2024 se anunţă Anul Marilor Spectacole


Mari spectacole ne aşteaptă în anul ce vine judecând după cum s-au pregătit actorii, clovnii, scenografii, regizorii, recuzita, publicitatea, portierii, publicul în freamătul anticipaţiei.

Anul 2024 reprezintă unul dintre cele mai încărcate momente sub aspect electoral, mai mult de 50 de ţări urmând să-şi relegitimeze conducerile prin participarea populaţiilor la jocul politic. Ultimul an comparabil ca magnitudine a fost 2016, atunci când centrale în atenţia globală s-au fixat alegerile din S.U.A. Nu este exclus ca anul ce vine să ne aducă şi un sentiment de Déjà Vu.

2023 se încheie pentru noi într-o notă ameninţătoare, fixându-ne neputinţa de a rosti împreună adevărurile cele mai de început pentru nădejdea noastră de emancipare. Conversaţiile libere abia se mai poartă prin unghere de internet iar strânsoarea molohului lumesc a devenit certitudine. Ani de zile de avertismente şi chemări s-au scurs fără ca cei mai mulţi dintre noi să pună bun început mărturisirii sau împreună-ridicării spre împotrivirea faţă de rău şi minciună.

Anul acesta a consimţit victoria zdrobitoare a grupului pederast asupra românilor, fiind primul an când “luna mândriei” s-a generalizat în toată ţara, cu participare semnificativă. Cunoscuta lor tehnica de desant în autocare, cu proceduri combinate de logistică civică şi propagandă mediatică a covârşit puţinele zbateri ale conştiinţelor ortodoxe. Administraţia Bisericească însăşi a poruncit ferm “Non-combat!”, chestiune pe care nici nu am mai avut inimă să o denunţăm public.

Post-pandemie, nimic notabil nu s-a consumat. La mare distanţă de termenul rezonabil în care justiţia este obligată să se pronunţe, am aflat cu toţii, cu menţiune “definitivă”, că hotărârile Guvernului de anulare şi denaturare a libertăţilor noastre au fost şi nelegale şi ilegale. Un spectacol judiciar ni se pregăteşte lângă sau împreună cu cel electoral în anul ce vine, obiectul său vizând însă chestiuni de ordin material, prejudicii financiare, risipa resurselor bugetare, iar nu lovitura asupra statutului nostru de cetăţeni liberi.

Statul s-a proclamat pe sine stăpân asupra noastră, fără niciun fel de scrupul sau de ezitare şi nu dă deloc de înţeles că ar face paşi înapoi în această privinţă. Mai apăsătoare decât digitalizarea este contrafacerea culturii politice, a filosofiei colective care rânduieşte vieţuirea noastră împreună. Am fost aduşi în punctul în care nici cei mai optimişti dintre noi nu văd viitorul altfel decât sub cizma stăpânirii absolute.

Agenda 2030 rămâne azimutul tuturor politicilor publice de la noi şi de aiurea, principalul element de guvernare globală al cărui caracter abscons, generos în intenţii şi mortal în consecinţe, vădeşte lenea noastră intelectuală şi preferinţa noastră pentru autoamăgire şi laşitate.


În acelaşi timp, anul ce se încheie marchează cel mai limpede răgaz ce ni s-a dat până acum, prilej de risipire a multor iluzii, moment de difuzare a unor mari adevăruri, episod de pregătire a viitorului într-o claritate istorică cum nu s-a mai întâlnit în lume. Adevărul este astăzi accesibil oricui, indiferent de planul în care acesta activează. De la înfruntarea ereziei ecumeniste, la înfeudarea noastră financiară, la reformele justificate de spaima climaterică, la aşa-zisele controverse istorice şi la implicarea noastră entuziastă în războiul de peste graniţă, niciodată adevărul nu a fost mai la vedere, mai strălucitor, mai convingător, mai mustrător.

Din această pricină cred şi susţin că anul 2024 va fi cel al Marilor Spectacole, al căror scop particular şi punctual va fi să oculteze Adevărul în toate manifestările sale lumeşti şi, unde va fi cazul, duhovniceşti. Anticipez cu amărăciune pentru anul ce vine că niciodată nu va fi fost Adevărul mai ignorat, mai părăsit, mai pângărit, mai covârşit, mai contrafăcut.

Sub aceste sumbre predicţii, reînnoiesc urările de căpătâi ale sitului nostru:

..se cade să suferim primejdiile acestei lumi, cu bucurie!

Cu mulţumiri calde celor care ne citesc, ne scriu şi ne încurajează, vă dorim un an plin cu binecuvântări de la Domnul, cu bucurii depline, cu inimă uşoară, cu gând bun şi cu mare nădejde în dragostea Domnului Nostru Iisus Hristos.

La mulţi şi binecuvântaţi ani!

Războiul ne-rece: Revoluţie < lovitură de stat < agresiune externă hibridă < subjugare!

Titlul corespunde celor patru chei de interpretare a evenimentelor din decembrie 1989, împrejurări care deşi au fost între timp lămurite în elementele lor esenţiale sub aspect faptic, subzistă în conştiinţa publică în mod distorsionat, denaturat, cu grave consecinţe pentru înţelegerea corectă a situaţiei de subjugare în care ţara şi poporul se regăsesc astăzi.

Situaţia este şi mai gravă pentru românii ortodocşi care, refuzând o realitate deloc măgulitoare, aleg să absolutizeze frânturi de semnificaţii scoase din context pentru a forţa interpretarea potrivit căreia ar fi existat o jertfă benevolă, martirică, asumată colectiv, pentru ideea de libertate sau, şi mai grav, pentru ideea de democraţie, capitalism, liberalism ori pentru integrare europeană.

Ce frumos curaj au arătat tinerii noştri!

Nimeni nu neagă că între cei aflaţi în stradă atunci au fost multe persoane care au probat curajul şi credinţa în Dumnezeu, precum şi o dorinţă arzătoare pentru libertate. Acestea sunt însă neînsemnate/irelevante pentru mecanismul de surpare a edificiului de putere existent şi de capturare/asasinare a personajelor cheie, ci mai mult sunt importante pentru procedura ulterioară de legitimare a noilor conducători.

Oricât de lăudabilă este participarea la acţiunile de stradă din decembrie 1989, chiar şi când aceasta s-a soldat cu decese, prezenţa curajoasă în bătaia focului de armă nu depăşeşte semnificaţia unui pretext pregătit şi speculat de complotişti, fără a avea niciun fel de autonomie tactică sau strategică pentru atacul dat asupra statului şi conducătorilor săi.

Termenul tehnic pentru jertfa de sânge din decembrie 1989 este: “exploatare în orb”.

Tot tehnic vorbind, e lovitură de stat!

În acelaşi timp, nimeni (de bună-credinţă) nu se mai poate menţine astăzi pe linia narativă a anilor ’90 referitor la o aşa-zisă mişcare de stradă spontană care a produs emulaţie şi a emanat un salvator grup de iniţiativă care a preluat puterea (cică abandonată de dictator!) în fruntea căruia s-a remarcat Ion Iliescu.

Cărţile scrise în ultimii 30 de ani descriu şi documentează în detaliu, printre altele, fazele premergătoare constând în existenţa unui plan de debarcare a lui Ceauşescu încă din 1969, Operaţiunea „Dniester“ iniţial proiectată de sovietici, mai apoi însuşită şi de francmasonerie şi executată cu larga contribuţie a occidentului, decisive fiind atât statele cât şi entitatea descrisă aluziv ca fiind Grupul Creditorilor de la Paris.

Sunt neîndoielnice pregătirea, organizarea şi recrutarea unui grup complotist, poziţionarea logisticii de atac, prezenţa trupelor străine sovietice şi franceze, pre-condiţionarea psihologică a populaţiei pentru răsturnarea regimului, campania de demonizare a lui Ceauşescu, campania de devalorizare a reuşitelor economice şi industriale, organizarea unei penurii generalizate a bunurilor de larg consum chiar şi după achitarea integrală a datoriilor ş.a.m.d.

Revolta nu e revoluţie!

Revolta e chiar paralelă cu ideea de acaparare şi exercitare a puterii şi poartă o altă semnificaţie: contestarea legitimităţii puterii, negarea autorităţii iar nu aproprierea sa, împiedicarea exercitării (nedrepte) a puterii.

Revolta populară din decembrie 1989 este dovedită a fi rodul unor provocări şi diversiuni amplificate de profesionişti ai manifestaţiilor de stradă, persoane care au menţinut forţa de rezistenţă a străzii în faţa trupelor de represiune suficient timp pentru ca acei complotişti care s-au insinuat în nucleul de putere al statului să producă evenimentele prin care au forţat îndepărtarea Ceauşeştilor şi izolarea acestora de instrumentele de luptă şi de supravieţuire.

Dar revolta a condus la alungarea lui Ceauşescu!

Fals; generalul Ioan Geoană, tatăl prezidenţiabilului Mircea Geoană l-a împiedicat pe Ceauşescu să intre în buncărul de comandă din Comitetul Central, Ceauşescu a fost luat cu forţa de pe balcon, urcat pe acoperiş şi dus de subţiori, împotrivindu-se, la elicopterul cu care a fost evacuat de la putere. Alungarea lui Ceauşescu s-a produs prin acţiunea complotiştilor, nu a tulburărilor din stradă.

Ceea ce este absolut necesar a fi subliniat este că regimul ceauşist ar fi supravieţuit şi revoltelor populare şi încercărilor de lovitură de stat, dacă acestea nu ar fi fost alimentate şi protejate militar şi politic de URSS, SUA, Franţa, Anglia, Ungaria şi Iugoslavia.

Subliniez! Nici revolta populară şi nici lovitura de stat nu au condus ele însele sau conjugat la căderea regimului ceauşist, ci determinantă şi absolut indispensabilă pentru reuşită a fost agresiunea externă hibridă, militară-politică, pregătită timp de mai mulţi ani, cunoscută, discutată şi anticipată la vârful elitelor comuniste din România.

De ce spun agresiune hibridă?

Vorbim de un act de război ne-rece desfăşurat sub acoperirea/pretextul unor tulburări sociale, convenit în forma finală la întânirea din 2-3 decembrie de la Malta (Bush-Gorbaciov) şi din 6-7 Decembrie de la Kiev (Gorbaciov-Mitterrand), act de război coordonat operaţional de la Chişinău, care a produs prin cleştele celor două instrumente principale (revoltă de stradă şi complot asupra conducătorului) desfiinţarea statului român (dispariţia Republicii Socialiste România), capturarea, torturarea şi uciderea conducătorilor statului şi a celor loiali lor, schimbarea regimului constituţional, schimbarea regimului juridic şi politic, schimbarea modelului economic, transferarea sau însuşirea proprietăţilor statului înfrânt, demolarea industriei şi demantelarea economiei naţionale, degradarea statutului politic internaţional, transformarea României într-o colonie fără voinţă politică vie.

Ulterior zilei de 22 şi până la consolidarea puterii, prin genocid, propagandă şi manipulare mediatică, o populaţie complet debusolată a fost făcută complice şi minţită că a fost entuzistă-creatoare a unui nou cadru existenţial pentru viitorul naţiunii române.

I s-a spus că preţul plătit ar fi fost mare şi că s-a achitat cu sângele vărsat. A fost apoi antrenată într-un joc electoralist, mimând “democraţia originală”, “contra-revoluţia”, “revoluţia confiscată”, “ameninţarea extremist-legionară”, mineriadele şi “politica partizană”, în scopul obţinerii răgazului şi secătuirii dorului colectiv de libertate şi de adevăr.

Cu ce fel de eroi ne-am pricopsit?

Poporului i s-a indus şi i s-a inventat în scopul loializării prin falsă răsplată o clasă butaforică de eroi “revoluţionari”, cu rol mai mult sau mai puţin determinat în producerea unui rezultat politic neafectat în vreun fel de activitatea proclamată drept eroism revoluţionar. În fapt, vorbim despre o reţetă de corupere sau de menţinere într-o stare generalizată de degradare sufletească a elitelor, care a împiedicat revirimentul moral, însetarea colectivă de adevăr şi dreptate şi revenirea întru sine.

Esenţial rămâne adevărul că oferta politică pe care fiecare dintre noi am primit-o la schimb a fost suficient de convingătoare sub aspect individual încât să nu ne mai pese de valorile şi îndatoririle pe care trebuie să ni le însuşim şi să le exercităm ca popor liber. Ceea ce este esenţial pentru o naţiune liberă şi prosperă a fost plasat într-un contingent şi într-un plan vocaţional pe care suntem incapabili să îl mai înfăptuim în concretul său normativ.

Instrumentele juridice, politice şi comunitare care ne sunt absolut de trebuinţă pentru împreună despătimire, înduhovnicire, sfinţire şi mântuire au fost înlăturate/ împiedicate/ subminate prin arhitectură constituţional-judiciară, prin dependenţe de drept internaţional şi înlănţuire economico-financiară, prin modelarea mediatic-culturală a practicii sociale, precum şi prin afirmarea unor drepturi ale omului şi implementarea de politici publice absolut incompatibile cu învăţătura şi tradiţia ortodoxe, făcându-ne colectiv părtaşi la lucrarea de demonizare a lumii.

