrucât partea care pierde procesul acuză gălăgios lipsa de echitate şi denunţă parţialitatea judecătorului, iar partea care câştigă procesul se bucură în tăcere. Însă, în calitate de practician şi de persoană cu contact nemijlocit cu justiţiabilii, rămân la fel de şocat de faptul că sunt ani buni de când chiar cei care au câştigat procesul, şi care teoretic s-ar bucura în tăcere, se declară la fel de gălăgios şi de categoric scârbiţi de experienţa trăită în instanţele şi parchetele româneşti, precum o fac şi cei care pierd. Acesta este un adevăr pe care tutorii justiţiei române nu vor şi nu pot să îl privească în faţă. Sunt preocupaţi însă să exporte „bune practici” peste Prut.
Adevăratul model românesc al justiţiei penale: dreptatea cu inimă de mamă
O eventuală, iluzorie, achitare a lui Iurie Roşca nu şterge ruşinea târârii sale pe banca acuzaţilor în scopul proptirii unei imagini deformate a justiţiei basarabene. Când un ticălos îţi recunoaşte dreptatea, dreptatea însăşi îşi pierde din valoare.
Trecând peste patetism şi privind cât se poate de pragmatic, justiţia nu poate fi deservită altfel decât o face o mamă grijulie faţă de copilul ei iubit. Dincolo de sfaturi, de recomandări, de cutume, inima de mamă este atât de dedată şi dedicată binelui autentic al fătului încât simte, intuieşte, nu primeşte nimic din ce consideră că ar putea fi vătămător. Justiţia din România şi din Basarabia are nevoie de oameni într-atât de dedicaţi dreptăţii încât să simtă vătămarea chiar când este ambalată în cele mai generoase formalităţi tehnocratice.
Continuând alegoria: aşa cum inima de mamă se odihneşte sub autoritatea tatălui, similar justiţia trebuie să se producă şi să revină sub autoritatea politicului. Ficţiunea separării puterilor este una complet perimată şi nu generează decât o făţărnicie, o subordonare otrăvită, ascunsă, faţă de servicii secrete şi faţă de francmasonerie. De pildă, cursul profesional al judecătorilor de cel mai înalt nivel este jalonat de securişti şi securitate. În România anilor trecuţi, preşedintele CSM, garantul independenţei justiţiei române se declara mândru frate într-o obedienţă masonică oarecare. La fel, mândru mason, conducătorul Inspecţiei Judiciare. Altfel spus, cel obedient francmasoneriei garanta independenţa justiţiei. Modelul este replicat oriunde.
Dar nu este independenţa justiţiei garanţia dreptăţii?
Ar fi fost bine să fie, dar nu este. Independenţa justiţiei reprezintă un concept iluzoriu la umbra căruia se produce o capturare instituţională de manual şi o paralizare totală a răspunderii solidare pentru binele comunităţii. Asemenea atâtor altor concepte mincinoase examinate de Iurie Roşca în activitatea sa, idei otrăvite camuflate moral în munţi de documentaţie tehnică, justiţia trebuie readusă sub ascultarea autorităţii politice, păstrându-şi proverbialul simţ al sacrificiului specific inimii de mamă.
Justiţia va fi independentă doar în măsura în care magistratul este dispus să lase roba pe pupitru în prima clipă a încălcării dreptăţii. Independenţa justiţiei rezidă în spiritul de sacrificiu al lucrătorilor din sistem, nu în garanţiile legislative vizând stabilitatea postului şi cuantumul pensiei. Justiţia va fi mereu luptată spre capturare sau deturnare politică, iar garanţiile legislative sunt ab initio incapabile să asigure independenţa justiţiei după cum legea singură nu este capabilă să asigure corecta ei aplicare. Însăşi necesitatea profesiei de magistrat atestă că prevederea legii singură nu este suficientă pentru îndeplinirea prescripţiei sale.
Pilda profesională a lui Matei B.Cantacuzino
În 1878, opt judecători din cadrul Tribunalului Iaşi şi-au dat demisia din solidaritate întrucât partida regelui Carol I făcuse presiuni în scopul pronunţării unei condamnări severe a trei tineri acuzaţi de ofensă adusă regelui. Tinerii erau acuzaţi că au huiduit la venirea regelui la Iaşi şi că făceau parte din mişcarea intelectuală separatistă a ieşenilor nemulţumiţi de politica mincioasă a puterii de la Bucureşti. Între aceşti judecători, din simplă solidaritate, a renunţat la robă Matei B. Cantacuzino, care a devenit ulterior unul dintre cei mai mari şi cunoscuţi civilişti români. Cei trei tineri separatişti nu au putut fi condamnaţi. Matei B. Cantacuzino nu va reveni în funcţia de magistrat decât peste opt ani, răstimp în care a fost marginalizat şi persecutat pentru atitudinea sa intransigentă, de neînţeles de către cei apropiaţi, dat fiind că magistraţii jurau credinţă regelui şi înfăptuiau justiţia în numele acestuia şi sub autoritatea sa directă. Finalmente, regele însuşi s-a simţit nevoit să-şi recunoască greşeala şi să ceară reinstituirea sa în funcţie.
Acest episod istoric reprezintă singurul exemplu cunoscut de justiţie românească cu adevărat independentă, nu doar prin gestul unui magistrat demisionar, cât prin solidarizarea celorlalţi şapte pe baza argumentului de onoare şi loialitate faţă de comunitate, cu respectarea primatului de autoritate regală. Indiferent de formalităţi, garanţii legislative şi standarde europene, simţul de sacrificiu autentic a garantat independenţa actului de justiţie chiar în faţa unui rege a cărui domnie consider că a reprezentat, de facto, o monarhie absolută.
