RoExit ❘ Decizia CJUE vizând forţa juridică superioară a recomandărilor MCV faţă de Constituţia României

Adevărul.ro a publicat motivarea hotărârii Curţii de Apel Piteşti prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi constată inaplicabile dispoziţiile din legea de organizare judiciară cu privire la înfiinţarea Secţiei de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie (S.I.I.J.).

Pe înţelesul tuturor, un judecător din România a decis să lase inaplicabile dispoziţii de lege organică, prin care se stabileşte competenţa unei secţii speciale a Parchetului General, respectiv S.I.I.J. A procedat în acest mod în baza unei decizii a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) din 18.05.2021 cu adevărat controversată.

Motivul pentru care decizia CJUE este controversată rezidă în faptul că, statuând asupra naturii şi forţei juridice a recomandărilor Mecanismului de Cooperare şi Verificare (vestitul MCV), apreciază că acestea sunt obligatorii pentru instituţiile şi instanţele din cadrul statului român şi, totodată, decide (parag.245 şi urm) că respectivele „recomandări obligatorii” au forţă juridică superioară legislaţiei interne, inclusiv Constituţiei României . La această concluzie CJUE ajunge indirect, considerând că obiectivele de referinţă din Decizia 2006/928 au efect direct asupra legislaţiei interne şi că, în baza principiului cooperării loiale, şi recomandările cuprinse în raportul MCV au caracter obligatoriu.

Discuţia pare una tehnică dar nu ar trebui să fie, dată fiind importanţa covârşitoare a respectivei decizii CJUE pentru ordinea de drept a statului român. Pronunţarea deciziei CJUE a fost salutată cu entuziasm de tabăra #rezist, care a făcut un abuz de interpretare în propriul interes, până în punctul în care a considerat că recomandările (cu caracter politic) din raportul MCV reprezintă izvor de drept superior Constituţiei României. Această perspectivă a fost ulterior infirmată de doamna judecător Dana Gîrbovan, care a interpretat decizia C.J.U.E. într-un mod care mie, nespecialist, îmi apare mai apropiat de ceea ce am învăţat la Facultatea de Drept.

Ulterior, Curtea Constituţională a României a emis una dintre cele mai tranşante decizii, formulată categoric, statuând supremaţia Constituţiei României asupra recomandărilor MCV pe care nu le consideră izvor de drept. Cu toate acestea, judecătorii români sunt în continuare îndreptăţiţi să facă aplicarea directă a deciziei C.J.U.E. în modalitatea în care aşează recomandările MCV deasupra dispoziţiilor obligatorii din legea română, astfel cum s-a întâmplat la Curtea de Apel Pitești. Această perspectivă a fost încurajată de chiar Ministrul Justiţiei, domnul Stelian Ion (U.S.R.), care a condamnat decizia CCR în termeni neprincipiali.

Este limpede deci că se confruntă două perspective antagonice cu privire la ordinea de drept (constituţional) a statului român, conflict care a rezultat din perpetuarea MCV, un instrument care asigură putere şi privilegii politice unei largi categorii de politicieni, activişti şi magistraţi filoeuropeni radicali.

Cu privire la acest subiect al MCV şi al Deciziei CJUE, doamna avocat Silvia Uscov, foarte apreciată în blogosfera ortodoxă pentru demersurile CCR vizând constituţionalitatea stării de urgenţă/alertă, a publicat o opinie pe Facebook, pe care o redăm mai jos, discuţie la care au ales să participe şi avocatul Gheorghe Piperea şi fostul ministru Adrian Severin, Lavinia Tec, printre alții.

https://www.facebook.com/silvia.dutu/posts/4127555453977185

La secţiunea de comentarii, mi-am expus şi eu punctul de vedere arătând în esenţă că, raportat la natura juridică a MCV şi a jurisprudenţei CEDO, se impune mai curând discutarea serioasă a opţiunii RoExit decât eliberarea din constrângerile birocraţiei europene şi ale directivelor politice.

Pentru cei care urmăresc acest subiect de mai multă vreme, este evident că prin MCV ni s-au impus ţinte mereu în mişcare, cu un grad nepermis de liberate de apreciere pentru partea mai tare. Apare evident că presiunea MCV şi constrângerile aferente au crescut iar nu scăzut de la momentul aderării şi că, cel mai probabil, renunţarea la MCV va avea loc când va fi fost agreat un alt mecanism de verificare ce ar acorda celor puternici instrumentele de intervenţie directă în viaţa politică a României.

După cum am spus, discuţia nu este nici pe departe una neînsemnată, chiar dacă este specializată, în joc fiind chiar definiţia suveranităţii statului român, interpretarea excesivă a deciziei CJUE fiind, în opinia mea, cea mai semnificativă agresiune asupra statului român de la Revoluţia/lovitura de stat din 1989. Susţin acest lucru deşi sunt de acord ca SIIJ să fie desfiinţată, întrucât o consider o soluţie parţială şi lipsită de curaj pentru o problemă care impune mult mai multă deschidere şi o răspundere disipată în întregul sistem judiciar.

Soluția actuală este nefastă și a condus la emiterea unei jurisprudențe care, în viitorul mediu, nu are altă evoluție decât una de consolidare. Un stat în care Constituţia este inferioară unor recomandări formulate de activişti civici, este unul al derizoriului juridic şi politic absolut şi nu-şi merită denumirea de stat independent şi suveran. Nu fără temei, mai mulţi comentatori au considerat că interpretarea #rezist a deciziei CJUE reprezintă un atentat la statalitatea României.

Cert este că modalitatea în care tabăra proeuropeană din România înţelege viitorul UE este de o naivitate politică ce nu poate fi regăsită, proporţional în spaţiul public, în niciun alt stat european.

Conceptul Statelor Unite ale Europei, despre care vorbea acel băsescu şi comunicatorii din preajma sa, în care regiuni din România au aceeaşi greutate politică şi economică cu regiuni din occident este de neimaginat în politica reală; nu există nici măcar în visele celor mai radicali filoeuropeni occidentali și poate fi observată doar în cursurile diferitelor Centre de Studii Europene de la noi ! U.E. este şi va rămâne un multiplicator de putere pentru naţiunile fanion iar respectiva putere se exercită pe spezele noastre. Măcar de am avea curajul să constatăm aceste împrejurări de fapt, de netăgăduit!

Această naivitate interesată, străină de orice fel de repere ale realităţii şi simţului patriotic, este promovată şi discutată în spaţiul nostru public ca şi când ar fi o marcă a statutului social, al progresismului şi înaltei profesionalizări. Aceste persoane ar trebui denunţate ca fiind impostori şi mincinoşi, dat fiind că povestea filoeuropeană pe care ne-o repetă nu are niciun fel de corespondent în planurile reale. Aceeași actori se amuză cinic cu privire la șansele reale ale Republicii Moldova de a adera la U.E., fără a observa că șansele de convergență politică și economică ale României în U.E. sunt chiar și mai iluzorii.

Tema RoExit, asumată ca atare, ar oferi şansa unor discuţii libere de obligaţia de adeziune formală la mitul european astfel cum este el promovat astăzi, pur propagandistic. În acest moment, nu există energie şi nici interes pentru a aduce discuţia despre destinul european al României într-o zonă măcar minimal realistă, orice ezitare fiind sancţionată de cerberii filoeuropeni din spaţiul public. Dar subiectul RoExit, asumat deschis şi neconflictual, poate conferi distanţa şi neutralitatea necesare pentru a putea analiza ceea ce este cu adevărat de păstrat din experienţa integrării europene şi unde trebuie, subit, să intervină elitele româneşti pentru recâştigarea unui sens util al suveranităţii naţionale.

În acest context preiau, în extras, partea finală a studiului domnului judecător Marius Andreescu, publicat pe situl editurii Agaton, cu privire la subiectul acestui articol. În pofida limbajul specializat, consideraţiile finale privind profilul României în UE, prin prisma credinţei ortodoxe, sunt consonante cu ale noastre, deşi opţiunea RoExit nu este vizată în mod explicit.

Domnul judecător este, probabil, unul dintre cei mai valoroşi mireni ai Bisericii Ortodoxe Române, iar studiile sale recente, din timpul stării de urgenţă/alertă sunt, din păcate, pe atât de necesare pe cât de puţin ne sunt cunoscute. Intenţionez să pun în discuţie cîteva dintre studiile domnului judecător în scopul de a continua, printr-un exemplu concret, discuţia purtată cu domnul Gheorghe Fedorovici (site: Cumpăna. O viziune ortodoxă), rivind rolul intelectualităţii mijlocii în a promova şi valorifica expertiza elitelor naţionale.


De la supremația Constituției României la supremația Uniunii Europene. Colaborare, sprijin sau dominație și subordonare?

Lector univ. dr. Marius Andreescu

(…)

IV. Supremația Constituției în contextul principiului priorității dreptului Uniunii Europene

Unul dintre cele mai importante elemente definitorii ale Uniunii Europene îl constituie existența unui sistem propriu alcătuit din principii, norme scrise și reguli stabilite de jurisprudență. Prin urmare este important de a clarifica relațiile dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național. Rezolvarea acestei probleme se regăsește într-un set de reguli care nu sunt prevăzute explicit în Tratatele constitutive dar au fost dezvoltate de Curtea de Justiție prin mai multe decizii, unele dintre ele controversate. Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene cuprind reguli cu valoare de principiu privind raportul dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național.

În plan practic interferența dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național apare în special atunci când există contradicții între normele juridice aparținând sistemelor de drept. Desigur, problema relației dintre cele două categorii de norme juridice interesează nu numai într-o astfel de situație, dar și în cazurile în care o instanță de judecată poate aplica o normă a dreptului Uniunii Europene. Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestei problematici o constituie raportul dintre supremația Constituției, iar, pe de altă, parte principiul priorității dreptului Uniunii Europene precum și competențele jurisdicției constituționale în materia aplicării și interpretării normelor cuprinse în actele juridice ale Uniunii Europene. Apreciem că această problemă poate fi analizată pe două planuri: 1. relația dintre dreptul intern (altul decât cel constituțional) și dreptul Uniunii Europene; 2. relația dintre normele constituționale ale statelor membre, iar pe de altă parte, dreptul Uniunii Europene.

Una dintre cele mai interesante discuții, jurisprudențială și doctrinară, antrenând tribunalele constituționale ale statelor membre al Uniunii Europene, vizează mecanismele de cooperare cu Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, doctrina, dar și legislația internă se referă la principiul priorității sau al supremației, întâietății, preeminenței dreptului Uniunii Europene față de sistemele de drept național.

Raportul dintre normele constituționale și Dreptul Uniunii Europene este inter­pretat în mod diferit, existând mai multe concepții doctrinare. Un curent de gândire afirmă supremația Constituției, inclusiv față de dreptul Uniunii Europene, chiar dacă acceptă prioritatea de aplicare a acestuia din urmă, în normele sale obligatorii, față de toate celelalte norme din dreptul intern, iar altul prioritatea de aplicare sistematică și necondiționată a tuturor dispozițiilor din Dreptul Uniunii Europene față de toate normele din dreptul intern, inclusiv față de constituțiile naționale. Unele jurisdicții constituționale europene de tradiție au ajuns, în anumite momente și contexte istorice, la concluzia ca este de competența lor să efectueze controlul constituțio­nalității dreptului Uniunii Europene, integrat în ordinea juridică internă, în virtutea principiului supremației legii fundamentale (spre exemplu, Tribunalul Constituțional din Germania).

Curtea de Justiție a ajuns la dezvoltarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, având în vedere regula de drept internațional public, conform căreia „O parte nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat”. O altă sursă au reprezentat-o dispozițiile art. 10 din Tratatul Comunității Europene, modificat prin Tratatul de la Lisabona. Norma cuprinsă în dispozițiile art. 10 a rămas însă nemodificată până în prezent și stabilește obligația statelor membre de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care rezultă din tratatele și actele instituțiilor Comunității. Aceleași dispoziții impun și obligația negativă a statelor membre de a se abține să ia măsuri care ar pune în pericol realizarea scopurilor Tratatului. Acestea nu sunt singurele reglementări din Tratatele Uniunii Europene care fundamentează principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național. Principiul priorității și obligativității Dreptului Uniunii Europene s-a construit în special pe cale jurisprudențială. În materie este relevantă jurisprudența istorică a Curții de Justiție a Uniunii Europene care marchează o anumită evoluție a afirmării acestui principiu în raport cu dreptul național.

Un moment semnificativ îl reprezintă cauza Costa c. Enel [6/64 Costa c. Enel (1964) ECR 585]. Instanța italiană a înaintat două cereri de interpretare, una Curții Constituționale a Italiei și alta Curții de Justiție a Uniunii Europene. Curtea Consti­tuțională a apreciat că Tratatul de instituire a Comunității Europene nu poate avea o valoare normativă decât în măsura în care este încorporat în dreptul național printr-o lege. Totodată se admitea că o lege națională poate să deroge de la prevederile Tratatului.

Curtea de Justiție a avut o altă părere exprimată în decizia pronunțată: „Rezultă din aceste considerente că sistemul juridic născut din Tratat, izvor independent de drept, nu poate fi din pricina naturii sale speciale și originale surclasat de către normele juridice interne oricare ar fi forța lor juridică, fără a fi lipsit de caracterul său de drept comunitar și fără ca însuși fundamentul juridic al Comunității să fie pus sub semnul întrebării”.

Un alt moment al evoluției jurisprudenței Curții de Justiție în această materie îl reprezintă cauzele „Internaționale H” [11/70, Internaționale H., (1970) ECR 1125]; „Simmenthal I [35/76, Simmenthal SpA (1976) ECR 1871] și Simmenthal II [106/77, Simmenthal (1978) ECR 629]”. Pentru tema noastră de cercetare sunt relevante următoarele considerente din decizia pronunțată în cauza Simmenthal II: „ca atare, este incompatibilă cu cerințele inerente naturii dreptului comunitar, orice dispoziție a ordinii juridice naționale sau orice practică, legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea drept efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul de a refuza judecătorului competent să îl aplice, competența de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legale naționale care, eventual, ar reprezenta un obstacol în calea deplinei eficacități a normelor comu­nitare… Prin urmare, răspunsul la prima întrebare este că judecătorul național însăr­cinat, potrivit competenței sale, să aplice dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina eficacitate a acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiu, dacă este necesar, orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulte­rioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional” (considerentele 22 și 24 ale deciziei).

Mai mult, Curtea de Justiție a UE a considerat că instanțele naționale au competența de a constrânge și chiar de a sancționa puterea legislativă și puterea executivă cu scopul de a garanta eficiența deplină a principiului priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național (T. Ştefan, B. Andreșan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, București, p. 196-202).

Acest principiu trebuie înțeles și din perspectiva regulii obligativității actelor comunitare. Regulamentul are aplicabilitate generală și este obligatoriu în toate ele­mentele sale. Spre deosebire, Directiva se adresează unora sau tuturor statelor membre și este obligatorie cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților națio­nale competența în ceea ce privește forma și mijloacele pe care le folosesc pentru atingerea obiectivelor stabilite. Iar Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii care îi indică.

Regula aplicării directe ce caracterizează unele dintre actele juridice ale dreptului Uniunii Europene interesează modul de înțelegere și aplicare a principiului priorității dreptului Uniunii Europene. Regulamentele au aplicare directă deoarece nu necesită o transpunere în dreptul național. După cum a indicat curtea în jurisprudența sa, statele membre nu trebuie să adopte legislație națională prin care să preia regulamentele. Prevederile lor pot fi invocate de către persoanele fizice și juridice direct în fața instanțelor naționale. Spre deosebire, directiva nu are aplicabilitate directă. Ea trebuie întotdeauna transpusă în sistemul de drept al fiecărui stat membru căruia îi este adresată. Actul normativ intern de transpunere a directivei este cel prin intermediul căruia conținutul directivei va pătrunde în sistemul de drept național.

Principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național trebuie înțeles și după criteriul posibilității invocării directe a actelor comunitare în fața instanțelor naționale. Sintagma „efect direct” desemnează atributul unui act normativ comunitar de a crea în patrimoniul persoanelor fizice și juridice drepturi pe care acestea le pot invoca direct în fața instanțelor naționale. Fără a intra în amănunte subliniem că în anumite condiții, regulamentele, directivele și deciziile pot avea efect direct.

II. Raportul dintre dreptul Uniunii Europene și normele constitu­ționale

În mod constant instanțele constituționale din unele state membre cu deosebire Germania, Italia și Franța, au considerat că principiul priorității dreptului Uniunii Euro­pene nu se aplică în relația cu reglementările cuprinse într-o constituție, deoa­rece legea fundamentală a unui stat exprimă identitatea și suveranitatea națională. Această soluție a vizat cu deosebire reglementările privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Până la data de 1 decembrie 2009, dată la care a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona și Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Euro­pene, dreptul Uniunii Europene nu cuprindea un sistem coerent normativ de garantare a drepturilor fundamentale ale omului. În consecință, instanțele statelor membre au invocat în astfel de situații reglementările constituționale interne.

De altfel, practica instanțelor statelor membre ale Uniunii Europene nu oferă prea multe exemple de conflict între normele dreptului Uniunii Europene, iar pe de altă parte reglementările constituționale. Această situație se explică prin aceea că în urma procesului de aderare la Uniunea Europeană statele membre și-au adaptat reglemen­tările constituționale cu caracter de principiu la cerințele specifice dreptului Uniunii Europene și au consacrat într-o formă sau alta principiul priorității acestui sistem de drept față de dreptul intern ori de câte ori există o contradicție între regulile celor două categorii de norme juridice. Desigur, această problemă rămâne deschisă și este departe de a fi rezolvată. Remarcăm că în jurisprudența din ultimii ani a Consiliului Constituțional și a Consiliului de Stat din Franța s-a dezvoltat conceptul de „identitate națională constituțională”. Potrivit acestui principiu, instanțele naționale vor aplica întotdeauna normele constituționale interne, dar și regulile înscrise în legislația obișnuită ori de câte ori acestea nu au corespondent în dreptul Uniunii Europene.