Ce e autentic românesc în evenimentele din 1989?

O concluzie tare dureroasă pe care m-am găsit obligat să o fac în urma lecturilor mele este că cea mai consistentă, mai substanţială participare autentic românească la căderea regimului comunist nu a fost jertfa de sânge a revoltei populare de până în ziua de 22 ci, incomparabil mai dihai, trădarea!

Strada însăşi a rezistat dincolo de punctul critic datorită implicării unor divesionişti profesionişti, români în primul rând, apoi străini, pregătiţi în URSS, în Franţa şi în Ungaria.

Dar! Determinantă cu adevărat pentru înfrângerea statului socialist român şi pentru capturarea şi asasinarea conducătorilor săi a fost mai abitir trădarea, trădarea Securităţii statului în primul rând, apoi prea numeroşilor agenţi străini din rândul elitelor militare şi politice, agenţi în primul rând sovietici, apoi occidentali.

Cele trei matrioşti sunt înghiţite de cea de-a patra

Să ne gândim la un set de păpuşi Matrioşka: la păpuşa revoluţiei, ascunsă în păpuşa loviturii de stat, ascunsă în păpuşa agresiunii externe sovieto-franceze; ceea ce se discută mai puţin, deşi este de o evidenţă orbitoare, se referă la tutelarea evenimentelor din 1989 de către facţiunea evreiască cominternistă din România, subsidiară celei din URSS, facţiune aflată sub obedienţă francmasonică în occident.

Dincolo de raţiuni geopolitice concurente convenite între marile puteri, a fost unificatoare pentru coerenţa de acţiune şi pentru coerenţa obiectivelor urmărite prin eliminarea ceauşiştilor autoritatea deosebită cu care au fost învestiţi etnicii evrei Brucan, Roman şi Iliescu.

Pentru început, este limpede că şi în România s-a consumat un episod clasic al conflictului stalinisto-troţkist, prin care partida cominternistă a răzbunat înfrângerea politică suferită anterior în faţa comuniştilor naţionalişti-suveranişti români. Însă a ne opri aici e prea puţin şi umbreşte adevărul util nouă.

Ce treabă au evreii cu revoluţia?

Evenimentele din decembrie 1989 se cer a fi înţelese şi în continuarea forţelor care au configurat istoria statului român din secolul XIX şi până acum, respectiv obiectivul de dominare şi de subjugare a poporului român de către puterea evreiască.

Sugestiv pentru ortodocşii români este traseul intelectual al disidentului Ioan Roşca, cercetător al regimului comunist care, documentând răspunderea politică şi juridică pentru crimele regimului ceauşismului s-a văzut nevoit să facă o extindere către crimele regimului comunist, apoi către crimele statului interbelic, ulterior şi antebelic, până când a ajuns să-i fie imposibil să evite documentarea succesului evreiesc în subjugarea poporului român, chestiune istorică de o continuitate irefutabilă şi centrală inclusiv pentru justa înţelegere a căderii regimului ceauşist. Cu privire la Fresca împotrivirii aşezării evreilor în România voi reveni într-un articol separat.

Deasupra acestui nivel, determinantă a fost şi atitudinea lui Ceauşescu faţă de influenţa Clubul Creditorilor de la Paris, eufemism pentru capitalul evreiesc internaţional organizat în loji masonice, deranjat de politica de emancipare financiară pe care a urmărit-o regimul Ceauşescu. Fără a reprezenta un motiv exclusiv sau de cea mai mare importanţă, este limpede că şi acest aspect a condus la schimbarea planurilor marilor puteri privitor la viabilitatea şi continuitatea regimului Ceauşescu în România.

Să plângem după Ceauşescu?

Personal nu pot face acest lucru, deşi consider că Nicolae Ceauşescu a fost conducătorul român cu cele mai consistente şi ample succese de dezvoltare în raport de situaţia ţării la momentul accederii sale la putere. Este cert faptul că Nicolae Ceauşescu a îndreptat enorm de multe rele moştenite de la guvernarea anterioară şi că a îmbunătăţit, per ansamblu, situaţia poporului român în condiţiile unui război ne-rece purtat împotriva sa.

La fel de evidentă este şi lecţia duhovnicească ce decurge din parcursul său politic, anume că nimic construit pe crimă, minciună, necredinţă şi păcat nu dăinuie. Mă număr printre cei care consideră că risipirea post-decembristă a acumulărilor materiale ne este doar nouă imputabilă, prin laşitatea şi necinstea arătate. În primul rând, la nivel colectiv, am distrus şi furat mai mult decât s-a risipit din cauza necredinţei şi îngâmfării atee cu care s-a zidit economic România Socialistă.

Totuşi, aşa nevolnici şi subjugaţi cum suntem, inutilitatea sacrificiilor comuniste făcute pe altarul materialismului în dauna credinţei şi dorului de sfinţire reprezintă o lecţie duhovnicească care va însoţi neamul românesc în veac, până în sfârşitul vremurilor. Niciodată nu a existat în istoria lumii un astfel de exemplu de acumulare şi dezvoltare, urmate de o asemenea paşnică distrugere şi alienare.

Dar de ce ne-ar strica un mit frumos al Revoluţiei?

Consider că cei mai mulţi intelectuali români care susţin ideea Revoluţiei Române ca mit fondator, chiar şi când realităţile complotului, a loviturii de stat şi a agresiunii externe sunt covârşitoare, pleacă de la o dorinţă justă şi sunt bine intenţionaţi. Ei cred că doar şi aparenţele marilor adevăruri şi experienţe ne sunt de trebuinţă pentru ca neamul să facă un pas mai departe în istorie.

Pledez însă că se ignoră nevoia de adevăr adânc pe care poporul român o resimte privitor la istoria sa, pentru însănătoşirea sa morală, pentru regăsirea sa sufletească. Nu-i nimic diferit între dorinţa lui Ceauşescu de a emancipa poporul român pe calapodul dezvoltării materiale comuniste şi dorinţa afirmată a europeniştilor de azi de a ne izbăvi prin deplina integrare europeană, climaterică, sustenabilă. Sub raport spiritual, atesimul comunist se înfrăţeşte cu sincretismul relativist-progresist care obligă la celebrarea pederaştilor, la tolerarea pervertirii, satanizării, apelând la creditul unui mit al Revoluţiei pentru demo(no)craţie.

Avem alte variante de Mit Fondator pentru România de mâine?

Testul înfăţişării spre cinstire a Sfinţilor Închisorilor îi vădeşte instant şi în sincron în toată urâţenia lor lăuntrică pe toţi revoluţionarii duplicitari în axiologia lor declarată. Celebrarea mitului curat al Revoluţiei din 1989 ca unică sursă de adevăr, legitimitate, integritate colectivă, curaj şi sacrificiu strâmbă realităţi evidente.

Scopul absolutizării politice a purităţii depline a Revoluţiei Române şi a “regimului emanat” vizează păstrarea dependenţei de traseu: pro-occidentalizare ca derivat francmasonic, parteneriat strategic ca regim de colonizare, relativism religios ca apostaziere.

Rostirea cu evlavie a numelui Sfântului Mucenic Corneliu îi răvăşeşte dincolo de orice posibil efort de reţinere, vădindu-se aluatul turbat-anticomunist al fariseilor, căci nu e destul adevăr care să-i ardă în ideea de puritate a Revoluţiei aşa cum este în sfinţenia Mucenicilor din temniţele comuniste.

Dar cât adevăr se găseşte în evenimentele din decembrie 1989?

Tot atât cât găsim într-un strigăt singur dar auzit şi simţit de mulţi: “Dumnezeu există!”, într-o nădejde nelumească “Vom muri şi vom fi liberi!”, într-o făgăduinţă nestrămutată: “Se vor lupta cu noi şi morţi, iar noi o să fim alături de voi să ne apăraţi. Şi morţi vom izbândi.” Cine nu găseşte aici substratul politic comun al singurului nostru “mit fondator”, orb este la cunoaştere şi de i-ar fi desecretizate toate arhivele din lume!

De aceea, afirm că jertfa de sânge a celor morţi în decembrie 1989 constituie (încă) un legământ la care noi trebuie să accedem prin dreaptă trăire, apoi printr-o corectă înţelegere a realităţilor politice şi istorice şi, mai ales, oricât de greu ne vine a spune, prin precisa identificare, cunoaştere şi vădire a duşmanului nostru.

Curajul eroilor din decembrie 1989 trebuie onorat probând discernământul nostru, acuitatea judecăţilor noastre spre făptuire şi temeritatea în a angaja poziţiile politice cele mai ostile adevărului, independenţei şi suveranităţii noastre.

Cum transfigurăm Revoluţia Română?

Cât timp nu noi am făcut Revoluţia, nu noi am fost cei care am îndreptat nedreptatea, nu am reuşit să rostim împreună adevărurile noastre, nu noi i-am judecat şi pedepsit sau iertat pe vinovaţi, atunci despre Decembrie 1989 nu putem vorbi decât ca despre o specie de minciună difamantă care apasă adevărata tradiţie istorică românească, nu putem vorbi decât ca despre încă o înfrângere care-şi aşteaptă învierea.

Caracterul Revoluţionar al evenimentelor din decembrie 1989 încă-şi aşteaptă împlinirea deşi semnificaţiile sale politice imediate demult sunt epuizate!

Or, la acuş 35 ani de la Înfrângerea din decembrie 1989, suferită într-un război ne-rece care a produs mari vărsări de sânge, ne îmbătăm cu prea măgulitoarea poveste ficţională despre superba Revoluţie Română în loc să punem în ordinea şi forma de înţelegere firească adevărul celor trei elemente istorice (revolta populară, lovitura de stat, agresiunea externă) împreună cu trista realitate a subjugării românilor de către evrei.

VIDEO | Complexul Monahal Bănceni călcat de forțele SBU sub pretextul unor “percheziții”

SBU desfășoară percheziții ample în complexul monahal Bănceni. Acțiunea de azi se înscrie în suita politicii de stat de persecutare deschisă, violentă, sub aparența procedurilor judiciarizate, a ortodoxiei canonice din Ucraina, în favoarea unei biserici de stat, pretins autocefală, în fapt schismatică. Nu doar ortodocșii din alte țări, dar până și personalități media precum Tucker Carlson și Elon Musk au invocat prigonirea violentă, cu vărsare de sânge și întemnițări, a ortodocșilor din Ucraina.

Cu toate acestea, BOR păstrează o tăcere condamnabilă în acest caz deși își manifestă “solidaritatea deplină” cu genocidarii poporului palestinian. În privința românilor din Ucraina, prin vocea dlui Bănescu, BOR le cere “să se adecveze”, fără alte comentarii.

În schimbul tăcerii BOR, Ucraina promite că vom primi Sfintele Moaște ale iubitei noastre Cuvioase Teodora de la Sihla.

Oare nu ne mustră conștiința: din mâinile cui primim noi aceste neprețuite odoare? Cine ni le oferă când știm cum a fost răpită Lavra Pecerska? Cu ce preț vrem să primim această mituire?

Să nu cumva să cadă sângele ortodocșilor martirizați în Ucraina asupra noastră!

Iurie Roşca: Traseul disidenţei de trebuinţă

De curând, domnul Iurie Roşca anunţa cu bucurie pe canalul său de Telegram“justiţia română i-a permis intrarea în România”, cunoscut fiind faptul că, anterior, îi fusese comunicat în vama Albiţa refuzul de intrare în ţară, pentru motive (iniţial) necunoscute. Împreună cu respectivul anunţ pe Telegram, Iurie Roşca a publicat şi sentinţa Curţii de Apel Bucureşti, in extenso, punând-o astfel la dispoziţia oricărui român curios să afle şi să înţeleagă mecanismele birocratice de persecutare politică a disidenţei intelectuale şi (meta)politice.  

Sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti conţine concluzii şi observaţii de o gravitate deosebită pentru pretinsul nostru “regim democratic”, între altele acest aspect fiind de natură a obliga la reevaluarea prezenţei şi activităţii publice a domnului Iurie Roşca, mai ales din partea celor naufragiaţi, prin efectul inerţiei intelectuale, în tabăra detractorilor săi.

Cât despre cei care au simţit că lui Iurie Roşca i se face o nedreptate, senţinţa cu pricina aduce o binevenită confirmare a intuiţiilor iniţiale. Despre ce e vorba?

Concluzii devastatoare pentru Serviciul Român de Informaţii

Interdicţia de intrare în ţară, pusă în aplicare de Poliţia de Frontieră, a avut drept precursor adresa strict secret a Serviciului Român de Informaţii nr.00216715 din 11.09.2020 prin care Iurie Roşca era calificat un pericol pentru securitatea naţională a României. Întrucât adresa S.R.I. era clasificată, ea a putut fi consultată exclusiv de magistratul cauzei, nu şi de către părţile din dosar care, necunoscând conţinutul acesteia, nu au putut formula apărări la obiect.

Totuşi, în interesul soluţionării cauzei, magistratul a procedat la analizarea argumentelor şi susţinerilor din cuprinsul adresei secrete, fără a o reproduce textual, iar concluziile instanţei sunt de natură să devoaleze o acţiune evidentă de persecutare pe criteriul convingerilor politice.