Destinul lui Iurie Roşca
Deşi sentinţa de condmnare nu a fost pronunţată încă, este cert că ea a fost deja fixată şi că nu sunt puţini cei care cunosc astăzi atât anii de pedeapsă cât şi momentul începerii executării. Detaliul finalizării redactării sentinţei şi publicării contează prea puţin.
Important este ca nedreptatea ce i se face să ne fie prilej de luminare, după cum întreaga sa activitate civică, politică şi intelectual-culturală s-a străduit să fie. Activitatea şi modelul intelectual al lui Iurie Roşca formează caractere precum cel al magistratului demisionar Matei B. Cantacuzino, iar nu standardele tehnocratice şi tertipurile mediatice aferente marketingului sociologic al „justiţiei europene”.
Cât priveşte solidarizarea cu Iurie Roşca într-un astfel de moment, ea este de mai mare folos celui care o afirmă decât celui care o primeşte, întrucât reprezintă unul dintre puţinele acte de credinţă pe care le mai putem profesa în afara spaţiului religios. Consider că doar pe fundamentul acestui tip de act de credinţă se poate edifica cetatea a cărei proverbială viaţă morală trebuie să preocupe pe credinciosul mirean.
Publicăm documentarul concis – Ukraine – Christians Under Siege, realizat de echipa avocaţilor internaţionali care asistă şi reprezintă Biserica Ortodoxă Ucraineană, despre prigoana cu adevărat cumplită la care sunt supuşi credincioşii ortodocşi din Ucraina, prigoană descrisă în acest episod doar sub aspectul maşinaţiunilor juridice/judiciare.
Deşi menţine linia de comunicare profund antirusească şi diluează editorial cruzimea represiunii de stat, poziţionare absolut necesară pentru evitarea retorsiunii, documentarul aduce în prim plan persecuţia anticreştină la vedere şi face un apel public către toate părţile interesate pentru a interveni către autorităţile din Ucraina pentru a înceta demersurile de scoatere a ortodoxiei în afara legii.
Apelul ni se adresează în primul rând nouă, credincioşilor ortodocşi, iar Biserica Ortodoxă Română, prin administraţia bisericească, este chemată să se manifeste măcar minimal potrivit chemării sale. De aceea, îndemnăm pe toţi cei solidari să facă apel la clericii apropiaţi pentru a modifica poziţia actuală a ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române.
În acelaşi context, aminitim că Înaltpreasfinţitul Longhin a participat astăzi, 03 iulie 2024, la un nou termen de judecată stabilit de Judecătoria Herţa în dosarul penal ce îi este instrumentat pentru acuzaţia de discriminare religioasă şi discurs al urii faţă de schismaticii ucraineni sprijiniţi de autorităţile de stat.
Cu titlu prealabil, pentru cei aflați în necunoștință, informăm că domnul Iurie Roșca a fost luat în cătarea sistemului de (in)justiție din Republica Moldova într-un dosar penal inițiat în timpul regimului Plahotniuc (2017) ținut vreme îndelungată la dospire și reactivat la începutul acestui an, după o rețetă întâlnită și maturizată și în România. Mesajul:
Să-l pomenim și noi frați și surori creștini la rugăciune pe fratele Iurie, care este o voce puternică și incomodă pentru Noua Ordine Mondiala și căruia i se înscenează din nou un „dosar” pentru reducerea lui la tăcere, prin întemnițare.
Iurie (Gheorghe) este un om hotărât, puternic prin adevărul pe care îl mărturisește constant punând accent pe închinarea Dumnezeului celui adevărat decât pe sentimentul, rațiunea și cultura acestei lumi, noțiuni cu care operează în mod frecvent, fiind un profund jurnalist și analist al lumii contemporane, însă și cei „tari” sunt uneori „slabi” și se bucură, se întăresc, au nevoie de rugăciunile noastre ca expresie a unității noastre în primul rând pe verticală față de Dumnezeu și în același timp pe orizontală față de noi oamenii.
Măcar atât să facem dragilor, să ne rugăm ca Bunul Dumnezeu sa-i dea sănătate și înțelepciune fratelui Iurie care se simte acum foarte „încercat”, să-l ocrotească și întărească în mărturisirea pe mai departe doar a Adevărului, căci spunea cineva că atunci când te rogi pentru cineva cu adevărat este ca atunci când îți dai sângele și viața pentru el.
Domnul să-l aibă în paza și mila Sa, iar nouă dacă cel puțin ne-au plăcut anumite atitudini pe care le-am văzut la fratele Iurie în decursul timpului, să ne aducem acum fiecare și noi la măsura noastră obolul și rugăciunea noastră pentru ca fratele Iurie să depășească „învingător” și aceasta nouă încercare care s-a abătut asupra lui. 🙏
Doamne, ajută!
Nota noastră: Nu este deloc puțin lucru ce ni se cere și la care ne îndeamnă fratele Liviu. Sunt nedreptăți săvârșite de oameni pe care doar Domnul le poate înlătura, răutăți față de care armele politice și civice sunt și rămân fără efect.
Din nefericire pentru domnul Iurie Roșca jaloanele contextului politic, intern dar și extern, împing pe cei cu degetul pe trăgaciul judiciar spre o decizie care nu o să surprindă, din nefericire, pe nimeni.
