Calea lui Hristos, nu doar adevărul Lui pentru a confrunta pe episcopii ecumeniști. Soluționarea sinodală (Pr. Peter Heers)

Catacombele Romei – simbolul rezistenței subterane în Biserică (Foto: Aleteia)

Un principiu fundamental în lupta pentru apărarea credinței în fața atacurilor eretice este acela că nu este suficient să fie susținut adevărul, ci să se facă asta într-un mod propriu Bisericii, patristic, după cum am mai scris. De altfel, învățătura Bisericii, fiind una mântuitoare, nu doar un set de reguli și concepte rigide și abstracte, presupune o legătură strânsă cu dragostea de aproapele, o înțelegere sobornicească a Evangheliei, de purtare a sarcinilor unii altora, nu un individualism păgubitor.

Părintele Peter Heers a atins tema înfruntării unei erezii noi propovăduite de un ierarh, așa cum este ecumenismul de astăzi, în mai multe ocazii. Fragmentul dintr-o prezentare amplă a serghianismului a devenit o expunere de sine stătătoare foarte utilă și înțeleaptă pentru a înțelege cum trebuie combătută o erezie nouă apărută în Biserică fără a provoca probleme în plus, care să agraveze situația în loc să o vindece. Mai jos este atât înregistrarea video, cât și traducerea în românește transcrisă după prezentării orale.

Abordarea patristică și canonică față de o Biserică Locală al cărei ierarh predică o erezie

Există mulți mărturisitori în Biserica din Grecia astăzi împotriva pan-ereziei ecumenismului; totuși eclesiologia care spune că trebuie să fii un nepomenitor sau trebuie să crezi în pierderea harului lui Dumnezeu într-o Biserică Locală nu este o ecleziologie ortodoxă. Nu admit pierderea harului lui Dumnezeu pentru o Biserică. Întotdeauna am susținut ceea ce canoanele și Părinții Bisericii au susținut, că oricine la multe nivele se îndepărtează de învățăturile Părinților, de poruncile și canoane, de exemplu, de la canoanele care interzic rugăciunea cu ereticii, și un ierarh merge și se roagă într-o biserică a unor eretici sau se roagă împreună cu ereticii, cade imediat din harul lui Dumnezeu prin această încălcare, oricum, și asta o spune Sf. Nicodim Aghioritul, nu eu, aplicarea acelui canon în viața bisericească încât acea persoană, ierarh sau preot care încalcă acele canoane, canonul spune că trebuie caterisit și excomunicat, acea aplicare trebuie să se petreacă în timp real, din partea unui Sinod. Trebuie să fie aplicat; nu se aplică de facto. Realitatea duhovnicească ce se întâmplă atunci când cineva este fără pocăință și se întoarce de la Dumnezeu în probleme de bază despre granițele Bisericii și doctrina Bisericii. Acest lucru este indiscutabil. Dacă se aplică și este activat, încât să devină o realitate în viața Bisericii, trebuie să se întâmple de fiecare dată de către un Sinod. Până să se întâmple asta, nu există o excludere a acelei persoane. Persoana pierde harul lui Dumnezeu, dar Biserica nu. Aceasta este învățătura Sfinților Părinți. Citiți pe Sf. Nicodim, citiți literatura canonică! Această distincție este prezentă.

Este o distincție pe care zelotiștii fără discernământ de dreapta nu o înțeleg. Ei cred că, dacă Serghie a luat poziție și a fost înșelat și a învățat amăgiri, de aceea toți de sub el, toți care sunt de acord cu el, oricine din cele patru colțuri ale Rusiei a pierdut harul lui Dumnezeu. Este un non-sens, nu a fost niciodată învățat așa ceva. Sf. Ioan de Shanghai nu a învățat asta. El spune că au fost mulți de felul conducătorilor bisericești în istoria Bisericii, spune clar într-o convorbire că da, ierarhii Macedonie, Nestorie, iconoclaștii au pierdut harul lui Dumnezeu, au căzut din Biserică, dar Bisericile nu. Bisericile s-au întors de-a lungul timpului de la erezie; au fost convocate Sinoade și Bisericile s-au întors. Bisericile nu au pierdut de facto imediat harul lui Dumnezeu pentru că o persoană, două, zece, douăzeci, cincizeci s-au îndepărtat de la Dumnezeu, nu contează. Trebuie să fie convocat un Sinod și să abordeze problema și să decidă. Acesta este glasul, vocea infailibilă a Bisericii este într-un Sinod. Vocea ta sau a mea sunt a mea sau a ta, nu a Bisericii până se pronunță un Sinod.

Există Sfinți care vorbesc. Consensul Părinților (consensus Patrum) este cel pe care-l urmăm absolut. Dar este confirmat în timp real de un Sinod, apoi devine activ și real pentru Biserici în acele locuri și timpuri. Până atunci, așteptăm un Sinod care să judece acțiunile lor, a oricărui Serghie sau urmaș al lui Serghie. Asta ar trebuie să fie în fruntea priorităților Bisericii, absolut dincolo pe primul loc, de orice erezie, orice –ism, orice secularism trebuie să se ocupe un Sinod. Aceasta este marea tragedie din viața Bisericii din ultima sută de ani. Părinții Bisericii au luptat împotriva ei și Biserica în general a avut această nevoie de boltă, presantă să avem convocat un Sinod, un Sinod adevărat. Până atunci, nu punem pe nimeni afară pentru că am decis noi că trebuie să fie dați afară, că am pus piciorul în prag și am decis să-i condamnăm. Acesta nu este modul patristic în care să abordăm o erezie. Nu rezolvă erezia, ci creează o mai mare dezbinare. Nu rezolvă problema.

Modul, metodologia Părinților este la fel de importantă ca adevărul Evangheliei. În aceste situații trebuie să urmezi calea lui Hristos, nu doar să spui adevărul lui Hristos. Și faptul că cei care s-au abătut de-a dreapta sau de-a stânga nu activează și nu urmează metodologia patristică a cauzat mai multe probleme, nu a rezolvat problemele pe care le-au creat aceste abateri, inovații, înșelăciuni care a fost introduse în Biserică.

Cu siguranță există posibilitatea de a deveni nepomenitor, după cum a făcut Pr. Teodor Zisis, după cum au făcut Bătrânii din Sfântul Munte în timpul lui Atenagora. Nu este exclusă posibilitatea, este o chestiune de discernământ.

Nu este impusă de sfintele canoane. Citiți canonul 15 al Sinodului I-II! În nici un caz nu se poate citit în canon ca o impunere, ci mai degrabă laudă pe cel care încetează pomenirea pentru este menită să conducă din nou la un Sinod. Acea nepomenire nu este un țel în sine, nu este sfârșitul problemei, nu este soluția problemei. E o metodologie care conduce la audierea în Sinod. Sinodul este convocat; episcopul care propovăduiește o erezie este chemat să dea seama și Părinții Bisericii reglementează. În felul acesta este rezolvată problema.

Nepomenitorul, dacă alege calea de a rezista ereziei pentru episcopul lui și numai pentru episcopul lui, potrivit canonului, care nu vorbește de alți episcopi, este posibil și e lăudat dacă face asta, dar nu este impus, nu există o implicație că trebuie să fie urmat. E o chestiune de discernământ. Dacă citiți canoanele Sf. Nicodim, e foarte clar despre asta. Chiar spune că, dacă se consideră că episcopul poate fi adus înapoi din amăgire, nu opri pomenirea (trimitere neidentificată, n.n.), spune. Deci este o chestiune de discernământ; cum abordezi și rezolvi slăbiciunea și boala ereziei. Deci nepomenirea nu e o poziție care trebuie să fie 100% certă. Dacă ai un episcop ortodox, care nu propovăduiește erezia, canonul nu-ți spune să oprești pomenirea, chiar dacă e în comuniune cu cei care învață erezia. Asta e viziunea canonică a Bisericii și, din păcate, cei de-a dreapta, fără discernământ, nu au urmat tradiția canonică, nu au urmat metodologia patristică și au creat mai multe probleme Bisericii și nu au dat o soluție. Una din marile dureri mari ale inimii este că tovarășii noștri împreună-luptători dintre zeloții de-a dreapta au devenit irelevanți și nu aduc o corectare a problemei pentru că nimeni, absolut nimeni din cei care propovăduiesc erezia astăzi în diferite Biserici acordă vreo atenție de orice fel celor care s-au rupt de tot și au format jurisdicții paralele. Patriarhul Bartolomeu sau orice alt Patriarh acordă zero atenție nu doar nepomenitori, ci, de fapt, care s-au despărțit și au devenit irelevanți în luptă.

Ei nu se aseamănă Sfinților Părinți din veacurile trecute. Sfinții Părinți au suferit, au fost exilați, au fost persecutați și, când a fost convocat un Sinod, acei eretici au fost chemați să dea seama. Dar, dacă este convocat un Sinod de către „adevărații ortodocși” de-a dreapta, nici un eretic nu va fi chemat să dea seama pentru că nici măcar nu sunt parte din realitatea problemei, a ereziei. Au devenit irelevanți în chestiune. Așa că nu se aseamănă cu Sinodul IV Ecumenic (spre exemplu), care l-a chemat pe Dioscor să dea seama. El învăța o erezie, nu era dubiu că învăța o erezie, Părinții știau că învăța o erezie. Ei nu s-au dus să descopere credința la Sinodul IV Ecumenic, s-au dus să condamne erezia. Dar l-au chemat să dea seama. Și toți cei care învață o erezie vor fi chemați să dea seama la un viitor Sinod.

Cu voia lui Dumnezeu, dacă nu intervine a Doua Venire, Biserica va avea (un Sinod) cu harul lui Dumnezeu. Și unde vor fi frații și surorile noastre care s-au separat de noi și au plecat și sunt irelevanți pentru toată dezbaterea? Nu vor fi luați în seamă. Vor fi chemați? Sper că vor fi chemați la Sinod; așa va fi corect de făcut. Dar vor fi chemați? Nu știu. Măcar vor veni dacă vor fi chemați? Sau ne vor considera pe noi, pe cei care luptă contra ereziei și care acum apelăm la un Sinod ca să se ocupe de erezie deja vânduți, condamnați și tot restul (etichetelor)? Aceasta este o problemă care nu era nevoie să fie creată dacă era urmată teologia, ecleziologia și metodologia patristică. Nu ar fi urmat aceste probleme în Biserică astăzi. Ar fi fost în Biserică o luptă mai mare împotriva ecumenismului și a serghianismului.”

Alte remarci desprinse din diferite alte prezentări întregesc subiectul confruntării unei erezii și rolul întreruperii comuniunii. Într-un material despre Starea Bisericii Ortodoxe astăzi, atunci când abordează subiectul stiliștilor care se declară ortodocși „adevărați/autentici”, Părintele Peter subliniază unele detalii importante care se potrivesc pentru contracararea unei erezii în general:

„A fi co-responsabili, a purta sarcinile unii altora, suntem co-responsabili pentru starea Bisericii, așa că, atunci când mă depărtez de comuniune și îi declar lipsiți de har, îi declar eretici pe toți fără discriminare nu mai port sarcina, nu mă mai lupt împreună cu ei. Și devin irelevant pentru luptă. Nu cred că Sfinții au fost vreodată irelevanți pentru luptă. De ce veneau să-l viziteze pe Sf. Maxim și, la urma urmei, îl implorau să intre în comuniune cu împăratul, cu Patriarhii? Pentru că a jucat un rol uriaș în întregul imperiu, din cauza influenței sale. Nu era irelevant. Nu s-a făcut irelevant. S-a luptat să obțină un Sinod de episcopi la un loc pentru a condamna erezia. Și asta s-au străduit ortodocșii în ultimii șapte sute de ani să apară un Sinod.

Doar într-un Sinod poate Biserică să răspundă definitiv la provocarea unei erezii sau inovații. Orice spun eu sau tu sau noi la un loc nu înseamnă nimic până nu se întrunește un Sinod. Și aceasta este credința ortodoxă. Ori de câte ori a fost depășită o erezie, s-a făcut într-un Sinod. Nu au fost zece sau cincisprezece oameni care să spună: „Noi acum suntem ortodocși, voi sunteți eretici”. Acesta nu este răspunsul ortodox patristic.

Aceste grupuri nu sunt ne-ortodocși, învață Ortodoxia, dar răspunsul lor nu este patristic și nu aduce în ultimă instanță un plus pentru depășirea ideilor sau doctrinelor eretice care sunt proclamate. Deci „adevărații” ortodocși, oriunde se găsesc, aș fi dorit să lupte împreună cu noi, aș dori să fim împreună. Cred că aduc un serviciu grozav ereziei pentru că se extrag pe ei înșiși din luptă. Dacă aș fi fost eu episcop care învață o erezie și oamenii care mi-ar face viața grea prin faptul că amintesc altora că eu învăț o erezie s-ar depărta din eparhia mea, aș fi supărat sau fericit? Aș fi fericit. Am terminat cu ei și merg mai departe cu treaba mea.

Așa că, metodologic, aceasta s-a dovedit a nu fi calea Sfinților din ultima sută de ani. Din nou, cred că Dumnezeu lucrează să despartă oile de țapi și vom vedea o restaurare a Ortodoxiei, sunt optimist. Cred că evenimentele vor fi de necrezut; vom vedea în următorii 3-4 ani. Și eu cred, pe baza Sfinților din zilele noastre, că vom vedea o restaurare a Ortodoxiei. Și, când va veni, mă rog la Dumnezeu ca toți frații și surorile noastre care sunt prin grupurile „adevărate și autentice” să vină și să se unească într-un trup și într-o credință din nou și să nu mai fim despărțiți. Deci nu sunt împotriva nici unuia dintre ei; la nivel personal, cred că sunt ortodocși în credință și ar trebui să fim împreună. Dar metodologia lor nu o văd ca pe una patristică.”

