Greva nelegală de la STB şi conceptul de Wildcat Strike Action
A trecut necomentată o ştire din Săptămâna Mare care comportă consecinţe însemnate asupra societăţii româneşti. La o privire superficială, ştirea s-ar înscrie în lungul şir al neputinţelor nostre colective, abil întreţinute şi încurajate de statul român, fără însă a ieşi din tipar. Cu toate acestea, impactul asupra democraţiei româneşti poate fi considerat unul fatal.
Concedieri şi sancţiuni!
Este vorba despre concedierea a unui număr de 222 de şoferi şi vatmani de la Societatea de Transport Bucureşti S.A. şi sancţionarea a peste 500 alţi angajaţi, pentru implicarea în greva nelegală din ianuarie. Ştirea este importantă întrucât, în opinia mea, marchează un capăt de drum pentru sindicalismul românesc. Mă feresc să scriu că „mai rău de atât nu se poate!” deşi poate că ar fi fost oportună o astfel de exclamaţie.
Concedierea vine ca sancţiune pentru implicarea într-o grevă nelegală, despre care presa afirmă că „a blocat Bucureştiul timp de 5 zile”. Departe de a fi aşa, dar să admitem că a existat o perturbare gravă a trasportului public de suprafaţă în capitală. Similar, ar trebui să reţinem şi faptul că măsura concedierii reprezintă nu atât o sancţiune de natură disciplinară, de dreptul muncii, cât o măsură menită de a înlătura „nucleul dur” al sindicatului, astfel cum sursele publicaţiei adevărul.ro nu se sfiau să recunoască încă din luna ianuarie („Prin această mişcare, autorităţile ar scăpa şi de nucleul dur al greviştilor din jurul lui Vasile Petrariu, liderul sindical care este şi membru P.S.D.”).
Presa a insistat pe această calitate de pesedist a liderului sindical, împrejurare considerată suficientă pentru a delegitima protestul sindicaliştilor, protest despre care aceştia au insistat că nu este grevă, după cum au insistat şi asupra faptului că directorul S.T.B. doreşte desfiinţarea organizaţiei sindicale. Relatările de presă converg cadrajului mediatic dominant, vădit anti-sindicalist.
Ce este wildcat strike action?
Dată fiind natura controlată a sindicalismului românesc, precum sunt toate celelalte organisme sociale care au vocaţia de a acumula şi exercita putere politică, în România nu s-a realizat un transfer de know-how sindicalist de substanţă care să explice rostul şi noima tacticilor sindicale şi, mai ales, importanţa covârşitoare a sindicalismului pentru sănătatea oricărui stat democratic. Motiv pentru care trebuie să apelăm la experienţa (şi vocabularul) altor ţări pentru a explica şi justifica acţiuni care ţin de elementarul expresiei sindicale. Detalii pot fi găsite şi pe Wikipedia.
Wildcat strike action reprezintă o acţiune de protest nelegală dar legitimă. Istoria sindicalismului nu poate fi disociată de caracterul său militant, mai ales în condiţii de nelegalitate, dat fiind faptul că patronatul capitalist sau politic nu a avut nicio rezervă în a-şi legifera dispoziţii legale menite să cimenteze starea de fapt împotriva căreia protestau salariaţii. Tot istoria ne învaţă că drepturile omului nu pot fi disociate de lupta sindicală şi că sistemul de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti care constituie astăzi fundamentul statului democratic s-a dezvoltat pe fondul unor mişcări muncitoreşti (labour movements), mai cu seamă de natură sindicală. Cazul „Solidarność” este cel mai la îndemână.
De ce să fie recunoscută legalitatea retroactivă a unui protest?
Realitatea mai multor state occidentale recunosc acestui tip de acţiune de protest sindical (wildcat strike action) o legalitate ex tunc (retroactivă), motivat de faptul că statul este unicul garant al păcii sociale şi că este responsabilitatea sa predilectă de a se manifesta proactiv astfel încât conflictele colective de muncă (cu substrat profesional, social, economic sau politic) să nu se producă. Atunci când viaţa socială produce astfel de izbucniri, statul recunoaşte retroactiv legalitatea protestului, pe baza legitimităţii dezideratelor sale. Dacă statul ar forţa stingerea protestelor prin măsuri coercitive, punitive, statul şi-ar renega rostul său principal şi şi-ar surpa propria legitimitate, care derivă din promisiunea de a gestiona binele public garantând libertatea şi bunăstarea cetăţenilor.
