Părinții din anii ’70, inclusiv Sf. Paisie Aghioritul, s-au confruntat cu zelotismul din vremea lor. Diferența consta în faptul de a rupe comuniunea liturgică și cu cei ce pomenesc pe episcop sau nu.
Deși sunt hotărât să aplic canonul 15, tremur și mă cuprinde amețeala înaintea răspunderii pe care o port în fața lui Dumnezeu și a oamenilor pentru o faptă care ar putea provoca o zguduire în sânul Bisericii Ortodoxe. În cele din urmă, am adus chiar un serviciu de cea mai mare importanță Patriarhiei, deoarece oprirea pomenirii a constituit o frână pentru Patriarh.
Deși canonul 15 cere ca erezia criticată să fie limpede formulată, insist asupra unui aspect important: teoria ramurilor din documentele cretane nu este ambiguă și neclară, ci explicită. De fapt, nu avem un acvariu cu pești de tot felul, buni și răi, cum s-a mai scris, ci doar ceva nociv și atât.
Discuția-dezbatere moderată de pr. Mihail a avut rolul de a cristaliza și reliefa modalitatea corectă de a întrerupe pomenirea și pericolul de a aluneca în schismă sau atitudine schismatică. Deși s-a ajuns la o confuzie între conștiință și convingere canonică, totuși s-au spus multe lucruri pe nume.
La 10 ani după Sinodul din Creta avem aceeași poziționare oficială diplomatică ce balansează între legalizarea ecumenismului și domolirea conștiințelor ortodoxe revoltate, dar și împotrivirea la firul ierbii încă firavă și necristalizată.
Prezent luni la Sfânta Liturghie alături de o mână de oameni, Patriarhul Bartolomeu a transmis un apel către Bisericile absente să recunoască și să adopte sinodal a documentele semnate la Sinodul din Creta. Însă unitatea la care cheamă el este una dezbinătoare și apostazie de la adevăr.
Canoanele tocmai pentru o bună orientare duhovnicească au fost date, nu sunt hotărâri abstracte și juridice desprinse de viața în Duh, chiar dacă pot fi folosite și instrumentate rău. Este necesară o stabilire cu discernământ a modului de a reacționa față de ecumenism și alte schisme, pentru că există, din păcate, exagerări.
Mărturisirea prin oprirea pomenirii este o necesitate în momentul de față. Așadar este logic să apelăm la „armamentul cu care ne-au înzestrat Sfinții Părinți” și nu doar să „aruncăm câteva focuri de armă”. Însă este necesar ca folosirea acestei măsuri să fie făcută în duhul cel bun, nu din patimă și opoziție schismatică sau din îngustime la minte.
Intenția mea nu este nicidecum de a promova indiferența, ci de a calibra bine și sănătos lupta împotriva ecumenismului acutal din sânul Ortodoxiei. Nu mi se pare constructiv să fim conduși de frici și opinii mitologice și fanatice, ci de principii clare, dogmatice, canonice și patristice.
Pr. Mihail Deliorga punctează corect caracterul tâlhăresc al Sinodului și abaterile lui dogmatice, organizatorice și spirituale. Aceste lucruri ar trebui înțelese de orice cleric ortodox.