Poziția mea transparentă pe tema întreruperii pomenirii în fața contestărilor

Corabia mântuitoare a Bisericii (Imagine: Creștin ortodox)

După ce am scris o serie întreagă de articole în care m-am străduit să cercetez și să expun viziunea mea legată de erezia ecumenistă și întreruperea pomenirii episcopilor semnatari sau susținători ai Sinodului din Creta, mă simt dator moral să vin cu precizări pentru a-mi contura mai bine poziția în contextul în care au apărut acuzații foarte ciudate și difuze. Pentru că nu sunt indicate clar care sunt greșelile de care sunt blamat și cei care le emit nu m-au contactat sau nu au fost dispuși să le discute în particular, formulez pe scurt ce am de spus pe acest subiect.

Mai întâi, acuzele vin din partea d-lui Silviu Chirilă și apoi sunt preluate de la el de pr. Matei Vulcănescu. Ei spun că totul pornește de la o expresie a mea din care ar reieși că întreruperea pomenirii este o acțiune greșită. Părintele Matei mai aduce în discuție interpretarea mea asupra canonului 15 I-II, care ar fi problematică. Acestea sunt suprapuse pe aprecierile pozitive făcute de vloggerul Cristian-creștin ortodox la adresa mea și negative față de restul nepomenitorilor. Concluzia lor sugerată este că aș fi infiltrat, agent SRI și trădător.

Nu mă privește ce declară Cristian-creștin ortodox

Catalogările vloggerului în cauză asupra nepomenitorilor nu mă privesc pe mine direct. Eu personal nu am afirmat că ei ar fi ieșiți din Biserică sau că ar duce lupta „din afară” și că ar fi valabilă caterisirea lor, care ar fi fost decisă pentru că sunt extremiști. Am făcut câteva emisiuni cu el, dar nu știu să fi făcut astfel de declarații și nici în particular.

Iarăși, aprecierea lui că eu nu aș fi caterisit pentru că sunt mai temperat, iar alții au suferit asta pentru că ar fi fanatici nu vine de la mine. Eu cred că este o opinie personală a lui nefundamentată. Spre exemplu, în Arhiepiscopia Iașilor cunosc cel puțin 10 preoți nepomenitori care nu au fost caterisiți, printre care și eu. Există și doi caterisiți, Ierom. Pamvo și pr. Ioan Ungureanu. De ce a ales să procedeze diferențiat așa Mitropolitul Teofan este de domeniul speculației. Aș putea să mă lansez în așa ceva, dar nu cred că are rost. În orice caz, este evident neadevărată afirmația lui Silviu că, în afară de mine, toți preoții au fost caterisiți indiferent că au părăsit parohiile (locul de slujire al) lor sau nu.

Mai precizez aici că eu am fost dat afară din Mănăstirea Trei Ierarhi după ce am întrerupt pomenirea pe motiv că nu mă încadrez în programul liturgic în situația nou creată. Nu intru aici în alte detalii pentru că nu vreau să mă victimizez și să arăt cum s-a procedat; îmi asum situația și nu cred că puteam face altceva.

Nu întreruperea pomenirii are principii greșite, ci impunerea ei ca singură soluție

Am făcut o afirmație ce poate fi interpretată eronat în articolul O evaluare corectă a unui preot pomenitor asupra evenimentului din Creta (2016): Sinod tâlhăresc. După cum am explicat într-un comentariu ulterior acolo și prin cuvintele introduse în paranteză în textul inițial, nu m-am referit că oprirea pomenirii ar duce la dezbinări și ar fi bazată pe principii greșite, ci centrarea luptei pentru dreapta credință în jurul ei. Altfel spus, există și alte mijloace la care se poate apela și nu trebuie impusă tuturor.

În contextul în care pr. Mihail Deliorga, un preot pomenitor, a făcut o critică amplă Sinodului din Creta, cred că afirmațiile mele pot fi încadrate ușor în context și înțelese în mod corect. Altfel, până și Scriptura poate fi denaturată de cei cu rea voință, cu atât mai mult cuvintele mele. În plus, am adus clarificările necesare și nu cred că ar trebui să fie acesta un subiect de dispută în contextul dat.

Canonul 15: erezia episcopului și a Bisericii

În privința acuzațiilor aduse de pr. Matei că eu aș afirma că nu trebuie oprită pomenirea episcopului decât dacă există un Sinod eretic sau dacă întreaga Biserică este în erezie, pot spune că nu poate indica vreo afirmație a mea de acest fel. În plus și în primul rând, nu am fost contactat, consultat și întrebat despre acestea, așa cum susține, ci doar am colaborat în trecutul nu foarte îndepărtat.

Nu mă pot apăra pe acest subiect pentru că nu înțeleg ce anume mi se impută și nici nu am reușit să-l contactez personal pentru detalieri.

Agent al Patriarhiei/Mitropoliei

Suspiciunile care planează asupra mea că aș fi agent și intrus al Patriarhiei sau Mitropoliei în rândul nepomenitorilor nu mi se par rezonabile pe temeiurile de mai sus. Pot să declar că nu sunt așa și niciodată în trecut sau în prezent nu am colaborat cu Patriarhul sau cu MMB mai mult decât că fac parte din ele ca monah, cleric și traducător de cărți, cu atât mai puțin în scopuri distructive pentru Biserică sau securistice. Nu urmăresc întoarcerea nepomenitorilor la episcopii lor fără renunțarea de către cei din urmă la erezia parafată la Sinodul din Creta.

Da, consider că și preoții care nu au întrerupt pomenirea ar trebui să fie atrași în acest demers de contracarare a ereziei și am încredere că există conștiință ortodoxă printre ei. Nu este obligatoriu ca ei să întrerupă pomenirea, ci să ne sprijine, să existe colaborare. În acest sens, trebuie să existe disponibilitate și din partea noastră, nu doar să cerem lor să ne urmeze.

Tabloul general

În final, îmi înfățișez un tablou general cum îl văd eu al reacției corecte față de erezia ecumenistă.

Este necesar și de datoria episcopilor și a Sinodului să sancționeze orice abatere dogmatică ce apare în sânul Bisericii. Există și situații când tocmai clerul superior este prins de erezie și, în loc să ia măsuri de condamnare, acesta o promovează. În acest caz, preoții sau episcopii inferiori celor care cad în această greșeală pot să reacționeze chiar și prin întreruperea pomenirii, după cum menționează canonul 15. Aceasta nu înseamnă că fac ei dreptate, nici că se protejează de erezie, ci că depun eforturi să fie izbăvită Biserica de dezbinarea ce vine din noua învățătură greșită, conform textului canonului invocat. Trăim, într-adevăr, într-o astfel de situație astăzi.

Scopul urmărit este convocarea unui Sinod ortodox care să îndrepte lucrurile și să ceară pocăința episcopilor eretici sau să-i condamne. Îndreptățirea unei astfel de acțiuni împotriva ierarhilor vine din faptul că „apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi”, după cum se afirmă în Enciclica din 1848. Punerea în practică trebuie să fie chibzuită, să urmărească înlăturarea răului prin convingerea celorlalți că există un pericol real și mare. Întreruperea pomenirii, conform canonului 15, pornește de la dovedirea concludentă a abaterii dogmatice și a faptului că este propovăduită fățiș și fără rezerve. După acest demers, ruperea comuniunii este menită să arate gravitatea situației și că trebuie luate neapărat măsuri de îndreptare de către forurile competente. Vocea celor care cer acest lucru trebuie să fie a Bisericii, clară, unitară și bazată pe învățăturile patristice.

Mai trebuie precizat că nu se poate cere o asemenea atitudine de la creștini sau clericii fără pregătire temeinică teologică sau duhovnicească; ei se pot atașa de alții în care au încredere sau pot aștepta soluționarea cauzei. Este mai importantă pentru unii ca aceștia lupta cu patimile decât să se angajeze în acțiuni peste puterile lor. Strictul necesar este să nu afirme și să promoveze erezia.

Traseul meu ca nepomenitor

Intenția de a întrerupe pomenirea o aveam în minte încă de la terminarea Sinodului din Creta, bazată pe lectura din trecut a cărții Cele două extreme. Însă nu mi-am închipuit că se va ajunge aici, ci credeam naiv că ierarhia va lua măsuri pentru a nu adopta până la capăt erezia ecumenistă.

La momentul când a fost alcătuită Scrisoarea celor din Moldova de somare a ierarhului cu oprirea pomenirii, nu am acceptat să o semnez pentru că nu am considerat că mă reprezintă. Nu am fost de acord cu amenințarea din prima cu încetarea comuniunii, ci am considerat că este necesară mai întâi o dezbatere onestă a problematicii și abia după aceea s-ar fi putut ajunge la această măsură.

Am urmat eu singur această linie, am cerut și am a obținut într-un final o întrevedere cu IPS Teofan și am întrerupt pomenirea lui abia după ce m-am convins că nu este dispus să pună deloc să fie pusă în discuție semnătura din Creta.

M-am străduit ulterior și public să documentez această perspectivă cu trimiteri la scrierile Sfinților Părinți în diferite articole, cum ar fi: Rostul întreruperii pomenirii, Ce exprimăm prin (ne)pomenirea episcopului, Mărturii patristice cu privire la întreruperea comuniunii pe teme de credință, Întinarea prin erezie – o concepție zelotist-schismatică și multe altele.

Accept orice dezbatere onestă și sunt deschis spre îndreptare în caz că sunt semnalate eventuale greșeli. Sunt pasibil de greșeli și chiar îmi doresc o cercetare serioasă la care să contribui și eu sau care să fie făcută fără mine. Din nefericire, nu am găsit această disponibilitate până acum.

Tuturor le recomand să evite slujbele săvârșite de arhierei sau clerici ecumeniști. Nu pot să le impun această atitudine pentru că nu cunosc nici o normă bisericească în acest sens, ci doar să le-o recomand.

Mai precizez ideea foarte importantă că Tainele și slujbele nu depind de clerici întru totul, ci sunt alte Bisericii și ale lui Hristos prezent în ele. De multe ori, credincioșii pot trăi mai adânc rugăciunea și împărtășirea decât slujitorul, chiar dacă, pe de altă parte, clericii transmit mai vibrant sau ascund pe Dumnezeu în slujbe prin trăirea lor.

Nu doresc să mă angajez în dispute sterile și răutăcioase, ci doar mi-au cerut asta unii și resimt nevoia să clarific cât mai bine lucrurile. Altfel, nu agreez deloc forma calomniatoare și nebisericească la care au apelat cei care mă atacă fără măcar să-mi dea putința să mă apăr. Totuși sper să se poată ajunge la o clarificare a problemei create și mulțumesc celor care au făcut chiar și puțin până acum în acest sens, fără să le-o cer eu.

