Am terminat prelegerea de ieri, subliniind această apropiere uimitoare pe care un erou anarhist ca Piotr Verhovenski o face între Papa de la Roma şi viitorul doctrinei revoluţionare ruse, şi spuneam că această apropiere nu e deloc întâmplătoare în cugetarea lui Dostoievski, nu este o simplă afirmaţie trecătoare, ci este o atitudine permanentă, un fel permanent de a gândi. Pentru că şi socialismul, cu toate nuanţele şi derivatele lui, şi catolicismul reprezintă dintr-un anumit punct de vedere acelaşi lucru. Dacă prin atitudinea sa critică faţă de ideea revoluţionară, văzută ca o eliberare a raţiunii crescute în libertatea arbitrară, Dostoievski se desemnează ca un creştin hotărât, prin atitudinea sa faţă de catolicism, atât de oarbă, neîndurătoare, necruţătoare, cugetarea lui capătă un colorit specific ortodox.

Creştin când repudiază ideea specific revoluţionară, el se arată profund ortodox când repudiază catolicismul. Ştiţi cu toţii că e o trăsătură specifică a noastră, a ortodocşilor faţă de catolicism. Şi o atitudine care e — mi se pare mie — foarte puţin creştină, fiindcă dacă aţi observat, ortodocşii nu au aceeaşi atitudine faţă de protestantism ca faţă de catolicism. În lumea ortodoxă, protestantismul e privit cu mai multă simpatie decât catolicismul. Ortodoxul simte chiar un fel de satisfacţie atunci când la capitolul respectiv din istoria universală citeşte ravagiile pe care le-a făcut marea reformă împotriva catolicismului. Şi aceasta este o atitudine foarte puţin creştină.

Eu n-am să vă fac — şi cred că sunteţi siguri de lucrul acesta — o propagandă de simpatie pentru catolicism, dar sunt anumite lucruri pe care le putem discuta. Această repulsie faţă de catolicism în lumea ortodoxă îşi are fără îndoială explicaţia ei. Mai întâi: e o diferenţă mare de ordin dogmatic pe care o cunoaştem cu toţii. Aceasta, fireşte, ne va face totdeauna să stăm cu totul la o parte faţă de catolicism.

Pentru noi, ortodocşii, catolicismul reprezintă una din cele mai mari erori care s-au născut în cursul istoriei creştinismului. Dacă vă reamintiţi prelegerea mea inaugurală, spuneam acolo că elementul care a fărâmiţat îndeosebi unitatea creştinismului l-au alcătuit anumiţi teologi care, sustrăgându-se controlului şi autorităţii ecumenice a marii Biserici a Răsăritului, şi-au permis să gândească pe socoteala lor proprie şi să interpreteze în mod personal dogmele şi învăţătura creştină, personal sau mai mulţi la un loc, formând un grup, cum e cazul Bisericii catolice.

Biserica romano-catolică a făcut prima greşeală atunci când a formulat dogma de diferenţiere faţă de noi. A evoluat din greşeală în greşeală, depărtându-se cu fiecare greşeală nouă încă mai mult de adevărata Biserică, de adevărata dogmă pe care o reprezintă Biserica noastră. Homiakov, mare gânditor rus în materie religioasă, făcând acest proces catolicismului, îi reproşează lipsa de iubire creştină, care l-a făcut să cadă din marea comunitate a mântuirii, şi adaugă că această lipsă de iubire a atras după sine o regretabilă diminuare a înţelegerii religioase pentru catolici.

Vă dădusem şi un exemplu când am vorbit despre slavofilism, cum explica bunăoară Homiakov provenienţa lui filioque ca dogmă catolică. Iubirea e principiul înţelegător pentru el. Prin iubire putem pătrunde în tainele cele mai ascunse, la care n-am putea ajunge niciodată pe calea raţiunii noastre logice sau discursive. “Prin iubire”, zice el, “noi, ortodocşii, putem pătrunde până în tainele cele mai de nepătruns ale dogmei Sfintei Treimi”.

