Hule grav-revoltătoare girate mincinos drept acte artistice

Unul dintre cititorii blogului nostru ne-a semnalat desfăşurarea uneia dintre cele mai hulitoare expoziţii văzută vreodată la noi în ţară, în Bucureşti, în cadrul galeriei ArtSafari la Palatul Dacia-România de pe strada Lipscan din Centrul Vechi. Rugămintea cititorului nostru viza popularizarea acestui incident cu scopul de a provoca o reacţie de oprobiu din partea credincioşilor şi clericilor ortodocşi.

Expoziţia numără mai multe piese vădit blasfemiatoare şi vădit urmărind scopul de a provoca indignare publică, ceea ce, pentru autorul respectivelor mizerii, s-ar traduce într-un câştig de notorietate şi în validarea sa în faţa propriului public. Tactica pe care o foloseşte nu este una nouă, ci astfel de abuzuri au loc frecvent în occident. Am amintit şi în alte articole de cartea Transgresiuni. Ofensele Artei, în care este descrisă această atitudine de frondă artistică şi consecinţele pe care le provoacă.  

Cum ne revoltăm?

Tocmai din acest motiv, deşi consider că este absolut necesară o reacţie virulentă de condamnare şi sancţionare, îndemn publicul ortodox la înţelegera contextului şi scopului urmărit de autorul respectivelor mizerii, pentru a îi refuza şi minimaliza câştigul de notorietate şi validare pe care îl urmăreşte. Acesta este motivul pentru care nici nu am preluat alte imagini şi mai revoltătoare din respectiva expoziţie, ci doar ce e necesar să fie evident că o astfel de excreţie nu trebuie ignorată.

Cine e dator să reacţioneze?

Consider că este necesară o reacţie oficială a Arhiepiscopiei Bucureştilor, cu prioritate faţă de reacţiile de protest care deja au fost exprimate de unii simpli credincioşi. Marja de ofensă şi jignire a sentimentului religios obligă la o reacţie instituţională în primul rând, una care să fie calibrată în sensul tragerii la răspundere a curatorului expoziţiei şi a galeriei care o găzduieşte, cu ignorarea desăvârşită a autorului lucrărilor pretins artistice, despre care cred că nu trebuie nici măcar a fi amintit.

Cine e curatorul?

Curatorul Ruth Hibbard, din cadrul Victoria and Albert Museum, Londra, este însă datoare să poarte stigma jignirii gratuite, prin alegerile sale profesionale, a sentimentului religios al publicului, jignire în raport de care poartă o răspundere morală şi juridică asemeni oricărui alt profesionist din sfera publică.

Consider că se cuvin să fie înaintate scrisori de protest către angajatorul său londonez, atât din partea Patriarhiei Române cât şi din partea Consiliului General al municipiului Bucureşti şi a Secretariatului de Stat pentru Culte.

Ce câştigă galeria?

Totodată, Galeria ArtSafari, care funcţionează în cadrul Palatului Dacia, o locaţie ce aparţine municipalităţii, trebuie sancţionată prin rezilierea contractului de comodat sau de locaţiune, după caz, a spaţiului folosit pentru a expune respectivele piese întrucât obiectul contractului contravine bunelor moravuri şi se face instrumentul unor acţiuni de vătămare a sentimentelor religioase ale publicului, sentimente protejate de lege. În mod curent, galeriile de artă încurajează astfel de excese întrucât arareori revolta publică depăşeşte persoana autorului lucrărilor, autor mereu nerăbdător să-şi justifice cât mai public cu putinţă ofensele provocate. Galeriile câştigă notorietate şi validare cu riscuri minimale. Tipul acesta de câştig trebuie negat cu totul, astfel încât să nu mai ispitească pe nimeni pe viitor.

Până unde se întinde libertatea artistică?

Sunt previzibile şi argumentele care se vor invoca în apărarea actului de ofensare a sentimentelor credincioşilor, argumente care se întemeiază pe libertatea actului pretins artistic. Se cuvine însă a sublinia faptul că niciunde această libertate nu este una absolută iar tipologia exponatelor şi descrierile avansate de autorul lor nu lasă loc de îndoială că principalul scop creator a fost reprezentat de umilirea şi înjosirea evlaviei pe care credincioşii ortodocşi o poartă Mântuitorului, Fecioarei Maria şi sfintelor icoane.

Nu există nicio urmă de echivoc sau de scop artistic secundar care să compenseze valoric vexarea sentimentului religios ci, mai degrabă, pare că galeria şi-a asumat conştient o trasgresiune vădită cu scopul de a provoca o reacţie publică virulentă pe care o instrumentează confirmatoriu în logica artei contemporane.

Ce trebuie să se întâmple mai departe?

Din acest motiv, îndemn ca actele de protest iniţiate să fie în mod necesar însoţite de acte de sesizare a Arhiepiscopiei, a parohiei respective, a consilierilor generali şi de sector şi a Secretariatului de Stat pentru Culte, în vederea demarării demersurilor oficiale de sancţionare şi de prevenire a unor incidente asemănătoare. Acest tip de ofensă nu se pretează a fi denunţat individual, căci tocmai reacţia individuală şi rămasă solitară reprezintă combustibilul şi actul confirmatoriu al blasfemiilor şi actelor hulitoare desfăşurate sub pretextul actelor artistice.

Despre Ucraina, în SUA se rostesc adevăruri interzise românilor

Sursă imagine: The Atlantic

Şi pentru America anul 2024 va fi unul al alegerilor, motiv pentru care principalii candidaţi au început să se poziţioneze în perspectiva dezbaterilor ce vor face obiectul campaniei electorale. În acest context, săptămâna ce a trecut America a fost martora a două interviuri care au pus în discuţie subiectul războiului din Ucraina dintr-o perspectivă care este înfierată în România ca fiind “putinistă” şi “lipsită de discernământ“, iar combaterea “propagandei ruse” se cere a fi intensificată.

Tucker Carlson i-a avut drept invitaţi pe cunoscutul avocat Robert Francis Kennedy Jr. (RFK Jr.) înscris în cursa pentru a obţine candidatura din partea Partidului Democrat, fiind pe locul doi în sondajele preliminare (Biden 64%, RFK Jr. 17%, ş.a.), şi pe Vivek Ganapathy Ramaswamy înscris în cursa pentru a obţine candidatura Partidului Republican, fiind poziţionat pe locul trei în sondajele preliminare (Trump 53,7%, De Santis 14,8%, Ramaswamy 8,4%), dar cu scenariul excluderii lui Trump din cursă pe masă. Imaginea trebuie completată cu opiniile lui Trump pe subiect, dar şi cu cele ale lui Ron de Santis.

Deşi firesc ar fi fost ca ideile şi convingerile despre războiul din Ucraina ale principalilor candidaţi la funcţia de Preşedinte al Statelor Unite ale Americii să preocupe presa românească, dată fiind influenţa covârşitoare a “partenerului” asupra politicii externe a României, despre aceste chestiuni altădată de importanţă centrală s-a păstrat o tăcere deplină. Nu e greu de înţeles de ce, având în vedere că ambii interlocutori ai lui Tucker Carlson s-au pronunţat împotriva susţinerii în continuare a statului ucrainean, iar directiva de comunicare la noi este că “Războiul din Ucraina ne vizează în mod direct!”. Acasă la noi însă, a compensat Klaus Yohannis(sic) care, în discursul ţinut cu ocazia Zilelor Marinei Române, a afirmat că va continua “să susţină Ucraina” cât va fi necesar. Nimic mai mult de comentat acum, dar reafirm necesitatea organizării unui referendum cu privire la opţiunea sprijinirii Ucrainei în război, chestiune asupra căreia voi reveni.

Până la acel moment, se cuvine să observăm că scena publică americană este mult mai realistă şi mai pragmatică decât se arată unanimitatea opţiunilor politice din România, aici unde chiar şi partidele de opoziţie precum AUR s-au aliniat discursului dominant “Slava Ucrainei!”. Însă în SUA se dezbate din ce în ce mai deschis şi mai ofensiv despre viabilitatea războiului pe care America îl poartă împotriva Rusiei.

Faptul că dezbaterile electorale preliminare din SUA tratează subiectul din unghiuri care nouă ne sunt total interzise, că politicienii români se ţin departe chiar şi de insinuarea argumentelor care sunt deschis vehiculate de politicienii americani, toate acestea ar trebui să ne pună pe gânduri. Devine evident că societatea românească şi actorii politici de la noi se află într-o situaţie de captivitate mediatică, fiind obligaţi să discute despre războiul din Ucraina exclusiv într-o cheie pe care Cozmin Guşă o numeşte inspirat “soroşistă”, esenţială fiind încadrarea subiectului în cercul strâmt al unei agresiuni ruseşti neprovocate asupra unui stat vecin, cu excluderea din orice plan de analiză a acţiunilor prealabile ale SUA .

Prin urmare, am considerat oportun să traduc şi să transcriu pasajele esenţiale din cele două interviuri, în speranţa că vom găsi curajul să discutăm despre Ucraina aşa cum o fac “partenerii”, cu atât mai mult cu cât riscul extinderii conflictului este unul de natură existenţială pentru ţara noastră, interesele noastre strategice (asigurarea păcii) fiind total diferite de interesul Americii de a epuiza militar Federaţia Rusă.


Minutul: 12:35 – 35:00

RFK Jr: Când vine vorba despre războiul din Ucraina suntem cu toţii minţiţi.
Tucker Carlson: Cum anume?

RFK Jr: Ei bine, suntem minţiţi încă de la început. Avem parte de o descriere ca din desene animate: avem de-a face cu un individ plin de răutate, dar unul de o cruzime de nedescris, de felul celui care plănuieşte să cucerească întreaga lume sau care plănuieşte un atac terorist asupra Statelor Unite ale Americii (S.U.A). Iar noi trebuie să fim eroii cei buni care trebuie să-l oprească. Însă contextul războiului din Ucraina este mult mai complicat decât atât: SUA au fost implicate încă din 2001, mai ales prin acţiunile celor cunoscuţi ca fiind neo-conservatorii (neoconii) de la Casa Albă, în demersurile care au urmărit intrarea NATO în Ucraina. Şi vă ofer câteva informaţii de fond: în anul 1992 zidurile au căzut iar Uniunea Sovietică s-a prăbuşit. Gorbaciov i-a abordat pe Tony Blair şi pe George Bush Sr., conducătorii de atunci ai Marii Britanii şi ai SUA, şi le-a zis că are de gând să facă ceva cu totul extraordinar, ceva care o să-l transforme în trădător în ochii ruşilor lui: O să dispun retragerea a 400000 de trupe militare sovietice din Germania de Est şi o să încuviinţez reunificarea Germaniei în cadrul NATO. Aşadar, voi urmează să aduceţi trupe NATO, pe care noi le vedem ca trupe ostile, la infrastructura de apărare, în bazele noastre militare de acolo. La schimb, vreau să primesc un singur angajament: odată ce Germania va fi reunificată în cadrul NATO şi Germania va fi membru NATO, nu va mai exista niciun fel de extindere spre est, pentru că dorim să liberăm şi celelalte state componente ale Uniunii Sovietice. Acestea urmează să devină state independente iar noi nu dorim ca NATO să intre în fostele state sovietice. La aceasta, James Baker care era Secretarul de Stat al SUA a afirmat renumitul său angajament: “Promitem să nu mutăm NATO nici măcar un inch către est!“. Ei bine, Gorbaciov a făcut ce a spus, iar acum este o figură dispreţuită în Rusia.

Dar în 1996 şi 1997, Zbigniew Brzezinski, primul între neo-conservatori şi o figură paternă pentru aceştia, pentru grupul care îi mai includea pe Donald Rumsfeld, Paul Wolfowitz, Robert Kagan, Victoria Nuland care acum este la Departamentul de Stat, convingerea lor era că SUA a câştigat Războiul Rece iar această victorie i-a conferit privilegiul de a domina întreaga lume datorită statutului de unică superputere militară pentru următorul secol. Principalul lor document programatic este intitulat: Proiectul pentru un Secol 21 American, cu alte cuvinte, un secol 21 stăpânit de America. Iar Brzezinski a considerat că procesul trebuie demarat prin mutarea trupelor în fostele state satelit ale Uniunii Sovietice şi în statele aliate ale URSS.

Asta se întâmpla în anul 1997, iar pe atunci George Kennan încă era în activitate. George Kennan a fost principalul arhitect al politicii de îngrădire a URSS, ceeea ce l-a făcut să fie considerat probabil cel mai important şi respectat diplomat din istoria Americii. El a obiectat că dacă America va face aşa ceva, va provoca un răspuns violent din partea Rusiei. Le-a spus că Rusia nu poate exista cu trupe NATO la graniţă, nu pot accepta aşa ceva, după cum nici America nu poate accepta să coexistăm cu trupe sovietice la graniţă, în Mexic sau în Canada. Tot atunci, Bill Perry, care era secretarul de stat al preşedintelui Bil Clinton, a avertizat că dacă se va acţiona potrivit acestui plan nesăbuit atunci îşi va prezenta demisia, pentru că îi vom forţa pe ruşi să răspundă prin violenţă armată. De asemenea, ambasadorul american la Moscova de atunci, care acum conduce CIA, a spus acelaşi lucru: cea mai gravă greşeală pe care America o poate face este să mute trupele NATO către est.

Dar America a mers mai departe şi le-a mutat. A extins NATO nu doar un inch, ci 1000 de mile, 14 ţări, iar apoi am băgat acolo lansatoare de rachete nucleare, sisteme AEGIS fabricate de Lockheed care pot folosi rachete Tomahawk, care pot ajunge la Moscova în 12 minute. Putem acum decapita toată conducerea Rusiei în doar 12 minute, am pus aceste sisteme în Polonia şi în România şi am încercat acum să le băgăm şi în Ucraina. Asta este.