De asemenea, este relevant modul cum au înfruntat mărturisitorii din Biserica Rusă de la apariția bolșevismului trădarea lui Serghie, care a pactizat cu statul ateist. Aceștia au rupt comuniunea cu el, dar fără să-l considere în afara Bisericii până la o decizie sinodală viitoare. A existat un schimb intens de replici și reacții de rupere a comuniunii timp de cel puțin doi ani (după 1927, data celebrei declarații de loialitate față de statul comunist, echivalentă cu o erezie sau trădare a principiilor credinței). La rândul lui, Serghie nu înțelegea poziția Mitropolitului Sfânt Chiril al Kazanului, reproșându-i următoarele în prima scrisoare trimisă către acesta în 5/18 sept. 1929: «Fără să ne considerați schismatici sau lipsiți de har și, prin urmare, fără să aveți bazele permise pentru o schismă, totuși ați rupt comuniunea cu noi. Poate fi cineva de acord cu voi că provocați o schismă și rămâneți în pace cu Sfânta Biserică? Ați rupt comuniunea euharistică cu noi și, în același timp, nu considerați că ați provocat o schismă sau că noi suntem în afara Bisericii. O asemenea concepție este inacceptabilă pentru gândirea bisericească – este o încercare de a ține gheața pe un grătar înfierbântat». Practic, serghianiștii aveau aceeași neînțelegere a modului de funcționare a Bisericii ca și episcopii semnatari în Creta din zilele noastre. Temeiul folosit de mucenicii anti-comuniști de atunci a fost canonul 15 I-II, pe care îl comentează în contextul acelor dispute Pr. Peter Heers:

„Două lucruri trebuie să fie declarate din nou: este clar din canonul 15 că scopul nu este pur și simplu de a întrerupe pomenirea, de a întrerupe comuniune și a merge mai departe. Țelul canonului este de a conduce la un verdict sinodal. Este clar ce se vrea și este important. Verdictele sinodale sunt baza pentru poziționări. Au existat verdicte sinodale în trecut prin care au fost condamnate erezii și este evident unde va duce. S-a întâmplat înainte, deci va fi un verdict sinodal, trebuie să se întâmple, așa funcționează Biserica, sinodal. Deci va conduce într-acolo. Acesta este scopul pentru care este lăudată luarea de poziție (de întrerupere a pomenirii, n.n.), pentru că va conduce la asta și drept aceea va fi pace în Biserică pentru că va fi o decizie bazată pe credința ortodoxă. Deci, din nou, cei care întrerup pomenirea și comuniunea cu propriul lor episcop care învață o erezie în public și o promovează, care a fost deja condamnată, atunci acea persoană face asta de dragul unității Bisericii. Asta înseamnă că va conduce la o decizie sinodală. Acesta este scopul, nu un final în el însuși. Evident, altfel ar fi protestantism întru totul. Atunci oricine ar putea rupe comuniunea în stânga și-n dreapta, fără să conteze dacă avem un Sinod. Nu, vrem un Sinod. Noii Mucenici au cerut un Sinod, așa se rezolvă lucrurile.

Acum, întorcându-ne la Episcopul Serghie, de ce este incorectă analiza lui? De ce nu poate pricepe? Nu are în vedere acest canon sau, dacă-l are în minte, nu-l interpretează corect. El își spunea: ce fac eu nu poate fi recunoscut drept o erezie sau o amăgire condamnată de Părinți. La un anumit nivel, are dreptate, pentru că de fiecare dată este o nouă întrupare a unei poziții înșelate, este nouă. Deci are nevoie de o decizie sinodală. Aceasta va avea nevoie de o decizie sinodală. Dar poziția prin care ne separăm de voi, nu vă condamnăm pentru că nu suntem Sinod ca să vă condamnăm și să spunem că sunteți un eretic. Dar ne vom separa de voi pentru a proteja Biserica de înșelarea voastră. Și, de fapt, în acele zile era singura armă reală pe care o aveau. Nu puteau face mai mult din cauza comuniștilor. Deci rupeau comuniunea tocmai pentru a face ce pot, să pună capăt inovației și înșelării, uzurpării puterii și distorsionării ecleziologiei Bisericii. Totuși nu fac o judecată, nu declară: Ești în afara Bisericii, nu spun că se creează o schismă. Spun că trebui să se ajungă la un Sinod și trebuie să fie rezolvată problema. Este deplin în spiritul canonului. Aceasta este calea îngustă pe care o trasează canonul. Nu este un final în sine. Mitropolitul Chiril are dreptate și este în spiritul canonului pentru că țintește spre o decizie sinodală, urmărește o soluție în Sinod în final. Nu pronunță o judecată ca și cum el ar fi Sinodul și vocea infailibilă a Bisericii. Este o cale foarte dificilă. Observați că nu spune (canonul): trebuie să întrerupă comuniunea cu președintele. Spune „dacă”, cât despre cei care se sustrag de la un astfel de învățător eretic, ei sunt considerați vrednici de cinstire. Nu spune că trebuie să facă asta nicăieri în canon. Nu spune că va exista pedeapsă dacă nu fac asta. În majoritatea canoanelor, dacă nu faci ceva, există o pedeapsă. Pur și simplu îi laudă și îi protejează de o condamnare sinodală. Spune că aceste persoane nu ar trebuie condamnate, ci cinstite. Soluția acestei separări între cleric și ierarh va trebui să ajungă în fața unui Sinod. Deci acesta este duhul Bisericii și al canoanelor. De aceea Mitropolitul Chiril avea dreptate, iar Serghie nu avea, pentru că poziția lui era papistă. El decidea. Nu e ca și cum avem o separare între noi, hai să venim în Sinod și să rezolvăm asta. Nu face asta nicidecum.

Dacă astăzi unii procedează în același fel, dacă există unele Biserici Locale sau grupuri de ortodocși care fac același lucru, spunând: ești eretic, ești înșelat, ești condamnat și se ridică și pleacă… chiar dacă este o Biserică Locală, pentru că o Biserică Locală nu ar trebui să fie mulțumită cu propria ei decizie dacă este vorba de credință. Trebuie să o aducă în fața unei Biserici mai mari sau, în extrem, ar trebui să fie un Sinod Ecumenic. Deci nu ar trebui să existe această suficiență: noi am condamnat, am decis, am caterisit, s-a terminat. Nu este o decizie responsabilă, este una papistă, îndeosebi dacă ar veni din partea unui episcop sau a unei mici părți din ierarhia din Rusia. …

Unii oameni devin înfierbântați și acesta este un punct de dezbatere despre dacă ceva precum ecumenismul a fost deja condamnat în Sinod. Nu ca atare. Nu ca această întrupare a acestei înșelări, adică distorsionarea înțelegerii despre Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească, trupul lui Hristos, hula care pretinde că există două Biserici sau că există o Biserică plină de erezie, sau că există o Biserică parțială, sau toate tipurile de teorii pe care le avem, doi plămâni, același trup… Toate aceste teorii pe care încercăm să le trecem drept ortodoxe, aceste lucruri sunt noi. Asta înseamnă că nu știm dacă sunt erezii sau nu? Bineînțeles că știm că sunt erezii, Biserica a știut dintotdeauna. Chiar și înainte de Arie, știa că poziția ariană este una eretică. Totuși au avut nevoie să se adune în Sinod și să o condamne. Și, de fapt, s-a întâmplat de multe ori, nu doar o dată.

Avem ideea că deja e condamnată, nu trebuie să mergem într-un Sinod pentru a decide. Nu ai avea războiul și lupta și Sinodul, Sinoadele Locale, al doilea Sinod Ecumenic, care au revenit și au condamnat în esență aceeași poziție eretică. De aceea Biserica nu a privit Sinodul într-o manieră legalistă, ci ca o nevoie pentru oameni concreți, timp și spațiu concrete, de a afirma credința și a trasa granițele de dragul credincioșilor. Asta sunt deciziile sinodale, granițe. Avem nevoie de Sinod, de granițe, de discernământul acestor granițe pentru a confrunta erezia, pentru a sfârși o versiune aparte a acestei înșelări. Poate au fost alte versiuni ale acestei înșelări, nu-mi amintesc ceva care să fi fost clar împotriva ecleziologiei Bisericii în istorie ca astăzi. Bineînțeles, au fost multe provocări față de ecleziologie și putem merge înapoi și să vedem, dar în problema dacă a fost condamnată de Sfintele Sinoade sau de Părinți, e da și nu. A fost condamnată în esență, dar nu în particular. Trebuie să facem asta în timp și spațiu. Este esențial să ne întoarcem și să facem asta.

Deci o persoană care întrerupe pomenirea astăzi pentru ecumenism sau serghianism (cum a fost cazul în trecutul apropiat, n.n.) este corect să se opună ereziei, dar nu a fost condamnată încă. Este în ambele sensuri. Avem nevoie ca oamenii să ia poziție și să spună: Nu, este o înșelare, dacă episcopul lor propovăduiește asta. Totuși asta nu ar trebuie să fie un final în sine ca și cum ar fi fost deja decisă de Părinți și personalități din trecut. Pentru că este o versiune nouă, o manifestare nouă, care este fără precedent. E nevoie să fie condamnată în particular în zilele și epoca noastră.

Canonul 15 este un subiect adânc, dar trebuie să stabilim că duhul și scopul Sf. Chiril, care era o soluție sinodală, care nu era o abordare schismatică, nu era o abordare legalistă, pe care nu o înțelege Mitropolitul Serghie și o ratează și rămâne încurcat de atitudinea Sf. Chiril.”

O poziționare curioasă a IPS Calinic de Suceava față de Sinodul din Creta

Foto: Basilica

Întreruperea pomenirii de după Sinodul din Creta creează neliniști în sufletele credincioșilor, dar și ale ierarhilor. Există o problemă reală la care se cuvine să reacționăm sau ne putem încredința cuvintelor sinodalilor că „nu s-a schimbat nimic”? IPS Calinic a dat un răspuns la două întrebări contopite într-una pe acest subiect:

„Ce argumente putem oferi unui om care refuză să mai participe la slujbele din cadrul bisericilor unde se pomenesc ierarhii care au semnat documentele Sinodului din Creta? Aceștia s-au rupt de Sfânta Biserică sau nepomenirea ierarhului este o formă de luptă, de a arăta că ceea ce s-a petrecut nu este în adevăr? Noi cei care continuăm să facem parte din bisericile în care se pomenesc ierarhii păcătuim?”
I.A.

Stimată doamnă! Niciun argument nu-i convinge! Şi aceasta pentru că statutul de dizident, sectar, pe care şi l-au ales le este rentabil. Spun aceasta pentru că, deşi acea întâlnire nu a produs niciun efect pozitiv sau negativ la nivel de Biserică, respectivii nu-i pomenesc nici pe ierarhii care nu au participat.
Aşa că, din păcate, aveţi de-a face cu nişte „lupi îmbrăcaţi în piei de oaie”, care periclitează prin învăţăturile lor năstruşnice mântuirea unor credincioşi. Dar, „Biserica fiind a lui Hristos, nici porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16, 18).

Întreruperea pomenirii nu este o „învățătură năstrușnică”, așa cum o numește IPS Calinic, ci are fundament în canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol (861) de pe vremea Sf. Fotie, recunoscut de toată Biserica Ortodoxă. În partea a doua a lui, este lăudată oprirea comuniunii înainte de o cercetare sinodală cu ierarhul care propovăduiește o erezie. Așadar există două linii mari care trebuie urmărite:

1. Există la mijloc vreo erezie la Sinodul din Creta? În răspunsul său, ierarhul sucevean nu intră în această problemă spinoasă, ci se eschivează prin argumentul interesant că „acea întâlnire nu a produs nici un efect pozitiv sau negativ la nivel de Biserică”. Evită să se refere la adunarea din Creta ca la un Sinod, ceea ce arată o delimitare, preferând să o numească „întâlnire”. Probabil mai ales pentru a arăta că nu a produs nici un efect. Totuși cum se poate spune că nu a rezultat nimic bun sau rău? Dacă nu la nivel de Biserică, atunci ce nivel? Sau a avut o anvergură doar în plan local, nu pan-ortodox sau nu oficial?

Deși este adevărat că documentele semnate nu au o aplicație deosebită, totuși ele validează alte decizii anterioare de participare la mișcarea ecumenică, adică la CMB (Consiliul Mondial al Bisericilor) și formarea unor Comisii Mixte de Dialog Teologic cu catolicii. Deci nu este ceva nou, însă e ceva nociv, pentru că încuviințează un rău care roade conștiința ortodoxă de atâtea decenii. În plus, argumentele folosite în Creta pentru a justifica implicarea în ecumenism sunt eretice deoarece îi consideră pe eterodocși membri ai Bisericii lui Hristos? Deci se poate spune că Sinodul NU a avut efecte pozitive, nici negative? Eu cred că este evident că au fost chiar negative.

2. Evident că partea mai spinoasă o constituie oprirea pomenirii ierarhilor. În primul rând, nu există în România distincția dintre ierarhii participanți și neparticipanți pentru că Sinodul BOR din toamna anului 2016 a validat sau a luat act de deciziile din Creta. Așadar toți ierarhii noștri l-au recunoscut. Este posibil, așa cum am mai scris, ca acea hotărâre de la București să nu fi fost luată legal, adică fără semnătura sinodalilor. IPS Teodosie a afirmat cândva că nu-și amintește să fi semnat ceva, iar faptul că tema Sinodului din Creta a făcut obiectul unui document separat de celelalte hotărâri din acea zi poate fi un indiciu că a fost introdus fraudulos. Însă nici un episcop nu a protestat, ceea ce înseamnă că o recunosc, inclusiv IPS Calinic.

Lupi în piei de oaie sunt în primul rând episcopii care au semnat textele din Creta, care nu sunt conforme cu învățătura Bisericii. Nu nepomenitorii jefuiesc turma, ci tocmai ierarhii.

Concepția că Biserica nu poate fi biruită de porțile iadului pentru că este a lui Hristos este una strâmbă și manipulatoare. Este știut că porțile iadului sunt ereticii și învățăturile lor. Ele au fost biruite de Sfinții Părinți prin lupte și chiar sacrificii mari, nu cu gândul că putem fi indiferenți, pentru că oricum Domnul luptă pentru noi. Dumnezeu Își apără Biserica, dar prin aleșii săi, nu prin fulgere și tunete sau prin intervenții supranaturale absurde. Fără a mai spune că sunt unii care nu merită să fie în Biserică și vor fi lăsați pradă ispitelor și încercărilor. Cum altfel va fi încercată credința fiecăruia?

Trebuie spus că nu există în istoria bisericească vreun Sinod tâlhăresc, ca cel din Creta, care să nu fi fost condamnat oficial. Un astfel de Sinod nu este absorbit cu timpul și lăsat acolo să nu producă efecte, ci trebuie anatematizat. Ideea aceasta, că poate exista ceva care este rău, dar nu produce efecte în Biserică, este una nocivă. Cum va scăpa de judecata lui Dumnezeu cel care este indiferent la hulele aduse Ortodoxiei? Rușinarea de Hristos se numește virtute astăzi? Și încă una superioară celor care apără credința? Sau ajungem să confundăm pacea lumii cu cea a lui Hristos?

Din păcate, trebuie subliniat și faptul că este exagerată atitudinea acelor nepomenitori care „refuză să mai participe la slujbele din cadrul bisericilor unde se pomenesc ierarhii”. Deși poate fi o atitudine benefică pentru a trage un semnal de alarmă asupra trădării episcopilor, există riscul și chiar se ajunge ca ea să se transforme într-o sminteală nefolositoare. Dacă IPS Calinic ar fi făcut această diferență și s-ar fi referit doar la acea categorie, răspunsul său ar fi fost demn de toată lauda.

Din păcate pentru arhiereii noștri, nepomenitorii nu pot fi convinși cu argumente încropite, prin ignorarea realităților și prin negarea canoanelor Bisericii. Dimpotrivă, ar merita să fie luați în seamă și înțeleși mai bine măcar de credincioșii care au conștiință ortodoxă.

