Mărturii patristice cu privire la întreruperea comuniunii pe teme de credință

Învățătura patristică referitoare la întreruperea pomenirii unui episcop sau chiar Patriarh eretic înainte de a fi condamnat sinodal nu este atât de bogată ca pe alte subiecte morale sau dogmatice, dar este consistentă. O trecere în revistă a ei este utilă și necesară, mai ales în contextul în care există astăzi mai multe interpretări. Gama teoriilor pe această temă trece de la poziția oficială a ierarhilor, care afirmă că nu este permisă oprirea pomenirii decât pe baza unei hotărâri sinodale, până la grupurile de nepomenitori care susțin diferite variante de aplicare a dispozițiilor canonului 15 I-II cu privire la posibilitatea ruperii comuniunii înainte de întrunirea unui Sinod.

O credință fără astfel de cuget este zadarnică. Într-adevăr, după cum se poate observa, credința indiferentă (ce fenomen ciudat!) este nesărată. Totuși, pe lângă acest aspect, contracararea deraierii ecumeniste validate în Creta pe care a fost înscrisă Ortodoxia trebuie să țină cont și de o altă componentă, anume să fie patristică. Pentru că o râvnă martirică fără ancorare corectă în scrierile Părinților poate ușor deveni nefolositoare, fără cunoștință (1Tim. 1:13 și Rom. 10: 2).

Referințele la Sfinții Părinți sunt îmbucurătoare, dar îmi produc întristare când constat modul cum procedează adeseori unii, distorsionând și chiar contrafăcând la propriu scrierile patristice. De aceea, prin acest articol, urmăresc să fac o prezentare cât mai amplă a subiectului întreruperii pomenirii/comuniunii pe baza canoanelor și învățăturilor bisericești, care pot fi completate, ajustate și discutate mai departe.

Întreruperea pomenirii este o atitudine corectă și mărturisitoare

Întâi de toate, este de remarcat faptul că destui Părinți au apelat la întreruperea pomenirii, gest care este reglementat în dreptul canonic. Menționez aici câteva exemple din istoria bisericească:

– Sf. Vasile cel Mare a întrerupt pomenirea episcopului său, Dianie, atunci când acela a semnat o mărturisire neortodoxă la un Sinod. Dovada se găsește în Epistola 51 a Sfântului. În acea vreme au fost și alți monahi care au făcut acest gest față de tatăl Sf. Grigorie Teologul, prezent și el la același Sinod, dar conflictul s-a aplanat pentru că cei doi episcopi au semnat acele documente din neștiință și și-au mărturisit public ortodoxia.

– Ereziarhul Nestorie a fost înfruntat în același mod de mai mulți mărturisitori din Constantinopol, unii fiind caterisiți de acesta. Aceștia au fost reabilitați în treapta lor la Sinodul III Ecumenic prin dispoziția prevăzută în canonul 3 al acestuia. Un caz concret este Cuviosul Ipatie (†446), despre care se scrie în cartea Străjerii Ortodoxiei (p. 102) și în cartea Callinici, De vita S. Hypathii (p. 67-68). Dar nu doar el a procedat astfel, ci mulți creștini din cetate, după cum dă mărturie Sf. Chiril al Alexandriei în Epistola 11 a sa: „popoarele din Constantinopol sunt despărțite (αποσυνακτους), afară de puțini fără de minte și care-l măgulesc. Iar aproape toate mănăstirile și arhimandriții lor și mulți din senat nu se adună (la slujbe), fiindu-le frică să nu fie nedreptățiți în credință”.

– Sf. Grigorie Palama nu l-a mai pomenit pe Patriarhul de Constantinopol, Ioan Caleca, după ce acesta a început să propovăduiască erezia energiilor create. Consemnarea acestui fapt se găsește într-o Enciclică a lui Caleca.

– Chiar în secolul trecut, în anii ’70 trei episcopi greci și majoritatea Mănăstirilor din Sfântul Munte au întrerupt pomenirea Patriarhului Ecumenic Atenagora. Printre cei care au sprijinit acest demers s-a aflat și Sfântul Paisie Aghioritul.

Toate aceste exemple de mai sus sunt situații în care unii clerici au oprit pomenirea unui episcop înainte de o sentință sinodală. Acesta este un lucru foarte important, pentru că în jurul acestui aspect gravitează toată problematica. Aici intervin două particularități: oprirea comuniunii în acest context este lăudabilă, dar nu este obligatorie. Singurul factor care face ca ruperea comuniunii cu unii eretici să fie o datorie este condamnarea acelora de un for competent, adică de episcopul lor sau de către un Sinod.

Cele trei moduri principale de astăzi de întrerupere a pomenirii

Întâi de toate, este de menționat că Patriarhia Română, dar și alți ierarhi străini s-au pronunțat asupra întreruperii pomenirii că nu ar fi permisă de canoane. Lucrul acesta este afirmat cel mai clar în broșura emisă cu girul Sinodului BOR, intitulată Întrebări și răspunsuri despre Sfântul și Marele Sinod din Creta. Din păcate, interpretările oferite pe marginea canonului 15 sunt trunchiate și neîntemeiate; ca atare, nu merită atenție deosebită.

Însă există mai mulți preoți care au întrerupt pomenirea și alți monahi și mireni care-i sprijină. În general, s-au conturat câteva tendințe sau principii care sunt urmărite. Unii afirmă că nu mai există Taine în Potirul episcopilor semnatari în Creta și al celor care-i pomenesc, deci sunt adepții căderii automate din har. Alții susțin că, deși Hristos este prezent și harul este lucrător, participarea la slujbele unde sunt pomeniți ierarhii este spre osândă din cauză că reprezintă o părtășie la erezia episcopului. Mai există o distincție pe care o operează unii, anume că mărturisirea publică împotriva ecumenismului și a Sinodului din partea preotului/arhiereului slujitor ar face să nu mai fie spre osândă Tainele lor. În fine, alții (printre care mă număr) consideră că oprirea pomenirii este doar o măsură de atenționare, un semnal de alarmă foarte necesar asupra rătăcirii care se înfiripă, dar că nimic nu s-a schimbat deocamdată în Biserică. Altfel spus, doar un Sinod se poate pronunța asupra acestui subiect și este de dorit să se întrunească unul și eforturile depuse de noi tocmai acest lucru îl urmăresc, pentru a eradica abaterea dogmatică ce destabilizează Biserica.

Așa se face că există unii care s-au rupt și nu mai participă deloc la slujbele unde este pomenit vreun ierarh ecumenist vădit (adept al Sinodului din Creta), fie pe considerentul că nu ar mai avea Taine și har, fie pentru că s-ar face părtași la erezie. Alții merg doar la slujbele celor care dezaprobă erezia prin nepomenire sau la cei care o resping public, deși au comuniune cu ecumeniștii în cauză (cum ar fi Bisericile Bulgară și Georgiană și episcopii care au exprimat critici pe acest subiect). Ei consideră că părtășia la erezie se face prin pomenire/comuniune, dar poate fi dizolvată printr-o dezicere publică. Varianta care mi se pare corectă și consider că are fundament patristic este că abținerea de la comuniunea cu ereticii necondamnați este o virtute, dar nu este obligatorie, adică nu este spre osândă (comuniunea). Putem merge la slujba oricărui cleric ortodox necondamnat, dar este de preferat să luăm poziție față de cei care susțin învățături ecumeniste (inclusiv față de cei care afirmă că întreruperea pomenirii ar fi în sine o schismă).

Părtășia la erezie

Întâi de toate, trebuie precizat ce este și ce nu este părtășia la erezie.

Este de domeniul evidenței că e oprită comuniunea cu un eretic condamnat. În acest sens, există mai multe canoane care interzic slujirea împreună cu ereticii, cum ar fi 45, 46, 64 și 68 apostolice, 4 II Ec. și multe altele. Toate acestea se referă la eretici condamnați pentru că adeseori îi numesc (arieni, montaniști etc.) și stabilesc cum să fie primiți, prin botezare sau prin mirungere, deci este vorba de cei din afara Bisericii. Așadar comuniunea cu aceștia reprezintă părtășie la erezia lor. Conform explicației din Pidalion la canonul 10 apostolic[1], comuniunea cu cel excomunicat reprezintă o negare a deciziei prin care fusese condamnat, deci părtășie și adeziune la greșeala aceluia.

Pomenirea episcopului nu reprezintă părtășie la credința lui personală, ci la cea care cu care este învestit de Biserica (sau erezia) din care face parte, din care face el parte. Pomenirea se face pentru a arăta că slujitorul lucrează în numele unei tradiții (reprezentată de episcopul pomenit), nu de capul lui. Pentru scurta textul de față, nu reiau argumentele pe care le-am expus în altă parte mai detaliat, dar și sub o formă mai succintă despre rostul întreruperii pomenirii.

Baza canonică

În afară de canoanele care interzic comuniunea cu ereticii condamnați, există două care permit întreruperea legăturii euharistice cu episcopul. Este vorba de canonul 31apostolic și 15 I-II. Ambele opresc ruperea de ierarh, dar o îngăduie doar în caz că acesta propovăduiește fățiș o erezie. Dar desprinderea de arhiereu nu o impune nici unul din ele, ci doar o permite și chiar o lăudă.

Este forțată interpretarea canonului 15 cum că ar impune oprirea comuniunii cu episcopul aflat în erezie și, în consecință, că ar fi obligatorie. De aici s-au născut acuze la adresa celor ce nu au oprit pomenirea că nu respectă canoanele. Totuși adevărul este că, deși canonul este obligatoriu, întreruperea pomenirii nu este prevăzută în cuprinsul lui, deci nu este o necesitate.

Dimpotrivă, conform canonului 2 al Sf. Atanasie cel Mare și 2 al lui Teofil al Alexandriei, episcopii care au intrat în comuniune cu arienii, dar fără să părăsească Biserica, au fost acceptați în cler pe mai departe, dar fără să rămână titulari. Cu alte cuvinte, nu au fost considerați eretici, ci s-a luat în calcul mărturisirea lor. Însă trebuie menționat că era vorba despre o situație cu totul diferită de cea de astăzi. Mai ales canonul 2 al lui Teofil oferă informații în plus, anume că acești arhierei acuzați de comuniune cu arienii erau de două feluri: unii care au păstrat biserica, iar alții care s-au dus la eretici. Primii erau păstrați în cler, iar în privința celorlalți trebuia cercetat dacă au făcut aceasta din ascultare de episcopul superior, lucru care ar fi constituit o dezvinovățire, sau din propria alegere. În toate aceste situații se vede că a cântărit foarte mult ce gândea fiecare, nu atât cu cine a fost în comuniune.

Texte patristice

În afară de reglementările canonice, este relevant cum au procedat Sfinții Părinți care s-au aflat în situații similare, confruntându-se cu erezii care afectau credința. Tradiția bisericească oferă câteva situații și cuvinte care se referă la acest subiect, pe care dorim să le inventariem și să le înțelegem corect.

De la început este necesară o precizare foarte importantă: circulă foarte multe texte așa-zis patristice, care sunt, de fapt, măsluite. Există o combatere destul de bună a acestora făcută de Monahul Teodot, chiar dacă sunt strecurate și destule imprecizii în text, dar este utilă. Măsluirea textelor a fost o practică răspândită de-a lungul vremii (Sinodul Ferrara-Florența, disputele monotelite etc.), dar care nu trebuie propagată. Așadar, atunci când folosim citate patristice, ar trebui să existe trimiteri exacte (măcar pentru citatele mai puțin cunoscute) pentru a putea fi verificată autenticitatea lor, dar și contextul mai larg în care au fost spuse. A urma cugetul Bisericii presupune a înțelege și respecta întocmai modul în care au gândit Părinții, fără a-i adapta sau interpreta după propriile noastre concepții.

Dintre toți Sfinții Părinți, o situație aparte o constituie Sf. Teodor Studitul, a cărui atitudine nu a fost validată de Biserică nici în timpul vieții lui, nici ulterior. Drept aceea nu-l putem considera normativ, în situația în care a fost un caz izolat și putem apela la mulți alți Părinți care au procedat diferit, chiar și dintre cei contemporani cu el. Potrivit Sf. Fotie și Sf. Grigorie Palama, în Biserică nu contează ce a spus un Sfânt și nu au spus cei mai mulți, ci consensul tuturor Părinților. Mai mult, nu-l cinstim pe Sfântul care a avut o mică inadvertență prin a o considera normativă, ci trecând-o cu vederea, după cum scrie Sf. Fotie cu privire la Fericitul Augustin.

Anatema Sinodului ROCOR din 1983

Deși Sinodul Bisericii Ruse din afara Granițelor a condamnat ecumenismul, sentința aceasta nu a fost nici măcar gândită ca una definitiv panortodoxă, care să ducă la o rupere a comuniunii cu ecumeniștii. Scopul urmărit a fost să dea o lovitură tendințelor ecumeniste și să genereze reacții și împotriviri sănătoase și din partea altor Episcopi și Biserici Locale. Un episcop participant, Vitalie de Montreal, a declarat: „Prin proclamarea acestei anateme, ne-am protejat turma de această ispită apocaliptică și, în același timp, am pus în mod ezitant (reluctantly) în fața conștiinței tuturor Bisericilor Locale o chestiune serioasă, pe care trebuie să o rezolve într-un fel sau în altul mai devreme sau mai târziu”. Mai trebuie precizat că în textul anatemei sunt înfierați cei care au comuniune cu ereticii condamnați, nu cu ecumeniștii. Expresia „cei care au comuniune conștientă cu ereticii menționați mai înainte sau care pledează, răspândesc sau apără noua lor erezie a ecumenismului” se referă la aceleași persoane, adică la ecumeniști. „Ereticii menționați mai înainte” sunt cei condamnați, protestanții și catolicii, la care se făcuse referire anterior în textul canonului, nu cei care susțin teoria ramurilor.

Sf. Atanasie cel Mare (†373)

Într-o Epistolă către monahi, Sfântul i-a îndrumat să nu intre în comuniune cu cei ce cugetă cele ale lui Arie, iar pe cei care au părtășie cu arienii să-i mustre și apoi să se depărteze de ei în caz că refuză să facă cele cuvenite.

Întâi de toate, trebuie precizat că arienii erau condamnați nu doar de Sinodul I Ecumenic, ci și nominal. Conform Epistolei despre Sinoade[2], Sinodul de la Niceea (I Ecumenic) a fost întrunit pentru a stabili data Paștelui și pentru a condamna pe Arie și pe adepții lui, dintre care cel mai de seamă era Eusebie de Nicomidia. Acesta a recunoscut mărturisirea de credință din 325, dar apoi a făcut tot felul de manevre pentru a-l exila pe Sf. Atanasie și a întruni Sinoade care să reabiliteze credința ariană. În acest scop, au fost introduși în multe părți episcopi cu idei eretice pentru a putea ține Sinoade favorabile arianismului. Totuși, deși au vrut să-și impună erezia în 359, într-un mare Sinod, care a fost împărțit în două orașe, Rimini și Seleucia, acolo erezia ariană a fost condamnată și căpeteniile ei, Ursachie, Valens, Herminie, Auxentie, Gaius și Demofil au fost depuși din treaptă. Au fost caterisiți și alți episcopi înainte și după aceea. Deci arienii au fost scoși în general din Biserică, deși unii au reușit să se strecoare în clerul ortodox.

Revenind la textul Sf. Atanasie, acesta rânduiește: „de cei care socotesc că nu cugetă cele ale lui Arie, dar au comuniune cu necredincioșii să vă păziți. Și se cuvine mai ales să fugim de comuniunea cu cei care au o cugetare de la care noi ne întoarcem”. Așadar impune a nu intra în comuniune cu arienii (condamnați) și recomandă evitarea celor care au comuniune cu ereticii pentru a-i folosi pe toți și a-i trage la credința sănătoasă.

Sf. Vasile cel Mare (†379)

Pe lângă faptul menționat mai sus, că a întrerupt comuniunea cu episcopul său, Dianie, în alte Scrisori (92 și 242, spre exemplu) dă mărturie că „cei mai sănătoși la cap dintre mireni” nu mai merg la bisericile acaparate de arieni, ci se adună în afara zidurilor cetății pentru a-și face slujbele.

De asemenea, el a depus eforturi importante pentru a fi condamnați și depuși episcopii și clericii arieni tocmai pentru a nu-i mai învăța pe cei drept credincioși erezia ariană din interiorul Bisericii. Era ușor să se păzească de arienii „rupți față de trupul Bisericii”, dar mai greu să facă aceasta față de cei care pătrundeau în interiorul ei „în piele de oaie” (Epistola 263, II), drept pentru care făcea totul pentru condamnarea și alungarea acelora. Pe de altă parte, nu recunoștea pe episcopii care nu aveau hirotonie canonică, ci obținută de la cei dinafară (Epistola 240).

Sf. Chiril al Alexandriei (†444)

În Scrisoarea a 11-a a sa, printre altele, dă mărturie că au existat foarte multe persoane în Constantinopol, clerici și mireni, care au întrerupt comuniunea cu Patriarhul Nestorie până să fi fost condamnat la Sinodul III Ecumenic. În această perioadă Sf. Chiril a păstrat comuniunea, deși l-a mustrat prin scrisori și îndemnuri la îndreptare. În final, a luat hotărârea de a-l condamna sinodal, lucru petrecut cu ajutorul Papei Celestin și al celorlalți Patriarhi și Episcopi la Efes (Sinodul III Ecumenic din 431).

Nu doar că a păstrat comuniunea cu Nestorie până la depunerea lui, ci a făcut o dublă iconomie, de care dă mărturie Sf. Teodor Studitul (Scrisoarea 49). Pe de o parte, nu a inclus nominal pe Teodor de Mopsuestia și Diodor din Tars ca eretici la Sinodul III Ecumenic, deși ei erau învățătorii lui Nestorie. Condamnarea lor a intervenit abia mult mai târziu, la Sinodul V Ecumenic (551), deoarece mulți țineau încă la ereziile acelora pe motiv că nu sunt condamnați nominal. Pe de altă parte, până să se ajungă la această agravare a situației, Sf. Chiril a făcut o altă iconomie și a păstrat comuniunea cu episcopii din Siria care nu erau monofiziți, dar care încă îi pomeneau în diptice pe cei doi (pe lista Episcopilor morți, gest care presupunea că cei doi ar fi fost ortodocși).

Sf. Sofronie al Ierusalimului (†638)

Acest Sfânt a fost un oponent de seamă al ereziei monofizite, dar și al monotelismului, care încă nu fusese condamnat sinodal, ci abia mai târziu la Sinodul VI Ecumenic (681). A ajuns Patriarh al Ierusalimului în 634 și a lucrat pentru întrunirea unui Sinod în Cipru (635), unde nu s-a reușit condamnarea ereziei monotelite. Deși această învățătură greșită stăpânea Imperiul bizantin, în special prin Patriarhul Serghie al Constantinopolului (după cum dă mărturie Sf. Maxim Mărturisitorul în rechizitoriul care i s-a făcut și care se păstrează), Sf. Sofronie nu a rupt comuniunea cu monoteliții vădiți, dar i-a mustrat printr-o Epistola Synodica imediat ce a urcat pe tron, în care se adresează lui Serghie ca unui împreună-slujitor (PG 87c, 3148), deși critică eroarea lui dogmatică. Pentru a înțelege gravitatea situației, trebuie să ținem cont că disputa monotelită a apărut pentru a justifica o unire anterioară cu monofiziții (anul 633)[3].