Sfatul patristic pentru cei neinstruiți teologic

În final, consider că pentru credincioșii, clericii și monahii nepregătiți teologic sunt potrivite sfaturile din Filocalia XI, fără ca asta să însemne resemnare și acceptare a ereziei:

695. (V. 696) Întrebare: Dar dacă în dispută ereticul îl încercuieşte pe dreptcredincios prin cuvânt, oare nu e bine să-i sar în ajutor acestuia, pe cât pot, ca nu cumva, biruit, să se clatine în dreapta credinţă?

Răspuns: Dacă porneşti să vorbeşti înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, aceasta e ca o învăţătură. Dar, dacă învaţă cineva neavând puterea, cuvântul lui nu e con­vingător, ci neroditor. Deci, dacă nu aduci nici un folos, ce trebuinţă e să vorbeşti? Dar, dacă voieşti cu orice preţ să dai un ajutor, grăieşte în inima ta lui Dumnezeu, Care cunoaşte cele ascunse şi Care poate să facă mai mult decât ceea ce-I cerem, şi El va face voia Lui cu cei ce sunt în dispută, iar tu vei afla smerenie în acest lucru. Presu­pune că cineva aruncă pe un om oarecare cu puterea în închisoare pe nedrept, dar altul, văzând ceea ce s-a petrecut şi neputând să se opună sau să schimbe ceea ce s-a făcut, se duce pe ascuns ca să spună unuia mai puternic, iar ace­la îl eliberează pe cel închis cu puterea; cel ce l-a aruncat pe acel om în închisoare se tulbură, dar nu ştie cine l-a vestit pe acela. Aşa e şi aici. Să alergăm la Dumnezeu întru credinţă şi pentru fraţii noştri întru rugăciunea inimii. Şi Cel ce S-a jurat întru Sine Însuşi că „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa vieţii” (I Tim. 2, 4) va face cu ei după voia Lui.

2024 se anunţă Anul Marilor Spectacole


Mari spectacole ne aşteaptă în anul ce vine judecând după cum s-au pregătit actorii, clovnii, scenografii, regizorii, recuzita, publicitatea, portierii, publicul în freamătul anticipaţiei.

Anul 2024 reprezintă unul dintre cele mai încărcate momente sub aspect electoral, mai mult de 50 de ţări urmând să-şi relegitimeze conducerile prin participarea populaţiilor la jocul politic. Ultimul an comparabil ca magnitudine a fost 2016, atunci când centrale în atenţia globală s-au fixat alegerile din S.U.A. Nu este exclus ca anul ce vine să ne aducă şi un sentiment de Déjà Vu.

2023 se încheie pentru noi într-o notă ameninţătoare, fixându-ne neputinţa de a rosti împreună adevărurile cele mai de început pentru nădejdea noastră de emancipare. Conversaţiile libere abia se mai poartă prin unghere de internet iar strânsoarea molohului lumesc a devenit certitudine. Ani de zile de avertismente şi chemări s-au scurs fără ca cei mai mulţi dintre noi să pună bun început mărturisirii sau împreună-ridicării spre împotrivirea faţă de rău şi minciună.

Anul acesta a consimţit victoria zdrobitoare a grupului pederast asupra românilor, fiind primul an când “luna mândriei” s-a generalizat în toată ţara, cu participare semnificativă. Cunoscuta lor tehnica de desant în autocare, cu proceduri combinate de logistică civică şi propagandă mediatică a covârşit puţinele zbateri ale conştiinţelor ortodoxe. Administraţia Bisericească însăşi a poruncit ferm “Non-combat!”, chestiune pe care nici nu am mai avut inimă să o denunţăm public.

Post-pandemie, nimic notabil nu s-a consumat. La mare distanţă de termenul rezonabil în care justiţia este obligată să se pronunţe, am aflat cu toţii, cu menţiune “definitivă”, că hotărârile Guvernului de anulare şi denaturare a libertăţilor noastre au fost şi nelegale şi ilegale. Un spectacol judiciar ni se pregăteşte lângă sau împreună cu cel electoral în anul ce vine, obiectul său vizând însă chestiuni de ordin material, prejudicii financiare, risipa resurselor bugetare, iar nu lovitura asupra statutului nostru de cetăţeni liberi.

Statul s-a proclamat pe sine stăpân asupra noastră, fără niciun fel de scrupul sau de ezitare şi nu dă deloc de înţeles că ar face paşi înapoi în această privinţă. Mai apăsătoare decât digitalizarea este contrafacerea culturii politice, a filosofiei colective care rânduieşte vieţuirea noastră împreună. Am fost aduşi în punctul în care nici cei mai optimişti dintre noi nu văd viitorul altfel decât sub cizma stăpânirii absolute.

Agenda 2030 rămâne azimutul tuturor politicilor publice de la noi şi de aiurea, principalul element de guvernare globală al cărui caracter abscons, generos în intenţii şi mortal în consecinţe, vădeşte lenea noastră intelectuală şi preferinţa noastră pentru autoamăgire şi laşitate.


În acelaşi timp, anul ce se încheie marchează cel mai limpede răgaz ce ni s-a dat până acum, prilej de risipire a multor iluzii, moment de difuzare a unor mari adevăruri, episod de pregătire a viitorului într-o claritate istorică cum nu s-a mai întâlnit în lume. Adevărul este astăzi accesibil oricui, indiferent de planul în care acesta activează. De la înfruntarea ereziei ecumeniste, la înfeudarea noastră financiară, la reformele justificate de spaima climaterică, la aşa-zisele controverse istorice şi la implicarea noastră entuziastă în războiul de peste graniţă, niciodată adevărul nu a fost mai la vedere, mai strălucitor, mai convingător, mai mustrător.

Din această pricină cred şi susţin că anul 2024 va fi cel al Marilor Spectacole, al căror scop particular şi punctual va fi să oculteze Adevărul în toate manifestările sale lumeşti şi, unde va fi cazul, duhovniceşti. Anticipez cu amărăciune pentru anul ce vine că niciodată nu va fi fost Adevărul mai ignorat, mai părăsit, mai pângărit, mai covârşit, mai contrafăcut.

Sub aceste sumbre predicţii, reînnoiesc urările de căpătâi ale sitului nostru:

..se cade să suferim primejdiile acestei lumi, cu bucurie!

Cu mulţumiri calde celor care ne citesc, ne scriu şi ne încurajează, vă dorim un an plin cu binecuvântări de la Domnul, cu bucurii depline, cu inimă uşoară, cu gând bun şi cu mare nădejde în dragostea Domnului Nostru Iisus Hristos.

La mulţi şi binecuvântaţi ani!

Folosirea canonului 15 I-II împotriva spiritului și literei lui. De data aceasta de Patriarhia noastră în Basarabia

Imagine: Mitropolia Basarabiei

Parcă pentru a avea o dovadă în plus cât de ușor pot fi distorsionate legile bisericești, Patriarhia Română invocă abuziv canonul 15 I-II pentru a justifica atragerea credincioșilor din Mitropolia Chișinăului în cea a Basarabiei, din jurisdicția Rusiei în cea a României. Din nefericire, nu doar că a fost negat dreptul opririi pomenirii în anii trecuți celor care s-au opus ereziei ecumenismului semnată în Creta (2016), ci acum se trece la instrumentarea lui în scopuri pur politice și lumești.

Comunicatul emis de Mitropolia Basarabiei pe propriul site măcar nu a fost preluat, din fericire, de portalul oficial Basilica. Totuși mesajul inițial prin care se lansa chemarea de a părăsi Mitropolia Chișinăului a fost preluat de către Agenția Patriarhiei noastre. În plus, au fost comunicate cel puțin alte două evenimente care au legătură cu această manevră. Este vorba de comemorarea de către Episcopul Antonie a victimelor deportării comuniste și de întâlnirea Mitropolitului Petru cu noul Secretar de Stat pentru Culte din România. Fără a nega atrocitățile comise de comuniștii ruși, e greu de imaginat că ambele aceste manifestări nu sunt o instrumentare rece în scopuri geo-politice pentru viitor.

Divergențele de jurisdicție bisericească sunt complexe. Nici Mitropolia Chișinăului nu este convingătoare prin argumentul că au trecut mai mult de 30 de ani de când este păstorit de ruși teritoriul canonic al Rep. Moldova pentru că la bază a fost o intruziune și au existat plângeri la adresa lui. Opinia mea personală este că avem și noi partea noastră de dreptate, însă întregul tablou trebuie judecat nepărtinitor și luând în calcul toate datele problemei printr-o cercetare la nivel inter-ortodox. În nici un caz nu pot da dreptate Patriarhiei Române, care nu acționează bisericește, ci mânată de factori și scopuri pământești, politice și chiar străine nu doar de duhul evanghelic, ci și de etosul identitar românesc.

Problema principală este că Biserica trebuie să fie mai presus și în afara mizelor etnice. Poate și este bine să contribuie la formarea, pacea și civilizarea oricărui popor, dar fără să se angajeze în proiecte pământești și mai ales conflictuale. În orice caz, ea nu trebuie să-și piardă propria identitate și să nu se abată de la scopul ei ceresc prin nici o acțiune.

Instrumentarea canonului 15 I-II

Din păcate, justificarea părăsirii Mitropoliei Chișinăului se face în Comunicat aducând Moscovei acuzația că ar propaga „erezia războiului și omuciderii”. Însă aceasta este doar o găselniță pentru a folosi a doua parte a canonului 15 I-II în vederea întreruperii pomenirii unui episcop. Dar există o serie de nepotriviri serioase:

1. Canonul permite oprirea pomenirii și comuniunii cu un episcop, dar nu și trecerea în altă jurisdicție. Ci ar trebui așteptată și cerută o cercetare sinodală a greșelii ierarhului fără a schimba eparhia, cu atât mai mult Patriarhia.

2. Erezia de care se face vinovat arhiereul trebuie să fie specificată de Sinoade sau de Părinții Bisericii. Nu doar că nu există vreo erezie a războiului, dar se găsesc canoane care justifică participarea la război. Bineînțeles că derapajele Patriarhului rus Chiril cu privire la războiul din Ucraina sunt evidente, dar nu sunt erezii. Nici măcar Biserica Ucraineană nu a invocat vreo erezie pentru întreruperea pomenirii Întâistătătorului moscovit, ci s-au distanțat pur și simplu și caută independența bisericească. Ei ar fi fost mult mai îndreptățiți să facă acest lucru, dar nu l-au făcut, dând dovadă de cuget autentic bisericesc.

3. Mitropolia Moldovei este autonomă în cadrul Patriarhiei Ruse și nu este responsabilă de discursurile Patriarhului Chiril. Este ilogic să te desparți de niște episcopi pentru greșeala altui episcop superior lui. Cel mult s-ar putea recurge la întreruperea Patriarhului la slujbe (în Bisericile slave este pomenit acesta primul înaintea ierarhilor locali), deși este interzis acest lucru de prima parte a canonului 15.