5 ani de la Sinodul din Creta. O apostazie nedepășită, în plină desfășurare

Pe 26 iunie s-au împlinit anul acesta 5 ani de la încheierea lucrărilor Sinodului din Creta, care a produs o sminteală grozavă prin felul cum a fost întrunit și prin deciziile cu caracter eretic pe care le-a luat. Nici până astăzi, după atâta timp, nu au fost lămurite convingător controversele pe care le-a declanșat. Asistăm doar la o manipulare care urmărește să liniștească spiritele fără să elimine problemele. Cu toate că devierile grave sunt evidente pentru majoritatea credincioșilor, linia oficială acoperă totul cu un discurs care nu dorește să fie asumată răspunderea.

Imagine: Zâmbetul inimii (Aparențele pot fi înșelătoare)

Chiar dacă ierarhii români susțin că nu a fost nici o erezie semnată în Colimbari, această interpretare nu poate fi susținută cu trimiteri concrete la documentele sinodale. Hotărârile bune luate cu privire la căsătoria religioasă și respectarea posturilor vizează aspecte marginale și nesemnificative în raport cu abaterile dogmatice. În plus, se resimte o prigoană reală asupra celor care contestă Sinodul, îndeosebi asupra celor care au întrerupt pomenirea ierarhilor, dar și asupra celor care îi aduc critici. Toate acestea pe fondul continuării tratativelor de dialog și unire mincinoasă cu ereticii și chiar cu toate religiile, ceea ce duce la concluzia că este propovăduită și chiar implementată o erezie cu capul descoperit în sânul Bisericii.

BOR neagă oficial că ar exista vreo abatere de la credință

Pe lângă dezvinovățirea că la Sinodul din Creta nu au fost discutate subiecte dogmatice, este cunoscută broșura cu Întrebări și răspunsuri, emisă de Patriarhie cu acordul întregii ierarhii, în care este susținută convingerea că nu a existat vreo abatere doctrinară de la linia ortodoxă. Din nefericire, nu există vreo trimitere concludentă la textele sinodale care să demonstreze acest lucru. Recent, Patriarhia a mai formulat 7 idei pozitive, la 5 ani de la începerea lucrărilor sinodale din 2016, rezumate în această imagine:

Acest mesaj este profund manipulator și voi prezenta aici doar câteva aspecte foarte pe scurt. Deși nu a definit expres ecumenismul ca fiind o dogmă nouă, totuși Sinodul a făcut aceasta acceptând-o ca de la sine înțeleasă. Toți episcopii care nu au semnat documentele din Creta le-au catalogat ca fiind eretice. Spre exemplu, Mitr. Ierotheos a consemnat această opinie a sa chiar în referatul înaintat și prezentat în Sinodul Bisericii Greciei. Alți episcopi, precum Atanasie de Limassol, Irineu de Baska și Neofit de Morfu, au declarat că documentele conțin abateri grave doctrinare. Mai mult, Sinoadele Bisericilor Locale ale Bulgariei și Georgiei au analizat documentele și au susținut public că trebuie corectate pentru că sunt deviate de la tradiția dogmatică și canonică a Bisericii Ortodoxe.

Chiar dacă punctele 4, 5 și 6 sunt corecte, totuși cele mai importante, anume 1, 2 și 7 sunt profund mincinoase. Iar al 3-lea conține o afirmație confuză; ea poate avea un înțeles greșit. Biserica Ortodoxă este ea singură în întregime Biserica cea una, sfântă. Este de neînțeles de ce s-a făcut referire doar la unitatea ei, pentru că se poate desprinde o viziune ecumenistă, care promovează ideea că toate Confesiunile își vor regăsi unitatea când vor descoperi fondul lor comun și atunci vor forma împreună Biserica lui Hristos prin unirea lor întreolaltă așa-zicând dorită de El.

În orice caz, recurgerea la minciuni grosolane este nepermisă și nu rezolvă nimic, ci doar adâncește problema.

Marcarea a 5 ani prin editorialul semnat de Pr. Viorel Ioniță

O altă dovadă că Sinodul din Creta nu este nesemnificativ este articolul publicat de Pr. Viorel Ioniță, intitulat Cinci ani de la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe. Este resimțită nevoia aducerii lui în atenție și a proiectării unei impresii pozitive pentru a fi receptat și primit de către credincioși. Însă prezentarea nu conține numai adevăruri, ci și minciuni esențiale pe alocuri.

„Valul de critici referitoare la forma și fondul acestui sinod” se referea la lucruri întemeiate și grave, care ar fi trebuit clarificate, nu eludate. Ele au fost un indiciu nu al faptului că nu exista o pregătire pentru „cooperarea la nivel panortodox”, ci că nu au fost respectate condițiile esențiale pentru desfășurarea Sinodului. Tematica și metodologia de lucru nu au fost adoptate anterior în unanimitate, fapt ce ar fi trebuit să constituie un impediment de netrecut chiar potrivit regulamentului adoptat. Nu poate fi negat caracterul dogmatic al ecumenismului, oricât ar fi el prezentat ca un subiect pastoral și misionar. Iar în ce privește posibilitatea „amendării și îmbunătățirii” deciziilor de către un viitor Sinod, acest lucru nu a fost exprimat niciodată de ierarhii români. Hotărârea Sinodului BOR viza doar faptul că textele ar fi corecte din punct de vedere dogmatic, canonic și liturgic și ele pot fi „explicitate, nuanțate sau dezvoltate de către un viitor Sfânt și Mare Sinod”. Nici una din aceste posibilități nu exprimă amendarea sau corectarea, ci doar clarificarea unor documente pentru cei care nu le înțeleg. În plus, explicitarea unor hotărâri nu cade în sarcina unui viitor Sinod general, ci a ierarhilor participanți și teologilor în general. Dar ei până astăzi nu pot găsi o afirmație clară că doar Ortodoxia este Biserica autentică, pe când ereticii sunt în afara ei.

Revenind la textul Pr. Ioniță, el omite să spună că Bisericile Bulgară și Georgiană au caracterizat drept eretice textele referitoare la ecumenism semnate în Creta, acest fapt nefiind echivalent cu „pronunțarea” pe marginea lor și „deschiderea procesului de receptare”. Iarăși, Părintele enumeră 5 Conferințe internaționale la care a participat personal, care au analizat hotărârile luate la Colimbari. Nu am avut răbdarea să cercetez care a fost direcția acestor întruniri, însă există și altele în care a fost expusă doctrina ecumenistă semnată la Sinod, la care am făcut trimitere într-un articol mai vechi.

Oricât ar încerca să fenteze pe credincioșii români agenția Basilica prin articole de genul celui scris de Pr. Viorel Ioniță, nu va reuși decât să formeze o turmă de ignoranți și mulțumiți cu minciuni banale, care pot fi demontate foarte ușor de cineva minim interesat.

Comunicatul Bisericii Ciprului de anul acesta

Nu doar Biserica Română se plasează pe linia cauționării documentelor cretane și a neasumării răspunderii, ci și cea a Ciprului prin unii reprezentanți ai ei de seamă. Așa se face că anul acesta a fost emisă o broșură cu o Enciclică și un Mesaj pe marginea subiectului Creta. Însă este curios faptul că data editării este 2016 în Nicosia, deși a fost emisă abia anul acesta. O posibilă explicație ar fi că a fost pregătită încă de atunci, dar abia acum a fost lansată, când Arhiepiscopul Hrisostom a reușit să-și formeze o majoritate în Sinod de partea sa. Probabil că Mitropoliții care au refuzat să semneze documentele nu s-au considerat reprezentați nici de ideile din această broșură.

Stilul broșurii este unul pompos, prin care este lăudat Sinodul din Creta și sunt minimalizate problemele serioase care au existat cu privire la întrunirea și semnarea documentelor. Spre exemplu, se spune că, „textul (despre ecumenism) a fost acceptat și semnat de marea majoritate”, fără a menționa că dezacordul pe probleme dogmatice este de nepermis. La fel, absența unor Biserici Locale este justificată prin faptul că acestea ar fi trebuit să treacă peste egoismul lor cu dragoste frățească.

Din păcate, încercările de a interpreta ortodox hotărârile ecumeniste sunt inconsistente. Cu toate că în textul care se referă la ecumenism „este declarată de la început conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe că ea constituie Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească Biserică”, nu se precizează faptul că în afara ei, eretici nu fac parte din Biserica lui Hristos. Iarăși, chiar dacă dialogurile cu celelalte Confesiuni nu urmăresc vreun compromis pe teme de credință, ci întoarcerea lor la credința Bisericii Ortodoxe, există deja concesia de a-i considera pe eretici membri ai Bisericii lui Hristos care au unele scăderi. Așadar nu trebuie urmărită doar întoarcerea lor la credința dreaptă, ci și la Biserica lui Hristos, din care au căzut.

Perorația în jurul folosirii termenului de „Biserică” pentru eterodocși, pe lângă faptul că nu constituie o problemă în sine, folosește argumente false. Sf. Vasile cel Mare se referă în textul Liturghiei la Bisericile Ortodoxe Locale în rugăciunea: „Încetează schismele Bisericilor”, nu la eretici.

Presiuni și prigoniri „pastorale” ale ierarhilor

Revenind la Biserica Română, merită menționat faptul că nu doar discursul oficial al sinodalilor este unul manipulator, ci și acțiunilor lor urmăresc intimidarea contestatarilor și formarea unor credincioși cu conștiințe adormite. Este elocventă în acest sens vizita noului Episcop Nichifor la parohia Schit Orășeni, unde preotul Ioan Ungureanu a fost înlocuit abuziv cu altul după ce a întrerupt pomenirea mitropolitului. Semnificative au fost două gesturi: tăierea curentului la biserica părintelui Ioan și refuzarea dialogului cu credincioșii săi. Forța aceasta mascată greu poate convinge și forma credință mântuitoare.

Predica ținută în fața credincioșilor adunați la fața locului este frumoasă, dar lipsită de argumente serioase. În ea se face referire la o anumită atitudine îngăduitoare a proorocului Elisei față de Neeman Sirianul pe teme de credință. Atunci când generalul sirian făgăduiește că nu se va mai jertfi idolilor, dar cere o îngăduință, anume să intre la idolul Rimon cu împăratul său, proorocul i-a răspuns: „Mergi în pace!” (4Rg. 5:19). Această atitudine este cerută și de la nepomenitori față de ierarhi, să nu mai fie „înțepeniți” în canoane și dogme. Însă întrebarea este: Ce legătură există între întâmplarea biblică și reacția față de Sinodul din Creta? Pot fi asimilați episcopii cu Neeman Sirianul, care era străin? Ar fi avut Elisei aceeași atitudine față de vreun dregător iudeu care ar fi jertfit idolilor chiar și numai o dată? Sau măcar au admis arhiereii ortodocși că este vreo greșeală în documentele din Creta? Dacă nici una din aceste paralele nu este valabilă, ce folos de această pildă? Doar pentru a încânta și amăgi mintea ascultătorilor? E ca un îndemn să încalce porunci clare de a nu face concesii de credință de dragul unei răstălmăciri a unui fapt izolat? Este nevoie de mai mult decât sofisme ieftine, este necesară o abordare sinceră, responsabilă a ecumenismului semnat în Creta.

Amorțirea și delăsarea indusă în rândul preoților

Din nefericire, nu doar ierarhia tratează cu o îngăduință compromițătoare trădarea de credință, ci există și în rândul preoțimii o încercare de justificare și de receptare a Sinodului. Nu e vorba doar de preoții ecumeniști, care chiar își doresc „unirea Bisericilor”, ci chiar și de cei care au o atitudine mărturisitoare și care nu sunt de acord cu ecumenismul. Însă preferă comoditatea de a se minți că nimic nu este în neregulă și nu există nici o abatere dogmatică.

Discursul acesta poate fi remarcat la Pr. Dan Bădulescu și la Pr. Tudor Ciocan, care au abordat public subiectul. Nu poate fi neglijat modul sistematic de care dau dovadă, dar nici impreciziile numeroase când vine vorba de analizarea concretă a temei.

Este foarte adevărat că avem nevoie să identificăm o erezie precisă care să fi fost semnată în Creta, o învățătură inovatoare. Nu e corect să aducem acuzații neîntemeiate, cum fac unii. Însă nici nu putem tranșa problema din condei, declarând pur și simplu că totul a fost corect, că Biserica Ortodoxă a fost privită ca fiind ea singură Biserica cea una a lui Hristos. În realitate, nu există nici o frază care să afirme această exclusivitate, spre exemplu, sau că ereticii sunt în afara ei. Căci aceasta este miza dogmatică.

Iarăși, nu putem spune senini că ierarhii și ecumeniștii în general vor da răspuns în fața lui Dumnezeu, iar noi nu avem nici o legătură, că e vorba doar de greșeli personale. Dimpotrivă, au fost semnate niște documente și hotărâri în numele Bisericii, al nostru, nu sunt doar abateri care nu ne privesc. Potrivit Enciclicii din 1848, poporul este apărătorul credinței. Hotărârile episcopilor sunt primite sau respinse de credincioși. Tăcerea în această situație este un accept tacit. Nu e ca și cum episcopii nu postesc, se mânie, fac alte păcate sau chiar că se roagă împreună cu ereticii în particular. De fapt, nu există în istoria Bisericii vreun Sinod tâlhăresc care să nu fi fost condamnat ulterior. Ortodoxia se întemeiază tocmai pe mărturisirea dreptei credințe. Teoria Mitr. Ierotheos că au existat mai multe Sinoade după cel dintâi Ecumenic și care au fost organizate de ortodocși și arieni și abia Sinodul II Ecumenic a dat o formulare ortodoxă a credinței este una neadevărată. Acea serie de vreo 40 de Sinoade s-au anatematizat și condamnat reciproc; niciodată ortodocșii nu au acceptat sau tolerat vreo hotărâre eretică în sânul Bisericii. Așadar nici astăzi nu poate încăpea vreo concesie în acest sens. Neglijența în astfel de chestiuni nu poate fi decât o dovadă a deraierii de la spiritul dintotdeauna al Sfinților Părinți.

Exemplul Sf. Maxim Mărturisitorul trebuie încadrat corect. El nu a fost apărat de Sf. Sofronie la Sinodul VI pentru simplul fapt că Patriarhul Ierusalimului murise cu mult timp înainte. A avut totuși în spatele său un întreg Sinod, care a fost ținut la Roma sub președinția Sf. Papă Martin. La vremea respectivă a fost considerat Sinod Ecumenic pentru că a participat și un episcop din Ierusalim, iar restul ierarhilor erau eretici monoteliți. Chiar și așa, toți trebuie să urmăm după putere atitudinea Sf. Maxim, care este un model pentru Biserică. Bineînțeles, să înțelegem corect ce a făcut el și să adaptăm dacă și cum este cazul. Dar a-l desconsidera și a-l expedia pur și simplu nu este o atitudine ortodoxă.

A nu vedea că există Biserici care au respins ca eretice documentele cretane, ci a considera că au absentat din motive administrative este doar amăgire de sine. Cum e posibil să fie disprețuită mărturisirea și curajul unor astfel de sinodali? Doar pentru a ne mângâia conștiința proprie?