Un fragment dintr-o scriere a Sfântului a fost invocat de Monahul Sava Lavriotul ca mărturie că nu trebuie avută comuniune cu clericii eretici. Pentru a dovedi că e vorba de eretici necondamnați, el aduce ca argument faptul că sunt numiți preoți acei eretici („precum preoții cuvioși sfințesc, tot astfel cei aflați sub blestem întinează”). Totuși acel fragment este evident că e preluat dintr-o scriere mai veche (Constituțiile apostolilor), iar din contextul oferit acolo reiese clar că e vorba de eretici condamnați. Pe de altă parte, chiar și expresia „preot aflat sub blestem (ἐναγής)” nu poate duce cu gândul decât la unul caterisit, depus din treaptă.

Mai e de menționat faptul că formularea celebrului canon 15 al Sinodului I-II din 861 a fost inspirată din aceeași operă a Sf. Sofronie, Despre mărturisirea păcatelor.

Sf. Sofronie a fost ortodox și a luptat pentru dreapta credință, deși a păstrat comuniunea cu monoteliți învederați precum Patriarhii de Constantinopol și Alexandria (care ulterior au fost condamnați post-mortem la Sinodul VI Ecumenic).

Sf. Maxim Mărturisitorul (†662)

Un colaborator apropiat al Sf. Sofronie a fost Sf. Maxim Mărturisitorul, care a reușit ceea ce nu izbutise Patriarhul Ierusalimului, anume condamnarea sinodală temporară a monotelismului și a susținătorilor lui. Acest lucru s-a petrecut prin Sinodul de la Lateran, Roma, în 649, prezidat de Sf. Papă Martin, unde a avut un rol important teologic Sf. Maxim. Patriarhii de Constantinopol și Alexandria aici au fost declarați depuși din treaptă.

Sf. Maxim este arestat și exilat în urma unui proces. În cadrul audierilor, el declară că nu poate accepta comuniunea cu Patriarhul de Constantinopol pentru că are o credință greșită. Însă aceste declarații trebuie înțelese în contextul în care era pusă în discuție tocmai condamnarea pronunțată la Roma și se făceau presiuni ca Sf. Maxim să se dezică de ea. Practic, el refuză să treacă peste decizia sinodală pentru că Patriarhul nu renunță la învățătura monotelită.

Câteva citate elocvente:

„Ai anatemizat Typos-ul? Pe împărat l-ai anatemizat. Răspuns-a robul lui Dumnezeu: – Eu pe împărat nu l-am anatemizat, ci o hârtie străină de credinţa ortodoxă a Bisericii. – Unde a fost anatemizat? l-a întrebat. – De către Sinodul de la Roma în biserica Mântuitorului (San Giovanni în Lateran) şi a Născătoarei de Dumnezeu (Santa Maria Maggiore).”

„Să se primească condamnarea acestor lucruri edictată prin dogme şi canoane evlavioase de Sinodul din Roma (Lateran, 649) şi atunci şi peretele cel din mijlocul nostru va cădea (Ef. II, 14) şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri.”

„Eu nu voi intra în comuniune până când lucrurile stau aşa, pentru că aici la Sfânta Anafora euharistică sunt menţionate persoane care au fost anatemizate (la Sinodul de la Lateran, n.n.), deoarece mă tem de osânda anatemei.”

„– Nu eşti în comuniune cu scaunul Constantinopolului? – Nu sunt în comuniune cu el, a zis el. Pentru că prin cele nouă Capitole (puncte) de unire întocmite la Alexandria (în iunie 633) şi prin Ekthesis-ul întocmit în acest oraş de Serghie (638) ca şi prin Typos-ul edictat în continuare aici în anul al 6-lea al indicţiei (în 647-648), acesta a respins cele patru Sfinte Sinoade Ecumenice; şi pentru că pe cele ce le-au dogmatizat prin Ekthesis le-au abrogat prin Typos depunându-se din treaptă (caterisindu-se) pe ei înşişi de tot atâtea ori. Prin urmare, cei osândiţi de ei înşişi şi de către cei din Roma şi caterisiţi, pe lângă aceasta şi de Sinodul care a avut loc aici în anul al 8-lea al indicţiei (Sinodul Lateran, în 649), ce fel de liturghie (μυσταγογιαν) vor mai săvârşi sau ce fel de Duh se va pogorî asupra celor săvârşite de unii ca aceştia?” Erau osândiți de ei înșiși pentru că prin Typos au condamnat practic Ekthesis-ul emis tot de ei.

Sf. Metodie Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului (†847)

Acest Sfânt a urcat pe scaunul Constantinopolului într-o perioadă foarte tulbure. Detalii numeroase găsim în cartea Sfântul Metodie al Constantinopolului. Studiu asupra vieții și scrierilor sale de G. Bithos, în care se fac trimiteri la surse istorice primare.

Deja erezia iconoclastă era pe sfârșite și epuizată spiritual, dar nu înfrântă definitiv. Însă el s-a remarcat ca un mărturisitor al icoanelor pe vremea ultimilor împărați prigonitori Mihail II și Teofil, fiind supus la chinuri pentru credința ortodoxă, schingiuit, întemnițat și exilat timp de 9 ani. Toate acestea și-au pus amprenta serios pe sănătatea sa, fiind nevoit ulterior să poarte niște fâșii de pânză pe față pentru a-și masca rănile. Însă a stârnit interesul împăratului Teofil prin erudiția și modestia sa și i s-a permis accesul la palat. Atunci când acesta a murit, împărăteasa Teodora l-a depus pe Patriarhul eretic Ioan Grămăticul și a fost înscăunat Metodie. Sf. Ioanichie cel Mare a proorocit că va ajunge Patriarh și a jucat un rol important în alegerea lui, împreună cu Părinții din Mănăstirile din Olimpul Bitiniei. A fost preferat el și pentru linia moderată pe care o reprezenta, fiind un ucenic al Patriarhului Nichifor, ultimul ortodox înainte de a doua perioadă iconoclastă.

Ceea ce ne interesează pentru subiectul de față este atitudinea sa față de ereticii iconoclaști și față de monahii studiți, care susțineau o linie mult mai drastică. Astfel, la Sinodul din 842, când a fost alcătuit și Sinodiconul Ortodoxiei, ereticii au fost primiți impunându-li-se diferite epitimii. Pentru că la Sinodul VII iconoclaștii au fost iertați ușor și erezia a reușit să reizbucnească, de data aceasta Patriarhul a cerut condiții mai drastice pentru reprimire, o pocăință pe măsură. Astfel, copiii erau primiți după 7 zile în care își cereau iertare, iar în a 8-a erau primiți prin mirungere; adulții trebuiau să postească de două ori câte 40 de zile pe lângă cerința impusă copiilor; iar al treilea grup era format din cei care aleseseră voluntar erezia iconomahă. Aceștia erau de două feluri: unii erau primiți după rânduiala celor de mai înainte după doi ani de post și pocăință fierbinte, iar alții abia la ceasul morții erau acceptați la Împărtășanie.

Față de această atitudine s-au ridicat împotriviri din partea studiților, ucenici ai Sf. Teodor Studitul, stareții Navcratie și Antonie. Aceștia au fost excluși de a orice scaun episcopal, drept pentru care au rupt comuniunea cu Sf. Metodie și a urmat un conflict puternic între cele două tabere. Apoi disputa s-a concentrat pe cerința din partea Patriarhului ca ei să recunoască pe Patriarhul Nichifor, să urmeze linia Sf. Teodor, care se împăcase cu Nichifor și Tarasie, și să abandoneze scrierile dascălului studit în care se trasa o linie rigoristă. Trebuie menționat că Sf. Metodie a readus în capitală moaștele atât ale Sf. Nichifor, cât și ale Sf. Teodor Studitul. Totuși nu a reușit să aplaneze acest conflict, care a mai durat până pre vremea altui Sfânt, Fotie al Constantinopolului.

Așadar poziția Sf. Metodie este normativă atât în ce privește oprirea comuniunii pentru alte motive decât de dogmă, dar și cu privire la atitudinea față de eretici, cum să fie acceptați în Biserică și câtă rigoare se cere față de ei. El a ales o linie de mijloc, lucru care nu a fost pe placul unor cercuri mai rigoriste, fapt ce a dus la prelungirea conflictului puternic dintre moderați și rigoriști (care s-a întins între anii ~787-861, din vremea Sf. Teodor Studitul până la Sf. Fotie).

Sf. Fotie, Patriarhul Constantinopolului (†893 sau 897)

În timpul păstoririi sale a fost formulat canonul 15 (printre altele) la Sinodul I-II din 861. Prin această normă, Sfântul a pus capăt reacțiilor de oprire a pomenirii pentru motive nedogmatice și a temperat și opoziția rigoristă față de eretici, care de multe ori mai mult i-a întărâtat. Se formase în epocă opinia că intransigența ortodoxă a generat o a doua fază a iconoclasmului din cauza rigorismului pătimaș.

A luptat împotriva dogmei Filioque, care a fost dezaprobată și exclusă din Crez la Sinodul din 879-880 din Constantinopol, considerat de mulți a fi al VIII-lea Ecumenic. Totuși atunci nu au fost condamnați nominal cei care susțineau această eroare dogmatică, adică episcopii franci. Atunci s-a făcut o iconomie prin care dreapta credință a fost întărită, iar ereticii au fost lăsați în pace pentru că erau puternici politic și s-ar fi putut ajunge la o situație mai grea. Într-un final, ruptura nu a putut fi evitată și s-a produs în 1054.

Sf. Iosif, Patriarhul Constantinopolului (†1283)

În Apologia pe care o face către împăratul unionist Mihail VIII Paleologul înainte de Sinodul de la Lyon (1273), Sf. Iosif al Constantinopolului nu primește comuniunea cu Papa pentru că fusese condamnat în 1054 printr-o hotărâre panortodoxă. De asemenea, spune că ar fi acceptat comuniunea dacă nu ar fi existat acea anatemă, după cum și Sf. Chiril al Alexandriei l-a considerat împreună-slujitor pe Nestorie „înainte de condamnare, dar nicidecum după caterisirea” de la Sinodul III Ecumenic[4]. Acest citat este mai relevant cu privire la posibilitatea comuniunii cu ereticii necondamnați decât cel ales de Monahul Sava în referatul său.

Părinții aghioriți din 1273

În aceeași perioadă cu Sf. Iosif au scris și monahii aghioriți o scrisoare de împotrivire față de unirea cu papa. Ei refuză să fie pomenit papa pentru că este condamnat, după cum se vede din textul Scrisorii lor, unde afirmă că de catolici „ne-am despărțit după dreptate și canonic” și „rămân neschimbați în ereziile lor”[5].

Sf. Grigorie Palama (†1359)

Disputele teologice din veacul al XIV-lea, cunoscute sub denumirea de polemica sau controversa isihastă, au avut ca principal protagonist pe Sf. Grigorie Palama. Deci el a trăit chiar într-o perioadă de criză bisericească. În cartea Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Păr. D. Stăniloae descrie și evoluția discuțiilor și hotărârilor sinodale din anii 1341, 1347 și 1351, când au fost condamnați Varlaam, Akindin și Nichifor Gregora și a fost proclamată oficial învățătura Sf. Grigorie a energiilor necreate. Sinodul ținut din două etape (iunie și august), care a avut loc în 1341, ar fi trebuit să constituie o rezolvare a ereziilor vehiculate de Varlaam și Achindin, însă instabilitatea politică a favorizat pe antipalamiți și a dus la prelungirea acestei polemici. Totuși, pe scurt, în 1347 „Sinodul dezbracă pe Patriarhul Ioan Caleca de orice demnitate sfântă și-l oprește de la Litrughie și-l depune pentru totdeauna; iar de nu se va căi și nu se va lepăda de aceste dogme și de cei ce persistă în ele printr-o declarație scrisă, îl supune și anatemei, tăindu-l de la trupul Bisericii. La fel a făcut și cu Achindin și cu aderenții lui. Cei ce se căiesc, de sunt în cler, își pot deține oficiul”[6]. La redactarea finală a hotărârii, au fost depuși unii ierarhi, iar pe alții Sinodul i-a suspendat pentru o perioadă pentru a se întoarce, altfel vor fi dați anatemei. În același spirit al diferențierilor după vinovăție a fost și hotărârea sinodală din 1351. Având în vedere că la aceste Sinoade a participat și a fost chiar centrul atenției Sf. Grigorie, putem considera că aceasta este atitudinea lui față de eretici și modul lor de condamnare. Concret, aceștia sunt mădulare ale Bisericii și pot rămâne în rangul lor ierarhic dacă se leapădă de erezie, iar ereziarhii (promotorii principali) sunt caterisiți și, în caz că nu se pocăiesc, sunt și anatematizați. Se poate observa ușor că au fost condamnați adepții învățăturilor rătăcite, nu cei care au fost în comuniune cu ei.

În scrierile palamite se găsesc unele expresii foarte dure la adresa opozanților săi. Conjunctura era una deosebită. Majoritatea credincioșilor erau de partea Sfântului, exista o decizie sindoală (1341) și totuși Patriarhul Caleca l-a promovat în treapta de diacon pe Achindin (care era sub anatemă), a sprijinit învățătura lui și l-a persecutat pe Sf. Grigorie. În aceste împrejurări a ajuns în cetate Patriarhul Ignatie al Antiohiei, care a fost de partea ereticilor. În unele scrieri palamite în care sunt combătute scrisorile acestor doi Patriarhi, există apelative dure la adresa lor, numindu-i decăzuți și înstrăinați de Biserică, deși îi recunoaște ca arhipăstori, în același timp. Această atitudine se explică în termenii canonului 15 I-II, care îi numește pseudo-episcopi pe cei care propovăduiesc deschis o erezie, marcând prin aceasta dezbinarea din cadrul Bisericii, care este văduvită de păstori autentici și este condusă de unii năimiți și străini de adevărata credință, dar care nu sunt încă scoși din comuniune.

Sf. Ghenadie Scholarul (†1472)

Singurele scrieri ale sale pe care le am la dispoziție sunt din cartea Străjerii Ortodoxiei. Deși scrie că „pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc lucru neînsemnat, de vreme ce părtășia duhovnicească a celor de un cuget și supunerea desăvârșită față de păstorii cei adevărați se arată prin pomenire”, adaugă puține rânduri mai jos: „Să nu-mi fie mie să fac eretică Biserica mea, Sfânta Maică a ortodocșilor, primind pomenirea papei cât timp mărturisește și crede cele pentru care Biserica noastră nu-l primește. Precum Părinții noștri, niciodată nu mă voi împărtăși cu papa și cu cei ce au cu el împărtășire” (Străjerii Ortodoxiei, p. 454-455). Este evident că motivul pentru care nu accepta comuniunea cu papa este tocmai pentru că exista o condamnare asupra lui și era despărțit de Biserică. Fără să mai menționăm că, la scurt timp după Sinodul de la Ferrara-Florența, au fost condamnați prin decizie sinodală de către Patriarhii din Răsărit toți unioniștii și depus Patriarhul filo-unionist de Constantinopol[7].

Sf. Nicodim Aghioritul (†1809)

Cu toate că observația Sf. Nicodim cu privire la valabilitatea Tainelor clericilor care nu sunt încă anatematizați sau caterisiți decurge din canoane, putem să o catalogăm drept o învățătură sau detaliu pe care l-a explicat acest Sfânt. Într-o notă la canonul 3 apostolic, el afirmă: „Canoanele poruncesc soborului Episcopilor celor vii să caterisească pe preoţi, ori să afurisească, ori să anatematisească pe mireni, când calcă canoanele. Însă, dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor, ori afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii nici caterisiţi nu sunt cu lucrul, nici afurisiţi ori anatematisiţi. Învinovăţiţi însă sunt, aici spre caterisire, ori afurisire, ori anatematisire, iar acolo spre dumnezeiasca osândă. […] Drept aceea tare greşesc cei fără minte care zic cum că în vremurile acestea toţi cei sfinţiţi care în afară de canoane s-au hirotonit sunt cu lucrarea caterisiţi […] neînţelegând că porunca canoanelor fără de punerea în lucrare a persoanei a doua, adică a soborului, este nesăvârşită. Fără mijlocire şi mai înainte de judecată nelucrând de la sine. Înșişi dumnezeieştii Apostoli arătat se tălmăcesc pe sineşi cu al 46-lea Canon al lor, fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare Episcop sau preot care va primi Botezul ereticilor, ci a se caterisi poruncind, adică a sta de faţă la judecată şi, de se va dovedi că a făcut acesta, atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim”[8]. Deci se înțelege că sunt vinovați cei ce slujesc după ce au săvârșit fapte reprobabile, dar slujba lor este valabilă, cu har.

Deși ar exista o diferență între canoane și horosurile dogmatice ale Sinoadelor, adică între faptele morale și administrative, sancționate de canoane și cele ce țin de dogme, prevăzute în definițiile de credință, citirea hotărârilor sinodale ne va dumiri că nu există vreo deosebire importantă. În primul rând, dacă cele scrise de Sf. Nicodim se aplică pentru toate canoanele, atunci există cel puțin două canoane (1 Sin. III Ec. și 1trulan) care se referă la chestiuni dogmatice. În al doilea rând, horosurile dogmatice prevăd același lucru, adică „să fie caterisiți, îndepărtați sau anatematizați” cei ce nu țin credința ortodoxă stabilită, nu că ar fi deja excomunicați.

Sf. Paisie Aghioritul (†1994)

Atunci când multe Mănăstiri atonite au decis oprirea pomenirii Patriarhului Atenagora în secolul trecut, alături de trei Episcopi din Grecia, printre cei care au sprijinit această acțiune a fost și Cuviosul Paisie, care era îndrumător al Mănăstirii Stavronichita la acea vreme. Deși a criticat pe zeloții vechi-calendariști, la scurt timp a trecut și el însuși la întreruperea pomenirii, dar nu în același mod dezbinător care s-a păstrat în Mănăstirea athonită Esfigmenu, după cum aflăm în cartea Epistole și alte texte (nota 9, p. 23-24).

După cum dau mărturie unii Părinți aghioriți care cunosc cum au procedat Părinții din anii ’70 care au întrerupt pomenirea, aceia au păstrat comuniunea cu cei care nu adoptaseră atitudinea lor: „Atunci când părinţii atoniți au oprit pomenirea celui de-tristă-amintire patriarh Atenagora, nu au pomenit alt episcop în loc şi aveau comuniune cu cei care pomeneau, cu condiţia ca atunci când vin în mănăstire să nu pomenească, iar toţi mirenii erau primiţi la Sfântul Potir.”

Sf. Iustin Popovici

A luptat deschis împotriva ecumenismului și a scris cel puțin o carte pe această temă, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul. A criticat încercările de întrunire a unui Sinod Panortodox tocmai pentru că întrevedea consecințele dezastruoase pe care Patriarhia Ecumenică dorea să le introducă prin intermediul lui. Totuși, deși unii afirmă că el ar fi întrerupt pomenirea și comuniunea cu Biserica Sârbă din care făcea parte, pe motiv de erezie ecumenistă, totuși mărturii credibile susțin că nu a făcut acest lucru. Episcopul Atanasie Ieftici adeverește acest fapt, iar o altă sursă susține că pentru el criteriul definitoriu era condamnarea sau nu a celor care susțin erezii: „În timp ce denunța deschis învățătura Patriarhului Atenagora ca eretică, [Sf. Iustin] simțea că, de vreme ce cel din urmă nu fusese condamnat de Biserică, prin urmare a rămas o parte a ei. De aceea, când a aflat de moartea Patriarhului, a slujit o panihidă pentru sufletul său”.