Cuget bisericesc vs. securism

Dacă punem în oglindă felul cum au reacționat conducătorii noștri ierarhici față de cei care au întrerupt pomenirea lor după Sinodul din Creta cu îndemnurile de acum, se poate observa ușor că sunt ghidați de un duh lumesc și despotic, de ghetou. Important pentru ei este să nu le fie atacată autoritatea sau să aibă de profitat în urma denigrării altor ierarhi cu care intră în rivalități. Nici o clipă nu este pus în balanță interesul duhovnicesc, iar credința și adevărul revelat nu sunt norme sfinte, ci cantități negociabile și profitabile.

În ciuda acestor evidențe crude și dureroase, noi rămânem fideli Bisericii și îi recunoaștem drept arhierei canonici. În același timp, nu urmăm aluatului (sfaturilor și îndrumărilor) de tipul cărturarilor și fariseilor de odinioară, ci urmărim după putere îndreptarea situației. Criticarea acestor derapaje, oricât de incomodă ar fi ea, trebuie făcută de noi, oile cuvântătoare, pentru că ne supunem prin credință, nu dobitocește, ca să aflăm plata de la Hristos, nu mustrarea că am urmat învățători mincinoși.

Există interese naționale care pot justifica diferite acțiuni mai dure pe plan politic și social, dar acestea trebuie întreprinse de autoritățile laice, nu de Biserică. În plus, ar fi de dorit ca oricum să fie în duh evanghelic și în scopuri nobile, nu dictate de imperative străine. Basarabia este pământ românesc, sunt frați de-ai noștri, dar ar trebui să-i cucerim cu dezideratele strămoșilor noștri comuni. Ștefan cel Mare și Neagoe Basarab, ca să dau doar două exemple, nu cred că ar fi mândri cu valorile bisericești europenizate și progresiste de care se umple România și Biserica noastră și pe care dorim să le exportăm și altora „frățește”.

Doar mintea securistă scurtă a unor confrați chiar din Biserică pot să înghită problemele acestea în forma oficială. Însă acest comportament este departe de a fi numit dragoste de țară. Naționalismul autentic ar trebui să aibă la bază un set de valori serioase; în cazul nostru, acestea trebuie să fie profund creștine și jertfelnice, nu ieftine, profane și mișelești.

Escaladare conflictuală și eretică

Având în vedere precedentul schismei ucrainene, care a premers și a pregătit războiul de acolo, consider că trebuie multă chibzuință în abordarea problematicilor bisericești din Moldova de peste Prut. Viața bisericească nu se reduce la o conduită instituționată înregimentată. Ea consolidează o nație și o civilizație doar în măsura în care este fidelă Domnului Hristos prin jertfelnicie și dreptate sfântă; unește în măsura în care se păstrează în adevărul de credință; aduce pace în măsura în care urmează dragostea curată de aproapele, nu egoismul.

Eu personal nu-mi doresc un război pentru o cauză străină și cred că majoritatea sufletelor simple din România au aceeași simțire. Abaterea de la Dumnezeu prin erezie (ecumenism) într-acolo ne duce. Pacea formală de dragul minciunii nu poate avea alt sfârșit decât conflictul și destabilizarea. De aceea este nevoie de multă atenție și trezire din dormitarea indiferenței. Războiul cu credința, parafat și solidificat în Creta, se manifestă violent pentru că vine de la cel rău.

Nu doar că trebuie denunțată și respinsă această atitudine samavolnică a ierarhilor noștri în Rep. Moldova, ci ar trebui îndreptată și cauza primă, erezia ecumenistă. Nu merită canonul 15 să fie atât de tare răstălmăcit, încât să destabilizeze de două ori viața bisericească, împotriva menirii lui reale.

În încheiere și ca o concluzie, țin să subliniez încă o dată că duhul canoanelor bisericești provine din pacea lui Hristos mai presus de minte și de gând, ele sunt înțelese prin rugăciune cu trezvie și reprezintă un tezaur sfânt ce trebuie trăit și ferit de câinii și de porcii din noi și din afară.

Sinodul cipriot a luat poziție față de legile ce protejează schimbarea de sex

Imagine: Orthodox Christianity

Săptămâna aceasta, luni, Sinodul Bisericii Ciprului a luat o poziție oficială pe tema noilor amendamente la legile care interzic împiedicarea conversiilor sexuale. Cine sfătuiește sau ajută în vreun fel să nu fie dusă la capăt sau să fie schimbată decizia de de schimbare de sex riscă pedepsirea penală, închisoare.

Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului s-a întrunit astăzi, 22 mai 2023, în ședință extraordinară sub președinția PF Sale Arhiepiscopul Gheorghe al Ciprului și s-a ocupat cu propunerea de lege care face o modificare în Codul de Lege Penală prin adaosul unui nou articol 233B: «Psudo-terapii de conversie…».

Deși Biserica și-a susținut curajos punctul de vedere în contra tendințelor mondialiste ale Noii Ordini, totuși astăzi legea a fost votată după aproximativ un an și jumătate de dezbateri.

Asistăm la o tiranie a perversiunii cum nu a mai fost vreodată în istorie. Niciodată nu a existat o recunoaștere și o legalizare a căsătoriilor homosexuale sau a schimbărilor de orientare sexuală. Nici măcar în lumea antică păgână aceste practici nu erau considerate normale, chiar dacă ar fi fost răspândite în unele civilizații. După cum se știe, și România începe să fie asediată de acest flagel la nivel legislativ prin constrângeri din partea CEDO.


COMUNICAT (al Bisericii Ciprului)

Sfântul Sinod rămâne credincios învățăturii Sfintei Scripturi că două sexe «bărbătesc și femeiesc, a făcut Dumnezeu». De asemenea, consideră că sexul este pentru orice om un dar dat de Dumnezeu, care slujește taina vieții. Sexul este determimat de fiziologia trupului uman și nu comstituie elememt de alegere, autodeterminare sau schimbare după dorință.

Biserica nu are și nici nu dorește să aibă puterea de a impune poziția ei oamenilor. Cuvântul evangheloc este clar: «Cine vrea să vină după Mine…». Totuși își păstrează dreprul de a-și exprima opinia și de a sfătui pe credincioși.

Modificarea Legii și introducerea articolului de mai sus în Codul Penal echivalează cu nivelarea dreptului la exprimare liberă religioasă și a convingerilor poporului cipriot, care sunt apărate de articolele 18 și 19 din Constituția Republicii Cipriote și din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe baza acestora, considerăm că:

A) este încălcată și incriminată libertatea religioasă a omului, care este ocrotită de articolul 9 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care prevede clar exprimarea liberă și nestingherită a convingerilor lui religioase «public sau privat, prin cult, învățătură și exercitarea îndatoririlor și ritualurilor religioase».

b) este incriminată tradiția veche de veacuri a țării noastre, care dorește ca credincioșii care se încredințează liber grijii pastorale a Bisericii să recurgă la ea pentru sfătuire.

c) incriminează dreptul inalienabil al omului de a decide liber să aleagă și să ceară, în cadrul legal și al libertății religioase, sprijin și călăuzire duhovnicească pe chestouni care sunt extrem de personale și de bun-simț, pentru care poate, în final, să decidă singur să le accepte sau nu.

Statul va trebui să recunoască drepturile tuturor cetățenilor Republicii Cipriote fără excepție. Aceste drepturi le au și cetățenii care își exercită credința, care se exprimă prin canoanele și dogmele care sunt în vigoare de-a lungul timpului în tradiția noastră ortodoxă greacă. Biserica nu poate să fie silită la tăcere de dragul mondializării și a așa-zisei Noii Ordini Mondiale. Dreptul cetățeanului să-și exprime liber opiniile și opțiunile modului de viață capătă respect din partea Constituției și a legilor. Totuși va trebui să fie reflectat în particularitățile caracteristice care se oglindesc în etosul/morala și valorile Bisericii și ale structurii sociale a statului cipriot, care este comstituit în majoritate din creștini ortodocși.

Sub pretextul apărării drepturilor omului, nu se poate ca un grup de oameni să impună celorlalți modul ei de viață și nici faptul apărării drepturilor omului nu trebuie să slujească unor interese politice sau de altă natură vânare a voturilor sau de etalare publică.

Biserica este mama tuturor fără excepție, nu blamează și nu condamnă. Ea constituie scăparea la care toți alergăm ca să găsim, prin experiența ei duhovnicească sfântă și prin Tainele ei sfințitoare, sprijin, inspirație, mângâiere și întărire în luptele existențiale și în presiunile psihologice cu care ne confruntăm.

Biserica poate să conlucreze foarte bine cu oamenii care nu au nici o credință religioasă sau referință metafizică și să împartă cu ei respectul față de libertatea omului. «Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va elibera» (In. 8, 32).

Prin urmare, facem un apel la parlamentarii noștri să nu distrugă ce a rămas sănătos în acest loc. Degenerarea duhovnicească a societății nu este cel mai bun licru pentru un popor care se luptă pentru supraviețuirea sa națională.

Dacă lumina Învierii Dumnezeu-Omului Iisus Hristos poate să lumineze inima omenească, atunci poate să transforme și omul întreg. Biserica se roagă mereu cu dragoste și smerenie pentru omul care se luptă și se pocăiește.

Din partea Sfânfului Sinod al Bisericii Ciprului

Sfânta Arhiepiscopie a Ciprului,

22 mai 2023.

Gâlceava cu ortodocșii a d-lui Bănescu. Sau despre ecumenismul Patriarhiei

Vasile Bănescu, prieten de durată al ereticilor și dușman al credincioșilor din Biserică (Imagine: AlfaOmega.tv)

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, d-l Vasile Bănescu, se exprimă pe pagina sa de FaceBook. Și o face nu doar pentru a răspunde la situații concrete, ci în mod curent. Așa se face că, deși nu am cont de FB, am aflat de o postare a sa în primă fază prin intermediul criticii pertinente pe care i-o face teologul Mihai Silviu Chirilă. Textul în cauză este unul foarte manierat-contondent la adresa credinciosului pravoslavnic și promovează o viziune doctă, rasată, civilizată, adaptată la „relieful cultural al omului de azi”. Totuși se nasc două întrebări: Cât de conformă este această atitudine cu Evanghelia lui Hristos, cu Ortodoxia? Și cât de pasivi putem fi față de această plagă infiltrată prin canale oficiale?

În numele cui vorbește purtătorul de cuvânt al Patriarhiei?

Orice delegat al episcopului sau al Sinodului, transmite diferite dispoziții și decizii „din încredințarea ierarhului sau a Sinodului”; însă d-l Bănescu nici măcar nu lasă această impresie, cu atât mai puțin nu pare să fie un purtător de cuvânt fidel al Patriarhiei, ci mai degrabă trasează el linia directoare pe care trebuie să se încadreze BOR. Ocupă această funcție oficial și este asumat de instituție. Aproape că este singurul care se pronunță pe diferite subiecte în care este implicată Biserica. Chiar și agenția patriarhală Basilica îi preia și validează mesajele. Este un real vector de formare și formatare a Bisericii, care nu poate fi ignorat pur și simplu.