Constituția României realizează distincția între principiul supremației legii fundamentale, iar pe de altă parte, principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național. Astfel, dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție consacră principiul supremației legii fundamentale: „În România respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Aceste principiu nu poate fi confundat cu cel al priorității dreptului Uniunii Europene față de reglementările contrar din legile interne consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituție. Jurisprudența Curții Constituționale a României reflectă această diferență.

Prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, instanța noastră constituțională realizează în mod clar distincția dintre supremația Constituției și principiul priorității dreptului Uniunii Europene, afirmând: „Consecința aderării pleacă de la faptul că statele membre ale Uniunii Europene au înțeles să situeze acquisul comunitar, tratatele constitutive ale Uniunii Europene și reglementările derivate din acestea pe o poziție intermediară între Constituție și celelalte legi atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii”. În literatura juridică de specialitate, cu referire la dispozițiile art. 148 din Constituție și în conformitate cu decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, s-a precizat: „Prin urmare, se poate afirma că în ordinea juridică internă actul juridic prin care România aderă la Uniunea Europeană are forță juridică inferioară Constituției și legilor constituționale, dar superioară legilor organice și ordinare” (M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României revizuită – comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2004, p. 331).

Prin Decizia nr. 1258 din 8 octombrie 2009 (M.Of. nr. 798 din 23 noiembrie 2009), pe care o considerăm ca având o importanță istorică în juris­pru­dența constituțională ulterioară, Curtea constată că o lege internă prin care se trans­pune în dreptul intern o directivă a Uniunii Europene este neconstituțională. O astfel de soluție, în opinia noastră, consacră principiul supremației Constituției și obligați­vi­tatea respectării acesteia în raport cu principiul priorității dreptului Uniunii Europene. Prin decizia cu numărul de mai sus, instanța constituțională a constatat că dispo­zițiile Legii nr. 298/2008 (M.Of. nr. 780 din 21 noiembrie 2008) sunt neconsti­tuțio­nale. Din considerentele deciziei rezultă că Legea nr. 298/2008 a fost adoptată pentru a transpune în planul legislației naționale Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicație electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice. Curtea se referă la regimul juridic al unor astfel de acte comunitare, subliniind că: „(…) impune obligativitatea sa pentru statele membre ale Uniunii Europene în privința soluției juridice reglementate, nu și în ceea ce privește modalitățile concrete prin care se ajunge la acest rezultat, statele beneficiind de o marjă largă de apreciere în scopul adoptării acestora la specificul legislației și realităților naționale”. Examinând conținutul Legii nr. 298/2008, Curtea a constatat că acest act normativ este de natură să afecteze exercițiul drepturilor sau al libertăților fundamentale, respectiv dreptul la viață intimă, privată și de familie, dreptul la secretul corespondenței și libertatea de exprimare. Instanța constituțională reține că restrângerea exercițiului acestor drepturi nu corespunde cerințelor stabilite de art. 53 din Constituția României.

Pentru tema noastră este relevantă Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014 (M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014), asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituției României. Referitor la interpretarea dispozițiilor art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană, Curtea reține că: „dispozițiile constituționale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituționale obligatorii, fără de care nu se poate concepe existența statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Consti­tuție. Totodată, Legea fundamentală reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel, și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional, cuprinse chiar în art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie”.

În opinia instanței noastre constituționale, a considera că dreptul Uniunii Europene se aplică fără nicio diferențiere în cadrul ordinii juridice naționale, nedistingând între Constituție și celelalte legi interne, echivalează cu plasarea Legii fundamentale într-un plan secund față de ordinea juridică a Uniunii Europene. Legitimitatea Constituției este însăși voința poporului, ceea ce înseamnă că aceasta nu își poate pierde forța obligatorie, chiar și în ipoteza în care ar exista neconcordanțe între prevederile sale și cele europene. Mai mult decât atât, s-a subliniat faptul că aderarea României la Uniunea Europeană nu poate afecta supremația Constituției asupra întregii ordini juridice interne.

Curtea Constituțională a stabilit că actele obligatorii ale Uniunii Europene sunt norme interpuse în cadrul controlului de constituționalitate [Decizia nr. 668 din 18 mai 2011 (M.Of. nr. 487 din 8 iulie 2011)]. Totodată, s-a subliniat lipsa de relevanță constituțională a normei de drept european, interpusă în norme constituționale de referință în cadrul controlului de constituționalitate. În acest caz, este inadmisibilă sesizarea Curții întemeiată pe nerespectarea dispozițiilor art. 148 alin. 4 din Constituție [Decizia nr. 157 din 19 martie 2014 (M.Of. nr. 296 din 23 aprilie 2014)]. Prin aceeași decizie, Curtea a stabilit că este necesar ca norma juridică a dreptului Uniunii Europene să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției – „unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate”. Instanța constituțională a consacrat, la fel ca și Consiliul Constituțional Francez, conceptul de „identitate constituțională națională”, prin care înțelege relevanța supremației constituției ori de câte ori se pune problema conformării legilor interne cu actele Uniunii Europene [Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015 (M.Of. nr. 286 din 28 aprilie 2015)].

Un alt aspect analizat în jurisprudența constituțională se referă la aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Instanța noastră constituțională a statuat că, în principiu, aceasta este aplicabilă în cadrul controlului de constituționalitate „în măsura în care asigură, garantează și dezvoltă prevederile constituționale în materia drepturilor fundamen­tale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecție este cel puțin la nivelul normelor constituționale în domeniul dreptului omului” [Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 (M.Of. nr. 433 din 28 iunie 2010)].

De asemenea, în jurisprudența constituțională s-a stabilit că nu este de competența Curții Constituționale să analizeze conformitatea unei dispoziții de drept constituțional cu textul Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, prin prisma art. 148 din Constituție. O atare competență, și anume aceea de a stabili dacă există o contrarietate între legea națională și tratat, aparține exclusiv instanței de judecată, care are și posibilitatea de a formula o întrebare preliminară la Curtea de Justiției a Uniunii Europene.

Este interesant faptul că instanța constituțională se consideră necompetentă să verifice conformitatea unei dispoziții de drept național cu textul tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și pentru faptul că, în cazul în care și-ar aroga o astfel de competență, s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicție între Curtea Constituțională a României și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce, la acest nivel, este considerat ca fiind inadmisibil [Decizia nr. 1249 din 7 octombrie 2010 (M.Of. nr. 764 din 16 noiembrie 2010) și Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010 (M.Of. nr. 182 din 22 martie 2010)].

În ceea ce privește cooperarea dintre Curtea Constituțională și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, instanța noastră constituțională a afirmat că rămâne la aprecierea sa, în aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate, a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene sau formularea de către Curte de întrebări preliminare în vederea stabilirii conținutului normei europene. „O atare atitudine ține de cooperarea dintre instanța constituțională națională și cea europeană, precum și de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuție aspecte ce țin de stabilirea unei ierarhii între aceste instanțe” [Decizia nr. 668 din 18 mai 2011 (M.Of. nr. 487 din 8 iulie 2011)].

Din această succintă prezentare se poate constata că instanța noastră constituțională este singura instituție a statului român care se opune aplicării dreptului Uniunii Europene în mod necondiționat în raport cu dreptul intern. Prin jurisprudența sa în această materie, atât cât este posibil, Curtea Constituțională este nu numai un garant al supremației Constituției, dar și un garant al suveranității naționale față de tendințele dominatoare tot mai accentuate ale celor ce dețin puterea politică, economică și juridică în Uniunea Europeană față de țările membre de mâna a doua, cum este considerată și România.

Curtea de justiție a Uniunii Europene, printr-o decizie recentă, pronunțată la data de 18 mai anul acesta, la solicitarea unor organizații judiciare neguvernamentale din România și la solicitarea Curții de Apel Pitești, cu privire la interpretarea tratatelor fundamentale ale Uniunii Europene, a afirmat printre altele că dreptul Uniunii Europene este superior și se aplică cu prioritate față de ordinea constituțională și legislativă a României.

Considerăm că acest act juridic al instanței europene este o încălcare gravă a suveranității naționale, depășind chiar și prevederile tratatului de aderare al României la Uniunea Europeană.

V. Ce reprezintă Uniune Europeană pentru România

Mulți români uită că aderarea în 2007 la Uniunea Europeană nu e același lucru cu integrarea în Uniune. A adera la un organism, de orice fel, nu presupune în chip obligatoriu să te și integrezi în acel organism.

Totuși, sub unele aspecte defavorabile României integrarea s-a realizat. Statul român a renunțat la atribute importante ale suveranității sale. Cele mai importante considerăm că sunt independența politică, economică și legislativă. Legislația Uniunii Europene este obligatorie pentru România iar actele normative cele mai importante pe care urmează să le adopte Parlamentul trebuie avizate în prealabil de instituțiile Uniunii Europene. Integrarea s-a realizat și prin aceea că valori ale culturii și civilizației noastre au fost abandonate iar în locul lor au apărut standarde sociale europene străine vieții noastre românești. Economia și agricultura românească, atâta cât a mai rămas, sunt dominate de trusturile multinaționale care controlează și Uniunea Europeană. Dreapta credință ortodoxă a poporului român,valorile acesteia sunt blamate de Uniunea Europeană și se încearcă integrarea societății românești – în parte s-a reușit printr-un umanism raționalizat și protestant sau ateu, care desconsideră omul ca persoană și bineînțeles dreapta credință ortodoxă de origine apostolică a poporului român. Mulți așa ziși politicieni ai momentului, care exercită guvernarea, se declară atei, se comportă ca necredincioșii și prigonesc Biserica Ortodoxă și cultul ortodox prin interdicții și restricții neconstituționale și care sunt totodată sacrilegii, acte de lezare gravă a demnității poporului român ortodox în majoritate covârșitoare.

Integrarea nu s-a realizat și nu se va realiza în privința statutului nostru în Uniunea Europeană. În realitate nu suntem și nu vom fi considerați egali cu marile puteri europene. Suntem și vom fi o țară de mâna a doua, furnizoare de forță de muncă ieftină, de materii prime importante, dar și de terenuri agricole ieftine care se pot dobândi ușor de străini. Discrepanțele sociale și economice sunt și vor rămâne importante. România este și va rămâne una dintre cele mai sărace țări ale Uniunii Europene, care așteaptă și va aștepta și de acum înainte mila stăpânilor de la Bruxelles. Nivelul de trai, garantarea unei vieți demne, a sănătății în România nu va fi niciodată la nivelul țărilor din Uniunea Europenă. De fapt forțele politice și economice care controlează Uniunea Europeană nu doresc integrarea României și sub aceste aspecte așa cum declarativ se susține.

Ce este mai grav politicienii și populația din țările europene îi desconsideră și îi marginalizează pe români. În nici un caz românii nu sunt considerați egali cu cetățenii acestor țări și cel mult tolerați și tratați ca atare. Este adevărat că această realitate are drept cauză și conduita unora dintre românii aflați în alte țări ale Uniunii Europene, stilului de viață mult sub standardele civilizației occidentale și, ce este mai grav, o rată crescută a infracționalității cauzată de români.

     Conform celui mai recent Eurobarometru pentru România, publicat la începutul lunii martie anul acesta, libera circulație a cetățenilor, bunurilor și serviciilor în interiorul Uniunii Europene este considerată de o parte însemnată a românilor ca fiind cea mai mare realizare a Uniunii. Viitorul UE este privit optimist de două treimi din populație, cu mult peste media europeană. De asemenea, peste 50% dintre români consideră că Uniunea Europeană se îndreaptă într-o direcție bună, cu 20 de procente peste media europeană. Optimismul românilor privind relația cu Uniunea Europeană, în măsura în care datele statistice reflectă realitatea, nu este justificat la o analiză mai atentă a situației din România.

Ajutorul financiar și material al Uniunii Europene față de România este nesemnificativ, aproape o iluzie în raport cu taxele și contribuțiile financiare anuale ale României la bugetul Uniunii Europene. Astfel contribuția financiară anuală a României este de aproape șase ori mai mare decât fondurile alocate de Uniunea Europeană pentru România. La aceasta se adaogă birocrația împovărătoare impusă de legislația europeană pentru accesarea fondurilor europene.

Domeniile prioritare în care ar trebui să crească investițiile din bugetul UE alocat României sânt considerate de către români a fi ocuparea forței de muncă, educația, cultura și mass-media, agricultura și dezvoltarea rurală. Este de neînțeles de ce sănătatea, infrastructura, schimbările climatice sau protecția mediului și Justiția nu se află printre priorități, așa cum stau lucrurile la nivelul Uniunii Europene.

În cei 14 ani care au trecut de la aderare situația socială și economică a României s-a înrăutățit. Sărăcia în care se zbate majoritatea populației s-a accentuat. Venitul național anual pe locuitor nu depășește 400 de euro. Discrepanțele sociale s-au accentuat în mod îngrijorător. Bogații României, foarte puțini în raport cu populația săracă, statistic au un venit anual personal între 30000 și 300000 de euro.

Nu există o creștere economică reală și prin urmare locurile de muncă sunt puține iar șomajul este relativ ridicat. Migrația unui mare număr de români în țările Uniunii Europene, aproximativ 5 milioane, a avut consecințe dezastruoase pentru multe din familiile rămase în țară și în special pentru copii.

Învățământul românesc suferă grav datorită așa ziselor reforme repetate și aplicarea unor standarde europene străine tradițiilor și valorilor naționale. Statisticile arată că în România sunt cei mai mulți analfabeți intelectuali din țările Uniunii Europene, adică persoane care știu să citească și să scrie, dar nu înțeleg sensul și semnificația cuvintelor.

Sistemul de sănătate este dezastruos aflat într-o continuă involuție datorită lipsei de interes a guvernanților, nealocarea fondurilor necesare inclusiv din partea Uniunii Europene și a măsurilor politice și legislative greșite și dăunătoare aplicate în domeniul. Medicii români și personalul sanitar bine pregătiți profesional sunt nevoiți să emigreze în țările Uniunii Europene, unde în general pot lucra și sunt recunoscuți la adevărata lor valoare profesională.

De altfel speranța de viață în România este cea ai mică dintre țările Uniunii Europene.

Justiția este bulversată de multiplele așa zisele reforme, dar și de legislația proastă, adecvată legislației europene pe care trebuie să o aplice. Mecanismul de Control și Verificare (MCV) impus României pentru justiție și afaceri interne, un adevărat sistem instituțional de dominare și încălcare a independenței puterii judecătorești, nu a avut urmări benefice pentru justiția din România, dimpotrivă, nu a dus la garantarea independenței judecătorilor, ci la instituirea unui sistem de control administrativ excesiv al activității acestora, însoțit de reguli împovărătoare privind răspunderea disciplinară a magistraților.

În acest interval de timp infracționalitatea și formele sale cele mai grave ale acesteia, traficul de droguri, traficul de persoane, crima organizată spălarea de bani, criminalitatea transfrontalieră s-au amplificat. Aderarea României la Uniunea Europeană a favorizat săvârșirea acestui gen de infracțiuni datorită facilităților acordate circulației persoanelor și a capitalurilor.

Puterea discreționară a guvernanților, acțiunile abuzive ale agenților care au atribuții privind ordinea publică, constrângerile de tot felul și interdicțiile s-au accentuat cu urmarea diminuării libertăților publice. În schimb s-au amplificat libertinajele de tot felul care semnifică un mod de viață contrar bunelor moravuri și în mod deosebit tradițiilor și valorilor ortodoxe milenare ale poporului român.

Terenurile din România și în special cele agricole sunt cumpărate masiv de către străini în dauna producătorilor autohtoni. România are cea mai permisivă legislație din Uniunea Europeană privind posibilitatea cumpărării terenurilor de către străini. Această situație este expresia slugărniciei guvernanților noștri față de cei care dețin puterea în Uniunea Europeană dar și a subordonării intereselor României intereselor proprii.

Mediul natural în România este în mare pericol. Defrișările de păduri sunt cele mai ample din Europa datorită legislației permisive. Poluarea este extrem de ridicată cu riscuri majore pentru sănătatea populației și mai grav România a devenit o groapă de gunoi pentru deșeurile Europei.

Desigur acest rechizitoriul ar putea continua, iar analiza ar putea deveni și mai amănunțită, dar ne oprim aici.

În contrast cu aparentul optimism românesc privind Uniunea Europeană, există țări care au o atitudine cu totul diferită față de această organizație. Norvegia și Elveția sunt două dintre cele mai bogate state din Europa și din lume. Cetățenii lor au un nivel de trai de invidiat și o viață lipsită de griji. Cu toate acestea, Elveția și Norvegia nu fac parte din Uniunea Europeană și nici nu au de gând. Un “Nu“ hotărât Uniunii Europene au spus norvegienii care au luat parte la cel mai recent sondaj cu privire la eventuala alăturare a țării lor la spațiul comunitar. Aproximativ 45% dintre participanții la sondaj au spus că nu vor ca țara lor să devină membru UE, față de 42% pentru care aderarea ar fi o idee bună și de 13% care s-au declarat indeciși. De doua ori au refuzat norvegienii ca țara lor sa devină membru al UE. Atât la referendumul din 1972, cât și la cel din 1994, ei au considerat ca o duc suficient de bine ca să nu se lege la cap cu Uniunea și cu schimbările pe care le-ar presupune o eventuala aderare. Au un venit mediu anual de aproape 32.000 de euro pe cap de locuitor, adică peste 2.500 de euro pe lună.