Îţi aminteşti când unchiul meu (preşedintele R.F.Kennedy) ar fi fost nevoit să invadeze Cuba din cauza rachetelor pe care sovieticii le-au adus acolo? Putea să facă asta, dar motivul pentru care sovieticii le-au adus în Cuba este pentru că America adus rachete cu focos nuclear în Turcia şi în Italia. Unchiul meu, dar şi tatăl meu, au făcut o înţelegere cu ambasadorul sovietic Dobrynin în care au recunoscut: Înţelegem că sunteţi mânioşi şi că nu puteţi trăi cu rachete nucleare americane în Turcia, motiv pentru care aţi adus rachetele voastre în Cuba. Dar dacă vă retrageţi rachetele din Cuba în termen de şase luni, le vom scoate şi noi pe ale noastre din Turcia şi nimeni nu trebuie să vorbească despre această promisiune. Şi promisiunea a fost respectată.

Dar iată că am revenit asupra ei şi am aplasat iar sisteme de rachete nucleare la graniţele Rusiei. Iar acum vrem să mergem mai departe şi vrem să trecem ceea ce Rusia şi Putin au spus din nou şi din nou că pentru ei reprezintă o linie roşie. De fapt, şi înainte de Putin, cei din conducerea Rusiei au avertizat că se depăşeşte o linie roşie: nu aveţi voie să intraţi în Ucraina. Ruşii au fost invadaţi de trei ori prin Ucraina. Ţara noastră nu a fost invadată niciodată, dar ruşii au fost invadaţi de trei ori prin Ucraina. Ultima oară când s-a întâmplat, Hitler a ucis între 20-40 de milioane de ruşi. Hitler a omorât un rus din şapte.

În renumitul discurs ţinut în iulie 1963 de unchiul meu într-o universitate americană, a spus direct: noi suntem plini de vorbe că am câştigat al doilea război mondial, dar nu noi am făcut-o. Ruşii au câştigat al doilea război mondial, iar sacrificiul pe care ruşii l-au făcut l-a distrus pe Hitler dincolo de orice îşi pot imagina americanii. Ceea ce încerca să le spună americanilor era că trebuie să ne punem în papucii lor, trebuie să îi înţelegem pe ruşi de ce procedează aşa, şi a continuat: o treime din ţară le-a fost nimicită, fiecare oraş ocupat a fost dărâmat, fiecare pădure şi ogor incendiate, totul nivelat. Imaginaţi-vă că s-ar fi întâmplat asta la noi, de pe Coasta de est până la Chicago, totul nimicit, fiecare oraş, pădure şi ogor. Asta au suferit ruşii. Prin asta trebuie să înţelegem de ce Ucraina este o linie roşie, pentru că acea invazie a venit prin Ucraina iar ruşii nu pot trăi cu acest risc. Pentru ei este o problemă de securitate care este peste, aproape peste puterea noastră de înţelegere. Asta este.

Tucker Carlson: Asta înseamnă că intenţia a fost să ajungem la război cu Rusia.

RFK Jr: Da, scopul extinderii a fost războiul cu ruşii şi, de fapt, neoconii (grupul neoconservatorilor) au spus iar şi iar asta, dar şi Biden. Şi trebuie să fac o paranteză aici pentru că este absolut adevărat: În 2014, în Ucraina au fost revolte, revoluţia Maidan din Ucraina, iar ceea ce nu ni se spune este că noi am finanţat acele revolte. Ziarele noastre nu ne-au spus asta, Guvernul nostru nu ne-a spus asta. USAID, care e o faţadă operativă a CIA, a cheltuit 5 miliarde de dolari pentru organizarea acelor revolte care au condus la producerea unei lovituri de stat împotriva conducerii ucrainene alese democratic. Este vorba despre un Guvern ucrainean care refuzase să aleagă una dintre tabere şi să declare că trece în barca occidentului. Aşa că i-am vrut alungaţi. Cu o lună înainte de revolta care i-a alungat de la putere, Victoria Nuland, care cum bine ştii este o piesă centrală a mişcării neocon şi care este în continuare oficial de rang înalt în Departamentul de Stat, a avut o convorbire telefonică secretizată cu ambasadorul nostru din Ucraina, care a fost interceptată şi publicată, pe care o poate acum asculta oricine, convorbire în care îi alege pe viitorii miniştri ai guvernului ucrainian, aşadar guvern ucrainean american, occidental. Deci ei îi aleg pe viitorii miniştri cu o lună înainte ca Guvernul ucrainean să fie alungat.

Tucker Carlson: Să înţeleg că vorbim despre democraţie când Victoria Nuland îţi indică nominal membrii Guvernului tău?
RFK Jr: Da, cam aşa stă treaba. Vezi tu, CIA nu prea lucrează cu democraţia. CIA a răsturnat 83 de Guverne din 1947 până în 1997, o treime din Guvernele de pe planetă, iar cele mai multe dintre acestea erau democratice. CIA nu produce democraţie, CIA produce lovituri de stat. Ei, şi ca să revenim la această istorie, atunci când am pus în funcţie un Guvern occidental, noi toţi am spus că Rusia a atacat şi a ocupat Crimeea. Dar hai să ne punem în papucii lui Putin, iar eu nu sunt un apărător a lui Putin. Putin a invadat Ucraina, a fost ilegal şi deloc necesar, iar fiul meu chiar a fost acolo şi a luptat, şi-a pus viaţa în mare pericol în timpul rebeliunii din Harkov. Aşadar, nu îi caut scuze lui Putin, a acţionat în mod brutal, nelegal şi deloc necesar. Dar, în acelaşi timp, trebuie să înţelegem şi rolul nostru în provocarea războiului.

Deci dacă ne punem în papucii lui Putin şi privim la Ucraiana: Ucraina este condusă de un guvern proamerican. La ce se poate gândi Putin mai întâi? Americanii ne vor lua portul Vladivostok (corect Sevastopol) de la Marea Neagră, singurul port de mare caldă al Rusiei din ultimii 347 de ani. Acolo le este baza navală, baza de submarine, iar ei vor crede că americanii vor veni şi le vor ocupa baza navală. Trebuie să mergem să o ocupăm! Şi Putin face asta, merge şi ocupă Crimeea fără să tragă un singur foc de armă, fără să moară nimeni. Populaţia din Crimeea este majoritar etnic rusă şi primesc benevol “invazia”. Repet, nu fac apărări pentru ruşi, dar aşa cum a spus şi unchiul meu, trebuie să înţelegem foarte bine poziţia adversarilor noştri şi cu ce forţe avem de-a face.

De îndată ce ne-am pus în funcţie noul Guvern ucrainean, prima lege pe care au adoptat-o a fost să declare practic ilegală folosirea limbii ruse, chiar şi în Donbas şi Lungank, unde locuia 90% populaţie rusească. Oamenii s-au revoltat, mai întâi paşnic, dar apoi au apărut violenţe şi oamenii au început să moară. Rămâne de discutat cine a început violenţele, dar nu e nimic de dezbătut în privinţa faptului că ruşii au început să fie trataţi ca nişte orfani nedoriţi de nimeni. Sunt bătuţi, sunt abuzaţi, şi li se interzice să îşi practice cultura şi să-şi vorbească limba. Se organizează acolo o votare prin care 90% din ei cer anexarea la Rusia, dar Rusia spune nu, Putin spune nu, dar voi semna un acord prin care veţi fi protejaţi. Şi se redactează o înţelegerea cu Germania, Franţa şi Rusia, denumită acordul Minsk. Acordul Mink prevede păstrarea regiunilor Donbas şi Lugansk ca parte a Ucrainei, cu statut semi-autonom, care să protejeze de violenţele Guvernului pe ruşii care trăiesc acolo şi vorbesc ruseşte. Parlamentul Rus sau cel Ucrainean nu a ratificat acordul de la Minsk, însă Franţa, Germania şi cu Putin s-au înţeles în această privinţă.

În 2019 apare Zelenski, un actor şi un comediant. Nu spun asta ca să jignesc, pentru că şi soţia mea este actriţă şi comediantă. O spun pentru a sublinia că nu are experienţă politică şi că a câştigat alegerile cu 90% din voturi. De ce? A câştigat pentru că a candidat cu un program pentru pace, a candidat promiţând că va semna acordurile Minsk. Ajunge preşedinte şi în clipa în care intră în funcţie spunând tuturor că va semna acordurile Minsk şi că va face pace cu Rusia, se răzgândeşte şi, fără să ştim sigur ce s-a întâmplat, o presupunere rezonabilă este că guvernul SUA i-a interzis să facă pace. Deci, că Victoria Nuland, Anthony Blinken şi Avril Haines, Directorul Comunităţii de Inteligence a SUA, i-au spus că nu are voie să facă pace cu Rusia. De asemenea oamenii din Ucraina, ultranaţionaliştii i-au spus că dacă semnează o să îl omoare. L-au ameninţat să nu cumva să semneze, iar asta este bine dovedit cu documente.

După asta, Rusia invadează, dar o face cu doar 40 000 de trupe. Noi spunem că Putin vrea să cucerească Europa, dar trimit doar 40 000 de soldaţi, iar Kievul singur numără 3,5 milioane de locuitori. Este limpede că Putin nu a vrut să ocupe toată ţara ci că a vrut să-i aducă pe toţi la masa de negociere. Nu a trimis suficient de mulţi soldaţi să ocupe Ucraina. Iar Zelenski acceptă şi vine la masa negocierilor şi am aflat asta recent pentru că în martie 2022, Zelenski şi Putin convin asupra unui acord, bazat pe acordurile Minsk. Zelenski acceptă, Putin acceptă, iar ruşii încep să-şi retragă trupele din Ucraina.

Şi ce urmează? Preşedintele Biden îl trimite pe Boris Johnson acolo ca să torpileze înţelegerea şi să îl convingă pe Zelenski să rupă acordul. După asta, mergem la război şi 350 000 de băieţi ucrainieni au murit şi 40 000 sau 50 000 de ruşi. Deci în luna aprilie, după ce au semnat în martie, a venit Boris Johnson şi a stricat înţelegerea. În aceeaşi lună Lloyd Austin, care este secretarul apărării lui Biden, a fost întrebat pentru ce ne luptăm noi în Ucraina, şi răspunde: obiectivul nostru în acest război este să epuizăm armata rusă şi capacitatea ei de a lupta în oricare altă parte pe glob. Dar nu asta este ceea ce ni se spune nouă. La fel Biden a fost întrebat o dată despre războiul din Ucraina şi a spus că obiectivul nostru este o schimbare de regim în Rusia. Dar asta nu are nicio legătură cu Ucraina şi ceea ce asta înseamnă e că, în esenţă, vorbim despre un conflict între două superputeri, între Rusia şi SUA.

Până în acest moment am avansat 130 de miliarde de dolari pentru acest război, în condiţiile în care tot bugetul EPA este de 12 miliarde, tot bugetul CDC este de 12 miliarde. Noi trimitem în Ucraina încă 100 de miliarde pe deasupra. Când Mitch McConnell a fost întrebat: Cum putem face asta în condiţiile în care aţi anulat tichetele de masă, în care aţi anulat Medicare, deci tichetele de masă pentru 30 de milioane de americani, Medicare pentru 15 milioane de americani fără asigurare medicală? Înţelegi, dacă nu trimiteam 130 de miliarde acolo, nu trebuia să anulăm plata nici măcar pentru un singur tichet de masă.

Răspunsul a fost: nu-ţi face griji, banii nu stau în Ucraina, toţi banii se întorc în conturile contractorilor militari ai SUA. Deci e interesant. Dacă te uiţi să vezi cui aparţin companiile de armament contractoare înţelegi şi de ce militează CNN pentru războiul din Ucraina. Vezi un grup de foşti generali şi colonei şi de oameni ai Pentagonului, dar dacă i-am verifica pe aceşti indivizi, ceea ce CNN şi MNBC nu fac niciodată, descoperi că toţi lucrează pentru Raytheon şi General Dynamics şi Boeing şi Lockheed. Deci sunt generali, dar nu sunt identificaţi şi ca agenţi ai industriei militare care câştigă de pe urma acestui război şi care la rândul ei, toată industria miliatră, este deţinută de alte trei companii: BlackRock, State Street şi Vanguard. Inflaţia produsă de tipărirea banilor pentru finanţarea războiului, pentru finanţarea lockdown-ului din perioada pandemiei Covid, în total de 8 trilioane (opt mii de miliarde de dolari) cheltuiţi din 2020, toate astea au adus înfrângeri în războaie şi toate au făcut ca ţara noastră să fie mai puţin sigură.

Iar acum uită-te ce facem cu acest război. Am împins Rusia în braţele Chinei, care e cel mai rău rezultat posibil pentru securitatea noastră naţională. Nu e deloc bine pentru ţara noastră, iar acum l-am împins pe Putin cu spatele la perete. Dar Putin reprezintă cea mai mare puterea nucleară, ei sunt, nu noi, ei au 1000 de rachete mai mult, ei au rachete mai bune, ei pot doborî rachetele noastre dar noi nu putem să le doborâm rachetele lor. Noi am provocat o confruntare care poate ajunge la război nuclear.

Tucker Carlson: Te întrerup o clipă. Tot ce ai spus este verificabil şi este rezonabil şi faci o extrapolare către un viitor uşor de intuit. Eu nu pot înţelege de ce conducătorii noştri nu trag aceleaşi concluzii. Ce cred ei, poate că vom câştiga războiul cu Rusia?
RFK Jr: Noi nu putem câştiga acest război.

