Oprirea pomenirii: de la luare de atitudine la oprirea comuniunii cu pliroma Bisericii?

Subiectul opririi pomenirii este tot mai puțin important, atât pentru mine, cât și pentru marea majoritate a credincioșilor BOR. Aceasta, în primul rând datorită smintelilor făcute de scandalurile dintre nepomenitori pornite mai întâi de către grupul celor din Moldova, iar apoi continuate de Ciprian Staicu.

Subiectul opririi pomenirii pare într-adevăr că a căzut definitiv din atenţia publică, dar nu ştiu dacă „în primul rând” din cauza smintelilor care au apărut. Părerea mea este că lucrurile s-au stins firesc, în sensul că atenţia s-a mutat către chestiunile curente, lumea s-a obişnuit cu ideea şi, cel mai important, a găsit o scuză la îndemână şi o îndreptăţire pentru a rămâne în pasivitate. Nu ştiu să fi existat o implicare deosebită la început, care mai apoi să se fi stins, compromis, din pricina smintelilor. Pare că foarte multe persoane au rămas în expectativă, chestiune care, pe fond, mi se pare corectă. Între a te arunca cu capul înainte şi fără pregătire, aşa cum am făcut eu, şi a aştepta să se limpezească lucrurile, cred că de preferat e cea din urmă.

Un alt aspect al dezinteresului credincioșilor ortodocși față de mișcarea nepomenitorilor estre modul de abordare. Aceștia tratează cu superioritate si/sau dispreț pe cei care nu i-au urmat etichetându-i ca: eretici, fricoși, trădători, vînduți, corupți etc… În multe situații, pe cei care nu au oprit pomenirea îi consideră chiar adversari.

Cu privire la această opinie, cred că lucrurile ar trebui mai bine precizate şi cred că e nevoie de un efort de înţelegere. Mi se pare că este foarte evidentă diferenţa de perspectivă, adică pe undeva este normal ca cei care au acţionat cu speranţa, chiar nedeclarată, a solidarizărilor punctuale să aibă „scăpări” atunci când aşteptările nu le sunt împlinite. Nu cred că visa nimeni o revoluţie după Creta şi tocmai de aceea par atât de dureroase „trădări” ca a părintelui Mihai Aldea, a părintelui Amfilohie şi alţii.

Şi, la capătul celălalt, orice astfel de „scăpare” este speculată de cei care se îndreptăţesc să rămână în pasivitate (chiar în comuniune cu eretici manifeşti), motivat de faptul că cei care au întrerupt pomenirea nu au nivelul duhovnicesc necesar să poarte o astfel de luptă, judecându-i (eu cred că în mod făţarnic) după un etalon pe care ei înşişi nu îl împlinesc. Sunt sigur că mulţi dintre cei care invocă lipsa de sfinţenie a mărturisitorilor care au întrerupt pomenirea, dacă s-ar încumeta să aibă iniţiativă în această privinţă, se vor confrunta foarte repede şi foarte direct cu propriile neputinţe.

La fel de sigur este că, atunci când vrei să găseşti scăpări la aproapele tău, cam orice ar face devine dubios. Nu că nu ar exista manifestări.. reprobabile, dar deh.. de asta ni s-a dat discernământ.

1. „Ne delimităm de cei care judecă întregul popor credincios al Bisericii Ortodoxe Române ca eretic, pentru că până acum cei mai mulți preoți și credincioși nu au luat atitudine publică împotriva ereziei ecumenismului din diverse motive, altele decât atașamentul deschis față de erezie;

Aceste „diverse motive” pentru care nu s-a luat atitudine împotriva ereziei sunt o mare problemă ce trebuie lămurită de cei ce au adoptat-o. Nu public, nu susţin că trebuie să dea seama de asta înaintea celor care au întrerupt pomenirea, dar nici nu trebuie îngropată în străfundurile conştiinţelor adormite.

Cred sincer că trebuie să verifice dacă „sminteala” a rămas singurul motiv pentru care aleg să nu se împotrivească, în orice fel, ecumenismului şi care sunt elementele de care se folosesc pentru a-şi justifica poziţia aceasta.

