Acordul Patriarhiei cu MAI și dezacordul cu Hristos și cu tradiția liturgică ortodoxă

Patriarhia Română a semnat un acord prin care sunt stabilite reguli clare cum să fie distribuit „Paștile” și „Sfânta Lumină” cetățenilor care doresc să le primească. Vor fi angajați în acest proces atât personalul bisericesc din parohii, cât și voluntari, dar și echipaje de ordine publică. Practic, credincioșii sunt ținuți departe de biserici și serviți cu înlocuitori artificiali prin care să fie estompată credința în Înviere și transferată toată evlavia către ritualuri formale, scoase din rostul lor.

Să nu fiu greșit înțeles, este bine că se face o astfel de distribuire a celor două elemente, dar este greșit că Patriarhia nu vine cu explicații clare ce simbolizează ele și care este rostul acestor acțiuni prevăzute în Acordul cu pricina. Singurele indicii sunt definirea Paștilor drept „Pâinea binecuvântată, în formă de mici prescuri, stropită cu agheasmă şi vin, sfințită anul acesta în Joia Mare, după Sfânta Liturghie” și precizarea că Sfânta Lumină este adusă de la Ierusalim în seara zilei de sâmbătă. Totul rămâne foarte neclar, pietist și după ureche, adică mult prea profan.

Pentru a limpezi puțin lucrurile, trebuie să înțelegem ce sunt cele două și care este rostul lor. Problema aceasta liturgică a fost dezbătută mai pe larg și de alții, iar aici voi expune unele considerații minimale.

În Tipicul Sfântului Sava, care este normativ pentru toate slujbele, nu există această rânduială, ea fiind una „din popor”. Este o combinație ciudată, care a fost reglementată în Liturghierul din edițiile mai noi (de ex., cel din 2000), în care este inserată o „Rugăciune la binecuvântarea pâinii care se numește în popor «Paști», în Sfânta Duminică a Paștilor”. Ea se citește în timpul Axionului, adică atunci când ar trebui sfințită anafura, peste bucățile de pâine „tăiate ca pentru anafură”, care apoi sunt sfințite prin stropirea cu aghiazmă. Așadar este vorba de un ritual încropit, anapoda, lipsit de logică; aceste «Paști» nu sunt nici anaforă, nici pâine simplă binecuvântată, ci undeva la mijloc, dacă poate fi gândit așa ceva. Probabil că această rânduială a apărut dintr-o tradiție după ureche la noi, la români, dintr-un amestec superstițios între diferite ritualuri liturgice din slujba Învierii. Adică a fost combinată pâinea simplă luată cu vin în seara de sâmbătă cu artosul care se binecuvintează pe parcursul săptămânii luminate și cu anafora care se sfințește în mod normal la Liturghie. Încă și mai probabil Rugăciunea menționată mai sus din Liturghier s-a dorit o sistematizare a acestui obicei pentru a primi o formă cât mai corectă.

Totuși Rugăciunea în sine este bizară și incoerentă. În ea este invocat mielul de Paști jertfit de evrei la ieșirea din Egipt pentru a fi binecuvântată… pâinea. Despre ea se mai spune că „am adus-o și o sărutăm”, dând de înțeles că ar avea imprimată imaginea lui Hristos înviat, așa cum o au pecețile de artos. Iar cererea de a alunga „toată boala și neputința” este iarăși o interpolare nepotrivită, fără legătură cu menirea pâinii. Ar fi fost mai corect ca pâinea aceasta să nu fi fost amestecată cu vin și să fie o rânduială prescurtată a artosului.

Pitorescul liturgic al «Paștilor» este evident, fiind înfierat și de Mitropolitul Țării Românești Neofit Cretanul (1738-1753) astfel: „Cei mai mulți din norod nici ar fi știind ce este Sfânta Priciastenie [Împărtășanie], ci numai la ziua Sfintelor Paști ar fi mergând la biserică și nu doar ca să asculte slujba Sfintei Liturghii și să se împărtășească cu Sfintele Taine fiind mai înainte spovediți și gătiți pentru această Taină Sfântă, ci numai ca să ia pâine și vin, paximan [pesmet] ce se numește de voi Paști, iar alții cu ani îndelungați nu s-au spovedit, și alții iar în toată vremea vieții lor, după cum am înțeles, Spovedania și Sfânta Priciastenie [Împărtășanie] ce este nu o știu, fără decât aleargă în ziua de Paști pe la bisericile lor de iau atunci acea pâine și acel vin nesfințit sau iau agheasmă, numind că este Paști” (din cartea Ioan Ică jr., Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, Sibiu 2006, p. 7).