Tucker Carlson: Bineînţeles că nu putem, dar ce încercăm să facem?
RFK Jr: E ca şi cum am accepta să ne învingă Mexic într-un război. Ruşii nu vor renunţa la Ucraina şi nu pot să piardă acest război. Oricine dintre noi care crede că Rusia nu e pregătită să lupte până la capăt ar face bine să caute pe Netflix documentarul despre Stalingrad şi să vadă acolo de ce sacrificii sunt capabili ruşii pentru a învinge. Iar Putin astăzi, deşi noi am crezut că războiul o să-l slăbească, Putin este acum mai popular în Rusia decât a fost vreodată, spre 90% popularitate, conform sondajelor făcute de americani. Toţi ruşii îl sprijină. La fel, noi am crezut că îl putem zdrobi cu sancţiuni economice dar asta l-a făcut şi mai puternic, s-a insularizat de comerţul mondial şi de reţeaua bancară mondială, a încheiat un acord comercial grozav cu China, lucrează la crearea alianţei BRICS împreună cu vreo 40 de state care se întorc împotriva politicii monetare a SUA şi a statutului de monedă internaţională de rezervă a dolarului, adoptând petro-moneda, valuta chinezească. Asta este cu adevărat cea mai mare ameninţare pentru America. Dacă dolarul pierde statutul de monedă internaţională de rezervă, Marea Depresiune Economică o să ne pară floare la ureche.

Tucker Carlson: Sunt de acord cu tot ce ne-ai spus iar opiniile tale îmi par moderate şi evidente. Nu înţeleg de ce conducătorii noştri, consilierii lor, nu ajung la aceste concluzii? La ce se gândesc ei?
RFK Jr: Îţi împărtăşesc deplin nelămurirea şi deşi nu-mi place să speculez despre ce gândesc alţii, cred că preşedintele Biden a fost mereu în tabăra pro-război, el a fost acel senator al partidului democrat care a susţinut războiul din Iraq, împreună cu unchiul meu (corect tatăl), cu Obama şi Hilary. Biden a fost mereu genul previzibil de tip (entuziast): “Gung ho, să mergem la război!” şi cred că în măsura în care s-a gândit la asta, pur şi simplu îşi urmează instinctele politice dintotdeauna. Mai mult, s-a şi înconjurat că aceiaşi oameni care au susţinut războiul din Iraq şi uite ce s-a întâmplat acolo.

Lasă-mă pentru un singur minut să fac un rezumat al războiului din Iraq: Noi am fost păcăliţi să atacăm Iraqul de aceeaşi neoconi care ne-au spus că Saddam a avut ceva de-a face cu turnurile World Trade Center, ceea ce a fost o minciună, că tot el a planificat atacurile cu antrax care avuseseră loc la cinci zile după. S-a dovedit că de fapt fuseseră serviciile secrete americane, FBI a descoperit că antraxul provenea de la Fort Detrick. (…)


Minutul: 20:15-21:20

Partea cealaltă este că eu nu sunt constrâns cu privire la ceea ce pot spune. Și asta îmi permite să spun adevărul pe care mulți oameni din această țară îl recunosc a fi adevărul, și anume că nu avem niciun interes național perceptibil în discuție în Ucraina.

Adevărul este că, pe cât de mult vom fetișiza și vom dezbate memorandumul de la Budapesta din 1994, pe care l-au scris SUA, știți, Marea Britanie și Rusia au fost și ele părți la el cu Ucraina, memorandum despre care cred că ne-am îndeplinit chiar mai mult decât obligațiile scrise.

Dar nu auzim nimic despre angajamentul lui James Baker din 1990. Angajamentul său „nici un inch” față de faptul că NATO nu s-ar extinde cu nici măcar câţiva centimetri dincolo de Germania. Nu avem nicio discuție despre asta pe fundalul realităților cu care ne confruntăm, și anume că împingem Rusia și mai mult în brațele Chinei în timp ce înarmăm Ucraina, întărind și mai mult ceea ce mulţi văd ca fiind cea mai mare amenințare militară cu care s-a confruntat cu siguranță Statele Unite de la al Doilea Război Mondial. Chiar am putea spune că e cea mai mare cu care Statele Unite s-au confruntat vreodată, asta dacă ne uităm cu adevărat la unde s-ar putea ajunge. Și totuși, noi suntem de fapt cei responsabili pentru stimularea acelei alianțe militare Rusia-China.

Cum minte Ministerul Sănătăţii: nu vă obligăm, dar “vă încurajăm”

Ministerul Sănătăţii a emis un comunicat de presă în care statuează în termeni categorici că “vaccinarea nu este şi nu va deveni obligatorie”. Ministerul Sănătăţii nu vorbeşte însă despre adoptarea iminentă a unor măsuri birocratice prin care cetăţenii români vor fi în mod obligatoriu “încurajaţi” să se lase vaccinaţi. “Încurajările” urmează să fie într-atât de convingătoare încât să poată produce un prag minim de 95% şeptel înţepat.

Cum arată “încurajările” statului?

Planul de acţiuni propus spre adoptare conţine o sumă de demersuri administrative obligatorii, cu costuri de timp şi energie variabile, funcţie de îndărătnicia subiecţilor: participarea la activităţi de informare, explicare şi intervievare individuală cu privire la subiectul vaccinării.

Poate urma sancţionarea neparticipării fie prin amendă contravenţională, fie prin extinderea obligaţiilor de informare pentru părintele care “este neglijent” în privinţa exercitării de către minori a dreptului la protejarea sănătăţii prin vaccinare. Devine logic că acest tip de neglijenţă poate fi înlăturat prin parcurgerea unor demersuri suplimentare de informare (cursuri de educaţie parentală) privitor la drepturile copiilor şi, mai ales, cu privire la prevenirea riscului de separare a familiei.

În măsura în care părinţii nu sunt receptivi la demersurile autorităţilor, instanţa poate desemna temporar un curator care să exercite în locul părinţilor dreptul minorului de a “beneficia” de protejarea sănătăţii prin vaccinare. Dacă atitudinea părinţilor denotă un risc apreciabil cu privire la dezvoltarea fizică şi psihică ulterioară a minorului ori un risc faţă de eficienta sa integrare socială şi participare la viaţa economică sau culturală, instanţa poate dispune luarea unor măsuri suplimentare de protecţie a minorilor aflaţi în grija şi creşterea părinţilor necooperanţi.

Totodată, declararea birocratică a riscului de epidemie locală sau naţională conduce la activarea unui set de măsuri punctuale şi diferenţiate în funcţie de statutul vaccinal în scopul “protejării sănătăţii” minorilor. Astfel de măsuri pot include împiedicarea participării la cursuri şcolare, la activităţi sportive sau culturale, la activităţi extracuriculare sau de socializare.

Totodată, pot fi adoptate măsuri de limitare a serviciilor publice sau ale celor economice de care pot beneficia cetăţenii nevaccinaţi sau poate fi restrânsă aria interacţiunilor sociale în funcţie de pericolul pe care statul îl prezumă a exista pentru sănătatea minorilor sau adulţilor nevaccinaţi.

Ce sunt costurile de abraziune socială?

Conceptele de “Friction costs” şi de “nudging” se referă la introducerea concretă sau la sugerarea unui risc de suportare a unor costuri materiale sau emoţionale, precum şi costuri de timp şi de energie, pentru a favoriza o conduită socială în raport de o alta pe care statul o consideră legală dar indezirabilă. Cu alte cuvinte, statul este interesat să crească procentul celor care adoptă o decizie, în opoziţie cu alta alternativă, prin ataşarea în rândul consecinţelor directe sau indirecte a unor costuri care să cântărească suficient de mult încât procentul să tindă spre unanimitate (~95%).

Termenul de costuri este unul înşelător deoarece de cele mai multe ori intervenţia statului vizează mai mult crearea de angoase bazate pe aversiunea faţă de pierdere (eng.FOMO). De pildă, numeroase studii sociologice au demonstrat că producerea de pierderi materiale directe ancorează şi fidelizează populaţia faţă de opţiunea deja exprimată. De pildă, plata unei amenzi contravenţionale (o singură dată) pentru neparticiparea la “informarea obligatorie despre beneficiile vaccinării” poate reprezenta pentru o categorie largă de cetăţeni un cost acceptabil şi asumat, care devine definitoriu pentru conduita socială viitoare. Din acest motiv, regula este că se evită impunerea unor obligaţii directe şi explicite care să atragă sancţiuni directe, se evită producerea de martiri politici şi de legitimarea conduitei contrariene prin persecutare nejustificată.

Opţiunea de bază este reglementarea unui statut de inferioritate sau de discriminare de facto, speculând limitele capacităţii administrative sau limitele de asigurare a serviciului public. Spre exemplificare, toţi cei care am refuzat primirea cardului electronic de sănătate am fost nevoiţi să ne deplasăm la fiecare trei luni în municipiul centru de judeţ pentru a sta la coadă la CJAS în vederea depunerii cererilor pentru eliberarea adeverinţei de asigurat, în vreme ce pentru cei care au acceptat cardul de sănătate nu au existat costuri corespondente. De asemenea, în timpul pandemiei cei vaccinaţi au avut dreptul de a merge la restaurant, la spectacole sau competiţii sportive, spre deosebire de persoanele nevaccinate care au avut dreptul de a intra doar în magazinele alimentare.

Prin edificarea unui statut de inferioritate, aparent justificat de penuria/deficitul de resurse şi de politica de prioritizare a resurselor publice existente, se pot obţine procentaje de conformare mult mai ridicate decât prin impunerea unor obligaţii directe.

Dreptul de a spune nu

Când este legitim refuzul de a mă lăsa vaccinat? Statul poate reglementa o recunoaştere calificată a dreptului de a refuza vaccinarea, recunoaştere calificată ce operează doar la momentul îndeplinirii unor condiţii.

De pildă, statul spune că vaccinarea nu va deveni obligatorie şi că recunoaşte dreptul de a refuza suportarea unei proceduri medicale. Însă refuzarea procedurii medicale este legală şi valabilă doar după îndeplinirea condiţiilor prealabile: participare la procedura birocratică “de încurajare” care implică suportarea statutului de inferioritate, acceptarea costurilor emoţionale (frustrări, umilinţe, temeri, nesiguranţă), acceptarea costurilor materiale, costurilor de timp şi de energie. Până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, statul consideră că refuzul este neconform şi că nu produce efect.

De altfel, principalul obiectiv al statului este să înlăture situaţiile în care cetăţenii pot să spună “NU”. Activitatea de reglementare vizează cu prioritate identificarea situaţiilor în care cetăţenii pot opune cu costuri reduse răspunsul NU faţă de iniţiativele şi intenţiile statului. Statul nu este interesat să excludă cu totul posibilitatea opoziţiei, ci să îi ataşeze acesteia costuri de exercitare şi asumare care sunt nesustenabile.

În esenţă, Strategia Naţională de Vaccinare urmăreşte restrângerea substanţială (~95%) a dreptului de a spune nu, fără a-l elimina cu totul. Că este o problemă de restrângere a libertăţii de expresie o dovedeşte şi cenzura vădită a disidenţilor, pe toate platformele de socializare (inclusiv TikTok).

Costul acceptării

Costul acceptării necondiţionate a politicilor statului român a devenit nejustificat de mare. Pandemia a adus cu sine o optică anti-umană a statului, una care nu mai recunoaşte drepturile naturale ale omului, una care relativizează toate drepturile fundamentale şi inalienabile ale individului şi colectivităţilor. Practica politică şi a instanţelor de judecată s-a reorientat în sensul interpretării şi justificării situaţiilor excepţionale de restrângere a drepturilor şi în sensul înstăpânirii statului asupra cetăţenilor.

Costul acceptării Strategiei Naţionale de Vaccinare se prefigurează a fi unul excesiv de mare. Un indiciu relevant este minciuna cinică vehiculată de autorităţi care nu exclud reglementarea unor constrângeri deosebit de oneroase şi de degradante (vezi Plx.nr.399/2017) atunci când asigură publicul că vaccinarea nu va fi obligatorie. Nu direct, dar va fi inevitabilă, indispensabilă şi morţiş “benefică” şi “responsabilă”.

Cei care refuză acest cost, o pot face mâine, 17.08.2023, participând la protestul din faţa Ministerului Sănătăţii, de la ora 11:00.

Strategia “Naţională” de Vaccinare este o temă politică, nu una medicală

Sursă imagine: Ziarul Unirea

Guvernul României a pus în dezbatere publică proiectul de Hotărâre a Guvernului pentru adoptarea Strategiei Naţionale de Vaccinare 2023-2030, prin care îşi propune un prag de minim 95% populaţie vaccinată (adulţi şi copii).

Deşi Strategia nu face vorbire în mod direct despre obligativitate, în fapt, principalul element al strategiei vizează adoptarea Legii vaccinării obligatorii (Plx nr. 399/2017), cu aviz favorabil din partea Comisiei pentru drepturile omului, aflată la doar o zi distanţă de vot şi trimitere spre promulgare.

În acest moment, nu există alt proiect legislativ în dezbatere parlamentară, altul decât cel care prevede vaccinarea obligatorie a minorilor şi adulţilor (cu rapel la maxim 10 ani), sub sancţiune contravenţională deosebit de oneroasă, precum şi cu consecinţe de ordin administrativ ce vizează implicarea instituţiilor şcolare, protecţiei copilului şi limitarea dreptului la muncă sau la liberă circulaţie.

De ce e importantă ştirea?

Legea vaccinării obligatorii reprezintă o ameninţare constantă asupra societăţii româneşti, una care a fost păstrată la sertar şi periodic readusă în discuţie pentru a testa vigilenţa publicului. Nimic nu împiedică vaccinarea voluntară în acest moment iar adoptarea unei “strategii naţionale” cuprinzătoare reprezintă un demers disproporţionat faţă de scopul declarat.

Prin HG-ul pus în dezbatere, Guvernul României doreşte îndeplinirea formală a unei condiţii pentru stabilirea şi fixarea direcţiei de reglementare astfel încât programele ce vor fi finanţate să facă inevitabilă adoptarea legii în varianta care este acum în prag de vot final şi promulgare.

Nu doar România ia în calcul adoptarea unei Strategii Naţionale de Vaccinare ci şi multe alte state europene, precum şi S.U.A., semn că vorbim despre un efort global de a împinge subiectul vaccinării către varianta obligativităţii pentru întreaga populaţie, în varianta rapelului permanent.

