Da, are.
Dincolo de evoluţiile militare ale frontului din Ucraina, acolo unde trupele ruse se încăpăţânează să contrazică zilnic cadrajul presei româneşti, se cuvine să consemnăm evoluţii deloc îmbucurătoare în privinţa modalităţii în care autorităţile statului român înţeleg să se implice în războiul de peste graniţă.
Se implică România în conflict?
Mai demult Iohannis ne asigura oficial de faptul că „România nu va fi implicată în conflictul dintre Rusia şi Ucraina”, preşedintele României luând act de poziţionarea unanimă a societăţii civile în sensul că „Românii vor neutralitate” deplină faţă de cele două tabere. Cu privire la neutralitatea noastră, în acel moment, au fost lansate mai multe petiţii online cu poziţionări complementare, necontestate, unanime, care au adunat împreună câteva zeci de mii de semnături. Nu a existat niciuna pentru Ucraina sau pentru Rusia. Cu toţii solicitau ţinerea departe de un conflict iscat fără ca România să fi avut vreo culpă sau răspundere în acest sens.
Nici atunci şi nici până în acest moment, în România nu a fost afirmată vreo altă poziţie a societăţii civile (securistă sau nu) sau a partidelor politice, prin care să se înţeleagă că poporul român ar avea o altă opinie decât cea explicit exprimată din prima clipă şi că poporul român ar fi de acord să participe la conflictul militar din Ucraina în modalitatea în care autorităţile române o fac acum.
Cum o fac?
O fac prin sprijin militar direct acordat trupelor ucrainene împotriva trupelor ruse. Din păcate, printr-o ambiguitate mediatică vizând, pe de o parte, condamnarea morală a agresiunii militare ruseşti, iar pe de altă parte, vizând natura sprijinului umanitar concret prestat de România faţă de refugiaţii ucraineni, ne-am trezit într-o realitate cu totul şi cu totul străină de interesele României ca stat şi de cele ale românilor ca popor. În ultimele luni au apărut nenumărate relatări de presă despre alinierea poziţiei României la cea a Statelor Unite ale Americii, statul român transformându-se, după cum relatează Kiev Post, în „una dintre principalele țări de tranzit pentru livrarea de armament și echipament militar venit sub formă de ajutor din Statele Unite”.
Însă, ca şi cum nu ar fi fost suficient, zilele trecute presa din Ucraina a făcut publice imagini de pe front cu muniţii de artilerie fabricate de statul român în acest an, muniţii care au fost puse la dispoziţia forţelor armate ucrainene. Simultan, presa a fost nevoită să relateze despre faptul că un convoi rutier care transporta tancuri către Ucraina a blocat circulaţia undeva în Sălaj, părăsind ulterior România pe la vama Halmeu, judeţul Satu Mare. Asta fără să amintim despre speculaţii precum prezenţa mercenarilor români în Ucraina sau despre asistenţa trupelor române la identificarea, lovirea şi scufundarea navelor ruseşti din Marea Neagră.
Prin urmare, autorităţile statului român sprijină Ucraina militar, în mod deschis, public, asumat, mizând pe incapacitatea societăţii de a-şi susţine consecvent interesele. Se folosesc în acest scop de o presă complet coruptă, care face cu trufie caz de subordonarea sa politică. Toţi aceştia o fac în dauna poporului român, fără mandat, fără să fi existat măcar sâmburele unei dezbateri publice cu privire la limitele implicării noastre, aşezându-ne în avangarda unor interse ne-româneşti care nu riscă absolut nimic atunci când aţâţă focul în pragul uşii noastre.
Ce spun ruşii?
În lumina asistenţei militare de care beneficiază Ucraina din partea Statelor Unite ale Americii, de la arme şi muniţii, instructori şi mercenari, până la furnizarea de informaţii tactice la nivel de coordonare şi de validare a ţintelor de bombardament, Rusia consideră că SUA sunt direct implicate în război. Reiau: Rusia consideră că SUA sunt direct implicate în război! Având în vedere că implicarea SUA în război se face de pe teritoriul României, cu participarea directă a României, concluziile se impun de la sine şi este probabil că vor deveni evidente în funcţie de evoluţia războiului şi de apropierea trupelor ruse de teritoriul României.