O altă sugestie cu privire la originea acestui ritual ni-l oferă Tipicul Sf. Sava, care menționează următoarele: „Trebuie să se ştie: că atât carnea cât şi prinosul cel alb, adică brânza şi ouăle nu sunt Paştele, nici Mielul, precum zic unii oarecare care şi primesc din acestea, cu toată evlavia, ca şi cum se împărtăşesc dintr-o oarecare sfinţenie, ci sunt o aducere normală, pentru că nu se poate ca să se aducă acestea ca şi o jertfă lui Dumnezeu, ci doar ca o Binecuvântare a celor ce încep după Post să mănânce carne, brânză şi ouă, pentru că cele puse înainte se Binecuvântează de către Preot cu Rugăciunea cea pentru mâncare. Pentru că Paştele cel adevărat este însuşi Hristos, Mielul Cel ce ridică păcatele lumii, care în Sfântul Altar, întru Jertfa cea fără de sânge, întru Preacinstitele Taine ale Cinstitului Său Trup şi ale Sângelui Său celui de viaţă făcător, se aduc de către Preot, lui Dumnezeu şi Tatălui, şi dintru Acelea cei ce mănâncă se împărtăşesc cu vrednicie ( să se ştie), că Paştele cel adevărat îl mănâncă. Şi pentru aceasta prinoasele cele aduse, care nu sunt Paşte, nu se cuvine să fie puse în Sfântul Altar sau în Biserică ci afară de Biserică, sau în Pridvor pentru ca prin Rugăciune să se binecuvinteze…”. Așadar este posibil să fi existat unele tradiții greșite care au fost transferate apoi la pâine amestecată cu vin, nu la cărnuri și brânză.

Lucrurile sunt puțin mai încurcate chiar și decât în observațiile de mai sus, dar este important de reținut că această rânduială, așa cum este ea, ar trebui să fie săvârșită în noaptea de Înviere, de unde își trage numele de «Paști» și să fie distribuită tot atunci. Totuși, din Acordul dintre Patriarhie și MAI de anul acesta, aflăm că ea se va face joi, nu în duminica cea mare a Praznicului, ba chiar că va fi împărțită în zilele de vineri și sâmbătă, adică înainte de marea Sărbătoare creștină. Deci, pe lângă validarea la scară mare a unui obicei cu nuanțe superstițioase, este distrusă și corelarea corectă cu Învierea, cu așteptarea momentului liturgic măreț. Căci se naște întrebarea: Ce rost are să fie distribuit Paștile înainte de Paști?

Cât privește Sfânta Lumină, este interesant că va fi dată mai departe chiar și de organele de ordine. Oare ce simțământ sacru și de evlavie va simți cineva care va primi de la un polițist lumina de la Ierusalim? Mai ales în trafic (pct. 10).

Lumina de Paști este un simbol al Învierii lui Hristos, al ieșirii din întunericul morții și iadului. Ea este dată de preot prin chemarea „Veniți de luați lumină!”. Este foarte important momentul, anume începutul slujbei de Paști, nu pe stradă și nu în afara slujbei. Mai mult, nu e necesar să fie lumina coborâtă la Ierusalim, ci poate fi și de la o candelă din altar. Important este ca oricine să o primească de la preot sau arhiereu la slujbă. Altfel, se desacralizează și se transformă totul în superstiție, dând valoare unor lucruri secundare. Lumina care vine la Ierusalim are măreția ei că vine acolo, la rugăciunea rostită de Patriarh, în Mormântul Domnului. Ne bucurăm să o avem, dar nu o putem transforma în ceva magic, ce trebuie împărțit pe străzi în mod nefiresc, într-un cadru rupt de contextul liturgic și sfânt.

În concluzie, cine dorește să prăznuiască Paștile cu credință, nu cu ritualuri superstițioase, ar fi bine să țină cont de aceste lucruri și să evite fetișizarea Praznicului Învierii și chiar devansarea nejustificată a momentelor liturgice. Dimpotrivă, este mult mai de preț rugăciunea și evlavia sinceră, care izvorăsc din păzirea poruncilor evanghelice. Nu pot să spun că este rău ca cineva să primească lumina de la Ierusalim, totuși să o facă într-o manieră folositoare, cu o trăire lipsită de superstiții, cu gând la Învierea Domnului și la schimbarea vieții prin fapte bune. Cât despre pâinea numită Paști, mai bine este să ne mulțumim cu anafura sau să ne pregătim cum se cuvine pentru a ne împărtăși cu Sfintele Taine, care sunt Paștile cel adevărat.