Vaccinarea e doar pretextul, controlul este motivul

Se observă că ataşat statutului vaccinal se reglementează un întreg eşafodaj birocratic care ajunge să reprezinte un cadru juridic distinct, cu inerente limitări şi restrângeri ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cu activarea condiţionată a unor drepturi şi întinderi specifice ale exercitării libertăţilor cetăţeneşti.

Chiar şi componenta de comunicare-informare a publicului prevăzută de strategie prezintă elemente deosebit de discutabile, precum, printre altele, instrumentul “interviului motivaţional”, respectiv obligaţia persoanei reticente la vaccinare de a participa la o sesiune de informare-interviu în care cetăţeanul să dea seama de poziţia pe care a adoptat-o şi în care să îşi justifice alegerea în raport de argumentele aduse de stat.

Presiune publică, cenzură şi un “om de paie”

Per ansamblu, componenta de comunicare de stat vizează crearea unui climat de presiune publică şi de marginalizare/discriminare a contingentului populaţional care este reticent la vaccinare şi, în acelaşi timp, eliminarea din spaţiul public a vocilor disidente. Pentru autorităţi este esenţială menţinerea cu orice preţ a cadrajului mediatic care proclamă entuziast vaccinarea drept cel mai important instrument de combatere a îmbolnăvirilor, afirmaţie care nu suportă niciun fel de scrutin sau discuţie, împotrivirea fiind considerată o culpă morală sancţionabilă.

De altfel, strategia deja operează cu un “om de paie”, desemnând drept adversar fictiv “mişcarea anti-vaccinistă din România”, curent social inexistent. Ceea ce există cu adevărat în România este o mişcare anti-obligativitate a vaccinării, există organizaţii civice care văd pericolul reglementării unui cadru juridic discriminator împotriva celor care nu doresc să se lase vaccinaţi în baza unei obligaţii legale permanente.

Nu există o “mişcare antivaccinistă” care să conteste actul medical al vaccinării în sine pe atât cât există un torent pro-libertate care observă că sub pretextul sănătăţii publice se legitimează un regim vădit totalitar, pe care l-am putut observa la lucru în ultimii ani. Or, statul se foloseşte de poziţia minoritară a celor care se pronunţă privitor la actul medical (argumentat sau nu) pentru a ignora şi denatura argumentele de ordin politic şi juridic ale celor care văd limpede intenţia dictatorială ascunsă în spatele bunelor intenţii.

Iarăşi protest? Da, iarăşi

Da; întrucât statul român nu acţionează (vreodată) în interesul libertăţii cetăţenilor nu se poate fără. De aceea, mai multe organizaţii civice au anunţat desfăşurarea unui protest în faţa Ministerului Sănătăţii, joi 17 august 2023, la data organizării sesiunii de dezbatere publică. Deocamdată, Ministerul Sănătăţii a anunţat desfăşurarea unei simple sesiuni online de consultare a publicului, fiind aparent că decizia adoptării strategiei a fost deja luată.

În acest context, implicarea cetăţenilor este cu atât mai necesară, fiind evident că Guvernul mizează pe lipsa de mobilizare care este specifică lunii august, când cei mai mulţi dintre români sunt în concedii sau sunt deconectaţi de grija politicului.

Consider că este necesar ca subiectul vaccinării să nu rămână marginal şi încadrat mediatic ca fiind de importanţă secundară, sub rezerva unor dezbateri specializate adresabile exclusiv personalului medical.

Să-i lăsăm doar pe medici să dezbată?

Nu. Este nevoie de participare publică largă. Vaccinarea este un subiect politic în primul rând, indiferent că este obligatorie sau nu, indiferent dacă obligaţia este una explicită sau dacă este doar indirectă (dacă se sancţionează neparticiparea la mecanismul de convingere insitituit de stat, nu nevaccinarea propriu-zisă). Este un subiect politic pentru că implică deposedarea de dreptul la integritate fizică şi psihică, drept fundamental prevăzut de Constituţie şi de Convenţia EDO. Abia ulterior intervin argumentele de ordin medical, vizând eficacitatea vaccinurilor, siguranţa acestora, efecte colaterale sau adverse etc.

Prin urmare, tema politică a vaccinării trebuie să devină una centrală în atenţia publică, trebuie să fie un subiect – hârtie de turnesol pentru partidele care vor participa la campania electorală, o temă îndeajuns de imperioasă încât să justifice inclusiv organizarea unui referendum în acest scop, dacă va fi cazul.

Noi tipuri de obligaţii legale

Deposedarea cetăţenilor de suveranitate asupra propriului corp şi spaţiului mental nu reprezintă un subiect oarecare. Obligativitatea de informare şi de participare la “interviuri motivaţionale” deschide un câmp deosebit de discutabil de noi obligaţii cetăţeneşti, prin care apare obligaţia legală de a lua la cunoştinţă de opinii şi argumente oficiale privind subiecte pe care statul le consideră de interes public.

Obligaţia de a fi la zi cu rapelurile vaccinale determină un statut cetăţenesc diferenţiat, aşa cum a fost implementat pe parcursul pandemiei când persoanele vaccinate aveau drepturi suplimentare, majoritatea activităţilor sociale fiind deschise şi accesibile exclusiv acestora.

Obligaţia de a respecta regula limitării interacţiunilor sociale cu persoane cu stratut vaccinal neconform reprezintă un fapt curent în state care au adoptat deja strategii corespondente.

Obiecţiuni de conştiinţă şi poziţia Patriarhiei Române

Sub aspect religios, “binele făcut cu forţa” reprezintă o siluire despre care am fost avertizaţi în mod repetat de către Sfinţii Părinţi. Totuşi, trebuie să luăm act că Patriarhia Română, prin vocea purtătorului său de cuvânt, a adoptat o poziţie pro-vaccinistă declarată pe care nu a dezavuat-o încă. Patriarhia Română a susţinut deschis măsurile de restrângere a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în timpul pandemiei (chiar dacă acestea au fost ulterior declarate nelegale în justiţie) şi este previzibil că va rămâne în continuare de partea statului şi pe această temă.

De asemenea, credicioşii ortodocşi sunt circumspecţi privitor la caracterul salvator al vaccinului, astfel cum este acesta promovat ca o componentă scientistă fundamentală a progresului umanităţii, îndreptăţit să conducă chiar şi la reconfigurarea întinderii drepturilor cetăţeneşti. Este de reţinut aici un citat intens vehiculat în mediile transumaniste, atribuit lui Samuel Butler care menţiona că “vaccinarea reprezintă corespondentul medical al sacramentului botezului“, interpretare în raport de care rezerva credincioşilor ortodocşi apare cu atât mai îndreptăţită.

În acest context, în calitate de credincios şi de cetăţean român care a refuzat primirea cardului electronic de sănătate şi înregistrarea în dosarul electronic de sănătate, în calitate de justiţiabil care a obţinut în justiţie dreptul de a nu fi supus evidenţierii electronice şi care a invocat motive religioase şi de conştiinţă, intenţionez să particip la dezbaterea online a strategiei unde voi solicita respingerea hotărârii guvernului.

De ce este anulabilă strategia de vaccinare?

Dincolo de numeroasele argumente de ordin politic, juridic şi medical care au fost deja invocate de societatea civilă, voi motiva că strategia nu analizează situaţia celor câteva zeci de mii de credincioşi care au formulat rezerve de conştiinţă cu privire la caracterul obligatoriu al politicilor de sănătate publică (cei care au refuzat cardul electronic de sănătate, dosarul electronic de sănătate, registrul naţional al persoanelor vaccinate, identitate digitală etc) nota de fundamentare fiind formal viciată sub aspectul analizării impactului asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale, din această perspectivă.

În acest sens voi formula şi plângere prealabilă în scopul solicitării suspedării executării actului normativ şi anulării sale ulterioare în instanţa de contencios administrativ, întrucât există riscul ca instrumentele de persuasiune birocratică ce vor fi instituite de stat să reprezinte o ingerinţă nepermisă asupra libertăţii de conştiinţă. De pildă, obligaţia de a da seama, de a explica şi justifica argumentele religioase în cadrul unor proceduri de intervievare motivaţională este una extrem de discutabilă sub aspect juridic.

Vă cer ajutorul

Îndemn cititorii să ia parte la acţiunile civice anunţate de ja de Starea de Libertate şi să sesizeze membrii parohiilor din care fac parte cu privire la stringenţa subiectului obligativităţii şi a implementării măsurilor de eliminare a reticenţei la vaccinare ce sunt prevăzute de Strategia Naţională de Vaccinare propusă spre adoptare.

Totodată, este necesar ca blogosfera ortodoxă să ia în discuţie acest subiect într-un mod responsabil, mobilizator şi util pentru protejarea libertăţilor noastre. Nu este firesc ca un subiect cu implicaţii atât de ample să rămână a fi tratat marginal de către cei credincioşi sau să fie discutat exclusiv în cheia dezarmantă propusă de autorităţi.

România – ţara fără de duşmani

Prin capturarea şi continua distragere a atenţiei sale, prin inhibarea instinctului de conservare, prin contrafacerea conversaţiei publice şi prin dezarmare morală, prin deposedare de ideal şi prin falsificarea ideii de bine colectiv, poporul român a revenit la un nivel de aservire şi de înrobire specific antichităţii sau evului mediu.

Aceasta nu(!) este o stare naturală de slăbiciune sau o degenerescenţă care a intervenit în mod firesc de pe urma relei noastre vieţuiri lumeşti şi duhovniceşti, ci reprezintă rezultatul unui tip de agresiune pe care nu vrem sau nu reuşim să-l înţelegem.

Sunt de vină păcatele noastre?

Nu, nu sunt! În mediul naţionalist şi religios se consideră că din pricina scăderilor noastre individuale se produce un efect cumulativ care determină o viaţă colectivă înrobitoare. Se crede că din pricina păcatului individual suferă întreaga colectivitate şi, pe cale de consecinţă, soluţia vine dintr-o preschimbare a propriei vieţi care să scaleze apoi pe orizontală, printr-o contagiune sfinţitoare ce ar determina şi un nou discernământ colectiv şi noi soluţii politice.

Consider că acest mod de a privi lucrurile este o foarte mare înşelare. Admit că suma păcatelor noastre individuale poartă o oarecare greutate, dar am convingerea vie că toate păcatele noastre însumate nu sunt nici pe departe determinante pentru înrobirea în care am fost aduşi. Admit că fără despătimire nimic nu are rost, dar de una singură despătimirea individuală nu ajută.

Cred că soluţia politică în care a fost înţărcuit poporul român, instituţiile şi funcţionarea acestora sub autoritatea statului, sunt intenţionat vătămătoare şi destabilizatoare, fiind proiectate anume pentru ca poporul să se manifeste exclusiv ca o populaţie, ca o masă de indivizi fără năzuinţe, legături şi afinităţi specifice.

Cine e de vină pentru spitalul nefuncţional?

Dacă am accepta teza dominantă am pune carul în faţa boilor. Sunt oare de vină cei bolnavi pentru faptul că instituţia spitalicească este destinată să menţină şi să acutizeze boala, să producă dependenţă de produse farmacologice, de tratamente vătămătoare, de etiologii falsificate şi mincinoase? Sunt cei bolnavi vinovaţi ca spitalul descrie boala ca stare de sănătate?

Este oare înţelept să aşteptăm ca mai întâi să ne venim în sine şi să nu mai existe bolnavi pentru ca mai apoi să construim un spital funcţional, eficace? De ce atunci propunem desăvârşirea personală ca soluţie pentru deficienţe sistemice care alterează mecanismul social al funcţionării colectivităţilor noastre?
Oare nu cumva pentru că ne-am obişnuit să opunem viclean despătimirea oricărui început de împreună-lucrare? Oare nu auzim prea des: mai întâi să ne sfinţim fiecare în parte, mai întâi să ne vindecăm de păcat şi abia apoi să căutăm soluţii politice?

Cum arată boala?

Poporul român nu se manifestă ca civilizaţie distinctă, ca popor liber, ci este în mod continuu readus în poziţii de subordonare politică, economică şi cultural-ideologică faţă de structuri de putere străine, faţă de popoare dominante. Acestă stare de fapt ne mutilează şi ne menţine într-o continuă confuzie şi într-un neîntrerupt dezechilibru istoric. Singurul proiect politic la care se lucrează neobosit este neîmplinirea continuă în tot şi în toate, traiul în neadevăr, în proiecţii din viitor şi în realităţi artificiale.

Ni se interzice metrica succesului cu care alte popoare îşi măsoară evoluţia şi ni se incumbă un mod strâmb de a ne înţelege starea noastră de bine. Staţi liniştiţi la locurile voastre şi primiţi ca locurile voastre să fie cele pe care vi le stabilim şi descriem noi, prin vocea mai marilor voştri.

Ce ne spun mai marii noştri?

Că pentru poporul român nu există alternativă la civilizaţia occidentală, că despuirea economică reprezintă traseu de dezvoltare, că impunerea concepţiilor sataniste despre sexualitate şi identitate reprezintă evoluţie socială, că susţinerea războiul este calea spre pace, că ascunderea sub masa unui stăpân este mai sigură decât negocierea demnă cu adversarii, că discuţiile oportune sunt doar cele îngăduite de cadrajul ideologic dominant iar orice altă opinie este fakenews.

Mai ales ne spun că România nu are duşmani (alţii decât Rusia, desigur). Duşmanul nu are voie a fi numit iar ca să nu îl vădim deschis, atunci nici despre interesele noastre legitime nu are rost să vorbim. Iar dacă de interese naţionale nu e loc, apoi nici angajarea autentică a unui ideal colectiv nu mai e binevenită.

Ştim că “duşman este doar mai binele” şi sub jugul acestei lozici ni se cuvine să vieţuim de-a pururi.

Cum suntem subjugaţi?

a) Prin falsificare şi prin înfricoşare. b) Prin consolidarea puterii stăpânilor.

Falsificarea rapoartelor politice, falsificarea adevărului istoric, falsificarea cauzalităţilor economice, falsificarea instrumentarului administrativ, falsificarea activităţii serviciilor publice, falsificarea expresiei culturale, falsificarea scopului muncii, falsificarea înţelegerii comune şi falsificarea credinţelor religioase.