Norvegienii nu văd de ce ar intra într-o comunitate în care vor trebui să dea socoteală când e vorba de buget, de politica internă și externă, agricultură sau pescuit. Tot din punct de vedere economic, Norvegia a înregistrat în ultimii 30 de ani de o creștere economică dublă față de țările membre ale Uniunii Europene. Toate acestea sunt argumente cu care cei care militează ca Norvegia să rămână în afara Uniunii Europene. “Norvegia trebuie sa rămână departe de această Uniune care amenință să se transforme în Statele Unite ale Europei, cu buget comun și președinte ales“, spun ei.

În Elveția, e curată sinucidere politică să aduci vorba despre o eventuală aderare. “Cel puțin în următorii 15 ani, nimeni n-o să-i poată convinge pe elvețieni să se alăture Uniunii Europene. Pur și simplu nu avem nevoie“, spune profesorul Franz Jaeger, fost parlamentar elvețian. “Dacă UE se dezvoltă frumos și îi va putea garanta Elveției libertățile de care se bucură acum, poate că vom deveni membri cam în 50 de ani“, crede șeful unuia dintre cele mai reputate cotidiane din Zürich, Neue Züricher Zeitung. “Asta dacă Uniunea nu va dispărea până atunci“, completează secretarul general al Federației Bancherilor Privați din Elveția.
Asemenea norvegienilor, nici pe elvețieni nu-i interesează Uniunea Europeană. Taxele în țara lor sunt mai mici decât în statele Uniunii, la fel și ipotecile, fără a mai lua în considerare faptul că multe dintre impozitele din UE nu există în Elveția. Elvețienii sunt, pur și simplu, prea obișnuiți să ia singuri absolut orice decizie legată de ce se întâmplă în țara lor. Multe din legi sunt adoptate prin procedura referendumului. De aceea, este greu de crezut ca elvețienii ar fi vreodată împăcați cu ideea că Bruxelles-ul dă directive, iar statele membre le adaptează și le aplica fără posibilitatea organizării referendumurilor naționale.

Anglia a părăsit recent Uniunea Europeană, motivele fiind similare celor pentru care țări ca Norvegia sau Elveția nu vor să facă parte din această organizație.

VI. Unele concluzii

Domnul nostru Iisus Hristos spune că Împărăția lui Dumnezeu se ia cu stăruință de cei puternici (Matei 11,12). La fel și libertatea. Există libertate individuală a omului ca persoană dar și libertate și libertăți sociale a popoarelor și națiunilor. După cuvântul Mântuitorului și libertatea individuală și socială sunt daruri neprețuite ale lui Dumnezeu pentru om și popoare dar, pentru a deveni realități sunt necesare și străduințele omului și ale popoarelor.

Poporul român și statul Român și-au cucerit libertatea de a exista și au menținut-o prin jertfa martirilor, a eroilor cunoscuți sau necunoscuți, prin statornicia în dreapta credință ortodoxă, oricare au fost vitregiile vremurilor, prin construcția eroică a culturii și civilizații proprii, prin iubirea, harul și mila lui Dumnezeu. Niciodată în istoria sa poporul român nu a vrut și nu a dominat alte națiuni, nu a impus libertatea și civilizația sa altora. Poporul nostru s-a arătat tolerant cu mulți prieteni sau dușmani, dar niciodată nu a renunțat la identitatea sa de ființă, la dreapta credință ortodoxă sau la libertate.

Iată câteva momente istorice ale libertății noastre. Prin Constituția din 1864 domnitorul Ioan Cuza cucerea libertatea legislativă a României față de imperiile vecine. În 1877 România devenea stat independent și suveran din punct de vedere politic, iar în 1918 stat unitar național și liber.

Ceea ce nu au reușit dea lungul istoriei milenare a poporului să facă imperiile și puterile Europei din acele vremuri, nici cu forța armelor și nici cu forța politică, adică să desființeze dreapta credință ortodoxă și libertatea poporului român, s-a reușit acum, nu prin forță ci prin actul liber asumat de adeziune a statului Român la Uniunea Europeană, act care a îngrădit până la desființare suveranitatea națională, libertatea politică și legislativă.

Legislația Uniunii Europene este obligatorie pentru România, fapt care nu s-a întâmplat în istoria noastră. Legislația imperiilor care au dominat țările române nu s-a impus niciodată pe teritoriul lor. Actele normative mai importante care trebuie adoptate de Parlament trebuie acum să fie mai întâi avizate de către organismele Uniunii Europene. Independența politică a României este îngrădită deoarece politica internă și externă a României se realizează în raport cu deciziile politice ale acestei organizații suprastatale.

Libertatea cultului ortodox și a Bisericii Ortodoxe este îngrădită de deciziile guvernanților loiali fără rezerve directivelor care vin de la Bruxelles, fapt de asemenea fără precedent în istoria noastră. Libertățile individuale și demnitatea persoanei sunt și ele afectate de umanismul raționalist protestant și ateu impus de cei care conduc Uniunea Europeană. Această realitate dureroasă este un exemplu clar al faptului că democrația poate duce la dictatură.

Colaborarea și cooperarea între state este necesară mai ales în contextul actual al diferitelor forme de globalizare. Dar relațiile internaționale, directe sau prin organizații internaționale, trebuie să se bazeze pe un comportament politic loial principiilor statului de drept din partea tuturor participanților, fără dominare politică economică și juridică, pe respectarea suveranității, a credinței, a libertății, a culturii și civilizației fiecărui popor.

Uniunea Europeană ca organizație suprastatală nu aplică aceste principii democratice, ci principiul dominării. Ca popor, trebuie să ne ferim de libertatea care poate să ducă la robia cea rea, cum spune Sfântul Issac Sirul, până când mai avem timp și iubirea milostivă a Domnului este cu noi. Dumnezeu să ne ajute !

Legea Dării în plată – un subiect bogat în lecţii utile pentru credincioşii ortodocşi

Deşi este un subiect ce ţine de categoria celor economice, respingerea miilor de excepţii de neconstituţionalitate cu care sistemul bancar român a atacat Legea Dării în plată reprezintă mai degrabă o ştire politică, chiar una de importanţă deosebită.

Avem în faţa noastră probabil cea mai valoroasă izbândă civică pe care România a cunoscut-o după Revoluţie, atribut care se întemeiază caracterul unic în istoria societăţii româneşti al efortului asociativ, care a avut de înfruntat cel mai puternic adversar posibil, ce activează (mai ales ocult dar şi) la lumină sub forma oligopolului bancar.

Subiectul este relevant din multiple perspective:

Mai întâi, reprezintă un succes obţinut de două persoane publice, vârf de lance care s-au manifestat ca elite autentice: avocatul Gheorghe Piperea şi senatorul Daniel Cătălin Zamfir. Aceştia au fost  secondaţi de un grup de suport format din avocaţi, paralegali şi persoane interesate, într-un demers de reprezentare a câtorva zeci de mii de clienţi ai băncilor.

Apoi, reprezintă o confruntare juridică/politică/mediatică desfăşurată într-un mediu extrem de ostil, fără termeni de comparaţie, pe care trebuie să-l considerăm compus din mai multe planuri.

A. În plan juridic, deosebit de constrângătoare este generalizarea justiţiei defensive (asemeni medicinei defensive, care nu este interesată de vindecarea pacientului ci de evitarea culpei medicale), preocupată nu atât să facă dreptate cât să nu iasă din matca jurisprudenţială consolidată.

B. În plan politic, legea a răzbit cu greu, a fost întârziată, mutilată şi castrată oriunde s-a putut, iar promotorul ei principal a fost izolat şi, finalmente, exclus abuziv din PNL. Ca om politic a fost contestat în toate iniţiativele sale, menţinut la periferia vieţii politice şi a procedurilor şi mecanismului parlamentar.

C. În plan profesional-bancar, asociaţiile băncilor au făcut uz de toate instrumentele formale şi informale de influenţare a agendei şi conversaţiei publice şi, mai ales, guvernatorul Mugur Isărescu şi-a îndeplinit pe deplin rolul pentru care a fost impus şi păstrat în fruntea BNR, rol pentru care probabil că va fi dispreţuit în veac pe aceste plaiuri.

D. Din punct de vedere mediatic, subiectul a fost acoperit injust, fără analize pe fond, fără a se recunoaşte legitimitatea argumentelor celor păgubiţi de bănci, fără ca acestea să fie puse în valoare, presa mainstream sărbătorind ostentativ fiecare victorie a cartelului bancar astfel încât să se producă deznădejde şi abandon.

E. Mai departe, izbânda de astăzi reprezintă un exemplu de utilizare corectă a puţinelor avantaje reale aduse de integrarea europeană, întregul efort de emancipare de sub înrobirea bancară fiind sprijinit pe legislaţia europeană post-criză 2008, pe câteva hotărâri C.J.U.E. favorabile pronunţate în material protecţiei consumatorilor şi în materia serviciilor financiare, cât şi pe argumentele academice, vehiculate mai mult sau mai puţin ipocrit în spaţiul european, dintre care unele se află la baza noilor abordări politice în materia combaterii inegalităţilor (de pildă, stakeholder capitalism sau licenţierea socială a produselor financiar-bancare).

F. Mai trebuie reţinut că efortul a fost unul întins pe mai mulţi ani, fără să-şi piardă vitalitatea şi nici hotărârea, chiar în momentele când rezistenţa părea cu totul şi cu totul inutilă. Deosebit de important este faptul că nu s-a căzut în capcana formelor fără fond prin care s-a încercat mimarea succeselor aparente, prin promulgarea unor dispoziţii legale fără efect practic. Legislaţia a fost complicată în mod inutil, interpretările legale au fost făcute în sensul inaplicării lor, sarcina probei a fost impusă excesiv părţii prejudiciate.

***

Trebuie înţeles că dezechilibrul contractual în materie bancară este în continuare cultivat şi că sistemul bancar din România, în ansamblul său, este unul deosebit de ostil şi împovărător. Tragediile personale şi familiale produse de sistemul de îndatorare şi înrobire bancară sunt cutremurătoare. Ortodoxia nu cunoaşte alternativa similară sistemului financiar islamic, infinit mai echilibrat din perspectivă morală şi economică decât sistemul bancar actual, care a fost dezvoltat pe filieră talmudică şi funcţionează în acelaşi duh.

Este de aşteptat ca asaltul împotriva acestor acte de legislaţie să fie continuat de parlamentarii actuali, care servesc interesele ocult-corporatiste, însă momentul deciziei C.C.R. trebuie punctat ca atare şi, în ciuda conţinutul prolix al temei, trebuie desprinse lecţiile cu valoare de principiu. Ar fi păcat ca acest moment să nu fie fructificat într-o mişcare populară mai largă, inclusiv cu o componentă politică, dar drumul spre această destinaţie este unul foarte lung şi plin de obstacole.

Deşi nu priveşte în mod direct ortodoxia şi viaţa Bisericii, împrejurările despre care am scris sunt relevante şi pertinente pentru fiecare persoană care încă nu a plecat în pustie, pentru a se arăta nu numai că se poate, cât mai ales, cum şi cât se poate!

În completarea acestor rânduri, trimit la un articol publicat de ziarul Bursa pentru informaţii de fond şi preiau o relatare personală, publicată pe Facebook, despre epopeea Legii dării în plată.


Sursă imagine: Facebook

”Pe aripile francului elvețian” sau epopeea unei legi când puterea banului își spune cuvântul.

Cum orice poveste începe cu a fost odată, tot așa voi începe și eu.

Era în primăvara lui 2010 când un grup de vreo mie de împrumutați bancari, ”nepropagați” de nimeni cu privire la clauzele abuzive din contractele bancare, am început să întrebăm. Și să căutăm.

Băncile, pe atunci sfinte fecioare, își ”sertarizaseră” foarte bine clauzele în contracte, dar și în discurs.

Iar răspunsurile nicicum nu semănau unul cu altul. Și cum nu am reușit să aflăm nici de ce crește francul elvețian (nu francez!), nici de ce băncile măresc dobânda cu de la ele putere, am hotărât să întrebăm instanțele.

Că nu am conceput că într-o țară care alerga după democrație băncile pot face ce vor, e una.

Dar să concepem că nu ne-am putea găsi dreptatea în instanță, nici nu se punea problema!

Și cum în instanță nu prea ai ce căuta fără avocat decât dacă ești jurist, altfel, te duci degeaba, vreo 10 lideri bucureșteni, că doar la București se dă ora exactă 😉, au început să caute avocați. Ăla nu, ăla nu, ăla nu, … nimeni nu ne vrea!

”Cu banca nu te pui!”, ne spuneau ei.

Mă, și ajung la unu’, predestinat după nume că trebe’ să fie picant și iute, dulceag, dar înțepător. 🙃 Și-i expun problema. Și stă omul și-i ascultă, și studiază documente, și analizează, iar la final, Maestrul Gheorghe Piperea dă verdictul: Aveți dreptate, s-o căutăm în justiție, dacă altfel nu se poate!

Și uite așa, ne-am unit în ceea ce avea să fie primele 2 procese colective deschise până atunci în România. Și după noi, potopul! Bine, ploicica mai bine spus, că de era potop … altfel ar fi stat lucrurile astăzi! În fine. Vreo 6.000 de clienți ai unei singure bănci, și-au dat întâlnire în … instanțe. Și cum noi nu am tăcut și-am strigat în gura mare, i-am trezit și pe-alții din somnul ”fericirii”. Și valul lua amploare și mișca autoritățile din somnul frumuseții.

Și Europa fremăta. După ce o lovise criza în plin încă din 2008, băncile mamă se simțeau amenințate, iar directiva europeană 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori, nu fusese implementată și în România.

Și hai peste Parlament să rezolve problema! Și se face celebra ordonanță 50/2010 pt transpunerea actului normativ european, ordonanță ce trebuia să reprezinte garanția respectării drepturilor consumatorilor. Mai pe scurt, o lege pt protecția consumatorilor. Dar a ieșit o lege pt protecția băncilor! 😡

Și pt că reprezentanții noștri au fost tolerați în Parlament și au întâmpinat o mulțime de probleme cu privire la dreptul de reprezentare al consumatorilor, dreptul de a depune amendamente, etc., singura variantă ce rezulta era organizarea noastră într-o asociație pentru apărarea drepturilor noastre.

Așa a luat naștere PARAKLETOS în 2013!

Și pentru că deja scriam istorie cu procese câștigate împotriva băncii Volksbank România, am trezit instinctul de dreptate și debitorilor altor bănci. Dar și pe cel al celui de neînlocuit guvernator din lume, turnător la securitate declarat de CNSAS, Mugur Isărescu! 😡️

Și-n încercarea de a opri ”războiul clienți versus bănci”, patronul macroeconomiei românești decide să scoată la mezat Volksbank-ul pt a nu i se clătina scaunul. Pe atunci existau ceva mai mulți politicieni adevărați, nu ciocoi și măscărici precum în vremurile actuale. 🙆

Și pentru că o nenorocire nu vine niciodată singură, în 2014 avem alegeri prezidențiale, iese cine trebuie, și ca la un semn, practica în instanțe începe să se schimbe la 360 de grade. 😡

Comisionul de risc din comision abuziv devine parte a contractului, modificarea dobânzii după bunul plac al băncilor devine din ilegală legală, și, dintr-o dată, debitorii încep ”să moară cu dreptatea în mână”, pt că, nu-i așa, herr prezident încasa morman de la, întâmplător desigur, o bancă.

Ce a urmat din 2014 și până în prezent, nu mai are rost să enumăr pt că nu aș face decât să ”învârt cuțitu’n rană”. Însă povestea noastră a continuat.

Și pentru că vocea noastră la vremea aia se făcea auzită, ne-a auzit și domnul senator, pe atunci deputat, Daniel Catalin Zamfir.

Imediat ce ”a dat piept” cu poveștile noastre de debitori, fără să stea pe gânduri ni s-a alăturat pe câmpul de bătălie. Sau tărâmul mamuților? Sau al hingherilor de credite? În fine, nu mai contează orice denumire le-am da, toți sunt la fel – cămătari cu acte-n regulă.

Era prin mai 2015 dacă nu cumva încurc cronologia. ”Dai casa băncii și scapi de datorii” – mai țineți minte? De aici a început toată sarabanda a ceea ce avea să devină Legea dării în plată. Suntem în 2021? … 🤔🙆

6 ani de luptă, de stres, nervi, nopți nedormite, amenințări cu ANI, DNA – iubirea mea, și multe tone de jigniri nemeritate la adresa Maestrului Gheorghe Piperea și a domnului Daniel Catalin Zamfir.

Se omoară creditarea! Dispare programul Prima Casă! Derapaje economice, siguranța sistemului bancar, depozitele oamenilor, etc, etc. … Ce să mai, se dezlănțuise Iadul!

Ne voiau, nici mai mult nici mai puțin decât ”tăiați în bucăți ca-n Roma Antică” – Mirela Iovu, vicepreședintele CEC BanK, iunie 2015! N-am uitat, și nu voi uita vreodată!

În fine. Nu are rost să mai continui prezentarea diacronică a nașterii și ajungerii la maturitate a unei legi care nu face altceva decât să îndrepte Dreptul, pt că e déjà bine cunoscută.

Și pentru că pe 15 ianuarie 2015 a izbucnit criza francului elvețian față de leu, ca urmare a deciziei Băncii Naționale a Elveției de renunțare la plafonul cursului de schimb de minimum 1,2 franci pentru un euro (nu că până atunci nu crescuse francul constant, încă din 2008, de la 2 lei până la 3,8 lei!), tot atunci a luat naștere și Grupul Clienților cu Credite în CHF, un grup născut din nevoia oamenilor de a căuta dreptate și rezolvare a problemei CHF în România, un grup ce a adunat la un loc peste 8.000 de debitori în câteva zile, iar în prezent are în portofoliu peste 20.000 de clienți cu credite bancare cărora le apără interesele.