Pentru noi, această evoluţie este de departe cea mai gravă şi este una care ar fi trebuit să provoace o minimă tresărire în conştiinţa noastră colectivă, cu atât mai mult cu cât conflictul militar din Ucraina a pornit în urma ignorării de către SUA a ultimatumului rusesc care viza infrastructura militară NATO din România. Faţă de modalitatea în care statul român se doreşte să fie platformă militară pentru SUA, ruşii consideră, pe bună dreptate, că şi România este direct implicată în război, măcar şi pentru faptul că nu are o politică proprie, că este complet aservită SUA şi că este mulţumită să se abandoneze sorţii.
Bogdan Aurescu: „Nu cred că este bine să vorbim prea mult public despre aceste lucruri”
Acesta este răspunsul pe care ministrul român de externe l-a dat în cadrul vizitei omologului său ucrainean în România, atunci când a fost interpelat cu privire la întinderea ajutorului militar pe care România îl oferă Ucrainei. Din păcate, presa a ratat momentul să întrebe: De ce? De ce nu este bine să vorbim public despre aceste lucruri?
Credem oare că nu cunosc ruşii cu oarecare certitudine utilă care sunt echipamentele care sunt furnizate Ucrainei de către România? Oare ambiguitatea ministrului Aurescu îi menţine pe ruşi într-o asemenea stare de confuzie încât nu se pot decide ce să creadă, cum să trateze România pe mai departe? Cui foloseşte muţenia pe care autorităţile române o impun publicului şi presei? Cum să înţelegem replica unui ministru precum că o să facă „nişte verificări” privitor la muniţiile româneşti de pe frontul ucrainean? O fi această viclenie făţarnică îndreptată împotriva Rusiei sau oare nu cumva, mai degrabă, este îndreptată împotriva societăţii româneşti?
Opinia noastră este că ambiguitatea, minciuna autorităţilor române are un scop precis care îi priveşte exclusiv pe români: Să împiedice dezbaterea publică, să împiedice acţiunile civice în favoarea neutralităţii României faţă de conflicul iscat între două ţări care nu ne sunt prietene, să împiedice concluzii periculoase, de pildă dintre cele care iau în considerare şi argumentele Rusiei.
Românii sunt trădaţi!
Românii sunt trădaţi prin aceea că autorităţile menţin societatea românească în minciună, în întuneric, într-o stare evidentă de confuzie, de ambiguitate politică pe care tot autorităţile române o împachetează mediatic ca fiind o poziţie de sprijin tacit a poporului pentru implicarea directă a României în războiul ruso-ucrainean. Această poziţie este mincinoasă, este falsă, este un abuz de interpretare şi o răstălmăcire a neputinţelor noastre colective, principalele fiind laşitatea şi uşurătatea.
În fapt, în România nu s-a desfăşurat niciunul dintre demersurile obişnuite prin care politicienii obţin legitimitatea reprezentării şi a aducerii la îndeplinire a dezideratelor lor politice. Niciun politician în poziţii de autoritate nu a pus în discuţie implicarea directă a României în conflict, scopul urmărit, avantajele de obţinut, riscurile de evitat. Nu a căutat să se consulte, să obţină adeziuni publice la poziţia proprie, nu a căutat să se delimiteze de propaganda de război desfăşurată de instituţiile de presă la ale căror emisiuni participă, cu care interacţionează.
Nici nu îndrăznim a zice că o asemenea chestiune, mai mult decât oricare alta, se preta unui referendum de consultare a populaţiei având în vedere că, aşa cum am arătat, societatea civilă s-a exprimat fără echivoc în sensul neutralităţii. De altfel, Pompiliu Diplan şi Constantin Ilie s-au deplasat împreună la sediul Guvernului Român pentru a depune petiţia menţionată împreună cu cele aproximativ 40 de mii de semnături de adeziune adunate în doar câteva zile. Nu există nicio altă iniţiativă civică de sens contrar din România, care să vizeze conflictul ucrainean, şi care să fi adunat măcar o fracţiune din acest număr de adeziuni. Cu toate acestea, cadrajul mediatic al presei din România ilustrează o plăsmuire total străină de realităţile sociale de la firul ierbii.