Reţine magistratul cauzei faptul că, în lumina adresei S.R.I., măsura adoptată “este nejustificată şi nelegală”, că adresa S.R.I. “conţine ipotetice ameninţări la adresa securităţii naţionale care reprezintă aspecte strict teoretice”, “fără a evidenţia o legătură directă de cauzalitate”, ci “evidenţiază strict aspecte cu caracter general”. Măsura nu este “justificată în mod obiectiv de împrejurări factuale concrete care să releve pericolul concret, imediat, grav şi actual al prezenţei reclamantului pe teritoriul României la data de referinţă”.

Cum arată poliţia politică de rit nou?

Cu adevărat gravissimă este concluzia cuprinsă în parag.6-7 de la pagina 12 a sentinţei, aspecte care descriu clar acţiuni de poliţie politică:

“Din această perspectivă, Curtea constată că măsura adoptată în privinţa acestuia este justificată de aspecte generale, în condiţiile în care nu relevă raţionamentul concret care să sprijine concluzia reţinută prin actele atacate, prin raportare la actele/acţiunile/faptele imputate reclamantului.

Pârâţii nu au aratat dacă acestea aveau capacitatea de a pune în pericol efectiv, direct, imediat şi grav valorile /principiile menţionate/protejate prin dispoziţiile legale amintite, ci evidenţiază strict interpretarea unor opinii exprimate de către reclamant în diferite modalităţi cu referire la probleme de interes public referitoare la diverse domenii şi raportarea concluziilor rezultate din această interpretare la persoana reclamantului.” 

Vă îndemn călduros să lecturaţi analiza pe fond a Curţii, începând cu paragraful final de la pagina 11 şi până la dispozitivul aflat la pagina 13 a sentinţei. Veţi constata că în pretinsul “regim democratic” din România, Serviciul Român de Informaţii face analiza şi interpretarea unor opinii exprimate în diferite modalităţi, cu referire la probleme de interes public, vizând diverse domenii, prin relaţionarea concluziilor rezultate la persoana pe care o au în supraveghere.

Faţă de interpretarea opiniilor lui Iurie Roşca, Serviciul Român de Informaţii a dispus pentru prima oară în istoria statului post-decembrist măsura represivă a interzicerii intrării unui român în propria ţară.  

Oare ce alte acţiuni de poliţie politică practică serviciile?

Wikipedia spune că: “Prin poliție politică se înțelege organul de stat care strânge informații despre cetățenii opuși regimului la putere și ia măsuri represive împotriva acestora.”

Acestea fiind lămurite, se naşte următoarea curiozitate: Ce alte măsuri represive au fost dispuse faţă de Iurie Roşca, românul care se împotriveşte regimului aflat la putere?

Oare nu este rezonabil să presupunem că dacă securiştii au fost îndeajuns de cutezători să impună Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră executarea unor acte vădit negale, cu atât mai mult s-au dedat la luarea unor măsuri represive care sunt, în mod tradiţional, mai la îndemâna securiştilor?

Oare nu este rezonabil să ne întrebăm cum anume a ajuns să fie circumscris profilul mediatic al lui Iurie Roşca imaginii de “trădător” şi de “iudă”? Oare nu ar fi bine să ne amintim acele episoade şi contextul aferent pentru a reevalua hapul mediatic de înghiţit ori de câte ori este menţionat numele lui Iurie Roşca?

Oare nu este rezonabil să ne întrebăm cum anume a ajuns cariera politică a lui Iurie Roşca să se stingă, în ciuda capitalului său politic net superior celor azi şi ieri rămaşi pe scena publică?

Oare nu este rezonabil să ne întrebăm în ce măsură discursul său antiglobalist, vechi de decenii, a stat la baza marginalizării sale şi la baza impulsului securiştilor români de a-l compromite?

Şi, finalmente, totuşi cât de pro-ruse sunt ideile marcă Iurie Roşca?

„Trădătorul” Iurie Roşca

În principal, lui Iurie Roşca i se reproşează votul parlamentar surprinzător din 2005 de către o parte a opoziţiei şi, în special, de către Partidul Popular Creştin Democrat al cărui lider era, vot care a decis realegerea lui Vladimir Voronin, candidatul partidului comuniştilor, în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova.

Această opţiune politică a fost justificată pe larg de Iurie Roşca la acel moment, întemeindu-se atât pe schimbarea de curs politic a lui Vladimir Voronin împotriva intereselor imediate ale Rusiei de a obţine federalizarea Republicii Moldova (planul Kozak), cât şi pe insistenţele şi presiunile partidei occidentale, care au intenţionat să îl atragă şi să îl menţină pe Vladimir Voronin în tabăra europeană.

Cu prilejul explicaţiilor oferite, Iurie Roşca a precizat că balanţa a fost înclinată şi de insistenţa preşedintelui României de atunci (acel băsescu) care şi-a dorit să obţină un ascendent politic asupra lui Vladimir Voronin prin sprijinirea accederii sale în funcţie. La scurt timp însă, consilierul de politică externă al preşedintelui din România, acel Andrei Pleşu, a minţit negând zeflemitor orice implicare a României în alegerea preşedintelui Partidului Comunist ca preşedinte al Republicii Moldova. Adevărul avea să iasă la iveală câţiva ani mai târziu, detalii specifice fiind acordate de Iurie Roşca într-un interviu ce i-a fost luat de jurnalistul Victor Roncea, pentru ziarul Ziua.

Acel „unionist” băsescu în locul lui Iurie Roşca

Mai mult, postul de televiziune ProTV Chişinău (vectorul mediatic românesc din Republica Moldova) s-a lansat într-o campanie susţinută de atacare şi discreditare a lui Iurie Roşca pentru vina de a fi „trădat” năzuinţele unioniste, aliindu-se cu Partidul Comunist. Concluzia campaniei de discreditare a fost că Iurie Roşca s-a aliat cu Partidul Comunist pentru că ar fi devenit agent KGB/FSB, nu pentru că i-ar fi cerut-o românii.

În urma acestei campanii mediatice care se va prelungi în anii următori şi lărgi la majoritatea presei pro-româneşti, s-a produs o substituire artificială de capital politic care astăzi este uşor de reperat. Avem în vedere faptul că prin campania murdară de presă desfăşurată de organe media apropiate statului român, acel băsescu a fost propagat pe durata celor două mandate ale sale drept principala figură unionistă de peste Prut, în locul lui Iurie Roşca (ajuns cică! trădător şi iudă).

Tentativele de reinventare politică a lui băsescu, pe calea unor „mişcări populare” cu tineri cu proiecţie politică în stânga Prutului, s-au vestejit precum toate roadele mandatelor sale, fără ca „obiectivul Alexandru Ioan Cuza”, al accederii sale în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova să devină minimal viabil.

Un lung şir de tinere speranţe politice falimentare

Este cert că, din perspectiva statului român şi a intereselor sale geopolitice, nu poate fi tolerată situaţia în care reprezentantul cel mai autentic al năzuinţelor româneşti de peste Prut să fie o persoană necontrolată de securiştii noştri. Ieşirea lui Iurie Roşca de sub tutela politică implicită a României a obligat statul român să reinventeze tabăra filo-occidentală de peste Prut, conlucrând sau conducând personaje neconvingătoare, acolo unde nu au fost de-a binelea infractoare.

Lista substituienţilor locali ai lui Iurie Roşca în preferinţa tutorilor români este foarte lungă şi nu merită amintită aici, speranţa de viaţă politică pentru aceştia fiind una (deosebit de) scurtă. Este de reţinut totuşi faptul că Vlad Filat, cel care a preluat puterea în urma protestelor din 2009, a fost şi el unul dintre cei care au votat în 2005, alături de Iurie Roşca, pentru Vladimir Voronin preşedinte al Republicii Moldova.

Aşadar, apare limpede că nu votarea în sine a lui Vladimir Voronin a reprezentat păcatul de neiertat al trădării, ci insistenţa lui Iurie Roşca de a nu (mai?) răspunde la sugestiile, insistenţele, presiunile Bucureştiului, de a nu preda partidul său şi fanionul mişcării unioniste.   

De ce continuă discreditarea lui Iurie Roşca?

Calculul politic greşit potrivit căruia nu putem îngădui ca unionistul fanion să fie complet autonom de Bucureşti şi vădit critic al Uniunii Europene, obligă în continuare statul român, prin securiştii săi, să îl menţină pe Iurie Roşca într-un permanent proces de maculare şi discreditare, deşi acelaşi stat şi aceiaşi securişti nu au nicio problemă în a conlucra, colabora, negocia cu agenţi (pro)ruşi la vedere care activează în Republica Moldova. Inclusiv nomenclatura transnistreană beneficiază de buletine româneşti şi circulă nestingherită pe aici şi aiurea în UE, inclusiv personaje precum Renato Usatîi şi sora sa, au strânse legături cu România, fără să fie cineva dat în consemn la frontieră. De altfel, acest lucru pare a fi oarecum firesc să se întâmple în zonele geopolitice intermediare, de contact, aşa cum este şi Republica Moldova.

Tăt normal, doar că e clar că discreditarea lui Iurie Roşca nu este cauzată nici de faptul că ar fi votat demult pentru Vladimir Voronin (aşa cum a făcut şi cândva pro-occidentalul Vlad Filat, probabil tot la insistenţele Bucureştiului) şi nici că pasămite ar fi „spion KGB” sau agent pro-rus, cum pare că sunt atâţia politicieni din Basarabia, chiar dintre cei invitaţi prin primăriile din România sau la sediile partidelor de guvernământ de la noi.

Prin urmare, motivul discreditării trebuie să fie altul. Care?

Păstrarea potenţialului de a vorbi pentru şi în numele românilor

În avântul înfierărilor cei mai mulţi scapă din vedere un aspect esenţial: Iurie Roşca s-a aflat mereu în opoziţie, reprezentând un partid mic care a jucat întotdeauna la o categorie superioară faţă de procentul său electoral. Iurie Roşca nu a fost niciodată propriu-zis la putere şi nu a fost niciodată liderul unanim acceptat al unioniştilor. În alianţa sa cu Partidul Comunist, Iurie Roşca a fost un „tolerat dificil” mai degrabă decât un playmaker.

Dovada acestui fapt sunt şi funcţiile politice pe care le-a obţinut, de vicepremier sau vicepreşedinte al Parlamentului. Mereu „vice” pentru că Iurie Roşca a trebuit mereu să fie încapsulat, îndepărtat de plinul autorităţii publice, indiferent de funcţia la care ar fi acces.

De altfel, teza mea este că funcţiile de „vice”, „sub”, „adjunct” şi „prim-adjunct” sunt culmea puterii instituţionale la care pot accede politicienii independenţi într-un stat colonial, cu un regim politic aservit străinilor.

Roadele unor înverşunări politice

Este sugestivă verificarea listei nominale a celor care au ocupat în Basarabia funcţii „depline” de autoritate şi demnitate publică. Vom regăsi puţine persoane cu istorie, cu luptă şi cu personalitate, chiar şi la vârful statului. Iurie Roşca mereu a luptat sau a fost luptat de alţii şi, ca o constantă, Iurie Roşca a fost mereu ţinta defăimărilor. Iurie Roşca a fost un tânăr mult prea precoce politic, greu de tolerat în avântarea sa de seniorii unor alte vremuri, chiar dintre cei cu veritabile merite în lupta pentru emancipare naţională.

Parcursul politic al unionismului basarabean a fost unul zbuciumat şi înveninat de neînţelegeri şi conflicte, de tarele începuturilor de drum şi de racilele practicilor politice îndătinate. Cert este însă că lui Iurie Roşca nu i s-a iertat nimic şi că îi sunt, în continuare, colportate cele mai aberante reproşuri şi acuzaţii, toate indexate într-un rechizitoriu continuu actualizat.

Speculez că s-a întâmplat asta preponderent din pricina înverşunării lui Iurie Roşca, în al cărui potenţial politic el însuşi a crezut şi care a fost cunoscut şi recunoscut inclusiv de către adversarii săi.

Şi, mai ales, pentru că a avut mereu capacitatea de a articula un discurs coerent şi autentic, să facă pedagogie politică acolo unde discursul general a fost şi rămâne atent controlat şi scenografiat, a avut mereu capacitatea de a rosti în numele românilor adevăruri greu de purtat.

Încăpăţânarea de a fi român şi disident politic

După plecarea la Domnul a lui Paul Goma, Iurie Roşca rămâne principalul disident politic al românilor, un statut confirmat astăzi inclusiv judiciar în România. În Republica Moldova, rămâne singura personalitate publică cenzurată de securiştii locali, pe baza unor justificări ridicole, nu tocmai străine de cele invalidate de Curtea de Apel Bucureşti. Justiţia basarabeană nu pare capabilă să-şi împlinească menirea, cimentând mai cu asupra măsura calitatea sa de disident.

Că acest lucru convine sau nu, că statutul său este acceptat ori ba, contează mai puţin. Teza mea este că, dinspre România, Iurie Roşca este oricum foarte dificil de înţeles, dar nu din vina sa. Convingerea mea este că românii sunt un popor mult mai captiv propagandei decât sunt cei din Republica Moldova, despre care în mod impertinent susţinem unii că ar fi fost mancurtizaţi de ruşi.