Republica Moldova se pregătește pentru un Referendum pentru aprobarea aderării la Uniunea Europeană, despre care noi cei din România nu știm cum să îi prevenim mai degrabă pe frații basarabeni care habar nu au ce vor încuviința și ce vor primi sub masca europenizării. Urmează alegeri prezidențiale cu o miză similară, de încuviințare a unui traseu mincinos, alegeri ce se vor desfășura printr-o farsă electorală similară fraudei comasaților români. Nu în ultimul rând, războiul din Ucraina obligă impunerea unei singure linii de comunicare, elaborată pe o succesiune de erori și neadevăruri ce se vor de necontestat. Față de aceste prime realități domnul Iurie Roșca în libertate este complet incompatibil.
Suplimentar, activitatea domnului Iurie Roșca a vizat în ultimii ani un plan mai înalt celui al politicii obișnuite, anume coordonarea unui efort internațional de a scoate la lumină actorii, cauzele și mecanismele ascunse ale dezordinii mondiale și ale împingerii omenirii în prăpastia unui viitor distrugător cum puțini îl pot înțelege limpede, dar pe care cei mai mulți dintre noi îl pot închipui. Față de activitatea întreprinsă în acest scop, domnul Iurie Roșca în viață este din nefericire, cu un mare grad de probabilitate, similar de incompatibil.
Fără a aluneca pe panta patetismului sau a exagerărilor insuficient explicate, atragem atenția că situația este chiar mai gravă decât lăsăm să se înțeleagă și că, cel puțin până în data de 8 iulie 2024, rugăciunile fierbinți pentru Iurie Roșca sunt de cea mai mare trebuință.
Vă rog să găsiți milă, râvnă și mărinimie, fiecare în cămara sa, neștiut de nimeni.
Frontul pederast a cucerit România. Victoria s-a produs nu azi sau ieri ci cu decenii în urmă, atunci când spaţiul public a fost otrăvit de ideologia aşa-zisei toleranţe şi diversităţii, apoi de legile nediscriminării şi, finalmente, de politica atotcuprinzătoare de combatere a urii în toate planurile expresiei umane. Încă nu am văzut ce e mai rău, dar calea e vădită.
Istoria ne arată, fără excepţie, că răul pretinde toleranţă până când se ridică cu putere asupra binelui. Apoi, îngăduinţa cu care a fost primit şi tolerat este răsplătită cu prigonirea celor fără de minte şi a urmaşilor acestora. Această lecţie constantă în istoria lumii şi a societăţilor reprezintă firul roşu al evoluţiei umane.
Cum ne-au învins pederaştii?
Aplicând o reţetă pe care au perfecţionat-o în occident, acolo unde au zdrobit societăţi şi comunităţi cu valori conservatoare chiar mai pronunţate şi mai afirmate decât au existat în ţara noastră. Victoria pederastă survine pe fondul unor transformări de esenţă a societăţilor şi nu reprezintă un simplu efect de lobby şi de presiune civică. Victoria pederastă este însoţită de corodarea aşezării creştine a lumii, a culturii, a ştiinţei şi a formelor de organizare şi conducere umană.
Activitatea politică pederastă urmăreşte un obiectiv constant în mişcare, care se îndepărtează de scopurile iniţiale (ex. creşterea gradului de toleranţă) cu fiecare nouă bornă cucerită. În drumul lor pederaştii se redefinesc, produc un vocabular nou, altoiesc cultura contemporană şi reinventează istoria relaţiilor umane.
Toate acestea se întâmplă pe fondul non-combatului impus celor ce au datoria de a veghea la formele de manifestare a răului şi păcatului. Dacă vreun istoric va dori să documenteze modul în care administraţia bisericească a luptat împotriva păcatului pederast organizat, nu va găsi nimic de cercetat. Cercetătorul va fi uimit să constate complicitatea administraţiei bisericeşti care a tăcut şi a impus tuturor alor săi tăcerea chiar dintru început, dar şi după clipa în care victoria pederaştilor s-a făcut vădită asupra noastră.
Reţeta victoriei?
Constă în mimarea unei „dezvoltări fireşti” a comunităţilor către o atitudine incluzivă, tolerantă faţă de păcat, îngăduitoare faţă de redefinirea realităţii. Promovarea stilurilor de viaţă alternative a forţat menţinerea conversaţiei la nivelul libertăţilor individuale, ascunzând caracterul de transformare societală al obiectivelor pederaste. Mimarea „progresului firesc” s-a realizat potrivit regulilor strategice primare: arată-te slab când eşti puternic şi puternic acolo unde ştii că eşti slab. Covârşind cu resurse materiale inaccesibile publicului larg şi cu ştiinţa organizării civice necunoscută comunităţilor ţintă, curentul pederast a mimat „naşterea naturală” prin stabilirea unor capete de pod şi prin agregări ad hoc sub protecţia politică (iniţial) externă.
Tactica prezenţei publice a urmărit aceeaşi minciună a naşterii naturale şi a emergenţei fireşti, sub protecţia principiilor echităţii şi incluziunii (amorale). Ici-colo, reprezentanţi şi aliaţi ai curentului pederast s-au afirmat ca victime (in)directe ale unei orânduiri vetuste, perimate, condamnabile. Valorile culturale dominante au fost substituite sub numele integrării europene, modernizării. Curatorii culturali şi mediatici au invitat transformarea spaţiului public şi au impus prezenţa pederastă în prim plan.
Complicităţi?