Tot atunci s-au alăturat în lupta noastră AURSF și ACCBAR. Pentru că lupta dintre clienți și bănci era grea, inegală și de anduranță, în urma încercărilor de negociere cu sistemul bancar, pentru că mulți debitori ajunseseră să nu-și mai poată plăti ratele la credit, am reușit să îi trezim pasiunea pentru Dreptul consumatorilor și doamnei avocat Alexandra Ianul, care s-a transformat dintr-o ”corporatistă pur sânge” 😂 în ”#MotherDIP”. 🙏

Și pentru că ”au vrut să ne îngroape, dar n-au știut că suntem semințe”, în urma ”condamnării” Asociației Parakletos la plata a peste 280.000 de lei (NOI) cu titlu de cheltuieli de judecată către băncile delicvente care au acordat credite toxice în CHF, a luat naștere Asociația CREDERE, o asociație care se implică activ în protecția consumatorilor de servicii financiar-bancare.

Cam asta e, pe scurt, povestea ”Pe aripile CHF”.

O poveste dureroasă, care a lăsat în urmă peste 40 de suflete plecate mult prea devreme și nemeritat, familii zdruncinate, familii destrămate, copii abandonați fizic, poate și sufletește, râuri de lacrimi, mulțime de nopți nedormite, și multe, multe diagnostice acute sau cronice.

Dar a mai lăsat ceva! A lăsat multe învățături pentru generațiile viitoare! A trezit o națiune la realitate și a obligat-o să învețe măcar minimul de cunoștințe de educație financiară.

Și a mai făcut ceva această poveste. A dezvelit în toată mizeria lui un sistem putred, canceros, pus doar pe jaf, care calcă pe cadavre pt a-și satisface pofta nemăsurată de înavuțire rapidă și fără stabiliment. – El poartă numele de sistemul bancar românesc!

Și poate cel mai grav lucru care rămâne în urma acestei povești este NEÎNCREDREA!

Neîncrederea în sistemul bancar, dar, mai ales, în sistemul de Justiție din România!

Pentru că Dreptul trebuie să fie arta binelui și a echității. Aceasta este misiunea ideală a dreptului – să asigure binele și echitatea între și pentru membrii societății!

Dacă ar trebui să dau un sfat, în urma acestei povești, acela ar fi: NU VĂ AMANETAȚI VIITORUL! Dar cum sunt ancorată în realitatea cruntă a zilelor noastre și știu că alte posibilități nu există, atunci, mă văd nevoită să vă spun că, cu banii de chirie mai bine plătiți rata pt casa voastră, DAR LUAȚI AMINTE CE VĂ SPUN CEI CARE S-AU ARS! NU SEMNAȚI NIMIC, PÂNĂ NU SUNTEȚI CONVINȘI CĂ AȚI ÎNȚELES TOT CONTRACTUL!!!

Dacă termenii contractuali vă depășesc, apelați la ajutor specializat, dar care prezintă încredere!

Și pt că lucrurile trebuie spuse până la capăt, să nu uitați niciodată că politicianul Daniel Catalin Zamfir și-a pus în joc cariera politică, pentru oameni! Am ajuns la sufletul domniei sale, fiecare cu poveștile noastre*, pe vremea când era în PNL. Din cauza noastră, a ajuns în PSD.

Da, acel PSD căruia mulți dintre voi i-ați împărțit multe ”opinii politice” și pe care-l doreați să dispară de pe scena politică. Acel PSD a votat legile de protecție a împrumutaților din România. De aceste legi, beneficiază oamenii, nu politicienii! Politicienii au bani, n-au nevoie de credite. Sau dacă au credite, nu reprezintă aceeași povară.

Gândiți-vă, pentru 30 de minute, ce se întâmpla dacă astăzi, această lege, pica la CCR! Mai trecea o altă variantă în următorii 4 ani? 🤔

Încercați să vă răspundeți sincer.

Spre final, un mesaj pt toți compatrioții:

Cea mai mare glorie nu o dobândești atunci când nu ești doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai căzut!

Și cum cheile mici deschid uși imense, cuvintele simple exprimă gânduri alese:

MULȚUMESC, Maestre Gheorghe Piperea!

Dumneavoastră trebuie să vă mulțumesc de 2 ori! Inclusiv pentru procesul la care am fost nevoită să renunț după alți 6 ani grei (sunt aceeași, dar emoțiile mele au jucat partidă dublă!) de așteptări!

MULȚUMESC, domnule senator Daniel Catalin Zamfir!

MULȚUMESC, doamna avocat Alexandra Ianul!

Mulțumesc, Asociația Credere, Asociația AURSF, GCCC, vouă tuturor și tuturor celor care au susținut această lege! Cunosc foarte mulți oameni, fără credite, care ne susțin din tot sufletul.*Poveștile noastre, le găsiți în cartea ”România sub teroare bancară”. Doar 100 dintre ele.

Restul, sute de mii sau, poate, milioane, sunt asemănătoare, sau mult mai dureroase. E suficient să citiți cartea și să trageți singuri concluziile …

PS – pt hateri: Băh, n-a fost impreviziunea lui Piperea și Zamfir în 2016, dar acum E! Și e piperată rău! 😂 (…)

Elite care nu ştiu să ceară ajutorul!

Situaţia:

Demiterea Renatei Weber din funcţia de Avocatul Poporului şi respingerea de către Curtea Constituţională a excepţiilor de neconstituţionalitate vizând starea de alertă vin să consfinţească deriva autoritară (probabil) ireversibilă pe care a alunecat statul român, incapabil să mai producă voci credibile, apte să lanseze chemări la ordine şi să producă reveniri întru sine.

Această funcţie socială necesară şi care a fost exercitată totuşi minimal(!) de doamna Weber în calitate de Avocatul Poporului, în raport de necesităţile obiective ale stării de urgenţă/alertă, s-a dovedit a fi îndeajuns de iritantă pentru ca reprezentanţii puterii să dea curs demersurilor de înlocuire a sa cu un actor aliniat. Curtea Constituţională încă nu a motivat soluţia dată, dar s-a pus la adăpostul viforului demolator cu care cei aflaţi în funcţii de autoritate spulberă temeliile ordinii (nu doar a statului!) de drept.

Cauza?

Partizanatul amoral a dat naştere unei specii de minciună publică opresivă, acceptată cinic ca fiind un dat al timpurilor noastre, minciună generală care spulberă orice temei util al vieţii politice şi mutilează necontenit organismul societăţii româneşti.

Pe de altă parte, statul român şi agenda publică sunt abandonate în favoarea mincinoşilor, probabil la fel de ireversibil, de cei chemaţi să le slujească şi să le capitalizeze cu bună-credinţă şi legitimitate. Împotrivirile pe care le văd exprimate astăzi sunt emise de pe poziţii similare celor dominante, aparent din calcule conjuncturale, mai puţin din îndatorirea de a sluji Adevărul ca principiu director în viaţa privată şi cea colectivă.

Ce urmează?

În plan imediat, demiterea doamnei Weber lasă Guvernului calea deschisă, pe perioada vacanţei parlamentare, pentru adoptarea ordonanţelor de urgenţă fără riscul ca acestea să fie supuse controlului de constituţionalitate şi fără a fi contestate sub unghi moral, de pe poziţii care obligă la răspuns. Înlăturarea şi a ultimei metereze de (vocaţie de) rezistenţă va reorienta avântul autodistructiv spre înăuntrul centrului puterii, urmând probabil divorţul zgomotos şi vulgar între PNL şi USRPLUS.

În plan general, concentrarea de putere din societate este nemaiîntâlnită din vremurile regimului comunist, nu doar prin cumularea pârghiilor formale sau recunoscute cât, mai ales, prin absenţa unor mişcări colective de disidenţă coerentă faţă de un referenţial moral (minimal). De altfel, climatul social este unul care face cvasi-inutilă iniţiativa individuală, întemeiată pe îndatorire morală, chiar şi din partea persoanelor care se bucură de autoritatea publică recunoscută. Instinctul de autoconservare ne obligă pe toţi să ne retragem în propriile cercuri sociale/morale şi să raţionalizăm cumva consumul forţat de socializare toxică.

Ce speranţe sunt?

Rezervele civismului naţional de agregare într-o masă critică par epuizate şi, în orice caz, par a fi ratat o fereastră esenţială de manifestare. În special civismul ortodox este confuz, incoerent şi, per ansamblu, neasumat ca atare. Nu pare că ştim ce vrem, de ce să vrem şi nici ce ne nemulţumeşte. Ne lipseşte capacitatea de analiză şi de diagnostic necesare pentru luminarea spaţiului de acţiune imediată. Biserica se dovedeşte a fi parte din lume. Atât la nivel personal cât şi la nivel colectiv înaintăm prin pâcla neadevărurilor pe care, eu unul, le resimt ca fiind complet dezumanizante.

Trăim cu speranţa impactului norocos cu zidul, cu speranţa şansei unei coliziuni interesate cu sinistrul iminent, coliziune care să ne confere o altă traiectorie şi un răgaz în care să ne recăpătăm iluzia controlului. Pare că ne hrănim cu speranţe naive.

Ce face statul român?

Statul român se auto-devorează şi auto-mutilează într-o cadenţă stupefiantă deşi, probabil, mai greu de sesizat în detaliu pentru acei români care nu pricep mecanismele politice şi juridice care produc energia şi substanţa autorităţii de stat.

Un comentator descria statul român, fără să exagereze, ca fiind asemeni boxerului făcut groggy şi care rămâne în picioare datorită pumnilor primiţi de la adversar. Imaginea este sugestivă dar se cere completată cu elemente suplimentare: atitudinea auto-distructivă a boxerului care mimează calitatea sa de sportiv, care minte despre categoria din care face parte, despre cunoaşterea regulilor de angajare în luptă şi aşa mai departe. Întreaga sa energie este epuizată pentru mimarea străvezie acestor aparenţe.

Ce este inedit?

Chestiuni de căpătâi în ordinea de stat, precum suveranitatea formală, autonomia personală şi respectarea principiilor generale ale dreptului şiadministraţiei publice, sunt efectiv anihilate în viaţa cetăţii fără niciun fel de reacţie. Statul român funcţionează ca şi când ar fi fost devastat şi cucerit militar, iar acum se află sub cea mai directă şi arbitrară formă de ocupaţie. Reacţia societăţii este de acomodare cu ocupaţia străină şi doar coerciţia, corolară minciunii, se mai exercită cu vitalitate în spaţiul public. În rest, totul se mimează.

Ceea ce este inedit este destructurarea ostentativă a reperelor colective fără însă a coborî prigoana, în mod direct şi brutal, încă, la nivel individual. Cu toţii vedem că nimic nu opreşte răul să se manifeste plenar, dar spectacolul este încă la nivelul transformărilor/eviscerărilor instituţiilor colective. Ni se arată practic, fiecăruia în parte, că vom rămâne singuri împotriva răului, dacă nu ne supunem, dacă nu urlăm şi noi ca lupii.

Care sunt consecinţele?

Societatea românească se cimentează într-o situaţie de atomizare neputincioasă şi, după cum am spus, statul român este abandonat în privinţa necesarului său de loialitate; ne regăsim încă într-o relaţie forţată în care statul este tratat cu dezgust, pe bună-dreptate, şi cu o temere crescândă.

Cei cu vocaţie de lideri/elite se rezumă la minimul necesar conservării a)locului câştigat şi b)culoarului (prezumat) de oportunitate. Capacitatea de jertfă voluntară este practic inexistentă întrucât este de la bun început considerată ineficientă. Foamea noastră pentru o schimbare de fond ne întunecă discernământul şi visăm cu ochii deschişi la soluţii care par otrăvitoare sufleteşte.

În toate se constată şi aruncarea copilului din copaie, fără remuşcare, fără a privi în urmă, cu acceptarea oricăror costuri colaterale. Faţă de cât s-a pierdut, orice nouă pierdere pare în logica (costurilor) prăbuşirii.

Ce e de făcut?

Lucruri mici, dar vizând planul colectiv, atât cât poate fiecare. Dar “cât poate fiecare” trebuie să ne fie lucru limpede, cert şi determinat: cât timp pot aloca, câţi bani, câtă atenţie, cât interes, câtă reputaţie, câtă supunere, câtă răspundere, câtă slujire, toate acestea apreciate concret (în marjele deznădejdii sau ale entuziasmului lumesc). Cât pot astăzi, cât pot mâine şi de ce nu am putut ieri; aceste lucruri trebuie să le ştim şi dacă am fi treziţi din somn.

Noi, cei mai mici, trebuie să începem a vorbi despre ce preţuim şi despre cât suntem dispuşi să jertfim, pentru ca, din suma de “bănuţi ai văduvelor” cei pe care îi va ridica Domnul să fie încurajaţi să formuleze/plămădească cele necesare începutului reconstrucţiei colective.

Fiecare să-şi răspundă: ce preţuiesc şi ce/cum/când vreau să jertfesc?

Elitele trebuie să înceteze a visa să stăpânească ori să domine şi să înveţe să ceară deschis ajutorul, să ceară mai întâi bani, apoi timp, apoi slujire, apoi răspundere, apoi sfătuire, apoi criticare şi îngăduinţă; acestea în schimbul unor obiective concrete, fie că vorbim de obligaţii de mijloace sau de obligaţii de rezultat. Trebuie să nu facă risipă şi să înveţe din greşeli, în văzul lumii. Cine nu ştie, dintre elite, a cere ajutorul sau o face astăzi inadecvat, în termeni patetici ori prea entuziaşti, are tot timpul rămas în lume să înveţe, pentru că bine de la sine nu cred ne vom mai face.

Cine dintre elite nu cere ajutorul, din mândrie sau comoditate, să se pocăiască! Iertaţi-mă!

Adevărul tardiv despre cardul de sănătate

Recentele dezvăluiri ale fostului preşedinte CNAS, dr.Lucian Duţă, cu privire la culisele reformei sănătăţii şi la introducerea cardului de sănătate şi a dosarului electronic de sănătate readuc în discuţie un subiect aproape uitat, dar care merită revalorificat în contextul campaniei de vaccinare cu care ne îmbie/ne mint/prin care ne constrâng astăzi autorităţile statului român.

În prezent, dr. Lucian Duţă este condamnat la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie, în aşteptarea deciziei definitive. Însă, prin 2010 şi ulterior, dr. Lucian Duţă era prezentat publicului ca fiind un reformist providenţial, de substanţa idolilor de astăzi: Raed Arafat sau Valeriu Gheorghiţă, capabil să revoluţioneze sistemul de sănătate prin informatizarea multiplelor sale componente.

Despre ce e vorba?

Vă îndemn să urmăriţi câteva scurte extrase din interviul dat de acesta postului Realitatea TV cu privire la acest subiect, în care eroul de altă dată devoalează implicarea Serviciului Român de Informaţii în tot ceea ce înseamnă digitalizarea sistemului de sănătate, recunoscând că singurul obiectiv esenţial al serviciilor secrete a fost edificarea unei baze de date cuprinzătoare, pe baza cărora să poată fi dezvoltate mai târziu produsele SII Analitics. Sunt enunţate cu subiect şi predicat atât scopurile reale ale reformei cât şi numele şi funcţiile celor ce au urmărit realizarea acestei prime breşe semnificative în câmpul libertăţilor cetăţeneşti:

O succintă rememorare

În urmă cu zece ani, şi blogosfera ortodoxă era preocupată de subiectul cardului electronic de sănătate, un proiect al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate (C.N.A.S.) prin care se clama eliminarea fraudelor de decontare a serviciilor medicale asigurate din fonduri publice, aceasta fiind singura linie narativă admisă şi legitimată mainstream.

Instrumentul informatic concret presupunea două elemente distincte: emiterea unui (1)card electronic care valida informaţiile adăugate de prestatorii de servicii medicale în (2)sistemul DES (Dosarul Electronic de Sănătate), o bază de date care reuneşte totalitatea datelor de sănătate şi a celor conexe.

Eliminarea fraudelora fost naraţiunea dominantă a acelor timpuri, o temă asociată luptei împotriva corupţiei, obsesia publică a momentului. Orice alt argument, temă sau temere erau expediate ca aparţinând discursului panicard, conspiraţionist, smintitor, aducător de tulburare ş.a.m.d.

Care era miza pentru ortodocşi?

Noi, credincioşii ortodocşi, am perceput digitalizarea serviciilor medicale, astfel cum era prezentată reforma de către statul român, ca fiind o ameninţare directă faţă de convingerile noastre religioase, dar explicaţiile noastre subsecvente au fost deseori confuze, atât cu privire la obiectul propriu-zis al ameninţării cât şi cu privire la componenta precisă a credinţei noastre care era vătămată de introducerea cardului de sănătate.

În general, preocuparea ortodocşilor faţă de subiectele digitalizării şi biometriei deriva din învăţătura ortodoxă despre Apocalipsă, atunci când înrobirea oamenilor va fi desăvârşită şi când cei mulţi vor fi siliţi să-l recunoască pe Antihrist ca împărat al lumii şi mesia, lepădându-se de Hristos.

Discuţia din online-ul ortodox a fost una fierbinte şi a provocat dezbinări şi rupturi nici până astăzi vindecate. S-au desprins mai multe tabere dintre care unele considerau cardul de sănătate a fi lepădare de Hristos, înfăptuită, iar altele doar un început al lepădării.

Care a fost poziţia oficială a BOR?

Biserica Ortodoxă Română s-a ţinut, ostentativ, multă vreme deoparte de acest subiect, caricaturizat de massmedia prin analogia „card/drac”, „unealta diavolului” şi „cipul 666”, Patriarhia acceptând complice ca temerile credincioşilor ortodocşi cu privire la acest subiect să fie delegitimate, marginalizate şi ridiculizate în spaţiul public.

Printre altele, acuza de adepţi ai teoriilor conspiraţioniste cu privire la cei care denunţau pericolul edificării unui Big Brother de către serviciile de informaţii era folosită, fără pic de ruşine, împotriva credincioşilor ortodocşi per ansamblu, inclusiv de reprezentanţi formali şi informali ai Bisericii. Reprezentanţii oficiali ai Bisericii, din păcate, nu pierdeau ocazia de a se delimita de „viziuni apocaliptice şi panicarde” ale celor care contraziceau naraţiunea oficială despre reforma digitalizării sănătăţii. Manifestarea civică ortodoxă, în general, a fost descurajată direct şi indirect, ca fiind necreştină, nespecifică ortodoxiei, nefolositoare sufleteşte.