Este absolut necesară o cercetare temeinică și conștiincioasă a subiectului, fără a fi expediat cu ușurătate. Mai ales pentru că nu e unul banal, nu e la concurență și nu pune în umbră alte probleme grave, precum pandemia și promovarea LGBT, ci din el decurge o stare de decădere care aduce compromisuri pe linie și în alte privințe. Poate e justificată nemulțumirea la adresa nepomenitorilor în general, dar asta fără a întuneca mintea și a judeca totul subiectiv și iritat.

Nu pot să nu remarc cinismul gazdei acestor discuții online, care afirmă că nepomenitorii refuză dialogul în timp ce el însuși face fix acest lucru de care acuză pe alții. Evident că discuții de unul singur sunt ușor de realizat și mai greu de gestionat dezbateri serioase și oneste. Dar se vede și din acest aspect măsura sincerității sau a părtinirii și părerii de sine.

Fenomenul contraproductiv al îngrădiților

De partea cealaltă, a celor care reacționează cu o râvnă necontrolată și extremistă, schismatică, există mulți preoți și credincioși care se auto-denumesc „îngrădiți”. Ei consideră că simpla pomenire la slujbe a ierarhilor semnatari în Creta constituie părtășie la erezia lor. Această concepție este deviată și compromite orice dezbatere onestă, abătând discuțiile de la ecumenism la pomenire și comuniune. Altfel spus, în loc să ducă la o clarificare teologică, induc o stare de confuzie, râvnă amară, dezbinare și scindări nenumărate. Apare o repulsie față de astfel de abordări și o acceptare mai degrabă a Sinodului, cu orice consecințe, decât să mai aibă cineva de-a face cu obtuzități evidente.

Cu mâhnire, aș așeza în această categorie pe părinții care s-au adunat recent la Sâmbăta de Sus și pe adepții lor, care insistă greșit pe separarea de ierarhi, nu pe apărarea și clarificarea credinței. Aceștia urmează direcția dată de unii monahi aghioriți, reprezentați la noi mai mult sau mai puțin de Pr. Ciprian Staicu, despre care am mai scris.

În orice caz, dezbinarea din rândul nepomenitorilor este un semn evident și de netăgăduit că există o problemă majoră, un duh nepotrivit.

Mărturisirea autentică și întreruperea pomenirii

Atitudinea corectă este aceea de a mărturisi simplu, sincer și fără rezerve credința ortodoxă, fie că această atitudine include întreruperea pomenirii sau nu. Dar, din păcate, nu există suficienți preoți, teologi și credincioși care să facă asta. Nici dintre cei de rând, cu atât mai puțin dintre profesori de teologie care se tem mai mult pentru postul lor și de răzbunarea arhierească decât de mânia lui Dumnezeu. De aceea apare constrângerea de a întrerupe pomenirea în contextul acesta, care acaparează de partea apostaziei. Și există preoți de seamă care au recurs la acest gest, cum ar fi Pr. Teodor Zisis, din Grecia.

Pr. Dan Bădulescu face o critică mai amplă a nepomenirii, pornind de la mai multe considerente false. Spre exemplu, antimisul exista pe vremea Sinodului I-II (861), când a fost formulat canonul 15. El este atestat cel puțin de pe vremea Sf. Teodor Studitul. Desigur, poate nu arătau ca cele de acum, erau niște mese de lemn, nu de pânză, dar principiul este fix același. Se poate folosi antimisul episcopului locului sau altul, nu e o discuție importantă asta. Chiar dacă normalul este ca preotul să țină de un episcop, pe care îl pomenește la slujbe, există această tradiție a întreruperii pomenirii menționată de canoane și de istorie. Accentul nu cade de care episcop mai facem ascultare, ci de mărturisire împotriva devierilor ierarhului. Oprirea pomenirii numelui său nu înseamnă că preotul devine un rătăcit și solitar, ci rămâne membru al Bisericii. Iar episcopul nu poate să-l caterisească pentru că asta spune canonul, rânduiala. Chiar dacă o face, el nu este pasibil de certare, adică nu se supune ei așa cum nici Sf. Grigorie Palama nu a făcut-o, spre exemplu. Este adevărat că episcopul este încă în funcție și are putere lucrătoare, însă aceasta este limitată de canoane, nu de bunul plac. În cazul unei abateri morale, trebuie respectată caterisirea, dar nu și în situația discutată a mărturisirii credinței. De ce? Pentru că așa stabilește rânduiala canonică și trebuie respectată.

Propovăduirea „cu capul descoperit” (canonul 15 I-II) este evidentă astăzi. Chiar dacă ierarhii noștri recunosc dogma adevărată în diferite situații, cum ar fi broșura din august 2017, totuși nu pun nici o secundă onest în discuție textele din Creta, pe care le-au semnat; nu-și asumă răspunderea. Practic, implementează deciziile mai departe, căutând să fie acoperite criticile, nu rezolvat subiectul ecumenismului. Întâlnirile și contactele compromițătoare continuă nestingherite, cum s-a făcut dovada la Roma în 2020 sau prin dezicerea de afirmațiile corecte ale Arhiepiscopului Teodosie referitoare la catolici. Asta fără a mai aminti de alte slujiri în comun făcute de unii ierarhi cu eretici sau evrei. Așadar mișcarea ecumenică nu suferă atingere.

Planul pe care-l pun în aplicare sinodalii amintește de o altă situație foarte asemănătoare. Documentul cu privire la ecumenism (pct. 17) face mențiune despre Conferința de la Tesalonic din 1998, care ar fi rezolvat anumite nemulțumirile ortodocșilor legate de participarea la Consiliul Mondial al Bisericilor. Însă felul cum au fost privite acolo rugăciunile în comun, spre exemplu, este pur și simplu dezamăgitor. Dar bineînțeles că obiecțiile au fost „rezolvate”. Așa și acum, ni se spune că nu există abateri, dar nu la modul concret, ci doar pentru a închide gura criticilor și a merge mai departe trădarea credinței.

Nu trebuie să uităm și planurile cât se poate de manifeste ale Patriarhiei Ecumenice de a organiza un Sinod împreună cu catolicii în 2025 și a ajunge la o unire cu aceștia în privința calendarului, dar și euharistică.

Erezia care macină la momentul actual Biserica este ecumenismul, care este o teorie destul de complexă și amăgitoare. Punctul nevralgic este modul cum sunt priviți ereticii, ca membri ai Bisericii lui Hristos sau ca fiind în afara ei. Orice alte aspecte sunt secundare și pot fi înțelese din unghi eretic, de sorginte protestantă. Minimalismul dogmatic și concesiile făcute eterodocșilor se întâlnesc la tot pasul printre preoți și credincioși și în discursurile media. Există și o presiune a toleranței și corectitudinii politice față de ceilalți. Însă credința mântuitoare nu poate fi decât cerească, deplină, sfântă, fără concesii de ochii lumii.

Din păcate, problematica ecumenismului, cu toate discuțiile legate de Sinodul din Creta, rămâne nedezbătută suficient. Mulți confundă și pun tentativele de unire dintre catolici și ortodocși pe același plan și stau liniștiți pentru că nu văd să se fi produs așa ceva. Dar există alte greșeli care tot la fel de grave sunt și conduc în aceeași direcție.

Falsuri în pledoaria Pr. Patriciu Vlaicu pro Sinodul din Creta (4) – Întreruperea pomenirii

Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a fost participant ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Acesta este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Este una din cele mai autorizate voci să vorbească pe acest subiect. Mai ales în contextul în care tema aceasta este acoperită cu tăcere la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a o aborda.

Într-o conferință on-line recentă, a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă pe acest subiect, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe subiect. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate își va pune probleme, după cum singur declară că este dispus să răspundă celor interesați.

Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu facă notă discordantă. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință nebună, care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.

Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.

Canonul 15 din Pidalion. Subliniat: „…cel care se îngrădește pe sine de numitul Episcop înainte de o cercetare sinodală…”

Întreruperea pomenirii

Sinodul din Creta a adus cu sine un fenomen important în viața bisericească, întreruperea pomenirii ierarhilor care au semnat ereziile de acolo. Deși de amploare prea mică pentru a avea un impact substanțial, totuși reacția este una de bun augur pentru că nu există alte opțiuni prin care să fie revizuit drumul greșit pe care se dorește a fi înscrisă Biserica, anume ecumenismul și secularismul.

Trebuie recunoscut faptul că nu există o mișcare coerentă a întreruperii pomenirii, care să ducă la coagularea unei direcții sănătoase de apărare și susținere a valorilor autentic ortodoxe. Acest lucru este evident pentru că există multe dezbinări și certuri. Totuși ea încurcă destul de mult în sensul bun chiar și la nivelul la care este. Și trebuie menținută în derizoriu în mintea credincioșilor pentru a nu-și face probleme și să conștientizeze devierea de la cursul evanghelic al Bisericii. Discreditarea ei nu face apel la argumente teologice bine închegate, valide, dar e important că se face și urmărește anularea conceptului prin răstălmăcirea, denaturarea și amestecarea canoanelor și a rânduielii liturgice. Biserica „nu trebuie” să aibă astfel de vulnerabilități, ea trebuie transformată într-o structură seculară rigidă și autoritară în sine, nu în Dumnezeu. E un soi de cezaro-papism în care episcopii sunt intangibili, dar vulnerabili la presiunile politice și de putere lumească.

La secțiunea Întrebări și răspunsuri:

– min. 14:00 „Părintele Teodor Zisis a fost membru în delegația Patriarhiei Ecumenice în Comisiile de pregătire a documentelor sinodale… a fost retras” „amendamentele pe care dânsul le-a propus sunt mult mai defavorabile poziției sale actuale decât este textul de la Sinodul din Creta”

– min. 1:41:00: „Sinodul I-II de la Constantinopol, în canoanele 13, 14 și 15, pune problema ruperii pomenirii. Canonul 13 spune că preoții să nu rupă comuniunea cu episcopul lor până când n-a fost judecat episcopul. Și, după ce a fost judecat și condamnat, dacă episcopul continuă să propovăduiască în fața sfântului altar o învățătură străină, atunci să nu-l mai pomenească. Sinodul trebuie să judece; nu putem spune că o persoană e îndreptățită să nu pomenească pe episcop. Dacă nu-l pomenește pe episcop, se rupe de Biserică. Nu putem săvârși nici o sfântă slujbă fără să avem legătură cu Biserica. Ori legătura cu Biserica întreagă se face prin episcop. De aceea o slujbă în care nu e pomenit episcopul locului nu e slujbă canonică. Canonul 14 spune că mitropoliții nu pot să rupă comuniunea cu patriarhul lor până ce nu a fost judecat de un sinod, iar canonul 15 că mitropoliții nu pot să nu-l pomenească pe patriarh. Principiul care este? Nu noi suntem judecătorii canonici. Dacă un episcop are o învățătură străină de Biserică, acel episcop trebuie să fie judecat. Dacă, după judecata Sinodului, el continuă să propovăduiască acea învățătură greșită, atunci bineînțeles că nu mai e justificată prezența lui acolo.”

– min. 1:43:30: „Biserica (în Creta) nu a făcut nici un lucru care să fie străin față de învățătura Bisericii. De aceea, un episcop care face parte dintr-un Sinod nu poate fi rupt din comuniunea cu preotul. De exemplu, cineva nu pomenește pe Patriarhul României, dar îl pomenește pe Episcopul Longhin, care îl pomenește pe Patriarhul Moscovei, care îl pomenește pe Patriarhul României. Unde-i logica? Că tocmai asta-i logica canonică, că toți sunt uniți împreună: preotul cu episcopul, episcopul cu mitropolitul, mitropolitul cu patriarhul, patriarhul cu ceilalți patriarhi. Mitropolitul Longhin nu-l pomenește pe Patriarhul Moscovei, că nu-l poate pomeni, că-i episcop vicar, că nici n-are dreptul să-l pomenească, ci-l pomenește pe episcopul lui, dar episcopul lui îl pomenește pe Patriarhul Moscovei, Patriarhul Moscovei îl pomenește pe Patriarhul României. Unde-i logica?”

– min. 1:44:45: „În mod canonic, preotul poate să-i spună episcopului lui că nu este de acord cu învățătura lui și să dialogheze cu episcopul, să înțeleagă despre ce-i vorba. Și, dacă într-adevăr are o înțelegere ortodoxă, mă îndoiesc că-i ortodoxă, pentru că Biserica Ortodoxă nu a condamnat dialogul cu ceilalți. Deci, dacă episcopul ar propovădui o învățătură catolică, să se adreseze mitropolitului. De exemplu, Filioque, dacă episcopul ar rosti Crezul cu Filioque, să se adreseze mitropolitului și sunt absolut convins că l-ar convoca pe episcopul respectiv și l-ar judeca în Sinod. Iar după ce ar fi condamnat de Sinod, chiar dacă ar sluji în altă parte, revendicând că-i episcop, nu l-ar pomeni. Dar, câtă vreme nu e judecat în Sinod, a te rupe de episcopul locului înseamnă exagerare.”

– min. 1:47:30: „Sf. Grigorie Palama a făcut apel la Episcopul Romei. Deci Sf. Grigorie nu a refuzat comuniunea cu Biserica, cu întâiul stătător al Bisericii. Atunci era întâi-stătător episcopul Romei.”

– min. 1:48:10: Despre întreruperea pomenirii Patriarhului Atenagora în Muntele Athos în anii 70: „În clipa când au fost astfel de discuții, probabil Patriarhul a intrat în legătură cu ei, s-au clarificat lucrurile și au restabilit comuniunea între Patriarhul Atenagora și Sfântul Munte.” I s-a spus că totuși până la moartea lui, athoniții nu au reluat pomenirea. „A fost un dialog între Patriarhia Ecumenică și Sfântul Munte și Sfântul Munte e în jurisdicția Patriarhiei Ecumenice.” Deviind de la subiect: „Acum Sfântul Munte, după Sinodul din Creta, nu a întrerupt pomenirea. Nu vorbim despre situația cu Patriarhul Atenagora, ci de Sfântul și Marele Sinod, unde a fost o atitudine pe care Sfântul Munte nu o condamnă.”

– min. 1:51:00: „Nimeni niciodată nu-și poate permite să revendice dreptul de a evoca canonicitatea pe cont propriu. Chiar Sf. Maxim Mărturisitorul a făcut apel la episcopul Romei pentru a decide acest lucru. Nu decide o persoană dacă e canonică sau nu e canonică o poziție. Își exprimă rezerva, arată că are îndoieli și Sinodul decide.”

– min. 1:52:20: „Întrebare: Au fost episcopi în Grecia care nu au pomenit pe Atenagora. La fel în cazul lui Nestorie, când a venit Sinodul, le-a dat dreptate și a anatematizat pe Nestorie. Răspuns: Episcopii din Grecia nu-l pomenesc pe Arhiepiscopul Atenei nu după Sinodul din Creta…”

– min. 1:54:30: A existat o Conferință cu episcopi la Atena care a combătut Sinodul din Creta înainte de a se întruni. „A fost episcopul de Pireu care și-a spus părerea, unii dintre oameni, au combătut, e foarte liberă discuția. E firesc să discutăm. Și un Sfânt și Mare Sinod se va pronunța asupra valorii deciziilor Sinodului din Creta. El va putea să se pronunțe, nu noi.”