Purtătorii de cuvânt şi de autoritate ai Bisericii au contribuit condamnând „anti-europenismul” în numele unei culturi europene clasice care subzistă exclusiv în cărţi necitite, nicidecum în realitatea socială. Niciun reprezentant al pederaştilor nu a rostit atâtea vorbe de ocară şi nu a certat cu atâta virulenţă pe cei nealiniaţi, cum au făcut-o „ai noştri”. Nicio formă de cenzură, niciun dictat „non-combat” şi nicio formă de stigmatizare şi marginalizare în spaţiul public nu se compară cu ceea ce administraţia bisericească a impus asupra credincioşilor vocali, inhibând şi împiedicând orice rezistenţă. A fi pederast(ofili) rasaţi, europenizaţi, le pare preferabil celor ce sunt stigmatizaţi ca habotnici, fundamentalişti, zeloţi, putinişti, nepomenitori, antieuropeni. Îndrăznesc să afirm că au făcut-o cu bună-ştiinţă şi cu rea-credinţă.
Nici în prezent când Jandarmeria Română amendează fără reţinere purtătorii de icoane, administraţia bisericească nu a pus în discuţia Sfântului Sinod sau a sinoadelor mitropolitane măsuri concrete de apărare a credinţei şi a ordinii sociale creştine. Ca mai mereu, afirmaţii cu caracter personal, aluzii greu de atribuit, simple aparenţe şi gesturi simbolice sunt confundate şi promovate drept poziţionări oficiale ale Bisericii.
Este sodomia o problematică a libertăţii individuale?
Biserica abordează subiectul victoriei pederaste asupra românilor exclusiv prin prisma tămăduirii păcatului individual, interzicându-şi sieşi abordarea curentului pederast în termenii realităţii societale, a curentului ideologic anticreştin.
Nu homosexualitatea unuia sau altuia este problema noastră, ci faptul că frontul pederast reprezintă o organizaţie politică, având ramnificaţii internaţionale, cu infrastructură dedicată, cu resurse substanţiale şi infrastructură media-culturală adecvată, folosite în scopul atingerii unor obiective vădit anticreştine. Când întreaga lume celebrează ostentativ „pride mounth”, a considera că treaba Bisericii se opreşte în dreptul unui mirean sau a unui ierarh pederast ori că agresiunea constă în marşul unor zeci/sute/mii prin centrul localităţii, reprezintă o trădare a învăţăturii de credinţă şi a îndatoririi de ierarh.
Există problematici morale individuale care afectează morala creştină în general. Cu atât mai mult vorbim despre îndatorirea Bisericii de a combate răul când întreaga lume se manifestă şi propovăduieşte împotriva antropologiei creştine.
Un mirean sau altul, până la un punct, se poate arăta indiferent faţă de victoria pederaştilor, dar Bisericii (prin ierarhii săi) nu îi este îngăduită tăcerea şi nici amuţirea forţată a dizidenţilor.
Reacţia mirenilor?
Este neavenită pentru că nu mirenii, individual, sunt cei întâi chemaţi să ia atitudine. Insist, nu individual! Apărarea de acţiunea frontului pederast trebuie organizată şi purtată de organizaţiile şi instituţiile care apără (ar trebui să apere) redutele atacate de pederaşti.
Mirenii, individual, sunt ultimii care trebuie să se manifeste, împinşi de conştiinţă şi de înţelegerea faptului că mărturisirea este obligatorie. Mirenii sunt datori să răspundă chemării clericilor şi chemării celor ce au primit binecuvântare să acţioneze împotriva frontului pederast. În lipsa acestora, în stradă mirenii sunt datori să facă minimul necesar pentru a mărturisi dezacordul şi condamnarea, după care, trebuie să acţioneze în afara străzii. Mirenii trebuie să ceară intervenţia mai marilor lor sau să-i denunţe pe aceia care trădează îndatoririle proprii.
Reacţia mirenilor nu trebuie să se producă împotriva frontului pederast, ci împotriva complicităţii administraţiei bisericeşti care îi cauţionează. Orice altă acţiune care nu vizează operaţionalizarea unui răspuns din partea Bisericii este inoportună şi inutilă, căci nivelul agresiunii este superior iniţiativelor individuale.
Insistăm cu Marşul Normalităţii?
Mirenii nu ar trebui să organizeze „Marşul normalităţii” pentru acelaşi motiv pentru care frontul pederast nu organizează „Slujbe” pentru a-şi avansa agenda anticreştină. Nu trebuie să luptăm cu armele adversarului, mai ales cu acele arme care validează, îndreptăţesc metodologia de luptă politică a pederaştilor. Marşul şi acţiunile civice performative fac parte din recuzita frontului pederast, sunt finanţate ca atare, beneficiază de expunere media şi de un cadraj favorabil, de protecţia instituţiilor, de girul politic aferent.
Faptul că nu suntem indiferenţi faţă de acţiunea frontului pederast nu trebuie exprimat în vocabularul şi cu metodele pederaştilor, ci prin acţiuni proprii, prin reafirmarea cu fapta şi cu gestul politic a orânduirii sociale creştine, prin restatuarea discursivă a principiilor moralităţii creştine, toate acestea în scopul condamnării păcatului şi în scopul înfrângerii frontului anticreştin.
Cum arată înfrângerea frontului pederast?
Nu trebuie să reinventăm apa caldă. Frontul pederast a fost limitat în acţiune în Ungaria prin legislaţia vizând protejarea minorilor faţă de propaganda pederastă, a fost învins în Rusia şi unele ţări africane prin scoaterea cu totul în afara legii a ideologiei, actorilor şi acţiunii aliaţilor frontului pederast, este învins în Georgia unde Guvernul pregăteşte un pachet de 17 legi menit să oprească minciuna afirmării pederaste sub masca europenizării şi reformării legislativ-instituţionale.