În dispreţul opiniei publice, a intereselor poporului român, cu încălcarea legii şi fără să fi fost provocate de conduita Federaţiei Ruse, autorităţile statului român, în numele ţării şi al poporului român, au aşezat ţara în curs făţiş de coliziune militară o putere nucleară care ne este vecină.
Ce păzeşte Parchetul General?
Codul penal circumscrie actul material cu precizie în infracţiunea de trădare: „a) provocare de război contra țării sau de înlesnire a ocupației militare străine”. Tot acolo regăsim şi litera „c) aservire faţă de o putere sau organizaţie străină”, dar să le luăm pe rând.
Autorităţile statului român au trecut pe nesimţite de la ajutorarea refugiaţilor de război din Ucraina la ajutorarea militară directă a trupelor ucrainene împotriva trupelor ruse. Autorităţile statului român au instrumentat în mod fraudulos entuziasmul de a ajuta şi buna-credinţă a poporului român dispus la sacrificii notabile în sprijinul celor bejeniţi de război, răstălmăcind împotriva Rusiei şi a ruşilor în general, prin presa cumpărată, simpatia pe care românii au arătat-o refugiaţilor. Printr-o campanie susţinută de presă, fapta bună a ajutorării a fost răstălmăcită fraudulos în proba sprijinului politic acordat împotriva Rusiei.
De altfel, Rusia a afirmat cu subiect şi predicat faptul că înarmarea Ucrainei conduce la prelungirea ostilităţilor, la creşterea numărului de victime civile şi militare, de ambele părţi. Este neîndoielnic că în-armarea Ucrainei de către România, în condiţiile în care Rusia a iniţiat conflictul militar pentru dez-armarea Ucrainei, reprezintă chiar în oglindă o opţiune militară explicită a României împotriva opţiunii militare a Rusiei, una care poate conduce, în termenii cei mai rezonabili ai probabilităţilor, la „provocarea de război contra ţării”. Niciunul dintre politicienii români nu a binevoit să prezinte publicului nici cea mai firavă urmă de justificare pentru conduita statului român şi pentru pasivitatea cu care acceptă riscul războiului asupra ţării.
O amăgire perfidă: aservirea faţă de „flancul estic al NATO”
De câţiva ani, nu mulţi, formulările de presă abundă în uzitarea centrală a unui concept fraudulos: „flancul estic al NATO”. De îndată ce a apărut această formulare în peisajul nostru mediatic întreaga suflare a intelectualităţii româneşti a uitat că NATO este pentru România, iar *nu* România pentru NATO! Cu alte cuvinte, NATO trebuie să fie alianţa instituţionalizată care să deservească interesele de securitate ale României în zona geografică unde aceasta se găseşte. Or, discursul public din România subordonează interesului apărării „flancului estic” nu doar interesele legitime ale ţării ci chiar rostul funcţionării României ca stat! Rostul României este acela de „a păzi” sanchi flancul estic!
Vă îndemn să deveniţi atenţi ori de câte ori veţi întâlni această formulare şi să urmăriţi care este raportul de ordonare a ierarhiilor de interese. Cine şi pentru ce există şi fiinţează?
„Flancul estic” reprezintă o simplă convenţie geografică, un atribut de comunicare ce se suprapune însă peste un conţinut de interese care trebuie să fie foarte real şi concret, care trebuie să aparţină unei Românii suverane deservită de o alianţă defensivă. Or, ne regăsim în situaţia în care alianţa defensivă la care ne-am alăturat ne-a diluat cel mai important interes de securitate (asigurarea păcii) până într-acolo încât să devenim, neprovocat, beligeranţi împotriva unei puteri nucleare.
Dar domnule, NATO suntem noi, România este NATO!