..reafirmăm că au cugetare eretică, conform Sfintelor Canoane și Sfinților Părinți, doar aceia care mărturisesc atașamentul față de erezia ecumenismului și o apără în mod public” (pct. 3) din Declaratia Sinaxei de la Botoșani (1 mai 2019)

Având în vedere faptul că am doar cunoştinţe teologice elementare, tind să dau crezare acestei susţineri, deşi gândul îmi spune că au cuget eretic şi cei care lucrează în ascuns la avansarea ecumenismului în trupul Bisericii.

În drept există o distincţie foarte utilă între intenţia directă şi cea indirectă şi între culpa uşoară şi cea gravă. Sunt ecumenist cu intenţie directă în cazul expus în declaraţia de la Botoşani, sunt ecumenist cu intenţie indirectă atunci când, deşi nu este scopul meu, accept drept consecinţă directă a faptelor mele avansarea bolii ecumenismului în trupul Bisericii. Culpa uşoară este atunci când deşi prevăd că faptele mele servesc ecumenismului, consider că efectele sunt neglijabile, că nu produc pagube semnificative, că nu vor avea loc sau, mai rău, că sunt îndreptăţit să fac astfel de concesii, astfel de pogorăminte. Culpa gravă este atunci când nu prevăd rezultatele faptelor mele deşi , faţă de împrejurările date, trebuia şi se putea să le prevăd.

Bineînţeles că judecăţile Domnului sunt mult mai adânci de atât şi au în vedere fiecare conştiinţă în parte. Dar chiar şi dacă facem uz de instrumentele omeneşti, putem aduce multă lumină în această luptă în care ecumenismul a avansat nu doar prin apărarea publică a învăţămintelor eretice, ci prin toate căile de mai sus, poate chiar mai mult pe cale indirectă şi prin imprudenţă decât prin susţinere directă.

Așa-zisa deschidere a nepomenitorilor de la Botoșani față de preoții pomenitori care mărturisesc fățiș împotriva ecumenismului este semnul lor distinctiv, doar că este discutabilă, neclară și neserioasă. Cum se pot ei gândi că va colabora cineva cu ei fără să aibă comuniune bisericească? Ruperea comuniunii este ceva foarte grav și marchează o delimitare evidentă. Ei cer cumva ca cei ce nu au întrerupt pomenirea să se pună la dispoziția lor într-o situație de „vinovați” moral de erezie. Altfel nu poate fi înțeleasă cooperarea cu cineva cu care nu sunt în comuniune.

Din punctul meu de vedere, aici şi în paragrafele ce urmează părintele Eftimie greşeşte calificând oferta de deschidere ca fiind discutabilă, neclară şi neserioasă. Face acest lucru neînţelegând, cred eu, că duhul schismatic se manifestă (chiar puternic) şi în rândul celor care nu au întrerupt pomenirea. Deschiderea aceasta ar trebui primită, atât cât este ea de puţin serioasă, şi ar trebui întâmpinată cu o deschidere (măcar) similară de partea cealaltă.

Or, eu văd că părintele Eftimie Mitra califică o astfel de deschidere ca neserioasă justificându-şi motivele pentru care scria mai sus că l-au determinat să nu mai fie interesat de acest subiect. Dacă cei de la Botoşani sunt schismatici dar manifestă totuşi o minimă deschidere, ce fel de atitudine este aceea care refuză orice contact, cu totul, din pricina „smintelilor”, pe un subiect despre care arată totuşi că este justificat pe fond? Sunt foarte de acord că ruperea comuniunii bisericeşti este deosebit de gravă, dar de aici până la procesele de intenţie pe care le face părintele Eftimie, e cale lungă. Nu neg că părintele Eftimie ar fi putut avea o experienţă personală cu acele persoane pe care le acuză, şi pe acest fond al dezamăgirii, să se exprime atât de tăios. Dar chiar şi aşa cred că greşeşte, neavând răbdare, folosind termeni precum aroganţă, superioritate, duh de stăpânire şi dispreţ. Greu îi va fi părintelui atunci când îşi va cântări spusele cu aceeaşi monedă.