Gheron Iosif Isihastul (†1959)

Deși Gheron Iosif nu s-a confruntat direct cu vreo erezie, ci doar cu schisma calendaristă, avem o descoperire foarte importantă, rămasă de la el după multă rugăciune și frământări și în urma unei vedenii dumnezeiești: „Vezi, copilul meu, că nu păcătuiești atunci când îl pomenești pe Patriarh, orice ar spune sau ar face, până ce nu este caterisit și se împărtășește din același Potir?”[9]. Aceste cuvinte nu au o valoare dogmatică pentru că nu sunt spuse cu referire la o erezie, dar au greutatea lor duhovnicească. Limita descoperită lui de Dumnezeu nu a fost faptul că nu era la mijloc o greșeală de dogmă, ci condamnarea și caterisirea, lucru care ar trebui să cântărească mult și cu privire la tema pusă aici în discuție.

Schisma serghianistă

Deși au încercat unii să invoce ca model de nelucrare a harului sau vătămare duhovnicească ruptura Bisericii Ruse din afara Granițelor, formată după instalarea comunismului la Moscova, această tentativă este nefondată. Amintim că au existat diferite opinii cu privire la efectul slujbelor oficiate în episcopiile și bisericile supuse sovieticilor, exprimate de mai mulți Mitropoliți, dar oficial nu a fost emisă o sentință categorică. Însă cred că precumpănește exemplul Sf. Luca al Crimeei, care s-a sfințit chiar în această structură apostată ca episcop deplin al ei. Mai mult, Sf. Ioan Maximovici visa la o reunire cu Biserica mamă în viitor și nu rupea comuniunea cu ea, deși era conștient și de căderile cumplite provocate de colaborarea cu autoritățile atee. Peste toate acestea, la mijloc nu a existat o abatere dogmatică.

Concluzii finale

Atitudinea care poate fi adoptată față de ereziile necondamnate, cum este ecumenismul, care se desprinde din scrierile patristice menționate, cuprinde mai multe caracteristici:

– întreruperea pomenirii episcopului care promovează o erezie este permisă de canoane și au existat cazuri de acest fel în istoria bisericească (Sf. Paisie Aghioritul și credincioșii dinainte de Sinodul III Ecumenic față de Nestorie), validate de Sfinții Părinți;

– nu există o obligativitate canonică de a rupe comuniunea cu ereticii necondamnați și există cazuri de Sfinți care au păstrat comuniunea cu unii ca aceștia, deși au combătut rătăcirile lor (Sf. Sofronie al Ierusalimului);

– ceea ce se impune fiecărui credincios și cleric este a nu se face părtaș la vreo învățătură eretică și chiar să o combată după propriile puteri;

– toate eforturile trebuie direcționate spre convocarea unui Sinod care să condamne orice erezie nou apărută și să caterisească pe promotorii ei nepocăiți. Sfinții și credincioșii de rând nu au rămas indiferenți față de învățăturile greșite ivite în Biserică, ci s-au silit să le elimine prin măsuri corecte, suferind orice greutate pentru mărturisirea credinței. În același timp, nu au mers pe o linie rigoristă, impunând propria lor gândire, ci s-au silit să fie cât mai convingători și fideli tradiției ortodoxe (Sf. Maxim Mărturisitorul).

– există și situații de cădere automată din Biserică prin alipirea de o structură condamnată, cum a fost cazul unirii de la Ferrara-Florența. Atunci ierarhii unioniști au căzut automat sub condamnarea care era pronunțată asupra catolicilor prin unirea deplină cu ei. Se poate constata o diferență între intrarea în comuniune cu o persoană sau cu o structură bisericească excomunicată. În prima situație clericul sau mireanul care stabilește un raport de comuniune cu o persoană este pasibil și el de excomunicare și de osânda lui Dumnezeu, iar în al doilea caz deja este vorba de ieșire automată din Biserică prin plasarea (prin unire sau trecere) în rândurile respectivei structuri anatematizate. Așadar există diferență între primirea în comuniune a persoanele schismatice din Ucraina de astăzi de către greci și unirea cu catolicii de la Lyon (1274) sau Ferrara-Florența (1439). În primul caz, cei care-i recunosc pe episcopii anatematizați ucraineni sunt vinovați înaintea Bisericii și a lui Dumnezeu, iar în al doilea se autoexclud și ajung automat sub anatema.

Pe lângă toate acestea, se înțelege că trebuie surprins cugetul Sfinților Părinți nu ca pe o rețetă precisă, pentru că este rodul unei chibzuințe profunde și izvorâte din dragoste pentru Biserică și pentru Dumnezeu. Acest duh trebuie să urmărim să-l dobândim fiecare dintre noi, fără a scoate din context diferite expresii ale lor, ci urmărind a prinde noima lor sfântă într-un tablou general caracterizat de frica de Domnul și de evlavie sfântă față de problemele bisericești. Iar toate prevederile canonice nu trebuie concepute ca niște norme administrative și abstracte, ci ca exprimări la nivel legal al duhului Bisericii, pe care ni-l împropriem prin respectarea hotărârilor bisericești sfinte.

Ca o ultimă remarcă, atât întreruperea pomenirii, cât și păstrarea comuniunii în situație de criză declanșată de o erezie (cum este ecumenismul) trebuie să urmărească unitatea Bisericii în adevărul revelat și în dragostea duhovnicească ce poartă și îndreaptă neputințele omenești. Adică toate trebuie făcute spre zidire, nu spre dărâmare (cf. 2Cor. 10:8).


[1] „Această împreună împărtăşire de rugăciune pe care o face cu cel afurisit (osebit, sau despărţit) cunoscându-l şi ştiindu-l acest fel, priveşte spre necinstea şi defăimarea celui ce l-a despărţit şi îl cleveteşte pe el, ca şi cum cu nedreptate l-a despărţit (afurisit)”.

[2] PSB, vol. 16, p. 108-167. Sunt relevante capitolele I-XXI.

[3] Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 38.

[4] Dossier grec de l’union de Lyon (1273-1277), p. 267.

[5] Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 347.

[6] Viața Sf. Grigorie Palama…, p. 126

[7] Cf. Străjerii Ortodoxiei, p. 444

[8] Pidalion, Editura Credința strămoșească, 2007, nota 36, p. 37-38.

[9] Arhim. Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, p. 309.

Curajul mărturisirii, întreruperea pomenirii și eschivele Mitropolitului de Pireu

Foto: Φως Φαναρίου

Având în vedere că Mitropolitul Serafim de Pireu este unul dintre ierarhii care a fost în fruntea mărturisirii ortodoxiei în ultima vreme, gestul său de a consluji cu Arhiepiscopul Ieronim merită mai multă atenție. El marchează un punct de cotitură, trecerea de la curaj la paradă. Comunicatul recent al Mitropoliei de Pireu tocmai asta arată, o concesie față de apostazia tot mai generalizată. De aceea mă simt dator cu o reanalizare și o prezentare din nou a situației, dar și cu formularea unor considerații pe marginea acțiunii de întrerupere a comuniunii înainte de o hotărâre sinodală. Aceasta mai ales pentru că acel Comunicat a fost determinat de anumite presiuni în această direcție. Desigur că toate aceste analize sunt cam reci, dar inevitabile într-o măsură pentru a ne poziționa cât mai curat duhovnicește.

Cea mai derutantă afirmație din Pireu este că acțiunile Fanarului sunt existente. Deși din prismă juridică ar avea susținere această apreciere și tind să înțeleg modul în care o spune Mitropolitul, totuși ea suscită mai multe explicații. El nu vorbește de acțiunile nule, dar existente ale Arhiepiscopului Ieronim de recunoaștere a „autocefalilor”, ci ale Patriarhiei Ecumenice. Cu alte cuvinte, le recunoaște efectele și pe baza lor justifică pomenirea lui Epifanie de către Ieronim. Pe când ar fi fost mai cinstit să declare existentă, dar nulă recunoașterea schismaticilor de către Întâistătătorul Atenei. Dar am dat credit bunei lui intenții și am luat această formulare a sa ca referindu-se, de fapt, la Arhiepiscopul Ieronim tocmai pentru că restul textului neagă competența Patriarhului Bartolomeu de a interveni în teritorii străine, adică primatul de tip papal. Pe de altă parte, dincolo de nuanțele juridice, mi s-ar părea mai corect spus că sunt existente infracțiunile Patriarhiei în Ucraina, nu acțiunile ei. Dar… nu litera contează, ci duhul.

Însă partea în care are mare dreptate, dar în care strecoară și ceva confuzie este cea despre prevederile canonului 15 I-II cu privire la întreruperea comuniunii înainte de o condamnare sinodală. Mai mult, cred că mărul discordiei cu „unii frați iubiți neliniștiți” se învârte tocmai în jurul acestui subiect. De altfel, în mediul grecesc a existat în ultimul timp o fricțiune vădită, dar care sper că se va clarifica în bine. Se impune sau nu oprirea comuniunii cu Arhiepiscopul Ieronim și la ce nivel este această obligație: canonic sau moral?

Mai întâi trebuie remarcat că observațiile Mitropolitului Serafim sunt corecte, anume că nu este suficientă „râvna sfântă”, ci sunt necesare și cunoștințe canonice, adică o fundamentare patristică temeinică a acțiunilor în acest sens. „Nu poate fiecare credincios, chiar și Episcop, mișcat de buna-credință covârșitoare sau de râvnă sfântă să se ungă singur drept Sinod Ecumenic și să se apuce de proceduri succinte pe subiecte administrative și canonice ale Bisericii și să treacă la «caterisiri și anatematizări» ale membrilor trupului Bisericii, pentru că aceasta constituie apoteoza duhului anormal și protestant rău-credincios!!!”

IPS Serafim punctează foarte bine faptul că, după eroarea acordării autocefaliei, „nu se contaminează nimeni de conslujirea cu aceia care recunosc în mod evident greșit acțiunile” Constantinopolului și „contaminarea din conslujire intervine numai prin părtășia personală cu persoanele laice restabilite”. Altfel spus, oricine are comuniune cu „autocefalii” ucraineni, prin pomenire sau conslujire, își primejduiește mântuirea, dar fără ca aceasta să-l scoată automat din Biserică. Adică cine face aceasta nu devine automat eretic sau schismatic prin conslujire și comuniunea cu el nu este interzisă canonic, deci nu este valabilă teoria vaselor comunicante, a transmiterii condamnării prin comuniune în cadrul Bisericii. Prin urmare, conslujirea cu Arhiepiscopul Ieronim nu constituie contaminare și părtășie la acțiunile lui schismatice.

Totuși este greșită justificarea Mitropolitului că „nu se pune problema aplicării imediate a canonului 15 al Sinodului I-II” pentru faptul că la mijloc ar fi doar o problemă administrativă, nu și de erezie. Adică nu ar putea invoca o erezie ca motiv pentru întreruperea comuniunii cu Arhiepiscopul, după cum prevede acest canon. Același lucru l-a afirmat și în urma Sinodului Ierarhiei, când au fost recunoscuți „autocefalii” ucraineni: „Nu voi trece individual la orice acțiune de rupere a unității trupului Ierarhiei Bisericii Greciei, după cum aș fi procedat imediat pentru un subiect de comuniune ecumenistă, aplicând canonul 15 al Sinodului I-II”. Această accepțiune ignoră faptul că „autocefalia” a fost instituită printr-un Tomos care cuprinde idei eretice, prin care se atribuie un primat de putere, nu onorific Patriarhiei Ecumenice. Aceste concepții sunt greșeli ecleziologice, deci de dogmă și, prin urmare, au caracter eretic. Deci nu e vorba doar de probleme administrative, ci și de dogmă la mijloc.

Pe de altă parte, expresia „aplicare imediată” a canonului 15 trimite cu gândul la necesitatea opririi comuniunii, care totuși nu este înscrisă în textul lui, ci doar dreptul de a proceda astfel. Însă expresiile Mitropolitului sunt de așa natură, încât este posibil să fie interpretate și ca referindu-se la o îndatorire morală, nu la o obligație canonică.

Rezumând toate, rezultă că Mitropolitul Serafim are un conflict intern cu unii mânați de râvnă sfântă, dar el nu dorește să facă pasul întreruperii comuniunii. Justifică aceasta și aduce argument că nu este o problemă de credință, deși este. Nu se înțelege de ce nu s-a pus problema aceasta încă de la Sinodul din Creta. Dar, până la urmă, canonic așa este, nu stă asupra lui obligativitatea întreruperii comuniunii deocamdată, ci doar o datorie morală.

Am fi așteptat să aibă un curaj mai mare de mărturisire, mai ales având în vedere că a combătut destul de virulent schisma ucraineană, dând afară de la emisiunile de radio din eparhia sa pe Mitropolitul Ieremia de Gortina pentru declarațiile lui „pro-ucrainene” și trimițând o scrisoare oficială prin care cere întrunirea unui Sinod Ecumenic. Dar este posibil să aibă tactul său, nu poate fi acuzat de trădare a credinței în acest moment, ci ar fi mai indicat să fie sprijinit și înțeles mai bine în demersul său. Însă nici justificările pe care le aduce nu sunt chiar convingătoare și concludente, drept pentru care se strecoară o îndoială asupra sincerității sale. Nu cred că avem suficiente indicii să ne facem o părere clară asupra situației unuia dintre puținii episcopi care sunt activi în apărarea Ortodoxiei.

În orice caz, aș fi așteptat să justifice concesiile pe care le face cel puțin prin tactul de a aștepta momentul și contextul potrivit, care încă nu a sosit. Pentru un episcop nu este la fel de ușor ca pentru un preot oarecare.

Dar, din exterior, un conflict deschis între Mitropolit și preoții din jurul „Κατάνυξη” nu cred că ar fi de bun augur acum. Însă sper că va exista suficientă chibzuință să nu intervină acțiuni hazardate. Deocamdată Comunicatul său a fost caracterizat drept „inacceptabil, diplomatic și antipatristic”, precum și reacția față de conslujirea cu Arhiepiscopul. Este justificat să intervină o rupere a relațiilor de colaborare pentru atitudinea sa ezitantă și descurajantă, însă nu există motive să fie categorisit drept schismatic sau eretic și, deci, să fie întreruptă comuniunea cu el. Ne-am dori un episcop mai neînfricat, dar măcar să nu ne pierdem luciditatea și stăpânirea de sine.

Însă nu trebuie trecut cu vederea aspectul cel mai important, mărturisirea credinței, față de care oricine este dator, în special episcopii. Mitropolitul Serafim nu era dator după canoane să refuze comuniunea cu Arhiepiscopul Ieronim, dar putea să facă lucrul acesta ca un gest de verticalitate. Având în vedere că recunoașterea „autocefalilor” ucraineni presupune o ecleziologie eretică, avea acest drept conferit de canonul 15. Dar, probabil știind acest fapt foarte bine, IPS Serafim a catalogat întreaga problematică drept una administrativă pentru a se eschiva chiar și de la îndatorirea sa morală, duhovnicească, lucru care nu este onest. Însă nu e corect să-și protejeze cinstea cu artificii care nu fac cinste.

Mai trebuie spus că putea refuza conslujirea cu Arhiepiscopul chiar și fără să fie la mijloc o erezie. Cu toate că nu avea acest drept canonic, putea foarte bine să facă un gest de mărturisire și să refuze să conslujească pentru a nu da prilej de sminteală, de îndoială. Nu poate nimeni să-l oblige. Desigur că nu ar fi fost ușor să alunge tocmai pe Arhiepiscop și pe președintele Greciei, care a fost prezent la slujba de Bobotează, dar conștiința mărturisitoare asta ar fi dictat oricărui ierarh cu cuget ortodox neabătut. Nu doar prin acțiuni canonice se apără credința, ci mai ales prin gesturi de curaj și demnitate în fața celor nelegiuiți, fie că sunt ei episcopi sau alte fețe oficiale. Dar nici măcar o încercare de evitare a acestei conslujiri nu am văzut, cum a făcut cel puțin Mitropolitul Atanasie de Limassol când a fost nevoit să slujească împreună cu Patriarhul Alexandriei.

Toată această ezitare vine în contextul în care a făcut, în ultima vreme, câteva gesturi treptate prin care bate în retragere. E vorba de acceptarea ca predicator angajat al Mitropoliei a unui Episcop al Patriarhiei Ecumenice devotat cauzei fanariote, care fusese cândva alungat din Pireu după un conflict, alungarea Părintelui Anghelos din Mitropolie fără un motiv temeinic și mai ales argumentarea neconcludentă a conslujirii de acum cu Arhiepiscopul, care l-a pomenit în diptice pe schismaticul Epifanie.

Și trebuie să punctăm un lucru foarte important pe acest fundal. Întreruperea pomenirii este o acțiune de mărturisire, dictată de conștiința noastră lovită de trădările ierarhilor. Noi căutăm să păstrăm comuniunea cu cei care nu sunt eretici tocmai pentru a rămâne în duhul autentic de mărturisire și a nu aluneca într-unul schismatic, de delațiune și vânare a greșelilor aproapelui. Toate discuțiile canonice și pe marginea textelor patristice cu privire la regulile întreruperii pomenirii vizează doar a păstra o măsură curată și în duhul Ortodoxiei. Însă râvna pentru apărarea Bisericii nu trebuie să fie limitată de canoane, ci tocmai încurajată de ele. Este de datoria oricui (este capabil) să vorbească, să spună adevărul și să mustre eventual abaterile smintitoare care se petrec în Biserică. Datoria aceasta morală nu este doar ceva de la care ne putem eschiva, ci o sarcină pe care oricine este dator să o poarte. Vinovăția morală nu ne scoate din Biserică, dar ne afectează mântuirea, ceea ce nu este deloc puțin lucru.

Cum putem privi Biserica noastră care devine tot mai înțesată de episcopi, preoți și credincioși care se îndepărtează tot mai mult de Hristos? Cum putem avea încredere în aceștia, care se fac vinovați public și fățiș de trădarea constantă și tot mai insistentă a credinței? Cei mai mulți reacționează cu liniște, ca și cum nu ar fi afectați, dar ar trebui conștientizat că aceasta nu este deloc o atitudine plăcută și mântuitoare, ci mai degrabă pierzătoare de suflet.

Reacția corectă față de schisma ucraineană. Răspunsul Pr. Manolis față de afirmațiile Mitr. Neofit de Morfu

Redăm în traducere un fragment, finalul din prelegerea Pr. Nicolae Manolis, care rezumă destul de bine tot discursul său, în care se găsesc precizări importante legate de raportarea corectă la schisma ucraineană a credincioșilor din Grecia și cu referire la arătarea în vedenie a Părintelui Efrem din Arizona unor credincioși de lângă Atena, istorisită de Mitropolitul Neofit de Morfu.