O reacţie tardivă în anul 2014

Abia câţiva ani mai târziu, în decembrie 2014, când peste 93% dintre carduri ajunseseră la asiguraţi iar rezistenţa faţă de adoptarea cardului de sănătate rămăsese preocuparea unora puţini, decredibilizaţi şi marginalizaţi în interiorul Bisercii, Sfântul Sinod a îndemnat pe credincioşi „să cultive mai întâi sănătatea sufletească prin rugăciune şi fapte bune şi să decidă raţional, nu emoţional, totdeauna cu calm şi înţelepciune”, iar pe autorităţi „să elaboreze o alternativă” pentru cei care, în continuare, refuzau cardul de sănătate. Sfântul Sinod al BOR preciza cu respectiva ocazie împrejurarea că a luat act de punctul de vedere al Colegiului Naţional al Medicilor din România (CMR), potrivit căruia, din punct de vedere etic, nu mai există nicio raţiune de a respinge cardul de sănătate.

Însă raţiuni de a respinge cardul de sănătate existau încă şi acestea subzistă până astăzi, neschimbate, nu doar de ordin etic, ci şi juridic, civic şi politic.

Au lipsit iniţiativele oficiale reparatorii, remediale, legitimatoare pentru civismul ortodox

Sfântul Sinod nu a condamnat, nici în 2014 şi nici ulterior, campania mediatică purtată împotriva credincioşilor ortodocşi şi nici atitudinea politică de vădit dispreţ faţă de cei care refuzau cardul de sănătate, manifestată de reprezentanţii statului român. Tăcere ierarhiei a legitimat discursul public de excluziune a civismului ortodox din viaţa cetăţii, practic invitând massmedia să pedepsească şi să ruşineze public pe cei care căutau să folosească argumente de ordin religios pentru a li se respecta drepturile recunoscute de lege.

Din păcate, roadele acestei complicităţi morale s-au văzut mai târziu, cu ocazia referendumului pentru modificarea Constituţiei, când subiectul ortodocşilor fundamentalişti şi medievali, îndobitociţi, fusese deja legitimat în discursul public prin acceptare tacită.

Tactica delegitimării: alternativa discriminatorie

Mai mult, aşa zisă alternativă a adeverinţei de asigurat, alternativă pusă la dispoziţie de statul român cu mare întârziere şi prezentată ca o concesie nedatorată şi exagerată, presupunea pentru credincioşi costuri materiale şi morale semnificative, obligând la deplasarea frecventă la sediul din reşedinţa de judeţ al caselor de asigurări de sănătate pentru a li se elibera, la ghişeu, o foaie A4 cu menţiuni minimale prin care (pasămite) se atesta calitatea de asigurat.

Atât solicitarea cât şi folosirea adeverinţei simple de asigurat în relaţiile cu furnizorii de servicii medicale, ani de-a rândul, a reprezentat o continuă piatră de încercare pentru convingerile personale ale celor ce au refuzat cardul de sănătate. În unele cazuri, consecinţele au fost dramatice.

„Alternativa” reprezintă un adevărat studiu de caz pentru categoria „procedeu birocratic de marginalizare civică” pe care, probabil, îl vom vedea introdus ca alternativă pentru cei care, peste ani, ne vom fi încăpăţânat să nu ne lăsăm vaccinaţi.

Se putea obţine vreun succes în justiţie?

M-am numărat între cei care au respins cardul de sănătate, iniţial pe considerente civice, întrucât l-am socotit o restrângere nelegală a drepturilor cetăţeneşti, o deposedare de dreptul de a decide momentul şi modalitatea concretă când pot fi prelucrate datele cu caracter personal care privesc starea de sănătate, date care, la acel moment, erau cele mai sensibile şi mai protejate de legislaţia naţională şi de cea europeană. Ulterior, am concluzionat şi considerat refuzarea cardului de sănătate o problemă strict duhovnicească, una de cea mai mare importanţă.

Am redactat numeroase petiţii, adresate inclusiv domnului dr. Lucian Duţă, am deschis mai multe procese, pe unele le-am câştigat. În cele din urmă, am obţinut să mi se remită adeverinţa de asigurat prin email (astăzi general valabilă) şi am obţinut o hotărâre judecătorească definitivă care obliga CNAS să-mi şteargă datele personale din DES, chestiune care a rămas doar pe hârtie.

Hotărârea judecătorească are o aplicabilitate strict delimitată. Este interzis judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății şi, într-un climat de minciună generalizată, precedentul judiciar nu valorează niciun ban.

Ce semnificaţie (mai) au dezvăluirile de astăzi?

Astăzi, dezvăluirile fostului preşedinte CNAS confirmă pe deplin argumentul nostru principal, al edificării sistemului Big Brother, al bazei de date şi funcţionalităţilor analitice care permit nu doar o evidenţă coputerizată a indivizilor şi colectivităţilor formale şi informale ci, mai ales, funcţionalităţile predictiv comportamentale, printre multe altele, dezvoltate de BAE Sistems/Palantir.

Tema eliminării fraudelor a rămas, după cum a şi fost tot timpul, una complet subsidiară. După cum ni se atestă astăzi de principalul responsabil, Statul Român guvernat de exponenţii Serviciului Român de Informaţii ar fi fost dispus la orice pentru a obţine acest instrument de control societal.

E ceva nou?

În mod constant scena publică cunoaşte astfel de momente de reconfirmare a adevărului de bază, momente când intenţiile şi obiectivele iniţiale sunt recunoscute aşa cum au fost, la momentul respectiv, devoalate de unii sau de alţii, poate chiar dintre noi, de acei marginali neplăcuţi, fanatizaţi într-un singur crez şi în convingeri rigide.

De aceea ar trebui să reţinem că minciuna nu presupune absenţa adevărului ci ignorarea adevărului.

Iar ignorarea adevărului nu se face din cauză de confuzie sau de lipsă de informaţii, ci reprezintă, în toate cazurile, o alegere.

Este, fără îndoială, o alegere cu atât mai intempestivă cu cât fereastra de îndreptăţire şi de autojustificare se închide rapid, conştiinţa fiind martora discriminării şi nedreptăţilor cu care sunt loviţi marginalii neplăcuţi, nesimpatici, care refuză naraţiunea mincinoasă.

Se cere observată vreo analogie?

Cardul electronic de sănătate a fost o chestiune de libertate, de autonomie personală, de stăpânire asupra informaţiilor cu caracter personal, asupra identităţii şi libertăţii de a acţiona liber în societate potrivit conştiinţei fiecăruia. Eliminarea fraudelor din sistemul de decontare a reprezentat o justificare oportună şi străvezie, dar complet secundară scopului de control societal, în forma sa incipientă, dar care se cere desăvârşită.

Adoptarea cardului de sănătate printr-o campanie de stat bazată pe minciună, pe o naraţiune opresivă, excluzivă şi marginalizatoare a elementelor de opoziţie este, pentru cei care au ochi să vadă, o prefigurare a rezultatului campaniei de vaccinare. Naraţiunea politicilor pandemice este întocmai de străvezie precum a fost altă dată tema eliminării fraudelor financiare din fondurile CNAS. Nu este pe deplin nejustificată, dar este complet subsidiară şi neesenţială.

#eDespreLibertate

Consider că, în privinţa campaniei de vaccinare, analogia cea mai utilă credincioşilor ortodocşi este cea a colectivizării comuniste, de la jumătatea secolului trecut, subiect asupra căruia voi reveni.

Însă adoptarea cardului de sănătate este recentă şi a marcat conştiinţa ortodoxă a celor mai mulţi dintre credincioşii zilelor noastre, care nu au decât de a se uita la cardul de sănătate din propriul portofel pentru a obţine o evaluare clară a permeabilităţii propriilor conştiinţe faţă de puterea lumii de a le adormi şi a le înşela cu bună-ştiinţă.

Noi violenţe în Israel în legătură cu Moscheia Al-Aqsa

Presa noastră preia, în brut, relatări despre noile violenţe din Israel după calapodul încetăţenit: Israel răspunde atacurilor Hamas în urma cărora au rezultat X victime. Punctajul comun al ştirilor din România este cel al statului evreu care răspunde unor atentate teroriste/extremiste palestiniene, ştiri care vorbesc despre un cadraj mediatic flagrant pro-Israel, care nu ia niciodată în considerare cauzele tensiunilor iar când totuşi o face, falsifică realitatea din teren într-un mod de-a dreptul stupefiant: de vină sunt, mereu, mereu, palestinienii; nimic din poziţia palestiniană nu are legitimitate.

În cazul tensiunilor ultimelor zile avem în vedere obiceiul coloniştilor evrei, sprijiniţi de forţele de ordine israeliene, de a efectua incursiuni pe esplanada Moscheilor, inclusiv în interiorul Moscheii Al-Aqsa, pentru a sublinia suveranitatea evreiască exclusivă asupra teritoriului statului evreu.  

Sursele arabe relatează cu o frecvenţă aproape zilnică despre acest tip de incursiuni din partea coloniştilor evrei sprijiniţi (apăraţi?) de forţe de ordine, asupra unor situri cu o semnificaţie deosebită pentru palestinieni, în ideea de a creea o rutină şi o practică a manifestării vizibile a suveranităţii evreieşti asupra întregului teritoriu şi, mai ales, asupra acelor locuri percepute de palestinieni ca aparţinându-le în mod exclusiv.

Tensiunile din prezent decurg din politica statului evreu de intensificare a acţiunilor de intimidare a populaţiei palestiniene, ca urmare  contextului internaţional favorabil şi a succeselor diplomatice obţinute recent de statul evreu, palestinienii fiind abandonaţi chiar şi de foştii lor aliaţi arabi.

Israelul pare pregătit pentru o ofensivă generală semnificativă de pe urma căreia să obţină noi câştiguri specifice politicii faptului împlinit pe calea căreia a reuşit în trecut să trimită în desuetudine reglementări internaţionale (îndeosebi europene), care erau formulate într-un limbaj ferm.

În contextul în care sancţiunile economice au ajuns în pragul decredibilizării lor totale (întrucât sunt aplicate după cea mai subiectivă grilă posibilă a dreptului forţei), este aproape de neînţeles modul şi motivul pentru care puterile mondiale tolerează în tăcere un regim de epurare etnică la vedere, o politică de aservire şi de distrugere pentru care termenul de apartheid este, totuşi, unul cu mult prea blând.

Faţă de acestea de mai sus, consider că zona politică din România trebuie să îşi schimbe urgent politica de alianţă cu statul evreu, aflat într-un faliment moral ireversibil, care maculează orice simţ al dreptăţii precum şi demnitatea noastră naţională, câtă mai este.

După ce am acceptat torturarea îndelungată, pe teritoriul ţării noastre, a celor răpiţi şi ascunşi în închisorile CIA, păstrarea relaţiilor diplomatice apropiate cu un stat cunoscut pentru săvârşirea de crime împotriva umanităţii, în sensul larg al termenului, reprezintă o scădere morală cu efecte istorice şi o ruşine în plus pentru statul român.

Iar acest lucru este cu atât mai grav cu cât statul român este depozitarul experienţei integrării cu succes a minorităţii evreieşti în societatea românească, prin acordarea cetăţeniei şi recunoaşterea drepturilor echivalente depline, înlăturarea oricăror discriminări, eliminarea efectelor politicilor rasiale, retrocedarea proprietăţile şi multe alte politici reparatorii care trebuie să fie adoptate de statul evreu în privinţa palestinienilor.

Este cu adevărat revoltător faptul că reprezentantul diplomatic al statului evreu în România se află într-un periplu continuu al întâlnirilor cu reprezentanţii autorităţilor române, fiind primit inclusiv în mănăstiri şi intervievat cu deosebită deferenţă de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, printre alţii, fără a fi pusă în discuţie condiţia acestui stat considerat criminal şi investigat pentru comiterea de crime împotriva umanităţii de către Curtea Penală Internaţională, un organism de drept internaţional public la care România a aderat şi care se află sub o presiune politică semnificativă. Oare care ar fi fost condiţia României pe scena mondială dacă s-ar fi aflat sub această acuzaţie de crime împotriva umanităţii, dacă ar fi fost investigată de Curtea Penală Internaţională?

În fine, în contextul deposedării noastre ilegale de cele mai elementare drepturi, fiind cu program fix de părăsire a domiciliului şi obligaţia de a purta permanent măşti care trebuie să ne acopere faţa, grija faţă de situaţia palestinienilor pare plâns la morminte străine.

Însă modalitatea în care massmedia noastră minte este un element comun al ambelor condiţii, de palestinian aflat sub stăpânire evreiască şi de român aflat sub un tip similar de stăpânire, caz în care lecţiile rezistenţei palestiniene trebuie să ne fie mai cunoscute decât ne-au fost până acum. Condiţia comună impune o minimă solidarizare simbolică, măcar în planul informării şi a ascultării celeilalte părţi.

Prin urmare, găsesc nimerit să public în cele ce urmează apelul unor organizaţii palestiniene în care se descrie perspectiva trecută sub tăcere de presa românească cu privire la evenimentele relatate, cu atât mai mult cu cât pare că „tulburările şi violenţele” se vor prelungi.

Sursă imagine: Agerpres.ro

APEL LA ACȚIUNE: COMUNITATEA INTERNAȚIONALĂ TREBUIE SĂ IA MĂSURI IMEDIATE ȘI CONCRETE PENTRU ÎNCETAREA AGRESIUNII ISRAELULUI ÎMPOTRIVA PALESTINIENILOR DIN IERUSALIM

De la începutul zilei de 10 mai 2021, Israelul și forțele sale de ocupație și-au intensificat atacurile împotriva palestinienilor din Ierusalim și în special împotriva închinătorilor din interiorul moscheii Al-Aqsa. Asaltând campusul Moscheii Al-Aqsa, unde erau prezenți la rugăciune aproximativ 20.000 de palestinieni, Forțele Israeliene de Ocupare (IOF) au tras cu gloanțe de cauciuc, gaze lacrimogene și bombe sonore, în palestinienii acolo aflaţi, împiedicând în același timp intrarea în complex a medicilor din cadrul organizaţiei umanitare  Semiluna Roșie, deşi zeci de palestinieni erau răniți, unii în stare gravă.

Începând cu ora 10 dimineața, când aproximativ 7.000 de palestinieni participau la un sit-in în interiorul moscheii, Semiluna Roșie a raportat că cel puțin 180 de palestinieni au fost răniți, dintre care 80 necesitau spitalizare. Printre cei răniţi sunt paramedici și jurnaliști. Având în vedere escaladarea agresiunilor împotriva palestinienilor din ultimele câteva săptămâni, care continuă să se înmulţească rapid, precum și intenția coloniștilor israelieni de a lua cu asalt complexul Moscheii Al-Aqsa, avertizăm că utilizarea forței de către Israel va conduce la o escaladare suplimentară a atacurilor și îndemnăm comunitatea internațională să ia măsuri imediate și concrete pentru a opri agresiunile Israelului.

Opresiunea israeliană şi fragmentarea voită a poporului palestinian, utilizarea sistematică a forței excesive, pedepsele colective și politicile de arestare arbitrară, împreună cu violența coloniștilor care se desfășoară cu impunitate instituționalizată, sunt câteva caracteristici ale regimului colonist și de apartheid al Israelului. În ultimele patru zile, IOF a ucis trei palestinieni, inclusiv un băiat de 16 ani, Said Odeh, care a fost împușcat, cel puțin de două ori, în spate. Odată cu intensificarea opresiunii și agresiunii împotriva palestinienilor ierusalimiţi de la începutul Ramadanului şi cu amenințarea iminentă de strămutare forţată a 87 de palestinieni ierusalimiţi de către organizația coloniștilor israelieni, prin intermediul sistemului juridic discriminator și ilegal al Israelului, teritoriul palestinian ocupat în general și Ierusalimul, în mod special, au cunoscut o creștere accentuată a acestor demersuri şi agresiuni.

Palestinienii ierusalimiţi au fost vizați și atacați sistematic începând cu 13 aprilie 2021, din prima zi a Ramadanului. Forţele de Ocupaţie ale Israelului au asaltat minaretele exterioare ale moscheii Al-Aqsa și au tăiat cablurile difuzoarelor, împiedicând chemarea la rugăciune, înainte de a plasa bariere metalice aproape de Poarta Damascului. Forţele de Ocupaţie ale Israelului au continuat aceste provocări atacând palestinienii, folosind bastoanele și bombele sonore, în încercarea de a-i împiedica pe aceștia din urmă să stea pe trepte.

La 22 aprilie 2021, noaptea, coloniștii israelieni, inclusiv cei afiliați grupului de extrema dreaptă israelian Lehava, au ieșit în stradă, scandând „moartea arabilor”. În special, Forţele de Ocupaţie ale Israelului oferă mereu protecție coloniștilor, încurajând și contribuind la atacurile acestora. Potrivit Semilunii Roșii Palestiniene, 105 palestinieni au fost răniți, dintre care 22 au fost spitalizați într-o stare medicală cu gravitate moderată. De asemenea, s-a raportat că peste 50 de palestinieni au fost arestați. Aceste evenimente au continuat, alături de arestări arbitrare, în fiecare zi până la 25 aprilie 2021, când palestinienii au reuşit eliminarea barierele metalice. Cu toate acestea, Israelul și-a continuat represiunea împotriva palestinienilor, inclusiv prin arestarea arbitrară a palestinienilor care au sărbătorit eliminarea barierelor.