Catolicismul, depărtându-se din comunitatea de iubire, a atras după sine diminuarea înţelegerii faţă de această mare taină. Astfel, faţă de dogma Sfintei Treimi, catolicii au căzut în această regretabilă confuzie, confundând purcederea, care este un act de esenţă internă şi tainică, cu simpla trimitere, care este un act exterior. Într-adevâr, după Sfânta Scriptură trimiterea o poate face şi Tatăl şi Fiul. Dar acesta este un act exterior şi nu esenţial Sfintei Treimi. Purcederea însă e numai de la Tatăl. Dar procesul purcederii este un lucru de natură interioară. Lipsindu-le iubirea, ei confundă efectul văzut, care este trimiterea, cu un lucru de esenţă interioară, fundamentală, care este purcederea. Aşa explica Homiakov una din principalele erori dogmatice care îi diferenţiază pe catolici de ortodocşi. Prin urmare, din punct de vedere al dogmei creştine, noi, care ne găsim într-un domeniu nealterat de nici o tentativă, în domeniul dogmei necorupte şi necoruptibile, după credinţa noastră suntem într-adevăr foarte departe de catolici, care prin erorile lor de gândire au intervenit şi modificat într-atât anumite dogme încât s-au depărtat aproape iremediabil de credinţa noastră.

Nici una din aceste constatări n-ar putea să nască un raport de ură faţă de catolici, cel mult un raport de compătimire a unor oameni, a unor credincioşi, a unei Biserici, mai bine zis, care, ştiind că ea a păzit adevărul absolut în forma cca mai nealterată cu putinţă, se roagă în toate slujbele sale pentru revenirea tuturor rătăciţilor la sânul acestui adevăr nealterat.

Ştiţi că în problema acestui resentiment al ortodocşilor faţă de catolici noi nu vorbim din punctul de vedere al catolicilor. Este treaba lor ce atitudine au faţă de noi. Ştiţi însă că afară de diferenţe dogmatice mai există şi alte motive de ordin istoric, de ordin mult mai omenesc care au hrănit de la început şi au dat pecetea acestui profund sentiment al Răsăritului faţă de Apusul romano-catolic.

Ştiţi că la separarea celor două Biserici de la 1054 au prezidat nu numai diferenţe de înţelegere a dogmelor, dar au prezidat o serie întreagă de elemente politice, care au avut loc între Occident şi Orient. Privind astăzi lucrurile în perspectiva istorică, găsim că era natural ca bizantinii să poarte ură apusenilor pentru anumite lucruri care s-au petrecut politiceşte între ei, dar nimic nu mi se pare mai absurd decât a moşteni din moşi-strămoşi această ură a unei rase faţă de altă rasă umană, care nu aparţine rasei bizantine.

Noi însă din generaţie în generaţie am moştenit toată această ură de natură politică, toată această ură a Bizanţului faţă de Apus, fără să ne privească deloc lucrurile acestea, fiindcă noi n-am participat la acte de ordin politic care s-au petrecut între Roma şi Bizanţ.

Prin urmare, acest resentiment de ordin istoric care tronează din veac în veac şi pe care noi ni l-am însuşit într-un mod necontrolat şi inexplicabil pentru lumea ortodoxă, care nu face parte din rasa bizantină, încă o dată, această ură faţă de catolicism cu o preferinţă mărturisită sau nemărturisită pentru protestantism, eu unul nu o înţeleg. Ea a persistat mai ales în lumea rusă care s-a socotit pe de-a-ntregul moştenitoarea imperială a Bizanţului imperial.

La aceste consideraţii de ordin general, în ce priveşte atitudinea lui Dostoievski faţă de catolicism, se mai adaugă şi alte motive speciale ale gândirii lui Dostoievski, şi anume: acolo unde el pune pe acelaşi plan catolicismul cu socialismul sau, cum am zice, în termen curent, catolicismul cu marxismul.

De-a lungul romanelor sale veţi întâlni în gura diferiţilor eroi — a eroilor care reprezintă partea pozitivă, partea creştină în special din opera sa— cuvintele cele mai injurioase, criticele cele mai neîndurătoare la adresa catolicismului. Şi nu cred că sunt lucruri indiferente pentru autorul acestor ştiri, uneori vulcanice. De unde ştim acest lucru? V-am spus că, pentru a nu greşi în studierea lui Dostoievski, în găsirea adevăratei lui concepţii imprimate în opera lui literară, trebuie să luăm totdeauna ca un indiciu sigur cartea lui intitulată Jurnalul unui scriitor.