Pr. Nicolae Manolis

Κατάνυξη.gr: Pr. Nicolae Manolis, Răspuns Mitropolitului de Morfu despre vedenia bătrânului Efrem Filoteitul (VIDEO): „…Și voi continua cu următoarele: A fost, totuși, Efrem în vedenia aceasta? A spus aceste lucruri pe care le spui tu, Preasfințite de Morfu? Dacă nu le făceai publice, ce bine ar fi fost! Le-ar fi știut acești oameni și nu ar fi fost pentru toată Biserica. Le faci publice, dar le-a făcut publice și altcineva. Un prieten al acestui om care a văzut vedenia, care știe numele lui, prieten, cunoscut. Și știa și pe stareța (gherontisa) care a spus: «Efrem». În puține cuvinte, există și o altă accepție a relatării, frații mei, pe care fie Mitr. de Morfu, fie o știa și a schimbat-o, fie i-au dat, i-au vândut o informație ecumeniștii să spună, să pună în gura lui Efrem alte cuvinte. Pentru că Sfântul Efrem se descoperă…

Un fost deputat din Noua Democrație, scriitor șamd. și jurnalist cred, Ilias Callioras (Ηλίας Καλλιώρας), într-un interviu pe care l-a dat lui Dionisie Macri, dar și la Οδύσσεια T.V., nu vă voi spune ce spune precis, vă voi spune că, atunci când a venit Efrem în vedenia acestui om, a spus trei lucruri diferite complet față de cele pe care le spune Mitropolitul de Morfu. Și spune Callioras că este cunoscută mie familia, mi-au povestit mie. Ce a spus bătrânul Efrem în răspunsul său în aceeași vedenie:

Mai întâi, când știm că există schismatici, nu mergem la biserică pentru că nu au dumnezeiescul har.

Al doilea, când există schismatici care vin deodată, în timp ce slujba se petrece și noi nu știam, plecăm și

Al treilea lucru, când un preot spune că Epifanie are de fapt har dumnezeiesc și că Biserica schismatică din Ucraina trebuie să înflorească, nici la acesta nu mergem.

Acestea le-a spus Efrem potrivit lui Ilia Callioras, care ne-a povestit aceeași vedenie, și că a mers după aceea la această stareță (bătrână) și a zis: «ceea ce v-a zis Efrem». Cele ce le-a zis Efrem sunt diferite de cele ce ni le-a zis Mitropolitul de Morfu! Drept pentru care se face confuzie. Și voi recomanda – nu lui Ilia, un mirean, mirenii spuneți orice vreți și cum vreți, nu aveți răspundere pastorală – Episcopului, să ia aminte altă dată. Vedeniile personale către oameni să nu le pună ca puncte de referință pentru Biserică, pentru că face o greșeală, pentru că face o greșeală.

Am scris să spun și aceasta și să închei cu această idee:

Primesc continuu mesaje și telefoane despre declarațiile Mitropolitului Neofit de Morfu în legătură cu subiectul reacțiilor la chestiunea ucraineană și al întreruperii pomenirii episcopilor.

Mitropolitul a dat ca exemplu de reacție sănătoasă pe subiectul acesta din partea creștinilor nu pozițiile scrise patristice și sfintele canoane care reglementează poziția fiecărui creștin, ci o vedenie personală pe care au văzut-o doi creștini evlavioși cu prezența fericitului bătrân Efrem Filoteitul, care le-a dat prin vedenie soluția pentru îngrijorarea lor despre starea pe care trebuia să o țină ca familie cu privire la îngrădire.

… Voi explica faptul că, atunci când generalizăm o poziție a unui bătrân și o propunem ca exemplu de aplicat de către Biserică, suntem în pericol să fie caracterizat acest bătrân drept nestatornic, când pe același subiect a vorbit diferit altor oameni. Este greșit să nesocotim linia oficială patristică și să ascundem neputința noastră personală de a întrerupe pomenirea pentru deciziile eretice ale unui Sinod după vedenii care privesc cazuri particulare ale unor oameni.

Acestea le-am scris și cred că am răspuns la cele promise. Când am scris acestea, nu știam că există și alt video al acestui deputat, care răstoarnă pozițiile pe care ni le-a spus aici Mitr. de Morfu.

Deci, Preasfințite Neofit de Morfu, îți pun metanie, mă închin harului tău și rog pe Dumnezeu să te lumineze să înțelegi că am spus cu dragoste acestea. Dacă am și strigat puțin, iertați-mă, de altfel mă știți, însă cu dragoste am zis și cu respect și durere, ca și altă dată, nu m-ați înțeles, și acum vă rog să mă   înțelegeți și altă dată să fiți atent.

… Este posibil să fie acesta drapelul pentru Ortodoxie? Este aceasta starea pentru noi? Este răspunsul lui Hristos pentru modul cum trebuie să stăm împotriva Colimbari și chestiunii ucrainene, vedenia pe care ați văzut-o voi? Este posibil?

Vă rog, Preasfințite de Morfu, să nu ne provocați, să nu ne smintiți! vă nedreptățiți pe Preasfinția voastră, lăsați cele despre războaie, că ne vor mântui; acum stați împotrivă, nu vă ascundeți după viitorul război! Hristos așteaptă de la noi să ne legănăm (adormim)? Dacă este așa cum spuneți, și Colocotronis ar fi spus: „Hristos va mântui Grecia” și Sf. Marcu Evghenicul: „Hristos va scăpa Biserica”, ar fi semnat la Ferrara și ar fi spus că Hristos ne va mântui…

Nota noastră: Doar atât remarcăm, că este mult mai plauzibilă relatarea lui Callioras, că bătrânul Efrem ar fi temperat zelul exagerat al acelei familii și le-a indicat să evite pe preoții care acceptă autocefalia ucraineană. În rest, cred că îndemnurile și explicațiile Părintelui Manolis consider că sunt clare și foarte corecte, deși redate aici concis, fără restul materialului, în care insistă pe subiect mai detaliat.

Deciziile incomode ale Sinodului din Creta cu privire la catolici și acceptarea adevărului

Patriarhul Ecumenic Athenagora și Papa Paul VI, care au „ridicat” reciproc anatemele în 1965

Cel mai tare lucru de pe lume se spune că este adevărul (3Ezdra 4:37-38). Odinioară a fost câștigată bunăvoința regelui persan Darius pentru a fi reconstruită cetatea Ierusalimului prin această afirmație. Regele și tot poporul a recunoscut că adevărul este cel mai tare lucru din lume și nimic nu-i poate sta împotrivă și a împlinit cererea celui ce a făcut această afirmație, adică să îngăduie refacerea zidurilor capitalei iudeilor. La fel, Evanghelia se sprijină pe adevăr, care numai el ne face liberi (In. 8:32). Doisprezece apostoli pescari au vânat lumea spre mântuire și au întemeiat Biserica lui Hristos doar prin cuvânt. Cum nu ne vom bizui și noi pe adevăr în viața noastră și îndeosebi în manifestarea credinței noastre?

Totuși în mod evident tocmai pe dos stau lucrurile, după cum se poate observa, cu privire la reacțiile de după Sinodul din Creta, care a produs o serie de transformări importante, dar parcă există o frică să fie conștientizate. Probabil și din cauză că a existat o manipulare și intimidare puternice.

În caz concret, într-un articol foarte important, de altfel, scris de către cei de la Cuvântul Ortodox, este abordată și chestiunea textelor semnate în Creta de Bisericile participante. Materialul se concentrează pe situația tensionată de zilele acestea din Muntenegru, unde autoritățile locale încearcă să meargă pe urmele celor din Ucraina și să declanșeze un alt focar de schismă asemănător. Iar la final este rezumat un interviu al Patriarhului Ecumenic acordat unor jurnaliști sârbi, tradus în franceză pe Orthodoxie.com. Pe lângă afirmațiile fără sens ale Patriarhului pe marginea situației din Ucraina, la final este trecută în revistă succint și relația Bisericii Ortodoxe cu catolicii astfel:

„Avem o bună colaborare și ducem un dialog teologic global, la care participă toate Bisericile, printre care și Biserica voastră sârbească. Colaborăm cu papa în special în domeniul protecției mediului. Suntem primii care am ridicat această chestiune importantă, iar papa ne însoțește în acest demers. El a subliniat cu claritate: „patriarhul ecumenic a început, eu continui”. Vreau să subliniez că în 2016, am organizat Sinodul din Creta, la care a participat și Biserica Serbiei, și, în cadrul acestui Sinod, a fost luată decizia de a se continua dialogul cu biserica catolică, scopul fiind unitatea celor două biserici, ortodoxă și catolică. La acest dialog participă toate bisericile ortodoxe, inclusiv Patriarhia Ecumenică.”

Nimic uimitor în toate acestea, mai ales din partea șefului din Fanar. Totuși atenția mi-a fost atrasă de felul cum au fost comentate aceste afirmații în articol:

„Trebuie precizat că un asemenea obiectiv oficial al „dialogului”, anume de atingere a unității în mod special cu catolicii, nu există în actele de la Creta. Se vorbește, vag și dubios din punct de vedere ecleziologic, despre unitate și despre o „restaurare a unității”, însă nu se proclamă direct ca obiectiv atingerea unei unități între „două biserici”, așa cum poate constata oricine citește documentul respectiv de la Creta, cel puțin în traducerea sa în română. Modul în care redă Patriarhul Bartolomeu documentul despre dialogul ortodoxiei cu celelalte confesiuni de la Creta este deosebit de problematic și validează toate criticile celor care s-au opus acestuia, inclusiv ale actualului susținător al Patriarhiei Ecumenice în conflictul acesteia cu Biserica Rusă, anume IPS Hierotheos Vlachos, care a refuzat semnarea acestui act și remarca lipsa de substanță teologică și ecleziologia confuză a textului.”

Precizare ulterioară: Semnalez rectificarea făcută în textul articolului celor de la Cuvântul Ortodox, care a stat la baza observațiilor mele. Deși situația nu se schimbă mai cu nimic, pentru că sursa răului stă în cei care manipulează prin diferite pretexte și teorii că nu s-ar fi schimbat nimic, totuși este de remarcat această diortosire.
Nu comentez detaliile legate de întreruperea pomenirii și este de la sine înțeles că nu pot fi de acord cu partea aceasta. Până la urmă, oprirea pomenirii se face prin respectarea canoanelor bisericești, deci nu are cum să fie ceva greșit când nu se trece peste limita lor.

Încercarea de a induce ideea că textele sunt confuze este una interesantă și profitabilă pentru toate părțile. Pe de o parte, ierarhii scapă de suspiciunea trădării credinței, iar alții își amăgesc conștiința că nimic nu s-a hotărât, ci totul este incert. Totuși surpriza este că documentul cu privire la Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine este foarte explicit pe această temă, că se urmărește unirea cu catolicii.

În primul rând, chiar în textul la care se face referire se spune expres ceea ce a declarat Patriarhul Ecumenic, anume că dialogul cu catolicii urmărește „restabilirea finală a unității în credința cea dreaptă și în iubire” (paragraf 12) prin intermediul Comisiilor teologice mixte. Prin simpla informare de pe Wikipedia, aflăm că aceste Comisii se referă la cele dintre ortodocși și romano-catolici, care au fost inițiate în 1979. De atunci s-au desfășurat o serie întreagă de întruniri, cele mai cunoscute fiind cele de  la Balamand (1993), Ravenna (2007) și Pafos, Cipru (2009). Nu sunt ceva nou. Poate doar că există astfel de Comisii și în raport cu alte confesiuni, cum ar fi cele orientale, nu doar cu catolicii.

Așadar afirmațiile Patriarhului Bartolomeu sunt foarte corecte, acest lucru s-a semnat în Creta, unirea într-un final cu catolicii. Chiar dacă nu este spus acest fapt în mod explicit, adică nu sunt menționați catolicii acolo, nu se schimbă cu nimic situația de fapt. Doar că se urmărește această unire și cu orientalii și cu orice alt cult declarat creștin, ceea ce este și mai rău.

Interesant este că, în articolul lor, cei de la Cuvântul Ortodox îl menționează pe IPS Ierotheos drept un critic al Sinodului din Creta. Probabil pe opiniile lui se sprijină când afirmă că documentele finale semnate acolo sunt confuze. Aceasta cu toate că expresia „în desfășurarea dialogurilor teologice, scopul comun al tuturor este restabilirea finală a unității în credința cea dreaptă și în iubire” (paragraf 12) nu lasă loc la nici o confuzie, este cât se poate de clară. Acum devine și mai vădită manevra abilă (ne)teologică a Mitropolitului Ierotheos, care a caracterizat drept incoerente textele cretane și a îndemnat la calm și ignoranță, când lucrurile nu stau nici pe departe astfel. Cu alte cuvinte, se poate considera că a apărat Ortodoxia aducând critici marginale și neconvingătoare, care nu au condus la o atitudine potrivită, ci au lăsat loc la trădarea credinței și la concesii nejustificate și serioase.

Pentru a înțelege mai bine cum stau lucrurile, este utilă o analiză pe scurt a ce afirmă documentul din Creta menționat.

Pe lângă justificarea participării la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), la punctele 9-15 este abordată activitatea Comisiilor teologice mixte. Scopul lor declarat este să se ajungă la unitatea cu cei angajați în aceste Comisii, adică în special cu catolicii, care nu sunt membri ai CMB. Se specifică faptul că, atunci când s-ar ajunge la un impas, dialogul poate continua (paragraf 11), deși acest lucru nu mai ține de dialog, ci de dorința de unire cu orice preț. Așadar nu există piedici în calea scopului nu doar declarat, ci urmărit cu asiduitate, adică unirea dintre ortodocși și catolici sau alte culte.

Însă nu sunt punctate doar aspectele practice ale acestor așa-zise dialoguri, ci sunt puse și bazele teoretice ale lor. În paragrafele 1-6, dar și în diverse alte propoziții, se afirmă destul de clar că unitatea Bisericii lui Hristos trebuie restabilită (paragrafele 4-5), adică este pierdută momentan, și că eterodocșii fac parte din Biserică (paragrafele 6 și 19), deși nu sunt în comuniune cu noi, ortodocșii. Acest din urmă lucru este afirmat foarte clar în citatul preluat din Declarația de la Toronto: „Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este de a negocia unirea între Biserici, lucru ce-l pot face numai Bisericile care lucrează din propria lor inițiativă; ci să pună Bisericile într-o legătură vie între ele și să producă studiul și dezbaterea problemelor cu privire la unitatea Bisericii”. Așadar este exprimată foarte limpede ideea că toate „Bisericile” formează Biserica cea una a lui Hristos și trebuie să conlucreze pentru a reface unitatea acesteia și între ele. Nu există nici o afirmație în text care să contrazică această perspectivă și să afirme credința corectă că numai Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, iar restul sunt eretici și excluși din ea.

Concluzia firească este că unirea cu catolicii și cu ceilalți eretici nu este doar un deziderat și un scop, ci chiar o necesitate, de vreme ce toți ereticii sunt văzuți ca fiind parte cu noi, ortodocșii, din Biserica cea una, sfântă. Altfel spus, cei care se împotrivesc unirii și împăcării cu eterodocșii sunt considerați niște dezbinători, certăreți și răutăcioși, care se izolează de restul oamenilor și se consideră speciali. Acestea sunt consecințele erorilor semnate în Creta. Oricine afirmă că ereticii nu sunt membri ai Bisericii este catalogat drept extremist, fanatic și ignorant, pe lângă dezbinător și marginalizat.

Întrebarea care se pune este: Cum poate să afirme Patriarhia Română sau diferiți clerici și credincioși (la general vorbind, prin lozincile pe care le lansează spre a se dezvinovăți), în ignoranța lor, că nimic nu s-a schimbat după Creta, când este evident că documentele de acolo sunt ca un contract păgubos semnat cu banca sau cu cămătarii prin care ne-am îndatorat duhovnicește în ceea ce avem mai de preț? Neglijența nu este o justificare suficientă pentru a fi scutiți de consecințe dramatice, anume tocmai pierderea credinței ortodoxe și pericolul de a o strica cu mult mai rău prin unirea deplină cu celelalte culte, după cum se plănuiește deja un Sinod „Ecumenic” pentru 2025 cu romano-catolicii. Atunci tocmai aceasta se va pune în fața tuturor de către Patriarhul Ecumenic, că Bisericile Locale au semnat cu mâna lor această unire „dorită”. Pe când rușilor tocmai că li se reproșează că nu au participat și consimțit formal cu acest plan, drept pentru care suferă consecințele schismei din Ucraina. Acest lucru nu a fost doar speculat de unii și alții, ci afirmat destul de explicit atât de Patriarhia de Constantinopol, cât și de Sinodul Bisericii din Cipru, ambele aruncând vina asupra rușilor pentru conflictul „autocefaliei ucrainene” pentru că a refuzat să vină la Sinodul din Creta.

Așadar cât de fanatici sunt cei care se opun acum Sinodului din Creta? Nu mai mult decât sunt ignoranți și trădători cei care tac din gură și înghit toate compromisurile de credință.

Așa cum spuneam la început, adevărul este cel mai tare lucru pe care ne putem bizui. Nu este nevoie și nici folositor să exagerăm cu ceva, situația bisericească este suficient de gravă, încât nu mai e nevoie să o dramatizăm. Nu este util să afirmăm că nu mai este har în Biserica Ortodoxă la ierarhi și preoți, că ne contaminăm de ereziile lor, că ne sunt spre osândă Tainele și slujbele, că Dumnezeu lucrează doar prin cei ce au rupt comuniunea cu semnatarii din Creta și altele asemenea. Toate acestea nu funcționează pur și simplu pentru că nu sunt adevărate, ci sunt niște exagerări ale unor realități. Adevărul crunt este că deocamdată credința a fost trădată și Biserica zdruncinată, pentru că este întemeiată pe piatra dreptei credințe (Mt. 16:18). Iar pericolul iminent este o destabilizare și mai mare prin unirea ecumenistă a Ortodoxiei cu toți ereticii. Oare nu e sănătos să observăm aceste tendințe și să reacționăm pe măsură, fără exagerări și fără delăsări?

Strigare, mărturisire și cumpătare în întreruperea pomenirii

Păstrarea dreptei credințe nu ține doar de observarea corectitudinii dogmatice, ci și de modul cum este trăită și apărată dreapta credință. Sf. Grigorie Teologul este unul din Părinții care a criticat „teologia la piață” în prima din cele cinci Cuvântări ale sale teologice. Pentru că vorbirea despre dogme nu se face oricum.

Din păcate, scriu ca unul care optez pentru o anumită viziune în ce privește întreruperea pomenirii, în contrast cu alte direcții, fără să insist aici asupra diferențelor punctuale. Ele provin atât din modul cum este interpretată comuniunea în Biserică, dar și din concepția cu privire la venirea iminentă a lui Antihrist, care induce o panică și ar justifica izolarea și pregătirea pentru retragerea din societate. Totuși dincolo de aceste diferențe, viața duhovnicească ar trebui să fie aceeași pentru toți, cu aceleași criterii în ce privește lupta cu patimile.

Un comentariu recent, în care se afirma: „Luam aminte la noi insine dar cand credinta e primejduita si este, trebuie sa marturisim, nu sa asteptam sa ne treaca mania. Ma iertati dar uite unde s-a ajuns cu atata tacere” m-a determinat să abordez mai detaliat acest aspect, adică latura duhovnicească a păzirii dogmelor. Este benefică această abordare din comentariu? Putem fi apărători ai Ortodoxiei neglijând patimile noastre (mânia)?