Auzim des această replică: Noi suntem NATO! Întreb atunci şi eu: Cum suntem noi NATO? Cum este NATO configurat de interesele reale şi concrete ale României? În care instituţie românească se elaborează o doctrină, un program-policy, din care desprindem un interes punctual, concret, care mai apoi este preluat cu loialitate de un român şi pus în discuţia conducerii politice a NATO, cu consecinţa firească a modificării conceptului strategic al alianţei cică defensive? Cum arată concret acţiunea statului român şi implicaţiile subsecvente în activitatea NATO?
Oare nu e mai aproape de realitate calculul supra-statal al taberelor geopolitice în care o Românie fără voce cade victimă, sacrificându-şi interesele sale fundamentale în beneficiul unor alte state? Oare nu este mai aproape de realitatea imediată pierderea autonomiei noastre strategice, a suveranităţii, a păcii şi bunăstării? Oare nu recunoaştem realitatea prezenţei militare străine covârşitoare faţă de forţa militară românească pe teritoriul ţării noastre? Sunt aceste împrejurări lipsite de orice însemnătate?
Înţeleg că rostul NATO este să ne apere de ruşi. Cum se împlineşte acest deziderat dacă politica de expansiune NATO provoacă un război în care acelaşi NATO ne transformă forţat în beligeranţi?
Care este rodul apartenenţei noastre la NATO? Oare nu e vorba despre o veritabilă „aservire”? Să nu ne grăbim să răspundem acum, presimt că ne va fi din ce în ce mai uşor să o facem în viitorul apropiat.
Dar domnule, Ucraina este victima imperialismului rus!
Ucraina este o ţară condusă de elite care au greşit grav calculul politic pe baza căruia au promis cetăţenilor pace şi prosperitate. România este pe calea de a repeta greşeala Ucrainei, alegând şi ea, asemenea Ucrainei, să trăiască în lumea lui „cum ar trebui să fie” în loc de lumea „care este”.
În cartea Războiul şi Biblia, Sfântul Nicolae Velimirovici concluzionează că răspunderea cea mai importantă a unui popor este să îşi aleagă conducători vrednici şi înţelepţi. Nu este scop colectiv mai important decât acesta, nu există proiect de ţară mai presus de a ne găsi, a lucra împreună şi a ne ridica spre conducere pe cei mai buni dintre noi. Fără a insista prea mult în formulări prea categorice, consemnează Sfântul că pedeapsa pentru netrebnicia conducătorilor este războiul.
Opinez că războiul a pornit dintr-un calcul greşit al Rusiei care a vrut să pedepsească un calcul greşit al Ucrainei. Spre deosebire de situaţia celor două ţări, România este împinsă în război cu bună-ştiinţă şi cu cinism. Iar asta cu atât mai limpede cu cât Ungaria, cu care ne aflăm în competiţie pe paliere multiple, ne arată că se poate altfel. România este împinsă în război de un grup de personaje care au uzurpat funcţia de stat şi scopul demnităţii de conducători.
Tragerea la răspundere a responsabililor
Intrarea României orbeşte într-un conflict militar deosebit de fierbinte, din simplă inerţie a atitudinii slugarnice faţă de SUA, conflict în care ţara nu are nicio pârghie de control, niciun instrument de intervenţie sau de negociere, cu trupe străine pe teritoriul naţional, sub comandă străină şi care sunt net superioare armatei naţionale, pe fondul unui cataclism economic şi a îndatorării insurmontabile (pecetea aservirii depline a statului român), reprezintă o fundătură istorică demnă de tradiţia amară a poporului român.
Am scris repetat că, în ochii mei, plandemia este o lovitură de stat prin care am fost deposedaţi de drepturi şi de libertăţi, inclusiv de recunoaşterea dreptului la suveranitate individuală ca izvor al suveranităţii statului. Conduita celor care au capturat statul român şi îi folosesc pârghiile pentru a regla poliţe geostrategice la nivel superior, între marile puteri, pentru a ne alinia unei noi ere pe care noi o recunoaştem ca fiind antihristică, reprezintă un atentat faţă de care credinciosului ortodox nu îi este permis să mai stăruie în confuzie. Fără a insista prea mult pe neobişnuitul ideilor radicale, consider că a venit vremea punerii sub semnul întrebării a multora dintre reperele conştiinţelor noastre cetăţeneşti, inclusiv aspectelor care vizează falsa noastră statalitate şi legitimitatea inexistentă a conducerii politice uzurpatoare.