Basarabenii fac obiectul unei competiţii de naraţiuni care lipseşte complet românilor. Aici, naţional-sionismul este considerat propagandă rusă şi, în principiu, orice nu este aliniat comandamentului colonial este înfierat ca propagandă rusă.

Cine şi cum critică

În România critica pe care Iurie Roşca o face Rusiei este de neînţeles întrucât nimeni dintre intelectualii români nu face o critică corespondentă, în oglindă, a occidentului. Cei din România care critică S.U.A. sau U.E. o fac resentimentar, fără profunzime intelectuală, fără perspectivă politică de anvergură, fără a-şi asuma o prezenţă publică disidentă.

Noi „ne căutăm locul în U.E.” şi rămânem solidari cu „familia” occidentală. Critica occidentului în România se subînţelege în tăceri tactice. Nu discutăm despre ce face „partenerul strategic”, nu punem sub semnul întrebării faptele stăpânilor, ci uneori aplaudăm mai moale. Cei care vorbesc, sunt prezumaţi că urăsc şi că sunt putinişti, obligând la disocieri defensive, iritate.

Iurie Roşca critică Rusia fără a urî, ceea ce reprezintă principalul handicap de înţelegere pentru cei din România. Discursul pro-valori tradiţionale nu are cum fi citit altfel aici decât ca o cauţionare a politicii regimului aflat la putere la Moscova, dovadă a lipsei noastre de discernământ şi incapacităţii noastre intelectuale.

Ideea multipolarităţii este amputată, este redusă la antiamericanism şi apoi atribuită „putiniştilor”. Ideea conflictului pe orizontală şi a unipolarităţii puterii globaliste de factură sionist-satanistă este, bineînţeles, teoria conspiraţiei.

Disident de trebuinţă

În tot acest tumult, articularea unor opinii complexe, care sunt rodul unei gândiri autentice, de avangardă intelectuală şi care depăşesc capcana simplist-contrariană, reprezintă mai mult decât o necesitate informaţională. Refuzând obiectivele imediat-politice, disidenţii produc efecte meta-politice cu efect de lungă durată între receptorii cu minimă vigilenţă intelectuală.

Calitatea disidenţilor de a produce spaţii de liberă respiraţie este de necontestat şi dă naştere unor îndatoriri de onoare.

Se cuvine să depăşim reacţia standard a solidarizărilor prin „click and share”, câtă mai este şi aceasta, şi să le căutăm răbdător şi îngăduitor prietenia. Aşa făcând, ne rupem de patima observării poticnelilor de traseu şi începem împreună-petrecerea şi împreună-călătorirea.

Disidenţa trece astfel din starea de frondă politică şi intelectuală în cea de hrană de trebuinţă pentru trupul nostru colectiv.  

Inoportuna solidarizare “deplină” a Patriarhiei Române cu statul Israel

Sursa: Comunicatul Patriarhiei Române, Basilica.ro

Şocul produs de atacul militar al organizaţiei palestiniene Hamas (Rezistenţa) asupra armatei israeliene şi asupra colonizatorilor evrei din preajma Fâşiei Gaza, a ocazionat o covârşitoare acţiune de raliere a vocilor ortodoxe la narativul fals şi nedrept promovat fără încetare de presa mainstream şi de pionii politici ai evreimii, privitor la războiul din Palestina.

Practic, întreaga floare a vocilor ortodoxe s-a sincronizat într-o acţiune de solidarizare, după caz, cu:

  • victimele civile (evrei şi palestinieni) rezultate în urma acţiunii Hamas de retaliere (câteva voci singulare);
  • cu poporul evreu (civili şi militari) ucişi, răniţi sau răpiţi în urma atacului Hamas (trecând sub tăcere mult mai numeroasele victime palestiniene);
  • cu statul evreu atacat militar de o (cică!) “organizaţie teroristă”, sprijinită de actori statali anti-occidentali şi anti-democratici.

Dintre numeroasele versiuni ale solidarizării exprimată public, Patriarhia Română a ales cea din urmă variantă, a solidarizării cu statul Israel, poziţie pe care o consider extrem de discutabilă prin prisma caracterului criminal şi terorist al politicii de apartheid duse de acelaşi stat faţă de palestinieni, precum şi prin prisma acţiunilor de răzbunare promise de autorităţile isreliene împotriva palestinienilor. Statul Israel a edictat juridic starea de război iar obiectivele militare comunicate de ministrul apărării, analizate prin lentila istoricului acţiunilor militare anterioare, preconizează o amplă acţiune de ucidere în masă a populaţiei palestiniene.

În acest context comunicatul Patriarhiei este următorul:

Patriarhia Română își exprimă adânca îngrijorare cu privire la recrudescența războiului din Israel, ca urmare a atacului terorist declanșat în zorii zilei de azi, 7 octombrie, atac soldat cu zeci de morţi şi sute de răniţi.

Războiul reprezintă totdeauna o catastrofă socială cu urmări incalculabile în planul suferinței omenești și al pierderii vieții unor persoane total nevinovate. O catastrofă umanitară.

De aceea, prioritatea cea mai înaltă, mai ales în contextul tragic prin care trece acum o altă țară devastată de război (Ucraina), o reprezintă găsirea unor soluții diplomatice menite să oprească escaladarea violențelor și a crimelor amorsate în atacul terorist de astăzi.

Patriarhia Română își exprimă deplina solidaritate cu statul Israel și cooperează cu autorităţile de resort pentru ca cei aproape 800 de pelerini români să revină acasă.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Comunicatul de mai sus este completat de mai multe postări ale purtătorului de cuvânt al Patriarhiei şi ale unor autori prezenţi în publicaţiile patriarhale.

Faptul că Patriarhia Română aderă “deplin” la descrierea vădit falsă a “războiului din Israel” împinge către o poziţionare greşită moral şi nedreaptă faţă de adevărul suferinţelor umane pe care le invocă.

În esenţă, poporul palestinian este supus unui îndelungat proces de exterminare fizică şi identitară, circumscris unei politici ample de apartheid, de epurare etnică fără precedent pe care mulţi, cărora mă alătur, îl consideră genocid.

Statul Israel este principalul vinovat pentru suferinţa din Palestina, atât a evreilor cât mai ales, complet disproporţionat, a palestinienilor.

Resursele media care tratează aceste aspecte sunt accesibile oricărei conştiinţe interesate să asculte şi să se lămurească despre mizele războiului de exterminare pe care evreii îl poartă împotriva populaţiei indigene palestiniene. Din nefericire, vocile ortodoxe din România sunt interesate mai degrabă de o poziţionare moralistă vandabilă, oportunistă, mai degrabă decât a înţelege resorturile reale ale tragediei palestinienilor.

Situaţia este cu atât mai bizară cu cât, istoric vorbind, soarta palestinienilor ne-a salvat la limită pe noi românii de acelaşi proces de colonizare şi deznaţionalizare, aspect asupra căruia voi reveni într-un articol următor vizând subiectul studiului istoriei evreilor în şcolile din România.

Revenind. Circumscrise fraudulos unor organizaţii teroriste prin instrumentalizare politică şi denaturare a mizelor politice palestiniene, rezistenţa palestiniană operează într-un registru al disperării pe care noi, narcotizaţi de minciuna narativului evreiesc, nu îl putem pricepe altfel decât ca fiind fanatic şi sinucigaş. Acţiunile palestinienilor ar apărea aşadar cauzate de ura neîmpăcată şi nejustificată faţă de evrei, prin urmare eticheta de terorism apare suficient de justificată încât să nu considerăm necesare verificări mai aprofundate.

Însă adevărul primar al suferinţei din Palestina este că descrierea corectă este mai apropiată de situaţia exterminării amerindienilor de către coloniştii occidentali la fondarea S.U.A. (şi izolarea acestora în “rezervaţii”) decât de un conflict interetnic sau decât de ideea unui “război” convenţional. Aşa cum populaţia indigenă din SUA a fost exterminată în scopul constituirii Statelor Unite ale Americii, identic, palestinienii au fost deposedaţi prin dol şi prin violenţă de dreptul de a locui şi stăpâni pâmântul părinţilor lor.

Pentru palestinieni, mizele sunt şi rămân existenţiale, în vreme ce pentru evrei, miza este exclusivitatea puterii politice. Formulele diplomatice la care face trimitere Patriarhia Română au falimentat în mod repetat prin acţiunile sabotoare ale statului cu care acum se solidarizează orbeşte, stat care nu este deloc interesat să facă concesii la care nu se simte obligat prin forţă. Iar în această privinţă, impresia este că tandemul S.U.A.-Israel poate acţiona, în veac, cu impunitate.

Pe această temelie şubredă a minciunilor narativului evreiesc şi sub presiunea publică a dominaţiei evreieşti asupra societăţii româneşti, putem observa o înspăimântătoare auto-înşelare în rândul vocilor ortodoxe, acolo unde nu vorbim de pur calcul oportunist. Ceea ce este dureros de constatat este împrejurarea că cele mai dizgraţioase poziţionări pro-Israel sunt formulate în tabăra ortodox-conservatoare, mai degrabă decât în tabăra secularistă, acolo unde analiza evenimentelor încă păstrează trimiteri timide la argumentele palestiniene şi la politica occidentală de condamnare a colonizărilor evreieşti în teritoriile palestiniene.

Închei acest articol cu semnalarea faptului că în comunicatul Patriarhiei nu se menţionează deloc împrejurarea că atacul Hamas este unul de retaliere faţă de acţiunile evreieşti împotriva moscheiei Al-Aqsa. Atacul Hamas nu este unul ivit din senin în logica recrudescenţei unui “război” ci reprezintă un act disperat de retaliere în faţa deposedării de facto a palestinienilor (prin violenţe şi ucideri) şi de permanenta profanare a celui mai important simbol religios al acestora.

Subiectul moscheii Al-Aqsa are o deosebită semnificaţie pentru ortodocşi pentru că demolarea ei precede în profeţiile părinţilor noştri construirea templului lui Antihrist. Or, tocmai acest aspect de natură primordial religioasă este trecut sub tăcere de comunicatul Patriarhiei Române.

Rămâne deci deschis răspunsul la întrebarea:

Cu cine exact se solidarizează pe deplin Patriarhia Română şi cât de oportună este această poziţionare politică, în cel mai tare sens al termenului?

CHIŞINĂU FORUM 2023 – Un front esenţial de confruntare intelectuală a globalismului

Sursă imagine: Chişinău Forum

Multora ne pare greu de înţeles motorul transformării lumii noastre în ceea ce seculariştii numesc distopie iar cei credincioşi înţeleg a fi semne ale sfârşitului. Aparent, vorbim despre procese separate, multi-nivel şi multi-domeniu, fie că dezbatem despre economie, despre cultură şi credinţe sau despre sănătate publică, printre multe altele.

Dar, de fapt, lumea noastră este victima unui proces de mutilare intenţionată în scopul obţinerii unei transformări de substanţă, despre care a fost elaborată o poveste cu şi despre progres şi sustenabilitate, poveste care a reuşit să adoarmă sau să mituiască multe conştiinţe.

Fie că vorbim despre politici ecologiste, identitate digitală, alimentaţie sustenabilă, reconfigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi altele asemenea, în esenţă ne referim la un singur demers, de mari dimensiuni, de reconfigurare a expresiei colective a umanităţii. Acest unic demers este cel care conferă evenimentelor caracteristica programatică, impresia că suntem în faţa unui plan în desfăşurare, că ceea ce suferim este cauzat de punerea în aplicare a unui plan cu obiective clare, de la care nu suntem lăsaţi să ne abatem.

Deşi aflat în văzul lumii, acest plan rămâne neînţeles de către cei mulţi, protejat de explicaţii superficiale şi optimiste, care ocultează orice formă de examinare critică a scopurilor şi mijloacelor întrebuinţate.

Vorbim despre Agenda 21, preschimbată în Millenium Development Goals şi, ulterior, în Agenda 2030 pentru dezvoltare sustenabilă.

Acest plan de acţiune unitară a statelor reprezintă pilonul central al strategiei globaliste de aliniere a expresiei umanităţii la un model unic, personalizabil în aspectele sale neesenţiale.

Orice intenţie de a pune în discuţie subiectul dezvoltării sustenabile, aşa cum este elaborat în documentele programatice menţionate, este grabnic reprimată. Acuzaţia că sunt colportate neadevăruri, dezinformări, teorii ale conspiraţiei şi altele reprezintă primul baraj de descurajare, iar preluarea subiectului la nivelul mainstream-ului politic produce o reacţie de respingere virulentă. În esenţă, sunt declanşate toate mecanismele de diversiune pe care le vedem aplicate ori de câte ori conversaţia publică se apropie periculos de mult de concluzii şi de informaţii cu caracter acţionabil.

Cu toate acestea, nu există nicio altă cale mai directă de înţelegere a parcursului nostru evolutiv decât studierea cu instrumentele ştiinţelor dreptului, economiei, politologiei şi sociologiei a programului globalist de aliniere la un concept unic de progres sustenabil şi dezvoltare, program care, dincolo de inedite teorii despre multipolaritate, este însuşit, împărtăşit şi pus în aplicare în unanimitate.