Prin înfricoşare faţă de liberare, înfricoşare faţă de rostirea adevărului, înfricoşare faţă de suferinţă fizică sau morală, înfricoşare faţă de schimbare şi de pierdere, înfricoşare faţă de ridiculizare şi marginalizare, înfricoşare faţă de împreună-lucrare, înfricoşare faţă de nereuşită şi înfrângere.

Prin consolidarea mediatică a naraţiunii dominante, prin consolidarea explicaţiilor totalizante, prin consolidarea practicii de penalizare a disidenţei, prin consolidarea autorităţii formale şi informale, prin consolidarea controlului instituţional asupra mediului economic şi social, prin consolidarea ascendentului moral, prin consolidarea capacităţilor tehnologice de supraveghere şi control, prin consolidarea şi diversificarea instrumentarului coercitiv.

Care sunt falsele soluţii?

Sunt soluţii politice care îşi revendică şi fac neobrăzat paradă de filiaţia securistă, masonică, europenistă, pro-evreiască. Cele care fac critica din interiorul sistemului, prin instrumentarul argumentativ pus la dispoziţie de stăpâni, reformiştii cuminţi, tehnocraţii harnici, experţii validaţi şi confirmaţi profesional de către autorităţi compromise.

Sunt soluţiile care propun construcţii noi, de la zero, cu oameni curaţi, cu idei înnoitoare, cu rupturi faţă de ce s-a făcut până acum. Soluţii radicale plecând de la adevăruri parţiale, pe baza unor explicaţii invalide, uitând lecţiile nereuşitelor trecute.

Sunt cei care propun soluţii fără a indica în mod just şi convingător duşmanul. Sunt dintre cei care nici nu vor să recunoască faptul că noi ca popor avem duşmani sau că avem alt duşman decât cel spre care ne este împinsă atenţia şi energia.

Care sunt soluţiile autentice?

Soluţiile sunt convertirea şi organizarea. Convertirea la convingerile şi adevărurile primare şi organizarea politică funcţie de resursele existente şi de obiectivul propus.

Procesul de convertire este de departe cel mai dificil întrucât presupune o rupere voluntară de rutina familială şi de cea socială, precum şi de zona intelectuală de confort împotriva inerţiei care ne este indusă. Cât timp concluzia principală este că individual ne este mai bine decât dacă ne-am angaja într-un efort de slujire sau jertfire pentru aproapele şi pentru popor vom rămâne cimentaţi în neputinţă.

Convertirea este ceva mai mult decât achiesarea la o idee, admiterea punctuală a unor realităţi verificabile factual sau recunoaşterea unor cauzalităţi incorecte politic. Convertirea presupune un angajament intim şi suficient sieşi de a acţiona în sensul îndreptării sau îndepărtării vătămărilor pe care ni le produce duşmanul.

Cum ne organizăm?

Căutându-ne şi anunţându-ne intenţiile. Dând semn, ieşind în faţă. Angajându-ne şi sărind în ajutor. Sfătuindu-ne şi răbdându-ne. Pregătindu-ne şi înţelegându-ne.

Nu e uşor lucru, dar e frumos şi este necesar. Nicio emancipare şi nicio liberare nu sunt de conceput altminteri.

Apel Provita Iaşi pentru sprijin voluntar

Canalul telegram al Provita publică astăzi o captură de ecran din cotidianul englez Daily Mail care relatează despre subiectul educaţiei sexuale în şcoli, acolo unde elevii de 9 ani primesc temă pentru acasă, în scopul “auto-conunoaşterii”, să se masturbeze, iar cei de 12 ani sunt instruiţi cu privire la practicarea sodomiei.

Deşi este un subiect impudic, de care mulţi credincioşi vor să se ţină departe, realitatea ne obligă să constatăm că în această privinţă nu mai avem drept de alegere şi că tema este împinsă neobosit în atenţia publicului, atât de către presă cât şi de către reprezentanţii curentului politic progresist-neomarxist, care are destui (prea mulţi?) reprezentanţi şi la noi.

Articolul a fost publicat cu o zi în urmă, aşadar este unul recent şi este deosebit de relevant pentru noi în contextul presiunilor mediatice care se fac asupra ţării noastre pentru adoptarea aceleiaşi abordări educative. În treacăt fie spus, şcoala românească a fost deja penetrată de multiple iniţiative care au tangenţă cu “disciplina” sexualistă în care ar trebui să fie iniţiaţi elevii români, iar astfel de semnalări indică destinaţia previzibilă unde se doreşte să fie adusă şi societatea românească.

În acest context, activitatea organizaţiilor de tipul Provita devine una de importanţă critică, atât prin efortul de documentare şi de dezvăluire a obiectivelor implicite ale lobby-ului sexualist cât şi prin efortul de organizare a evenimentelor civice sau culturale menite să reafirme valorile familiei şi bunei-creşteri, specifice civilizaţiei româneşti.

Provita Iaşi a lansat recent un apel de recrutare de noi voluntari care să sprijine activitatea pro-familie şi pro-natalistă, atât în mediul online cât şi offline. Apelul prezintă publicului multiple forme de sprijin pe care îl pot acorda, inclusiv dintre cele care se adresează credincioşilor fără posibilităţi materiale şi fără prea mult timp disponibil.

Colportăm acest anunţ cu convingerea că ne aflăm într-un moment critic, când frontul pederast a covârşit orice minimă rezistenţă românească, marile oraşe ale României fiind scena unor manifestaţii de neconceput chiar şi pentru părinţii noştri, nemaivorbind de strămoşi. Educaţia sexualistă, în forma relatată mai sus, nu pare a fi deloc departe.

Implicarea civică, oricât de minimală, este binevenită:

https://asociatiaprovita.ro/participa/adeziune/

https://www.centrulsocialprovita.org/contact

https://provitaiasi.ro/implica-te

Autorităţile române reduc la tăcere chiar şi protestele prin auto-incendiere

Sursa imaginii: Epochtimes-romania.com

Un incident deosebit de grav s-a petrecut de Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor, în 25 mai 2023 în Poiana Braşov, acolo unde Ileana Negru, mama unui copil ucis în timpul loviturii de stat din 1989 (denumită în mod greşit ca Revoluţia Română), s-a autoincendiat în semn de protest faţă de condiţia urmaşilor victimelor loviturii de stat (eroilor Revoluţiei) şi faţă de neadevărurile care se menţin în conştiinţa publică despre împrejurările acelor zile.

În subsidiar, elementul declanşator al autoincendierii a fost reprezentat de modalitatea în care reprezentanţii Casei de Pensii Braşov au înţeles să îi comunice cu câteva zile înainte un refuz de plată a pensiei de urmaş la domiciliul său din Spania. Această împrejurare pare că a fost ultimul strop care a umplut paharul de batjocoriri. Tratamentul la care a fost supusă instituţional în cei 33 de ani de demersuri efectuate pentru aflarea adevărului (care au inclus inclusiv proteste solitare în faţa Parlamentului României şi a Guvernului României), reprezintă factorul determinant al suicidului chiar de Ziua Eroilor, după cum se pare că ar rezulta dintr-un mesaj scris, lăsat la locul autoincendierii.

Confirmare oficială cu mare întârziere

Cazul a fost făcut public la mai mult de două săptămâni de la autoincendiere şi strict datorită insistenţei unui jurnalist local, Cătălin Giurcanu, el însuşi rămas orfan de tată în timpul loviturii de stat din anul 1989. În cele din urmă, la două săptămâni distanţă, poliţia şi parchetul au confirmat tragedia, însă au justificat trecerea sub tăcere prin aceea că se desfăşoară o anchetă penală şi că nu se doreşte influenţarea publicului înspre atitudini suicidale.

Poziţia autorităţilor este extrem de criticabilă şi este sugestivă sub aspectul controlului totalitar asupra societăţii româneşti, asupra opiniilor şi atitudinilor sociale. Este la fel de sugestivă sub aspectul controlului mediatic care se menţine mult după încetarea pandemiei, fapt relevat de modalitatea unitară în care, finalmente, tragedia a fost prezentată publicului. Şablonul articolelor de ştiri este similar, cu trimitere la comunicatul IPJ Braşov şi al parchetului, relatând tragedia ca şi cum ar reprezenta un fapt tragic dar din categoria diverse, nedemn de continuitate mediatică, un incident care presupune derularea procedurilor birocratice descrise în comunicatele oficiale: s-a deschis dosar penal pentru ucidere din culpă, se va efectua expertiză medico-legală pentru determinarea cauzelor decesului, deocamdată nu putem declara mai multe etc.

Cât cântăreşte în ochii autorităţilor această sinucidere

Or, tocmai ceea ce este strigător la cer este prezentat de massmedia ca fiind complet neimportant şi nesemnificativ, în condiţiile în care tocmai acest aspect a determinat o modalitate atât de îngrozitoare de sinucidere. Jurnalistul Cătălin Giurcanu relatează faptul că Ileana Negru a reuşit să rostească în timpul resuscitării faptul că “Am făcut gestul ăsta în numele eroilor martiri”, declaraţie verbală care nu a putut fi coroborată cu mesajul scris pe care l-a lăsat în urma sa întrucât autorităţile refuză să îl facă public.

Atitudinea autorităţilor aminteşte de politica de comunicare în cazul atacurilor teroriste, care sunt relatate în presă într-o notă dezangajantă, tocmai pentru a fi împiedicat efectul psihosocial pe care atentatorul îl urmăreşte.

Însă în cazul tragediei de la Poiana Braşov nu avem de-a face cu un act terorist, ci cu un mijloc extrem de alarmare a societăţii româneşti în privinţa unei nedreptăţi care iată, poate provoca o suferinţă morală aptă să conducă la acest mod de sinucidere. Prin urmare, trecerea sub tăcere nu reprezintă un mijloc de protecţie a societăţii ci un act josnic de cenzură politică, de împiedicare a sentimentului firesc de revoltă pe care o astfel de ştire îl produce în sufletele noastre.

Un deces inoportun pentru autorităţi

Aparent, sinuciderea mamei Ileana Negru nu a fost oportună sub aspect politic, într-un moment în care societatea era oricum inflamată de greva generală din învăţământ, iar autorităţile au optat să nege victimei, să îi împiedice chiar şi ultimul cuvânt. Faptul că vorbim despre o linie de comunicare impusă se observă, după cum am spus, din formularea unitară a ştirilor şi relatărilor din presă, fiind evident efortul de a captura şi inhiba orice dezvoltare ulterioară a subiectului.

Cazul se aseamănă celui al bătrânei Reghina din satul Măgura Silvei, cea care a decedat în mai 2020 după ce a refuzat să se mai hrănească pentru a nu fi internată forţat în spaţiile de carantinare a persoanelor asimptomatice, caz despre care am scris în articolul: Biserica trebuie să ceară Lustraţie Politică Generală.

Când mai contăm?

Dincolo de modul îngrozitor în care Ileana Negru a înţeles să renunţe la viaţă şi la mântuire, trebuie subliniat faptul că suntem în mod continuu puşi în situaţia de a nu mai avea voce, de a nu mai fi ascultaţi, de a fi ignoraţi chiar şi cu privire la aspectele cele mai dureroase şi mai importante ale demnităţii noastre.

Acest lucru nu este consecinţa unui stat eşuat, aşa cum este el descris în comunicatul iniţial al jurnalistului care a făcut cunoscută tragedia (redat mai jos), ci este simptomul unui aparat de stat cinic până la a fi criminal, dar care acţionează aşa în mod intenţionat. Ascunderea de ochii publicului a autoincendierii mamei Ileana Negru dovedeşte faptul că o viaţă de om nu merită nici măcar o minimă tulburare a agendei politice, nici măcar de seama viralizărilor artificiale a non-temelor de discuţie pe Facebook.

Atunci când lucrurile sunt serioase, statul român prin parchet, poliţie, presă şi cenzură ne închide ochii cu forţa. Aceasta nu este deloc puţin lucru!

Din acest motiv, cei care doresc să devină cosemnatarii unei petiţii către Avocatul Poporului, care să fie sesizat privitor la amuţirea intenţionată a comunicărilor oficiale pe motive politice (fără să îşi facă iluzii cu privire la finalitatea demersului), îşi pot semnala disponibilitatea în rubrica de comentarii.


Redăm postarea lui Cătălin Giurcanu

“Astăzi am aflat o veste care mi-a sfâşiat inima. D-na Negru, mamă de Erou Martir, a murit. Venise în România ca să-şi rezolve problemele cu Casa de Pensii, cu Casa de Sănătate, cu SSRML-ul. Stătea la fiica dânsei, care trăieşte şi munceşte în Spania, deoarece nu se mai putea deplasa prea bine, operându-se la şold recent. Ne-am întâlnit pentru puţin timp la Biserica Caşin, pentru a-mi lăsa decizia dânsei de pensie unde se vedea clar cum o mamă de Erou Martir are indemnizaţia de 918 lei.

Mi-a povestit cum a fost umilită la toate instituţiile statului român, mai puţin la SSRML, unde a găsit înţelegere la noul Secretar de Stat pentru a tipări un nou certificat, deoarece dânsa divorţase, şi nu mai corespundea numele.

Am încurajat-o şi i-am promis că voi încerca să o ajut cu tot ce pot. Am crezut că a plecat înapoi la familia dânsei în Spania. Astăzi am primit un mesaj de la fiica d-nei Negru care mi-a spus că mama dânsei a murit…Nu mi-a venit să cred. Şi, după un timp, mi-a spus ce s-a întâmplat. D-na Negru nu a murit în Spania, ci în România, de ziua Eroilor. Pe 25 mai, s-a dus la mormântul lui Florin, băiatul ei de 12 ani împuşcat la Revoluţie, după aceea s-a dus în Poiana Braşov, şi-a turnat benzină, şi şi-a dat foc… Atunci când au reuşit să o resusciteze, a spus că: ‘Am făcut gestul ăsta în numele eroilor martiri.’ După aceea şi-a dat duhul.