Voi petiţiona Parchetul General în sensul ideilor expuse mai sus; nu pentru că-mi fac iluzii că cei care ignora imperativul neutralităţii ţării noastre vor fi pedepsiţi pe această cale, ci pentru că e necesar păstrăm năzuinţa jocului după reguli, ca fundament pentru orice tip de reconstrucţie, dacă se mai cade să avem aşa nădejde. Estimp, să luăm act de noua noastră calitate de beligeranţă ce decurge din implicarea, literalmente cu „arme şi bagaje”, în războiul ruso-ucrainean şi să înţelegem corect semnificaţia războiului armat:
Excelenta luare de atitudine. Nu pot adauga nimic la la mesajul propriu-zis. Totusi, exista o nuanta: Romania nu poate iesi decit cu greu din UE (chiar si o putere globala ca Imperiul Britanic abia a reusit asta), insa poate iesi ceva mai usor din alianta imperialista si genocidara NATO. Problema este ca o eventuala neutralitate, consecutiva unei iesiri din NATO, este, in conditiile politice si militare actuale, practic la nivel de utopie. Cu pozitia asta strategica si cu bogatiile si intiderea aceasta, pur si simplu nu poti sa nu alegi o tabara. Parerea mea este ca nu putem decit sa continuam sa raminem deocamdata in aceste structuri, dar sa avem o pozitie cel putin la fel de radicala, independentista si, in ultima instanta, patriotica ca a Ungariei: un neogaullism est-european pragmatic si ferm. Sa ne afirmam mereu punctul de vedere, sa mentinem contactul diplomatic si economic, cu pacea mereu ca scop, cu ambele tabere. Sa avem curajul sa cerem plecarea sau macar reducerea efectivelor trupelor de ocupatie, chipurile de protectie, ale inamicului imperialist apusean care se da drept aliat si este de fapt suzeran suprastatal. In acelasi timp, sa ne asiguram ca nu vor veni si stationa trupe ruse iarasi pe acest teritoriu. Gheorghiu Dej si Hrusciov au reusit sa ajunga la un acord si sovieticii au plecat in 1958. Apusenii nu prea sint dispusi la a pleca militar si politic de undeva, decit daca o presiune suficienta, in cimp diplomatic, economic sau militar este aplicata. Cum nu sintem nici razboinici talibani cu Islamul salafist global in spate, nici cu o populatie patriotica si o diaspora unita si foarte influenta precum maghiarii, nu ne putem opune imperialismului, occidental sau rusesc, decit prin actiuni diplomatice si mediatice: propavaduirea pacii pe toate canalele posibile si impiedicarea totala, pe orice cale, a prezentei si functionarii, pe teritoriul nostru, a masinilor de razboi ale ambelor tabere. Altfel spus, dusmanii apuseni (mascati ca „aliati”) sa plece de aici, iar vechii dusmani rusi sa nu mai vina aici. Este extrem de greu, dar nu imposibil. Dar asta presupune lideri patrioti si popor unit si constient, viu spiritual si civic. Abia cind abordam aceast aspect, al patriotismului, religiozitatii si civismului la romani, incepem sa vedem rinjetul sinistru al imposibilitatii itindu-se ca o holograma care prinde contur din ceata.
problema e urmatoarea : ultima data cand am fost neutri, ne-au luat Basarabia. Fara aliati, atunci rusii pur si simplu vor pune granita „de securitate si siguranta” pe linia Buzau-Constanta, ca asa le dicteaza lor interesele militare. Si nu vom avea cum sa ne opunem
Minune recenta cu Icoana Maicii Domnului.
Cuvintele din text apartin pompierilor de la ISU Botosani
” Fără credință în Dumnezeu, nu am mai avea speranță și nu am mai vedea lumina care să ne călăuzează pașii atunci când totul pare pierdut.