În România trebuie să formulăm obiective sociale, culturale şi politice care să înfrângă răul ideologiei şi politicii pederaste. În România trebuie să luăm aminte la situaţia Greciei, nu să invităm înfrângerea deplină pentru ca mai apoi să opunem celor gălăgioşi argumentul lui „nu mai putem face nimic!”.
Începutul înfrângerii frontului pederast se află în tinda Bisericii, experienţa se regăseşte în viaţa şi activitatea Sfinţilor Părinţi, sacrificiile sunt cele ale eroilor din trecut, viabilitatea instrumentarului de luptă a fost deja confirmată de practica socială şi politică a altor state (model fiind Federaţia Rusă).
Ce ne împiedică?
Principalul obstacol în rezolvarea celor mai multe problematici care afectează viitorul nostru rezidă în faptul că ierarhia Bisericii este una complet capturată de puterea de stat şi atent protejată prin clericii de sistem faţă de influenţa credincioşilor practicanţi.
Profilul credinciosului practicant a fost denaturat să se arate depolitizat, obedient şi indiferent la viaţa cetăţii şi la formele răului care o asaltează.
Administraţia bisericească tratează Adevărul ca pe o facţiune politică vrăjmaşă şi ca pe un curent antisistem, considerând că trebuie combătute sau dezavuate.
Ne mai împiedică neputinţe de ordin personal. Nu ştim şi nu vrem să ştim cum să luptăm cu răul care acţionează civic şi politic, nici nu vrem să învăţăm din greşelile altora (ale grecilor, de pildă) sau din soluţiile verificate (ale ruşilor, între alţii).
Ce facem acum?
La Iaşi, cei care se vor găsi în calea marşului pederast îi vor certa şi le vor striga „Ruşine!” iar asta va trebui să continue până când clericii şi ierarhii Bisericii îşi vor înceta complicitatea cu factorul politic ce promovează interesele frontului pederast.
Apoi, odată organizaţi în tinda Bisericii, dacă va îngădui Domnul să schimbe inima ierarhilor noştri, vom milita pentru revenirea la sancţionarea penală cu închisoarea a celor ce se fac vinovaţi de activitate de sprijin şi promovare a obiectivelor frontului pederast, vom explica de ce este necesară interzicerea activităţii acestora, de ce este oportună o politică de promovare a moralităţii creştine de către Biserică, nu de către influenceri, purtători de cuvânt sau intelectuali creştini.
Aparent, în 2024 alegerile sunt simple întrucât opţiunile sunt reduse. Plandemia, progresisimul climatico-sexualist(sic), politica imigraţionistă şi belicozitatea manifestă ar exclude PSD, PNL, USR, FR şi UDMR din opţiunile ortodocşilor care intenţionează să voteze.
Dar dificultatea apare în momentul în care cumpănim asupra votului însuşi şi a modului în care îl putem folosi în afara scopului său direct astfel încât să ieşim din capcana complicităţii cu un sistem politic anticreştin.
Ce (mai) este votul?
Acum 4 ani am îndemnat în mai multe articole spre #boicotvot, mai mult din cauza lipsei opţiunilor viabile pentru credincioşii ortodocşi decât ca îndemn antisistem. Rezultatele la alegerile parlamentare de atunci s-au înscris în trendul de absenteism/boicotare, când puţin peste 30% dintre români au participat la vot. Acel 30% a fost considerat un minim electoral istoric despre care se spunea că ar văduvi sistemul parlamentar de un standard util de legitimitate.
Astăzi însă e clar faptul că partidele sus-menţionate nu s-ar da în lături să guverneze nici dacă ar primi 1% din votul românilor. Ideea că legitimitatea politică este de absolută necesitate pentru a guverna a fost infirmată violent în timpul plandemiei, moment care a evacuat reperele democratice din societatea românească şi din conversaţiile ortodocşilor.
În acest context, natura însăşi a votului s-a preschimbat: din act primar de participare politică la treburile cetăţii s-a denaturat în act de amnistiere, acceptare şi afirmare a transformărilor societal-politice aduse de guvernatorii plandemiei.
Cu alte cuvinte, votul de astăzi va acorda legitimitate sistemului politic în ansamblul său, atât pentru acţiunile din trecut cât şi pentru planurile de viitor, de influenţă anticreştină.
Votăm, absentăm sau boicotăm votul?
Boicotarea votului este o atitudine complet diferită de absentarea de la vot! Boicotarea presupune un obiectiv politic ulterior, făcut viabil de o minimă infrastructură politică, de un capital politic angajat să producă un efect anunţat. Din punctul meu de vedere, mişcarea #boicotvot nu a reuşit nici în 2020 se fructifice prezenţa scăzută la urne şi nu şi-a propus nici în 2024 să pună început unei veritabile mişcări politice. Mişcarea #boicotvot a fost un simplu curent de opinie, fără vreo formă de organizare sau iniţiativă şi reprezintă în acest moment o formă de autoamăgire individuală, o formă de ascundere sub preş a laşităţii sau a indiferenţei faţă de impactul politicii asupra noastră.
În acest moment, nu putem #boicota votul ci putem doar absenta sau participa la alegeri.
Insist: în lipsa unui plan politic şi a unui efort ulterior de a operaţionaliza atitudinea de boicot, avem de-a face cu o formă simplă de absenteism, de abandonare a votului în favoarea celor pe care inerţia sistemului electoral îi privilegiază. În cazul nostru, absenteismul favorizează partidul comasaţilor de sistem (PSDPNLUDMRUSR) şi legitimează activitatea lor din trecut şi învesteşte cu capital politic persoanele port-fanion.