Aceasta nu este altceva decât fanatism, iar Hristos nu a fost fanatic. Este nevoie de o rigurozitate, dar nu de fanatism. Este limpede că la mijloc este vorba de o înșelare: au blană de mărturisitori, dar pe dinăuntru au nărav de lup, părere de sine și duh de stăpânire și dispreț.

Urmarea directă a acestor susţineri este să fie catalogată situaţia drept „fanatism” ceea ce este o eroare logică obişnuită. După ce părintele îşi construieşte elementele de susţinere pe termeni precum aroganţă, dorinţă de stăpânire ş.am.d, pare că decurge logic concluzia finală, definitivă, a fanatismului. Dar de fapt avem „un om de paie”. Într-adevăr, Hristos nu a fost fanatic, dar nici cei de la Botoşani nu sunt fanatici decât dacă ne dorim să-i vedem astfel. De la blană şi nărav, nu e un pas prea mare la fanatic.

Pot exista greşeli, discutabile, precum ruperea comuniunii cu clericii şi credincioşii care nu s-au manifestat ca ecumenişti, dacă vrem să rămânem doar în câmpul celor care sunt eretici cu intenţie directă, cum arătam mai sus, dar aceste greşeli sunt supuse discuţiilor pentru care cei de la Botoşani au manifestat o minimă deschidere. Însă părintele Eftimie este cel care pare să fi închis acesta capitol definitiv, să nu mai lase loc de bună-ziua şi să se refere la toţi, în bloc, în felul în care o face. Mă rog, spun asta sub rezerva faptului în care clamata deschidere a celor de la Botoşani chiar trebuie să existe şi să fie viabilă, chestiune pe care nu sunt eu în măsură să o verific.

Această atitudine este însă, din punctul meu de vedere, simptomatică pentru toţi cei care nu au întrerupt pomenirea. Dacă tot suntem la ora clasificărilor, cred că mai nimerită ar putea fi una operaţională: între credincioşii care cred „că nu s-a schimbat nimic la Creta”, cei care cred că s-a schimbat dar nu suficient pentru întreruperea pomenirii, apoi cei pentru care întreruperea pomenirii este justificată dar nu au făcut-o ei înşişi „din diverse motive”, cei care au întrerupt pomenirea şi pretind că se află „pe calea împărătească”, cei care au întrerupt de tot comuniunea cu clerici şi credincioşi, până nu există o mărturisire clară şi o împotrivire publică faţă de erezie.

Opinia mea smerită este că liantul între toate aceste grupuri de credincioşi ar trebui să fie credincioşii care nu au întrerupt pomenirea, ei ar trebui să fie cei care să se facă luntre şi punte pentru ca schisma proiectată să nu se consume şi în fapt. Acesta este motivul pentru care nădăjduiesc ca părintele Eftimie să-şi reconsidere poziţia şi să ierte tot ceea ce i s-a greşit.

Mai arăt că deşi nu am încredere în propriile mele convingeri, gândul îmi spune că nu (mai) trebuie urmărită o întrerupere a pomenirii „om cu om”, preot cu preot, într-o gândire de contabilitate partizană în care să mai adăugăm un nume pe o listă sau pe alta. Cred că împotrivirea faţă de această molimă care este ecumenismul (mai ales lucid) trebuie purtată.. strategic, ca de un singur trup, cu eforturi conjugate din partea tuturor celor pe care conştiinţa îi îndeamnă să acţioneze, fără alte condiţii şi angajamente prealabile. Dacă s-ar cugeta astfel, nu ar mai conta, în mod esenţial, o nemulţumire sau o greşeală punctuală a unuia sau altuia, ci întregul efort s-ar reorienta în funcţie de obiectul general.

De asta mi se pare de cea mai mare urgenţă să fie revalorificată poziţia celor care se împotrivesc ecumenismului, acolo unde sunt ei, chiar dacă nu sunt în „tabăra noastră”. De asta e nevoie mare, în continuare, de părintele Eftimie, de părintele Mihai Andrei Aldea, de părintele Amfilohie Brânză şi mulţi alţii, pentru că e mare nevoie de noi punţi între noi, chiar dacă există nărav de lup, dispreţ şi multe altele, chestiuni pentru care Biserica are medicamente şi tratament, numai inimă bună să fie.
Doamne, ajută!