O icoană cu Sfânta Fecioara Maria și Pruncul Iisus a rămas aproape intactă după ce focul a mistuit totul în jur.
Mai ales acum, când se apropie sărbătoarea Sfintei Maria, să o privim ca un semn că toate problemele pot fi depășite și să sperăm că bunica Elena din satul Coștiugeni…cu ajutorul semenilor, va reuși să depășească acest moment dificil.
O noapte liniștită, tuturor!”
#ISU_BOTOSANI #salvatori #pompieri #SMURD #mereuladatorie #prevenire #biserica #credinta #ajutor
A se vedea link-ul cu Icoana:
Alex, ultima oară nu am fost neutri, iar situaţia nostră de acum ne este este şi mai defavorabilă.
Ruşii ne-au luat Basarabia pentru că nu au recunoscut Unirea cu ţara, nu au recunoscut actul unirii din 27 martie iar noi nu am reuşit să stabilizăm relaţiile cu sovietele astfel încât să ne fie restituit tezaurul şi să ni se recunoască graniţele de la est.
E important de spus că mai degrabă ucrainienii s-au împotrivit şi au fost cei care au împiedicat ajungerea la un acord cu URSS, dar şi ministrul nostru Take Ionescu a luat decizii care au părut corecte pe moment, dar care, după un timp s-au dovedit a fi extrem de păguboase.
Detalii mai multe găseşti şi în acest articol:
https://revistapolis.ro/recunoasterea-unirii-basarabiei-cu-romania-aspecte-istorice-si-de-drept-international/
În esenţă, ruşii (URSS) au considerat că le-a fost smuls un teritoriu care le aparţinea, deşi nu au fost între cei care au pierdut primul război mondial, ci s-au aflat în tabăra câştigătorilor (până la revoluţia bolşevică).
Ruşii consideră că noi am fost aliaţi în primul război mondial, că efortul de război al ruşilor în sectorul de front românesc a fost chiar mai mare decât al românilor (corect), cu pierderi umane la paritate (corect) după care, românii, profitând de tulburările provocate în timpul revoluţiei bolşevice, au ocupat militar Basarabia şi au impus Actul unirii printr-un Sfat al Ţării nereprezentativ şi nelegal. Asta deşi ruşii au fost nevoiţi să intervină pe frontul românesc tocmai din cauza incompetenţei de nemaiîntâlnit a statului major român (corect), în ajutorul poporului român.
Cu alte cuvinte, ruşii consideră că deşi am fost aliaţi (deci ne-am recunoscut reciproc graniţele iniţiale), când am sesizat un moment oportun, le-am înfipt cuţitul în spate şi le-am furat un teritoriu pe care ei îl cuceriseră de la turci cu preţ de sânge, cu mult înainte ca statul român să fi existat.
Ruşii nu au recunoscut Actul Unirii pentru că dreptul popoarelor la autodeterminare despre care vorbea Lenin privea un proces care să se producă în interiorul URSS, nicidecum în urma unei ocupaţii militare externe (adică româneşti). Nici în perioada interbelică nu s-a ajuns la un acord, existând numeroase conflicte şi provocări la graniţa de est a României preponderent cu trupe ucrainiene.
În 26 iunie 1940, ruşii „pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări” au notificat statul român să returneze paşnic teritoriul pe care „l-a luat cu forţa”, lucru pe care românii l-au făcut fără a trage un foc de armă. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ultimatumul_sovietic_dat_Rom%C3%A2niei_%C3%AEn_1940
Însă românii, în loc să caute să rămână în relaţii de pace cu poporul rus, s-au aliat cu Hitler şi au atacat URSS în operaţiunea Barbarossa, pierzând mai apoi războiul. Nu doar atât, ruşii au fost suficient de mărinimoşi să accepte încheierea armistiţiului cu o Românie înfrântă, deşi ar fi putut să o cucerească militar, dat fiind că regele Mihai a dat o lovitură de stat şi a ordonat dezarmarea României fără să fi existat o astfel de soluţie de armistiţiu negociată cu URSS.