Programe sau persoane?
Distincţia este importantă întrucât jocul electoral s-a depreciat în asemenea măsură încât votul nu se mai acordă deloc în funcţie de programe şi intenţii politice explicit formulate, ci în funcţie de simpatii şi loialităţi de consum al divertismentului politic. Astăzi votul învesteşte cu putere politică candidatul care obţine simpatia publicului prin jocul actoricesc specific.
Votăm persoana în temeiul unui discurs politic lipsit de angajamente clare şi de asumări de răspundere. Nu de puţine ori, persoana este la fel de butaforică după cum este şi programul pe care ea îl propune.
Când ar merita un candidat să fie votat?
Atunci când binele public pe care îl descrie programul lor electoral angajează relele şi minciunile cele mai imediate. Accentul trebuie pus pe verbul angajează care, spre deosebire de sugerează sau tratează, presupune asumarea unei răspunderi în sensul proclamat prin program. În acest moment, pentru alegerile europarlamentare, angajamentele exprimate sunt simple instrumente retorice care nu angajează răul produs românilor de Uniunea Europeană şi nici minciunile de sprijin (propaganda pro-europeană).
Unii credincioşi consideră însă că este mai important discursul indirect, evaziv, care pune la adăpost atitudinea naţională până la momentul politic oportun, când vor putea acţiona decisiv. Opinia mea este că astfel ne minţim singuri şi că merită să fie votat cel care, politic vorbind, a dovedit că poate purta crucea cea mai grea.
Pe cine să voteze credincioşii ortodocşi?
Singurul dintre candidaţii la europarlamentare care poate dovedi o loialitate constantă faţă de Biserica Ortodoxă Română, o îndelungată atitudine proviaţă, o tendinţă anti-pederastă şi o sensibilitate faţă de tematica Sfinţilor Închisorilor este senatorul Claudiu Târziu. Sunt încă multe chestiuni care îl îndepărtează de modelul politicianului angajat să apere şi să reprezinte ortodoxia pe tărâm politic, dar este la ani lumină de restul candidaţilor.
În afara domniei sale, candidaţii la alegerile europarlamentare care se apropie de mizele politice substanţiale sunt clericul uniat Cristian Terheş şi avocatul Gheorghe Piperea, ambii candidaţi pe lista partidului AUR, cu atitudini favorabile ortodocşilor, care s-au evidenţiat exemplar în timpul plandemiei.
Din nefericire, poziţia AUR este una de facto proeuropeană, dogmatic închisă şi nesupusă revizuirii sau dezbaterilor, deşi regăsim tuşele specifice discursului suveranist. Cu privire la acesta, opinia mea este că suveranismul reprezintă un artificiu politic prin care se poate obţine capturarea şi deturnarea curentului eurocritic sau anti-UE. Este mai mult decât nimic şi poartă valoarea unor orientări spre o direcţie bună, chiar dacă încă îndepărtată (tare!).
Pe cine recomandă Biserica Ortodoxă Română?
Deşi formal Sfântul Sinod a emis o serie de recomandări generaliste, în sprijinul candidaţilor cu un profil moral şi politic apropiat arhetipului creştin, în practică am fost martorii unor iniţiative de sprijinire a puternicilor locali, inclusiv a unora dintre cei mai funeşti.
La nivel naţional, PSD şi chiar PNL sunt partidele privilegiate de BOR, în vreme ce partidul AUR, cu obiective deschis în favoarea credinţei, s-a menţinut sub barajul necruţător al purtătorului de cuvânt al patriarhiei şi a intelectualilor liberali de tipul Trinitas.
Consider că alegerile locale sunt de fapt primul tur al alegerilor naţionale iar rezultatul de la locale pregăteşte cadrul politic în care se vor desfăşura alegerile din toamnă. Prin urmare, dacă vom participa, sugestia mea este să risipim vraja electorală a localelor şi să folosim votul pentru a muta fereastra Overton a actorilor politici în sprijinul acelor partide cele mai apropiate de nucleul dur al convingerilor noastre. Cu accent pe nucleul dur!
Alegerile locale nu trebuie luate în serios cât timp procesul este profund viciat de pragul de înscriere a candidaţilor şi de lipsa turului doi. În esenţă, şi la locale se urmăreşte smulgerea unei legitimităţi ce va fi instrumentată în sensul validării la nivel naţional a partidelor sistemic comasate. Comasarea şi calendarul electoral în sine au fost stabilite astfel încât să fie împiedicată sancţionarea politică a abuzurilor plandemiei, a risipei şi îndatorării, a politicii imigraţioniste, alinierii la minciuna climatistă ş.a.m.d.
AUR, ultima opţiune?
De aceea, în puţinele locuri unde există candidaţi ai partidelor marginalizate precum PPR (al deputatului Mihai Lasca şi doctorului Răzvan Constantinescu), PUSL al domnului deputat Dumitru Coarnă şi juristului Pavel Pântea, POT al deputatei Ana-Maria Gavrilă, Mişcarea Naţională al doctorului Mihai Târnoveanu, Blocul Suveranist al avocatului Dan Chitic, Partidul Patria al activistului Mihai Cristian sau chiar SOS al doamnei deputat Diana Şoşoacă (pentru cine are stomacul politic aferent), alegerea acestora ar trebui să prevaleze faţă de votarea candidatului propus de partidul AUR. În tot restul localităţilor unde nu putem muta fereastra Overton către partidele mici, mult mai directe şi mai precise în critica lor antisistem, opţiunea AUR îmi pare a fi cea implicită.