În acest context, semnalez desfăşurarea la începutul lunii septembrie a congresului intitulat CHIŞINĂU FORUM 2023, o iniţiativă ambiţioasă de a reuni perspective diferite asupra globalismului derivat şi produs de planurile trasate prin Agenda 21, astăzi Agenda 2030. Cu o participare de peste 30 de personalităţi preponderent occidentale, Forumul a reprezentat o tentativă structurată de a extrage subiectul globalismului din nămolul conspiraţionismului prefabricat şi de a-l supune unei examinări din perspective multiple, de nivel intelectual ridicat, academic în cele mai multe cazuri.

Întrucât consider că evenimentul în sine nu s-a bucurat de receptivitatea meritată la noi în ţară, îndrăznesc să reiau în acest articol şi în secţiunea de comentarii referatele prezentate în cele două zile ale Forumului, cu menţiunea că acestea reprezintă, în esenţă, simple cărţi de vizită ale autorilor pentru cărţi, studii şi activităţi mediatice substanţiale, care ajută pe cei ce le parcurg să înţeleagă care sunt firele nevăzute care leagă şi aduc împreună într-un efort centralizator evident subiecte precum renunţarea la banii peşin (cash), abandonarea motoarelor termice, limitarea dreptului la liberă circulaţie, creditul de carbon sau digitalizarea serviciilor publice, printre multe altele.

Consider că critica globalismului trebuie să depăşească stadiul în care se află acum, de denunţare a unui pericol difuz şi abstract, care rămâne neconfruntat în esenţa sa malefică. Materialele care urmează a fi redate în secţiunea de comentarii, deşi inegale sub aspect valoric, reprezintă un pas necesar pentru înţelegerea fenomenului agresor şi pentru delimitarea unui spaţiu comun de dialog.

Cititorii acestui blog vor observa şi faptul că cei mai mulţi dintre participanţi au sesizat natura profund spirituală a încercărilor la care suntem supuşi, fără a avea, din păcate, instrumentarul ortodox de înţelegere şi de apărare lăsat nouă ca testament duhovnicesc de către părinţii noştri.

Articolul acesta va fi reactualizat şi redifuzat periodic, în ritmul publicării materialelor participanţilor.

Hule grav-revoltătoare girate mincinos drept acte artistice

Unul dintre cititorii blogului nostru ne-a semnalat desfăşurarea uneia dintre cele mai hulitoare expoziţii văzută vreodată la noi în ţară, în Bucureşti, în cadrul galeriei ArtSafari la Palatul Dacia-România de pe strada Lipscan din Centrul Vechi. Rugămintea cititorului nostru viza popularizarea acestui incident cu scopul de a provoca o reacţie de oprobiu din partea credincioşilor şi clericilor ortodocşi.

Expoziţia numără mai multe piese vădit blasfemiatoare şi vădit urmărind scopul de a provoca indignare publică, ceea ce, pentru autorul respectivelor mizerii, s-ar traduce într-un câştig de notorietate şi în validarea sa în faţa propriului public. Tactica pe care o foloseşte nu este una nouă, ci astfel de abuzuri au loc frecvent în occident. Am amintit şi în alte articole de cartea Transgresiuni. Ofensele Artei, în care este descrisă această atitudine de frondă artistică şi consecinţele pe care le provoacă.  

Cum ne revoltăm?

Tocmai din acest motiv, deşi consider că este absolut necesară o reacţie virulentă de condamnare şi sancţionare, îndemn publicul ortodox la înţelegera contextului şi scopului urmărit de autorul respectivelor mizerii, pentru a îi refuza şi minimaliza câştigul de notorietate şi validare pe care îl urmăreşte. Acesta este motivul pentru care nici nu am preluat alte imagini şi mai revoltătoare din respectiva expoziţie, ci doar ce e necesar să fie evident că o astfel de excreţie nu trebuie ignorată.

Cine e dator să reacţioneze?

Consider că este necesară o reacţie oficială a Arhiepiscopiei Bucureştilor, cu prioritate faţă de reacţiile de protest care deja au fost exprimate de unii simpli credincioşi. Marja de ofensă şi jignire a sentimentului religios obligă la o reacţie instituţională în primul rând, una care să fie calibrată în sensul tragerii la răspundere a curatorului expoziţiei şi a galeriei care o găzduieşte, cu ignorarea desăvârşită a autorului lucrărilor pretins artistice, despre care cred că nu trebuie nici măcar a fi amintit.

Cine e curatorul?

Curatorul Ruth Hibbard, din cadrul Victoria and Albert Museum, Londra, este însă datoare să poarte stigma jignirii gratuite, prin alegerile sale profesionale, a sentimentului religios al publicului, jignire în raport de care poartă o răspundere morală şi juridică asemeni oricărui alt profesionist din sfera publică.

Consider că se cuvin să fie înaintate scrisori de protest către angajatorul său londonez, atât din partea Patriarhiei Române cât şi din partea Consiliului General al municipiului Bucureşti şi a Secretariatului de Stat pentru Culte.

Ce câştigă galeria?

Totodată, Galeria ArtSafari, care funcţionează în cadrul Palatului Dacia, o locaţie ce aparţine municipalităţii, trebuie sancţionată prin rezilierea contractului de comodat sau de locaţiune, după caz, a spaţiului folosit pentru a expune respectivele piese întrucât obiectul contractului contravine bunelor moravuri şi se face instrumentul unor acţiuni de vătămare a sentimentelor religioase ale publicului, sentimente protejate de lege. În mod curent, galeriile de artă încurajează astfel de excese întrucât arareori revolta publică depăşeşte persoana autorului lucrărilor, autor mereu nerăbdător să-şi justifice cât mai public cu putinţă ofensele provocate. Galeriile câştigă notorietate şi validare cu riscuri minimale. Tipul acesta de câştig trebuie negat cu totul, astfel încât să nu mai ispitească pe nimeni pe viitor.

Până unde se întinde libertatea artistică?

Sunt previzibile şi argumentele care se vor invoca în apărarea actului de ofensare a sentimentelor credincioşilor, argumente care se întemeiază pe libertatea actului pretins artistic. Se cuvine însă a sublinia faptul că niciunde această libertate nu este una absolută iar tipologia exponatelor şi descrierile avansate de autorul lor nu lasă loc de îndoială că principalul scop creator a fost reprezentat de umilirea şi înjosirea evlaviei pe care credincioşii ortodocşi o poartă Mântuitorului, Fecioarei Maria şi sfintelor icoane.

Nu există nicio urmă de echivoc sau de scop artistic secundar care să compenseze valoric vexarea sentimentului religios ci, mai degrabă, pare că galeria şi-a asumat conştient o trasgresiune vădită cu scopul de a provoca o reacţie publică virulentă pe care o instrumentează confirmatoriu în logica artei contemporane.

Ce trebuie să se întâmple mai departe?

Din acest motiv, îndemn ca actele de protest iniţiate să fie în mod necesar însoţite de acte de sesizare a Arhiepiscopiei, a parohiei respective, a consilierilor generali şi de sector şi a Secretariatului de Stat pentru Culte, în vederea demarării demersurilor oficiale de sancţionare şi de prevenire a unor incidente asemănătoare. Acest tip de ofensă nu se pretează a fi denunţat individual, căci tocmai reacţia individuală şi rămasă solitară reprezintă combustibilul şi actul confirmatoriu al blasfemiilor şi actelor hulitoare desfăşurate sub pretextul actelor artistice.

Despre Ucraina, în SUA se rostesc adevăruri interzise românilor

Sursă imagine: The Atlantic

Şi pentru America anul 2024 va fi unul al alegerilor, motiv pentru care principalii candidaţi au început să se poziţioneze în perspectiva dezbaterilor ce vor face obiectul campaniei electorale. În acest context, săptămâna ce a trecut America a fost martora a două interviuri care au pus în discuţie subiectul războiului din Ucraina dintr-o perspectivă care este înfierată în România ca fiind “putinistă” şi “lipsită de discernământ“, iar combaterea “propagandei ruse” se cere a fi intensificată.

Tucker Carlson i-a avut drept invitaţi pe cunoscutul avocat Robert Francis Kennedy Jr. (RFK Jr.) înscris în cursa pentru a obţine candidatura din partea Partidului Democrat, fiind pe locul doi în sondajele preliminare (Biden 64%, RFK Jr. 17%, ş.a.), şi pe Vivek Ganapathy Ramaswamy înscris în cursa pentru a obţine candidatura Partidului Republican, fiind poziţionat pe locul trei în sondajele preliminare (Trump 53,7%, De Santis 14,8%, Ramaswamy 8,4%), dar cu scenariul excluderii lui Trump din cursă pe masă. Imaginea trebuie completată cu opiniile lui Trump pe subiect, dar şi cu cele ale lui Ron de Santis.

Deşi firesc ar fi fost ca ideile şi convingerile despre războiul din Ucraina ale principalilor candidaţi la funcţia de Preşedinte al Statelor Unite ale Americii să preocupe presa românească, dată fiind influenţa covârşitoare a “partenerului” asupra politicii externe a României, despre aceste chestiuni altădată de importanţă centrală s-a păstrat o tăcere deplină. Nu e greu de înţeles de ce, având în vedere că ambii interlocutori ai lui Tucker Carlson s-au pronunţat împotriva susţinerii în continuare a statului ucrainean, iar directiva de comunicare la noi este că “Războiul din Ucraina ne vizează în mod direct!”. Acasă la noi însă, a compensat Klaus Yohannis(sic) care, în discursul ţinut cu ocazia Zilelor Marinei Române, a afirmat că va continua “să susţină Ucraina” cât va fi necesar. Nimic mai mult de comentat acum, dar reafirm necesitatea organizării unui referendum cu privire la opţiunea sprijinirii Ucrainei în război, chestiune asupra căreia voi reveni.

Până la acel moment, se cuvine să observăm că scena publică americană este mult mai realistă şi mai pragmatică decât se arată unanimitatea opţiunilor politice din România, aici unde chiar şi partidele de opoziţie precum AUR s-au aliniat discursului dominant “Slava Ucrainei!”. Însă în SUA se dezbate din ce în ce mai deschis şi mai ofensiv despre viabilitatea războiului pe care America îl poartă împotriva Rusiei.

Faptul că dezbaterile electorale preliminare din SUA tratează subiectul din unghiuri care nouă ne sunt total interzise, că politicienii români se ţin departe chiar şi de insinuarea argumentelor care sunt deschis vehiculate de politicienii americani, toate acestea ar trebui să ne pună pe gânduri. Devine evident că societatea românească şi actorii politici de la noi se află într-o situaţie de captivitate mediatică, fiind obligaţi să discute despre războiul din Ucraina exclusiv într-o cheie pe care Cozmin Guşă o numeşte inspirat “soroşistă”, esenţială fiind încadrarea subiectului în cercul strâmt al unei agresiuni ruseşti neprovocate asupra unui stat vecin, cu excluderea din orice plan de analiză a acţiunilor prealabile ale SUA .

Prin urmare, am considerat oportun să traduc şi să transcriu pasajele esenţiale din cele două interviuri, în speranţa că vom găsi curajul să discutăm despre Ucraina aşa cum o fac “partenerii”, cu atât mai mult cu cât riscul extinderii conflictului este unul de natură existenţială pentru ţara noastră, interesele noastre strategice (asigurarea păcii) fiind total diferite de interesul Americii de a epuiza militar Federaţia Rusă.


Minutul: 12:35 – 35:00

RFK Jr: Când vine vorba despre războiul din Ucraina suntem cu toţii minţiţi.
Tucker Carlson: Cum anume?

RFK Jr: Ei bine, suntem minţiţi încă de la început. Avem parte de o descriere ca din desene animate: avem de-a face cu un individ plin de răutate, dar unul de o cruzime de nedescris, de felul celui care plănuieşte să cucerească întreaga lume sau care plănuieşte un atac terorist asupra Statelor Unite ale Americii (S.U.A). Iar noi trebuie să fim eroii cei buni care trebuie să-l oprească. Însă contextul războiului din Ucraina este mult mai complicat decât atât: SUA au fost implicate încă din 2001, mai ales prin acţiunile celor cunoscuţi ca fiind neo-conservatorii (neoconii) de la Casa Albă, în demersurile care au urmărit intrarea NATO în Ucraina. Şi vă ofer câteva informaţii de fond: în anul 1992 zidurile au căzut iar Uniunea Sovietică s-a prăbuşit. Gorbaciov i-a abordat pe Tony Blair şi pe George Bush Sr., conducătorii de atunci ai Marii Britanii şi ai SUA, şi le-a zis că are de gând să facă ceva cu totul extraordinar, ceva care o să-l transforme în trădător în ochii ruşilor lui: O să dispun retragerea a 400000 de trupe militare sovietice din Germania de Est şi o să încuviinţez reunificarea Germaniei în cadrul NATO. Aşadar, voi urmează să aduceţi trupe NATO, pe care noi le vedem ca trupe ostile, la infrastructura de apărare, în bazele noastre militare de acolo. La schimb, vreau să primesc un singur angajament: odată ce Germania va fi reunificată în cadrul NATO şi Germania va fi membru NATO, nu va mai exista niciun fel de extindere spre est, pentru că dorim să liberăm şi celelalte state componente ale Uniunii Sovietice. Acestea urmează să devină state independente iar noi nu dorim ca NATO să intre în fostele state sovietice. La aceasta, James Baker care era Secretarul de Stat al SUA a afirmat renumitul său angajament: “Promitem să nu mutăm NATO nici măcar un inch către est!“. Ei bine, Gorbaciov a făcut ce a spus, iar acum este o figură dispreţuită în Rusia.