Oameni buni, în ce ţară trăim dacă o mamă de erou moare în felul acesta şi toată lumea tace? În ce ţară trăim dacă o mamă de erou martir îşi ia viaţa sătulă de batjocura statului român? Dacă o mamă de Erou Martir îşi ia viaţa pentru că procurorii şi judecătorii îmbuibaţi de salarii şi pensii speciale mimează justiţia de 33 de ani? Unde am ajuns? Ce fel de oameni suntem?

D-na Negru, Dumnezeu să vă odihnească !

Lucrurile NU vor rămâne aşa. Nu se poate ca statul ăsta să fie atât de eşuat.

PS: nu am rugat niciodată să distribuie cineva ce postez eu, dar în acest caz, vă rog frumos.

75 ani de la Nakba – Marea Catastrofă a poporului Palestinian

Luni, 15 mai 2023, a fost comemorat pentru întâia oară în istoria ONU ceea ce palestinienii denumesc „Marea Catastrofă” (Nakba) a genocidului şi epurării etnice pe care au suferit-o din partea evreilor care au constituit statul Israel. Evenimentul a fost organizat ca urmare a Rezoluţiei Adunării Generale a ONU nr. A/RES/77/23 din 31.11.2022.

Poporul palestinian comemorează 75 de ani de la Nakba – „Catastrofa” – evenimentele violente și expulzarea în masă a palestinienilor odată cu înființarea statului Israel în 1948. Nakba marchează distrugerea a peste 500 de sate palestiniene, uciderea a peste 10.000 de palestinieni și strămutarea forțată a altor 750.000 care și-au pierdut casele, pământurile și mijloacele de trai.

Încă de la înființare, Israelul a aplicat o politică de strămutare în masă a palestinienilor – aşadar o Nakba în continuă desfășurare – prin confiscarea pământurilor lor și evacuarea forțată din casele și satele lor în scopul de a coloniza pe evreii israelieni în toată țara.

Autoritățile israeliene au impus interdicţii privind comemorarea Nakba, în special odată cu adoptarea Legii Nakba din 2011, restrângând dreptul palestinienilor de a povesti și de a comemora istoria lor și de a vorbi despre o Nakba în curs de desfăşurare, necontenită de 75 de ani. Atunci când palestinienii comemorează Nakba (catastrofa) pe 15 mai, ei nu își amintesc doar un eveniment istoric violent care a dus în trecut la smulgerea a peste 750.000 de palestinieni din patria lor ci, ceea ce ei numesc „o Nakba în curs de desfășurare” care încă generează suferință, distrugerea caselor și pierderea de vieți.

Ei trăiesc acest lucru în continuarea anexării israeliene a pământului lor și a atacurilor lansate în mod repetat împotriva caselor lor din Gaza şi o recunosc în multitudinea de încălcări ale drepturilor omului, atât din interiorul Israelului, cât și în „teritoriile ocupate” și Fâșia Gaza.

Războiul din Palestina din 1948, care a dus la crearea statului israelian, a lăsat societatea palestiniană fără lideri, dezorganizată și împrăștiată. Astăzi, peste 60% din numărul estimat la nivel global de 14,3 milioane de palestinieni sunt strămutați iar restul se află în teritoriile ocupate, Fâșia Gaza și Israel, unde au fost supuși discriminării și incidentelor repetate de violență interetnică.

Violența s-a intensificat mai cu seamă de la revenirea la putere la sfârșitul anului 2022 a lui Benjamin Netanyahu într-o alianță cu facțiuni extremiste religioase-naționaliste israeliene și politicieni ultra-naționaliști.  Anterior, în 2021, 313 palestinieni, inclusiv 71 de minori, au fost uciși în Fâșia Gaza și Cisiordania (inclusiv Ierusalimul de Est) de forțele de securitate israeliene. Un record de 204 palestinieni au fost uciși în 2022, fiind cel mai mortal an pentru palestinienii din Cisiordania, din anul 2005. În 2023, 96 de palestinieni au fost uciși în primele patru luni ale anului 2023 iar politica statului evreu continuă neabătut.

Toate acestea au fost documentate și recunoscute ca atare de mai multe organizații internaționale pentru drepturile omului, inclusiv Amnesty International și Human Rights Watch.

Pe lângă arestările pe scară largă ale palestinienilor de la lansarea sa, Israelul a luat și măsuri punitive împotriva societății civile palestiniene. Ea a desemnat ca organizații teroriste șase organizații palestiniene de frunte care susţin eforturilor internaţionale de a cere socoteală Israelului – inclusiv prin plângeri depuse la Curtea Penală Internațională.

Puțini occidentali știu despre Deir Yassin, Nakba sau evenimentele din jurul constituirii statului Israel, pe care istoricul israelian Ilan Pappe le-a calificat drept epurare etnică. Studiind împrejurările care au condus la formarea Israelului, Pappe a documentat că între 1947 și 1949, peste 500 de sate palestiniene au fost distruse în mod intenţionat, civilii palestinieni au fost masacrați și aproximativ un milion de bărbați, femei și copii au fost expulzați din casele lor sub amenințarea armelor.

Lipsa informaţiilor certe despre Nakba se justifică parțial faptului că narațiunea oficială despre 1948 și despre crearea Israelului s-a bazat pe mai multe ficțiuni şi falsificări – inclusiv ideea că teritoriul palestinian era neocupat, nelocuit, dar şi din cauza capacității Israelului de a-și propaga versiunea naraţiunii sale istorice în mass-media internaţională.

***

În acest sumbru context, ignorând rezoluţia Adunării Generale a ONU, Parlamentul României a celebrat astăzi printr-o şedinţă solemnă a Camerelor reunite 75 de ani de la constituirea statului Israel. Muţenia parlamentarilor noştri cu privire la caracterul terorist al politicii israeliene, la genocidul continuu şi la crimele împotriva umanităţii la care sunt supuşi palestinienii reprezintă (încă) o ruşine pentru Parlamentul României şi abandonarea tradiţiei diplomaţiei româneşti de a încerca medierea şi încetarea războiului dus împotriva palestinienilor.

România are o mare problemă cu modalitatea în care se face curea de transmisie a intereselor evreieşti, atât cu privire la chestiunile de politică externă cât, mai ales, în privinţa celor de politică internă. Dominaţia evreiască este deosebit de supărătoare şi de împovărătoare, întemeindu-se pe o cavalcadă de neadevăruri şi nedreptăţiri, menite să cimenteze caracterul privilegiat şi disproporţionat al interesului evreiesc asupra poporului român.

Este păcat, dar totuşi de înţeles sub aspect juridic, că atât de puţine voci româneşti mai îndrăznesc să denunţe această veritabilă vrăjmăşie ce se manifestă împotriva noastră.

Împotriva farsei genocidare şi în sprijinul doamnei doctor Hagima Geanina

În anul 2010, profesorul clujean Ion Turcu, unul dintre cei mai reputaţi profesori de drept din România, publica acest tratat de drept: Dreptul Sănătăţii. Frontul comun al medicului şi al juristului .

Subtitlul este deosebit de interesant şi explică intenţia autorului de a realiza o analiză completă a raporturilor ce se nasc între medicină şi drept, explicând fiecare concept esenţial în parte atât prin lentila ştiinţelor medicale cât şi prin cea a ştiinţei dreptului. Tratatul oferă un excurs în dreptul european al sănătăţii şi în jurisprudenţa internaţională relevantă, în legislaţia românească, în fundamentele bioeticii şi filosofiei dreptului, încheind cu analizarea relaţiei triadei pacient-medic-medicament.

Tratatul detaliază şi justifică din punct de vedere juridic ceea ce majoritatea nespecialiştilor intuiesc pe baza înţelegerii obişnuite, anume că demnitatea pacientului este centrală şi că nicio formă de paternalism sau de autoritate terţă nu pot infirma sau declasa consimţământul informat al pacientului şi dreptul acestuia de a-şi alege calea terapeutică dorită şi medicul în care îşi învesteşte încrederea.

Sursa imaginii: UJMAG.ro

Aţi crede că acest tratat de drept a fost biblia autorităţilor statului român în ultimii trei ani, însă ştim bine că nu aşa a fost cazul. Dimpotrivă, acest tratat de drept (ca multe altele, de altfel) a fost şi a rămas complet irelevant.

De ce irelevant?

Pentru că noi nu am avut de-a face doar cu o criză de sănătate şi nici doar cu o criză a ordinii de drept, ci plandemia a reprezentat o criză politică ce s-a manifestat printr-un atac asupra drepturile noastre politice, economice, sociale, culturale şi religioase. Atacul a vizat pervertirea, denaturarea, mutilarea celor două planuri: al ştiinţelor medicale şi al ştiinţelor juridice.

După cum medicina bazată pe dovezi a fost aruncată pe fereastră în favoarea medicinei sub dictat ideologic, similar ordinea de drept din România a fost subminată prin denegarea sistemică de dreptate (prin aceea că sistemul de justiţie din România a negat dreptul cetăţenilor la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil împotriva autorităţilor statului) şi prin instituirea unei ordini de drept (nelegale) cu caracter excepţional.

Ce nu se înţelege?

Cei mai mulţi dintre noi avem reale dificultăţi în a înţelege natura acestui atac politic asupra drepturilor noastre, deşi scopul său este unul străveziu: redefinirea întinderii drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Motivul dificultăţilor noastre rezidă în incapacitatea de a înţelege caracterul paradoxal al atacului: acela de farsă absurdă întrepătrunsă simultan cu sinistrul genocidar.

Avem pe de o parte absurdul şi ridicolul evident al dispoziţiilor heirupiste, urechiste, luate fără nicio logică, bază documentară, simţ ştiinţific sau respect pentru categoria mai largă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau pentru exigenţele bunelor practici sanitar-medicale;

Avem de partea cealaltă componenta sinistră a înfricoşării intenţionate, a înspăimântării populaţiei în scopul renunţării la exercitarea drepturilor fundamentale, dimpreună cu sinistrul controlului informaţiei prin minciună sfruntată (vezi “Sigur şi eficient”), prin cenzură, prin presiune şi hărţuire mediatice, componenta sinistră a deceselor subite, a mortalităţii excesive şi a apropiaţilor înhumaţi goi şi în saci de plastic, oroare negândită vreodată pe aceste meleaguri.

În esenţă, îndărătul acestor sintagme: “decese subite”, “mortalitate excesivă” şi “înspăimântare întru conformare” operează instituţii juridice precise, din materia dreptului penal: infracţiuni de terorism, infracţiuni de genocid şi crime împotriva umanităţii.

În ce constă dificultatea?

Societatea românească are vădita dificultate de a înţelege şi accepta caracterul paradoxal al realităţii: am trăit simultan un circ grotesc şi un genocid de o cruzime nemaiîntâlnită. Răspunsul nostru a fost marcat de această dificultate, pendulând între amuzamentul amar al bufoneriei pandemice şi deznădejdea tragică a suprimării apropiaţilor prin iatrogenie, legaţi, întubaţi, medicaţi fatal-necorespunzător şi înhumaţi precum deşeurile biologice.

Lipsesc încă cei apţi să formuleze un răspuns colectiv şi instituţional faţă de situaţia descrisă iar cei suspecţi că ar fi răspunzători insistă “să depăşim momentul” spre Slava! intereselor superioare, mai presante.

Există excepţii?

Puţine persoane au făcut dovada discernământului, curajului şi tenacităţii ştiind să înţeleagă şi să înfrunte totodată farsa şi genocidul.

Una dintre aceste persoane este Doamna Doctor Hagima Geanina.

A reuşit doamna doctor Hagima să înlăture toată minciuna plandemică sub aspect medical? Nu, nu a reuşit. Şi este puţin probabil că noi, ca societate, vom izbuti asemenea izbândă, vreodată. Însă doamna doctor Hagima nici nu avea nevoie să o facă!

Prin demersurile sale publice doamna doctor Hagima a produs un spaţiu umbrelă la adăpostul căruia atât specialişti cât şi nespecialişti au izbutit să-şi formuleze propriile concluzii, bazate atât pe întrebările adresate de doamna doctor autorităţilor statului român cât şi din răspunsurile primite ori, mai cu seamă, din modul în care zisele autorităţi au ales să nu! răspundă. Prin activitatea sa doamna doctor Hagima s-a făcut pe sine prilej de dezbateri şi a adus în prim-plan “întrebările necesare“, cu mult mai valoroase, utile şi oportune decât “răspunsurile categorice şi definitive” cu care se iluzionează încă autorităţile statului român că pot împuia capul poporului.

Ce fel de spaţii de libertate au existat în timpul pandemiei?

Împreună cu atâţia alţii în ultimii ani, doamna doctor Hagima a participat la crearea unui spaţiu infim de libertate pentru publicul român, un spaţiu de libertate care, în oglindă cu politica statului român, a fost uneori tarat de o similară stare paradoxală.

Starea de libertate pe timpul pandemiei a fost uneori nesigură, imprecisă, nepricepută, a avut partea sa de improvizaţie, artificial, exces şi poate chiar circ.

Însă, fără dubiu, fără loc de contestare, sub orice urmă de improvizaţie, artificial, exces şi inadecvare, Starea de libertate ocazionată (şi) de doamna doctor Hagima este definită printr-o rară calitate a autenticităţii, a adevărului şi mărturisirii.

Marca românităţii: libertatea contingentă

Că ne dorim mai mult de atât este firesc, însă este nesigur că merităm chiar şi atât. Această fărâmă gălăgioasă de libertate autentică a fost mai valoroasă prin virtualitatea şi prin caracterul său contingent decât prin forţa sa obiectivă. Sub spectrul său s-a manifestat îndărătnicia şireată a românilor, deraind efortul autorităţilor de a ne alinia muţeşte unei distopii pe care o recunoaştem de departe. Între două-trei proteste eşuate, patru petiţii rămase fără răspuns, trei live-uri şi două emisiuni obscure s-a consumat libertatea contingentă a poporului român, perpetuu căzut în somnul cel de moarte cu mămăliga amorsându-se pe foc prin grija neostenită a unui pumn de români. Între aceştia, cu loc de cinste, doamna doctor Hagima Geanina.