În același context de opresiune și de dominație israeliană, inerent regimului său colonist și de apartheid, Forţele de Ocupaţie ale Israelului și coloniștii israelieni atacă și hărțuiesc sistematic rezidenții palestinieni din cartierul Sheik Jarrah și pe ceilalţi palestinieni care li se alătură solidar. Curtea Supremă Israeliană, care aplică ilegal legislația internă israeliană discriminatorie pe un teritoriu ocupat, trebuia să organizeze o audiere la 10 mai 2021 cu privire la evacuarea forțată a opt familii palestiniene, care au fost deja expulzate cu forța în timpul Nakba din 1948 și continuă să trăiască un Nakba în continuă desfășurare.

În așteptarea deciziei Curții, locuitorii cartierului Sheik Jarrah au făcut apel la solidaritate în sprijinul luptei lor și la rezistență faţă de politica de opresiune a Israelului. Începând cu 2 mai 2021, împreună cu alți palestinieni care s-au alăturat acestora din solidaritate, rezidenții s-au întâlnit pentru a-și întrerupe postirea în fața caselor lor din cartierul Sheik Jarrah.

Întrucât palestinienii se împotrivesc acestor măsuri, ierusalimiţii se confruntă acum cu şi mai multă opresiune. De peste o săptămână, Forţele de Ocupaţie ale Israelului și coloniștii israelieni, unii dintre aceștia din urmă fiind înarmați, suprimă protestele și atacă palestinienii din Sheikh Jarrah, inclusiv prin raiduri și distrugerea caselor palestinienilor, prin aruncarea de canistre cu gaze lacrimogene, bombe sonore și apă skunk (lichide foarte urât mirositoare) precum și prin arestări arbitrare.

La 6 mai 2021, membrul Knesset, Itamar Ben-Gvir, și-a mutat biroul în cartierul Sheikh Jarrah, plasându-l în fața casei familiei Al-Ghawi, care a fost preluată de coloniști în 2009. În aceeaşi zi, coloniștii israelieni, protejaţi de IOF, au atacat pe palestinieni cu spray-uri iritant lacrimogene (pepper spay), iar aceştia s-au apărat aruncând scaune asupra coloniștilor. Prin urmare IOF a intervenit şi a folosit forța pentru a suprima protestul palestinienienilor și pentru a lua apărarea coloniștilor israelieni. Aproximativ 15 palestinieni au fost arestați în acea zi.

Începând cu 7 mai 2021, IOF a închis complet intrările din cartier, permițând doar intrarea rezidenților palestinieni din Sheikh Jarrah. Palestinienii au continuat să se manifeste solidar, la intrările din cartier, dar întrunirile lor au continuat să fie înăbușite și atacate de IOF.

La 7 mai 2021, ultima zi de vineri a Ramadanului, IOF a continuat să atace pe palestinieni, inclusiv prin folosirea excesivă a unor bombe sonore și iritant lacrimogene și prin trageri cu gloanțe cu cauciuc către închinătorii aflaţi în curtea moscheii Al-Aqsa. Represiunea palestinienilor din Moscheea Al-Aqsa a continuat până în jurul orei 3:00, când IOF a reuşit golirea Moscheii și i-au închis ușile. Potrivit Semilunii Roșii Palestiniene, 205 de palestinieni au fost răniți, dintre care peste 80 au fost spitalizați. În acea zi, trei palestinieni au rămas fără ochi, iar doi au avut maxilarele fracturate.

Împiedicarea închinării palestinienilor a continuat pe 8 mai 2021, rezultând rănirea a peste 90 de palestinieni, dintre care cinci au fost răniți la cap. De asemenea, în aceeași zi, Israelul a închis ruta 433 și drumul Abu Ghosh și a împiedicat autobuzele palestiniene venind din interiorul Liniei Verzi pentru a ajunge la Moscheea Al-Aqsa, fapt care exemplifică modul în care Israelul continuă să fragmenteze geografic poporul palestinian.

Alarmați fiind de această escaladare rapidă a violenței, salutăm declarația comună emisă de Franța, Germania, Italia, Spania și Regatul Unit, care îndeamnă Israelul să „înceteze politica de extindere a așezărilor coloniştilor” vizând cartierul Sheik Jarrah și reamintim Israelului obligațiile sale legale. Cu toate acestea, ne preocupă limbajul folosit în declarațiile reprezentanţilor Cvartetului pentru Orientul Mijlociu și Uniunii Europeane, care exprimă „îngrijorări” cu privire la evacuările forțate și la creșterea „tensiunilor și violenței” în Ierusalimul de Est, apelând la „toate părțile să susțină și să respecte status quo-ul în locurile sfinte”, afirmând că „toți liderii au responsabilitatea de a acționa împotriva extremiștilor și de a se pronunța împotriva tuturor actelor de violență și incitare.

În ambele declarații se omite să i se reamintească Israelului, în calitate de Putere ocupantă, a obligațiilor sale legale față de toți palestinienii ierusalimiţi. Cele două declarații nu contextualizează și nu abordează rădăcina şi cauzele profunde ale agresiunilor israeliene împotriva palestinienilor, respectiv, regimul colonial și de apartheid al Israelului. Ambele declarații atribuie palestinienilor, un popor  aflat sub ocupaţie, aceeași pondere a responsabilităţii faţă de evenimente cu cea atribuită Puterii ocupante.

La 9 mai 2021, Curtea Supremă a Israelului a amânat ședința privind cartierul Sheik Jarrah, care a fost inițial programată în aceeași zi cu așa-numita „Ziua Ierusalimului”, o sărbătoare israeliană „care sărbătorește” ocuparea ilegală și anexarea Ierusalimului de Est în 1967. Este necesar de menţionat că sistemul judiciar israelian are caracter atât discriminatoriu dar și părtinitor faţă de cererile palestinienilor şi că servește intereselor întreprinderilor expansiv-coloniale din Israel. Ca atare, este necesar să intervină imediat comunitatea internațională pentru a împiedica Israelul să efectueze aceste noi evacuări.

Având în vedere înteţirea recentă a atacurilor israeliene împotriva palestinienilor, în special asupra palestinienilor ierusalimiţi, avertizăm că folosirea forței de către Israel va conduce la o nouă escaladare a atacurilor împotriva palestinienilor din partea coloniştilor. Prin eșecul de a lua măsuri imediate și directe pentru a opri opresiunea israeliană asupra palestinienilor, nu numai că va fi atacată însăși structura ordinii juridice internaționale, dar și palestinienii, care îndură de decenii un regim de apartheid, vor continua să sufere atacurile sistematice și intensificate ale Puterii Ocupante.

Declaraţiile de condamnare nu sunt suficiente. Politicile ilegale, îndelungate, urmate de Israel nu vor înceta cât timp comunitatea internațională nu va avea voința politică de a lua măsuri concrete, inclusiv prin sancționarea Israelului, pentru a-l trage la răspundere şi pentru încălcarea drepturilor omului şi a dreptului umanitar internaţional.

Organizații semnatare:

Consiliul Organizațiilor Palestiniene pentru Drepturile Omului (PHROC)

Rețeaua organizațiilor neguvernamentale palestiniene (PNGO)

Centrul de acțiune comunitară (CAC)

Coaliția civică pentru drepturile palestinienilor din Ierusalim (CCPRJ)

Venirea Sfintei Lumini – 2021! Tuturor: HRISTOS a Înviat!

Nădăjduim că Domnul ne va bucura sufletele şi în acest an cu marea minune a coborârii Luminii Sfinte la Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim.

Actualizare: Şi anul acesta a îngăduit Domnul să primim Sfânta Lumină, la ora 13:56. Mare minune şi multă milostivire de sus simţim cu toţii cei aflaţi în duh ortodox, martorii acestui miracol. Să ne învrednicească Domnul să putem purta cu folos sufletelor noastre numele de creştini şi să ne regăsim cu toţii în aceeaşi bucurie a Învierii. Hristos a Înviat!

Moldovenismul primitiv şi reunificarea prin colonizare

Sursă imagine: Wikipedia

Un nou scandal diplomatic este exploatat de socialiştii pro-ruşi din Republica Moldova, folosindu-se de gluma ambasadorului nostru la Chişnău, domnul Daniel Ioniţă, despre „vaccinarea împotriva moldovenismul primitiv”. Referindu-se la campania de vaccinare din Republica Moldova cu vaccinuri ce provin din România, dintre cele achiziţionate de statul român pentru proprii cetăţeni, domnul Ioniţă a declarat (potrivit cadrajului Hotnews.ro) următoarele:  

Fiind întrebat dacă în incinta Ambasadei sau a consulatelor din R. Moldova pot fi deschise centre de vaccinare, pentru ca deținătorii cetățeniei României să nu fie nevoiți să treacă granița pentru vaccinare, acesta a menționat că lucrul respectiv este imposibil.

Misiunile diplomatice au prerogative și responsabilități stricte care au fost definite în convențiile internaționale, practic, nu suntem centru medical. Vaccinarea este un act medical, care trebuie să fie exercitat de personal calificat.(…) Dar să știți, dacă aș putea deschide centre de vaccinare în ambasade, nicidecum nu i-aș vaccina pe cetățenii moldoveni contra COVID-ului, i-aș vaccina poate contra moldovenismului primitiv sau contra sentimentelor, pe care le au, la un moment dat, contra României, care sunt moștenite din perioada sovietică”, a mai spus Daniel Ioniță în cadrul unei emisiuni de la PRO TV Chișinău.

În context, ambasadorul României la Chișinău a mai adăugat că uneori aceste lucruri îl deranjează, pentru că își dă seama că astfel de sentimente sunt prezente extins în societatea respectivă:

Sigur, cetățenii încep să realizeze că România a fost, este și le va fi întotdeauna alături, în special, când lor le este greu. Însă, din păcate propaganda, dezinformarea și fake news-urile funcționează, iar nostalgia trecutului este în continuare la scara destul de largă în Republica Moldova”.

Totodată, referindu-se la sondajul BOP de la sfârșitul anului trecut, conform căruia în patru ani numărul celor care își doresc Unirea s-a dublat, Daniel Ioniță a mai spus că „oamenii au început să înțeleagă că România face ceea ce spune, este serioasă și la modul sincer și dezinteresat a acționat în folosul tuturor cetățenilor Republica Moldova”.

Falimentul diplomaţiei vaccinurilor româneşti

Transcriptul redat de Hotnews.ro este un cadraj neutru, dar foarte favorabil părţii române, însă mesajul ambasadorului nostru trebuie judecat în funcţie de mediul în care acesta a fost produs, în raport de publicul căruia domnul ambasador i se adresează. Emisiunea poate fi urmărită integral aici, însă interesează doar primele minute şi, cu precizie, doar fragmentul cuprins între min: 06:25-09:30.  

Este evident că România s-a angajat într-un demers de „diplomaţie a vaccinurilor” faţă de Republica Moldova, în care foloseşte tropii europeni de comunicare, încercând să se substituie cât mai mult discursului european despre pandemia Covid-19. Narativul european oficial face vorbire despre vaccinare ca singură soluţie/salvare a omenirii din ghearele pandemiei şi este structurat împotriva mesajului produs de „conspiraţionişti” şi promotori de fake-news şi dezinformare.

Prin urmare, domnul ambasador găseşte oportun să cupleze în înţelegerea publică basarabeană, pe fondul campaniei de vaccinare, două stigmate concurente: de promotori ai dezinformării (fake-news) şi de promotori ai moldovenismului primitiv, pe care domnul ambasador îl şi explică ulterior, într-o scurtă înregistrare video separată, referindu-se la tropii anti-româneşti binecunoscuţi: limba moldovenească, etnogeneză moldovenească seprată de cea a poporului român, mitul jandarmului etc.

Dar ce înţeleg ceilalţi prin moldovenism primitiv?

Însă dincolo de explicaţiile domnului ambasador, trebuie adăugat că stigmatul de „moldovenism primitiv” este un produs al confruntării între discursul unionist şi cel moldovenist, prin care partea pro-română înfierează ca „primitiv” cam orice nu este pro-unire. Cumva România este europeană, este de partea progresului, în timp ce moldoveniştii vor stagnare sau regres. Narativul acesta a fost validat prin victoria Maiei Sandu în alegerile prezidenţiale, agenda sa publică fiind strâns legată de politica progresistă europeană, deşi nu e explicit pro-românească.

Conceptul „moldovenismului primitiv” a intrat în mainstream-ul comunicării de peste Prut, fiind preluat inclusiv în publicaţii academice de la noi care descriu calea europeană a Republicii Moldova. Faptul că acest stigmat polemic este folosit de ambasadorul României şi validat de diplomaţia publică a părţii române a iscat o reacţie promptă a partidei adverse, care exploatează sentimentele de ofensare şi de insultă pe care adepţii statalităţii, limbii şi etnogenezei moldoveneşti le resimt pe bună dreptate, chiar dacă sunt ştiinţific indefensibile.

Apărarea părţii române se rezumă la caracterul neştiinţific al acestor piloni de sprijin ai „moldovenismului”, face apel la cercetători ştiinţifici şi la studii recunoscute internaţional despre moldoveni şi moldovenism, uitând că un astfel de discurs, deşi poate puncta intelectual, cu siguranţă nu poate câştiga inimi. Cu siguranţă, puţinul de simpatie obţinută prin diplomaţia vaccinurilor se pierde prin comunicarea defectuoasă, speculată în sensul că românii sunt aroganţi, se comportă ca stăpâni, exhibă aere de superioritate, de autoritate necuvenită etc.

Rezultatul concret al diplomaţiei vaccinurilor

Ambasadorul nostru a fost chemat la sediul Ministerului de externe de la Chişnău şi somat să se abţină de la astfel de declaraţii. Prin urmare, constatăm că narativul „moldovenismului primitiv” a fost re-validat ca opţiune politică oficială în Republica Moldova, chemarea la ordine a ambasadorului nostru producând efectul contrar celui pe care ni l-am propus prin demararea campaniei de vaccinare cu seruri din România.

În acest context survine şi reacţia fostului preşedinte Igor Dodon, pe care o redăm mai jos:

Reacţia aceasta nu este singulară, ci este una coordonată în întregul spectru politic basarabean, deputatul PSRM Grigore Novac scriind pe Facebook că:

Poporul moldovenesc este unul blajin de fire și recunoscător celor care ne ajută. Așa este corect și creștinește. Noi suntem recunoscători României pentru ajutoarele pe care ni le oferă, inclusiv recentele vaccinuri anti-COVID-19 pe care le-a donat țării noastre. Cu toate acestea, nu putem să acceptăm modul în care ne tratează unii de la București cu aere de superioritate și cu lipsă de respect față de moldoveni. Cu mare regret am constatat o atitudine de acest fel, deloc diplomatică, din partea Ambasadorului României la Chișinău, Daniel Ioniță. Într-o emisiune TV, acesta și-a permis să lanseze ofense la adresa poporului nostru, pe care și-ar dori “să-l vaccineze împotriva moldovenismului primitiv”. Este o atitudine batjocoritoare la adresa moldovenilor, la adresa celor care doresc să păstreze statul Republica Moldova, pe care Ambasadorul român vrea să-l distrugă prin ”vaccinare””, scrie Novac pe pagina sa de socializare.

Prin urmare, putem consemna falimentul diplomaţiei vaccinurilor româneşti în Republica Moldova, care se înscrie în linia falimentului discursului unionist românesc în general!

Am în vedere faptul că Reunificarea nu poate avea drept obiectiv o majoritate pro-unionistă de 51% din publicul basarabean, ci e nevoie de o cultură care să includă şi minorităţile politice, oricât de primitive le-am considera.

Moldovenii greşesc dar au dreptate (sic)

Exemplele moldoveniştilor cu privire la „aerele de superioritate” ale românilor şi unioniştilor sunt, din păcate, cu duiumul. Politica oficială a României faţă de Republica Moldova oglindeşte fidel aroganţa şi neobrăzarea ambasadorilor străini la Bucureşti faţă de poporul român. Pe cât de jignitoare ni se par intervenţiile diplomaţilor străini de la noi, întemeiate pe scăderi şi neputinţe punctuale, trebuie să recunoaştem că şi noi am adoptat o atitudine similară faţă de Republica Moldova.

Inclusiv discursul patriotic naţionalist din România, afiliat partidului AUR, suferă de aceleaşi metehne. Aparent românii nu greşesc, avem nenumărate motive temeinice pentru a adopta această atitudine, la fel cum şi europenii se simt îndreptăţiţi, în mod obiectiv, să ne dispreţuiască retardul economic, social şi cultural. Asta, totuşi, nu ne dă dreptate să procedăm cu aceleaşi instrumente, într-o manieră identică faţă de cei pe care trebuie să-i simţim că sunt fraţii noştri.

Ce fel de reunificare ne dorim?

Tocmai de aceea, este cu atât mai dureros faptul că nu sesizăm capcana pe care singuri ne-o întindem, alimentând şi confirmând diviziuni care nu ar trebui să existe în cadrul aceluiaşi popor, decât dacă Bucureştiul îşi propunem o „reunificare prin colonizare”, ceea ce ar constitui decesul oricărui model paşnic de coexistenţă pe plaiurile moldoveneşti.

În mod ciudat, la Bucureşti se tot vorbeşte despre modelul german de reunificare, model care deşi ar putea fi interesant din punct de vedere economic, nu poate fi aplicat din cauza diferenţelor culturale. Germanii de est nu au fost rusificaţi ci, într-o mică măsură sovietizaţi pentru scurtă vreme. Cele două cazuri nu pot fi considerate asemănătoare din niciun punct de vedere, decât dacă refuzăm să vedem diferenţele!

Or, tocmai aceste diferenţe sunt ignorate şi stigmatizate de unionişti ca fiind „moldovenism primitiv” deşi reprezintă interese şi opinii politice legitime(!), chiar dacă nouă nu ne plac, nu ne convin, pentru că nu se încadrează în ficţiunea în care alegem noi să trăim.

Va dizolva corozivul european asperităţile moldoveneşti?