Poate că este nimerită alegerea unui mirean în această funcție. Alte Biserici au episcopi sau clerici sau mai mulți purtători de cuvânt din toate categoriile. Dar la noi, un laic este potrivit pentru a da răspunsuri la provocările de multe ori mizere ale societății mai degrabă decât Patriarhul sau un alt episcop. Însă ar trebui să existe și o limită, ar trebui să existe prezență și mesaje oficiale și din partea ierarhilor, într-un registru mai sacru, bisericesc.

Se poate observa că mesajele de pe FB ale d-lui Bănescu au fost preluate ca declarații de presă. Chiar și agenția Basilica le-a considerat ca atare, chiar dacă nu a indicat sursa. În felul acesta se ajunge ca mesajele domniei sale de pe FB sau Instagram să fie toate poziții oficiale, cu diferența că nu toate stârnesc atenția opiniei publice. Așadar și materialul recent în care este luată la bani mărunți mărturisirea făcută de unii „pravoslavnici” se poate spune că e asumată de Biserica Română.

Lipsa de reacție a Patriarhiei lasă de înțeles că aceasta este linia oficială. Acest lucru este mult mai limpede dacă e pus în contrast cu declarațiile IPS Teodosie, spre exemplu, care au fost respinse și criticate în mai multe rânduri de aceeași instituție. Deci avem de-a face nu cu o părere personală a d-lui Bănescu, ci cu ideologia diriguitoare a Patriarhiei Române.

Cine este „puristul pravoslavnic” pe care își permite să-l critice d-l Bănescu

De vreme ce nu a existat zilele acestea o persoană sau un grup anume care să-și fi manifestat strident „ura” la care face referire d-l Bănescu sau vreo întâmplare ieșită din comun, înțelegem că se referă la cei care în Duminica Ortodoxiei, imediat anterioară articolului său, au citit Sinodiconul Ortodoxiei și au anatematizat pe toți ereticii și toate abaterile de la dreapta credință.

Însă la acest Sinodicon face referire chiar pastorala de anul acesta al Sfântului Sinod. Ce-i drept, este prima dată când se întâmplă aceasta și nu se mărginește doar la cinstirea icoanelor. În tot cazul, acest fapt atestă valabilitatea actualitatea condamnării solemne a ereziilor în prima duminică din Postul Mare, după cum s-a rânduit acest lucru începând cu anul 843.

Iarăși trebuie să recunoaștem că obiceiul de a se face această slujbă a dispărut de la noi, dar asta nu înseamnă că este străină de duhul și rânduiala Bisericii. Dimpotrivă, este o carență a Bisericii noastre. Păstrarea dreptei credințe, păzirea de erezii și cinstirea celor care s-au luptat pentru buna cinstire a lui Dumnezeu sunt o necesitate care și-a găsit locul chiar în slujbele bisericești, atât sunt de importante.

Prin urmare, cel mai probabil, indignarea d-lui Bănescu a fost stârnită de cei care au săvârșit această rânduială liturgică. Filmarea cu Pr. Ioan Ungureanu la parohia Schit Orășeni și cea a Pr. Matei Vulcănescu din diaspora sunt două din posibilele poticniri pentru spiritul deschis spre alteritate al reprezentantului Patriarhiei.

În acest context, revărsarea mâniei rasate asupra acestora este cel puțin deplasată dacă nu chiar profund greșită și străină de duhul autentic ortodox. Mai mult, această atitudine îl conduce în afara dreptei credințe, pe tărâmul lumesc al ereziei, după cum se poate constata din analizarea pe scurt a postării sale.

Ecumenismul dur și depărtarea stilată de Hristos

Cu toate că există multe detalii care pot fi criticate la unii mărturisitori „ortodocși” neciopliți suficient, printre care multe sunt enumerate corect de Bănescu însuși, poziția de pe care face el această respingere este mult mai dezastruoasă pentru Biserică. Cel puțin contextul ecumenist periculos al zilelor noastre face ca alimentarea lui să submineze grav vâna ortodoxă a Bisericii.

Cu toate că nu sar în ochi atât de mult aspectele punctuale, ci discrepanța totală față de duhul patristic, este necesară o trecere în revistă a afirmațiilor reprobabile, dintre care ar fi de punctat următoarele expresii, urmate de scurte clarificări:
– „Ca și cum adevărul de credință e un giuvaer confesional, nu un mod de viață întru Hristos” – Dreapta credință nu este un simplu comportament exterior, ci chiar este un giuvaer, un mărgăritar (cf. Mt. 7:6 și 13:46) al credinței confesionale, care nu trebuie aruncat porcilor, adică oamenilor care-l disprețuiesc.
– „ conversația spirituală cu persoane care trăiesc sub același Cer și cred în același Dumnezeu întrupat în Hristos” – Dialogul și conversația cu cei de altă credință este permisă, deși nu fără precauții, dar nicidecum considerându-i credincioși în Același Dumnezeu-Hristos.
– „ ecumenismul – ignorant total în conținutul său real care include ideea de „locuire” civilizată a spațiului credinței” – Ecumenismul înseamnă etimologic ‘lumea locuită’, dar nu în spațiul credinței, ci în cel pământesc. Confuzia indusă între cele două „spații” echivalează cu profanarea credinței sfinte.
– „Întâlnirea oficială, relația instituțională cu cei din alt mediu religios, participarea la „Săptămâna de rugăciune” (…) toate acestea echivalează automat (…) cu trădarea dogmelor și canoanelor. Cunoscute doar pe dinafară, nu și pe dinăuntru. Așadar, trădare, deci (auto)excomunicare” – Rătăcirea este evidentă aici prin contrazicerea pe față a canoanelor și dogmelor, care interzic în literă și în duh comuniunea de rugăciune cu ereticii.
– „actualizarea și adecvarea mesajului creștin autentic la relieful cultural al omului de azi” – Relieful cultural contemporan ar trebui nivelat după dreptarul Evangheliei, nu invers. Iar o adecvare a Evangheliei la problemele de astăzi ar însemna o critică greu de purtat pentru unii.
– „cel mai recent și profund necesar Sinod Ortodox din Creta (2016), unde BOR a strălucit prin prezența fertilă a patriarhului ei. Sinod numit de puristul pravoslavnic „tâlhăresc”” – Strălucirea tâlhărească la Sinodul din Creta s-a făcut tocmai prin abandonarea în brațele ereziei prin texte și expresii ecumeniste, pe care Patriarhia nu are curajul și demnitatea să le dezbată, darmite să se dezică de ele.
creștinismul „emană din Evanghelii și epistolele apostolice” – Credința creștină nu emană doar din cele două surse indicate, după cum consideră protestanții. Ba chiar învățătura Noului Testament este una ascetică, drept-slăvitoare, harică, nicidecum una delicat „agapică și austeră”.

Reacția adevărat evanghelică la „creștinismul” propus de d-l Bănescu nu poate fi decât una de a lua biciul credinței în mână și a scoate afară din Biserica lui Hristos, care este „stâlp și temelie a adevărului” (1Tim. 3:15), toate neguțătoriile și scamatoriile lumești care o întinează.

Ca un rezumat, ecumenismul d-lui Bănescu urmărește să impună un „creștinism” profan, total opus adevărului revelat al Ortodoxiei, pe care el îl numește în mod denigrator „confezionalizat”. El face o confuzie manipulatoare între dialogul cu ereticii și negocierea credinței cu aceștia. Dialogul nu presupune abandonarea propriei identități dogmatice și nici renunțarea la rânduielile bisericești apostolice și patristice. Numai cei care trafichează credința (cf. 2Cor. 2:17) pot accepta rugăciunile în comun interzise de canoane și de tradiția ortodoxă, numind aceasta drept dialog.

Bineînțeles că este foarte supărătoare erezia apocatastazei predicată prin sintagma „universalismul speranței” un concept modern promovat de catolicul Hans Urs von Balthasar, la care au aderat unii și o critică a căruia poate fi citită aici în engleză. Nu insist aici pe acest aspect, pe care l-a dezvoltat bine Silviu Chirilă în filmulețul indicat la început. Menționez doar că nu e ceva pasager, ci confirmat de o altă postare, tot pe FaceBook. La fel și notele ecumeniste criticate în articolul domniei sale nu sunt pasagere, ci convingeri ferme, reconfirmate prin altă postare ulterioară.

Credința tot mai anesteziată a celor din Biserică

Din nefericire, opoziția față de erezia ecumenistă oficializată la Sinodul din Creta este înfrântă tot mai mult și dreapta credință rămâne să fie apărată și păstrată, de multe ori ciuntit, de către „pravoslavnicii” puțini și neînduplecați. Pătura intelectuală preferă modelele protestante și ambianța acestei lumi în dauna credinței ortodoxe și a împărăției lui Hristos.

Reacția extremistă a multor nepomenitori a sufocat și puțina credință a celor echilibrați. Se vede lucrul acesta din lipsa de reacție față de postarea d-lui Bănescu. De altfel, anestezierea aceasta s-a manifestat în multe alte situații, cum ar fi și dansul și trădarea lui Hristos a Mitropolitului Teofan în sinagoga evreilor de acum câțiva ani, când doar nepomenitorii și-au permis să o critice.

Toată această tăcere vinovată și de compromis din partea credincioșilor și mai ales a clericilor nu face decât să valideze corectitudinea deciziei de a întrerupe pomenirea ierarhilor apostați. Nu există altă cale în fața tăvălugului nivelator al tăcerii și conformării trădătoare decât mărturisirea deschisă și oprirea comuniunii cu episcopii. E drept, la aceasta trebuie adăugat și mult discernământ pentru a evita tendințele schismatice vătămătoare.

Se mai poate îndoi cineva că la Sinodul din Creta s-a realizat o trădare care este continuată acum și implementată în Biserica Română? Sunt foarte curios dacă vor contrazice Patriarhul și sinodalii pe purtătorul lor de cuvânt ca să se țină mai degrabă de Hristos și să nu se afunde tot mai mult în mocirla săpată la Creta în 2016.

#1000zile de plandemie

Astăzi se împlinesc 1000 de zile de la declararea stării de urgență pe motiv plandemic și de la data restrângerii ilegale a drepturilor și libertăților individuale ale cetățenilor români.

Începând cu 16.03.2020, societatea noastră a fost supusă unor șocuri succesive, definite ca fiind “noua normalitate”, aspectul esențial fiind cel al relativizării drepturilor naturale. De 1000 de zile, statul se pretinde că este izvorul drepturilor noastre, însemnând că devenim liberi și suverani prin act de recunoaștere de către autoritatea publică, iar nu prin actul concepției și ulterior al nașterii.

Dacă în concepția ortodoxă omul este deplin și înzestrat cu demnitate din clipa conceperii, statul a mutat acest jalon către momentul nașterii. Odată cu începerea plandemiei și la noi, drepturile fundamentale nu au fost restrânse, ci diluate, denaturate în esența lor.