Totul pornește de la delimitarea credinței de morală, care este una artificială și greșită. Adevărul nu încape decât în inimi smerite, nu este o ideologie rațională. Tocmai de la starea morală decăzută pornește apostazia. Pe de altă parte, dorim și căutăm restabilirea dogmelor ortodoxe pentru a fi de folos spre mântuirea noastră și a altora, nu ca o ceartă de cuvinte. Altfel spus, nu putem rupe apărarea credinței de lupta cu patimile.

Mulți mă acuză sau mă văd ca și cum aș fi inofensiv pentru ecumeniști și chiar că îi favorizez, în ciuda faptului că am întrerupt pomenirea. De ce? Probabil pentru că nu reacționez în același mod obstinent, nedocumentat, recalcitrant și agresiv. Sunt liniștit în privința Bisericii, Ortodoxia nu s-a pierdut încă. Mă doare că ierarhia superioară trădează adevărul și majoritatea credincioșilor se complac, deși văd această primejdie foarte mare. Dar, pentru că nu-i consider lepădați pe ierarhi, pentru că încă mai cred în ei, pentru că încă mai consider lucrătoare Biserica în ciuda lepădărilor îngrozitoare (din Creta și în problema ucraineană), Dumnezeu este încă prezent în Taine, din cauza acestei poziții, sunt văzut ca fiind necombativ, ineficient, chiar cripto sau neo-ecumenist. Nu contează că doresc și îndemn la reacții și păstrarea credinței, că vreau să existe un protest sănătos în rândul credincioșilor și mai ales al clericilor, nu e suficient. Ar trebui să mă dezic, să-i consider căzuți și întinați pe ierarhi și contaminați pe cei care-i pomenesc.

Pe lângă faptul că obligativitatea întreruperii pomenirii nu este fundamentată patristic, mai intervine și o atitudine de dispreț și nerăbdare, de condamnare și judecată fără scrupule. Doar pt că așa ar simți cineva. Și este evident că această simțire este pătimașă, dar nu contează. Chiar când sunt aduse argumente teologice că e greșită această direcție, nu este abandonată. Este ridicată la rang de virtute pentru că, chipurile, trebuie să ne apărăm credința, chiar dacă nu o cunoaștem bine.

Cum aș putea accepta și promova această necinste sufletească și lipsă de verticalitate? Ar fi suficient să observ patimile de la mijloc și mi-ar fi de ajuns pentru ca să nu accept această linie, care are nuanțe schismatice și extremiste. De aceea cred că cei mai mulți sunt oripilați de nepomenitori doar când văd unele manifestări ale lor. Nu e nevoie de cunoștințe teologice.

Mai mult, mă întreb dacă nu cumva această deraiere spre extremă nu este cultivată în mod interesat, pentru a anihila o opoziție sănătoasă și viabilă. Dar cel mai probabil aceste patimi sunt sincere și inerente. Nu e cazul să înmulțim bănuielile și suspiciunile; nu ar folosi la nimic. Dar ar trebui ca orice creștin să renunțe la aceste concepții neortodoxe și vădit neduhovnicești.

Este la îndemâna oricărui credincios simplu să lupte cu patimile sale. Dacă nu face nici cele mai de bază lucruri, cum se poate erija în mărturisitor al credinței? Mai mult folos ar aduce Bisericii dacă s-ar înfrâna pe sine. Este arhicunoscut faptul că există două extreme: ecumenismul și zelotismul; să ne ferim de amândouă și să avem încredere în Hristos că poate face mai mult cu rugăciunea decât cu nervii noștri.

Din patimi nu poate ieși nimic bun, ci numai îndărătnicie și mândrie păgubitoare. De data aceasta, a ieșit teoria părtășiei la erezia episcopului prin comuniunea sau pomenirea lui. Tainele sunt văzute ca fiind valide în cel mai bun caz, dar spre paguba celui ce le primește pentru conștiința preotului, nu a credinciosului însuși. Cu alte cuvinte, Biserica ar fi ajuns un vehicul prin care sunt împrăștiate erezia și osânda. Nu intru aici în argumente, ci doar subliniez absurditatea evidentă a concepției. Nu poate fi combinat răul cu binele din principiu în Biserică, ci doar din neputințele omenești. Toată această viziune nu vine decât din ura și înverșunarea față de arhierei; este vădit acest lucru din faptul că nu există argumente patristice convingătoare.

Pe de altă parte, înțeleg neputințele omenești și ar fi absurd să pretindem nepătimirea de la cei care apără credința. Doar comoditatea poate spune că numai cei plini de har și de Duh trebuie să apere Ortodoxia. Dar măcar direcția să fie corectă, măcar să nu fie înghițită cămila (patimi grosiere) și strecurat țânțarul (vânate expresiile mărunte). Măcar să existe cumpătarea de a cerceta serios și imparțial scrierile Sfinților Părinți. Altfel, nu putem pretinde să fim crezuți de cei îndoielnici când văd la noi nestatornicie și tulburare vădită și lipsă de documentare serioasă.

Hai, există neîncredere în teologii moderni care aduc tot felul de argumente contorsionate. Nu este în stare oricine să descoasă încâlcelile teologiei raționale, dar reacția cu nervi și ieșiri necontrolate nu face cinste, ci îi pune în lumină bună tot pe ecumeniștii de birou ca fiind mult mai credibili.

Să luptăm cu armele luminii, ale răbdării și ale cunoașterii duhovnicești!

Un protest pașnic și cumpătat, în ciuda zeflemelilor din partea „pomenitorilor” și preoților vânduți sufletește, este mai de preț și mai eficient decât orice altă reacție virulentă. Duhul de unitate în credință ar răsturna, zic eu, fățărnicia ecumenistă din Biserică. Dar deocamdată nu ne putem lăuda decât cu duhul de dezbinare și încrâncenare oarbă. Dumnezeu să scoată lucrători buni, mici și puternici în smerenie și modestie, la secerișul Său!

Nu mi-am calculat ca o critică la adresa nepomenitorilor aceste cuvinte, ci ca un îndemn la cumpătare și ca o mâhnire că există duh de dezbinare. Ar fi multe detalii de adăugat, dar cred că sunt suficiente acestea și sper să existe contribuții în practică spre o direcție sănătoasă.

Despre rezultatele alegerilor prezidenţiale 2019

Sursă imagine: Adevărul.ro

După procesarea buletinelor de vot din toate secţiile de votare avem următoarele rezultate:

(1) Klaus Iohannis: 35,65%:

(2) Viorica Dăncilă: 23,79%;

(3) Dan Barna: 13,99%.

Rezultatele sunt surprinzătoare nu prin ordinea opţiunilor electoratului cât mai ales prin distanţa înregistrată între procentele obţinute de Viorica Dăncilă şi Dan Barna. Deşi scorul de ~24% obţinut de Viorica Dăncilă şi PSD este unul slab, este în continuare unul consistent în raport de cel obţinut de vedeta presei româneşti şi a reţelelor sociale, Dan Barna – USR/PLUS.

În acest context, semnalăm şi articolul publicat de ziare.com, în care se afirmă că şansa PSD a fost totuşi Klaus Iohannis, cel direct interesat să se confrunte cu Viorica Dăncilă în turul al doilea. Prin aceasta se asigură PSD un scor care legitimează un loc în prim-planul politicii noastre şi pentru următorii ani, deşi tema de campanie a actualului preşedinte a fost şi este probabil să rămână cea a excluderii PSD viaţa politică, forţându-i un deznodământ de tipul PNŢCD.


PSD a primit a patra şansă

Nu e niciun secret că preşedintele Klaus Iohannis a preferat să se întâlnească în turul doi cu Viorica Dancilă, atât pentru că fostul premier nu are profilul personal, cultural şi politic al unui adversar notabil, cât şi pentru a putea juca în continuare cartea antipesedistă şi a răului mai mare.

Paradoxul e ca Iohannis a săltat-o pe Dancilă în turul al doilea, pe spatele unui discurs anti-PSD.

Atunci când PSD a părut că îşi abandoneaza propriul candidat, pentru că nici pentru social-democraţi nu a fost la îndemână să accepte o asemenea reprezentare, legitimarea Vioricăi Dancilă a venit dinspre preşedintele Iohannis.

Ping-pong-ul preşedinte/premier în privinţa numirilor de miniştri a ţinut prim-planul câteva săptămâni la rând, când ceilalţi candidaţi au lipsit de pe agendă.

Aceasta lipsă însa nu trebuie trecută doar în contul lui Iohannis şi Dăncilă, ci şi în contul partiturii pe care a jucat-o candidatul “schimbării”, Dan Barna. Atunci când agenda ţi-e potrivnică sau e confiscată, fie te faci prezent pe temele dominante, fie eşti capabil să propui contra-teme la fel de importante pentru societate. Pentru că toţi ceilalţi vor juca.

Dincolo de cauţionarea lui Dăncila ca interlocutor, retragerea suverană a lui Klaus Iohannis din campania pentru primul tur de scrutin a avut ca efect demobilizarea la vot: sunt alegerile prezidenţiale cu cea mai mică participare, invers proporţionala în ţară cu determinarea românilor din diaspora de a-şi exprima dreptul de vot. “Mi-e dor de tine”, au scris duminică românii din Londra, care şi-au pus în acest scrutin speranţa întoarcerii acasă. O speranţă incompatibilă cu reconfirmarea PSD-ului. (edit. theodosie.ro – pasajul subliniat reprezintă simple afirmaţii ale autoarei, în linia editorială a ziare.com)

PSD este beneficiarul celei de-a patra şanse, o şansă care deopotriva îi garantează lui Klaus Iohannis un al doilea mandat pe care, probabil, l-ar fi obţinut şi fără să facă rabat de la exerciţiul democratic al unei campanii, care ar fi putut sa dea Romaniei oportunitatea de a-şi recupera proiectele lui 1990.

Iar atunci cand PSD mai primeşte o şansă, ştie cum să o gestioneze şi asta a făcut duminică, reuşind să se mobilizeze în numele partidului, pentru un candidat de care cei mai mulţi se ruşinează. Peste 20 de procente – dacă nu vor fi peste 25% la final – pentru Viorica Dancilă înseamnă un plus destul de serios faţă de scrutinul europarlamentar din mai.

Viorica Dancilă, care a produs stupoare cand a ajuns în funcţia de prim-ministru, are astazi a doua şansă să fie şi preşedintele României. Iar faptul că e răul mai mare nu va opri avântul PSD de a pretinde un loc în prim-planul politicii.

Nu e surprinzător ca Dan Barna a luat sub 15%, pe dinamica din ultima lună, dar e stupefiant ca Dancilă să reuşească peste 20-25%. Spirala ruşinii a funcţionat pe sondajele de dinaintea votului – votanţii lui Dancilă nu au admis că o voteaza şi şi-au trecut voturile fie sub tăcere, fie la alţii (Diaconu).

Acest articol dezbate chestiuni care privesc rezultatele de la vârful politicii româneşti, însă procentele care vizează interesele ortodocşilor sunt cele exprimate la nivel unitar şi sub-unitar, în coada clasamentului.

Implicațiile ereziilor și schismelor actuale în folosirea antimisului

Una dintre problemele cele mai des ridicate de cei care constestă posibilitatea întreruperii pomenirii este lipsa unui antimis pe care să poate fă slujită Liturghia deoarece ar presupune lipsa unui episcop sau comuniunea cu episcopul eparhiot. Redăm mai jos în traducere un articol apărut astăzi în grecește care aduce lămuriri importante în acest sens. Recomandăm și cartea Sfântul Antimis. Studiu istoric, liturgic și simbolic, pentru detalii în plus pe această temă.

Practica folosirii unui antimis nesemnat de episcopul locului în situații de urgență este atestată și în cartea Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose în prima ediție, mai bogată. Acolo se istorisește că Episcopul Nectarie Konețevici a dat Părinților de la Platina un antimis semnat de Arhiepiscopul Ioan Maximovici, pe care-l primise cândva de la el, pentru a-l folosi în cazul că vor fi prigoniți și li se vor lua antimisele și li se va interzice să slujească.

Referința din textul de mai jos că este interzisă folosirea unui antimis semnat de un episcop ce a căzut într-o erezie se înțelege că trebuie raportată la o erezie condamnată. Adică nu mai poate fi folosit vreun antimis de la episcopul care a fost caterisit pentru erezie. Dar chiar și când este vorba de erezia ecumenismului, neosândită încă, folosirea antimiselor semnate de episcopii actuali tot ar trebui să ridice probleme de conștiință, deși nu este o problemă de dogmă.

Cu ce antimis slujesc cei care au întrerupt pomenirea Mitropolitului lor?

Vasile Kermenitotis

Sfântul antimis este acea țesătură sfințită care este pusă deasupra Sfintei Mese. Este inscripționat și reconstituie plângerea de pe Epitaf, adică scena cu puțin înainte de îngroparea lui Hristos. Poartă semnătura și pecetea episcopului fiecărei Mitropolii și  este folosit la fiecare dumnezeiască Liturghie. Deci unii preoți se întreabă pe bună dreptate: «Cum este posibil să existe astăzi clerici care au întrerupt pomenirea Mitropolitului lor? Cu ce antimis slujesc?»

În situații limită, sfântul antimis poate fi folosit ca substituind Sfânta Masă, «fie când lipsește un altar stabil – de exemplu la dumnezeiasca Liturghie în aer liber –, fie când acela nu a fost încă sfințit»[1]. Conform Prof. de Facultate Evanghelos Theodoros, apariția antimiselor este referită la perioada iconoclasmului[2]. Ortodocșii, ca să fugă să nu slujească împreună cu ereticii iconoclaști, care ocupaseră atunci bisericile, săvârșeau dumnezeiasca Euharistie deosebi, în casele lor, folosind antimise în loc de Sfânta Masă.

PRIMA CONCLUZIE: În primele șapte veacuri Biserica putea săvârși dumnezeieștile Liturghii și fără antimise, peceți și semnături ale episcopilor eparhioți!

Să punctăm, de asemenea, că, de fiecare dată când se schimbă episcopul, se schimbă și antimisele, întipărind încă o dată elementele noului Arhipăstor. Dl. Ghe. Zaravelas, Master în Teologie la secția Liturgică, scrie: «Practica revocării antimiselor predecesorului de către arhipăstorul în funcție se bazează pe asigurarea unității cu altarul a arhiereului și evitarea săvârșirii dumnezeieștii Liturghii de către schismatici. Dacă antimisul încetează să aibă valabilitate de tot pentru altarul canonic prin plecarea arhiereului locului, atunci toate altarele stabile [adică Sfintele Mese] ale bisericilor din eparhie sunt anulate deopotrivă și au nevoie de resfințire, lucru ce nu este posibil. Folosirea antimisului arhiereului locului este bine să fie păzită, totuși fără să devină dogmă. […]

Semnătura aceasta [a Mitropolitului de pe antimis] nu exprimă dependența antimisului de arhiereul locului, nici folosirea lui nu încetează cu plecarea episcopului care l-a semnat de la slujirea activă»[3].

CONCLUZIA A DOUA: Prin urmare, un preot este îndreptățit să slujească folosind antimisul arhiereului anterior. Antimisele nu au dată scadentă. Desigur, cât timp există unitate de credință cu Mitropolitul în funcție, este bine să fie folosit antimisul lui, totuși fără ca aceasta să fie privită dogmă de credință.

Și liturgistul menționat continuă: «Antimisul poate fă fie folosit independent de cel care păstorește episcopia, este suficient ca acela care l-a sfințit să nu fi căzut în rătăcire eretică sau să fi părăsit rangul»[4]. Totuși aici se ridică o întrebare  serioasă: După cum se știe, Patriarhiile Ortodoxe, mulțimea Mitropoliților, egumenilor, stareților și Profesorilor de Facultate, prin texte amănunțite au demonstrat că «Sfântul și Marele Sinod» din Creta a fost neortodox. Prin urmare, mitropoliții care acceptă deciziile lui eretice propovăduiesc și ei erezia[5].

CONCLUZIA A TREIA: Deci, dacă există vreo problemă cu folosirea antimiselor, aceasta mai degrabă o au preoții care pomenesc pe episcopii eretici, și nu cei care au întrerupt pomenirea lor, urmând tradiția patristică sfântă a Bisericii și fiind lăudați de sfintele canoane[6]! Este nevoie să înțelegem că pentru Biserica noastră perioada pe care o traversăm nu este una „pașnică”, ci este vreme „de război” cu puterile antihristice; trăim în vreme de erezie. Totuși am văzut că antimisul a fost consfințit în vremuri de erezie și prigoane pe seama creștinilor cu scopul de a deservi nevoile liturgice extraordinare ale credincioșilor ortodocși prigoniți care se luptau și mărturiseau Ortodoxia, și nu acelea ale rău-credincioșilor sau ale celor ce făceau compromisuri.

În sfârșit, dacă deschidem și citim istoria bisericească, ne vom încredința că de multe ori, în perioade de prigoane ale creștinilor, a fost folosit ca antimis chiar și… pieptul mucenicilor sau chiar și… palmele unor diaconi[7]!

CONCLUZIA A PATRA: În condiții extraordinare, poate să fie făcută dumnezeiasca Liturghie și fără antimis. Concluzia finală care se trage este că «sâmbăta este pentru om, nu omul pentru sâmbătă» (Mc. 2:27). Nu se face dumnezeiasca Liturghie pentru antimis, ci antimisul este folosit pentru dumnezeiasca Liturghie.

Deci, în loc să ne ocupăm cu antimisele, lăsând   blamările pe seama clericilor care se luptă pentru credința noastră, ar fi bine să ne deșteptăm și să ieșim din letargia duhovnicească în care ne găsim. Din păcate, toate se năruie în jurul nostru. Cei ce stăpânesc votează legi antihristice, ecumenismul a intrat până și în școli și Biserica Ortodoxă, a doua oară în istoria ei, este amenințată cu o nouă mare Schismă! Deja două Patriarhii (a Serbiei și a Rusiei) au întrerupt comuniunea bisericească cu Patriarhia de Constantinopol[8], care, făcând hatârul americanilor[9], de la sine și necanonic, a acordat tomosul de autocefalie clericilor schismatici și autohirotoniți din Ucraina!

Conform sfintelor canoane, nu este îngăduit clericilor asupra cărora Sfântul Sinod de care depind a impus unele sancțiuni săi disculpe de ele o altă Biserică Locală[10]. Patriarhul Bartolomeu a comis delictul canonic al «intruziunii» în altă jurisdicție bisericească, pentru aceasta a și fost izolat de toți Întâistătătorii, chiar și de prietenii și susținătorii lui tradiționaliști, precum Anastasie al Albaniei[11]!

În octombrie care vine Sfântul Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei cu 80 de membri se va întruni în mod extraordinar pentru a decide cu privire la această problemă critică. Cu toate acestea, cu puține zile înainte, cinci Mitropoliți din Grecia de Nord, luând-o înainte și disprețuind Sfântul Sinod, au trecut la o lucrare incalificabilă, recunoscând de facto pe schismaticii ucraineni[12]! Cu excepția Patriarhiei de Constantinopol, care este autoarea acestui «delict» canonic, astăzi toată Ortodoxia este alături și susține Biserica Ucraineană canonică[13], care este supusă la atentate necruțătoare prin conlucrarea autorității statului: violențe, răpiri de biserici șamd[14]! Și Mitropoliții în cauză ce poziție au luat, deci, față de aceste prigoane nedrepte? Vai, sunt de partea… prigonitorilor!