Cu alte cuvinte, deşi erau în stare de război cu ruşii, românii au invocat unilateral încheierea unui armistiţiu cu trupele aliate (23 august) deşi nu intraseră în niciun fel de negocieri cu adversarul lor direct. Ruşii nu erau ţinuţi să respecte un astfel de act, în fapt capitulare necondiţionată, dar pretins de români a fi armistiţiu, dar totuşi au făcut-o acceptând mai apoi participarea României la efortul de război antihitlerist ca o dovadă de bunăvoinţă din partea poporului rus, poporul român având posibilitatea de a-şi ispăşi păcatele atacării URSS în 1941. https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/31
Aceasta este, schematic, perspectiva rusă asupra istoriei relaţiilor bilaterale.
Situaţia noastră de acum este şi mai gravă, pentru că am atacat Rusia (ca proxy în Ucraina) deşi nu avem niciun contencios cu Federaţia Rusă, spre deosebire de cele pe care le avem cu Ucraina (teritoriile istorice, politica minorităţilor, canalul Bîstroe). Cel puţin politica uncrainiană a minorităţilor loveşte în egală măsură şi în români şi în ruşi dar, cu toate acestea, România a preferat să fie cleştele cu care SUA aţâţă focul împotriva Rusiei.
Soluţia la această problemă în care ne găsim nu este să fim şi mai slugi la americani, în speranţa că ruşii se vor abţine să îi înfrunte pe americani pe teritoriul nostru. Dacă veţi lectura scara lui Kahn a escaladării conflictelor militare veţi vedea că, dimpotrivă, atunci când conflictul între SUA şi Rusia este recunoscut deschis, ambele părţi se vor concentra pe desfăşurarea ostilităţilor pe teritoriul unor terţi.
Presupunerea era că acest teritoriu terţ va fi reprezentat de ţările baltice pentru a denunţa bluful art. 5 al NATO într-un spaţiu restrâns, izolat, însă, date fiind împrejurările, logica operaţională impune confruntarea SUA pe teritoriul României.
Se pare ca lucrurile s-au schimbat ca situatie operationala: Rusia pierde. Nu stiu daca, pe termen lung si foarte lung, este rau sau bine. Daca nu BRICS-ul, atunci singura forta care poate ingenunchea sau chiar distruge imperialismele globale este o catastrofa naturala locala severa. Tot ce ne ramine este rugaciunea fierbinte ca o astfel de catastrofa sa aiba loc pe teritoriul SUA sau al Europei de Vest: eruptie vulcanica masiva, de preferinta a Yellowstone, seisme extrem de puternice si cu nesfirsite replici, dezechilibre ecologice grave. Avind in vedere modul in care corporatiile efectiv jefuiesc nu doar popoare, ci si ecosfera globala, e o chestiune de „cind”, nu de „daca”. Stiu ce veti obiecta: ca aparent massele de acolo sint amarasteni ca noi, ca nu au o vina directa, etc. Reamintesc ca plebea si patricienii romani deopotriva intimpinau jubilind carul triumfal cu prizonierii si bunurile jefuite de imparatul roman si armata. Si, mult mai recent, cetateanul apusean a avut intotdeauna mentalitatea de „Herrenvolk”. Mai mult decit atit,regindesc ce am scris mai sus, si extind aceasta dorinta destructiva si la adresa Rusiei si Chinei: amintesc ca se facea inchisoare grea in Rusia lockdown-ului lui Putin daca il incalcai, si toti stim cum se traieste in Shanghai acum. Marile puteri nu sint benefice nici pentru popoarele statelor pe care le tin sub cizma, nici pentru propriile lor popoare: „Franta era mare, si francezii nenorociti” (Maurice Druon). Un Occident si o Rusie care sa arate si sa ajunga pentru citeva decenii bune ca un mix intre Leningradul anului 1942 si orasele occidentale din Resident Evil Extinction sau Mad Max, este exact ce avem noi, popoarele si natiunile mici, nevoie ca ragaz istoric pentru resuveranizare si reconstructie, deopotriva a drepturilor individuale si a celor nationale. Logica mea este simpla si naturala, desi nu este de gasit macar o cuanta de bunatate si de altruism in ce am scris, insa cind tilharul moare, cei jefuiti si rapiti sint eliberati. Noi, popoarele mici sintem in postura celor jefuiti si rapiti, deis partial si din vina noastra. Cind te lupti si, nemaiputind lupta, te rogi Cerului sa scapi de un criminal sau de mai multi, nu exista altruism si „second thoughts”.