În caz contrar, statul s-ar manifesta totalitar şi ar îndreptăţi acţiunile subversive şi, ulterior, ofensive de răsturnare a ordinii politice, cu consecinţe sociale, economice şi politice mult mai grave. Dacă nu este permisă lupta sindicală, lupta devine una cu caracter politic, de emancipare, pentru libertate, căci nimeni nu acceptă o viaţă de aservit. Este, aşadar, mult mai echitabil ca statul să-şi recunoască cu prioritate propriul eşec în a asigura pacea socială, în loc să cauţioneze o drastică politică sancţionatorie.
Pot fi evitate protestele?
O lege dreaptă şi echitabilă a dialogului social are menirea de a pune la dispoziţia sindicatelor suficiente instrumente de exprimare astfel încât să fie preîntâmpinate conflictele, esenţială fiind recunoaşterea calităţii de partener social a organizaţiei sindicale. Partener social fiind actorul (sindicat sau organizaţie patronală) care interacționează în procesul voluntar prin care partenerii sociali se informează, se consultă și negociază în vederea stabilirii unor acorduri în probleme de interes comun (art.1 lit.a) şi b) din Legea dialogului social).
Dificultatea majoră în România rezidă în a accepta că „problemele de interes comun” sunt indicate ca atare şi de patronat dar mai ales de sindicat, iar „problemele de interes comun” vizează cu predilecţie modalitatea de conducere şi management, şi mai puţin partea de execuţie. Ideea de a recunoaşte unui sindicat calitatea de partener cu care negociem actul de conducere este una care tulbură profund orice şef, pentru care funcţia obţinută este cheia de boltă a reuşitei sale profesionale, dar mai ales personale.
Devin toate protestele legale?
Atât legea cât şi patronatul trebuie să recunoască importanţa organizării sindicale ca actor legitim şi autonom, deţinător al unui capital propriu de putere, pus în slujba membrilor de sindicat, capital prin care membrii de sindicat participă (şi) la actul de conducere a unităţii a cărei salariaţi sunt. Aşa se explică de ce, în România, sindicalismul este portretizat (nu doar de presă) ca un uzurpator, ca un actor nelegitim, la care trebuie să se iasă „cu ranga”. Asupra costurilor unei astfel de abordări voi reveni infra.
Legalitatea acţiunilor sindicale trebuie apreciată în raport de o lege care să constituie o bază viabilă a dialogului social, potrivit principiului indivizibilităţii binelui public şi al principiului negocierii asupra problemelor de interes comun. Legea trebuie să slujească echităţii sociale nu să o constrângă, să o mutileze. Legea este pentru om, nu omul pentru lege.
Prin urmare, în toate domeniile, dar cu atât mai mult în materie sindicală, legalitatea nu trebuie disociată de legitimitate. Un protest poate fi considerat nelegal doar atunci când legea însăşi conferă toate mijloacele de expresie sindicală necesare îndeplinirii funcţiei pentru care existenţa sindicatelor este recunoscută de lege. O lege care reduce organizaţia sindicală la o formă de butaforie birocratică, esenţialmente lipsită de putere, nu este în măsură să determine legalitatea unei acţiuni sindicale, iar membrii de sindicat sunt chemaţi să respingă şi să denunţe categoric un astfel de act normativ, inclusiv de pe poziţii anarho-sindicaliste.
Ce fel de lege a dialogului social avem noi?
Un studiu al fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung, din 2015, asupra căruia vă recomand să cumpăniţi, reaminteşte unele adevăruri dureroase:
Înainte de criza economică, a existat un echilibru de forţe între sindicate şi patronate susținut de legislația muncii. Modificarea Codului Muncii şi adoptarea legii Dialogului Social în 2011 au diminuat drepturilor angajaţilor de a se organiza în sindicate, precum şi drepturile sindicatelor de a negocia contracte colective de muncă şi de a trece la acţiune sindicală. Aceste schimbări legislative au dus la dezechilibrarea raportului de forţe în favoarea angajatorilor. În acest context, numărul angajaților acoperiți de contracte colective de muncă s-a redus dramatic. La nivel naţional, sindicatele si patronatele nu mai au dreptul să negocieze contractele colective inter-sectoriale, în timp ce înainte de 2011 toţi angajaţii erau acoperiți de contractul de muncă unic la nivel naţional. La nivel de sector, doar o treime dintre ramurile care aveau contracte colective de muncă înainte de 2011, au continut sa le aibă in 2014.