Dacă se îmtâmplă (lucru pe care nu-l dorim) ca în octombrie Biserica Greciei să recunoască – ea prima! – pseudo-Biserica schismatică, atunci este în primejdie serios să cadă din Biserică! Vom avea evoluții dramatice. Va fi nevoie de neocolit să convoace cele douăsprezece Biserici Autocefale un Sinod Panortodox pentru a face față la această problemă foarte serioasă și nu este exclus să condamne ca schismatice Biserica Greciei și Patriarhia de Constantinopol! Un astfel de fapt va avea consecințe înfricoșătoare: Tainele nu vor mai fi valide! Nu vor mai putea oamenii nici să se cunune, nici să se boteze, nici să se mărturisească și atunci nu ne va mai mântui nici «pomenirea episcopilor», nici folosirea antimiselor noastre!

Ptolemaida 6 aug. 2019 – Schimbarea la Față a Mântuitorului

Vasile P. Kermeniotis  http:// kermeniotis.blogspot.com

Sursa: Aktines


[1] Γεωργίου Ζαραβέλα, Θεολόγου, ΜΑ Ιστορικής Θεολογίας – Λειτουργικής ΕΚΠΑ, «Το αντιμήνσιο και οι περί αυτό παρανοήσεις». http://naxioimelistes.blogspot.com/2016/10/blog-post_25.html

[2] Vezi nota 1.

[3] Vezi nota 1.

[4] Vezi nota 1.

[5] Vezi textul amănunțit: «Sfântul și Marele Sinod, care s-a întrunit în 2016 în Creta, a lovit greu trupul Bisericii noastre».  https://drive.google.com/open?id=1yvslKxv2_BvTkRapoo3zZOLQxUvwSp6_.

[6] Canonul 15 I-II menționează că cei care întrerup pomenirea ierarhului eretic se învrednicesc de cinstea cuvenită celor ortodocși.

[7] Protopr. Șt. Anagnostopulos, Sfântul Antimis. https://agiameteora.net/index.php/gerontes-tis-epoxis-mas/3925-to-ero-ntiminsio.html

[8] Actualitate extraordinareă: Moscova a interrupt comuniunea cu Constantinopolul: https://orthodoxia.info/news/εκτακτη-επικαιροτητα-η-μόσχα-διέκοψε/.

[9] «Felicitările» SUA către Epifanie pentru întemeierea «noii Biserici» în Ucraina: https://sputniknews.gr/kosmos/201812181657050-epifanios-oukrania-rosia-ekklisia/; «Da, am primit un sprijin important din partea SUA» încuviințează Epifanie: https://sputniknews.gr/kosmos/201812231706558-ameriki-oukrania-ekklisia-sxisma/; DEUTSHE WELLE: Singurii care se bucură sunt SUA  http://orthodoxostypos.gr/οι-μόνοι-που-επιχαίρουν-είναι-οι-ηπα/

[10] Conform canoanelor: 9 Cartagina, 12 și 32 apostolice și 6 Antiohia.

[11] Epistola Arhiepiscopului Anastasie al Tiranei pentru Patriarhul Ecumenic https://www.thetoc.gr/politiki/article/epistoli-tou-arxiepiskopou-tiranwn-anastasiou-gia-to-oukraniko.

[12] Επίσκεψη αντιπροσωπείας σχισματικών της Ουκρανίας σε Μητροπόλεις της Βορείου Ελλάδας http://aktines.blogspot.com/2019/08/blog-post_73.html.

[13] 10 delegați ai Bisericilor Locale la onomastica Mitropolitului Onufrie https://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/30022-ekprosopoi-10-topikon-ekklision-sta-onomastiria-tou-mitropoliti-onoufriou-foto.

[14] Haos bisericesc în Ucraina… made by Bartolomeu!  https://nikosxeiladakis.gr/εκκλησιαστικο-χαοσ-στην-ουκρανιαmade-β/; Biserica Ortodoxă schismatică di Ucraina a început ocuparea locașelor Bisericii Ortodoxe Ucrainene http://orthodoxostypos.gr/η-σχισματικὴ-ορθόδοξος-εκκλησία-της-ο/; Atac cu mecanism exploziv asupra Bisericii în Ucraina https://www.romfea.gr/patriarxeia-ts/patriarxeio-mosxas/26511-epithesi-me-ekriktiko-mixanismo-se-ekklisia-stin-oukrania.

„Grija părintească” a BOR de a se detașa de un scandal real

În general, scandaluri ca acesta, cum este cel generat de afirmațiile recente ale Părintelui Prodecan Vasile Răducă (foto), ar trebui ignorate și marginalizate ca derapaje nedorite. Dar vremurile sunt de așa natură, că nu mai putem trata astfel cazurile de genul acesta.

Doctrina ortodoxă, dar mai ales modul de expunere a ei, stârnește iarăși valuri de indignare și sancționare oficială în urma emisiunii de la Radio Trinitas cu invitatul Pr. Prof. Prodecan Vasile Răducă. De data aceasta consider că este îndreptățită somația, nefiind nici o măsură drastică, dar nici una de validare. Totuși reacția instituțiilor pare a fi pripită; determină o strivire a oamenilor, care vor fi tot mai atenți să nu cumva să atenteze la linia oficială.

Declarațiile incriminate și o descriere a modului cum a decurs ședința CNA au fost expuse de Paginademedia.ro. Subiectele abordate de invitat sunt oricum sensibile: violul, protejarea de a avea copii și căsătoriile inter-religioase. Afirmațiile din emisiune, sumarizate astfel: (1) violul soldat cu sarcină ar arăta că femeii i-a plăcut „să se repete”, (2) relațiile sexuale protejate nu sunt decât masturbare și pot duce la boală și adulter și (3) musulmanii tratează femeile ca pe niște „lighioane”, sunt la limită, fără o pledoarie concludentă.

Ceea ce sare în ochi este limbajul folosit, care nu este unul duhovnicesc, bisericesc, ci cu amprentă puternic pătimașă, bădărană, care depășește chiar limitele bunului simț și probabil ale CNA-ului. Cât privește morala ortodoxă, ea nu este prezentată greșit, însă sunt introduse speculații care țin de biologie și sociologie. Desigur, Părintele este Profesor de morală și etică și a studiat aceste aspecte. Totuși, din gura unui preot, aceste opinii sună mai mult a grosolănie decât știință, cu atât mai puțin credință, mai ales având în vedere modul cum au fost exprimate. Nu este oportun să fie reluate aici argumentele Sfinției Sale, dar ele nu cadrează cu o prezentare ortodoxă, cu atât mai puțin la o emisiune radio. Nu știu cât este de defăimătoare intervenția Părintelui, dar nu pare a fi chiar atât de ziditoare. Cel puțin nu pentru un public țintă cum este cel al Radio Trinitas.

Părintele Vasile Răducă a revenit cu precizări transmise agenției Hotnews. Este posibil să aibă dreptate în ceea ce spune, însă există unele marje de eroare destul de mari, care fac toată pledoaria nepotrivită.

Per ansamblu, consider că remarcile din emisiunea vizată nu sunt în contradicție cu doctrina ortodoxă, totuși sunt ofensatoare prin modul de prezentare și de introducere a unor detalii care țin de alte domenii.

Reacțiile post-factum ale instituțiilor

Aspectul cel mai important este modul cum a reacționat în special Biserica Ortodoxă, dar și Universitatea din București. S-au delimitat pur și simplu de cineva pe care l-au promovat până acum în funcții importante. Într-un mod rigid și inuman pe probleme care țin tocmai de latura umană. Există o mult mai mare grijă față de reacțiile „publicului” decât pentru subiectul în sine. Aceste atitudini trădează o viciere mult mai profundă și instituționalizată.

Biserica a reacționat până acum doar prin purtătorul ei de cuvânt în cadrul ședinței CNA, care s-a detașat „radical de absolut toate” afirmațiile. Pe propriul site oficial, Basilica.ro, nu a apărut nici o luare de atitudine.

Ar fi necesar să vedem, în primul rând, dacă este normal să intervină o astfel de detașare și ce presupune ea. E corect să fie abandonat un om de-al tău la prima abatere nu foarte gravă? Ce semnal transmite? S-a mai întâmplat o dată acest lucru, cu Părintele Daniel Corogeanu, în celebrul caz Tanacu, atunci când chiar Sinodul BOR a afirmat că exorcismele nu sunt o practică a Bisericii. Și rezultatul a fost închisoarea pentru cel în cauză. Oare Biserica Ortodoxă nu este un trup cu o inimă, cu o grijă pentru oile sale? Este doar o instituție hâdă și dură, legalistă și inertă? Nu poate manifesta înțelegere și preocupare părintească, să-și asume greșelile mădularelor sale? Să le corecteze cum se cuvine?

În plus, astăzi este vizibil un atac tot mai concertat asupra credinței creștine și chiar a instituției Bisericii Ortodoxe. Ar fi normal să existe o rezistență mărturisitoare, nu o conformare lașă. Tema nu ține doar de CNA, ci este mai largă și tocmai asta se vizează prin sancțiunea administrată. Lovitura de imagine ar trebui să fie mai importantă decât o eventuală amendă. Mai concret, Patriarhia, în chiar ograda căreia s-au petrecut „evenimentele”, ar trebui să reacționeze, să aibă mai multă viață, să-și asume rolul marginalizat al lui Hristos. Da, Dumnezeu a fost răstignit, batjocorit și asta este și calea următorilor Săi pentru a-și dobândi sufletele. Dar ne-am obișnuit cu delăsarea din vremea comunistă, care este generalizată astăzi. Nu este de mirare că tot mai mulți se depărtează de Biserică pentru că se simt respinși, priviți de sus, fără înțelegere. Dincolo de cei care au pretenții exagerate de la oamenii Bisericii, ea ar trebui să fie mai implicată, mai umană, dacă nu chiar duhovnicească și cu iubire jertfelnică.

Despre Universitatea București se pot spune cam aceleași lucruri. După ce validează manifestări precum decernarea titlului Doctor Honoris Causa unui profesor ce susține infanticidul, pentru a da doar un exemplu, acum reacționează prin delimitare promptă. Măcar de-ar fi consecventă și ar condamna mai degrabă promovarea uciderii și abia apoi unele afirmații vinovate.

Din păcate, probabil că Părintele se îndreaptă spre o excludere meritată din funcțiile sale prin insistența greșită pe ideile proprii, instrumentate mai departe de Hotnews. Deja reapar acuzațiile de „Ev Mediu” din partea celor „civilizați” și „instruiți” în patimi. Sesizarea propriilor greșeli ar fi mai potrivită și chiar recunoașterea lor în locul îndărătniciei pe aceeași direcție. Se pot face anumite demarcări și punctate anumite aspecte, însă prin acceptarea erorilor de abordare și a scuzelor corespunzătoare.

Scopul nostru nu este și nu trebuie să fie acela de a alimenta și extinde focul deja aprins, dar ar trebui stins cum se cuvine și în toată anvergura lui, nu doar printr-o spălare pe mâini.

Buletine biometrice: itinerarul unui eşec

Am semnat petiția redactată de Mihai Silviu Chirilă (Nr.crt.253) cu o mare strângere de inimă, nu pentru că nu ar fi bună sau că aș avea ceva de completat la ea. Nu am; și deocamdată, singurul îndemn public pe care îl exprim este acela ca petiția să nu fie ignorată!

Motivul pentru care vorbesc despre o strângere de inimă este acela că am ajuns cu toţii într-un punct în care astfel de acțiuni trebuie completate de eforturi colective atât de ample, încât orice persoană realistă are toate motivele de deznădejde.

Mai înainte de toate arăt că, deocamdată, singura persoană publică care s-a manifestat concret, cumva, pe această temă este Mihai Silviu Chirilă. Nicio altă persoană publică nu a adus subiectul în discuţie măcar, darămite să mai şi propună soluţii. Mai aşteptăm, pentru că, din păcate, lucrurile au avansat într-un asemenea grad încât împotrivirea nu poate veni doar de la noi cei de la firul ierbii. Cred sincer, poate naiv, că acestea sunt timpuri când cei mai mari ar trebui să facă un pas în faţă, să aducă un pic de lumină şi mai ales multă ştiinţă.

Petiţia luată de una singură este, în cel mai bun caz, tardivă. Nu este nefolositoare, dar o consider ineficientă pentru că se adresează autorităţilor statului român, în condiţiile în care inerţia birocratică europeană va aduce în curtea noastră buletinul biometric mult mai repede decât am putea spera în mod real la o intervenţie a statului român, care de asemenea e ţinut să acţioneze cu instrumentele birocratice europene. Mai mult, avem experienţa tristă a referendumului pentru familie, acolo unde numărul semnăturilor a fost spulberat cu totul de jocul politic. Iar în acel demers cred că au intrat toate energiile civice pe care le poate capacita „tabăra noastră” în cea mai extinsă formă pe care ne-am putea-o imagina. Astăzi, cei care au rămas preocupaţi de subiectul biometriei sunt infimi, numeric vorbind, faţă de cei care au fost implicaţi în referendumul pentru familie.

Un motiv, veşnicul motiv!, este că (şi) acest subiect a fost dus în derizoriu. Cei care se mai adună sub steagul „luptei anticip” suntem scuipaţi şi huliţi ca ultimii leproşi, chiar de cei de la care ne-am aştepta la solidarizări, măcar simbolice. Suntem acuzaţi că am dus tema într-o mocirlă în care nu mai este loc de abordare profesională, de oameni echilibraţi, de oameni cuminţi. Nu neg că nu ar exista argumente în acest sens, dar compromiterea unui subiect de către cei mai mici se poate face doar atunci când cei mai mari îl abandonează, îl lasă în mijlocul drumului. Asta fără să mai luăm în calcul acţiunile celor ce ne sunt potrivnici, şi care controlează atât scena publică cât şi percepţiile publicului, inclusiv (sau mai ales!) în interiorul cercului nostru moral. Este suficient astăzi pentru presa mainstream doar să sugereze asocieri cu „tabăra talibană”, „fundamnetalistă”, „ultraortodoxistă” ş.a.m.d. ca să ne trezim cu tot felul de desolidarizări şi delimitări din partea unor persoane care, dacă ar sta să judece, ar trebui să verifice care anume sunt acuzele de fond, ce anume determină caracterul „ultraortodoxist al taberei” şi de care anume subiect concret mă delimitez cu adevărat. Mecanismul pare mereu acelaşi: atribuirea unei false reprezentativităţi „minorităţilor vocale obraznice” după care aruncăm apa din copaie, cu tot cu copil, printr-o lepădare totală: de apă, de copaie, de copil, de laptele pe care acel copil l-a supt de la mama lui şi de casa părintească în care au văzut cu toţii lumina! Dar totuşi.. nu vorbim de o manevră de o subtilitate deosebită şi poate că noi suntem cei care vrem să îi cădem victimă astfel încât să avem la îndemână justificarea neimplicării şi pasivităţii. Că deh, dacă nu duceau unii tema în derizoriu, să fi văzut ce le făceam!

Este nevoie de mult, mult mai multă înţelepciune în rândul celor care ştiu că au primit de la Dumnezeu talanţii necesari să distingă, pe de o parte, între subiecte în care există cu adevărat o miză de căpătâi şi, pe de altă parte, între jocuri de oglinzi, jocuri operative, infiltraţi, nesimţiţi, obraznici, smintiţi şi semeni cu neputinţe de tot felul. Acestea nu sunt scuzabile, fiecare îşi va primi răsplata după faptă, dar sunt convins că pentru asemenea ispite, unii au primit şi harul necesar să le depăşească!

Îndrăznim să susţinem în continuare că subiectul actelor biometrice, al „cipurilor” astfel cum popular este cunoscut în rândul credincioşilor, este în mod obiectiv într-atât de important încât nu mai poate fi primită scuza delimitării de sminteli şi de mocirlă.


Revenind însă la regulamentul european şi modul în care acesta a ajuns să fie adoptat, cred că trebuie accentuat că aceasta s-a făcut deşi aveam toate, dar absolut toate, instrumentele să ne împotrivim.

S-a arătat deja că regulamentul a fost adoptat de Consiliul U.E. în timpul preşedinţiei române. Însă aceasta a fost doar ultima etapă.

Regulamentul fost lansat spre consultare publică în 06.09.2017, timp de o lună, iar apoi Comisia a solicitat un al doilea feedback într-un termen de 3 luni. După această perioadă, fost emis proiectul de propunere de regulament, la 18.04.2018, şi s-au acordat publicului 3 luni suplimentare pentru o altă perioadă de feedback. Proiectul a fost trimis apoi parlamentelor naţionale şi la avizare la Comitetul Economic şi Social European, care are 16 membri şi delegaţi din România, din sindicatele şi din patronatele din România, în afară de aparatul propriu de lucru al comisiilor, secţiunilor şi grupurilor, în care cel mai probabil sunt angajaţi numeroşi români. A fost avizat la C.E.S.E. în 11.07.2018 şi trimis la Parlamentul European.

Despre Parlamentul european ştim sensibil mai multe pentru că deh.. avem alegeri. Dar ar trebui spus că şi Parlamentul european are aparat propriu de lucru, care include un număr însemnat de români, în afară de europarlamentari şi de consilierii acestora. Propunerea de regulament a fost atribuită unui raportor, discutată şi votată în comisie, inclusiv de doi europarlamentari români, iar apoi votată în plen. Propunerea de regulament a fost trimisă apoi la Consiliul Uniunii Europene, unde a trecut printr-o succesiune de deliberări, cele de anul acesta, toate, sub preşedinţie română.

Dar după cum bine ştim, România a pregătit preluarea preşedinţiei cu mai bine de un an în urmă. Au fost organizate multiple evenimente şi consultări publice de către Institutul European din România, de către guvern şi ministere etc. Activitatea generală a Consiliului UE este compusă din cea a mai multor grupuri şi comitete de pregătire, care orientează, unii spun controlează, deciziile Consiliului. Dintre acestea, cele mai importante sunt cele două comisii: COREPER I şi COREPER II. Coreper este grupul de pregătire principal al Consiliului. Toate punctele care urmează să fie înscrise pe ordinea de zi a Consiliului (cu excepția unor chestiuni legate de agricultură) trebuie să fie examinate mai întâi de Coreper, cu excepția cazului în care Consiliul decide altfel. Coreper II pregătește lucrările a patru formațiuni ale Consiliului: Afaceri Economice și Financiare, Afaceri Externe, Afaceri Generale şi Justiție și Afaceri Interne. Aceasta din urmă formaţiune a fost cea care a aprobat propunerea de regulament, şedinţa Consiliului fiind prezidată fie de ministrul justiţiei din România sau de ministrul de interne, fie de un secretar de stat delegat de aceştia.

Dat fiind că am avut preşedinţia Consiliului UE, comisiile COREPER au fost prezidate de echipa diplomatică română ce formează Reprezentanţa Permanentă a României la UE, respectiv de domnul Cosmin Boiangiu la Coreper I şi de doamna ambasador Luminiţa Odobescu la Coreper II, acolo unde s-au pregătit lucrările pentru regulamentul buletinelor biometrice.