Aceasta s-a realizat nu doar prin adoptarea unor acte normative neconstituționale și nelegale (de fapt, ilegale), ci și prin faptul că reacția colectivă nu a arătat ca fiind a unor oameni liberi cu adevărat. Întrucât nu am arătat (în plan colectiv) că suntem liberi, conformismul nostru a confirmat noile împrejurări de drept (chiar dacă ilegale) și de fapt (declarații vizând părăsirea domiciliului, condiționarea accesului la servicii publice, spații comune, întruniri, înmormântarea umilitoare a semenilor, împiedicarea libertății religioase etc).

Chiar și după #1000zile nu există niciun demers de evaluare, reparare și sancționare a ilegalităților și făptuitorilor, cadrul juridic plandemic fiind intact și în vigoare. Ne desparte de situația anterioară un simplu HG care ar putea fi emis de azi seară pentru mâine dimineață, reintroducându-se certificat, declarație, interdicții, obligativități.

Nu am avut un moment de evaluare din cauza a trei motive: a) am rămas și mai neputincioși decât eram la 16.03.2020; b) ne menținem într-o atitudine de spectatori față de propria noastră viață, nu de agenți activi ai binelui și de stăpâni ai propriului destin; c) minciuna plandemică și-a produs prea mulți complici și a creat avantaje și privilegii imorale, extinse la toate nivelurile societății; există masă critică de putere în rândul celor răsplătiți pentru participarea la nedreptate.

Față de aceste trei motive, opinia mea este că vindecarea noastră nu se poate obține pe calea aparent legitimă, a rostirii adevărului din poziția avertizorului de integritate civică sau politică și prin competiție electorală.

Cred că post #1000zile, cei care anterior s-au declarat sau s-au considerat în stare de insurgență pot trece la substituirea autorității publice și pot acționa din poziție minoritară, dar cu deplina legitimitate politică, pentru pedepsirea celor vinovați pe calea răspunderii juridice ad hoc, instrumentată individual.

Opinia mea este că, la acest moment, pot fi pedepsiți cu cea mai aspră sancțiune cunoscută mai mult de 800-820 de persoane de la nivel central și județean, urmate de aproximativ 12-14 mii de alte persoane, cu un prag de vinovăție imediat inferior, apte să primească același regim sancționator sau asemănător. Pe termen lung, vor putea fi evaluate și trase la răspundere cohortele profesionale implicate în ceea ce eu și mulți alții considerăm că sunt crime împotriva umanității. Ar putea fi oportun și un act de lustrație politică și civică generală, despre care s-ar putea discuta doar dacă românii liberi ar captura suficient din instrumentele puterii de stat. Totodată, cred că sunt necesare liste nominale pentru degradări civile, ostracizare și, pentru cetățenii străini sau de etnie străină care nu fac parte din rândul celor ce ar trebui suprimați, expulzare.

Oricât de excentrice sau extreme pot părea unora aceste idei, nu am dubiu că încă există români care să le înțeleagă temeinicia și care sunt dispuși să își dea viața pentru libertate, dreptate și adevăr.

Istoric vorbind, orice pierdere de libertate și suveranitate s-a reparat prin acțiuni de emancipare politică, juridică, economică, culturală, militară. Inițiativa a aparținut mereu celor puțini. Opinia mea este că România se află într-un astfel de moment, când cei care știu ce au de făcut și cum să o facă, să își asume un scop mai înalt, de emancipare națională, nu doar de răzbunare într-un moment prielnic, cum s-a întâmplat în noiembrie 1940 la Jilava.

Opinia mea este că, pentru o astfel de evoluție a neamului nostru, esențială este formularea/asumarea/proclamarea scopului mai înalt, căci pe urmă tragerea la răspundere și pedepsirea aspră vor fi o consecință firească a actului de dreptate, nu doar o răzbunare oarbă.

Cred că #1000zile sunt suficiente oricui dorește să se lămurească întru sine, urmând ca din ziua 1001 să-și asume fiecare jertfa pe care este dispus să o facă pentru sine, pentru semeni, pentru țară.

Sfântul Munte apără familia creștină față de promovarea homosexualității cu prilejul botezului unor copii „adoptați” de un „cuplu” gay

Botezul săvârșit de curând la Atena de Arhiepiscopul Elpidofor al Americii, care ține de Patriarhia Ecumenică, asupra unor copii „înfiați” de un cuplu homosexual din Chicago a stârnit indignarea Sinodului Bisericii Greciei. În contrapondere, au apărut și poziționări de promovare a temei homosexualității pe mai departe de către reprezentanți oficiali ai Constantinopolului, cum ar fi diaconul ierarhului împricinat, Ioannis Hrisavghis. În acest context, conducerea Sfântului Munte Athos a emis un comunicat pe acest subiect.

Clădirea Sfintei Chinotite (Imagine: Romfea.gr)

Romfea.gr: Sfântul Munte despre botezul de la «cuplul homosexual»

Cu ocazia aparițiilor publice recente și a poziționărilor unor clerici ai Bisericii, chiar și a unor ierarhi, care lasă să se creeze impresia că este posibil ca Biserica să primească orice altă formă de familie în afară de cea pe care o instituie Sfânta Evanghelie, Sfânta Chinotită dorește să se poziționeze și public.

Sfântul Munte, ca ținut al rugăciunii și nevoinței, cu o continuitate neîntreruptă liturgică și duhovnicească, se roagă smerit pentru toată lumea, pentru toți oamenii indiferent de diferențe.

Taina Botezului, prin care omul devine mădular al Bisericii și primește harul Sfântului Duh, constituie neîndoielnic expresia văzută a dragostei infinite a lui Dumnezeu.

Strădania de a trăi conform cu Sfânta Evanghelie și cu legea lui Dumnezeu asigură condițiile premergătoare pentru participarea la taina Bisericii. Din prisma celor de mai sus, nu vom putea decât să ne exprimăm durerea pentru aparițiile publice menționate mai sus și pentru poziționările unor persoane bisericești care oferă prilejuri de sminteală pentru poporul credincios.

Este în mod evident un lucru străin de învățătura Evangheliei și de morala ortodoxă să se lase de înțeles că este posibil ca un «cuplu homosexual­­­­­­» fie considerat drept familie și să i se recunoască dreptul de a înfia copii, deoarece orice formă de înfiere sau adopție de acest fel este contrară învățăturii evanghelice, firii omenești, dar și moralei și tradițiilor poporului nostru, în timp ce forțează, în același timp, și drepturile elementare ale oamenilor nevinovați neajutorați, care nu au putința să aleagă un mediu familial natural.

Exprimăm cele de mai sus ca un glas al interesului nostru sincer față de mersul patriei noastre și mai ales într-o perioadă atât de critică pentru ea.

Fie ca Apărătoarea patriei noastre și ocrotitoarea Sfântului Munte, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, să mijlocească la Domnul nostru Iisus Hristos ca să ne conducă pe toți la pocăință și la o viață conformă cu lumina Evangheliei și cu învățătura ei.

Toți reprezentanții și Înainte-stătătorii
celor douăzeci de Sfinte Mănăstiri ale Sfântului Munte Athos

Nota noastră: Important de reținut este faptul că mărul discordiei nu este botezarea copiilor, ci caracterizarea cuplului homosexual drept „familie de același neam (grec)” de către Arhiepiscopul Elpidofor și a copiilor ca fiind ai lor. Normalizarea unor astfel de situații chiar de către ierarhi ortodocși depășește cadrul profan al problematicii căsătoriilor LGBT-iste și introduce calul troian direct în Biserică. Desigur că retorica fanariotă dorește promovarea și adâncirea subiectului pentru a-l face mai primit și mai familiar în conștiința ortodoxă, dar așa ceva chiar nu este de negociat. Biserica luptă să convingă și societatea că nu există așa ceva ca familie homosexuală, cu atât mai puțin poate accepta în granițele ei astfel de aberații contra naturii.

Ca o notă în plus, este puțin ciudată intervenția Sfântului Munte în ce privește „mersul patriei noastre”, care se subînțelege că este Grecia. Având în vedere că există și monahi sârbi, ruși, români și bulgari în Athos, ar fi fost mai firească o exprimare neutră din punct de vedere național, cu toate că îndeosebi Grecia este supusă atacului homosexual. Dar dreapta credință nu ține de o națiune sau alta, ci chiar înfrățește duhovnicește popoarele, trecând peste diferențele etnice.

Încercare de promovare în Biserica Greacă a cuplurilor LGBT prin botezul unor copii

Pretențiile homosexualilor de a fi acceptați de către Biserica Ortodoxă cu drept la căsătorie exploatează un eveniment special creat în această direcție. Botezul unui cuplu LGBT în condiții discutabile a fost săvârșit tocmai pentru a stârni simpatie față de ei, dar și animozități și tulburare în rândul creștinilor ortodocși. Evident că nu poate fi refuzat botezul unui copil chiar și crescut de cupluri deviate sexual de la normele credinței, dar nu ca un act de validare a părinților adoptivi. Ceea ce înseamnă că, în aceste situații, ar trebui luate măsuri de precauție și distanțare față de subiectul inflamabil și nociv al mariajelor gay.

„Cuplul” fericit de homosexuali după botezul „copiilor” lor, felicitați de IPS Elpidoforos (Imagine: GreekReporter)

Taina Botezului a fost săvârșită de IPS Mitropolit Elpidofor al Americii, care este un episcop grec ce ține de Patriarhia Ecumenică, pretendent la scaunul de Patriarh pe viitor, dar în Atena. Mitropolitul local Antonie al Glyfadei a reacționat și a dezvăluit Sinodului grec situația în ansamblul ei prin următoarea scrisoare:

„Preafericite Părinte și Stăpâne,

Cu prilejul zarvei care a fost provocată de săvârșirea de către IPS Elpidofor, Arhiepiscopul Americii, a Tainei Botezului a doi copii care sunt crescuți de două persoane de același sex, vin în mod cucernic să vă raportez următoarele:

1. IPS Mitropolit al Americii mi-a cerut în scris permisiunea să săvârșească „botezul a doi copii/fii ai familiei Bousis omogenă (de același neam, greci, n.tr.) de proveniență din Chicago”, după cum reiese din documentul său atașat cu nr. 140/21.6.2022.

Pe bună dreptate, din citatul în cauză  nu subzistă nimic care poate să provoace chiar și cea mai mică bănuială despre ceea ce s-a făcut în final. De aceea, deoarece nu am avut nici o cunoștință despre ceea ce s-a săvârșit în final, am oferit frățește IPS-ului permisiunea canonică pentru slujba Tainei.

De atunci nu am avut nici o comunicare de vreun fel cu IPS Mitropolit al Americii, nici înainte de botez, nici după el.