Dar în 1996 şi 1997, Zbigniew Brzezinski, primul între neo-conservatori şi o figură paternă pentru aceştia, pentru grupul care îi mai includea pe Donald Rumsfeld, Paul Wolfowitz, Robert Kagan, Victoria Nuland care acum este la Departamentul de Stat, convingerea lor era că SUA a câştigat Războiul Rece iar această victorie i-a conferit privilegiul de a domina întreaga lume datorită statutului de unică superputere militară pentru următorul secol. Principalul lor document programatic este intitulat: Proiectul pentru un Secol 21 American, cu alte cuvinte, un secol 21 stăpânit de America. Iar Brzezinski a considerat că procesul trebuie demarat prin mutarea trupelor în fostele state satelit ale Uniunii Sovietice şi în statele aliate ale URSS.

Asta se întâmpla în anul 1997, iar pe atunci George Kennan încă era în activitate. George Kennan a fost principalul arhitect al politicii de îngrădire a URSS, ceeea ce l-a făcut să fie considerat probabil cel mai important şi respectat diplomat din istoria Americii. El a obiectat că dacă America va face aşa ceva, va provoca un răspuns violent din partea Rusiei. Le-a spus că Rusia nu poate exista cu trupe NATO la graniţă, nu pot accepta aşa ceva, după cum nici America nu poate accepta să coexistăm cu trupe sovietice la graniţă, în Mexic sau în Canada. Tot atunci, Bill Perry, care era secretarul de stat al preşedintelui Bil Clinton, a avertizat că dacă se va acţiona potrivit acestui plan nesăbuit atunci îşi va prezenta demisia, pentru că îi vom forţa pe ruşi să răspundă prin violenţă armată. De asemenea, ambasadorul american la Moscova de atunci, care acum conduce CIA, a spus acelaşi lucru: cea mai gravă greşeală pe care America o poate face este să mute trupele NATO către est.

Dar America a mers mai departe şi le-a mutat. A extins NATO nu doar un inch, ci 1000 de mile, 14 ţări, iar apoi am băgat acolo lansatoare de rachete nucleare, sisteme AEGIS fabricate de Lockheed care pot folosi rachete Tomahawk, care pot ajunge la Moscova în 12 minute. Putem acum decapita toată conducerea Rusiei în doar 12 minute, am pus aceste sisteme în Polonia şi în România şi am încercat acum să le băgăm şi în Ucraina. Asta este.

Îţi aminteşti când unchiul meu (preşedintele R.F.Kennedy) ar fi fost nevoit să invadeze Cuba din cauza rachetelor pe care sovieticii le-au adus acolo? Putea să facă asta, dar motivul pentru care sovieticii le-au adus în Cuba este pentru că America adus rachete cu focos nuclear în Turcia şi în Italia. Unchiul meu, dar şi tatăl meu, au făcut o înţelegere cu ambasadorul sovietic Dobrynin în care au recunoscut: Înţelegem că sunteţi mânioşi şi că nu puteţi trăi cu rachete nucleare americane în Turcia, motiv pentru care aţi adus rachetele voastre în Cuba. Dar dacă vă retrageţi rachetele din Cuba în termen de şase luni, le vom scoate şi noi pe ale noastre din Turcia şi nimeni nu trebuie să vorbească despre această promisiune. Şi promisiunea a fost respectată.

Dar iată că am revenit asupra ei şi am aplasat iar sisteme de rachete nucleare la graniţele Rusiei. Iar acum vrem să mergem mai departe şi vrem să trecem ceea ce Rusia şi Putin au spus din nou şi din nou că pentru ei reprezintă o linie roşie. De fapt, şi înainte de Putin, cei din conducerea Rusiei au avertizat că se depăşeşte o linie roşie: nu aveţi voie să intraţi în Ucraina. Ruşii au fost invadaţi de trei ori prin Ucraina. Ţara noastră nu a fost invadată niciodată, dar ruşii au fost invadaţi de trei ori prin Ucraina. Ultima oară când s-a întâmplat, Hitler a ucis între 20-40 de milioane de ruşi. Hitler a omorât un rus din şapte.

În renumitul discurs ţinut în iulie 1963 de unchiul meu într-o universitate americană, a spus direct: noi suntem plini de vorbe că am câştigat al doilea război mondial, dar nu noi am făcut-o. Ruşii au câştigat al doilea război mondial, iar sacrificiul pe care ruşii l-au făcut l-a distrus pe Hitler dincolo de orice îşi pot imagina americanii. Ceea ce încerca să le spună americanilor era că trebuie să ne punem în papucii lor, trebuie să îi înţelegem pe ruşi de ce procedează aşa, şi a continuat: o treime din ţară le-a fost nimicită, fiecare oraş ocupat a fost dărâmat, fiecare pădure şi ogor incendiate, totul nivelat. Imaginaţi-vă că s-ar fi întâmplat asta la noi, de pe Coasta de est până la Chicago, totul nimicit, fiecare oraş, pădure şi ogor. Asta au suferit ruşii. Prin asta trebuie să înţelegem de ce Ucraina este o linie roşie, pentru că acea invazie a venit prin Ucraina iar ruşii nu pot trăi cu acest risc. Pentru ei este o problemă de securitate care este peste, aproape peste puterea noastră de înţelegere. Asta este.

Tucker Carlson: Asta înseamnă că intenţia a fost să ajungem la război cu Rusia.

RFK Jr: Da, scopul extinderii a fost războiul cu ruşii şi, de fapt, neoconii (grupul neoconservatorilor) au spus iar şi iar asta, dar şi Biden. Şi trebuie să fac o paranteză aici pentru că este absolut adevărat: În 2014, în Ucraina au fost revolte, revoluţia Maidan din Ucraina, iar ceea ce nu ni se spune este că noi am finanţat acele revolte. Ziarele noastre nu ne-au spus asta, Guvernul nostru nu ne-a spus asta. USAID, care e o faţadă operativă a CIA, a cheltuit 5 miliarde de dolari pentru organizarea acelor revolte care au condus la producerea unei lovituri de stat împotriva conducerii ucrainene alese democratic. Este vorba despre un Guvern ucrainean care refuzase să aleagă una dintre tabere şi să declare că trece în barca occidentului. Aşa că i-am vrut alungaţi. Cu o lună înainte de revolta care i-a alungat de la putere, Victoria Nuland, care cum bine ştii este o piesă centrală a mişcării neocon şi care este în continuare oficial de rang înalt în Departamentul de Stat, a avut o convorbire telefonică secretizată cu ambasadorul nostru din Ucraina, care a fost interceptată şi publicată, pe care o poate acum asculta oricine, convorbire în care îi alege pe viitorii miniştri ai guvernului ucrainian, aşadar guvern ucrainean american, occidental. Deci ei îi aleg pe viitorii miniştri cu o lună înainte ca Guvernul ucrainean să fie alungat.

Tucker Carlson: Să înţeleg că vorbim despre democraţie când Victoria Nuland îţi indică nominal membrii Guvernului tău?
RFK Jr: Da, cam aşa stă treaba. Vezi tu, CIA nu prea lucrează cu democraţia. CIA a răsturnat 83 de Guverne din 1947 până în 1997, o treime din Guvernele de pe planetă, iar cele mai multe dintre acestea erau democratice. CIA nu produce democraţie, CIA produce lovituri de stat. Ei, şi ca să revenim la această istorie, atunci când am pus în funcţie un Guvern occidental, noi toţi am spus că Rusia a atacat şi a ocupat Crimeea. Dar hai să ne punem în papucii lui Putin, iar eu nu sunt un apărător a lui Putin. Putin a invadat Ucraina, a fost ilegal şi deloc necesar, iar fiul meu chiar a fost acolo şi a luptat, şi-a pus viaţa în mare pericol în timpul rebeliunii din Harkov. Aşadar, nu îi caut scuze lui Putin, a acţionat în mod brutal, nelegal şi deloc necesar. Dar, în acelaşi timp, trebuie să înţelegem şi rolul nostru în provocarea războiului.

Deci dacă ne punem în papucii lui Putin şi privim la Ucraiana: Ucraina este condusă de un guvern proamerican. La ce se poate gândi Putin mai întâi? Americanii ne vor lua portul Vladivostok (corect Sevastopol) de la Marea Neagră, singurul port de mare caldă al Rusiei din ultimii 347 de ani. Acolo le este baza navală, baza de submarine, iar ei vor crede că americanii vor veni şi le vor ocupa baza navală. Trebuie să mergem să o ocupăm! Şi Putin face asta, merge şi ocupă Crimeea fără să tragă un singur foc de armă, fără să moară nimeni. Populaţia din Crimeea este majoritar etnic rusă şi primesc benevol “invazia”. Repet, nu fac apărări pentru ruşi, dar aşa cum a spus şi unchiul meu, trebuie să înţelegem foarte bine poziţia adversarilor noştri şi cu ce forţe avem de-a face.

De îndată ce ne-am pus în funcţie noul Guvern ucrainean, prima lege pe care au adoptat-o a fost să declare practic ilegală folosirea limbii ruse, chiar şi în Donbas şi Lungank, unde locuia 90% populaţie rusească. Oamenii s-au revoltat, mai întâi paşnic, dar apoi au apărut violenţe şi oamenii au început să moară. Rămâne de discutat cine a început violenţele, dar nu e nimic de dezbătut în privinţa faptului că ruşii au început să fie trataţi ca nişte orfani nedoriţi de nimeni. Sunt bătuţi, sunt abuzaţi, şi li se interzice să îşi practice cultura şi să-şi vorbească limba. Se organizează acolo o votare prin care 90% din ei cer anexarea la Rusia, dar Rusia spune nu, Putin spune nu, dar voi semna un acord prin care veţi fi protejaţi. Şi se redactează o înţelegerea cu Germania, Franţa şi Rusia, denumită acordul Minsk. Acordul Mink prevede păstrarea regiunilor Donbas şi Lugansk ca parte a Ucrainei, cu statut semi-autonom, care să protejeze de violenţele Guvernului pe ruşii care trăiesc acolo şi vorbesc ruseşte. Parlamentul Rus sau cel Ucrainean nu a ratificat acordul de la Minsk, însă Franţa, Germania şi cu Putin s-au înţeles în această privinţă.

În 2019 apare Zelenski, un actor şi un comediant. Nu spun asta ca să jignesc, pentru că şi soţia mea este actriţă şi comediantă. O spun pentru a sublinia că nu are experienţă politică şi că a câştigat alegerile cu 90% din voturi. De ce? A câştigat pentru că a candidat cu un program pentru pace, a candidat promiţând că va semna acordurile Minsk. Ajunge preşedinte şi în clipa în care intră în funcţie spunând tuturor că va semna acordurile Minsk şi că va face pace cu Rusia, se răzgândeşte şi, fără să ştim sigur ce s-a întâmplat, o presupunere rezonabilă este că guvernul SUA i-a interzis să facă pace. Deci, că Victoria Nuland, Anthony Blinken şi Avril Haines, Directorul Comunităţii de Inteligence a SUA, i-au spus că nu are voie să facă pace cu Rusia. De asemenea oamenii din Ucraina, ultranaţionaliştii i-au spus că dacă semnează o să îl omoare. L-au ameninţat să nu cumva să semneze, iar asta este bine dovedit cu documente.

După asta, Rusia invadează, dar o face cu doar 40 000 de trupe. Noi spunem că Putin vrea să cucerească Europa, dar trimit doar 40 000 de soldaţi, iar Kievul singur numără 3,5 milioane de locuitori. Este limpede că Putin nu a vrut să ocupe toată ţara ci că a vrut să-i aducă pe toţi la masa de negociere. Nu a trimis suficient de mulţi soldaţi să ocupe Ucraina. Iar Zelenski acceptă şi vine la masa negocierilor şi am aflat asta recent pentru că în martie 2022, Zelenski şi Putin convin asupra unui acord, bazat pe acordurile Minsk. Zelenski acceptă, Putin acceptă, iar ruşii încep să-şi retragă trupele din Ucraina.

Şi ce urmează? Preşedintele Biden îl trimite pe Boris Johnson acolo ca să torpileze înţelegerea şi să îl convingă pe Zelenski să rupă acordul. După asta, mergem la război şi 350 000 de băieţi ucrainieni au murit şi 40 000 sau 50 000 de ruşi. Deci în luna aprilie, după ce au semnat în martie, a venit Boris Johnson şi a stricat înţelegerea. În aceeaşi lună Lloyd Austin, care este secretarul apărării lui Biden, a fost întrebat pentru ce ne luptăm noi în Ucraina, şi răspunde: obiectivul nostru în acest război este să epuizăm armata rusă şi capacitatea ei de a lupta în oricare altă parte pe glob. Dar nu asta este ceea ce ni se spune nouă. La fel Biden a fost întrebat o dată despre războiul din Ucraina şi a spus că obiectivul nostru este o schimbare de regim în Rusia. Dar asta nu are nicio legătură cu Ucraina şi ceea ce asta înseamnă e că, în esenţă, vorbim despre un conflict între două superputeri, între Rusia şi SUA.