Atrag atenţia că scopul acestui material nu este de a atribui vinovăţii sau de a sugera culpe de orice fel. Arăt că doamna ambasador Luminiţa Odobescu se numără printre cei mai buni diplomaţi ai ţării noastre, o persoană de înaltă competenţă profesională şi ţinută morală. Aceasta, cu mult timp înainte ca România să preia preşedinţia Consiliului UE a desfăşurat o activitate intensă de documentare a intereselor noastre naţionale care ar fi putut fi promovate cu această ocazie.

În acest context, doamna ambasador s-a întâlnit inclusiv cu părintele Sorin Şalaru, directorul Reprezentanţei Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Instituţiile Europene, pentru că da, Biserica Ortodoxă Română are reprezentanţă la Bruxelles şi este foarte bine că se întâmplă acest lucru. Astfel cum aflăm dintr-un articol publicat pe basilica.ro, doamna ambasador Odobescu s-a întâlnit cu părintele Sorin Şalaru în următorul scop:

„Discuțiile purtate în timpul întâlnirii de lucru au vizat pregătirea preluării de către România a Președinției Consiliului Uniunii Europene în ianuarie 2019, în acest sens fiind prezentată contribuția Bisericilor Europene la respectarea temelor de interes ale Președinției României la Consiliul UE”.

Vă rog să observaţi că articolul din Basilica postează link direct către secţiunea temelor de interes al sitului dedicat preşedinţiei Române, basilica.ro fiind agenţia de presă a Bisericii Ortodoxe Române urmărită zilnic de foarte mulţi clerici şi mireni, inclusiv de către mine, inclusiv de către situri şi bloguri ortodoxe sau conservatoare.

În fine.

Ceea ce am dorit să ilustrez în acest text este faptul că au existat toate condiţiile şi instrumentele pentru ca acest regulament să nu fie adoptat fără alternativă dac[ am fi avut: 1. prezenţa şi 2. credibilitatea necesare. Acest eşec, atât de grav, este unul structural şi vizează întreaga suflare ortodoxă care, din punct de vedere civic, este practic inexistentă.

Aici nu vorbim doar despre faptul că nu am formulat o petiţie sau alta la momentul oportun, că nu am oferit feedback, că nu ne-am constituit în asociaţii care să urmărească aceste chestiuni de interes (teoretic) pentru ortodocşi, că nu le-am sprijinit pe cele existente, că nu am promovat persoane, partide, sindicate, patroni, artişti, formatori de opinie, că nu ne-am cultivat aliaţi, că nu ne-am stabilit o sumă de interese civice şi politice într-un repertoriu public pe care să îl propunem celor ce ne cer votul, atenţia, timpul, energia.

Aşadar nu este vorba (doar) despre lipsa unor instrumente, unor resurse şi unor cunoştinţe specializate. Acest eşec s-a produs, din punctul meu de vedere, în mod perfect identic cu ceea ce s-a întâmplat în Creta în 2016. Deşi existau toate premisele pentru o mărturisire limpede şi curată a credinţei noastre, ne-am pricopsit cu „biserici surori”, căsătorii mixte, teorii baptismale şi eretici observatori! Ca şi în cazul biometriei, şi despre ecumenism ne-au vorbit şi ne-au prevenit părinţii, însă fără folos.

Opinia mea, riscantă, este că în ambele situaţii vorbim despre un eşec al „clasei mijlocii” astfel cum s-ar putea înţelege din proiectul nostru. Cei aflaţi la acest nivel de mijloc, intelectual, profesional, material, social, cultural şi chiar şi la nivel de educaţie teologică, în rândul cărora mă regăsesc, au ratat menirea de a se afla scară pentru cei mici, ajutor pentru cei mari. Mulţi dintre noi am căutat reprezentativităţi peste puterile şi darurile cu care am fost înzestraţi, mulţi dintre noi am căpătat o înţelegere greşită a individualismului pe care suntem chemaţi să îl profesăm, alţii s-au repliat în false modestii pentru a-şi proteja confortul propriu iar unii s-au mulţumit doar cu gândul că nu ei sunt cei ce greşesc şi nu ei sunt cei chemaţi să răspundă.

Problemele care ne-au adus în punctul acesta sunt mult mai grave decât cele ce ar putea fi rezolvate (doar) prin petiţii, doar prin articole de informare, doar prin iniţiative individuale. După cum arătam, cred sincer că e nevoie de demersuri atât de ample, de redescoperiri ale acţiunii civice, de reinventări ai unor termeni compromişi precum clericalism, sindicalism, de un nou suflu cultural, de noi cadre de dezbatere cu ortodocşi sau cu cei străini de credinţă, cu alte cuvinte, de eforturi atât de cuprinzătoare încât pe bună dreptate mulţi sunt tentaţi să plece pe coclauri.

Ne rămâne să pregătim un teren nou, curat, roditor, celor de sus, chemaţi să ridice acest steag. Cât încă mai avem lumină.

Intelectualitatea mijlocie şi “înţelegerea de la sine”

Poate primul articol pe care mi l-am imaginat că îl voi publica pe acest site, în anii din urmă în care m-a tot măcinat ideea blogului, a fost o încercare de apologie a mediocrităţii. În multe discuţii în care m-am angajat, am testat (fără succes) ideea de utilitate reziduală a mediocrităţii pentru societate, pentru comunitate, pentru colective profesionale, în fine, chiar şi pentru grupuri restrânse de persoane.

Suntem foarte defensivi în această privinţă, inclusiv noi cei care acceptăm, fără rezerve, că facem parte din categoria omului obişnuit, din rândul intelectualităţii mijlocii şi aşa mai departe, fără însuşiri sau caracteristici care să mandateze pretenţii elitiste. Ne temem deosebit de tare de captivitatea din interiorul unei false modestii, preferăm o smerenie tranzitorie către succesuri şi succese răsunătoare, măcar între cei ai noştri. Recunoaşterea stării noastre mijlocii ne închide orizonturi.

Sunt puţini cei care mai mizează pe această formă de mediocritate specifică, una care reprezintă de fapt o bună aşezare în sine, o înrădăcinare în judecată sănătoasă, în cunoaşterea propriei persoane distinct de aspiraţii, dorinţe, toane, capricii. Am încercat deja, într-o modalitate nereuşită, să vorbesc despre un efect punctual al mediocrităţii care poate fi util unei comunităţi. Este o abordare greşită să descriu mediocritatea prin efectele punctuale care ar trebui recunoscute sub observaţie, aşa că am ales altă cale.

Într-o conferinţă şezătoare despre satul românesc, ce este redată mai jos, la care a participat părintele Mihai Andrei Aldea, s-a făcut trimitere în mod fericit la multe elemente care aparţin aceluiaşi ethos românesc, la care părintele se referă când vorbeşte despre cultura românească veche şi felul de a fi al românilor din vechime. Prin forţa nivelatoare a generalizării obţinem un contur foarte apropiat de trăsăturile pe care le considerăm de dorit şi de apreciat pentru intelectualitatea mijlocie de astăzi.

Nu este vorba despre romanticizarea unor personaje istorice colective, nici despre mitologii de genul celor ce se cer demistificate, ci despre un tipar practic de vieţuire despre care susţinem cu tărie că este confirmat, în mod direct, de opera Sfântului Neagoe Basarab, de Învăţăturile sale către fiul Theodosie. Deşi învăţăturile practice ale Sfântului Domnitor vizează chestiuni esenţialmente elitiste, achiesăm că sunt mai ales rodul înţelepciunii isihaste şi doar în secundar efectul inteligenţei sale operaţionale, agerimii sale intuitive. Anume acest model de înţelepciune ni-l propunem nouă, o metodă de cernere şi aşezare în sinele nostru a lucrurilor bune.

Forţa probantă superioară pe care o invocăm în apărarea acestor susţineri se referă la ideea de „înţelegere de la sine” despre care vorbeşte părintele Aldea, despre aptitudinea abandonată astăzi de a aduna înţelepciune din semnificaţiile mărunte ale vieţuirii noastre zilnice, astfel cum sunt ele cernute de gândire, de inima bună şi de gândul smerit.

Această formă specific românească de „dezvoltare personală continuă”, o deprindere cognitivă şi sufletească în acelaşi timp, îndrăznim să o propunem în toate năzuinţele noastre, pentru uzul limitat al clasei noastre intelectuale de mijloc şi, respectiv, să o opunem îndemnului generalizat pentru dezvoltare personală exclusiv în scop de dominare, de ascensiune către resorturi de putere socială, economică, politică, chiar şi pentru atunci când se invocă scopuri nobile.

Facem un scurt oficiu de prevenire: conferinţa nu este una academică, părintele este uneori mai exaltat în formulările sale, argumentele invocate nu au „autoritate ştiinţifică”, dar pot fi validate de fiecare dintre cei care primesc acest cuvânt şi urmează modelul deductiv sugerat de părinte. Aşa cum vor fi înţeles şi românii din vechime că cei trei magi de la răsărit erau de fapt crai, nu prin scolastică ci prin înţelegere de la sine, prin deducţii la îndemână, aşa şi noi suntem chemaţi să ne adâncim în credinţă, în lumea mică şi mijlocie din imediata noastră apropiere, să ne decuplăm selectiv şi cu discernământ de la mizele înalte, să ne recalibrăm cercul moral şi să îmbogăţim vremurile cu roade de folos pentru mântuire.


Pentru cei interesaţi doar de varianta audio a intervenţiei părintelui Aldea:

(03) Pr.dr. Mihai-Andrei Aldea – “Veșnicia s-a născut la sat” (2019.05.24, Fac. de Biotehnologii)

Mai jos, înregistrarea video şi transcrierea.

Facem precizarea că părintele Aldea nu este un apropiat al sitului theodosie.ro, nu este implicat în acest proiect şi nu şi-a exprimat susţinerea pentru năzuinţele noastre, însă are parte de recunoştinţa noastră pentru activitatea sa de cleric şi de intelectual public.


TRANSCRIERE:

Părintele Mihai Andrei Aldea: Hristos a înviat!

Publicul: Adevărat a înviat!

Părintele Mihai Andrei Aldea:

Vedeți că fratele Ciprian [Voicilă n.n] a atins foarte multe lucruri, foarte importante și, dacă am fi așezați în vechea cultură românească, și asta ar fi acum, de pildă, o șezătoare, am avea o vreme de tăcere, cinci minute, un sfert de oră, în care toată lumea ar sta şi ar aşeza în sufletul ei ceea ce a auzit, cernând după priceperea fiecăruia, după dragostea fiecăruia, după supărările fiecăruia, aşa cum face omul.

Noi suntem obişnuiţi însă cu supunerea faţă de o cursă întinsă de diavol omului de astăzi: goana după nou. Neîncetat omul de astăzi caută noul, aleargă după nou, şi se poate vedea lucrul acesta, [de pildă], din purtarea oamenilor atunci când se uită la televizor. Să spunem că ei urmăresc un film, o emisiune, nu are nicio însemnătate [ce, dar] atunci când încep reclamele există două tipare comportamentale: fie urmăresc reclamele, fie îndată se duc să facă diferite treburi prin casă, ceva repede, vorba aia, de la dus la toaletă până la stinsul focului că a fiert destul fasolea, nu contează, după care se întorc repede să nu piardă emisiunea. Or, amândouă tiparele comportamentale arată aceeaşi problemă: o fractură între primirea informaţiei şi gândire. Omul nu mai stă să cântărească informaţia. Dacă omul ar sta să cântărească informaţia, atunci când a venit reclama, omul ar ar pune pe mut şi ar sta să se gândească: mă, ce-am urmărit eu acum? Dar nimeni nu face aşa, să zicem [poate] unul dintr-o mie de oameni. Oamenii tot timpul aleargă după informaţii noi. Se termină emisiunea: Mamă, ce interesant a fost [dar] acum la ce ne [mai] uităm?

Or, dacă a fost interesantă, acum trebuie să te gândeşti la ea, să cugeţi, să cerni, să aşezi ceea ce este bun în tine, să dai la o parte ceea ce este rău, cele rele să se spele, cele bune să se adune. Aceasta este [doar] o bucăţică din aşezarea lumii, a lumii româneşti, că despre asta vorbim, pe care am pierdut-o foarte tare astăzi, şi este o pierdere gigantică.

Vedeţi, am locuit vreo 12 ani într-un bloc din Berceni, la etajul 10 şi vreau să vă spun că până cu puţin înainte să plec, aveam repetat acelaşi dialog cu oamenii cu care mă întâlneam pe scări: Părinte, s-a stricat liftul? Şi eu mă gândeam: Am auzit liftul mergând? Şi dacă îl auzisem, spuneam: Nu s-a stricat, l-am auzit mergând. Dacă nu, spun nu ştiu, n-am încercat. Şi dialogul continua, după 12 ani, cu aceeaşi oameni: Şi de ce mergeţi pe scări? Păi, dacă stăteam în capul dealului, luam liftul până în capul dealului? Liftul este pentru când sunt extrem de obosit sau când am greutăţi prea mari. Dacă nu, urc şi cobor pe scări, şi zic: m-am dus până sus în deal, am coborât din deal. E un lucru simplu. Următoarea întrebare la cei care nu se închinau că e popa nebun, era: Păi dar pierdeţi timp părinte! Da, în clipa în care urc, am măsurat să văd cât e, atunci când urcam făceam între 3 minute şi 3 minute şi treizeci. Atunci când urcam cu liftul făceam 30 de secunde, dacă nu mai veneau şi alţii şi erau opriri intermediare. Deci, teoretic pierdeam între 2 minute şi jumătate şi 3 minute, ca timp de urcare, răstimp în care ce făceam? Gândeam. Gândeam, nu eram nici la televizor, nu eram nici la radio, nu stăteam nici pe mobil. Gândeam, mă rugam, mă linişteam. Între crucea de la biserică, de la oamenii cu suferinţe, din spitale sau de la parohie unde mergeam, între toate răutăţile şi greutăţile lumii şi lucrurile care mă aşteptau acasă. Ştiţi, când ajungi acasă, copiii te iau de proaspăt. Erau câteva minute în care sufletul meu se aşeza, se liniştea şi puteam să întâmpin pe copii cu bucurie. Nu eram în alergarea aceea extraordinară: repede, cheamă liftul, să ajung acasă, să nu se deschidă uşile, am ajuns repede! Şi pe urmă copiii te iau şi, bineînţeles eşti supărat, eşti nervos, pentru că nu există aceste clipe de pace şi omul nici nu le caută. Dacă nu le cauţi, dacă nu încerci să te gândeşti la ce ţi s-a întâmplat astăzi, la ce ai auzit astăzi, la ce vei face mâine, dacă vei reuşi să fii mâine un pic mai bun decât astăzi, n-i cum să creşti, n-ai cum să fii aşezat în Dumnezeu, n-ai cum să fii aşezat în Duhul Sfânt, n-ai cum să câştigi înţelepciune. De aceea, în clipa în care fratele Ciprian a spus nişte lucruri care sunt foarte frumoase şi foarte adânci, dacă eram la o şezătoare, am fi avut o vreme de tăcere, în care fiecare ar fi cântărit, ar fi cernut şi ar fi aşezat în suflet lucrurile pe care le-a auzit, aşa cum îl zidesc pe el.

[Dar] ce se întâmplă acum, când noi nu facem aceste lucruri? Fratele Ciprian a pronunţat un cuvânt: schizoidie, şi alt cuvânt şi mai aspru, schizofrenie. Schisma, care este ruperea de biserică, este un fenomen al cărui termen vine din aceeaşi rădăcină cu aceste două cuvinte, schizoidie şi schizofrenie. Pe scurt, este vorba despre sfâşiere. Despre o sfâşiere a unui om, sau a unei societăţi, sau a unei comunităţi, între două direcţii contrare, care nu se pot aduna la un loc. Se întâmplă acest lucru şi, citatul de astăzi „Veşnicia s-a născut la sat”, este un strălucit exemplu al acestei schizoidii, al acestei schizofrenii, care ne aduce atâta suferinţă fără rost. Există suferinţă cu rost, care te înalţă către Dumnezeu, şi există o suferinţă fără rost, care te doboară sau pe care o ai de îndurat din nepricepere, din prostie sau, Doamne fereşte, din păcat, şi atunci, iarăşi, te duce către iad.

Veşnicia s-a născut la sat. Cine a lăsat aceste cuvinte ca o amprentă în cultura română contemporană? Lucian Blaga. Lucian Blaga, un om depărat de ortodoxie. Un om care reprezintă chiar prin aceste cuvinte pe care le-a spus, un chip al schizoidiei, ca să nu zic al schizofreniei româneşti. De ce? Pentru că el are rădăcina înfiptă adânc în sufletul satului românesc. Tot ce a scos extraordinar Lucian Blaga vine din seva satului românesc. Problema este că el a fost altoit foarte mult şi nu întotdeauna altoiul este bun. Uneori poate să fie parazit. Şi atunci, el traduce, ca să nu spunem că răstălmăceşte, seva pe care o extrage din străbuni, din satul românesc, în cu totul alte lucruri, ce pleacă de la un lucru minunat şi ajunge la ate lucruri care nu mai sunt atât de minunate. Se pierde pe undeva pe drum. Şi să vedeţi de ce vă spun acest lucru: poate o să căutaţi poezia în care sunt aceste versuri ale lui, Veşnicia s-a născut la sat, o poezie cu nişte picături intelectualiste, în mod paradoxal deşi este vorba despre sat, [poezie] în care ratează sensuri esenţiale deşi spune adevăruri teribile: veşnicia s-a născut la sat.

Ştiţi cât de adevărat este acest cuvânt? Este dumnezeiesc de adevărat pentru că într-adevăr veşnicia s-a născut la sat, Dumnezeu s-a născut la sat, într-o iesle, într-o peşteră care era grajd, al unui sat, pentru că Bethleemul la acea vreme era un sat. De aceea nici nu şi-au găsit loc acolo unde să se adăpostească. Dumnezeu, veşnicia, s-a născut la sat şi primii care i s-au închinat au fost păstorii. Veşnicia s-a născut la sat iar oraşul a răstignit-o, a ucis-o în chinuri, pe cruce, a batjocorit-o şi a ucis-o în chinuri pe cruce. Dar veşnicia nu poate fi ucisă, ş-a înviat. Vă gândiţi cât de adevărat este acest cuvânt, că veşnicia s-a născut la sat? Într-adevăr, veşnicia s-a născut la sat, Dumnezeu s-a născut în sat. Nu s-a născut într-o cetate, nu s-a născut într-un oraş, deşi erau oraşe foarte mari în vremea respectivă, de la unele din China sau India, până la Roma, de pildă, şi altele mari care erau în apropiere. Erau Alexandria, Antiohia, chiar şi Ierusalimul. Dar Dumnezeu nu s-a născut într-un oraş ci Dumnezeu s-a născut la sat, veşnicia s-a născut la sat în cel mai direct şi practic mod.