Noi ne aşteptăm ca modelul european de dizolvare a identităţii naţionale să corodeze şi „părţile neplăcute” ale moldovenismului, pe care insistăm să-l punem la colţ, să-l marginalizăm şi ostracizăm, de o manieră mult prea cunoscută ortodocşilor expulzaţi din spaţiul public românesc. Însă, aşa cum noi nu am dispărut din peisaj pentru că suntem „conspiraţionişti”, „bigoţi” şi „pupători de moaşte”, la fel nu vor dispărea nici „moldoveniştii primitivi”, „mancurţii rusiei”, rusofilii etc.  

După cum am scris în mod repetat, România nu are o politică alternativă acestui tip de propagandă unionistă care nu poate conduce la reunificarea paşnică a plaiurilor moldoveneşti. România pare că nici nu-şi propune aşa ceva, ci doar face politica vorbelor în vânt şi împrumută politica de colonizare cultural-identitară prin care noi românii am fost transformaţi în pleava Europei.

Să nu combatem ci să convertim!

România vrea să combată moldovenismul, ceea ce este o eroare catastrofală din punct de vedere strategic, având în vedere că o face prin mijloace neloiale, inapte să convertească inimi şi conştiinţe. România face apel la forme viciate de şantaj emoţional şi la metode imorale de captare a bunăvoinţei moldovenilor de peste Prut.

Moldovenismul „primitiv” nu trebuie combătut ci trebuie covârşit, convertit printr-un moldovenism autentic, ce poate fi recunoscut ca atare de inimile celor din Basarabia şi din plaiurile moldoveneşti din Ucraina şi din România.

Cum?

Opinia mea este că România trebuie să ia, la modul serios, în calcul proiectarea unui (1)sistem constituţional federal şi (2)reconsolidarea culturilor regionale, între care moldovenismul românesc nu poate să ignore filonul limbii şi culturii ruseşti, chiar şi ucrainiene, oricât de iritant pare acest lucru la Bucureşti.

Cred că între păstrarea statului naţional unitar şi indivizibil român şi reunificarea Moldovei Mari în cadrul unui sistem federalist nu poate exista vreo dilemă de alegere pentru niciun român care simte româneşte. Un stat naţional unitar şi indivizibil care să accepte, chiar şi tacit, părăsirea moldovenilor din afara ţării, nu-şi merită existenţa.

Naţiunea română trebuie să evolueze spre forme federaliste de organizare statală dacă îşi ia viitorul în serios, nu doar să mimeze dorinţa de reunificare. Această minciună europenistă pe care ne-o tot repetăm a ajuns să agaseze strident un contingent destul de mare de moldoveni, între care mă număr, care totuşi nu se joacă cu iubirea de neam.

Reunificarea prin aderarea Republicii Moldova şi Ucrainei la Uniunea Europeană este o ficţiune pe care nu am regăsit-o argumentată undeva în mod viabil.

Ce facem cu ruşii, ucrainienii, bulgarii, găgăuzii din Moldova?

Reunificarea prin adeziuneafără rest” a moldovenilor şi a locuitorilor de altă etnie/naţionalitate din Republica Moldova şi din Ucraina, la românismul european cu care defilăm astăzi nu poate să se producă, indiferent de evoluţiile geopolitice, aşa cum nu se poate produce căderea obiectelor în sus!

Avem nevoie de un moldovenism românesc care să-i facă pe ruşii/ucrainienii/bulgarii/găgăuzii de pe plaiurile moldoveneşti să se simtă acasă pe plaiurile natale. Acest moldovenism românesc nu poate fi construit fără limba şi cultura rusă, decât dacă ne propunem reunificarea prin epurări şi colonizări de tot felul, o reunificare prin coerciţie şi opresiune. Am eşuat o dată, în interbelic, urmând această cale!

Măcar să fim oneşti cu noi înşine şi să recunoaştem lucrurile care nu ne plac, nu să ni le ascundem după fel de fel de eufemisme şi ostracizări „primitive”.  

Moldovenism filo-rusesc produs în România

Deşi am scris „produs” nu acest verb este cel necesar. Moldovenismul prorusesc din România trebuie regăsit, revalorificat în componenta sa autentică, cultivat cu discernământ, deci nu produs, nu confecţionat.

Această regăsire, revalorificare, poate fi realizată doar de conştiinţa creştină ortodoxă, dat fiind că propaganda filorusă actuală este atât de falsă în substanţa sa politică încât este complet nefolositoare. Insistenţa cu care Rusia pretinde să fie iubită aşa cum vrea ea, în condiţiile pe care le dictează prin pârghii de putere şi prin minciună, o face integral respingătoare şi dezgustătoare.

Dar conştiinţa creştină are chemarea să distingă între bine şi rău, să vadă în ceea ce e respingător darul lui Dumnezeu, şi în prieten şi în vrăjmaş, să covârşească cu inimă de mamă orice scădere şi neputinţă. Suntem chemaţi la un cu totul alt nivel de credinţă, iubire şi discernământ, dacă ne dorim reunificarea plaiurilor moldoveneşti.

Moldovenismul românesc va trebui să fie singurul rod cultural şi politic autentic ortodox, atât în formă cât şi în substanţă, ori nu va exista deloc. Să avem nădejde!  

Avem proclamaţia pentru libertate. Ce ne lipseşte?

Unul dintre cele mai importante repere ale mişcării de protest a avut loc sâmbătă, 03 aprilie 2021, prin citirea unui set de revendicări publice şi prin lansarea petiţiei online aferente.

Din păcate, acest moment riscă să treacă neobservat din pricina felului în care mişcarea de protest evoluează în atenţia publică şi a cadrajelor mediatice în care este prezentată publicului.

Am scris deja că:

Protestele reprezintă instrumentul esenţial de împotrivire colectivă faţă de nedreptatea dictaturii (sanitare) în care funcţionăm de mai bine de un an. 

Nu există alt mijloc de acţiune directă, colectivă, apt să determine (1)o acumulare de putere (politică) survenită pe (2)un reviriment cultural şi care să producă (3)instituţii legitime de reprezentare a voinţei populare care (4)să restabilească starea de libertate şi să (5)obţină validarea exterioară a rezultatelor obţinute.

Probabil că punctul (1) este cel mai dificil concept de înţeles de către publicul din România, dat fiind că nimic din instrucţia şcolară, experienţa civică şi educaţia politică din România nu ia în discuţie acest element esenţial al participării la viaţa cetăţii: puterea. Puterea este greşit asimilată funcţiei de demnitate publică, este confundată cu răspunderea celor aflaţi în funcţiile puterii legislativă, executivă şi judecătorească, motiv pentru care electoratul are aşteptări nerealiste de la cei care acced în astfel de poziţii.

Ce fel de acumularea de putere?

Acumularea de putere poate fi asimilată acumulării de capital. Aşa cum o organizaţie non-guvernamentală face apel la disponibilitatea publicului pentru a acumula capital (bănesc) de lucru, similar, liderii mişcării de protest trebuie să urmărească şi să militeze (explicit!) pentru acumularea de putere politică.

Aşa cum verificăm contul curent pentru a avea reprezentarea mijloacelor băneşti cu care putem participa la circuitul economic, întocmai liderii mişcării de protest trebuie să înţeleagă care sunt limitele de (capital de) putere pe care le pot angaja atunci când propun publicului obiectivele de urmat.

Natura puterii care se cere astfel adunată are caracter politic, de aceea insistenţa cu care se pretinde că protestele nu trebuie politizate înseamnă că există o neînţelegere flagrantă a mecanismelor democratice de protest ori că cei care dirijează mişcarea de protest urmăresc o cale necunoscută pentru a schimba starea de fapt.

De ce (doar) acumulare de putere politică?

Protestele trebuie politizate ca să nu fie militarizate, anarhizate, radicalizate etc. De principiu, dacă s-ar rosti promisiunile potrivite, nu cred că o parte semnificativă din public ar avea ceva împotriva apariţiei unei puteri militarizate care să răstoarne ordinea de stat şi să preia controlul statului manu militari, pentru pedepsirea celor care ne-au adus în acest punct. Dar noi, credincioşii ortodocşi, nu putem primi ca viabil sau de dorit acest curs al evenimentelor, pe de o parte pentru că intră în conflict cu învăţătura noastră de credinţă, dar şi prin prisma precedentelor situaţii revoluţionare care nu au dus la nimic bun.

Întrucât ne dorim să trăim într-o democraţie, trebuie înţelese şi folosite mecanismele de bază ale regimului democratic, trebuie urmărite, pretinse şi obţinute pârghiile puterii politice.  

Ce facem cu acumularea de putere?

Puterea politică acumulată este cea care permite angajarea în acţiuni/activităţi care nu pot fi ignorate de autorităţi. Pretenţia exclusivităţii morale a protestarilor este o greşeală fundamentală a liderilor pentru că aceştia trebuie să cunoască bornele morale ale taberei adverse (ale persoanelor din funcţiile în autorităţile de stat) şi trebuie să intre într-un proces de negociere, mai întâi indirectă, de la distanţă, iar mai apoi chiar trebuie să se ajungă la negocieri directe. Delegaţiile protestatarilor trebuie primite (de urgenţă!) la Palatul Victoria sau, în ipoteza unui parcurs ideal al efortului de împotrivire, prim-ministrul trebuie convocat în piaţă, de protestatari, în condiţiile dictate de aceştia din urmă.

Cum folosim puterea acumulată?

În termeni concreţi, puterea politică reprezintă capitalul format din hotărârea celor care aderă la obiectivele mişcării de a acţiona unitar potrivit dispoziţiilor, ordinelor, cerinţelor liderilor mişcării de protest. Suma disponibilităţii indivizilor de a participa la o mişcare de protest reprezintă capitalul de putere a protestatarilor. Acest capital trebuie folosit/cheltuit pentru a întreprinde acţiuni de protest, lista nelimitativă a celor mai cunoscute 198 de acţiuni putând fi consultată aici.

Deocamdată ne aflăm în situaţia în care activitatea de protest se rezumă la manifestaţii publice (doar una dintre cele 198 cunoscute), care, dacă nu sunt atent gestionate, riscă să epuizeze rapid energia protestatarilor, fără a se fi obţinut nimic notabil.

Cum evaluăm „cheltuielile”?

În funcţie de împrejurări, la nivelul impactului asupra conştiinţei publice, o manifestaţie de 15 000 de persoane în marş prin centrul Bucureştiului s-ar putea să cântărească mai puţin decât refuzul unui bucătar de a-i găti masa prim-ministrului aflat într-o conjunctură oficială, cu o însemnătate deosebită.

Or, dimpotrivă, s-ar putea ca cele 15 000 de persoane în marş să genereze evoluţii mult mai periculoase pentru putere decât o manifestaţie de 250 000 de persoane într-o conjunctură controlată. Acesta este motivul pentru care o adunare de susţinere de 80 000 de persoane pe un stadion central, pentru un dictator, s-ar putea să nu aibă impactul a 5000 de persoane hotărâte, care organizează o contra-manifestaţie într-un alt context anume ales.

Toate aceste ţin de simţul politic şi de iscusinţa cu care liderii acestor mişcări ştiu să-şi formeze o echipă şi să urmărească atingerea unor scopuri determinate. Este vorba de project management, de un set de obiective care trebuie propuse, urmărite şi atinse.

Evaluarea progresului ţine de flerul politic aşa cum dezvoltarea unui bussiness ţine de flerul de.. afaceri. Pur şi simplu trebuie înţelese şi asumate aceste chestiuni. Aşa cum este legitim să ne propunem propăşirea economică, individuală şi colectivă, întocmai este nu doar firesc, ci foarte necesar să milităm pentru propăşirea noastră politică, aceasta reprezentând cel mai important aspect de suveranitate naţională.

Ne asumăm sau ne luptăm pentru jucării?

Este esenţial ca liderii să se valideze reciproc prin dialog şi cooperare, să recunoască natura politică a activităţii lor şi să vorbească deschis despre aceasta. Poate sunt printre protestatari persoane interesate să urmeze o carieră politică, dar atunci, aceste persoane trebuie să facă dovada simţului politic, să demonstreze că au vocaţia de a deveni oameni de stat care să promită că nu vom mai ajunge, vreodată, în situaţia în care să trebuiască să organizăm astfel de acţiuni de protest.

Similar, cei care nu sunt interesaţi să urmeze o carieră politică, trebuie să facă apel la politicienii interesaţi să preia obiectivele mişcării de protest, să adere la scopurile civice propuse. Faptul că nu ne smerim îndeajuns să fim sinceri cu ceea ce putem face şi, mai ales, cu ceea ce nu putem face, provoacă o gălăgie neputincioasă în spaţiul public care, deocamdată, împiedică o evoluţie promiţătoare în lupta pentru recâştigarea libertăţii.

Unde suntem acum?

Ceea ce avem noi, ca evoluţie în curentul de împotrivire faţă de abuzurile dictaturii instaurate, este o incredibilă risipă de putere, de energie, de atenţie, de ocazii, de ferestre de acţiune şi de implicare a aliaţilor (posibili) sau a terţilor. Probabil că este necesar ca împotrivirea să eşueze temporar, pentru a fi decantate iniţiativele personale fără rod, strict individualiste, neadecvate scopurilor propuse.

În calitate de participant la proteste am ascultat numeroase luări de cuvânt care vizau mai degrabă persoana care lua cuvântul şi propria înţelegere a lucrurilor (ne?)importante, decât un efort coerent de a dezvolta o acţiune de protest. Dar acest lucru este specific începuturilor şi nu trebuie să descurajeze.

Avem motive de speranţă?

Faptul că la doar o săptămână de la debutul manifestaţiilor stradale s-a formulat o proclamaţie publică, ce cuprinde un set de obiective clare, reprezintă o evoluţie notabilă şi substanţială, dar dacă nu va fi înţeleasă ca o condiţie esenţială pentru procesul de acumulare a puterii politice, deci ca o parte dintr-un întreg, există riscul să se compromită şi acest moment, aşa cum s-a pierdut din vedere elementul autentic de nemulţumire şi s-a capturat prea devreme erupţia protestatară de la nivel naţional.

Este relevantă pierderea de tracţiune existentă la nivel naţional în favoarea manifestaţiilor organizate la Bucureşti, care sunt mai puţin ameninţătoare pentru autorităţi decât spectrul generalizării la nivel naţional a curentului protestatar.  

Totuşi, cu privire la acestă susţinere, că s-ar fi capturat prea devreme manifestarea autentică a nemulţumirii,  aceste chestiuni presupun o largă marjă de apreciere, de libertate de iniţiativă şi de evaluare a oportunităţii, astfel încât nu putem considera că s-a produs, în mod absolut, o pierdere semnificativă. Suntem într-atât de jos pe scara efortului necesar, încât oricând putem considera că se pleacă de la zero.

Încotro acum?

Opinia mea este că cei care s-au evidenţiat ca lideri informali ai mişcărilor de protest nu au, deocamdată, profilul unor actori politici, de aceea, consider că este esenţială, din punct de vedere strategic, reunirea AUR la eforturile civice de extindere a mişcării de protest, prin asumarea de liderii sau parlamentarii AUR ca declaraţie politică citită în plen, a proclamaţiei din 03.04.2021.

Este nevoie ca AUR să preia, ca platformă parlamentară, obiectivele enunţate de componenta civică a mişcării de împotrivire, cu atât mai mult cu cât unele dintre obiectivele esenţiale (ex: abrogarea Legii nr. 55/2020) reprezintă un demers exclusiv parlamentar.

După cum am scris, liderii trebuie să se valideze reciproc pentru că, în raport de obiectivele propuse, aceştia nu se află şi nici nu se pot afla în competiţie. Doar înţelegerea precară a mecanismelor puterii şi confundarea (a)notorietăţii şi atenţiei publice cu (b)capitalul de putere produce o astfel de confuzie şi o astfel de competiţie corozivă între liderii informali. Dar, raportat la ceea ce îşi propune mişcarea de protest, există o largă plajă de acţiune pentru toţi cei aflaţi în avangardă, fără să se calce pe bătături.

Proclamarea formală a obiectivelor, dă ocazia celor care au, într-adevăr, spirit de lideri să-şi găsească libertatea de acţiune în cadrul mişcării deja coagulate fără să fie nevoie de o luptă (a orgoliilor) pentru putere.

De ce ar mai fi nevoie?

Totodată, având în vedere lipsa de cunoştinţe elementare ale publicului român cu privire la mijloacele civice de acţiune directă, liderii civici ai protestatarilor trebuie să caute concursul mişcărilor sindicale de România, atât cât există disponibilitate din partea acestora de a adera la astfel de iniţiative.

Din păcate, patronatul românesc este subordonat capitalului străin şi este puţin probabil ca o astfel de emancipare civică să fie dorită a se dezvolta la noi, indiferent de costurile economice provocate de măsurile luate de autorităţi. Probabil că stăpânitorii noştri preferă falimentul decât să se producă o trezire a conştiinţei naţionale în România şi, mai grav, ca aceasta să iradieze într-un curent de sindicalizare.

Este de dorit angrenarea patronatului românesc, dar sunt puţine pârghii pe care acesta le mai are la dispoziţie pentru a putea juca autonom şi a se pune în răspăr cu curentul oficial.

Ce orizont temporal există?

În cartea The end of protest – A new playbook for revolution, autorul Micah White face vorbire despre cele 28 de zile esenţiale pentru ca mişcarea de protest să-şi atingă scopul politic propus, după care orice mişcare de protest eşuează. Mai face trimitere şi la regula de fier a protestelor, care nu trebuie niciodată încălcată: Never do for others what they can do for themselves.

Din păcate, în România nu pre-există o cultură a protestului care să facă posibile evoluţii politice atât de grabnice, în condiţiile descrise de manualele consacrate de acţiune civică. După cum am mai scris, noi avem nevoie de o reconstruire din amonte a unor instrumente de bază pentru participare la viaţa cetăţii. Întrucât nu avem mai nimic acum, pare că avem tot timpul din lume să punem bun început.  