Ce susține, succint, Pr. Patriciu? Ar fi cam aceste idei:

1. Canonul 15 I-II, coroborat cu 13 și 14 anterioare, ar interzice oprirea pomenirii episcopului care nu a fost condamnat sinodal. Permite acest lucru doar în cazul în care un ierarh caterisit ar continua să predice în public o erezie.

2. Episcopul care propovăduiește public o învățătură greșită trebuie reclamat la superiorul său, mitropolit sau patriarh. Sau pot exista discuții ca cea de la Pireu dinainte de Sinodul din Creta. Nimeni nu are dreptul să condamne singur pe vreun ierarh.

3. Prin pomenire reciprocă se formează o unitate între Patriarhii, episcopi și preoți. Ori te rupi de toți, ori ai comuniune cu toți prin pomenirea unuia, adică teoria vaselor comunicante.

4. Deși Sfinți precum Grigorie Palama și Maxim Mărturisitorul au întrerupt pomenirea episcopului, au fost în comuniune cu alți episcopi. Iar Cuviosul Paisie și întreg Sfântul Munte în anii ’70 s-au împăcat cu Patriarhia Ecumenică. Astăzi Muntele Athos nu a întrerupt pomenirea.

5. Pr. Teodor Zisis, cel care a întrerupt pomenirea episcopului din cauza Sinodului, a fost unul din cei care au contribuit la alcătuirea textelor lui. Deci este inconsecvent.

În ce măsură este utilă și corectă întreruperea pomenirii?

Viziunea Pr. Patriciu despre oprirea pomenirii este inconsistentă și fentează referințe canonice clare și atitudini patristice la fel de indubitabile. În situația complexă și dramatică în care se găsește Ortodoxia astăzi, provocarea la care trebuie răspuns nu este doar de a arăta că este canonică și corectă această măsură de întrerupere a comuniunii cu episcopii semnatari ai ereziilor din Creta, ci și cum să fie făcută. Însă aici mă voi limita strict la chestiunile contestate aflate în discuție.

1. Este adevărat că cele trei canoane, 13-15, de la Sinodul I-II din Constantinopol (861) din vremea Patriarhului Fotie interzic ruperea de episcop, mitropolit sau patriarh pe motive oarecare, totuși ultimul dintre ele specifică în clar că există excepția în situație de propovăduire a unei erezii. În acest caz, este chiar lăudabilă, adică vrednică de cinstire, oprirea pomenirii ierarhului superior chiar și „înainte de cercetarea sinodală”. Pr. Patriciu induce o derută probabil intenționată între două situații diferite. Una este când un episcop se face vinovat de o greșeală oarecare și alta când se abate de la învățătura Bisericii. În prima situație nu este permisă ruperea comuniunii, iar în alt doua este chiar lăudată înainte de întrunirea unui Sinod care să examineze acuzele. O simplă citire atentă a textului canonului 15 ar elucida aceste confuzii și ar arăta că întreruperea pomenirii este conformă cu legile bisericești.

2. Într-adevăr, nici un cleric sau mirean sau o grupare nu poate condamna de la sine pe un episcop fără cercetare sinodală. Dar întreruperea pomenirii nu înseamnă condamnare, depunere din treaptă, ci o mustrare curajoasă făcută spre conștientizarea corpului Bisericii cu privire la eventualele erezii ce amenință unitatea ei. Cine procedează astfel urmărește păzirea unității și ferirea de dezbinări, conform canonului 15. Deci nu e vorba de vreo caterisire, ci de înfierarea erorilor episcopului. Desigur că ar trebui cerută intervenția superiorului respectivului ierarh, dar uneori această măsură nu este posibilă în împrejurări speciale. Spre exemplu, este evident că în situația de după Sinodul din Creta nu există for superior la care să se facă apel pentru că toți sinodalii au acceptat deciziile de acolo.

Rămâne să existe o rezistență în subteran ca o mărturie vie și o mustrare de conștiință pentru credincioșii și ierarhii care mai au urechi și pentru adevărul dumnezeiesc. Altfel, va exista o pactizare totală cu amăgirea, o înșelare generalizată. Dumnezeu conduce lumea și Biserica Sa, dar lucrarea Lui este una îndeosebi conturată și clară, nu doar în ascuns. Aproape degeaba există credință tainică în sufletele câtorva, dar cumva într-o pactizare cu apostazia de la vârf.

3. Pomenirea episcopului reprezintă formula prin care se exprimă apartenența la o Biserică. Prin aceasta se creează o comuniune deplină între preoți cu episcopi și cu patriarhi și între Bisericile Locale. Dar aceasta se realizează nu doar prin pomenire, care este semnul văzut, ci și prin apartenența concretă. Iar oprirea pomenirii nu înseamnă ruperea de această comuniune, ci manifestarea unei opoziții în interiorul ei, o acțiune prin care se atrage atenția asupra unor nereguli grave.

Teoria vaselor comunicante pe care o expune Pr. Patriciu când spune că prin pomenirea IPS Longhin se ajunge în comuniune cu ierarhii români în ultimă instanță pornește de la premize schismatice. E ca și cum nepomenitorii ar urmări ruperea de arhiereii semnatari în Creta, pe când scopul canonic este îndreptarea neregulilor, refacerea din interior a unității și sănătății Bisericii. Înțeleg că este influențat de discursul dominant al unor nepomenitori care are tente schismatice, dar discuția ar trebui să fie una de principiu. Eventual să mustre tocmai ce greșesc ei, nu totul de-a valma.

De fapt, aici este greșeala foarte mare când sunt învinuiți de schismă și rupere nepomenitorii, că acuzatorii lor nu înfierează modul greșit în care se face nepomenirea, ci toată acțiunea. Practic, nu este recunoscută legitimitatea canoanelor 31 apostolic și 15 I-II, care oferă bază legală pentru această acțiune. Se creează doar două extreme, ignorându-se linia patristică a Bisericii.

4. Cu privire la acțiunile unor Sfinți de a întrerupe pomenirea, Pr. Patriciu pur și simplu se bâlbâie. La un moment dat, afirmă că Sf. Grigorie Palama a făcut apel la papa Romei când a întrerupt el pomenirea. Evident că nu a făcut asta pentru că deja papismul era condamnat ca erezie, iar Sf. Grigorie a luptat foarte mult contra Filioque. Da, Sf. Maxim Mărturisitorul a făcut asta, el fiind un simplu monah, dar un mare teolog. Dar, per ansamblu, nu am cu ce să contrazic în această chestiune pe Pr. Patriciu pentru că nu face afirmații de luat în seamă, ci pur și simplu evită subiectul. Pe această temă am scris mai detaliat un alt articol cu mărturii despre Sfinți care au întrerupt pomenirea.

Nici despre faptul că a existat o mișcare de nepomenire față de Patriarhul Atenagora în anii ’70 nu a reușit să spună ceva relevant. Atunci majoritatea Sfântului Munte și încă 3 arhierei din Grecia au oprit comuniunea cu Patriarhul Ecumenic în mod canonic. Asta ține de tradiția autentică și trecutul recent. A nega pur și simplu sau a devia de la subiect nu arată decât slăbiciune. Într-un final recunoaște indirect că atunci a fost o acțiune corectă, dar astăzi Muntele Athos nu a făcut același gest după Sinodul din Creta. Dar asta nu ține de corectitudinea atitudinii, ci doar de faptul că monahii de atunci erau niște mărturisitori, pe când cei de astăzi sunt în mare parte adormiți și indiferenți sau… Dumnezeu știe.

Aici ar trebui menționat faptul că în Sfântul Munte au existat mulți părinți de la chilii care au menținut starea de întrerupere a pomenirii până la sfârșitul vieții lor. Cuviosul Paisie Aghioritul nu a făcut aceasta, dar au existat mulți alții. Nu dintre zeloți, ci dintre cei moderați. Un exemplu este Părintele Dionisie Ignat. Însă au fost mulți alții, din ce am aflat personal de la fața locului.

5. Atacul la Pr. Teodor Zisis este necinstit. Fiind un profesor emerit, este o figură care dă greutate nepomenitorilor și asta deranjează. Însă, în loc să-l contreze cu argumente, o face prin stigmatizare. Am mai scris despre faptul că Pr. Teodor nu este deloc inconsecvent în poziționarea sa. Chiar și în Comisiile pre-sinodale, la care a participat ca delegat al Patriarhiei Ecumenice, a apărat ecleziologia ortodoxă la contextul de atunci. Nu i se poate reproșa că a fost de acord cu termenul de biserici pentru eretici, pentru că el le numea de facto, adică niște realități improprii, defecte.

De asemenea, este cunoscut că Pr. Teodor s-a retras din dialogul ecumenic și chiar din Patriarhia de Constantinopol când a realizat ce trădare de credință face aceasta. El a criticat și pe Sf. Iustin Popovici pentru poziția lui anti-Patriarhia Ecumenică, dar ulterior și-a recunoscut greșeala. Bine ar fi să existe astfel de întoarceri și din partea altor părinți, profesori sau ierarhi.

Concluzii

Critica adusă nepomenitorilor de către Pr. Patriciu este nu doar neconstructivă, ci și dezbinătoare și nefondată. Analiza canoanelor este cu totul defectuoasă și omite pasaje clare și relevante din textul lor, alegând și amestecând totul într-un mod convenabil. Pur și simplu trece cu vederea peste mențiunea expresă din canonul 15 că cel care se îngrădește de comuniunea cu un episcop ce propovăduiește o erezie nu poate fi sancționat chiar dacă face aceasta înainte de o cercetare sinodală a ierarhului respectiv.

Nici în ce privește istoria bisericească nu manifestă o abordare mai aplecată, ci încearcă să inducă idei care-i convin, chiar dacă nu reprezintă fapte reale. De exemplu, a vorbit de o împăcare între Patriarhia Ecumenică și părinții din Athos în anii ’70, dar nu  răspunde la faptul că a fost reluată comuniunea abia după moartea Patriarhului Atenagora (1973), deci nu a existat nici o împăcare.

În această confruntare dintre cei pro-Creta și nepomenitori ar trebui să prevaleze seriozitatea, responsabilitatea față de unitatea Bisericii, ancorarea în adevăr și ținerea rânduielilor ecleziastice care au făcut credibilă Ortodoxia de-a lungul veacurilor. Din păcate, nici Pr. Patriciu și nici altcineva dintre reprezentanții oficiali nu aduc o viziune sănătoasă. Există doar poziția autoritară a ierarhiei din care lipsește tocmai esența, anume credința, dragostea față de Dumnezeu și fidelitatea sinceră față de canoane și față de predania ortodoxă. Acest tip de răspuns care nu se angajează și nu acceptă nici o provocare nu face decât să instituționalizeze și să rigidizeze structura bisericească și să o rupă de Duhul lui Dumnezeu, care Și-a manifestat prezența prin păstrarea cu sfințenie a adevărului de credință. Astfel, totul se transforme într-o ruină consolidată, dar fără viață adevărată.

Ceea ce se cere este rezolvarea conflictului, anume să fie dovedit dacă motivul invocat de nepomenitori stă sau nu în picioare. Dacă, totuși, la mijloc există o erezie neacceptată de Părinți și de Sinoade, atunci ei au dreptate. Dar ierarhia refuză să rezolve această provocare, în condițiile în care există arhierei și chiar Sinoade ale altor Biserici Locale care au catalogat drept abateri dogmatice textele din Creta.

A se vedea și articolele anterioare:

1. Organizarea și participarea la Sinodul din Creta
2. Căsătoriile mixte
3. Ecumenismul/Relația Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine.

Falsuri în pledoaria Pr. Patriciu Vlaicu pro Sinodul din Creta (3) – Ecumenismul/Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine

Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a fost participant ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Acesta este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Este una din cele mai autorizate voci să vorbească pe acest subiect. Mai ales în contextul în care tema aceasta este acoperită cu tăcere la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a o aborda.

Într-o conferință on-line recentă, a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă pe acest subiect, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe subiect. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate își va pune probleme, după cum singur declară că este dispus să răspundă celor interesați.

Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu facă notă discordantă. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință nebună, care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.

Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.

Ecumenismul/Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine

Cel mai disputat document semnat în Creta a fost cel legat de relația dintre Biserica Ortodoxă și „restul lumii creștine” sau despre ecumenism. Acesta prevede asumarea dialogului ecumenic pentru a ajunge la unitate cu ereticii. Cea mai dezbătută expresie a fost cea în care este acceptată „denumirea istorică” a celorlalte „Biserici și Confesiuni” eterodoxe, însă există și alte formule cel puțin la fel de eronate. Iar discutarea pasajului în cauză s-a axat mai mult pe folosirea termenului de „biserică” pentru eretici, deși ar fi trebuit atacat îndeosebi faptul că acolo se induce ideea unei Biserici compusă din diferite denominațiuni, printre care sunt și ortodocșii. Per ansamblu, ecumenismul a fost validat în Creta, deși el constituie o concepție străină și eretică atât în plan doctrinar, cât și practic (prin rugăciunile în comun).

– min. 27:35: „Cum ne raportă la celelalte culte”; „A afirmat foarte clar că are conștiința că este singura Biserică una, sfântă, sobornicească și apostolică, Biserică în deplinătatea ei.” „Acceptă denumirea celorlalte culte creștine, pe care ei și-au asumat-o.”

La secțiunea Întrebări și răspunsuri:

– min. 14:00 „Părintele Teodor Zisis a fost membru în delegația Patriarhiei Ecumenice în Comisiile de pregătire a documentelor sinodale… a fost retras.” „Amendamentele pe care dânsul le-a propus sunt mult mai defavorabile poziției sale actuale decât este textul de la Sinodul din Creta.”

– min. 29:00: „Nu există un dialog cu celelalte culte dintr-o poziție de negociere a credinței” (imagine cu paragraful 18 din doc. Despre relațiile Bisericii cu restul lumii creștine).

– min. 31:00: „La Chieti delegația romano-catolicilor a recunoscut și a acceptat într-un document oficial semnat că Biserica Romei și Episcopul Romei n-a avut niciodată autoritate canonică asupra Răsăritului… Acesta este un progres mare.”

– min. 31:45: „Cum să avem astfel de rezultate bune dacă nu dialogăm împreună? În 1993 „Biserica” Romano-Catolică a arătat că tot ceea ce a decis Biserica Ortodoxă în Sinoadele Ecumenice asumă și ei recunosc ca fiind autentic. Și anume pentru prima dată după 1993 „Biserica” Romano-Catolică a recunoscut că forma autentică a Crezului este cea fără Filioque.”