În această carte, care constă din trei volume şi care este o culegere de articole şi studii pe care le-a scris în diferite epoci ale vieţii, dar mai ales în ultima parte a vieţii lui, Dostoievski se exprimă asupra tuturor problemelor importante care l-au frământat în raport cu evenimentele în curs. Pentru a lămuri, când stăm la îndoială dacă într-adevăr în opera lui cutare sau cutare pasaj şi l-ar însuşi sau nu Dostoievski, trebuie să recurgem neapărat la acest jurnal, unde vom descoperi în cutare chestiune care ne interesează ce atitudine are Dostoievski.

În ce priveşte atitudinea eroilor lui faţă de catolicism, nu este izolată, nici întâmplătoare şi străină de autor. Dostoievski subscrie orice cuvânt pe care eroii lui îl rostesc la adresa catolicismului. Aceasta o vedem din Jurnalul unui scriitor, unde nu o dată tratează problema catolicismului în raport cu ortodoxismul, şi nu-şi dezminte niciodată această atitudine. Ceva mai mult: ceea ce vorbesc eroii în romane, împotriva catolicismului, nu este aproape nimic faţă de ceea ce exprimă direct Dostoievski împotriva catolicismului.

Vom exterioriza pentru astăzi un singur pasaj; ele sunt nenumărate, dar vom exterioriza unul singur, din care vă puteţi face o idee destul de clară asupra judecăţii dostoievskiene. Este din volumul al treilea, paginile 12 şi 13, ediţia franceză: “Eu nu vorbesc numai de religia catolică, ci de ideea catolică întreagă”, zice el, “de naţiunile care s’au constituit după această idee în cursul veacurilor şi care sunt impregnate de ea. Iar Franţa e, din acest punct de vedere, întruparea cea mai desăvârşită a ideii catolice de-a lungul veacurilor, cheia de boltă a acestei idei, pe care a moştenit-o de la romani şi a menţinut-o conform spiritului lor. Această Franţă care în epoca noastră şi-a pierdut aproape în întregime religia (iezuit şi ateu e tot una), care nu o dată a închis bisericile şi în anume zile L-a pus chiar pe Dumnezeu în balotaj; această Franţă care şi-a tras din principiile de la ’89 socialismul său particular, adică pacificarea şi construcţia societăţii omeneşti în Hristos şi în afară de Hristos, cum încercase s’o facă, fără să reuşească, catolicismul prin mijlocul lui Hristos; această Franţă însăşi, cu cluburile sale revoluţionare, cu ateii săi, cu socialiştii săi şi cu ai săi cumularzi moderni, continuă încă şi e totdeauna naţiunea catolică prin excelenţă, încărcată de spiritul şi de litera catolică, chiar atunci când proclamă cu gura celor mai răi dintre ateii săi cuvintele: libertate, egalitate, fraternitate — sau moartea! Tot astfel le-ar proclama, dacă ar fi obligată să proclame şi să formuleze o libertate, o egalitate şi o fraternitate catolică. Şi aceasta, în acelaşi spirit, stilul şi spiritul unui popă din evul mediu. Socialismul francez îşi dă aerul celei mai vehemente protestări contra ideii catolice. Această protestare care de fapt s’a ivit către sfârşitul secolului trecut nu e altceva decât continuarea cea mai exactă şi cea mai dreaptă a ideii catolice, ea e rezultanta cea mai completă, o consecinţă fatală elaborată în curs de secole, căci socialismul francez nu e altceva decât unificarea cu forţa a neamului omenesc — idee ce s’a văzut apăsând asupra Romei antice şi care s’a păstrat neatinsă în catolicism. Astfel ideea eliberării spiritului uman de catolicism e modelată în formele cele mai stricte ale catolicismului, împrumutate de la însăşi esenţa, litera, materialismul, despotismul şi morala lui”.

lată, prin urmare, motivele acestei atitudini a lui Dostoievski faţă de catolicism. Afară de motivele generale ale unui ortodox, de care am vorbit adineaori, el are motive specifice felului său de a cugeta. Pentru Dostoievski, catolicismul nu este numai confuzia catolică, ci este o întreagă formulă culturală sau formula culturală integrală în care se dezvoltă lumea apuseană. Pentru Dostoievski, catolicismul înseamnă cultura şi civilizaţia europeană. Aceasta e ceea ce critică, dispreţuieşte şi urăşte el în catolicism.