2. Eu nu m-am aflat în biserică la săvârșirea botezului, după cum s-a spus. Evenimentele au fost comunicate în noaptea de sâmbătă, 09.7.΄22, de către parohii bisericii.

3. După cum reiese din referința atașată a superiorului sfintei biserici, nașii celor botezați sunt dl. Gheorghe Bousis și dna. Evghenia Niarhou, ambii creștini ortodocși.

Ca să spun pe scurt, IPS Mitropolit al Americii a acționat din proprie inițiativă, samavolnic și anticanonic în Mitropolia mea, câtă vreme, deși cunoștea bine că nu aparțin familiei copiii după regulile Bisericii, nu mi-a menționat nimic despre aceasta. Dacă m-ar fi informat, m-aș fi adresat Sfântului Sinod ca el să decidă despre ce trebuie făcut.

Raportându-vă acestea după datorie, semnez,

Cel mai mic frate în Hristos,

† Antonie al Glyfadei

„Familia” copiilor botezați au mediatizat evenimentul în sensul unui progresism bine-venit în cadrul Bisericii Ortodoxe, după cum relatează presa. Concret, „Evanggelos Bousis și Peter Dundas, ambii de origine greacă, au devenit primul cuplu gay care au ținut un botez ortodox grec pentru copiii lor în Grecia sâmbătă. Copiii cuplului, Alexios și Eleni, au fost botezați de IPS Arhiepiscop Elpidofor al Americii la biserica Panagia Faneromeni în suburbia sudică Vouliagmeni a Atenei”. Fratele unuia dintre „părinții” adoptivi a descris pe FB botezul ca fiind un moment special nu doar pentru familia sa, ci și pentru Biserica Ortodoxă Greacă, „progresul și conducerea de care avem nevoie în Biserica noastră, unde nici o persoană nu ar trebui să fie renegată de Domnul nostru din cauza a ce sunt, cum aleg să-și  trăiască viața și pe cine iubesc”.

O reacție pe acest subiect a venit din partea IPS Serafim de Pireu printr-un comunicat public în care adeverește dragostea Bisericii față de păcătoși, dar și contrastul dintre poruncile și predica apostolilor față de păcatele de orice fel. Este înfierată atitudinea IPS Elpidoforos de „a săvârși cu pompă și cu o deosebită publicitate Taina Botezului  a doi copii care au fost «adoptați» de un «cuplu» de homosexuali”. Copiii sunt victime nevinovate ale drepturilor anormale legiferate de stat, dar premierea în esență a sodomiților nepocăiți drept «persoane cinstitoare de Dumnezeu» care-și botează ortodox copiii este un atac la antropologia și soteriologia (învățătura despre om și mântuire) a Bisericii Ortodoxe. Prin urmare Ierarhul în cauză a greșit că „a preferat Evanghelia contemporană» a șarpelui în locul învățăturii Bisericii” și este sub blestemul Sfinților Părinți și vinovat față de prevederile canonice ale organelor competente ale Patriarhiei Ecumenice. Personal, din prietenie, IPS Serafim îl îndeamnă pe IPS Elpidoforos la îndreptarea situației prin a-și cere iertare pentru faptele sale de la Domnul și de la trupul Bisericii.

O abatere în plus constă în faptul că fetița a avut drept nașă și pe italianca Bianca Brandolini, foto-model de religie romano-catolică, ca o încununare a disprețului față de tradiția și credința ortodoxă.

Parada LGBTQ+ Pride Iaşi este nelegală. Avem dreptul să o împiedicăm?

Îmi fac cunoscut punctul de vedere privind nelegalitatea marşului Pride Iaşi, cu menţiunea că un extras din pledoaria de mai jos poate fi descărcat accesând linkul şi, dacă o veţi considera fondată şi convingătoare, vă îndemn să îl trimiteţi către Instituţia Prefectului Iaşi (contact@prefecturaiasi.ro) sau să îl depuneţi personal la registratura instituţiei (Str. Anastasie Panu, nr. 60, Iași) pentru a cere prefectului să întreprindă demersurile necesare suspendării de drept a avizului acordat asociaţiei RiseOut de primarul municipiului Iaşi pentru data de 05.06.2022.



Avizarea paradei LGBTQ+ Pride Iaşi 2022 de către primarul municipiului Iaşi este nelegală, deoarece legea interzice actorilor civici să urmărească schimbarea graniţelor moralităţii (publice) prin instrumentul adunărilor publice (art.9 lit.c din Legea nr. 60/1991). Explicaţii în cele ce urmează.

Mai întâi, de ce a fost avizat marşul LGBTQ+?

Raţionamentul greşit ce a fost impus primarului municipiului Iaşi sau care a fost acceptat de acesta este următorul:

  1. Art. 39 din Constituţie defineşte caracterul liber al dreptului de întrunire în spaţiul public, drept de care beneficiază toţi cetăţenii români (indiferent de orientarea lor sexuală);
  2. Art. 1-5 din Legea nr.60/1991 a adunărilor publice stabilesc cadrul de exercitare a dreptului prevăzut de Constituţie;
  3. Art. 2 din O.G. nr. 137/2000 defineşte discriminarea ca fiind: orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă pe bază de, între altele, orientare sexuală, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.   

Prin urmare, restrângerea exercitării dreptului constituţional la liberă întrunire, prin procesiunea intitulată parada LGBTQ+ Pride Iaşi, ar reprezenta o discriminare a cetăţenilor cu orientare pederastă, conduită nelegală şi sancţionată de lege. În discursul mediatic şi în răspunsurile verbale pe care le-a oferit, primarul invocă faptul că este constrâns de lege, folosindu-se de raţionamentul precitat.

Aceste justificări sunt însă nefondate pentru că marşul LGBTQ+ este interzis de prevederile art. 9 lit.c din Legea nr. 60/1991.

De ce este nelegală avizarea paradei LGBTQ+?

Pentru că organizarea paradei LGBTQ+ este contestată de comunitatea ieşeană pe argumente de moralitate (nu pro-discriminare), pentru că se produce o confuzie între dezincriminarea homosexualităţii şi consacrarea legală a homosexualităţii şi pentru că primarul oricărei localităţi trebuie să dispună demersurile necesare pentru punerea în aplicare a legilor, inclusiv acelea prin care să verifice dacă operează interdicţia prevăzută de art. 9 lit.c din Legea nr. 60/1991 a adunărilor publice:

Articolul 9 – Sunt interzise adunările publice prin care se urmăreşte: c) încălcarea (…) moralităţii publice.

Pare complicat, dar nu este. Legea interzice adunările publice care au caracter imoral sau care, deşi decente, urmăresc încălcarea moralităţii publice, acesta fiind un criteriu formal vizând scopul demersului public („se urmăreşte”), criteriu prevăzut expres de lege, ce trebuie verificat obligatoriu înainte de emiterea avizului.

Nu există excepţie de la această prevedere, nu există adunări publice pentru care nu este necesară verificarea condiţiei de a nu se urmări încălcarea moralităţii publice, iar această verificare nu a fost realizată de primarul Mihai Chirica în privinţa marşului Pride Iaşi. Speculez că nu a făcut-o dintr-un calcul politic, dat fiind că pentru politicieni este extrem de dificil şi de costisitor mediatic a invoca argumentul moralităţii publice.

Cu toate acestea, subliniem că obligaţia este prevăzută de lege în termeni categorici şi nu se poate deroga de la aceasta, sub sancţiunea constatării nulităţii absolute a avizului emis cu nerespectarea legii. 

Ce este moralitatea publică?

Moralitatea reprezintă natura, caracterul, valoarea unui fapt, a conduitei unei persoane sau a unei colectivități din punct de vedere moral. Morala oferă mijloacele de a duce o viață în conformitate cu binele comunităţii de care aparţinem şi este definită și de caracterul obligatoriu, marcat de norme, de obligații, de interdicții caracterizate atât de o cerință de universalitate, cât și de un efect de constrângere. Filosofia morală ne spune că atunci când vorbim de moralitate, ne referim la sfera moravurilor și a modurilor de viață, aspect asupra căruia voi reveni.

Termenul de moravuri sau moravuri publice este unul cu denotaţie juridică, regăsindu-se la temelia sistemului nostru legislativ. Toate legile care conţin dispoziţii referitoare la prescrierea unor conduite sau consacrarea legislativă a unor drepturi şi libertăţi se folosesc de acest concept pentru a grăniţui sfera de aplicare a acestora, în marja de exercitare circumscrisă bunelor moravuri.

Curentul mediatic dominant în ţara noastră inhibă conversaţiile despre moralitate şi despre moravurile publice, tendinţa generală fiind aceea de a considera subiectul unul desuet şi neplăcut. Impoziţia argumentelor morale în discursul public este cel mai adesea respinsă fie prin argumentul realpolitik  (suntem aşa cum ştim, cine sunt eu să judec, asta-i viaţa/ţara/poporul), fie prin argumentul constructivismului social, potrivit căruia trebuie să ne regăsim într-o continuă evoluţie morală, reperele fiind cele indicate de politica progresistă.

Incapabili fiind să discutăm cu autoritate pe fondul moralităţii publice, pe conţinutul normelor de conduită şi de apreciere/valorificare a comportamentului uman, discursul public şi practica administrativă a autorităţilor publice se păstrează la un nivel extrem de superficial, unul care produce confuzii precum este cea între termenii de dezincriminare penală şi consacrare legală.  

Ce înseamnă dezincriminarea homosexualităţii?

Înseamnă că o conduită care anterior era pedepsită de legea penală nu mai este sancţionată penal. Conduita respectivă nu mai este considerată infracţiune. Ea poate fi în continuare sancţionată contravenţional, poate antrena răspunderea civilă delictuală şi poate fi interzisă local, cu sancţiune contravenţională sau sub oprobiu public, pe argumentul prezervării moravurilor publice. Spre exemplu, cea mai recentă infracţiune dezincriminată este contrabanda asimilată, chestiune care nu este egală cu consacrarea acestei fapte ca fiind una morală, un exemplu de bună purtare. Prin dezincriminare persoana nu mai poate fi constrânsă să răspundă în fața organelor de urmărire penală sau instanțelor de judecată.

În România, dezincriminarea penală a pederastiei nu a fost produsă de o înlocuire a normelor sociale, de o evoluţie/involuţie/degradare morală, ci a reprezentat un calcul politic de notorietate publică. Interesul public de a băga în închisoare persoanele care fac sodomie, care îndeamnă sau ademenesc la comiterea sodomiei, sau care fac propagandă sau prozelitism pederast, a fost infirmat, substituit, de interesul public superior(?) de a îndeplini o condiţie impusă în procedura de negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Dezincriminarea reprezintă un instrument de politică penală, criminologică, un act uzual al statului, deci nu reprezintă un act de afirmare a valorii sociale a homosexualităţii. Dezincriminarea nu a fost însoţită de niciun alt act de proclamare a respectivei conduite, de consacrare publică formală, de consacrare legală, ori poate de condamnare publică a politicii de sancţionare penală a pederastiei (precum a fost condamnarea comunismului), împrejurări care să reprezinte un temei pentru pretenţiile mişcările LGBTQ+ de a ocupa spaţiul public şi încă în maniera cea mai excesivă, obtrudând cele mai conservatoare comunităţi locale, asociindu-se celor mai importante instituţii publice, celor mai vizibile şi importante spaţii comunitare.