Subliniez că, sub nicio formă, pe nicio listă, nu trebuie votat partidul sistemic comasat (PSD, PNL, USR, PMP, FD etc) indiferent de numele candidatului şi de imaginea, alianţele, programul, intenţiile sale! Asta chiar dacă, fundamental şi înainte de toate, alegerile din anul 2024 sunt o farsă de stat şi de sistem în care nu trebuie să credem.
Deşi acţiunea de a vota a ajuns (a fost făcută?) să conteze puţin spre deloc, intenţiile şi motivaţiile cu care participăm sau pentru care absentăm fac diferenţa pentru poziţiile viitoare.
Rezultate:
Eu unul notez o înfrângere care, deşi nu apare a fi zdrobitoare, este una care blochează orice dezvoltare ulterioară a naţionalismului indiferent de eticheta electorală sub care s-a prezentat publicului.
Votul politic al partidului AUR la alegerile locale a fost de 12%, iar la europarlamentare 14%. Vor exista modificări în urma redistribuirii, dar concludent este tabloul brut. Rezultatul pică atât de bine mainstreamului politic că pare că a fost aşezat cu mâna. Eu nu cred că a fost aşezat cu mâna, adică rezultatul unor fraude substanţiale, ci că votul ilustrează opţiunea reală a electoratului român.
Este fără dubiu că rezultatul corespunde traseului politic construit de preşedintele partidului AUR, deja criticat pe bună dreptate de mai mulţi comentatori din sfera civică. Câteva motive sunt sintetizate de avocatul Elena Radu pe facebook. În esenţă, susţine că a mimat opoziţia pe subiectele tari, lucru lesne de observat de români, apoi că a refuzat să finanţeze dezvoltarea profesionistă a resursei umane, a produs dezbinare în partid şi în afara lui, a acceptat comasarea mizând pe ideea de unică alternativă la partidul stat. Acestea pot fi completate cu uşurinţă.
Esenţial este că AUR nu a dorit să evolueze şi să se dezvolte ca un partid viabil ci s-a urmărit menţinerea controlului imediat pe persoană fizică, chestiune denunţată atât din interior cât şi din exteriorul partidului.
Valul naţionalist (sau suveranist, dacă doriţi) nu s-a concretizat de la sine, iar partidul a fost pus în situaţia de a-şi arde rădăcinile înainte de vreme. Din păcate, votul politic la locale nu aduce în consiliile locale persoane care să pară apte să emită pretenţii la funcţia de primar peste patru ani.
Partidul pare că a fost abandonat sau cedat în viu clientelei politice de moment şi nu a fost construit să emită pretenţiile salvatoriste despre care conducerea partidului vorbeşte.
Mai grav este că aceeaşi greşeală se prefigurează şi pentru alegerile parlamentare, care vor fi ulterioare celor prezidenţiale. Partidul nu pare că va propune pentru parlament persoane care să se afirme ca oameni de stat, ci vor activa în continuare ca simpli funcţionari politici de nuanţă naţionalistă.
Fuga de adevăr şi de cruce, dar mai ales autoamăgirea, nu au cum produce schimbări în peisajul politic român. Mai ales, lipsa asumării răspunderii şi insistenţa pe “realităţi alternative” în care AUR ar fi repurtat un mare succes sunt adevărate pietre de moară agăţate de gâtul speranţelor noastre politice.
În acest moment, pare că experimentul suveranist român a fost un succes (pentru adversari), electoratul suveranist fiind încastrat într-un perimetru de 15-20%, ideal pentru a asigura legitimitatea, fără a fi un factor de ameninţare. Cei care au memorie, îşi amintesc că speranţe naţionalist-suveraniste s-au manifestat în fiecare ciclu electoral, fără a produce rod. Reţeta eşecului pare neschimbată (întrucât funcţionează).
Soluţia problemelor noastre nu poate veni decât dintr-o abordare meta-politică, una care să se străduiască să aducă în spaţiul public informaţiile şi cunoştinţele acţionabile (cu accent pe acţiune) pe baza cărora să se poată pune un alt fel de început. Cheia de boltă rămâne angajamentul personal şi participarea individuală. Însă critica pe care o observ pare că e construită esenţialmente împotriva ideii de angajament metapolitic. Românii par mulţumiţi cu oferta votului sleit şi cu înjurătura-n barbă.
A trecut multă vreme de când lupta politică mainstream ar fi putut aduce schimbarea, asta dacă ea a fost vreodată posibilă pe această cale. Politica naţionalistă în România şi aiurea se va putea face exclusiv de pe poziţii de minoritate radicalizată în convingere dar luminată în argument.
Pare o luptă surdă, dar nu mai puţin decât cea în care ne îmbătăm cu apa rece a iluziilor prefabricate.
Concluzii: Suveranismul românesc de sistem a primit şah-mat!
Farsa de stat şi de sistem s-a consumat întocmai cum s-a anticipat, dar răspunsul pe care suveraniştii de sistem îl dau este: mai vrem o dată şi încă o dată!
Dezvoltarea firească a rezultatului electoral din 09 iunie 2024 ar fi presupus câţiva paşi absolut necesari: de diagnosticare publică şi de asumarea unor răspunderi politice pentru eşec, astfel încât acesta să nu se reproducă la alegerile prezidenţiale sau la cele parlamentare. Nimic din toate acestea, dimpotrivă. Rezultatul a fost salutat ca o victorie iar George Simion „s-a fost desemnat” candidatul AUR la alegerile prezidenţiale.