Ca un gânditor şi ca un ortodox al cărui principiu de bază e ideea de libertate, el nu poate suporta ideea de autoritate excesivă pe care o întrupează catolicismul. Şi tot aşa ca un ortodox, adică asemeni unui credincios desprins de interesele imediate materiale ale lucrurilor, căci aceasta este, cum ştiţi, una dintre trăsăturile esenţiale ale Ortodoxiei noastre, el nu poate suporta nici materialismul acestuia.

Autoritatea catolicismului şi materialismul lui sunt cele două idei pe care nu le poate suporta Dostoievski în catolicism, pentru că aceste elemente le vede derivate mai departe, sub alte formule politice decât cele catolice, sub forma socialismului sau a comunismului. Nu numai reforma, dar revoluţia franceză s-a născut având ca tendinţă proclamarea ideilor de libertate, egalitate şi fraternitate. Aceasta împotriva teroarei pe care o exercita autoritatea catolică în vechiul regim, însă şi aici e genială observaţia lui Dostoievski: proclamând această libertate, egalitate şi fraternitate, revoluţia franceză nu are întru nimic mai puţină autoritate şi teroare decât catolicismul însuşi împotriva căruia s-a ridicat, fiindcă formula adevărată a revoluţionarilor a fost: “Liberte, egalite, fratenite ou la mort”. “Ori primeşti libertate, egalitate şi fraternitate, ori treci la eşafod”. Prin urmare, era nu numai o eliberare din autoritarism, dar autoritarismul revoluţionar era dus la exces în terorismul revoluţionar cu care se voia să se imprime lumii aceste principii.

În această teroare a revoluţiei, Dostoievski nu vede altceva decât o prelungire a ideii de autoritate catolică şi tot astfel, în latura materială a lucrurilor, catolicismul e fără îndoială impregnat de oarecare materialism în comparaţie cu ortodoxia, întrucât acest catolicism vrea în acelaşi timp şi o împărăţie terestră.

Catolicismul nu se poate concepe numai ca Biserică, ci în acelaşi timp şi ca stat. Prin urmare, catolicismul ţine neapărat ca Biserica romano-catolică să aibă acest suport material, în forma de imperiu politic pe acest pământ. Ca ortodox, Dostoievski nu poate suporta acest lucru în catolicism. Dar ceva mai mult: principiul acesta materialist al Bisericii catolice, o caracteristică, dar nu o dominantă, îl vede mai departe în socialism, în revoluţia franceză.

O spune chiar în acest pasaj şi de nenumărate ori în scrierile lui. În această unificare şi organizare materială cu forţa a lumii, catolicismul este prin urmare identificat cu materialismul. Într-unul dintre cele mai celebre pasaje ale lui Dostoievski, el acuză de-a dreptul Biserica romano-catolică de faptul că prin structura ei în mod natural a născut atât protestantismul, cât şi socialismul revoluţionar, şi că aceste erori ale lumii modeme occidentale nu s-ar fi putut naşte în nici un caz decât dintr-o instituţie cu structura Bisericii romano-catolice. Acestea sunt motivele principale ale cugetării lui Dostoievski, care îl determină pe el la o atitudine atât de critică, atât de neîndurată faţă de catolicism.

Sub raportul acesta, dacă nu totdeauna, dar uneori Dostoievski are dreptate, nu atât când se îndreaptă direct împotriva catolicismului ca instituţie, ca Biserică, cât împotriva anumitor caractere evidente ale întregii culturii occidentale.

Bunăoară, când el identifică Franţa cu catolicismul şi când vede în toate manifestările socialiste, anticatolice, caracterul culturii generale catolice, are dreptate. Ştiţi că Franţa în tot cursul evului mediu a fost ţara care s-a socotit organul lui Dumnezeu pe pământ: gesta dei per francos“. Acesta reprezintă mesianismul pe care a crezut că-l întrupează poporul francez în Europa medievală şi până în Europa Renaşterii, până la revoluţia franceză.

Prin urmare, e ţara ale cărei rădăcini culturale sunt profund catolice. O caracteristică a acestei culturi franceze catolice a fost intoleranţa şi a fost Inchiziţia, instituţia celei mai teribile intoleranţe.