Iar satul românesc este obştea celor care au înţeles că veşnicia s-a născut la sat şi-au vrut ca Dumnezeu să fie viu pentru întotdeauna în satul lor. Acesta este satul românesc în esenţa lui. În clipa în care ne uităm la cultura română mai aproape de noi, ea este din ce în ce mai deviată de la sensurile vechi pe care le avea şi care sunt, la origine, total creştine. Satul românesc este în esenţa lui total creştin. Să ştiţi că nu este o afirmaţie partizană. Eu am avut discuţii în această privinţă cu renumiţi specialişti, mitilogizanţi, păgânizanţi, care vor neapărat că românii nu sunt ortodocşi şi au ei o religie a lor păgână, paralelă cu ortodoxia şi care ar fi de fapt adevărată, şi aşa mai departe, tot felul de gogoşi de acestea. Şi în clipa în care am susţinut anumite teze, au venit foarte indignaţi: Păi cum să pretindem că ortodoxia este esenţa satului românesc. Păi, zic, eu nu pretind, eu constat. Eu constat un fapt, ştiinţific vorbind, noi trebuie să ne uităm la ceea ce este.

Or, dacă iei orice cătun românesc, orice sat românesc, există un singur element deosebit, în afară de casele oamenilor, care există în fiecare cătun şi în fiecare sat, şi care constituie inima oricărei comunităţi rurale: biserica. Nu există altceva. Şi mi-au spus: dar vrăjitorii? Şi am răspuns: Da, există vrăjitori şi vrăjitoare, unul la câteva sate şi obicei e să fie în marginea satului, fie în afara satului. În cele mai multe cazuri, în cele mai multe regiuni româneşti, vrăjitorul sau vrăjitoarea nu stau în sat pentru că satul este creştinesc, pentru că satul este loc sfinţit, pentru că în trecut, în fiecare început de lună se sfinţea fiecare casă şi fiecare grădină. Pentru că a fost o vreme în care fiecare sat românesc era o cetate creştină, era o inimă a credinţei care bătea acolo. Şi lucrul acesta se poate constata ştiinţific. Inima satului a fost întotdeauna Biserica.

Or, aici avem o problemă gigantică: normele adevărate ale etnologiei, ale folcloristicii, obiective, cum le prezintă de exemplu marele folclorist italian Giuseppe Cocchiara, un om clar şi obiectiv, şi el fără să aibă vreo legătură cu ortodoxia ca să spui că ar avea o problemă partizană: Atunci când analizezi un fapt folcloric nu trebuie să te conduci după exotismul lui. [Dar] de obicei asta se caută, chestiile exotice. Asta au făcut şi culegătorii noştri de folclor, să ştiţi, în secolul al XIX-lea şi în XX. Ei au ignorat ceea ce se făcea de către toţi ca să se ducă la lucrurile interesante, exotice. Şi-au transformat excepţiile în regulă. Pentru că era unul care se ducea la vrăjitoare dar tot satul mergea la biserică. Şi ei l-au luat pe acela unul şi l-au pus pe post de exemplu al folclorului românesc şi toţi ceilalţi, care se duceau la biserică au fost aruncaţi la gunoi. Şi sunt aruncaţi la gunoi până astăzi, în foarte multe cercetări. Sunt total ignoraţi.

Eu nu am înţeles cu adevărat de când am început să studiez etnologia, şi am făcut-o foarte greu, mulţi ani, sistematic, pornind de la [], eu nu am înţeles profunzimea creştinismului popular românesc până în clipa în care am fost rugat de o revistă de etnologie din Constanţa, care din păcate nu mai apare, să fac un material de Crăciun despre colind. Şi le-am spus: îmi pare rău, eu sunt specializat ca folclorist, ca etnolog, sunt specializat pe basm, nu sunt specializat pe colind. Le-am recomandat uite, pe doamna Sabina Ispas, cutare sau cutare, de la institutul naţional de etnologie şi folclor, am dat câteva nume. Ei au insistat, nu că vrem să ne daţi dumneavoastră, aşa, nu ştiu ce.. Şi-am zis că o să încerc. Şi am început să fac un studiu pe un colind: Trei crai de la răsărit. Am zis, domnule, iau un colind popular, că e un colind popular Trei crai de la răsărit, un colind popular arhicunoscut, şi fac o analiză. Şi mi-a luat câteva pagină pentru a analiza: „Trei crai de la răsărit/Spre stea au călătorit”, pentru că au trebuit să explic de ce trei crai, de ce de la răsărit, de ce spre steaua sau cu steua au călătorit.

Fiecare dintre aceste cuvinte, pe care noi le luăm [ca] fireşti pentru că le-am auzit de atâtea ori, în realitate are o aşezare teologică extraordinară. De ce sunt trei? E o problemă foarte mare: în catolicism şi în protestantism există varianta în care sunt şapte, sunt doisprezece, sau cât au ei chef. La noi întotdeauna au fost trei. De ce? Pentru că atunci când te duci în vizită la cineva, împreună cu nişte prieteni, să zicem că e ziua lui, spui: mă, tu ce îi iei? Păi eu iau cutare lucru. Bine mă, să nu iau şi eu la fel. [Pentru] că fiecare vine cu altceva să-şi exprime dragostea. Or, darurile aduse au fost: smirnă, aur şi tămâie. Deci au fost trei, că dacă ar fi fost patru ar fi fost şi pere sau orice altceva. Înţelegeţi. De ce au fost trei? [Pentru] că a fost: smirnă, aur şi tămâie. Trei daruri deci trei oaspeţi. De ce sunt crai? De ce nu spune trei magi de la răsărit. Cuvântul magi este în limba română, se foloseşte în alte creaţii folclorice. De ce românii într-o serie întreagă de colinde spun trei crai, vorbesc de crai în loc să spună magi? De unde şi până unde scot ei că sunt crai? Crai, adică regi sau împăraţi. Scrie aşa ceva în Biblie? Scrie! Ştiţi unde scrie? Acolo unde scrie că Pilat [Irod, corect] i-a rugat după ce îl găsesc să îi spună şi lui.

Vă închipuiţi acest dictator criminal, care a fost în stare să-şi ucidă propriul copil de frică să nu fie Mesia, că i-ar fi lăsat să plece liberi dacă ei nu erau nişte împăraţi? Respectul cu care s-a purtat cu ei arată că erau nişte reprezentanţi ai unor puteri mai mari decât a lui. Deci în mod evident ei erau crai. Că erau şi magi este alt lucru, dar erau şi crai. Lucrul acesta nu se înţelege decât dacă citeşti, [de fapt] nu dacă citeşti, [ci] dacă ai în inima ta Evangheliile şi înţelegi, şi îi înţelegi pe oamenii aceia, îl înţelegi pe Irod, scuzaţi, pe Irod [nu Pilat], am greşit pentru că mă gândeam la nişte amănunte legate de răstignire, [aşadar] dacă, îi înţelegi pe Irod, pe Pilat şi pe ceilalţi, pe Ponţiu Pilat şi pe toţi, ca pe nişte făptuiri reale. Dar ca să-i cunoşti ca atare, trebuie să cunoşti cu adevărat Scripturile şi să fie în inima ta. Iar în inima românilor [asta] era! Ei ştiau că Irod eset criminalul care şi-a omorât copilul. Ştiau că nu s-ar fi comportat politicos cu cineva care propovăduieşte în Ierusalim. Vă daţi seama că ei au stârnit rumoare în Ierusalim. Apropo, credeţi că trei magi, zdrenţăroşi, veniţi de pe drum, ar fi stârnit rumoare în Ierusalim, că spun ei că a venit Mesia? Nu i-ar fi băgat nimeni în seamă. Dar în clipa în care era vorba de trei împăraţi sau regi, veniţi cu alai, puternici, care au venit să se închine celui care s-a născut, în clipa aceea şi-a adus aminte tot Ierusalimul de proorocia care spune că neamurile i se vor închina. Şi atunci şi-au zis: Da, dacă au venit neamurile să i se închine s-ar putea ca Mesia să se fi născut şi s-a tulburat tot Ierusalimul, pentru că nu erau nişte oarecare. Erau nişte regi.

Vedeţi cât a luat acum foarte pe scurt să explic, vedeţi dintr-o dată de ce spune românul crai, pentru că erau crai. Şi Scriptura ne spune că erau crai, dar ne spune indirect. Ne spune foarte clar, dar numai cu condiţia să o cunoaştem foarte bine, iar pentru străbunii noştri lucrurile acestea erau de la sine înţelese. Atât de puternic evanghelică era cultura românească sătească încât aceste lucruri se înţelegeau de la sine.

Basmul românesc, teza mea de folcloristică în facultate a fost pe basmul românesc, şi-am încercat să înţeleg cât de păgân este basmul românesc, măcar dintr-o perspectivă: ideea predestinării. Vedeţi, se spune această absurditate, că românii ar predestinaţianişti, ceea ce vine în totală contradicţie cu ortodoxia. Dar aşa se pretinde, că românii ar fi fatalişti, predestinaţianişti şi aşa mai departe. [Poate că] ne-or fi făcut politicienii în ultimele secole, dar la sat nu exista aşa ceva. Şi, am făcut analiză pe basm. Ş-am putut să constat câtă ortodoxie şi cât echilibru ortodox există în gândirea aceasta, în creaţia folclorică veche. Cum basmul românesc adevărat este în realitate cateheză. Este cateheză, dar nu o cateheză de tip occidental, scolastică. Acolo nu şi se prezintă lucrurle în care e bine să crezi. Nu ţi se spune, uite, asta este legea lui Dumnezeu. Pe aceea o auzi când te duci la biserică.

Basmul îţi arată ce se întâmplă cu omul care trăieşte după legea lui Dumnezeu şi [ce se întâmplă] cu omul care trăieşte împotriva legii lui Dumnezeu. Nu-i nevoie să spună după ce lege trăieşte unul şi după ce nelegiuire trăieşte celălalt. Asta se înţelege de la sine, de vreme ce te duci la biserică şi cunoşti învăţătura. Acolo vezi doar consecinţele trăirii, în basm. Şi basmul este o cateheză cu atât mai puternică. Pentru că nu pleacă de la scolastică, ci este studiu de caz, dacă putem să punem aşa, sigur, înfrumuseţat artistic, cu o bogăţie simbolică şi aşa mai departe, dar care se află pe alt plan. Nu am atins nici măcar coaja vechii culturi româneşti, pentru că dacă ar fi să iau şi de la părintele Arsenie Boca, şi de la părintele Cleopa, şi de la părintele Justin Pârvu, şi de la părintele Arsenie Papacioc, de la toţi sfinţii noştri din apropiere, vedem că toţi îşi trag rădăcinile din această cultură veche românească şi puterea lor vine tocmai din faptul că şi-au asumat-o. Nu s-au ruşinat de ea, nu s-au scârbit de ea, ci au reuşit să o retrăiască.

Şi aici este speranţa noastră, faţă de deznădejdea lui Ernest Bernea care în anii 50 spunea că vechea cultură românească a murit, pentru că a murit hora, [care] a fost înlocuită de căminul cultural sau de discotecă, a murit şezătoarea, a murit claca, au fost înlocuite de munca voluntară obligatorie şi aşa mai departe. Au murit instituţiile româneşti care exprimau sufletul satului, care exprimau o viaţă extraordinar de bogată. Dar Biserica nu a murit. Aşa că de fapt cultura veche românească n-a murit, dar s-a adunat tot mai mult în sămânţa care a fost la început, adică în taina Bisericii.

Şi o să închei cuvântul meu, poate prea lung, mă iertaţi, cu o pildă a frumuseţii duhovniceşti a culturii vechi româneşti. Ar fi foarte multe de spus, am o lucrare, vorbeam cu fratele Ciprian, am o lucrare care este sub tipar, şi dacă editorul o să-mi dea voie, sper să-mi dea voie, o să încerc să o pun şi online ca cei care nu pot să o cumpere, care nu-şi permit să o cumpere, să o poată avea ca atare. Este o lucrare de istorie şi etnologie la care Dumnezeu ştie cât de mult am lucrat, şi în care puteţi să găsiţi mult edintre lucrurile pe care le-am spus aici, care nu sunt ale mele, sunt ale neamului nostru. Eu nu am făcut acolo o lucrare originală, [ci] pur şi simplu am scormonit şi am scos la iveală cât am putut de multe din vechea cultură românească.

Printre altele, menţionez nişte cuvinte ale lui Arthur Gorovei care pe la 1900 spune ceva cumplit, mai ales în situaţia, fac această paranteză, mai ales în situaţia în care suntem astăzi, în care satul, de cele mai multe ori, este o mahala rurală. Satul de astăzi, în cea mai mare parte, este o mahala rurală. Nu este sat, este o extindere a oraşului, la ţară. Pentru că satul presupune o familie, o obşte, adunată în jurul bisericii. Acolo unde avem o familie adunată în jurul bisericii avem un sat, indiferent dacă este la oraş sau [dacă] este la ţară. Acolo unde nu avem o familie adunată în jurul bisericii, acolo nu avem sat, avem o mahala rurală, în care oamenii se mai duc şi la biserică, de obişnuinţă, de spectacol, să mai facă un ban atunci când fac o cununie sau un botez, şi aşa mai departe, dar acesta nu este satul românesc.

Şi Arthur Gorovei spune, la 1900, atenţie, aproximativ 96% din populaţia României trăia la sat şi doar 4% din populaţia României trăia la oraş. E foarte important să ţineţi minte această disproporţie ca să vă daţi seama că 4% au înghiţit pe cei 96% din punct de vedere cultural. Asta se numeşte genocid, genocid cultural, iar în ultimele decenii, prin exodul de populaţie, este un genocid fizic, direct, clar. Arthur Gorovei spune aceste cuvinte şi comparaţi-le cu ce am spus acum legat de cifre şi genocid, ca să vă daţi seama că poţi să spui că a fost prooroc. A zis: În ţara noastră există două lumi care sunt atât de deosebite una de cealaltă încât am putea să spunem că sunt cu totul străine, dacă nu cumva am putea spune că sunt cu totul duşmane. Asta spune Arthur Gorovei şi, în cartea mea, o să vedeţi acolo exact citatul, ca să nu credeţi că am născocit eu, se găseşte; dacă nu chiar duşmane le spunea el. Şi dovada acestei duşmănii este genocidul care a avut loc în ultimii o sută şi ceva de ani, în mod categoric, în care satul a fost masacrat sistematic de fiecare regim politic.

Nu a existat măcar un regim politic, măcar de un an doi de zile care să încerce să ocrotească satul şi valorile satului, care să creeze un cadru în care valorile culturale ale satului, care sunt gigantice, sunt uluitoare, să poată fi păstrate şi eventual să fie îmbogăţite să meargă mai departe. A spus el [Ciprian Voicilă] mai devreme despre Mioriţa, am ajuns să avem câteva tipuri de Mioriţă, în toată România, în popor, [iar] alea care există ştiţi de ce există? Pentru că sunt atât de departe de tiparul oficial încât oamenii nu le recunosc ca fiind Mioriţa. Şi apropo, ştiţi ce este Mioriţa la origine? Mioriţa este balada, este cântecul care deschidea cântecele haiduceşti şi de vitejie, şi poveştile de vitejie.

Până şi Sadoveanu, în Hanul Ancuţei, consemnează lucrul acesta, pe care unii care sunt conducătorii noştri au atâta incultură încât nu ştiu. Şi teoretic, Hanul Ancuţei este lectură şcolară ştiţi, şi a fost şi înainte, deci când te gândeşti că ei sunt oameni din generaţii mai vechi: păi voi n-aţi citit Hanul Ancuţei? N-am citit Hanul Ancuţei; nu ştie.

Mioriţa se citea înainte de cântecele de vitejie. De ce? Pentru că la români nu se cânta fanfaronada. Nu se cânta făcutul pe grozavul, se cânta vitejia. Vitejia trebuia să aibă un scop nobil. Şi atunci, Mioriţa care se punea în faţă, spunea aşa: cine trăieşte pentru Dumnezeu ştia că moare şi intră în veşnicie, şi duce cu el în veşnicie pământul pe care l-a sfinţit prin viaţa lui. Şi asta spune Mioriţa: Să nu te temi de moarte dacă trăieşti pentru Dumnezeu, că şi dacă mori sfinţeşti pământul pe care l-ai călcat şi-l uneşti cu Dumnezeu şi cu cerurile, ceea ce este un adevăr biblic! Este un adevăr biblic fundamental! Asta spune Mioriţa, şi după aceea începeau cântecele de vitejie, cântecele de haiducie, poveştile de haiducie şi legendele. De ce? Ca nu cumva cineva să facă greşeala de a crede că vitejii din aceste cântece, din aceste legende, din aceste basme sunt nişte fanfaroni care sar şi ei la bătaie.

Nu, în primul rând să înţeleagă că nu s-au dus la luptă ca să se bată cu cineva. Ci pentru că a fost nevoie de luptă ca să apere ceea ce trebuia apărat. Au fost nişte luptători ai lui Dumnezeu. Nu bravadă; nici laşitate, nici bravadă. Niciuna din cele două nu erau acceptate în vechea cultură românească. Asta apropo de Mioriţa şi de faptul că cineva, de curând, voia să scoată Mioriţa din şcoală pe motiv că o înţelege el strâmb.

Spuneam că vreau să închei cu un exemplu de cultură populară românească şi cu o deosebire fundamentală între cultura populară românească şi alte culturi populare. În cultura românească veche, desfrânarea şi cu atât mai mult adulterul, erau condamnate, în stil creştin caracteristic. Nu se practica nici arderea pe rug, nici omorârea, dar erau foarte ruşinoase, era oprire de la împărtăşanie, ceea ce însemna o scădere a legăturii cu ceilalţi din familia creştină de care teoretic aparţineai. Până aici lucrurile sunt destul de normale, repet, cu excepţia a lipsei ieşirilor extremiste din alte culturi. Ştiţi că era, în caz de desfrânare sau nu ştiu ce, gata, îi tai gâtul, îl spânzuri, îl omorî, o omorî, o spânzuri, ca să nu se discute de acte şi mai bestiale care se săvârşeau în unele culturi.

Deosebirea la care vreau eu să ajung este a rodului legăturilor nelegiute, copiii care se năşteau din desfrânare sau din adulter. Cum erau priviţi în alte părţi? Copii ilegitimi în cel mai bun caz, de obicei copii bastarzi, bastarzi termenul folosit. La noi, se foloseşte acest cuvânt, copii din flori. Copii din flori – expresia este de o căldură extraordinară şi vă spune şi Arthur Gorovei şi vă spun şi alţii: copiii aceştia erau socotiţi nişte copii ai lui Dumnezeu. Se făcea o despărţire totală între actul de cădere în care fusese conceput copilul şi apariţia copilului. Copilul acela era considerat o binecuvântare a lui Dumnezeu, o mângâiere a lui Dumnezeu pentru cei care căzuseră. Se socotea că Dumnezeu a venit la cei care căzuseră şi încearcă să-i ridice trimiţând acel copil; copilul acela era considerat binecuvântat. Eu nu cunosc altă cultură în care să existe acest concept al copilului din flori privit şi primit cu atâta dragoste în întreaga obşte. La noi nu exista să se lepede copilul şi dacă cineva găsea un copil lepădat acela era fericit şi alerga cu copilul în braţe către satul lui, că a găsit cea mai mare comoară cu putinţă. Asta era în satul românesc vechi, fragment, dar poate este destul de limpede ca să arate frumuseţea creştină a satului românesc şi să înţelegem că într-adevăr veşnicia s-a născut la sat. Nu la mahalaua rurală, la sat, acolo unde oamenii sunt uniţi împreună cu privirea către Dumnezeu.