Dragule, Rusia nu va pierde … iar Occidentul satanizat va disparea …
Amintiti-va ca pe vremea Razboiului Rece, „cei din umbra” au aplicat aceeasi tehnica: popoarele au visat sa le elibereze „dusmanul”, „ceilalti”. Dizidentii din Europa de Est si comunistii din Vest ascultau cu urechile lipite de difuzoare, Radio Europa Libera, respectiv Radio Moscova. S-a ales praful. Acum, este aceeasi tehnica de psyops: vad multa lume pro-suveranitate, visind sa fim eliberati de…Rusia! Ha! Sfatul meu este sa nu ne punem increderea „in fiii oamenilor, intru care nu este mintuire” (in un Pslam scrie asta, nu mai stiu care). Din nou, e fapt public cunoscut ce va reamintesc: Putin a vaxxat obligatoriu (ca in armata, nu?) „anticovid” pe toti cei mobilizati partial. Digitalizarea face progrese si in Rusia, nu mai zic in China si chiar in India si Iran. Sincer, eu imi doresc o lume linistita, a comunitatilor mici si foarte mici, in care toti se cunosc si cel putin partial se si inrudesc, extinse uniform pe toata suprafata planetei (in ciuda a ce delireaza furios ecologistii planeta poate suporta o populatie umana, traind la nivel de tehnologie de maxim secol XX, fara internet si digitalizare, o lume de chiar 40 miliarde de persoane) si care sa nu fie guvernate, ci administrate local, exact ca pe vremea cnejilor si juzilor din proto-statele romanesti si slave balcanice. (Arta guvernarii din aceasta epoca este opusul administrarii, este o arta care face uz deopotriva de o viclenie cruda si de psihologia masselor si chiar de magie neagra pentru a fi eficienta; este „stiinta” in a carei izvoare si indrumari se intilnesc foarte realele „Arta razboiului”, operele lui Machiavelli, delirurile revolutionarilor francezi si bolsevici si falsul grosolan numit „Protocoalele Inteleptilor Sionului”; guvernarea moderna si post-moderna NU este cea pe care o propunea si practica domnitorul Neagoe Basarab; este ceva uzurpator prin origini, destructiv prin procedee si inrobitor prin scopul ultim).
Calculul lui Putin a fost si este in continuare foarte clar. Denazificare si respectarea tratatelor semnate cu Ucraina si cu usa si chiar cu nato. Toti in afara rusilor, nu au respectat nimic. Atunci cand raul cel mai rau vine spre tine, spre familia ta, spre constiinta ta, spre credinta ta, cu scopul de a distruge tot ceea ce este bun si frumos … atunci poti riposta in scopul de a te apara, pe tine, familia, valorile morale, credinta, natia, obstea… fara gand de razbunare ci doar de aparare !!!
Războiul Rusiei nu este unul de apărare, ci unul de agresiune. Noi ne folosim de acest concept pentru că nu putem/nu ni se permite să discutăm pe bune temeiurile rusești și atunci mergem pe o realitate paralelă, ceea ce nu e prea creștinește.
Ei ne impun narațiunea „război ilegal, neprovocat, nejustificat” iar unii dintre noi doar înlătură prefixul.
Eu cred că Rusia are dreptate în acțiunile sale doar în raport de conduita SUA, nu și față de Ucraina, nu că ar fi aceștia ultimii fără de păcat. Însă, de departe, vinovăția aparține americanilor, într-o așa mare măsură că nici nu reușim să o enunțăm cum trebuie.
Estimp, Rusia a căzut din narațiunea războiului drept în cea a războiului sfânt(apud. G.Fedorovici), fără a avea sfințenia ca izvor al acțiunii, eșuând într-o catastrofă în curs de escaladare.