Vom avea succes?

Mai trebuie adăugat şi faptul că există o literatură extinsă care demonstrează că mişcările de protest nu (mai?) funcţionează, că ele sunt mijloace improprii de împotrivire întrucât nu pot acumula, obiectiv vorbind, puterea politică necesară pentru a provoca schimbarea pe care o propun.

În funcţie de conjunctură, acestea se epuizează în etapele (1),(2),(3) sau (4), descrise mai sus. Sau mai avem şi cazul recent, din Myanmar, unde se produce o nouă cădere în dictatură chiar şi după consumarea etapei nr.(5) şi se obţine validarea externă/exterioară a succesului obţinut.

De aceea este necesar pentru credincioşii ortodocşi să înţeleagă limitele cadrului de acţiune şi de implicare, dar mai ales, faptul că ortodocşii sunt principala resursă de jertfelnicie din societatea românească, care, din păcate, nu a cultivat acest sentiment de îndatorire existent în cultura creştină: Obligatorie nu este biruinţa, obligatorie e lupta.

Avem altă opţiune?

Nu. Credincioşilor ortodocşi nu le este îngăduită aceptarea pierderii libertăţii, relativizarea înrobirii conştiinţelor, sucombarea societăţii în stare de dependenţă faţă de stat. Când se manifestă răul şi minciuna, nu poate exista în discursul creştin justificarea dictaturii de pe poziţiile supunerii creştineşti sau ale ascultării de stăpânirile lumeşti.

După cum am mai scris, cred urmează o lungă perioadă de robie colectivă, în raport de care suntem chemaţi să ne păzim, înainte de toate, libertatea conştiinţelor noastre. Or, asaltul care să dă împotriva libertăţilor cetăţeneşti, urmăreşte, înainte de orice altceva, înrobirea conştiinţelor, sufocarea simţului critic şi a autonomiei personale. Contrar celor îndeobşte vehiculate de cei care militează pentru retragere şi izolare, acestea nu pot fi apărate la nivel individual ci doar printr-un efort colectiv.

De unde începem?

De aceea, vă îndemn să semnaţi petiţia publicată de protestatari, conştienţi fiind că turma este mică, dar nu neputincioasă, dimpotrivă. Semnarea este un efort minim, dar şi o declaraţie de eliberare din cadrajul oficial în care cei mai mulţi dintre noi suntem captivi, considerând că împotrivirea nu este necesară, nu este viabilă, nu este folositoare, este dăunătoare, etc.

În capitolul Practical Tools to Build Power din cartea sus-menţionată se cere formularea unui stick man propriu, adică să se formuleze, individual, în scris, schematic, suma valorilor, intereselor, mijloacelor de care dispunem, sacrificiilor pe care putem/dorim să le facem, pentru a apăra ceea ce preţuim. Modelul acestei sinteze trebuie să fie propus de lideri, pentru că ei trebuie să ştie ce îşi propun şi de ce au nevoie. Chiar dacă pare un demers naiv, după proclamaţie, este următorul pas absolut necesar de a fi comunicat publicului.

Claritatea morală şi sinceritatea faţă de noi înşine, faţă de talanţii primiţi şi faţă de neputinţele şi patimile de care ne-am lăsat cuprinşi reprezintă primul şi cel mai important pas, indiferent că vorbim despre lupta pentru mântuire sau lupta pentru libertate.

Iar apoi?

Este, apoi, nevoie ca noi, cei mici, să ne cultivăm prin solidaritate şi adeziune o elită care, la rândul său, să promită, credibil, că lupta în care ne angajăm ne va ridica spiritual. Şi individual şi colectiv. Nu biruinţa e obligatorie, ci progresul spiritual, duhovnicesc, chiar şi atunci când este vorba despre chestiuni lumeşti, despre viaţa cetăţii.

Această promisiune nu poate fi formulată decât în termeni ortodocşi, căci altfel, componenta fake a propăşirii spirituale nu va fi decât una antihristică.

Contrar celor crezute, nu doar participarea extinsă trebuie încurajată ci, mai ales, cultivarea liderilor. Aceste lucruri trebuie privire şi urmărite separat şi trebuie să ne încăpăţânăm să le privim astfel. În lipsa liderilor, chiar sute de mii de ar participa la proteste, nu vom obţine nimic. În acelaşi timp, liderii care văd activitatea în care s-au angajat doar prin prisma lidership-ului moral, se mulţumesc cu un surogat de notorietate publică, de atenţie şi recunoaştere superficială, care compromit năzuinţele celor mici.  

Să privim vremurile cu curaj şi cu nădejde!

Iohannis şi cadrajul abuziv al comunicării strategice

philippe-breton-manipularea-cuvantului

Sursa de unde am preluat cartea în format .pdf

Pentru a descrie ceea ce se întâmplă pe scena politică se cere folosirea unor termeni care, deşi par tehnici, sunt oarecum mai exacţi şi ajută la îndepărtarea confuziei şi neînţelegerilor.

Precizări prealabile

A existat o bună perioadă după căderea comunismului o adevărată idolatrie faţă de cărţile care tratau teme precum: tehnici de manipulare, metode de persuasiune, propagandă şi psihologie a maselor, tehnici de vânzări şi tehnologii politice şi aşa mai departe.

Această curiozitate arzătoare s-a manifestat pe de o parte ca reacţie la întunericul intelectual în care societatea a fost ţinută în timpul dictaturii comuniste, prin raportare la acele Fonduri S destinate unor categorii speciale de cititori şi, pe de altă parte, ca o nevoie stringentă de a acumula putere personală prin obţinerea de informaţii utile la momentul reintrării în capitalism şi în noul regim democratic.    

Idei necesare la nivelul comunităţii

Din păcate, cele mai multe dintre aceste lecturi au vizat un scop strict individual, unul de avansare a intereselor personale, fie că vorbim de câmpul politic, economic sau cultural ori, mai benign, în scop defensiv, de apărare faţă de diferitele forme de manipulare cu care suntem ţintiţi.

Dar piaţa publică de idei nu a fost îmbogăţită cu tematici esenţiale pentru înţelegerea raporturilor sociale şi a modului în care funcţionează societatea, motiv pentru care discursul public din societate este preponderent mincinos, este în continuare foarte superficial, paternalist şi dominator, un discurs care nu angajează teme reale ale interesului colectivităţii decât în forme butaforice.

Tehnicile despre care mulţi dintre noi am citit şi pe care le recunoaştem ca semne de abuz şi de rea-credinţă sunt folosite fără niciun fel de ruşine sau rezervă de la cele mai importante pupitre ale autorităţii publice, uneori chiar şi din Biserică, fără a fi denunţate în niciun fel.  

Politica – spaţiul predilect de manifestare

Politica românească este supra-saturată de comunicare manipulatorie, care s-a încetăţenit de o aşa manieră încât face imposibilă angajarea în forme rodnice de dialog, care să ridice nivelul de cunoaştere şi înţelegere comună. Aşa cum relaţiile comerciale de astăzi au ajuns să fie  sufocate de condiţii non-negociabile, dictate de pe poziţii de putere economică, similar, relaţiile sociale sunt configurate exclusiv în termeni de adeziune la discursul dominant, orice îndoială sau punere sub semnul întrebării fiind prompt sancţionate.

Politica discursului public este integral viciată de calcule personale iar deposedarea individului de demnitatea firească ce decurge din relevanţa argumentului rostit cu bună-credinţă este îndreptăţită şi justificată de toţi cei ce se luptă pentru un dram de atenţie publică.

Manipularea cuvântului este însoţită de domnia forţei, de manifestarea glacială a autorităţii care face abuz de poziţia sa dominantă ignorând orice îndatorire de convingere onestă cu privire la binele comun. Comunicarea publică (strategică) este o formă organizată de minciună menită să erodeze conştiinţa colectivă (înţelegerea comună a grupului ţintă) şi să înfrângă rezistenţa individuală.

Alinierea massmedia la minciună

Se observă în rândul mass-media o aliniere docilă la acest cod manipulator, o submisivitate care nu poate fi explicată doar prin faptul că „presa are lesă” şi că „este vândută/cumpărată la tarabă”. Există o coerenţă a limbajului încifrat care depăşeşte graniţa punctajului mediatic al presei mainstream, ceea ce ne face să credem că, de fapt, vorbim despre un duh al lipsei de sinceritate care transcende întreaga comunicare publică şi care se manifestă inclusiv în plan individual.

Toate aceste observaţii conturează o ameninţare cu caracter urgent, una care revine şi care a fost omniprezentă în perioada comunistă, denunţată de Soljeniţîn ca fiind Minciuna Generală Conştientă.

De ce ne (mai) interesează?

Ortodocşii care înţeleg nevoia activităţii în plan civic trebuie să-şi dezvolte capacitatea de a decoda şi denunţa enunţurile manipulative, însă fără a evolua spre acuzaţiile ad hominem, oricât de temeinice şi necesare ar părea acestea. Dacă denunţăm şi pe mincinos odată cu minciuna rostită, ne blocăm în poziţii de partizanat care nu ne ajută, nu ne reprezintă, care ne înlănţuiesc în poziţionări neputincioase.

Aceste succinte consideraţii m-au trimis cu gândul la cartea concisă, cunoscută, care a circulat destul de mult la începutul anilor 2000, Manipularea cuvântului de Philippe Breton, dar ale cărei idei nu se regăsesc în conştiinţa publică, decât cu titlu de excepţie. Deşi aici pe blog am făcut în mai multe rânduri referire la framing-ul abuziv al comunicării publice, termenul consacrat este cel al cadrajului/recadrajului, modul în care un eveniment este „aşezat într-un cadru moral” atunci când este adus în discuţie.    

Exemplul preşedintelui Ionhannis

Pentru a fi mai explicit, fac trimitere la declaraţia de presă de astăzi a preşedintelui Iohannis, despre protestele împotriva restrângerii libertăţilor cetăţeneşti. Elementul de cadraj abuziv este următorul:

Intolerabile și complet de neacceptat sunt manifestările violente, extremismul, xenofobia, toate acestea ascunse grosolan în spatele unor revolte îndreptate împotriva unor măsuri menite să protejeze viața și sănătatea tuturor.   

Acest cadraj este abuziv prin aceea că ignoră conţinutul legitim al motivelor de protest şi îi atribuie un caracter nereprezentativ. Protestele nu pot fi caracterizate ca manifestări violente, extremiste şi xenofobe decât dacă abuzăm de înţelesul comun al acestor termeni. Deşi proclamă în prealabil faptul că exprimarea liberă a opiniilor este garantată, în fapt, preşedintele şi regimul său nu abordează fondul problemei ci se mulţumeşte cu o simplă poziţionare  de ascendent moral.

În cartea Manipularea cuvântului pe care am adăugat-o în fruntea acestei postări pentru valoarea sa de reper taxonomic şi de resursă de informaţii, autorul vorbeşte despre corelativul libertăţii de expresie, acela al dreptului la liberă receptare. Degeaba sunt liber să vorbesc dacă nu este nimeni liber să mă asculte, liber să intre în dialog, dispus să participe la soluţionarea pe fond a problematicii.

Noua Normalitate – cel mai recent şi dominant cadraj

Cred că în această cheie vor evolua protestele acestor zile, care vor fi sufocate de cadrajele mediatice şi de cele oficiale, abuzive şi manipulatorii, până când se vor stinge sau vor irumpe prin alte forme de violenţă. Cert este că doleanţele nu sunt recunoscute ca fiind legitime, sunt negate atât în substanţa lor cât şi în forma de exprimare, oricât de autentice ni s-ar părea nouă.

Cadrajul autentic nu poate fi impus prin forţă, ci doar în urma unui reviriment cultural, doar dacă mişcarea de protest va găsi noi căi de valorificare a ideilor de libertate şi de drepturi cetăţeneşti. În caz contrar, vom rămâne prizonierii Noii Normalităţi (alt exemplu de cadraj înşelător).

Recomand parcurgerea selectivă a cărţii ataşate, începând cu pagina de Cuprins din final, mai mult pentru a avea o idee comună despre termenii prin care putem înţelege şi caracteriza natura comunicării strategice ai cărei prizonieri suntem.

Partidul AUR şi protestele de la ora 17:00

Sursă imagine: R3Media.ro

O clară devoalare a caracterului controlat a partidului AUR are loc astăzi, cu ocazia îndemnului lui George Simion la proteste în faţa prefecturilor/primăriilor, chemate să aibă loc la ora 17:00. Această chemare survine în urma protestelor substanţiale, cu autentic caracter spontan, iniţiate de locuitorii oraşului Brăila, care s-au extins mai apoi în Galaţi, Constanţa, Timişoara, dar care au avut loc pe timpul nopţii negând, prin ora aleasă pentru desfăşurare, legitimitatea interdicţiilor de circulaţie.

Chemarea partidului AUR la proteste ce ar trebui să se desfăşoare la ora 17:00, după două zile de proteste de noapte, care au numărat câteva mii de participanţi, reprezintă, în opinia noastră, prima încercare transparentă a statului român de readucere sub ordine a populaţiei, conducându-i spre zona „sigură” a protestelor „avizate”, cu „voie de la miliţie”.

Nici George Simion şi nici altcineva de la partidul AUR nu au încercat să lămurească motivul pentru care este aleasă această oră de după-amiază, într-o zi de luni şi de ce să nu se continue protestul de noapte, care are o cu totul altă semnificaţie civică, fiind în răspăr cu dispoziţiile administrative ilegale emise de autorităţile statului român.

Această trecere sub tăcere a unui aspect deloc nesemnificativ dă vorbire, de la sine, despre importanţa pe care statul român o acordă simulării jocului politic autentic şi trasează, pentru cei dispuşi să vadă, limitele de demarcaţie pentru încrederea şi sprijinul ce pot fi acordate acestui partid politic, pasămite „anti-sistem”, „radical”, „naţionalist”.    

Protestele reprezintă instrumentul esenţial de împotrivire colectivă faţă de nedreptatea dictaturii (sanitare) în care funcţionăm de mai bine de un an. Nu există alt mijloc de acţiune directă, colectivă, apt să determine (1)o acumulare de putere (politică) survenită pe (2)un reviriment cultural şi care să producă (3)instituţii legitime de reprezentare a voinţei populare care (4)să restabilească starea de libertate şi să (5)obţină validarea exterioară a rezultatelor obţinute.

Şi tocmai pentru că protestul civic reprezintă instrumentul esenţial de germinaţie, în absenţa căruia nu se pot organiza o rezistenţă şi o luptă pentru libertate, acesta este atent controlat de stăpânitori astfel încât să fie defulată presiunea socială într-un mod previzibil şi neameninţător pentru actuala structură de putere. Protestul este doar punctul de plecare care pune în mişcare mecanismul social/societal care produce, succesiv, cele cinci elemente/etape de parcurs în drumul spre emanciparea de sub orice sistem dictatorial.

În acelaşi timp protestul civic este şi condiţia sine qua non a schimbării, este elementul inconturnabil, cu neputinţă de a fi substituit, suplinit sau simulat, a luptei pentru libertate.  

Din păcate, societatea românească este lipsită de elementele de sprijin necesare pentru ca astfel de instrumente să aibă impact real, fiind angrenată într-o minciună generalizată care surpă orice vocaţie de schimbare reală. Există un mare deficit de conştiinţe libere, care să fie animate de un spirit jertfitor faţă de binele celor mulţi, de aceea, din păcate, lupta pentru libertate trebuie pornită mult mai în amonte, prin reconstruirea unor elemente primare de sprijin logistic şi ideologic.

Vocile care s-au făcut cunoscute/auzite până în acest moment par a fi motivate, în primul rând, de dorinţa de afirmare (individualistă) ca vectori de opinie/reprezentare, motiv pentru care se observă şi o anumită miopie strategică, nefiind formulate obiective clare, foi de parcurs formulate în termeni de viabilitate minimală. Dincolo de îndemnul de „a ieşi din casă”, deci de creştere a gradului de participare la proteste, nu sunt formulate de organizatori obiective, aşteptări, deziderate, pe baza cărora să existe un reviriment cultural (în lipsa căruia nu poate fi produsă schimbarea).

Decăderea în dictatură survine în urma unei degradări culturale în societatea care nu (mai) este vigilentă în a-şi apăra valorile fundamentale. Fără un reviriment cultural cu sens invers, revenirea la libertate este imposibilă. Cine controlează bornele culturale ale mişcării de protest controlează puterea politică acumulată de elita protestatară, indiferent de gradul de participare. De aceea, liderii organizatori ai protestelor trebuie să vegheze cu mare atenţie la modul în care ei legitimează calificarea culturală (de către alţii) a propriilor demersuri. Toate aceste elemente suportă discuţii separate, care nu-şi au locul aici, fiind cu totul şi cu totul premature.   

Acest articol îşi propune să puncteze un moment de devoalare a instrumentelor politice de controlare a societăţii, în acest caz fiind vorba despre partidul AUR, privit cu multă speranţă de un mare număr de credincioşi ortodocşi. Menţinem concluziile celorlalte două articole privind AUR, despre procesul electoral şi despre nevoia de a înţelege cu limpezime limitele în care putem sprijini AUR, ca partid „anti-sistem” inventat de sistem.  

Iar aceste împrejurări trebuie coroborate cu situaţia presei care este cu desăvârşire compromisă, cu extrem, extrem de puţine excepţii, precum R3media şi câteva publicaţii locale, cu impact nesemnificativ pentru imaginea de ansamblu a presei române. Protestele trebuie încurajate, de asemenea şi participarea la proteste, la orice oră, însă aceste activităţi trebuie însoţite de un acut spirit de observaţie, la rece, astfel încât să ne auto-educăm în privinţa limitelor de acţiune şi de obiective, ca nu cumva să consolidăm prin naivitate şi împreună-lucrare tocmai regimul faţă de care credem că ne manifestăm împotrivirea.

Translate page >>