– min. 36:00: „Întrebare: Cum desăvârșește Sfântul Duh taina cununiei dintre un ortodox și unul care este sub anatema Bisericii? Răspuns: Să știți că nu este sub anatema Bisericii, dimpotrivă, anatemele au fost ridicate în momentul în care s-a început dialogul. Ce înseamnă anatema? Anatema înseamnă refuzarea oricărei discuții. Singurul document care a dat anatema față de latini a fost documentul Sinodului din Constantinopol din 1484, care a refuzat Sinodul de la Ferrara-Florența. Acest Sinod a aruncat anatema față de latini și consecința acestei anateme a fost stabilirea primei rânduieli de primire a latinilor în Biserica Ortodoxă prin mirungere, atenție!, nu prin botez. … Că anatema înseamnă că nu mai stăm de vorbă. Când dai anatema cuiva, nu mai stai de vorbă cu el. în momentul în care Bisericile Ortodoxe, toate, inclusiv Biserica Georgiei, au acceptat dialogul oficial cu „Biserica” Romano-Catolică, înseamnă că au ridicat anatema. Nu poți să fii sub anatema și să fii în dialog. Deci faptul că Biserica Georgiei este parte din dialogul mixt cu ortodox–romano-catolic este dovada că nu mai sunt sub anatema.”

– min. 39:30: „Nu cred că există o afirmație de acest gen (filmată și publică), în care Patriarhul (Teoctist) să spună că rostește cineva Crezul cu Filioque vreodată (în cadrul rugăciunilor ecumeniste organizate de catolici).”

– min. 40:20: „IPS Iosif a fost în vizită la Vatican în anul 2000 împreună cu Patriarhul Teoctist și IPS vă poate mărturisi că, cu acea ocazie, papa de la Roma a rostit Crezul fără Filioque. Există înregistrări…”

– min. 40:50: „Noi nu participăm la Liturghia lor, ci asistăm. E o diferență între a participa și a asista. Din păcate, mulți dintre ortodocși nu mai participă la Liturghia ortodoxă, ci asistă pentru că nu se împărtășesc.”

– min. 42:30: „Orice cuvânt care se termină cu –ism în limba română înseamnă ideologie. Naționalism, ecumenism, chiar și creștinism, când e cu –ism, e ideologie. Noi, în Biserica Ortodoxă, nu propovăduim ecumenismul ca ideologie, ci dialogul. Biserica Ortodoxă e în dialog cu celelalte comunități creștine.”

– min. 45:30: „Sf. Ioan Damaschinul ce dialog are cu islamul! Pentru că la acea vreme islamul era considerat ca o sectă creștină. Sf. Ioan Damaschin vorbește despre islam ca despre o sectă creștină.”

– min. 47:25: „Nu poate fi acceptat dialogul ca ideologie. Ecumenismul despre care vorbește Sf. Iustin Popovici ca fiind nerânduială, și se exprimă un pic mai altfel, nu că e erezia ereziilor, ci spune că acest ecumenism poate să fie o erezie când el este o ideologie. E nepotrivit și nu poate fi asumat de Biserică. Dar nu era împotriva dialogului. Cei doi reprezentanți ai Patriarhiei Serbiei în dialogul ecumenic și cu romano-catolicii sunt ucenici ai Sf. Iustin Popovici. … Acum 2 ani Biserica Serbiei a găzduit Conferința Bisericilor Creștine împreună cu Patriarhul la Novi Sad.”

– min. 50:00: „Eu personal consider că, în clipa în care o anumită învățătură devine ideologie împotriva învățăturii Bisericii Ortodoxe, e erezie. Adică e învățătură greșită. Eresul este această depărtare de învățătura Bisericii. Dar să știți că în Biserica Ortodoxă întotdeauna a existat dialog cu ereticii. De exemplu, arienii. Arienii au propovăduit o învățătură străină de învățătura Bisericii. Până la întâlnirea Sinodului I Ecumenic, Biserica a încercat să-i cheme, să-i trezească la învățătura adevărată și să-i primească în Biserică după pocăință… Și numai după Sinod Biserica a condamnat învățătura lor ca eretică. Este o mare diferență între o învățătură care este erezie și o persoană care a fost condamnată ca fiind eretică. Pentru că doar o hotărâre sinodală poate să condamne pe cineva ca fiind eretic. O învățătură poate să fie străină de învățătura Bisericii, dar, până când acea persoană nu este chemată la îndreptare și refuză îndreptarea în mod ferm și categoric, până atunci persoana respectivă nu este condamnată ca fiind eretică. Având în vedere că noi suntem în dialog cu „Biserica” Romano-Catolică, noi nu-i putem considera pe catolici ca fiind eretici. Pentru că nu sunt condamnați ca fiind eretici. Pentru că învățătura lor este pusă în fața Bisericii Ortodoxe și ea are ocazia să sublinieze care aspecte sunt rânduite și care sunt nerânduite acolo. De aceea Biserica Ortodoxă dialoghează inclusiv cu ereticii. Romano-catolicii nu sunt considerați ca eretici din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe pentru că nu există un Sinod al Bisericii Ortodoxe care să-i fi condamnat după deschiderea dialogului.”

– min. 52:50: „Sinodul fotian a dus la respingerea adaosului Filioque de către catolici. Pentru moment, s-a ajuns la refacerea unității Bisericii prin acea respingere și afișarea Crezului fără adaosul Filioque. Marcu Evghenicul a făcut parte din delegația ortodoxă de la Sinodul de la Ferrara-Florența și… nu a fost împotriva dialogului cu latinii, ci împotriva modificării Crezului. Și chiar are o scrisoare în care îl imploră pe papa de la Roma și îl numește „Sfânt Părinte” pe episcopul de la Roma înainte să fi fost făcută unirea cu ei, deci era eretic după cum spuneți dvs. (interlocutorul), și spune că-l roagă din toată inima să nu modifice Crezul. … Marcu Eugenicul nu a fost împotriva unii cu catolicii, ci a fost împotriva unei uniri care avea conotații politice.”

– min. 54:30: întrebare cu referire la condamnarea la Moscova în 1948 a participării la dialogul ecumenic.

– min. 56:00: „Până la Conciliul Vatican II, „Biserica” Romano-Catolică nu era de acord să scoată Filioque din Crez și considera că noi greșim că nu avem Filioque. Dar în 1993 „Biserica” Romano-Catolică a dat o decizie în privința Crezului și Filioque și a arătat că varianta oficială și originală a Crezului este cea pe care o folosește Biserica Ortodoxă. Deci „Biserica” Catolică din 1948 nu este aceeași cu cea din 1970, 68, de când a început demersul pentru dialogul dintre cele două „Biserici”. Deci „Biserica” Romano-Catolică după 1983 chiar a afirmat foarte clar că orice dialog cu Biserica Ortodoxă înțelege să-l facă pe baza mărturisirii de credință din primul mileniu. Papa Ioan Paul al II-lea a afirmat foarte clar că bază a dialogului altceva decât primul mileniu și că nu poate pretinde de la Biserica Ortodoxă să dialogheze pe alte baze decât pe cele din primul mileniu.”

– min. 1:01:00: „Deci noi, în clipa în care arunci anatema asupra cuiva, nu te mai împărtășești cu ei, nu te mai rogi în aceeași comuniune cu ei, nu mai ești cu ei în rugăciune deplină. În momentul în care s-a dat anatema în 1484. Între 1054, după ce s-a dat anatema între Roma și Constantinopol, și 1484 a existat dialog între ei. În 1484 a fost aruncată anatema asupra latinilor ca o consecință a respingerii unirii de la Ferrara-Florența. Și Biserica Ortodoxă a spus: Nu mai stăm de vorbă cu voi. Iar în 1978, în clipa în care s-a decis redeschiderea dialogului, înseamnă că anatema a fost retrasă. Din moment ce acceptați să dialogați cu mine… Nu există o procedură canonică a anatemei, în sensul că anatema ar avea o consecință canonică dincolo de refuzarea dialogului. Singura consecință a anatemei este refuzarea dialogului. Dar refuz dialogul în momentul în care persoana respectivă nu mai are capacitatea de a înțelege dogmele Bisericii. Când arienii, nestorienii doreau să discute cu Biserica, ea discuta cu ei. A discuta cu cineva care este sub anatemă înseamnă a ridica anatema. E pur și simplu. Nu poți vorbi despre anatemă atunci când discut cu cineva. Anatema întrerupe sonorul; în clipa în care am întrerupt sonorul nu mai dialoghez cu el. Anatema asta face, pronunță faptul că nu mai avem ce discuta împreună câtă vreme persoana respectivă e încăpățânată și nu vrea să asculte de învățătura Bisericii.”

– min. 1:03:50: Anatema nu înseamnă excluderea din Biserică pe baza ereziei, ci când nici „nu mai discuți cu un eretic ca să stai de vorbă cu el să-l chemi la Ortodoxie. … Anatema este după erezie. În clipa când condamni o persoană ca eretică, persoana respectivă, dacă vrea să se întoarcă în Biserică, se poate întoarce, Biserica îl poate chema tot timpul la întoarcere, încearcă să-l cheme ca o mamă care-și cheamă copiii care nu-i ascultă glasul. În clipa în care, deși a fost chemat, nu se întoarce, deci nu stă de vorbă, nu vrea să înțeleagă învățătura Bisericii și propovăduiește propria învățătură ca adevăr absolut și nu are această capacitate de a înțelege învățătura Bisericii, se dă anatemei.”

– min. 1:05:20: „Biserica Ortodoxă și „Biserica” Romano-Catolică discută împreună cu celelalte „Biserici”. Se discută pe probleme ecleziologice și doctrinare. Câtă vreme ei sunt dispuși să asculte învățătura Bisericii, noi nu rupem dialogul. În clipa în care ei ar spune că nu mai vor să asculte învățătura Bisericii, rupem dialogul. De aceea Sinodul din Creta este singurul Sinod din istoria recentă care a cerut evaluarea dialogului. … Repet, anatema este după erezie. … Anatema înseamnă că nu mai am nimic de vorbit cu tine. Atât înseamnă anatema.”

– min. 1:07:10: „Sf. Vasile cel Mare, în canonul 1 al său, vorbește despre diferitele tipuri de îndepărtare de Biserică și spune că eretici în sensul absolut al termenului sunt cei care se închină la un cu totul alt Dumnezeu și dă exemple de erezii antitrinitare, după aceea vorbește despre schisme, și la schisme spune: cei care sunt îndepărtați de Biserică din motive bisericești unde există nădejde de îndreptare. Și schisma, după Sf. Vasile, nu este îndepărtarea administrativă de Biserică, ci pentru o problemă bisericească, unde este nădejde de îndreptare. Și îi pune pe catari acolo. Ori catarii erau „eretici” în sens general, pentru că învățau că nu lucrează Duhul Sfânt pentru iertarea păcatelor. Iar a treia categorie sunt parasinagoghi, adunările ilicite, care sunt cele pe care unii le numesc astăzi schisme. Canonul 95 trulan inclusiv pe nestorienii condamnați ca eretici îi primește în Biserică prin spovedanie, nu prin botezare. … Sf. Vasile cel Mare îi numește pe cei în schismă, în care îi pune pe catari, îi numește ca fiind „încă din Biserică”. După aceea, Sinodul din 1484…, în cadrul rânduielii de primire a latinilor, la lepădări, este folosit termenul: te lepezi de credința acelei Biserici (τῆς Ἐκκλισίας ἐκείνων)? Deci în formula de lepădare de credința latină Sinodul de la 1484 folosește termenul de Biserică. Enciclica de la 1848 folosește termenul de Biserică latină. Comisia Sfintei Chinotite din Sfântul Munte, când a făcut un memoriu și a cerut ieșirea Bisericii Ortodoxe din dialogul ecumenic, spune așa:„ Și putem spune că bisericile protestante, consecvente eclesiologiei lor…” deci folosește termenul de biserică, exact ce a spus Sinodul din Creta. Mai mult, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a publicat o carte la Iași și folosește noțiunea de Biserică pentru latini cu b mic. Niciodată în istoria Bisericii, Biserica Ortodoxă nu a refuzat să-i numească pe latini biserică.”

– min. 1:14:00: „Părintele Teodor Zisis a propus… în documentul sinodal să scrie că Biserica Ortodoxă recunoaște denumirea istorică. Părintele Zisis a formulat această expresie. Documentul din Creta e mai rigorist decât Părintele Zisis, nu spune că recunoaște, ci că acceptă denumirea istorică, nu altceva. Între a accepta și a recunoaște e o diferență. A recunoaște înseamnă a asuma, iar a accepta înseamnă a tolera. Deci documentul din Creta spune că nu poate să-i numească pe alții decât cum se numesc ei. Acceptă denumirea istorică.”

– min. 1:16:50: „Niciodată nu ne rugăm împreună cu „Biserica” Romano-Catolică sau cu alte „Biserici”, se roagă alături de ei. E o diferență mare.”

– min. 1:17:10: „De exemplu, Comatianus, care era canonist bizantin, Arhiepiscop de Ohrida, care vorbește în sec. al XIII-lea de rugăciunile împreună cu, nu alături de catolici la înmormântare. Deci până în sec. al XV-lea erau rugăciuni făcute de către ortodocși și latini împreună pentru că încă mai vorbeau aceeași limbă, pentru că erau încă în faza în care dialogau. Când face Biserica Ortodoxă vecernia, ei nu slujesc la Vecernie, ci asistă doar la vecernie. Când ei fac rugăciunea lor, noi nu slujim împreună cu ei, ci doar asistăm din politețe, nimic altceva.”

– min. 1:18:50: „Știu de PS Ieronim Crețu (că a împărtășit pe catolici). Și-a cerut scuze în fața Sinodului, și-a cerut iertare. Inclusiv Mitropolitul Nicolae Corneanu.”

– min. 1:22:40: „Documentul privind dialogul cu celelalte comunități creștine prevede foarte clar că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică și o afirmă foarte clar. Și că dialogul nu este un alt dialog decât unul de mărturisire și că Biserica nu face compromisuri de natură doctrinară în cadrul acestui dialog. Și că dialogul trebuie să fie evaluat. Dacă nu se ajunge la nici o avansare, este un dialog steril și trebuie întrerupt.”

– min. 1:25:50: „Între Bisericile Ortodoxe și cele Orientale a avut loc un dialog care s-a concluzionat într-un mod foarte pozitiv în sensul că monofiziții au recunoscut existența celor două firi (ale Mântuitorului) neamestecate, neschimbate, neîmpărțite, nedespărțite. Au ajuns la concluzia ortodoxă, au acceptat doctrina Sinodului de la Calcedon. Cu toate acestea, pentru că nu sunt suficient de pregătiți, pentru că nu există încă pregătirea mentală a oamenilor să accepte apropierea dintre cele două „Biserici”, nu suntem împreună, nu avem comuniune împreună. Dialogul nu e el însuși realizarea comuniunii, ci o premisă pentru avansarea spre aceeași credință.… De exemplu, cei din Sfântul Munte îi numesc biserici.”

– min. 1:30:20: „Arie a învățat o erezie din momentul în care a propovăduit-o. A devenit eretic în clipa în care a fost condamnat de un Sinod. Câtă vreme a propovăduit erezia, Arie era ereziarh, adică propovăduia erezia. În clipa când a fost condamnat, a devenit eretic. Distincția asta e absolută. Biserica a purtat întotdeauna dialog cu cei care învățau o învățătură greșită.”