Pentru toate cele arătate, îmi exprim recunoştinţa şi mă raliez apelului lui Pompiliu Diplan pentru sprijinirea doamnei doctor în ziua de 17 Martie 2023:


Au fost ruşii întotdeauna duşmanii românilor?

Preluăm cu încântare un nou articol publicat pe situl Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice “Gheorghe I. Brătianu” sub semnătura domnului dr. Nicolae Dolghin, articol ce contextualizează istoric extrem de necesar, printr-o lentilă a gândirii româneşti, conflictul ce se desfăşoară pe teritoriul Ucrainei şi modul în care România este împinsă spre participare.

Ca şi în cazul precedentului articol, ne aliniem integral la opiniile autorului, cu menţiunea necesară că textul inferă şi pe baza unor elemente istorice doar amintite sau sugerate, deosebit de sensibile pentru orgoliul nostru naţional, fiind o lectură care conversează cu cititori din mai multe categorii, mai ales din rândul celor cu o cultură istorică rezonabilă.

Însă chiar şi în absenţa cheii secundare de lectură, destinată celor pasionaţi de istorie, articolul formulează concluzii deosebit de necesare în raport de înstăpânirea tot mai apăsătoare a gândirii şi naraţiunii unice (euro-atlantice) asupra societăţii româneşti.


Sursă imagine: Aesgs.ro

Este anul Cantemir, personaj copleșitor în universul românesc. A fost nu doar un cercetător al civilizațiilor, ci și un vizionar în geopolitică. Este rar amintit în discursul intelectual, se vorbește puțin despre el pentru că, probabil, le alimentează altora complexele. Niciun alt român nu a fost co-făuritor de știință și geopolitică precum el. Nu-și găsește locul în discursul atât de bine poleit de astăzi, este ceea ce transmite domnitorul-savant de la înălțimea statuii de pe fosta sa moșie din Moscova, ignorată la București. De la el încoace conducătorii români n-au făcut altceva decât să privească la evenimentele din jur prin gaura cheii, convinși că sunt eroi ai marelui spectacol.

Am copilărit pe malul Dunării, nu departe de locul unde în timpul războiului nostru pentru independență fusese torpilată o navă de război otomană, pe brațul Măcinului. A fost consemnat prin articole de istorie, în jurnalele vremii. Memoria locului, încă vie, își avea propria versiune. Pe Dunăre epava era marcată cu o geamandură, pe mal exista o mică stelă care amintea episodul. A fost interesantă evoluția inscripției de pe monument. De fiecare dată când am citit-o spunea altceva: când rușii scufundaseră nava, când românii, când era o acțiune comună. Epava a fost scoasă la tăiat, geamandura a dispărut, Ziua Independenței a devenit Ziua Europei, nu știu dacă mai există stela. Târziu am înțeles că ea mi-a predat prima lecție despre raporturile dintre istorie și geopolitică, un singur secol nu îi este suficient istoriei pentru a descrie un eveniment, chiar dacă are totul la îndemână, iar cercetarea istorică trebuie să răspundă exigențelor politicii curente, altfel încurcă lucrurile. De aceea în propaganda istorică de la noi, când e vorba de evenimente legate de relațiile româno-ruse a existat întotdeauna un anumit dualism, într-un fel au fost considerate atunci când s-au petrecut, altfel, post-factum.

În conștiința politică românească imaginea rușilor ca inamic și rusofobia au fost influențate întotdeauna de natura relațiilor dintre Rusia și Occident. Chiar și episoadele confruntării ruso-otomane desfășurate pe meleagurile noastre și care au contribuit, la urma urmei, la succesul proceselor geopoliticii în definirea statalității românești au fost folosite pentru cultivarea acestei imagini, deși acele episoade reflectau relații între imperii rivale, în spiritul vremurilor în care se derulau. Brăila turistică, de exemplu, nu amintește nicăieri în prospectele sale, că cetatea otomană de acolo a fost distrusă de armata rusă, ca și celelalte cetăți de pe malul stâng, românesc, al Dunării. Orașul împreună cu întreaga raia și cu alte raiale au redevenit românești printr-o decizie a țarului. Turistul, chiar și mulți brăileni află doar dacă se apleacă asupra literaturii istorice. Istoricii nu ne-au spus dacă împăratul rus a urmărit înlăturarea unei nedreptăți, dar geopolitica ne demonstrează că a fost o rațiune de strategie între mari puteri, iar calculul a fost favorabil Valahiei ortodoxe.

A te apleca asupra relațiilor dintre ruși și români pare un gest de inconștiență, iar în atmosfera cvasidominată de afirmația că rușii sunt acum și inamicii europenilor, este autoaprinderea unui rug. Pentru propagandă, ceea ce se întâmplă la granița noastră pare să fie argumentul căzut din ceruri. Cei care nu obosesc să scrie despre istorie luând din geopolitică doar ce le convine au primit o gură de aer proaspăt. Schimbările din geografia politică a zonei păreau că au neutralizat muniția din depozite, dar ele au recondiționat-o, doar. Războiul informațional camuflează că acum, ca și altădată, noi suntem în ofensivă alături de alții , pornind de la premisa tabu că rușii sunt oricum o amenințare. Ca și altădată, ne afundăm în jocuri ale marilor actori, pe care nu le putem controla. Oricum, se poate repeta obsesiv că rușii sunt dușmanii românilor, deși ei nu au întreprins până acum nimic special împotriva noastră, ne listează doar printre cei aparținând inamicului colectiv.

Secolul al XIX-lea a fost secolul unor confruntări geopolitice decisive la Marea Neagră între Imperiile Rus și Otoman. Ele au afectat teritorii românești, dar au creat și condiții favorabile transformării statului român în actor politic european deplin. În conștiința politică românească imaginea rușilor a fost cultivată și a depins de geopolitica europeană, în funcție de ea se modela și opinia dominantă. La fel este și astăzi, doar determinările sunt mai largi, euroatlantice. Probleme apăreau doar atunci când puterile occidentale aveau strategii diferite pentru relațiile lor cu puterea din Est și când pentru unii ea era aliat, pentru alții inamic. A fost circumstanța care a influențat mediul politic românesc chiar și atunci când Moscova și Bucureștiul erau aliați. Când Moscova postbelică a lui Stalin avea încă un cuvânt greu, iar Europa ținea seamă de el, în România lozincile proclamau prietenia veșnică. Pe măsură ce a intrat în criză, lozincile au dispărut, apoi încet-încet aliatului i s-au atribuit toate relele din România. Perestroika a blurat puțin imaginea, apoi totul a reintrat în formula inițială. Despre Rusia se poate afirma astăzi orice public, nimeni nu va pretinde aparat științific.

Războiul Crimeii (1853-1856) a fost prilejul care a dezvăluit puterilor europene locul teritoriilor românești în strategiile lor din sud-estul continentului. Rezultatele acelui conflict au marcat sfârșitul echilibrelor strategice din Europa post-napoleoneană și al mecanismelor continentale de pace ale Sfintei Alianțe, au inițiat reculul Rusiei în gestionarea problemelor păcii. Congresul de la Paris din 1856 a confirmat statutul de putere europeană pentru Imperiul Otoman, dar a imprimat și o nouă fizionomie relațiilor dintre imperiile europene după obișnuite târguieli între marile puteri tradiționale. Câștigătoare imediată a părut Franța, care și-a dorit acel război, numai că s-a dovedit curând că adevăratul învingător a fost Germania. Nu a tras niciun foc, dar, prin Realpolitik-ul bismarckian, era prezentă oriunde se întâmpla ceva. După doar puține decenii, Înalta Poartă se afla în sfera de influență a Germaniei, unele state balcanice, inclusiv România, aveau regi cu origini germanice, iar Berlinul își începea încălzirea pentru marea geopolitică. După ce Napoleon al III-lea a ajuns prizonierul cancelarului de fier, Franța și-a amintit de Rusia. Tradiționala conflictualitate ruso-otomană a transformat geopolitica întregii Europe. Câteva decenii periferia europeană a Balcanilor a devenit teatru central al rivalităților dintre imperiile europene. Pentru acestea nu elementul național era decisiv, ci rațiunile de apărare, ca și astăzi, de altfel.

Bătăliile din Peninsula Crimeea au scos în evidență rolul căilor de comunicație în marile confruntări continentale. Rusia a pierdut războiul, printre altele, și pentru că nu a putut deplasa rapid întăriri, erau departe și nu dispunea de infrastructură terestră, în timp ce inamicii săi dominau căile maritime, mult mai rapide. Învingătorii nu și-au dezvoltat succesul în partea continentală tot din lipsa căilor de comunicație. Așa s-a relevat rolul teritoriilor românești în scenariile de război ale europenilor împotriva Rusiei și atunci a început ceea ce astăzi se numește cultivarea motivului amenințării ruse. Deși ne place să subliniem, tot mai rar, e adevărat, că în acea perioadă societatea românească avea afinități franceze, în realitate erau franco-germane, iar în Transilvania și Bucovina influența germanică domina. Dinicu Golescu a descoperit Europa pe Dunăre prin universul germanic, Mihai Eminescu și multe alte personalități intelectuale ale României s-au format mai curând în spiritul lui Schopenhauer decât al lui Voltaire. Ca urmare, relațiile dintre Germania și Franța au divizat mediul politic din România, dar și pe cel informațional. Pentru cele două puteri, Rusia a fost când aliat, când inamic, și această realitate geopolitică s-a reflectat în propaganda de la noi. Mai mult, a asigurat continuitate imaginii de adversar pentru ruși, deoarece întotdeauna în mediul informațional românesc existau vectori care o promovau indiferent de poziția oficială a statului.

Cele două războaie mondiale din secolul trecut au oferit și acea ocazie unică, prin dramatismul ei, când propaganda a fost nevoită să transforme factorul rus din aliat în inamic și invers pe durata aceluiași conflict, dar s-a descurcat, nu au existat șocuri psihice de adaptare. Ne amintim încă lozincile puse în circulație imediat după întoarcerea armelor din 23 august 1944, care chemau să trăiască și să înflorească nu numai prietenia, ci și frăția, veșnică. S-au rostit cam până pe la începuturile anilor ’60. Astăzi trăim momentul unic când Vladimir Putin pare adversarul tuturor, pare sursa tuturor neliniștilor, iar propaganda este, în sfârșit, liberă. Basarabia a fost narativul inepuizabil pentru propaganda României moderne în dezvoltarea imaginii rușilor ca inamic. Dreptul istoric a filtrat realitățile politice, deși dreptul internațional este cel care fixează realitățile geopolitice, nu cel istoric. Este ceea ce amintesc Statele Unite Rusiei, când e vorba de Ucraina, și Rusia Statelor Unite, când e vorba de Afganistan, Irak, Siria. După Războiul Crimeii, Rusia a rămas fără flotă militară la Marea Neagră, a fost scoasă de la gurile Dunării, fluviul a devenit cale paneuropeană de comunicație. Așa a mai fost doar pe timpul Germaniei naziste. Imperiul Otoman a fost repus în drepturile sale formale. Județele din sudul Basarabiei i-au fost luate țarului și reatribuite sultanului, pentru că el reprezenta puterea militară din zonă capabilă să asigure protecția imediată a noului statut al Dunării, Rusia era la doi pași, Franța și Marea Britanie departe. Totul făcea parte din noua ordine decisă prin tratat internațional. Tot din același motiv, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Unite, a mers la Istanbul pentru hatișeriful de confirmare. Este adevărat, nu s-a dus la Palatul Topkapî, precum fanarioții, ci la Dolmabahce. Realitatea otomană era alta, europeană.

Două decenii mai târziu, când politicul din România a intuit momentul favorabil obținerii independenței, a acționat exact împotriva acelei ordini și a negociat cu rușii condițiile, adică cu învinșii de ieri, nu cu învingătorii care garantau ordinea. Condițiile includeau și renunțarea la acele teritorii basarabene la schimb cu Dobrogea. Delegația română a acceptat. Astăzi vedem cât înseamnă Dobrogea pentru România. A fost nu doar un schimb avantajos, ci și o armonizare de interese. Rușii au negociat cu românii schimbul de teritorii, le-au recunoscut, indirect, dreptul istoric, românii au arătat că teritoriile nu sunt atât de sacre cum spune propaganda, ci monedă pentru situații mai avantajoase, ca peste tot în lume.

Relațiile normale cu vecinul din Est au durat decenii, deși imediat după Congresul de Pace de la Berlin, România a încheiat alianța secretă cu Imperiul Austro-Ungar apropiat de Germania. Imaginea rușilor de adversar implacabil a rămas în propagandă, s-au găsit motive ori s-au inventat. Nu a fost greu. Mai mult, s-a menținut și pe timpul campaniilor din 1916 și 1917 când am fost aliați, deși înalților militari de la Sankt-Petersburg le-ar fi convenit să rămânem neutri. Nicolae Iorga saluta venirea aliatului rus în România, alții înjurau. De altfel, dacă socotim bine, România independentă a fost aliata Rusiei mult mai mulți ani decât i-a fost inamic. În 1941, oficial, ea a declarat război Moscovei, nu invers. Succese importante ale statului român, într-o perioadă relativ scurtă, au fost posibile când România nu i-a fost inamică vecinului din Est, ci aliată: independența, războiul balcanic, reîntregirea Transilvaniei, industrializarea postbelică. Geopolitica ne arată că promovarea intereselor este deasupra motivelor propagandei.