Modificările legislative au condus la anularea drepturilor fundamentale ale sindicatelor la negociere colectivă, subminând dreptul de a constitui sindicate şi de a trece la acţiune sindicală. În consecinţă, contractele colective inter-sectoriale au încetat să existe şi s-au încheiat foarte puţine contracte colective pe grup de unităţi după adoptarea, în 2011, a noii legislații privind relaţiile de muncă. Guvernarea de centru-dreapta a folosit criza ca pretext pentru a reforma sistemul relaţiilor de muncă, beneficiind de sprijinul „Troicăi” alcătuită din Uniunea Europeană (UE), Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Centrală Europeană (BCE).
Care guvernare de centru-dreapta?
Este vorba de guvernul Boc, din mandatul acelui băsescu, în perioada căruia s-a pus în executare şi în România „Doctrina şocului”. Amintirea dispoziţiilor categorice ale Troicăi, încurajată de guvernarea din acea vreme, rămâne vie şi la mai mult de un deceniu. Victoria Stoiciu afirma într-un interviu din 2017 că legislaţia dialogului social „a fost o mișcare parte a măsurilor de austeritate și a reformelor structurale, făcută la presiunea marelui capital, reprezentat de multinaționale. Scopul a fost clar – slăbirea puterii de reprezentare a angajaților”.
Ce criticăm concret?
De pildă, faptul că între grevă şi ceea ce în mod obişnuit este denumit greva japoneză nu există nicio diferenţă de esenţă, ambele instrumente fiind pur simbolice. Astfel cum sunt legiferate astăzi acţiunile directe, greva este dificil de iniţiat şi imposibil de menţinut astfel încât să determine, prin putere sindicală, concesiile care le sunt refuzate sindicatelor pe calea negocierilor. Întreaga legislaţie sindicală a transformat acţiunile organizaţiilor sindicale într-un soi de virtue signaling, într-o activitate principială de lamentare publică şi de concurenţă pentru empatia publicului, chestiune cu totul străină de forţa şi menirea expresiei sindicale.
În cazul nostru concret, greva de solidaritate este limitată la acelaşi sector de activitate şi poate fi desfăşurată doar pentru o singură zi. În reglementarea condiţiilor de grevă sunt prevăzute limitări de fond care transformă principalul instrument sindical într-o acţiune de PR, iar nu una care să producă efectul disruptiv necesar trezirii statului la realitatea vieţii sociale. De pildă, art. 202-206 din Legea dialogului social prevăd limitări şi excepţii de substanţă, care deturnează acest instrument de la menirea sa. Domeniile cu caracter strategic sunt excluse de lege din aria de acţiune sindicală sau sunt drastic limitate. Protestele spontane nu sunt acoperite de legislaţie, după cum nu este reglementată nici greva generală. Împotriva oricărui rost al existenţei şi afirmării sindicalismului, acţiunile sindicale nu pot viza obiective cu caracter politic. O interdicţie legitimă care proteja actul concret al legiferării de un eventual abuz al forţei sindicale a fost extinsă astfel încât să vizeze întregul câmp al activităţii politice, împingând sindicalismul în marginalul vieţii publice şi negându-i vocaţia proprie şi legitimă de putere publică.
Care sunt consecinţele?
Principalul efect este acela al lipsirii societăţii civile de principalul pol de putere, contrapondere organizaţiilor patronale şi statului. Ideea că ONG-urile ar putea suplini cumva prezenţa publică a sindicatelor este una cel puţin naivă dacă nu chiar de rea-credinţă. Solidarizarea angajaţilor produce o agregare a puterii individuale într-un monolit sindical care se poate angaja în negocieri autentice, de substanţă, atât cu statul, cât şi cu marele capital.
Prin natura sa, sindicalismul va avea mereu o expresie naţională, dat fiind că, spre deosebire de ONG-urile subvenţionate din afară, de marele capital şi de partidele politice subjugate acestuia, forţa de muncă va rămâne una naţională, românească, orientată spre binele public naţional.