– min. 1:34:30: „Când vă faceți rugăciunea, câți demoni sunt în cameră? Ce faceți? Opriți rugăciunea? Dacă vă rugați și alții se roagă lui Baal, nu vă mai rugați? Rugăciunea în comun înseamnă împărtășanie, înseamnă asumarea celuilalt ca parte din eclezialitate. … La nici o întâlnire de dialog ecumenic noi nu purtăm veșminte. … Biserica Ortodoxă a fost mai strictă după Sinodul din Creta la aceste aspecte. … Biserica la Sinodul din Creta nu a acceptat astfel de lucruri.”

– min. 1:56:20: „Fără Sinodul din Creta nu am fi înțeles care e diferența între dialogul ecumenic și celelalte excese. Sinodul pune control asupra dialogului ecumenic. Nu am fi avut o afirmație clară împotriva căsătoriilor persoanelor de același sex, față de dreptul copiilor de a se naște, față de situația din diaspora. Nu există un argument clar prin care noi să ne trezim dezbinați după Sinodul din Creta. Cei care s-au tulburat după aceea erau la fel de tulburați și înainte.”

– min. 2:10:45: „Nu există o erezie a bisericilor nedepline. Eclezialitatea nu e ceva care să o tai cu bisturiul. Am arătat că Sf. Vasile cel Mare vorbește despre schismaticii care erau într-o erezie, nu erau schismatici pe motive administrative, că sunt încă din Biserică.”

Deși am redat aici toate pasajele importante, dintre care unele se repetă, viziunea de ansamblu poate fi verificată prin urmărirea discursului întreg. În rezumat, sunt afirmate următoarele idei:

1. În Creta a fost specificat clar faptul că Biserica Ortodoxă este singura Biserică una, sfântă.

2. Amendamentele pr. Teodor Zisis din consultările pre-sinodale au fost mai concesive, iar decizia finală este mai categorică.

3. Dialogul ecumenic nu se face în sensul de negociere, e fără compromisuri. Au existat progrese, cum ar fi faptul că romano-catolicii au recunoscut că nu a existat primat în primul mileniu și forma corectă a Crezului este fără Filioque. Un alt exemplu este că ortodocși i-au adus pe orientalii monofiziți prin dialog la concluzia de la Calcedon, dar nu s-a concretizat unirea din cauză că oamenii nu sunt pregătiți pentru ea.

4. Anatema înseamnă a nu mai avea nici dialog cu ereticii, nu doar condamnarea abaterii doctrinare. E ceva mai mult decât excomunicarea pentru erezie. Spre exemplu, cu arienii a existat dialog până la condamnarea lor sinodală.

5. Nu există comuniune în rugăciune cu ereticii, ci doar asistare la slujbele lor. Nu sunt folosite veșmintele liturgice. Smintelile ierarhilor în dialogurile ecumeniste sunt exagerate sau și-au cerut iertare pentru ele.

 6. Chiar și Sf. Ioan Damaschin a dialogat cu islamul, care era o sectă creștină.

7. Ecumenismul este rău doar ca ideologie. Atunci devine erezie.

8. În Colimbari a fost decisă evaluarea dialogului ecumenic. În caz că e steril, trebuie întrerupt.

9. Este negată teoria ramurilor (biserici nedepline), dar este reformulată, de fapt, sub o altă definiție, a unei eclezialități confuze, care nu poate fi tăiată cu bisturiul.

Este concludent pentru un credincios acest fel abordare a ereziilor?

Un punct foarte important care trebuie subliniat pe fond este acela că erezia nu este o simplă eroare doctrinară, formală, ci o atitudine de îndărătnicie. Erezia este lipsa cugetului bun în fața lui Dumnezeu, o lipsă de sinceritate și de căutare a adevărului. Desigur că dreapta sau buna credință reprezintă o legătură vie cu Dumnezeu, nu un set abstract de învățături pe care le jonglăm după propria pricepere. Apostolul Pavel înfățișează foarte expresiv acest lucru: „Ţinta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică, de la care unii rătăcind s-au întors spre deşartă vorbire, voind să fie învăţători ai Legii, dar neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire” (1Tim. 1:5-7). Așadar condamnarea ereziilor și a ereticilor nu este o simplă delimitare de învățători răi, ci o acțiune prin care se păstrează sănătatea credinței din Biserică. Așadar nu putem vorbi cu dezinvoltură despre eventuala unire cu Confesiunile anatematizate, ci cu mare îngrijorare și precauție. Nu cumva să ajungem și noi la aceeași stare mentală ca și aceia.

1. Afirmația că în documentul semnat în Creta despre participarea la mișcarea ecumenică este specificat clar faptul că Biserica Ortodoxă singură este Biserica una, sfântă, sobornicească este un fals. În acel text este omis cuvântul „singură”, care este esențial. Pr. Patriciu face aceeași greșeală ca și Arhim. Tihon din Sfântul Munte. De fapt, formula cretană consfințește teoria Bisericilor nedepline, dintre care Ortodoxia se identifică total cu Biserica apostolică, dar celelalte confesiuni nu sunt străine de aceea. Deci este o autoamăgire că dreapta credință a fost apărată în Colimbari și că ecumenismul nu a fost parafat prin decizie sinodală.

2. Antipatia față de Pr. Teodor Zisis este nejustificată pentru că el nu a pus în discuție recunoașterea sau acceptarea denumirii istorice a celorlalte „biserici și confesiuni”. Ci a combătut faptul de a caracteriza existența lor drept ontologică și a susținut înlocuirea cu expresia „de facto”. Adică Pr. Teodor contesta legătura legitimă a ereticilor cu Biserica. Pe lângă asta, ar trebuie ținut cont și de faptul că documentele în forma dezbătută la Conferințele la care a participat Pr. Teodor Zisis conțineau cu totul alte expresii și idei. Deci este vorba de o blamare răutăcioasă din partea Pr. Patriciu, care nu are deloc legătură cu faptele în sine. Refuzul Pr. Teodor de a mai participa la dialogurile ecumeniste pentru că s-a convins de minciuna lor este lăudabil, e o mărturisire, nu o rușine.

Abaterea din Creta nu a constat în faptul simplu că a fost folosit termenul de „biserică” pentru neortodocși, ci într-un context în care chiar are înțelesul real de Biserică. E posibil să fi fost utilizat acest cuvânt și în documente ortodoxe, cum ar fi condamnarea sinodală a unirii de la Ferrara-Florența din 1484, când se vorbește de „Biserica acelora” despre latini, însă considerându-i în afara lui Hristos. Este inacceptabil ca Ortodoxia să fie privită drept o Confesiune alături de altele din cadrul Bisericii.

3. Declarațiile comune teologice semnate în cadrul mișcării ecumenice au fost „evaluate pozitiv” în Creta, deși au existat în ele formulări smintitoare și contestate. Deși Pr. Patriciu spune că nu există negocieri, ci dezbateri teologice fără compromisuri, au fost semnate multe texte cu greșeli deja.

În dialogul cu catolicii, Declarațiile de la Balamand (1993), Ravenna (2007) nu sunt conforme cu credința ortodoxă și totuși au fost adoptate. Chiar dacă există încă discuții și dezbateri, acestea iau forma unei negocieri atâta vreme cât există acorduri parțiale. Iar până acum produc cel puțin o erodare a conștiinței ortodoxe.

În privința relațiilor dintre ortodocși și monofiziți, acestea nu s-au bazat niciodată pe înțelegeri conforme cu Sinodul Ecumenic de la Calcedon și este bine că nu a fost parafată unitatea liturgică. Avem multe pe conștiință, mai ales românii, în această privință, nicidecum lucruri de laudă.

Aici mai trebuie menționat faptul că hotărârea Conferinței de la Moscova (1948) nu a fost una de condamnare a ecumenismului, ci a criticat și refuzat participarea la mișcarea ecumenică la momentul respectiv („în planul lui actual”). Ulterior, în 1950, a fost redactată de către „Consiliul Mondial al Bisericilor” (CMB) Declarația de la Toronto (1950), care probabil că urmărea să evite obiecțiile aduse de ortodocși la Moscova. În orice caz, după 1961 mai toate Bisericile Locale au început să se înscrie în CMB. Acest fapt arată nu doar contradicțiile dintre acestea, ci și propria lor inconsecvență. dacă inițial unele Biserici au fost chiar membre fondatoare ale CMB, iar cele participante la Conferința din Rusia au respins participarea, acestea din urmă s-au răzgândit apoi, deși Declarația de la Toronto nu a adus dovada că nu se urmărește formarea unei Biserici ecumenice.

Cât privește argumentele Pr. Patriciu că au recunoscut catolicii în 1983 că forma corectă a Crezului este fără Filioque, nu are rost să fie luat în discuție atâta vreme cât nu aduce o dovadă palpabilă. Pe lângă faptul că nu este cu totul relevant acest lucru.

4. Faptul că anatema ar însemna un refuz al dialogului cu ereticii, nu condamnarea lor este o găselniță. Tocmai condamnările, definițiile, horos-urile Sinoadelor Ecumenice și nu numai ale lor conțin cuvântul anatema asupra unei erezii și asupra celor ce o susțin. Deci în mod limpede ea se pronunță de la început, nu după vreo rupere a comuniunii. Și nu înseamnă că nu mai consideră pe eretici demni de dialog, ci că sunt într-o greșeală pentru care sunt despărțiți de Biserică. Asta și înseamnă anatema, scoaterea din Biserică pentru înțelepțire și pentru a păzi turma credincioșilor în credința sănătoasă, cu cuget bun. De aceea se și rostește din nou anatematizarea tuturor ereziilor la Duminica Ortodoxiei.

Bineînțeles că există dialog cu ereticii condamnați; Biserica întotdeauna a făcut asta. Dar nu pentru a se uni cu ei, ci pentru a-i aduce înapoi, pentru a le pune în față adevărul spre pocăință. Pe când dialogul ecumenic este din start o semi-unire și recunoaștere a lor. Ca să rămân la exemplul Pr. Patriciu cu arienii, aceștia au fost condamnați în Alexandria, dar totuși a existat o deschidere față de ei și grijă să fie stârpit răul prin dezbaterea urmată de condamnare la Sinodul I Ecumenic de la Niceea câțiva ani mai târziu (325). Dimpotrivă, este o dovadă că există dialog cu ereticii și după anatematizarea lor, dar fără să fie pus în discuție statutul lor.

Tot de aceea și Sf. Marcu Evghenicul a purtat dialog cu latinii papistași. Dar nu a făcut concesii de credință. Aceștia erau anatematizați deja din 1054, act recunoscut de toate Patriarhiile din Răsărit încă de atunci. Acest fapt este recunoscut chiar și înainte de Sinodul unionist de la Lyon (1274). Patriarhul Ecumenic de atunci, Sf. Iosif, era conștient de natura dogmatică a rupturii și de anatema asupra latinilor, deși aceia nu erau numiți eretici, ci în mod impropriu schismatici pentru a nu adânci criza.

5. Există multe rugăciuni săvârșite în comun cu ereticii și alte manifestări de acest gen, care neliniștesc pe credincioși. Cum poate Pr. Patriciu să ignore aceste realități?

Spre exemplu, el spune că PS Ieronim și-a cerut iertare pentru gestul său de a împărtăși pe catolici, la fel ca și IPS Corneanu. Cel puțin despre cel din urmă se știe că nu doar că nu și-a renegat fapta de a se fi împărtășit la greco-catolici, ci și-a susținut-o chiar și după cercetarea sinodală din 2008 fără a fi caterisit.

Chiar și după Sinodul din Creta persistă obiceiul de a se face „octava de rugăciune” ecumenistă în luna ianuarie, chiar dacă mai restrâns. În toate aceste manifestări au fost purtate veșminte liturgice. Pretenția de a face diferența între rugăciune împreună și asistare la rugăciune este doar de natură să deruteze, nu să clarifice lucrurile. Desigur, au existat probabil și în trecut rugăciuni în comun, dar acelea au fost excepții, nu norme primite de cugetul Sfinților Părinți.

6. În mod limpede islamul nu a fost niciodată o sectă creștină, ci o religie cu totul diferită. Musulmanii se închină lui Alah, nu Sfintei Treimi, deci clar au alt Dumnezeu. Sf. Ioan Damaschin a intrat în dezbateri cu mahomedanii pentru că este firesc. Nu doar el a făcut acest lucru, ci și mulți alți Sfinți și Mucenici. Dar între polemica pe care au avut-o ei la dialogul frățesc ce este indus astăzi este diferență mare și esențială.

7. Ceea ce face ecumenismul să fie rău nu e faptul că e un –ism sau o ideologie, ci fundamentele sale eretice. Sf. Iustin Popovici nu l-a condamnat ca ideologie, ci ca „panerezie” sau erezia tuturor ereziilor. Discuția dacă naționalismul sau creștinismul sunt ideologii și sunt rele e de altă natură. Pe lângă aceasta, eu personal nu văd ce ar fi rău în ele. Deci Pr. Patriciu doar deviază de la subiect și denaturează lucrurile când vorbește de ecumenism greșit ca ideologie.

8. În continuarea ideii anterioare, subliniez că nu există ecumenism bun și nici vreo corectare a lui. În Creta nu a fost decisă evaluarea dialogului ecumenic în sensul întreruperii discuțiilor sterile, ajunse în fundătură. Dimpotrivă, acolo s-a afirmat că „dialogul teologic poate să continue după ces-a înregistrat dezacordul constatat” (art. 11 din documentul Relațiile…). Deși nu este spus în termeni hotărâtori, dar implicația este tocmai opusul a ceea ce a declarat Pr. Patriciu. Deci este vorba mai mult de o evaluare pentru a putea merge mai departe în ciuda evidenței că este neroditor și greșit.

9. Formula ecumenistă eretică parafată în Creta este cea a „Bisericilor nedepline”, o altă față teoriei ramurilor. Pr. Patriciu spune că nu poate fi vorba de acceptarea acestei concepții, dar el însuși vorbește de o eclezialitate pe care nu poți „să o tai cu bisturiul”. De fapt, tocmai în aceasta constă dogma ortodoxă despre Biserică, anume că ea este foarte limpede delimitată în mod vizibil. Există o ierarhie și o apartenență clară prin Botez și prin asumarea credinței. Nu putem vorbi de creștini cu jumătate de măsură sau eretici și schismatici parțiali.

Distincția pe care o face Sf. Vasile în al său canon 1 între eretici, schismatici și adunări ilicite (parasinagoguri) este cu referire la recunoașterea botezului și la modul primirii lor înapoi. Nu se pune problema nici o clipă dacă unii din aceștia fac sau nu parte din corpul Bisericii. Despre toți spune că s-au depărtat și s-au rupt. E drept că el afirmă într-un punct că schismaticii „sunt încă din Biserică”, dar în același timp spune că nu au continuitate (apostolică). El recunoaște practica Sf. Ciprian de a boteza chiar și pe schismatici, dar are îngăduință față de obiceiul unor a de a-i primi fără botez pe schismatici pe motiv că diferența nu ține de credință. Mai precis, schismaticii care „sunt încă din Biserică” sunt cei care s-au rupt, nu și cei botezați sau hirotoniți de aceștia. Altfel spus, nu e ca în cazul ereziei, când harul sacramental îi părăsește cu totul pe adepții ei după condamnare.