E o trăsătură fundamentală care se prelungeşte din epocă în epocă, de aceea catolicismul domină în epoca în care ideea revoluţionară e dominantă. Ceva mai mult: în această epocă ia naştere societatea iezuiţilor. Ştiţi cu toţii că această societate faimoasă s-a născut pentru ca Biserica romano-catolică să se apere împotriva ideii protestante. Aceasta este originea societăţii iezuiţilor.

Dacă o societate ca a iezuiţilor e dovada unui spirit de disciplină exemplară şi demnă de invidiat a unui ordin călugăresc, o instituţie laică după chipul şi asemănarea ei, dar cu scopuri total răsturnate, francmasoneria reprezintă de asemeni caracterul de desăvârşită şi cruntă intoleranţă, fiindcă nimic nu e mai intolerant, în afara ordinului iezuiţilor, decât francmasoneria care, sub aparenţa tolerării tuturor popoarelor, exercită de fapt o necontenită şi necruţătoare teroare asupra spiritelor.

Acum câţiva ani s-a întâmplat un fapt caracteristic în Franţa, şi anume: admiratorii lui Emile Combes, care a fost ministru francez pe la 1905, i-au ridicat un bust. În ziua inaugurării acestui bust, detractorii săi, care nu erau alţii decât regaliştii d-lui Charles Maurras, s-au prezentat în grup compact şi cu ciocanele, chiar în ceasul în care începuse inaugurarea, şi au spart şi făcut ţăndări bustul lui Combes.

Faptul acesta e foarte caracteristic pentru intoleranţa franceză şi catolică despre care vorbim. Ce era Emile Combes şi de ce i se sparge acum bustul în clipa când trebuia inaugurat? Emile Combes a fost acel cretin ministru de instrucţie de la 1905, care la ordinul francmasonilor a separat Biserica de Stat în Franţa. Raportor a fost în acel moment Aristide Briand, june deputat. Admiratorii lui, francmasonii i-au ridicat acest bust de recunoştinţă. Cei trei sute de mii de tineri catolici nu puteau să tolereze o asemenea apoteozare a acestui cretin care a separat Biserica de Stat, şi atunci, cu aceeaşi intoleranţă cu care el a separat Biserica de Stat, au făcut ţăndări bustul celui sărbătorit. E foarte caracteristic acest fel de a fi, francez — ca şi italian, de altfel —, şi această intoleranţă practicată în numele celor mai umane principii de libertate, egalitate şi fraternitate. Este o trăsătură fundamentală a lumii apusene.

Când auziţi de Liga Drepturilor Omului, de Liga Liberei Cugetări sau Liga Societăţilor Savante şi aşa mai departe, toate aceste formule mecanice şi revoluţionare, care vor să reprezinte cea mai mare largheţă de spirit, ei bine, toate aceste instituţii reprezintă de fapt ideea cea mai grozavă de intoleranţă pe care v-o puteţi imagina.

În istoria sau viaţa lui Foch veţi citi următorul fapt: atunci când statul francez era în pericol să fie cotropit de germani şi când nu se mai găsea un alt comandant şi când Foch, catolic prin însuşirile lui, se impunea ca unicul salvator al patriei, Clemenceau, care era liber cugetător şi anticatolic, a fost nevoit să-l facă generalisim. Ei bine, deşi statul francez era în pericol de moarte, francmasonii n-au putut să tolereze lucrul acesta şi au mers la Clemenceau şi au protestat categoric: “Cum poţi să dai comanda supremă a armatei unui catolic?” Noroc că Clemenceau era mult mai inteligent decât francmasonii: “N-are importanţă, în momentul de faţă avem nevoie de el, fiindcă e capabil să ne salveze”.

Din aceste exemple — şi sunt nenumărate — vedeţi câtă dreptate avea Dostoievski când identifica în cele mai particulare, în cele mai antinomice şi mai contradictorii forme şi fenomene istorice aceleaşi caractere fundamentale ale culturii catolice occidentale.

Dar încă o dată: aceasta nu-1 îndreptăţea, cred eu, să aibă faţă de Biserica romano-catolică o atitudine aşa de necruţătoare, aşa de desfigurantă.

Nichifor Crainic – Dostoievski şi creştinismul rus, Editura Sfinţii Martiri Brâncoveni 2013