Spre deosebire de societatea civilă care se manifestă în stradă, sindicalismul nu poate fi sabotat de infiltraţii jandarmeriei, nu poate fi sancţionat contravenţional şi provocat în scop de delegitimare a expresiei sale. Nu pot veni jandarmii la locul de muncă a fiecăruia să-i suplinească activitatea în caz de grevă.
Sindicalismul dispune de un for propriu în interiorul căruia presa aservită marelui capital şi statului nelegitim nu se poate angaja în deturnarea conversaţiei. Sindicalismul are o organizare proprie, autonomă, care se legitimează prin proceduri insularizate de presiunea mediatică.
Sindicalismul produce un discurs public cu o puternică componentă economică, imposibil de replicat şi de susţinut de societatea civilă. Organizaţiile sindicale, federaţiile, confederaţiile, prin efectul legii, trebuie să aibă acces la date cu caracter economic şi financiar de o specificitate la care societatea civilă nu are nici acces şi nici competenţă a le aprecia.
În lipsa sindicalismului, reformele economice ale statului, politicile fiscale şi financiare, inclusiv cu privire la gradul de îndatorare publică, nu pot primi niciun fel de critică de fond. Sindicalismul produce argumente economice cu caracter calitativ, ponderate şi integrate în mersul vieţii sociale şi economice, distincte de caracterul sec al datelor cuprinse în anuarele statistice disponibile publicului specializat. În România, astăzi, nu mai există niciun fel de dezbatere economică.
Lipsa educaţiei financiare care se produce prin acţiune sindicală a sărăcit şi deprofesionalizat discursul public într-o aşa mare măsură încât astăzi, în România, este imposibilă dezbaterea de substanţă a oricărei politici publice. Ariditatea intelectuală provocată de evacuarea sindicatelor din dezbaterea publică este una cu efect ireversibil, lipsind orice fel de repere intersectoriale, în afara celor de loby al patronatului, nereprezentative pentru publicul larg.
La un deceniu de la marea reformă a legislaţiei muncii, niciuna dintre promisiunile atunci formulate nu s-a realizat. Mai mult, politica wage led growth, aplicată de Partidul Social Democrat potrivit gândirii economistului Cristian Socol, a produs punctual o bunăstare rezonabilă, în răspăr cu exact argumentele neo-liberale care au impus lichidarea sindicalismului românesc.
Prin ce poate fi fatal impactul concedierii şoferilor STB?
Prin incapacitatea noastră de a înţelege rostul acţiunilor sindicale şi de a milita pentru recuperarea funcţiei sociale a sindicatelor. Acceptând concedierea punitivă a „nucleului dur” al sindicatului din interiorul STB, societatea românească abdică de la principalul său instrument de putere descentralizată, independentă faţă de puterea de stat. Societatea civilă nu poate avea niciun fel de impact într-un regim politic care nu poate fi tras la răspundere, care nu poate fi confruntat, care exercită actul politic cu rea-credinţă, excluzând şi negând opoziţiei rolul său legitim.
Chestiunea prezintă o importanţă crucială în contextul caracterului totalitar al statului român care neagă substanţa drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, încurajând un discurs mediatic străin de realităţile sociale, menţinând populaţia într-o continuă stare de temere şi de confuzie, prin presa aservită.
Lichidând sindicalismul autentic, menţinând expresia sindicală la nivelul unei potemkiniade fără efect şi fără putere proprie, sacţionând nediferenţiat protestele fără a cerceta cauzele generatoare, fără a proteja existenţa legitimă a sindicatelor în interiorul unităţilor publice şi private, statul realizează o verticală completă a puterii, una cinică, mincinoasă, umilitoare şi dezumanizantă.
Aşa cum o comunitate sănătoasă se bucură de zarva unei nunţi care ocupă strada, asemenea ar trebui să privim curajul sindical de a exprima solidar fărâma de putere proprie în scopul atingerii unui obiectiv mai înalt decât al interesului propriu. Incapacitatea statului de a reveni la lecţiile demult afirmate şi verificate ale dialogului social va duce la pieirea sa.
Ce e de făcut?
Reforma legislaţiei muncii şi a dialogului social. Reafirmarea sindicalismului ca factor legitim de putere în societate şi asigurarea rolului autentic de parteneri sociali pentru organizaţiile sindicale. Know-how există, interes deloc.