Prin această mişcare, camuflată de anunţarea unei competiţii interne care nu s-a mai produs, partidul AUR îşi cimentează profilul de partid minor şi de partid de lider, nu de grup. AUR va evolua exclusiv în linia liderului său (cu virtuţile, dar mai ales cu slăbiciunile sale), încălcând promisiunea explicită că se va constitui un adevărat front de dislocare a vechilor politicieni şi a vechiului fel de a face politică. Avem un PRM adus la zi, cu exact aceeaşi menire în tactica poziţionărilor electorale.
Lansarea lui George Simion spre prezidenţiale rezolvă dintr-un foc dilema lui Marcel Ciolacu şi a lui Nicolae Ciucă_care, deodată, capătă un aer de minimă onorabilitate şi de competenţă. Dar chestiunea candidaturii AUR la prezidenţiale depăşeşte contingentul comasaţilor şi planurile acestora, provocând un colaps naţional pe termen lung (cel puţin un deceniu).
Nu neagă nimeni că există un interes direct ca George Simion să intre în turul doi, după cum acelaşi rost l-a împlinit anterior doamna Viorica Dăncilă sau Vadim Tudor. Nu neagă nimeni că în partidul AUR şi în tabăra suveranistă sunt şi se vor regăsi destui susţinători ai lui George Simion care să urmărească securizarea unui post eligibil pentru parlamentare. Pe de altă parte, în spatele acestor intenţii şi sacrificii, suveranismul rămâne nestructurat politic, nedefinit, neorientat spre miză, obiectul unor jocuri politice fără viabilitate.
AUR continuă politica superficialităţii pe toate planurile, inclusiv în acele chestiuni de importanţă capitală pentru viitorul poporului român. Nu este clar dacă doar atât poate sau doar atât a primit ordin să poată.
Alternative la George Simion?
Nu prea există. În politică organizarea înseamnă putere. Răzvan Constantinescu, Cozmin Guşă sau Diana Iovanovici Şoşoacă nu au putere deoarece nu au resursele politice minimale să se angajeze în competiţia pentru prezidenţiale, altfel decât întărind acelaşi rol ce i-a fost atribuit lui George Simion. Mai e timp de construit, mai e încă loc de promisiuni şi chiar de sacrificii, dar date fiind condiţiile, oare mai au rost?
Soluţii?
Soluţia Iurie Roşca este în afara politicii de partid 8şi în afara societăţii româneşti, din păcate) şi rămâne singura promiţătoare pe termen mediu şi lung. Soluţia sa se află în afara logicii politice care ne domină/care ne-a colonizat intelectual şi presupune mai întâi construirea unei înţelegeri împărtăşite privind formele, scopurile şi limitările sistemului politic actual. A rămas singura cale ce atacă adevăruri despre care politicienii de sistem nici nu îndrăznesc să amintească (cu excepţia Dianei Şoşoacă, care o face tangenţial însă prejudiciind în mare măsură miza).
Planul Roşca presupune în primul rând înţelegerea împărtăşită, colectivă, a realităţilor politice primare însoţită de un angajament individual de loialitate faţă de adevăr şi de acţiune unificată. Nicio acţiune politică nu se poate întreprinde în afara ariei de expertiză comună a membrilor săi, iar abandonarea conştiinţei naţionale în mâinile propagandei de sistem şi a politicienilor care speră să se integreze acestuia reprezintă cea mai mai gravă formă de risipă a energiilor colective.
La ce fel de expertiză mă refer?
Expertiza comună presupune atât experienţă politică la nivel înalt cât şi competenţă politică acumulată prin slujirea netulburată a adevărului. Expertiza comună înseamnă o acumulare de răspunsuri date întrebărilor pe care puţini mai au curajul să le formuleze. Răspunsuri care nu se regăsesc în interiorul sistemului mainstream de mimare a participării politice ci în acele câmpuri stigmatizate, minate, vânate, marginalizate, enclavizate de puterea duşmană.
Spre ne-norocul nostru, calea spre adevărurile primare de trebuinţă trece prin acele mlaştini conspiraţioniste, sârme ghimpate antisemite(antisemitiste), prin colţii şi ghearele opoziţiei controlate, prin otrava onorabilităţii fals anti-sistem, prin ceaţa paranoiei speculaţiilor nefundamentate, prin dejecţiile neputinţelor moraliste şi prin spaima puterilor oculte care se produc la vedere. Calea spre adevărurile primare străbate un tărâm de o complexitate ce trebuie recunoscută şi respectată, iar nu ignorată. Nu oricine o poate pricepe şi nimeni nu se poate aventura de unul singur. Nimic nu e uşor iar prin puterile proprii totul este cu neputinţă de împlinit.
De unde să începem?
Planul Roşca pleacă de la curajul de a adresa întrebări şi de la exerciţiul de recunoştinţă faţă de cel care are curajul de a oferi răspunsul complet. E nevoie de acel curaj de a întreba nu de dragul de a slei interlocutorul şi de a se afirma pe sine, ci pentru a hotărnici graniţele expertizei comune la nivel individual, de grup, de neam. E nevoie de exprimarea recunoştinţei celui ce primeşte faţă de cel ce se jertfeşte şi slujeşte. Mai întâi prin atenţie şi interes, apoi prin cuvânt şi prin faptă.
Trebuie să facem asta cât timp ni se mai lasă vreme, cât nu ni se ia şi puţina lumină lăsată. Cu întrebarea să călătorim:
Ce să aflu? Ce să fac? Ce să citesc? La ce să mă pricep? La ce să renunţ? Ce să dăruiesc? Unde să vin? Ce să aduc? Cui să mă alătur? Cum ieşim din capcană?