Într-un articol recent publicat pe portalul newstatesman.com se repune în discuţie natura competiţiei geopolitice între SUA şi occident pe de o parte, şi ţări precum China şi Rusia pe de alta. Se aminteşte în articol faptul că acestea din urmă resping liberalismul occidental şi proliferarea societăţii globale a pieţelor libere, definindu-se în schimb drept civilizaţii distincte cu valori culturale unice şi cu instituţii politice proprii.
Se mai arată că după prăbuşirea imperiilor din secolul trecut şi afirmarea statelor naţiune prin auto-determinare, odată cu încheierea Războiului Rece, s-a prezumat că occidentul va reuşi să-şi impună ordinea mondială proprie, dominată prin instituţii şi organizaţii internaţionale precum F.M.I., Banca Mondială sau Organizaţia Mondială a Comerţului.
Între timp însă, această nouă ordine mondială occidentală a reintrat în competiţie nu cu modelele de organizare politică ci cu sisteme civilizaţionale care se revendică nu doar de la un teritoriu guvernat de o entitate statală ci, mai cu seamă, de la caracterul excepţional al civilizaţiilor edificate de aceste naţiuni. În fine, articolul continuă cu o serie de divagaţii despre caracterul eurasiatic al civilizaţiei ruseşti sau despre doctrina confucianismului politicos promovat de China.
Însă din ansamblul articolului se pot desprinde şi alte chestiuni utile, unele punctate explicit acolo, altele doar sugerate. De pildă, se reţine faptul că astăzi competiţia geopolitică, în toate formele acestui joc de putere, se bazează mai puţin pe securitate sau pe avantaje economice directe şi se manifestă din ce în ce mai mult în domeniul civilizaţional. Mă rog, civilizaţiile însele nu se ciocnesc, dar diferiţi actori pot promova în competiţia geopolitică alternative civilizaţionale care depăşesc înţelegerea comună a conceptului de stat naţional. Însă indiferent că vorbim de comunităţile tip reţea ale neoliberalismului occidental, de socialismul tehnologizat chinez sau de agresivitatea rusească drept marcă identitară, se arată că ceea ce lipseşte de fapt din această competiţie, ar fi o înţelegere mai adâncă a omenirii şi a vieţii sociale şi politice astfel cum rezultă din relaţiile şi instituţiile care îi dau formă. Nu ar fi două tabere geopolitic în competiţie, ci suntem deja în prezenţa unei competiţii multiplayer acerbe de natură civilizaţională.
Revenind la plaiurile noastre, acesta este contextul care ar putea explica insistenţa europenilor pentru edificarea unui model civilizaţional unitar, care să fie asumat de statele naţiune prioritar faţă de propriile tradiţii culturale. Această abordare lămureşte probabil şi motivul pentru care politica maghiară a lui Victor Orban produce atâtea frustrări, căci alianţele şi tratatele şi-au pierdut din însemnătate în faţa urgenţei europene de a edifica o comunitate nu doar de principii şi de valori, ci una civilizaţională pan-europeană.
În acest moment, dezbaterea între orientările federaliste sau interguvernamentale care au animat atâta vreme scena publică europeană a căzut într-un plan secund, cheia evoluţiei uniunii fiind înţeleasă la momentul acestor alegeri europarlamentare ca fiind o confruntare între latura globalistă şi cea naţionalistă. În fapt, noua civilizaţie europeană se va construi nu (doar) prin sacrificarea statelor naţiune, ci mai ales prin sacrificarea formulelor naţionale de civilizaţie în favoarea celei europene. În noul format de competiţie unională, putem observa că insistenţa maghiară vizând identitatea culturală poate valora (episodic) din punct de vedere politic mai mult decât chestiunile economice sau geopolitice.
Cred că acesta este contextul în care trebuie citită declaraţia de astăzi a lui Victor Orban care, fără mari reţineri, se laudă astfel: „Poziţia Ungariei este următoarea: în regiunea noastră, Ungaria se află într-un proces de dezvoltare spectaculoasă, asta dacă vă uitaţi la evoluţia sistemului de sprijinire a familiei, dezvoltarea economică, pregătirea spiritual-intelectuală a noii generaţii, cheltuielile cu armată, vedeţi că Ungaria are rezultate din ce în ce mai palpabile şi ritmul de dezvoltare este din ce în ce mai accentuat.” Sunt similare îndemnurile repetate ale intelectualilor europeni pentru edificarea unor curente pan-europene care să ridice dezbaterea de fond deasupra modului naţional în care fiecare stat îşi înţelege fondul european şi aderă la aceste valori.
Ungaria îşi pregăteşte spiritual-intelectual noua generaţie nu pentru consolidarea integrării în suprastructura europeană, cum se discuta la noi cu ceva vreme în urmă despre eforturi post-aderare sau despre drepturile cetăţeanului european, ci pentru ca civilizaţia maghiară să ocupe unul dintre locurile din faţă în componenţa noii civilizaţii europene care se află acum în chinurile facerii, jucând la un nivel mult mai înalt decât i-ar fi permis-o chestiunile obiective (demografie, economie, resurse materiale, capital tehnologic etc.) sau opţiunile sale subiective (pretinsa bună vecinătate maghiară).
Civilizaţia românească.. respiră greu.. dar strict ca speculaţie, ar putea găsi un spaţiu formidabil de evoluţie (în lumina celor trei idei de bază ale proiectului theodosie.ro), în afara proiectului european.