La urma urmei, tot geopolitica ne demonstrează că Marea Unire au inițiat-o bolșevicii, noi am desăvârșit-o. Vladimir I. Lenin a declarat dreptul la libertate pentru popoarele din Imperiu, a răsturnat ordinea internă provocând haos, a susținut ideea revoluției mondiale, a speriat de moarte capitalismul învingător, care a constatat brusc că e nevoie de o barieră în calea amenințării statului proletarilor bolșevici. O Românie Mare și puternică o oferea. Politicul din România a pierdut atunci ocazia să convingă liderul rus de noua realitate la care și el contribuise. Logica ne spune că, în condițiile războiului civil din Rusia, s-ar fi putut discuta, existau precedente. Apoi, situația s-a modificat rapid, Stalin a început industrializarea, înarmarea și întărirea puterii noului stat, geopolitica europeană a intrat rapid în jocurile revanșei, ea a generat a doua conflagrație mondială a secolului, ideologiile au oferit motivele. România nu a putut rezista.

Momentul România Mare și perioada interbelică au atins punctul maxim în justificarea și extinderea narativului rusofob, deși statul român reușise să transforme un dezastru în triumf și cu ajutorul aliatului rus. Lumea germanică a fost învinsă nu doar în Franța, ci pentru că a fost obligată să lupte patru ani, până la epuizare, pe două fronturi, în Alpii italieni și în Est. Armata României a luptat ceva mai mult de un an. Pe timpul tratativelor de la Paris politicienii români au adus cele mai cumplite acuze fostului aliat, punând sub preș dezastrul campaniei din 1916 și realitatea că cea din 1917 s-a desfășurat nu doar în Poarta Focșaniului, ci pe un aliniament de la Vatra Dornei la Dunăre, unde majoritare au fost efectivele ruse. Propaganda a susținut intens că acestea, bolșevizate, nu au luptat, susține și acum. Dar, cu adevărat, după Mărășești, nimeni nu a mai desfășurat operații majore, nici inamicul. Frontul Românesc, marea unitate multinațională comandată de regele României, nu a fost supus acelorași efecte distructive ale propagandei bolșevice ca în alte părți. Într-un fel, situația a fost confirmată și de regele Ferdinand I al României. După război el a oferit pensii unor înalți ofițeri ruși, recunoscându-le astfel serviciile, pe alții i-a integrat în Armata României. Anonimului soldat rus, însă, nu i-a ridicat un monument, ar fi distrus narativul propagandei.

Cel care a reușit să identifice definitiv rusofobia și amenințarea din Est cu Basarabia a fost Mareșalul Ion Antonescu în momente tragice pentru România. Este fierul înroșit de care știu toți, dar se feresc să-l atingă. A invocat Basarabia pentru a porni războiul său personal în Est. A știut că provincia fusese cedată în urma unui ultimatum aprobat prin vot în Consiliul de Coroană al României. Era militar și a știut argumentele militarilor membri ai Consiliului. Se dovedise încă o dată că teritoriile nu sunt atât de sacre cum sunau lozincile. Pusă într-o situație asemănătoare, Finlanda, cu aproximativ patru milioane de locuitori, alesese rezistența și a luptat. La noi s-a decis altfel. Fascinat, la fel ca aproape întreaga Europă continentală, de strălucirea lui Hitler, generalul Ion Antonescu a știut că nimeni nu va rămâne indiferent la chemările către neam și țară după decenii de cultivare a amenințării ruse. În realitate, el a expus statul loviturii. Pe cei care i-au amintit că Armata nu este pregătită pentru fizionomia unei lupte armate ce tocmai se profila, i-a înlăturat. Tot Mareșalul Ion Antonescu a îngropat în realitate pentru România și motivul numit Basarabia. Pierderea acestui motiv a fost oficializată prin tratatele internaționale ale învingătorilor. El mai este amintit doar când propaganda vrea să-și arate mușchii. Astăzi o parte a Basarabiei constituie Republica Moldova, stat membru al ONU, cu politici și geopolitici proprii, altă parte aparține Ucrainei și ea o consideră tot sacră. Geopolitic, România suverană și independentă nu are socoteli neîncheiate cu Rusia.

Războiul de la granițele noastre și ale Republicii Moldova escaladează după un scenariu specific ajungerii la confruntarea directă, inclusiv nucleară, între două superputeri. Probabil că planificatorii militari au convenit asupra pierderilor asumate într-un conflict nuclear și au decis pentru întreaga lume că sunt acceptabile. SUA oferă aliatului lor ucrainean arme din ce în ce mai sofisticate și puternice, toate informațiile, îi asigură comunicațiile, conducerea în rețea a trupelor și focului, indicarea și dirijarea la ținte etc. Evenimentele apropie momentul în care infrastructura americană care oferă avantaje în teren armatei ucrainene va fi lovită. Occidentul vinde Ucrainei speranțe, ignorând tot ceea ce se știe despre potențiale de război, resurse și arme, îi cultivă orgoliile doar pentru a-i evidenția vulnerabilitățile, faliile interne, deci capcana fără ieșire în care a intrat. Occidentul decimează astăzi populație albă pentru a se elibera de povara psihică a crimelor istorice împotriva populațiilor non-albe. Profită acum de o clasă politică ucraineană lipsită de tradiția gestionării statalității, convinsă că un stat poate fi construit pe oportunități efemere, voluntarism, violență, fobii, corupție și, mai nou, spectacol. Ni se dezvăluie toate fețele cinismului civilizat din spatele întregului conflict european în care am intrat și noi. Susținând că un eșec în Ucraina va fi o înfrângere pentru el, Occidentul nu oferă decât soluția războiului pentru Frontul de Est. Cu o uriașă tradiție în proiectarea ordinii mondiale, nu știe cum trebuie să arate victoria. Rusia nu și-a schimbat scopurile politice declarate la începutul operației militare speciale: denazificarea, demilitarizarea statului ucrainean și protecția etnicilor ruși. În acest ultim motiv se află cheia pentru pace. Consideră că tot ceea ce se întâmplă acum este doar un episod dintr-o decisivă confruntare a civilizațiilor și își mobilizează intens întregul potențial de război.

În cadrul operației militare speciale, forțele ruse și-au întărit dispozitivul de apărare pe aliniamentele atinse și la adăpostul lui își continuă ofensiva, lentă, dar semnificativă, folosesc procedee care să le permită economisirea propriilor resurse și obligarea adversarului la consumuri exagerate și pierderi umane mari, chiar liderul ucrainean afirmă că pierderile în oameni sunt groaznice. Continuă distrugerea potențialului de apărare al inamicului.

Aliații Occidentali încep să condiționeze furnizarea ajutoarelor de succesul unei viitoare ofensive ucrainene și cer aplicarea de raționalizări în consumul muniției, îngrijorați că armata ucraineană folosește într-o zi muniția pe care Slovacia o produce într-un an, de exemplu. Pierderile umane vor fi și mai mari, deoarece misiuni care se îndeplineau cu artileria vor fi executate cu oameni. Armele tot mai performante nu fac altceva decât să lărgească lista cu obiectivele de infrastructură critică ce vor fi lovite. Se apropie și momentul în care se va oficializa participarea efectivelor NATO la operații, cele ucrainene devin insuficiente. Citând surse din Israel, presa turcă a publicat că NATO a pierdut până acum acolo cca 8.000 de oameni: mercenari, luptători și instructori. Până astăzi cel mai strict secret din teatru îl constituie pierderile umane. Fiecare nouă categorie de arme oferite Ucrainei a mărit datoria publică și distrugerile pe întreg teritoriul ei. Eficiența armelor nu depinde doar de performanțele lor tehnico-tactice, ci, în primul rând, de modul în care inamicul își organizează lupta armată.

Statele europene sunt supuse la eforturi progresive și îndelungate. Adevăratele probleme pentru politicienii lor sunt abia la început, se înmulțesc pe măsură ce se apropie momentul implicării neintermediate a efectivelor lor militare în război. Sondajele arată că în multe țări europene majoritatea populației se opune acestei implicări, dar liderii politici au alte opinii. Cât timp va mai dispune de luptători pregătiți, statul ucrainean va primi, probabil, tot ce-i trebuie, aliații săi nu-i oferă decât o soluție, continuarea războiului până când ei vor decide că s-a obținut victoria.

Operaționalizarea altor actori intermediari europeni este doar o problemă de timp. Nimeni nu știe care sunt scopurile stabilite în planurile de operații ale armatei ruse, nici care sunt soluțiile realiste pentru pace și nici cum vede Rusia victoria, se speculează, doar. Dacă ne amintim, înainte de a se autodeclara independente, regiunile separatiste și-au dorit doar un statut special, cu mecanisme de protecție, dar în cadrul statului ucrainean. În acest spirit fuseseră proiectate tratativele de la Minsk. Au urmat represaliile sprijinite de occidentali împotriva a tot ceea ce era legat de universul rus, spectacolul negocierilor s-a dovedit a fi o mare înșelătorie. Acum acele regiuni cărora li s-au alăturat și altele sunt treptat integrate în statul rus. Media de la noi află, în sfârșit, că nici universul românesc din Ucraina nu este scutit de probleme. Dincolo de optimismul și solidaritatea euroatlantică atât de generos trâmbițate încep să apară nuanțe, rezerve și chiar idei noi. Trebuie doar să reînvățăm cititul printre rânduri.

Propaganda românească este liberă acum să susțină pe toate vocile că rușii ne sunt inamici dintotdeauna, deși nu mai avem granițe comune. Nu mai poate folosi vechile motive decât în retrospective istorice, doar repetă șabloanele euroatlantice și pe cele valabile pentru toată lumea și pentru toate războaiele. Nimeni nu este convins că sunt suficiente argumente pentru a motiva autodistrugerea continentului. Cel puțin așa pare. Dacă scoatem ambalajul, ies la iveală o mulțime de realități și interese contradictorii, pentru a căror armonizare cultivarea rusofobiei nu mai este suficientă. România nu are acum niciun scop politic concret, niciun interes național pe care să-l promoveze pornind la un război cu Rusia. În afara raționamentelor sale legate de confruntarea cu SUA, nici Rusia nu are motive să atace România, iar propaganda ei nu se referă la țara noastră decât în contextul acțiunilor NATO în regiune.

Scopurile urmărite la granițele noastre împotriva Rusiei sunt ale SUA, ele le promovează de mulți ani, investesc, obligă aliații să investească și ei. Ceea ce ceruse președintele Donald Trump, dacă vreți să fiți apărați, plătiți, se realizează sub actualul președinte. Ele au cultivat amenințarea, au pregătit acest proxi-război, au obținut avantaje în competiția economică și politică cu UE, au eliminat Moscova din economia acesteia și par a fi unicul câștigător. Dar până la înfruntarea decisivă directă între cei doi, pentru SUA războiul va rămâne oricum unul purtat prin intermediari, după ucraineni va veni rândul europenilor aliați. De peste ocean vor sosi arme și forțe expediționare atent cântărite pentru acțiuni departe de teritoriul lor, economia americană va înflori, cum s-a mai întâmplat în cel de-Al Doilea Război Mondial. Efortul principal va aparține europenilor. După lovitura de stat din 2014, politicienii ucraineni au avut numeroase ocazii să discute cu Rusia evitarea confruntării armate, dar nu au făcut nimic, au participat doar la generarea războiului.

Confruntarea între superputeri este abia la început, nu apar semnale că escaladarea ar putea fi supusă vreunui control, iar Europa și-a acceptat statutul de pagubă colaterală. În declarații recente, secretarul general al NATO a chemat aliații să se pregătească pentru acțiuni și în zone geografice din afara responsabilităților Alianței. E doar un funcționar pe picior de plecare, e adevărat. Dar un om cu greutate, șeful Pentagonului, merge mai departe și nu exclude folosirea armei nucleare pentru apărarea unui aliat. Se pare că liderii politici vor să se elibereze de complexe prin război, pe care îl văd desfășurându-se după scenariile filmelor din seria Rambo, eroul care a fost cel mai eficient vector propagandistic după înfrângerea din Vietnam, armata colectivă a fost învinsă, dar individul-erou și-a nimicit toți adversarii.

A oferi un răspuns clar întrebării din titlu este imposibil, cred că nici azi, nici altădată. Nu se poate disloca narativul peren, nu se poate încerca nici măcar o atitudine elastică față de analiza evenimentelor. De altfel, atât de draga invenție a propagandei – adevărul istoric – nu este altceva decât o modalitate de a propaga ceea ce momentul dorește, o fereastră care să permită fiecăruia să-și prezinte propriile narative, surd la celălalt. Adevărul nu este decât unul singur, nu poate fi tăiat în felii din care să alegi ce-ți place și nu se aplică numai relațiilor dintre români și ruși. Doar așa putem înțelege de ce în România nu s-au elaborat istorii exhaustive ale vecinilor, ar fi însemnat, într-un fel sau altul, citarea ori consultarea ipotezelor lor, deci șubrezirea betonului. Nici măcar nu s-au tradus în limba română lucrări editate în capitalele din jur. Cred că și invers situația este asemănătoare. În acest fel, propaganda va domina întotdeauna informația, așa se cultivă războiul. La începutul studenției mele, ministrul Învățământului, o personalitate a științei și diplomației românești, își exprima admirația față de studenții de la filologia turcă pentru că vor avea posibilitatea să studieze direct surse din arhivele otomane și vor descoperi realități ale unei bune părți a lumii din care făceam parte. Era optimist, nu știu câți dintre ei au ajuns acolo.

Deși încă mai credem că nu suntem în război, propaganda ne contrazice. Ea este în război și-l pregătește pe cel mare. În spațiul UE au fost interziși vectori informaționali de limba rusă. Cică sunt singurii care manipulează, în timp toți ceilalți se adapă de la izvoarele sfântului adevăr. Cea mai mare minoritate lingvistică din UE este cea vorbitoare de limbă rusă. Este mai numeroasă decât populația statelor baltice, de exemplu. Cum rămâne cu dreptul la informare liberă al milioanelor de rusofoni, cetățeni europeni? Să fie oare pasul spre un regim asemănător aplicat în România lui Antonescu rușilor-lipoveni ori, și mai rău, spre practici ale SUA folosite cam tot atunci împotriva cetățenilor lor cu origini japoneze?

Translate page >>