Până în acest moment am avansat 130 de miliarde de dolari pentru acest război, în condiţiile în care tot bugetul EPA este de 12 miliarde, tot bugetul CDC este de 12 miliarde. Noi trimitem în Ucraina încă 100 de miliarde pe deasupra. Când Mitch McConnell a fost întrebat: Cum putem face asta în condiţiile în care aţi anulat tichetele de masă, în care aţi anulat Medicare, deci tichetele de masă pentru 30 de milioane de americani, Medicare pentru 15 milioane de americani fără asigurare medicală? Înţelegi, dacă nu trimiteam 130 de miliarde acolo, nu trebuia să anulăm plata nici măcar pentru un singur tichet de masă.

Răspunsul a fost: nu-ţi face griji, banii nu stau în Ucraina, toţi banii se întorc în conturile contractorilor militari ai SUA. Deci e interesant. Dacă te uiţi să vezi cui aparţin companiile de armament contractoare înţelegi şi de ce militează CNN pentru războiul din Ucraina. Vezi un grup de foşti generali şi colonei şi de oameni ai Pentagonului, dar dacă i-am verifica pe aceşti indivizi, ceea ce CNN şi MNBC nu fac niciodată, descoperi că toţi lucrează pentru Raytheon şi General Dynamics şi Boeing şi Lockheed. Deci sunt generali, dar nu sunt identificaţi şi ca agenţi ai industriei militare care câştigă de pe urma acestui război şi care la rândul ei, toată industria miliatră, este deţinută de alte trei companii: BlackRock, State Street şi Vanguard. Inflaţia produsă de tipărirea banilor pentru finanţarea războiului, pentru finanţarea lockdown-ului din perioada pandemiei Covid, în total de 8 trilioane (opt mii de miliarde de dolari) cheltuiţi din 2020, toate astea au adus înfrângeri în războaie şi toate au făcut ca ţara noastră să fie mai puţin sigură.

Iar acum uită-te ce facem cu acest război. Am împins Rusia în braţele Chinei, care e cel mai rău rezultat posibil pentru securitatea noastră naţională. Nu e deloc bine pentru ţara noastră, iar acum l-am împins pe Putin cu spatele la perete. Dar Putin reprezintă cea mai mare puterea nucleară, ei sunt, nu noi, ei au 1000 de rachete mai mult, ei au rachete mai bune, ei pot doborî rachetele noastre dar noi nu putem să le doborâm rachetele lor. Noi am provocat o confruntare care poate ajunge la război nuclear.

Tucker Carlson: Te întrerup o clipă. Tot ce ai spus este verificabil şi este rezonabil şi faci o extrapolare către un viitor uşor de intuit. Eu nu pot înţelege de ce conducătorii noştri nu trag aceleaşi concluzii. Ce cred ei, poate că vom câştiga războiul cu Rusia?
RFK Jr: Noi nu putem câştiga acest război.

Tucker Carlson: Bineînţeles că nu putem, dar ce încercăm să facem?
RFK Jr: E ca şi cum am accepta să ne învingă Mexic într-un război. Ruşii nu vor renunţa la Ucraina şi nu pot să piardă acest război. Oricine dintre noi care crede că Rusia nu e pregătită să lupte până la capăt ar face bine să caute pe Netflix documentarul despre Stalingrad şi să vadă acolo de ce sacrificii sunt capabili ruşii pentru a învinge. Iar Putin astăzi, deşi noi am crezut că războiul o să-l slăbească, Putin este acum mai popular în Rusia decât a fost vreodată, spre 90% popularitate, conform sondajelor făcute de americani. Toţi ruşii îl sprijină. La fel, noi am crezut că îl putem zdrobi cu sancţiuni economice dar asta l-a făcut şi mai puternic, s-a insularizat de comerţul mondial şi de reţeaua bancară mondială, a încheiat un acord comercial grozav cu China, lucrează la crearea alianţei BRICS împreună cu vreo 40 de state care se întorc împotriva politicii monetare a SUA şi a statutului de monedă internaţională de rezervă a dolarului, adoptând petro-moneda, valuta chinezească. Asta este cu adevărat cea mai mare ameninţare pentru America. Dacă dolarul pierde statutul de monedă internaţională de rezervă, Marea Depresiune Economică o să ne pară floare la ureche.

Tucker Carlson: Sunt de acord cu tot ce ne-ai spus iar opiniile tale îmi par moderate şi evidente. Nu înţeleg de ce conducătorii noştri, consilierii lor, nu ajung la aceste concluzii? La ce se gândesc ei?
RFK Jr: Îţi împărtăşesc deplin nelămurirea şi deşi nu-mi place să speculez despre ce gândesc alţii, cred că preşedintele Biden a fost mereu în tabăra pro-război, el a fost acel senator al partidului democrat care a susţinut războiul din Iraq, împreună cu unchiul meu (corect tatăl), cu Obama şi Hilary. Biden a fost mereu genul previzibil de tip (entuziast): “Gung ho, să mergem la război!” şi cred că în măsura în care s-a gândit la asta, pur şi simplu îşi urmează instinctele politice dintotdeauna. Mai mult, s-a şi înconjurat că aceiaşi oameni care au susţinut războiul din Iraq şi uite ce s-a întâmplat acolo.

Lasă-mă pentru un singur minut să fac un rezumat al războiului din Iraq: Noi am fost păcăliţi să atacăm Iraqul de aceeaşi neoconi care ne-au spus că Saddam a avut ceva de-a face cu turnurile World Trade Center, ceea ce a fost o minciună, că tot el a planificat atacurile cu antrax care avuseseră loc la cinci zile după. S-a dovedit că de fapt fuseseră serviciile secrete americane, FBI a descoperit că antraxul provenea de la Fort Detrick. (…)


Minutul: 20:15-21:20

Partea cealaltă este că eu nu sunt constrâns cu privire la ceea ce pot spune. Și asta îmi permite să spun adevărul pe care mulți oameni din această țară îl recunosc a fi adevărul, și anume că nu avem niciun interes național perceptibil în discuție în Ucraina.

Adevărul este că, pe cât de mult vom fetișiza și vom dezbate memorandumul de la Budapesta din 1994, pe care l-au scris SUA, știți, Marea Britanie și Rusia au fost și ele părți la el cu Ucraina, memorandum despre care cred că ne-am îndeplinit chiar mai mult decât obligațiile scrise.

Dar nu auzim nimic despre angajamentul lui James Baker din 1990. Angajamentul său „nici un inch” față de faptul că NATO nu s-ar extinde cu nici măcar câţiva centimetri dincolo de Germania. Nu avem nicio discuție despre asta pe fundalul realităților cu care ne confruntăm, și anume că împingem Rusia și mai mult în brațele Chinei în timp ce înarmăm Ucraina, întărind și mai mult ceea ce mulţi văd ca fiind cea mai mare amenințare militară cu care s-a confruntat cu siguranță Statele Unite de la al Doilea Război Mondial. Chiar am putea spune că e cea mai mare cu care Statele Unite s-au confruntat vreodată, asta dacă ne uităm cu adevărat la unde s-ar putea ajunge. Și totuși, noi suntem de fapt cei responsabili pentru stimularea acelei alianțe militare Rusia-China.

Cum minte Ministerul Sănătăţii: nu vă obligăm, dar “vă încurajăm”

Ministerul Sănătăţii a emis un comunicat de presă în care statuează în termeni categorici că “vaccinarea nu este şi nu va deveni obligatorie”. Ministerul Sănătăţii nu vorbeşte însă despre adoptarea iminentă a unor măsuri birocratice prin care cetăţenii români vor fi în mod obligatoriu “încurajaţi” să se lase vaccinaţi. “Încurajările” urmează să fie într-atât de convingătoare încât să poată produce un prag minim de 95% şeptel înţepat.

Cum arată “încurajările” statului?

Planul de acţiuni propus spre adoptare conţine o sumă de demersuri administrative obligatorii, cu costuri de timp şi energie variabile, funcţie de îndărătnicia subiecţilor: participarea la activităţi de informare, explicare şi intervievare individuală cu privire la subiectul vaccinării.

Poate urma sancţionarea neparticipării fie prin amendă contravenţională, fie prin extinderea obligaţiilor de informare pentru părintele care “este neglijent” în privinţa exercitării de către minori a dreptului la protejarea sănătăţii prin vaccinare. Devine logic că acest tip de neglijenţă poate fi înlăturat prin parcurgerea unor demersuri suplimentare de informare (cursuri de educaţie parentală) privitor la drepturile copiilor şi, mai ales, cu privire la prevenirea riscului de separare a familiei.

În măsura în care părinţii nu sunt receptivi la demersurile autorităţilor, instanţa poate desemna temporar un curator care să exercite în locul părinţilor dreptul minorului de a “beneficia” de protejarea sănătăţii prin vaccinare. Dacă atitudinea părinţilor denotă un risc apreciabil cu privire la dezvoltarea fizică şi psihică ulterioară a minorului ori un risc faţă de eficienta sa integrare socială şi participare la viaţa economică sau culturală, instanţa poate dispune luarea unor măsuri suplimentare de protecţie a minorilor aflaţi în grija şi creşterea părinţilor necooperanţi.

Totodată, declararea birocratică a riscului de epidemie locală sau naţională conduce la activarea unui set de măsuri punctuale şi diferenţiate în funcţie de statutul vaccinal în scopul “protejării sănătăţii” minorilor. Astfel de măsuri pot include împiedicarea participării la cursuri şcolare, la activităţi sportive sau culturale, la activităţi extracuriculare sau de socializare.

Totodată, pot fi adoptate măsuri de limitare a serviciilor publice sau ale celor economice de care pot beneficia cetăţenii nevaccinaţi sau poate fi restrânsă aria interacţiunilor sociale în funcţie de pericolul pe care statul îl prezumă a exista pentru sănătatea minorilor sau adulţilor nevaccinaţi.

Ce sunt costurile de abraziune socială?

Conceptele de “Friction costs” şi de “nudging” se referă la introducerea concretă sau la sugerarea unui risc de suportare a unor costuri materiale sau emoţionale, precum şi costuri de timp şi de energie, pentru a favoriza o conduită socială în raport de o alta pe care statul o consideră legală dar indezirabilă. Cu alte cuvinte, statul este interesat să crească procentul celor care adoptă o decizie, în opoziţie cu alta alternativă, prin ataşarea în rândul consecinţelor directe sau indirecte a unor costuri care să cântărească suficient de mult încât procentul să tindă spre unanimitate (~95%).

Termenul de costuri este unul înşelător deoarece de cele mai multe ori intervenţia statului vizează mai mult crearea de angoase bazate pe aversiunea faţă de pierdere (eng.FOMO). De pildă, numeroase studii sociologice au demonstrat că producerea de pierderi materiale directe ancorează şi fidelizează populaţia faţă de opţiunea deja exprimată. De pildă, plata unei amenzi contravenţionale (o singură dată) pentru neparticiparea la “informarea obligatorie despre beneficiile vaccinării” poate reprezenta pentru o categorie largă de cetăţeni un cost acceptabil şi asumat, care devine definitoriu pentru conduita socială viitoare. Din acest motiv, regula este că se evită impunerea unor obligaţii directe şi explicite care să atragă sancţiuni directe, se evită producerea de martiri politici şi de legitimarea conduitei contrariene prin persecutare nejustificată.

Opţiunea de bază este reglementarea unui statut de inferioritate sau de discriminare de facto, speculând limitele capacităţii administrative sau limitele de asigurare a serviciului public. Spre exemplificare, toţi cei care am refuzat primirea cardului electronic de sănătate am fost nevoiţi să ne deplasăm la fiecare trei luni în municipiul centru de judeţ pentru a sta la coadă la CJAS în vederea depunerii cererilor pentru eliberarea adeverinţei de asigurat, în vreme ce pentru cei care au acceptat cardul de sănătate nu au existat costuri corespondente. De asemenea, în timpul pandemiei cei vaccinaţi au avut dreptul de a merge la restaurant, la spectacole sau competiţii sportive, spre deosebire de persoanele nevaccinate care au avut dreptul de a intra doar în magazinele alimentare.

Prin edificarea unui statut de inferioritate, aparent justificat de penuria/deficitul de resurse şi de politica de prioritizare a resurselor publice existente, se pot obţine procentaje de conformare mult mai ridicate decât prin impunerea unor obligaţii directe.

Dreptul de a spune nu

Când este legitim refuzul de a mă lăsa vaccinat? Statul poate reglementa o recunoaştere calificată a dreptului de a refuza vaccinarea, recunoaştere calificată ce operează doar la momentul îndeplinirii unor condiţii.

De pildă, statul spune că vaccinarea nu va deveni obligatorie şi că recunoaşte dreptul de a refuza suportarea unei proceduri medicale. Însă refuzarea procedurii medicale este legală şi valabilă doar după îndeplinirea condiţiilor prealabile: participare la procedura birocratică “de încurajare” care implică suportarea statutului de inferioritate, acceptarea costurilor emoţionale (frustrări, umilinţe, temeri, nesiguranţă), acceptarea costurilor materiale, costurilor de timp şi de energie. Până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, statul consideră că refuzul este neconform şi că nu produce efect.