Se poate să fie aşa în alte ţări, în alte comunităţi, unde viaţa socială produce spontan sau în timp scurt o astfel de afirmare, o astfel de substituire a unor valori şi principii considerate învechite şi desuete (ieşite din uz, fără aderenţi) cu altele de factură progresistă. Sunt societăţi şi popoare extrem de dinamice din punct de vedere moral, care adoptă cu uşurinţă coduri sociale, culturale, religioase noi, pecum sunt şi comunităţi de factură conservatoare, orientate spre prezervarea datinilor, în accepţiunea generală a termenului.

Ce impact are dezincriminarea asupra moralităţii publice? Ce argumente are minoritatea LGBTQ+?

Este limpede că dezincriminarea nu este izolată de planul moral al societăţii ci dimpotrivă. Dezincriminarea vine cu propriul său imens capital de schimbare, care dă dreptul minorităţii LGBTQ+ să pună în discuţie cadrul moral îndătinat. Dezincriminarea reprezintă cel mai important argument formal de punere la îndoială a moralităţii publice tradiţionale şi nu este, nici pe de parte, singurul argument de partea lor.

Discursul media, politicile publice europene, orientarea jurisprudenţială a CEDO şi CJUE, atitudinile elitelor politice, profesionale şi religioase, precum şi producţia intelectuală dominantă în plan cultural, toate pledează pentru ideea unei transformări fundamentale a conştiinţei colective a poporului român în favoarea acceptării homosexualităţii şi dezideratelor LGBTQ+ ca valoare nu marginală ci una centrală a societăţii noastre.

Nu în ultimul rând, eşecul recent al Referendumului pentru familie reprezintă o victorie zdrobitoare pentru mişcarea LGBTQ+, dovedind fără tăgadă faptul că majoritatea covârşitoare a poporului român nu era interesată la acel moment să îşi afirme cadrul moral contestat de dezideratele mişcării LGBTQ+. Moralitatea tradiţională a avut atunci puţini aderenţi iar pretenţia noastră de a dicta cadrul moral al majorităţii nu mai poate fi susţinută cu argumente de ordin cantitativ. Rezultatul referendumului pentru familie legitimează vizibilitatea LGBTQ+ în afacerile publice şi reprezintă punctul de cotitură pentru societatea noastră, cu implicaţii importante pe termen lung şi foarte lung (decenii, secole).

Pentru civismul ortodox, obiectivul repunerii în discuţie a cadrului politic şi mediatic concret în care a avut loc referendumul, precum şi a conversaţiei şi argumentelor care au condus la acest rezultat rămâne unul de căpătâi. Rezultatul referendumului rămâne de neacceptat ca atare.

Câte bordee, atâtea obicee, atâtea moduri de viaţă…

Lipsa unei consacrări formale a homosexualităţii ca valoare socială recunoscută este un argument important al taberei conservatoare, dar nu are caracter absolut, caracter peremptoriu.

Ne este opus faptul social împlinit care este reflectat în avizarea unor adunări publice LGBTQ+ filo-pederaste care militează „pentru iubire” şi „pentru incluziune”, invocându-se o conotaţie a iubirii pe care majoritatea o consideră scandaloasă.

Dar majoritatea nu înseamnă unanimitate.

Prin urmare, sub unghi moral, politic, juridic şi cultural, suntem liberi să ne alegem modurile de viaţă care ne aduc fericirea şi împlinirea, care corespund dreptului la demnitate umană, astfel cum acest drept este configurat de maturitatea şi experienţa de viaţă a unui popor, a unei colectivităţi locale. 

Mişcarea LGBTQ+ este pe deplin îndreptăţită să propună societăţii româneşti un alt mod de viaţă inclus în codul conduitelor acceptate, pe care să îl negocieze pe cale mediatică, prin producţie intelectuală, prin opere culturale, recunoscând în oglindă dreptul majorităţii de a nu primi, de a nu participa, de a nu accepta oferta, de a nu recunoaşte valoarea socială a noilor conduite, în baza aceloraşi drepturi colective ce decurg din conceptul de demnitate umană.

Care sunt graniţele moralităţii publice?

Graniţele moralităţii publice sunt schimbătoare şi oricine are dreptul de a propune colectivităţii noi moduri de viaţă. Ortodoxia propune neabătut, din veac, despătimirea şi înduhovnicirea omului, precum şi sfinţirea colectivităţilor, iar schimbarea pe care o presupune codul moral ortodox în conduita socială este infinit mai radicală, mai de substanţă, decât ceea ce propune mişcarea LGBTQ+. Pe de altă parte, pe acest continuu apel la schimbare din partea ortodoxiei s-a plămădit şi a dăinuit poporul român, chestiune complet străină de mişcarea LGBTQ+, motiv pentru care cele două propuneri nu pot sta în competiţie decât prin negarea, infirmarea substanţială a profilului identitar local şi a însemnătăţii ortodoxiei în comunitate.

Se întâmplă acest lucru pentru că nu există conceputul de neutralitate morală. Abdicarea de la un cod moral, normă morală, convingere morală, datorie morală, produce un alt cadru moral, chiar dacă nu este încă definit precis. Nu există vid moral, un spaţiu filosofic sau sociologic în care să rămânem suspendaţi până la apariţia unor convingeri morale superioare, ci ne definim prin faptul respingerii sau indiferenţei faţă de codul moral asumat anterior, atitudine care este relevantă în sine sub aspect moral. În mod imprecis se face vorbire despre „societatea amorală”, ca despre comunităţi lichefiate, lipsite de comuniunea de idei şi de valori, cât timp individualismul extrem, lipsa asumată de solidarizare, praxisul comunitar se califică prin acelaşi mod de raportare la elementele vieţii sociale.

Cum încalcă legea mişcarea LGBTQ+ în general şi asociaţia RiseOut în special?

Prin modul de acţiune, prin instrumentul civic pe care îl foloseşte pentru a-şi urmări scopul: paradă filo-pederastă, procesiune, manifestaţie.

Legea interzice actorilor civici să urmărească schimbarea graniţelor moralităţii prin instrumentul adunărilor publice (art.9 lit.c din Legea nr. 60/1991).

Schimbarea graniţelor moralităţii publice se face prin dialog şi negociere, printr-un proces real de acceptare sau de respingere, printr-o maturizare culturală concretă a comunităţii, nu prin îndrăzneală, nu prin politica faptului împlinit sau a surprinderii comunităţii pe nepregătite, speculând lipsa de reacţie sau fireasca inerţie socială.

Cât timp nu s-a consumat conversaţia publică vizând toleranţa, acceptarea sau afirmarea dezideratelor homosexuale, cât timp nu a avut loc o astfel de negociere directă sau de la distanţă, dacă nu s-a produs un proces de cunoaştere reciprocă şi de adecvare la ceea ce este legitim şi acceptat în comunitate, legea interzice adunările publice care urmăresc să suplinească lipsa procesului prealabil prin impunerea faptului împlinit.

Cum încalcă legea primarul municipiului Iaşi?

Potrivit art. 154 din Codul administrativ, primarul asigură punerea în aplicare a legilor şi “dispune măsurile necesare“, fiind deservit de un aparat administrativ în acest scop. Din aspectele comunicate publicului interesat reiese că primarul Mihai Chirica nu a procedat la verificarea incidenţei dispoziţiilor art. 9 lit.c) din legea adunărilor publice.

Primarul a considerat că dezincriminarea homosexualităţii reprezintă o recunoaştere, o consacrare a dezideratelor mişcării LGBTQ+ în spaţiul public, aspect nelegal cât timp a fost sesizat în mod precis cu privire la caracterul imoral al scopurilor propuse prin desfăşurarea paradei Iaşi Pride 2022, de promovare a „iubirii” între persoanele de acelaşi sex. Deşi a fost sesizat în privinţa acestor aspecte, primarul municipiului Iaşi a ales calea uşoară, a emiterii unui aviz nelegal, ferindu-se să pună în discuţie instituţională şi apoi publică, subiectul sferei morale a comunităţii ieşene, a cercului moral al comunităţii.

Primarul municipiului Iaşi nu a procedat la întocmirea unei documentaţii care să justifice înlăturarea prevederilor de interzicere a adunările publice care urmăresc încălcarea moralităţii publice, nu a supus dezbaterilor publice aceste chestiuni, nu a emis comunicate de presă care să informeze publicul cu privire la solicitarea asociaţiei RiseOut, nu a iniţiat niciun proces de consultare cu alte instituţii în această privinţă, demersuri pe care le consider necesare pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor legii.

Ce soluţie are primarul?

Potrivit legii, emiterea unui aviz nelegal poate fi cenzurată de instanţa de contencios administrativ. Pe de altă parte, această cale de acţiune nu conduce la obţinerea unei soluţii în timp util astfel încât să fie înlăturat spectrul prejudicierii comunităţii prin desfăşurarea unei adunări publice nelegale şi, deocamdată, cu scop imoral.

Primarul poate însă pune în discuţia Consiliului Local oportunitatea emiterii unui moratoriu privind adunările publice de factură filo-pederastă, stabilindu-se un termen rezonabil în care mişcarea LGBTQ+ să-şi poată exercita dreptul de a promova către publicul interesat, prin celelalte instrumente civice prevăzute de lege, perspectiva proprie despre utilitatea incluziunii, acceptării şi afirmării homosexualităţii în municipiul Iaşi.

Finalmente, se poate aprecia inclusiv cu privire la oportunitatea desfăşurării unor consultări publice sau a unui referendum local prin care să se statueze cu privire la limitele morale ale promovării dezideratelor LGBTQ+ în municipiul Iaşi.

Interzicem mişcarea LGBTQ+ în Iaşi?

Activităţile de promovare a practicării de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, precum şi propaganda ori asocierea sau orice alte acte de prozelitism săvârşite în acelaşi scop pot face obiectul unei interdicţii locale care să vizeze nu doar desfăşurarea de adunări publice ci şi de activităţi conexe.

Cu siguranţă însă că sunt şi ieşeni care nu sunt de acord cu acest lucru, ieşeni care aderă la reperele moralităţii progresiste care recunoaşte un rol central acceptării homosexuale.

Cert este că acest dialog şi proces de negociere şi de confruntare trebuie să se producă şi că el nu poate fi depăşit prin îndrăzneala politicii faptului împlinit.

Ce rol are prefectul judeţului Iaşi?

Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin.(4) Codul administrativ, prefectul asigură verificarea legalității actelor administrative ale autorităților administrației publice locale și poate ataca în fața instanței de contencios administrativ actele acestora pe care le consideră ilegale. Conform dispoziţiilor art.3 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, până la soluționarea cauzei, actul atacat potrivit alin. (1) este suspendat de drept.

Aşadar, prefectul poate suspenda efectele avizului nelegal prin atacarea acestuia în instanţa de contencios administrativ. Suspendarea înseamnă întârzierea punerii în aplicare a avizului până la momentul soluţionării litigiului, răgaz în care autorităţile locale pot desfăşura procedurile cuvenite de dezbatere publică.  

Ce vrem noi?

Exprimându-mă ca reprezentant informal, nenumit, nedelegat, al numeroşi creştini ortodocşi activi din punct de vedere civic, arăt că aceştia vor, în modul cel mai categoric cu putinţă, ca marşul Pride Iaşi din 05.06.2022 să nu aibă loc, întrucât este nelegal şi imoral.

Este plauzibil că se va repeta scenariul de anul trecut când comunitatea locală s-a opus prin vociferarea virulentă a dezacordului şi prin alte modalităţi. În rândul celor pe care îi cunosc se oscilează între a ignora cu desăvârşire orice acţiune LGBTQ+ şi a ne împotrivi cu forţă fizică faţă de desfăşurarea marşului, indiferent de consecinţe.

Având în vedere consecinţele asupra graniţelor moralităţii publice ieşene, şi eu sunt direct interesat ca Iaşul să nu fie subiectul unui abuz al faptului împlinit. Sunt conştient că acceptarea resemnată a sodomiei ca valoare comunitară va avea consecinţe în toate planurile vieţii sociale, în plan religios, cultural, juridic şi politic, pe termen lung şi foarte lung.

Cred că indiferenţa faţă de ocuparea Copoului şi centrului Iaşului de către filo-pederaşti va cântări pe termen lung, în sens negativ, mult mai greu decât o face eşecul Referendumului pentru familie sau dezincriminarea art. 200 din vechiul Cod penal.

Acceptarea resemnată a unui demers nelegal şi imoral, dar îngăduit de incompetenţa instituţiilor statului român şi protejat de forţele militare ale autorităţii de stat, reprezintă pentru unii credincioşi, cărora mă alătur, un moment de grea încercare.

Este indicată folosirea forţei fizice?

Violenţa nu convinge şi nu câştigă pe nimeni, chiar şi când este îndreptată împotriva unui abuzator, cum sunt atât asociaţia RiseOut cât şi forţele de ordine care protejează desfăşurarea unei procesiuni nelegale. Forţa exercitată în scop de rezistenţă fizică este necesară şi poate fi utilă, după cum este justificată folosirea forţei fizice în apărarea integrităţii corporale proprii sau a altcuiva. Însă ca ortodocşi ni ce cere să avem atât răbdare cât şi îndelungă-răbdare.

Istoric vorbind, consider că actele de rezistenţă sunt justificate împotriva reprezentanţilor autorităţii de stat care comit efectiv o nedreptate flagrantă, care folosesc violenţa şi coerciţia împotriva interesului public şi al persoanelor, cum consider că este cazul acum.

Este rezistenţa fizică justificată?

Da, împotrivirea fizică exercitată în condiţiile de mai sus reprezintă cazul justificativ de legitimă apărare, în condiţiile art. 19 Codul penal: Este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol (…) un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului.

Moralitatea publică este în vârful ierarhiei intereselor publice, mai ales în comunităţile cu profil identitar conservator. Desfăşurarea marşului în condiţiile sus arătate reprezintă un atac material, direct, imediat şi injust asupra moralităţii publice, însă apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului.

Dacă aceste condiţii sunt respectate, faptele comise împotriva participanţilor la marş sau împotriva reprezentanţilor puterii de stat care le protejează acţiunea nelegală, se circumscriu dispoziţiilor art. 18 Cod penal: Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege. Punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate de dispoziţiile art. 16 alin.(1) lit.d) Codul de procedură penală.

Concluzii

Indiferent de modalitatea de desfăşurare a evenimentelor de duminică din Iaşi, confruntarea curentului filo-pederast impune o atitudine de angajament, reflecţie şi acţiune pe termen lung. Dacă din punct de vedere politic soluţia aparentă este interzicerea manifestărilor ilegale şi imorale, soluţia promovată de ortodoxie trebuie să ţintească spre convertire, luând aminte la eşecul campaniilor #praythegayaway şi al terapiilor de conversiune propuse pe filieră religioasă.

Ortodoxia trebuie să producă atât starea de vigilenţă morală necesară comunităţii cât şi pe cea de călăuzire morală în modernitate şi în viitor. Este condamnabilă retragerea ierarhilor şi clericilor din răspunderea lor de păstori, tăcerea lor cu adevărat asurzitoare, precum şi achiesarea acestora la obiectivele politice anticreştine ale autorităţii de stat.

Sesizare adresată Rectorului UAIC – Prof.univ.dr. Tudorel Toader vizând asocierea cu mişcarea LGBTQ+

Publicăm sesizarea adresată domnului prof.univ.dr. Tudorel Toader, rectorul UAIC Iaşi, privind asocierea imaginii Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi cu marşul LGBTQ+, cu rugămintea adresată celor ce sunt în acelaşi gând cu mesajul de mai jos de a-şi exprima solidaritatea/sprijinul/asentimentul prin mesaje email remise la adresa secretariatului UAIC (contact@uaic.ro) sau prin depunerea fizică a sesizării (descărcaţi aici) la registratura universităţii (intrarea în Corpul A – Statuia lui Mihail Kogălniceanu).


Sursă imagine: Eveniment Iaşi Pride 2022

În data de 05 iunie 2022, ora 16:00, asociaţia RiseOut (pentru promovarea intereselor minorităţii LGBTQ+) organizează un marş – Iaşi Pride 2022, promovat în massmedia şi pe pagina de Facebook prin afişul alăturat (link), în care este indicat drept loc de întâlnire, Copou, corpul A din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi, fără a fi menţionate alte repere. Adresa indicată reprezintă sediul rectoratului UAIC Iaşi, reprezentantul legal al celei mai vechi instituţii de învăţământ superior din România.

Însă UAIC nu se numără între partenerii acestei iniţiative care a stârnit revolta unui număr însemnat de ieşeni, dat fiind faptul că homosexualitatea şi etiologiile sale sunt incompatibile cu valorile sociale, culturale, religioase, civice şi politice locale. Cu privire la acestea, reamintim că Universitatea Alexandru Ioan Cuza este cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ superior a comunităţii noastre şi reprezintă simbolul predilect al Iaşului, capitală culturală a României, capitala ortodoxiei româneşti, oraş voievodal şi fostă capitală a principatului Moldovei.

Prin modalitatea de promovare aleasă de asociaţia RiseOut se urmăreşte, în mod injust, realizarea unui transfer de capital simbolic în sprijinul obiectivelor LGBTQ+, transfer realizat dinspre cea mai importantă instituţie academică ieşeană către reprezentantul civic al unui curent politic şi ideologic care este nu doar străin de profilul identitar local ci, în opinia noastră, incompatibil cu acesta.

Admitem că Universitatea poate fi cadrul ideal în care să aibă loc o conversaţie despre profilul identitar şi axiologic local, despre caracterul contradictoriu al afirmării homosexualităţii ca virtute publică (Pride), despre modul în care sunt înţelese bunele moravuri în comunitatea ieşeană, despre distincţia între conceptul de viaţă privată şi despre ocuparea (i)legitimă a spaţiului public, despre limitele morale ale prozelitismului homosexual în rândul tinerilor, despre dezechilibrul mediatic în promovarea dezideratelor mişcării homosexuale, despre abuzarea instrumentului discriminării pozitive, despre ignorarea intereselor legitime şi permanente ale comunităţii în a cultiva o tradiţie culturală de o anumită factură, despre implicaţiile sociale şi culturale ale curentului ideologic progresist, printre multe altele.  

Însă, prin modalitatea aleasă de promovare se sugerează ideea unei asocieri directe a UAIC Iaşi cu mişcarea LGBT+, cu sensul de acceptare, de validare deja consumată a obiectivelor de promovare LGBTQ+ în capitala noastră, de substituire a unor valori şi a unui profil înrădăcinat cultural şi comunitar cu noile deziderate ale mişcării homosexuale.

Stimate domnule rector,

Faţă de cele menţionate, vă adresăm rugămintea de a informa comunitatea ieşeană cu privire la inexistenţa unui parteneriat sau asocieri de orice fel între UAIC Iaşi şi asociaţia RiseOut şi de a solicita public asociaţiei organizatoare a marşului să înceteze modalitatea înşelătoare de comunicare publică pe care o desfăşoară.

Totodată, vă adresăm rugămintea de a solicita primarului municipiului Iaşi să adopte un moratoriu cu privire la avizarea manifestaţiilor publice de factură LGBTQ+ pentru o perioadă rezonabilă, răstimp în care comunitatea să dezbată echilibrat subiectul incluziunii minorităţii homosexuale în comunitatea ieşeană, modalitatea cea mai potrivită de a împiedica discriminarea minorităţii LGBTQ+ în accesarea serviciilor publice, acolo unde/dacă are loc, limitele morale ale demersurilor acestora de promovarea a homosexualităţii în spaţiul public, din perspectiva bunelor moravuri şi a ordinii publice.

Cu privire la acest ultim aspect, reamintesc faptul că acest marş se află la a doua sa ediţie, cea precedentă având loc în condiţii de mare tensiune, sub protecţia jandarmeriei şi cu ameninţarea aplicării de sancţiuni contravenţionale pentru cei ce-şi exprimă public dezacordul, comunitatea locală respingând energic legitmitatea acestei acţiuni, fiind dominat sonor traseul marşului prin vociferarea dezaprobării şi fiind folosite, cu rol simbolic, torţe fumigene pentru a acoperi de la faţa oamenilor şi de la faţa cerului ruşinea sfidării valorilor locale.  

Întrucât este previzibil că atitudinea publicului nu s-a schimbat de la data primei ediţii a marşului, din octombrie 2021, când punctul de plecare a fost cel al parcării de la Fundaţie, vă adresăm rugămintea de a aprecia dacă este oportun să solicitaţi primarului municipiului Iaşi modificarea traseului avizat, având în vedere că bulevardul Copou este locul preferat de promenadă a ieşenilor, iar alveola de protecţie a statuii lui Mihail Kogălniceanu din faţa corpului A al UAIC, punctul concret de întâlnire şi de pornire a marşului LGBTQ+ Iaşi Pride 2022, <del>se află pe proprietatea privată a UAIC</del>.

Vă asigurăm de întreaga noastră consideraţie şi disponibilitate de a colabora cu privire la cele sesizate.

Pentru Grupul Civic Iaşi şi site-ul www.theodosie.ro

Vlad-Mihai Agache

Alumnus UAIC Iaşi

Translate page >>