De altfel, principalul obiectiv al statului este să înlăture situaţiile în care cetăţenii pot să spună “NU”. Activitatea de reglementare vizează cu prioritate identificarea situaţiilor în care cetăţenii pot opune cu costuri reduse răspunsul NU faţă de iniţiativele şi intenţiile statului. Statul nu este interesat să excludă cu totul posibilitatea opoziţiei, ci să îi ataşeze acesteia costuri de exercitare şi asumare care sunt nesustenabile.

În esenţă, Strategia Naţională de Vaccinare urmăreşte restrângerea substanţială (~95%) a dreptului de a spune nu, fără a-l elimina cu totul. Că este o problemă de restrângere a libertăţii de expresie o dovedeşte şi cenzura vădită a disidenţilor, pe toate platformele de socializare (inclusiv TikTok).

Costul acceptării

Costul acceptării necondiţionate a politicilor statului român a devenit nejustificat de mare. Pandemia a adus cu sine o optică anti-umană a statului, una care nu mai recunoaşte drepturile naturale ale omului, una care relativizează toate drepturile fundamentale şi inalienabile ale individului şi colectivităţilor. Practica politică şi a instanţelor de judecată s-a reorientat în sensul interpretării şi justificării situaţiilor excepţionale de restrângere a drepturilor şi în sensul înstăpânirii statului asupra cetăţenilor.

Costul acceptării Strategiei Naţionale de Vaccinare se prefigurează a fi unul excesiv de mare. Un indiciu relevant este minciuna cinică vehiculată de autorităţi care nu exclud reglementarea unor constrângeri deosebit de oneroase şi de degradante (vezi Plx.nr.399/2017) atunci când asigură publicul că vaccinarea nu va fi obligatorie. Nu direct, dar va fi inevitabilă, indispensabilă şi morţiş “benefică” şi “responsabilă”.

Cei care refuză acest cost, o pot face mâine, 17.08.2023, participând la protestul din faţa Ministerului Sănătăţii, de la ora 11:00.

Strategia “Naţională” de Vaccinare este o temă politică, nu una medicală

Sursă imagine: Ziarul Unirea

Guvernul României a pus în dezbatere publică proiectul de Hotărâre a Guvernului pentru adoptarea Strategiei Naţionale de Vaccinare 2023-2030, prin care îşi propune un prag de minim 95% populaţie vaccinată (adulţi şi copii).

Deşi Strategia nu face vorbire în mod direct despre obligativitate, în fapt, principalul element al strategiei vizează adoptarea Legii vaccinării obligatorii (Plx nr. 399/2017), cu aviz favorabil din partea Comisiei pentru drepturile omului, aflată la doar o zi distanţă de vot şi trimitere spre promulgare.

În acest moment, nu există alt proiect legislativ în dezbatere parlamentară, altul decât cel care prevede vaccinarea obligatorie a minorilor şi adulţilor (cu rapel la maxim 10 ani), sub sancţiune contravenţională deosebit de oneroasă, precum şi cu consecinţe de ordin administrativ ce vizează implicarea instituţiilor şcolare, protecţiei copilului şi limitarea dreptului la muncă sau la liberă circulaţie.

De ce e importantă ştirea?

Legea vaccinării obligatorii reprezintă o ameninţare constantă asupra societăţii româneşti, una care a fost păstrată la sertar şi periodic readusă în discuţie pentru a testa vigilenţa publicului. Nimic nu împiedică vaccinarea voluntară în acest moment iar adoptarea unei “strategii naţionale” cuprinzătoare reprezintă un demers disproporţionat faţă de scopul declarat.

Prin HG-ul pus în dezbatere, Guvernul României doreşte îndeplinirea formală a unei condiţii pentru stabilirea şi fixarea direcţiei de reglementare astfel încât programele ce vor fi finanţate să facă inevitabilă adoptarea legii în varianta care este acum în prag de vot final şi promulgare.

Nu doar România ia în calcul adoptarea unei Strategii Naţionale de Vaccinare ci şi multe alte state europene, precum şi S.U.A., semn că vorbim despre un efort global de a împinge subiectul vaccinării către varianta obligativităţii pentru întreaga populaţie, în varianta rapelului permanent.

Vaccinarea e doar pretextul, controlul este motivul

Se observă că ataşat statutului vaccinal se reglementează un întreg eşafodaj birocratic care ajunge să reprezinte un cadru juridic distinct, cu inerente limitări şi restrângeri ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cu activarea condiţionată a unor drepturi şi întinderi specifice ale exercitării libertăţilor cetăţeneşti.

Chiar şi componenta de comunicare-informare a publicului prevăzută de strategie prezintă elemente deosebit de discutabile, precum, printre altele, instrumentul “interviului motivaţional”, respectiv obligaţia persoanei reticente la vaccinare de a participa la o sesiune de informare-interviu în care cetăţeanul să dea seama de poziţia pe care a adoptat-o şi în care să îşi justifice alegerea în raport de argumentele aduse de stat.

Presiune publică, cenzură şi un “om de paie”

Per ansamblu, componenta de comunicare de stat vizează crearea unui climat de presiune publică şi de marginalizare/discriminare a contingentului populaţional care este reticent la vaccinare şi, în acelaşi timp, eliminarea din spaţiul public a vocilor disidente. Pentru autorităţi este esenţială menţinerea cu orice preţ a cadrajului mediatic care proclamă entuziast vaccinarea drept cel mai important instrument de combatere a îmbolnăvirilor, afirmaţie care nu suportă niciun fel de scrutin sau discuţie, împotrivirea fiind considerată o culpă morală sancţionabilă.

De altfel, strategia deja operează cu un “om de paie”, desemnând drept adversar fictiv “mişcarea anti-vaccinistă din România”, curent social inexistent. Ceea ce există cu adevărat în România este o mişcare anti-obligativitate a vaccinării, există organizaţii civice care văd pericolul reglementării unui cadru juridic discriminator împotriva celor care nu doresc să se lase vaccinaţi în baza unei obligaţii legale permanente.

Nu există o “mişcare antivaccinistă” care să conteste actul medical al vaccinării în sine pe atât cât există un torent pro-libertate care observă că sub pretextul sănătăţii publice se legitimează un regim vădit totalitar, pe care l-am putut observa la lucru în ultimii ani. Or, statul se foloseşte de poziţia minoritară a celor care se pronunţă privitor la actul medical (argumentat sau nu) pentru a ignora şi denatura argumentele de ordin politic şi juridic ale celor care văd limpede intenţia dictatorială ascunsă în spatele bunelor intenţii.

Iarăşi protest? Da, iarăşi

Da; întrucât statul român nu acţionează (vreodată) în interesul libertăţii cetăţenilor nu se poate fără. De aceea, mai multe organizaţii civice au anunţat desfăşurarea unui protest în faţa Ministerului Sănătăţii, joi 17 august 2023, la data organizării sesiunii de dezbatere publică. Deocamdată, Ministerul Sănătăţii a anunţat desfăşurarea unei simple sesiuni online de consultare a publicului, fiind aparent că decizia adoptării strategiei a fost deja luată.

În acest context, implicarea cetăţenilor este cu atât mai necesară, fiind evident că Guvernul mizează pe lipsa de mobilizare care este specifică lunii august, când cei mai mulţi dintre români sunt în concedii sau sunt deconectaţi de grija politicului.

Consider că este necesar ca subiectul vaccinării să nu rămână marginal şi încadrat mediatic ca fiind de importanţă secundară, sub rezerva unor dezbateri specializate adresabile exclusiv personalului medical.

Să-i lăsăm doar pe medici să dezbată?

Nu. Este nevoie de participare publică largă. Vaccinarea este un subiect politic în primul rând, indiferent că este obligatorie sau nu, indiferent dacă obligaţia este una explicită sau dacă este doar indirectă (dacă se sancţionează neparticiparea la mecanismul de convingere insitituit de stat, nu nevaccinarea propriu-zisă). Este un subiect politic pentru că implică deposedarea de dreptul la integritate fizică şi psihică, drept fundamental prevăzut de Constituţie şi de Convenţia EDO. Abia ulterior intervin argumentele de ordin medical, vizând eficacitatea vaccinurilor, siguranţa acestora, efecte colaterale sau adverse etc.

Prin urmare, tema politică a vaccinării trebuie să devină una centrală în atenţia publică, trebuie să fie un subiect – hârtie de turnesol pentru partidele care vor participa la campania electorală, o temă îndeajuns de imperioasă încât să justifice inclusiv organizarea unui referendum în acest scop, dacă va fi cazul.

Noi tipuri de obligaţii legale

Deposedarea cetăţenilor de suveranitate asupra propriului corp şi spaţiului mental nu reprezintă un subiect oarecare. Obligativitatea de informare şi de participare la “interviuri motivaţionale” deschide un câmp deosebit de discutabil de noi obligaţii cetăţeneşti, prin care apare obligaţia legală de a lua la cunoştinţă de opinii şi argumente oficiale privind subiecte pe care statul le consideră de interes public.

Obligaţia de a fi la zi cu rapelurile vaccinale determină un statut cetăţenesc diferenţiat, aşa cum a fost implementat pe parcursul pandemiei când persoanele vaccinate aveau drepturi suplimentare, majoritatea activităţilor sociale fiind deschise şi accesibile exclusiv acestora.

Obligaţia de a respecta regula limitării interacţiunilor sociale cu persoane cu stratut vaccinal neconform reprezintă un fapt curent în state care au adoptat deja strategii corespondente.

Obiecţiuni de conştiinţă şi poziţia Patriarhiei Române

Sub aspect religios, “binele făcut cu forţa” reprezintă o siluire despre care am fost avertizaţi în mod repetat de către Sfinţii Părinţi. Totuşi, trebuie să luăm act că Patriarhia Română, prin vocea purtătorului său de cuvânt, a adoptat o poziţie pro-vaccinistă declarată pe care nu a dezavuat-o încă. Patriarhia Română a susţinut deschis măsurile de restrângere a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în timpul pandemiei (chiar dacă acestea au fost ulterior declarate nelegale în justiţie) şi este previzibil că va rămâne în continuare de partea statului şi pe această temă.

De asemenea, credicioşii ortodocşi sunt circumspecţi privitor la caracterul salvator al vaccinului, astfel cum este acesta promovat ca o componentă scientistă fundamentală a progresului umanităţii, îndreptăţit să conducă chiar şi la reconfigurarea întinderii drepturilor cetăţeneşti. Este de reţinut aici un citat intens vehiculat în mediile transumaniste, atribuit lui Samuel Butler care menţiona că “vaccinarea reprezintă corespondentul medical al sacramentului botezului“, interpretare în raport de care rezerva credincioşilor ortodocşi apare cu atât mai îndreptăţită.

În acest context, în calitate de credincios şi de cetăţean român care a refuzat primirea cardului electronic de sănătate şi înregistrarea în dosarul electronic de sănătate, în calitate de justiţiabil care a obţinut în justiţie dreptul de a nu fi supus evidenţierii electronice şi care a invocat motive religioase şi de conştiinţă, intenţionez să particip la dezbaterea online a strategiei unde voi solicita respingerea hotărârii guvernului.

De ce este anulabilă strategia de vaccinare?

Dincolo de numeroasele argumente de ordin politic, juridic şi medical care au fost deja invocate de societatea civilă, voi motiva că strategia nu analizează situaţia celor câteva zeci de mii de credincioşi care au formulat rezerve de conştiinţă cu privire la caracterul obligatoriu al politicilor de sănătate publică (cei care au refuzat cardul electronic de sănătate, dosarul electronic de sănătate, registrul naţional al persoanelor vaccinate, identitate digitală etc) nota de fundamentare fiind formal viciată sub aspectul analizării impactului asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale, din această perspectivă.

În acest sens voi formula şi plângere prealabilă în scopul solicitării suspedării executării actului normativ şi anulării sale ulterioare în instanţa de contencios administrativ, întrucât există riscul ca instrumentele de persuasiune birocratică ce vor fi instituite de stat să reprezinte o ingerinţă nepermisă asupra libertăţii de conştiinţă. De pildă, obligaţia de a da seama, de a explica şi justifica argumentele religioase în cadrul unor proceduri de intervievare motivaţională este una extrem de discutabilă sub aspect juridic.

Vă cer ajutorul

Îndemn cititorii să ia parte la acţiunile civice anunţate de ja de Starea de Libertate şi să sesizeze membrii parohiilor din care fac parte cu privire la stringenţa subiectului obligativităţii şi a implementării măsurilor de eliminare a reticenţei la vaccinare ce sunt prevăzute de Strategia Naţională de Vaccinare propusă spre adoptare.

Totodată, este necesar ca blogosfera ortodoxă să ia în discuţie acest subiect într-un mod responsabil, mobilizator şi util pentru protejarea libertăţilor noastre. Nu este firesc ca un subiect cu implicaţii atât de ample să rămână a fi tratat marginal de către cei credincioşi sau să fie discutat exclusiv în cheia dezarmantă propusă de autorităţi.

Translate page >>