În fine, ca un amănunt, pe catari Sf. Vasile îi considera schismatici, nu eretici.

Concluzii

Tema ecumenismului este un vastă și aici am scris pe scurt doar cu referire la problemele ridicate de Pr. Patriciu Vlaicu. Greșelile dogmatice ale Sinodului din Creta le-am tratat separat mai pe larg, precum și într-o carte dedicată acestui subiect.

Din păcate, explicitările legate raporturile cu ereticii nu doar că nu aduc lumină și claritate în credința și legătura credincioșilor cu Dumnezeu, ci relativizează lucrurile și produc multă confuzie. Chiar ar fi nevoie de răspunsuri clare. Cauționarea smintelilor produse cu ocazia rugăciunilor și manifestărilor în comun cu eterodocșii sunt iertate foarte ușor fără ca măcar să fi existat părere de rău și retractare. Ba chiar există dovezi filmate că a existat participare la cultul săvârșit de Papa Ioan Paul II sau că Patriarhul Teoctist susține rostirea Crezului cu sau fără Filioque.

Există detalii dogmatice legate de ecleziologie, dar există și multe fapte strident greșite. Participarea IPS Teofan la cultul iudaic nu cu mult timp în urmă a trecut nesancționată cu totul, spre exemplu. Măcar de-ar fi fost renegat public acel gest, dacă și-ar fi primit certarea și îndreptarea potrivită!

Prea mulți se lasă adormiți de discursuri ca ale Pr. Patriciu, care amestecă adevărul cu minciuna, fapt ce este în sine reprobabil. Rămâne această întrebare extrem de serioasă, pe care o adresez chiar și Sfinției Sale: Prin ce ne definim noi ortodocși? Prin ce ne deosebim de secte și erezii dacă suntem gata să acceptăm tot felul de amăgiri?

Articole anterioare:
1. Organizarea și participarea la sinodul din Creta
2. Căsătoriile mixte.

Urmează:
4. Întreruperea pomenirii.

Falsuri în pledoaria Pr. Patriciu Vlaicu pro Sinodul din Creta (2) – Căsătoriile mixte

Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a fost participant ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Acesta este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Este una din cele mai autorizate voci să vorbească pe acest subiect. Mai ales în contextul în care tema aceasta este acoperită cu tăcere la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a o aborda.

Într-o conferință on-line recentă, a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă pe acest subiect, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe subiect. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate își va pune probleme, după cum singur declară că este dispus să răspundă celor interesați.

Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu facă notă discordantă. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință nebună, care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.

Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.

Nunta din Cana Galileii, unde Mântuitorul a prefăcut apa în vin
Sursă imagine: lumini in cetate

Căsătoriile mixte

O problemă stringentă și actuală cu care se confruntă Ortodoxia astăzi o constituie căsătoriile mixte. Este îngăduită cununia religioasă a unui ortodox cu un eretic sau cu cineva de altă religie? Ce împiedică sau care ar fi condițiile în care poate conviețui partea ortodoxă cu cea neortodoxă? Mai ales în diaspora, unde credincioșii trăiesc printre oameni de alte confesiuni, dar și în țară există posibilitatea de a se confrunta cineva cu dilema dacă să accepte sau nu o căsătorie mixtă. Mai bine spus, Biserica este provocată să dea un răspuns la această situație. Această temă a fost decisă în Creta prin interzicerea cununiilor cu cei de alte religii și permisiunea doar prin iconomie cu ereticii (orientali, catolici sau protestanți), în ciuda unor canoane care reglementau dinainte această chestiune.

Pr. Patriciu a formulat unele observații corecte pe acest subiect, cum ar fi că la Sinod au fost condamnate căsătoriile între persoane de același sex și parteneriatele civile. Însă are și poziționări discutabile, care ar putea fi rezumate în aceste afirmații:

min. 24:40: „Familia este unirea sacramentală dintre un bărbat și o femeie. Biserica nu are un document oficial pe această temă pentru că abia din sec. XIX și sec. XX căsătoria devine o afacere a statului, o problemă a statului; până atunci Bisericile făceau căsătoriile, ori în sec. XIX statul a dublat oficierea religioasă cu o oficiere civilă.”

– min. 25:25: „Biserica Ortodoxă nu a avut până acum un text oficial care să condamne în mod ferm avorturile.”

La secțiunea Întrebări și răspunsuri:

– min. 18:35: Căsătoriile mixte civile creau dezordine în imperiu. „Dar același canon (72 trulan) spune, așa cum spune și Sfânta Scriptură, că, dacă este căsătorit un ortodox cu un eterodox, nu trebuie să se despartă, deci dovada este că nu există o incompatibilitate canonică între viețuirea unui ortodox cu un neortodox. Și această incompatibilitate este misionară, datorită unui context. De aceea în Biserică întotdeauna au existat căsătorii mixte, iar Sinodul din Creta spune foarte clar același lucru… că situația pastorală din fiecare comunitate este cea care generează atitudinea pastorală a fiecărei Biserici autocefale.”

– min. 20:00: „Decizia de a binecuvânta cununiile mixte nu face dintr-un neortodox ortodox” Pentru partea ortodoxă „nu o mai consideră a fi în concubinaj. Și atunci acceptă să săvârșească căsătoria mixtă, ritualul căsătoriei bisericești, tocmai pentru a nu o mai considera în afara rânduielii în mod absolut. … Deci cel ortodox se împărtășește, iar cel neortodox nu se împărtășește în biserică.”

– min. 24:25: „Decizia Sinodului din Creta nu schimbă [situația] cu nimic. Exact același lucru îl avem încă din perioada împăraților bizantini.”

– min. 26:00: „Biserica Georgiei, spre exemplu, care a fost împotriva documentului cu căsătoriile mixte, în eparhiile din diaspora dă binecuvântare pentru căsătorii mixte.”

– min. 26:40: „Rezultatul unei rigori dusă dincolo de discernământul pastoral este îndepărtarea celui ortodox de Biserica Ortodoxă.” Altfel, copiii sunt botezați catolici (eterodocși).

– min. 34:10: „Biserica Rusă acceptă căsătoriile mixte și chiar îi primește pe catolici prin spovedanie, inclusiv pe cei hirotoniți. Avem un caz foarte clar (Gabriel Bunge).”

– min. 35:00 „Biserica Georgiei a avut o opțiune foarte clară împotriva căsătoriilor mixte pentru că pentru ei, au spus-o în mai multe rânduri, căsătoria mixtă înseamnă inclusiv căsătoria inter-etnică. Pentru ei frica cea mare nu este căsătoria din diaspora dintre catolici și ortodocși, pentru că episcopii georgieni dau dispense pentru căsătorii  mixte, ci pentru a nu se amesteca georgienii cu armenii, cu care sunt în conflict în țara lor.”

– min. 37:50: „Singura consecință a căsătoriilor mixte este că cel ortodox rămâne ortodox și se poate împărtăși. Dacă nu ar face taina nunții pentru cel ortodox, la care ar fi și cel neortodox, atunci nu s-ar putea împărtăși cel ortodox pentru că nu putem împărtăși pe cei ce sunt în concubinaj.”

Așadar pot fi desprinse următoarele idei generale:

1. Căsătoria trebuia definită ca fiind o unire sacramentală și să nu fie confundată cu oficierile de la starea civilă.

2. Cununia mixtă are impedimente ce țin de misiune, de latura socială, nu de taina sacramentală. Întotdeauna au existat căsătorii mixte în Biserică și canonul 72 trulan le permite.

3. În cazul unei cununii mixte, partea ortodoxă rămâne ortodoxă și se poate împărtăși, iar cea neortodoxă nu devine membră a Bisericii Ortodoxe. Altfel, ar fi trăit în păcatul concubinajului.

4. Biserica Rusă și cea Georgiană permit cununiile mixte.

5. Rigoarea prea mare în această privință poate duce la îndepărtarea credincioșilor de Biserica Ortodoxă.

6. În Creta au fost condamnate pentru prima dată avorturile.

Poate un credincios sincer să primească perspectiva Pr. Patriciu asupra căsătoriilor mixte?

Provocarea unei căsătorii cu cineva de altă credință privește pe tineri, care trebuie să țină cont în sentimentele lor și de cerințele credinței. Pe de altă parte, conducătorii Bisericii fac calcule să-și păstreze sau chiar să-și înmulțească turma. Cât de netrecut este impedimentul diferenței de credință? Pot fi înfrânte alegerile sufletești? Este mai important numărul sau calitatea credincioșilor?

Deși vorbește de caracterul sacramental al cununiei religioase, permisivitatea față de oficierea căsătoriilor mixte este susținută prin argumente de tip social sau așa-zis misionare. Jonglarea aceasta între planul religios și cel civil nu face decât să ducă la desacralizarea vieții bisericești. Orice credincios va trebui să aleagă între a considera căsătoria o taină ce se petrece în fața și prin lucrarea lui Dumnezeu sau o simplă formalitate, cu nimic diferită de contractul pe care-l oferă statul. Iar dacă simțul religios al multora este tocit sau amețit de fantezii lumești și trupești, ușor vor putea confunda trăirea emoțională a unirii prin căsătorie cu bucuria angajării pe o cale binecuvântată de Dumnezeu. Așadar ne vom folosi de legile bisericești în această privință pentru o bună orientare.

1. Încă din vechime căsătoria era oficiată de preoți în Biserică. Mărturie în acest sens este canonul 11 al lui Timotei al Alexandriei, în care se face referire la clericul care oficiază o cununie. Cu siguranță că această practică a fost de la început, din vremea apostolică. Este evident că existau și căsătorii civile, care erau oficiate de necreștini, însă Biserica făcea diferență între unele și altele, a avut mereu propriile criterii despre cununie.

Chiar dacă abia în ultimul secol a apărut diferența în statele ortodoxe între căsătoria religioasă și cea civilă, statutul sacramental al Tainei Cununiei era unul bine cunoscut. Sinodul din Creta nu face în această privință decât să afirme un lucru deja statornicit. El nu ridică nicidecum valoarea căsătoriei, nu aduce nimic în plus.

2. Dacă citim cu atenție canonul 72 trulan, se observă că el nu permite în nici un chip oficierea căsătoriei mixte, adică între ortodocși și neortodocși. Ba chiar poruncește ca o astfel de cununie, dacă ar fi încheiată, să fie desfăcută. Este permis să rămână împreună cu partenerul de viață doar cuiva căsătorit înainte de a trece la ortodoxie, după sfatul Sf. Ap. Pavel (1Cor. 7:12-13). Iată și textul canonului (tradus din grecește):

„Să nu fie permis să se lege un bărbat ortodox cu o fe­meie eretică, nici să se căsătorească o femeie ortodoxă cu un bărbat eretic, ci de s-ar şi vădi că s-a făcut un lucru ca acesta de către vre­unul dintre toţi, nunta să fie socotită nevalidă şi căsnicia nelegiuită să se desfacă; căci nu trebuie a se amesteca cele ce neamestecate, nici să se împleticească lupul cu oaia şi nici soarta păcătoșilor cu partea lui Hristos; iar dacă ar încălca cineva cele orân­duite de noi, să se afurisească. Iar dacă unii, aflându-se încă în necredinţă şi nefiind încă număraţi în turma ortodocşilor, s-au potrivit întreolaltă prin nuntă legiuită, apoi unul dintre ei, alegând binele, a alergat la lumina adevărului, iar celălalt a fost ţinut de legătura rătăcirii, nealegând să privească razele dumnezeieşti; dacă cea necredincioasă binevoiește să convieţuiască cu cel credincios sau, dimpotrivă, cel necredincios cu cea credincioasă, să nu fie despărţiţi, după dumnezeiescul Apostol: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeie şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbat” (1Cor. 7:14).”

Aprecierea Pr. Patriciu că nu există o „incompatibilitate canonică” pentru a conviețui partea ortodoxă cu cea neortodoxă este cel puțin pripită. Pentru că Sf. Ap. Pavel dă un sfat în acest sens de la el însuși, nu de la Domnul (1Cor. 7:12). Altfel spus, nu există o lege în acest sens, ci discernământul săi îi spune că e mai bine să se procedeze astfel. Dumnezeu nu legiuiește o legătură cu cineva neortodox, dar, într-o astfel de situație, este de preferat să nu fie ruptă.

Mai mult, prescripția de a fi desfăcută căsătoria care s-ar face între o persoană ortodoxă și una neortodoxă dovedește un impediment foarte serios. Aici nu este o motivație de natură socială, ci duhovnicească: nu există amestecare între creștinii lui Hristos și păgâni.

3. Singurul scop al căsătoriilor mixte, potrivit Pr. Patriciu, pare a fi acela de a permite părții ortodoxe să se împărtășească, să scape de canonisirea păcatului concubinajului. Pe lângă aceasta ar trebui menționată și consecința nedorită a sincretismului religios prin obișnuința cu credința celuilalt și o piedică serioasă în a trăi propria credință așa cum s-ar cuveni.

Totuși nici măcar concubinajul nu este evitat pentru că el nu se dizolvă prin artificii formale. Păcatul nu constă în lipsa Tainei Cununiei, ci în conviețuirea într-un mod neplăcut lui Dumnezeu, fără credința și faptele aferente cerute de El. Totul ține de voință și conștiință, nu de legătura exterioară; de suflet, nu de trup. Păcatul aduce moarte nu prin încălcarea unei reguli, ci prin cugetul greșit al inimii.

Pe lângă faptul că Biserica nu poate oficia o slujbă cuiva care nu este membru al ei, starea de conviețuire nu după voia lui Dumnezeu rămâne. Pe mai departe viața în cuplu nu va însemna rugăciune, fapte ortodoxe, asumarea unor principii drept slăvitoare. Oricât ar rămâne de ortodox unul, tot nu va trăi cum se cuvine pentru că devine una cu cineva care ține la valori și principii străine, potrivnice. Și asta prin propria sa alegere, nu din vreo constrângere exterioară. Vinovăția nu poate fi înlăturată decât prin anularea, depărtarea de la fapta rea, adică desfacerea căsătoriei greșit încheiate.

Soluția propusă de Pr. Patriciu de a permite căsătoria mixtă pentru ca cel ortodox să nu mai trăiască în concubinaj și să se poată împărtăși vine în contradicție cu canonul 26 al Sf. Vasile cel Mare, care declară că „desfrâul nu este nuntă, nici început de nuntă”, ci este preferabilă despărțirea și îngăduită căsătoria dacă ei vor cu tot dinadinsul. Aceasta înseamnă că Biserica trebuie să cultive dragostea adevărată, virtuoasă, nu cea robită de patimile trupești. Provocarea cea mai mare este lupta împotriva pornografiei și desfrânării în general.

În fine, răspunsul dacă se poate cununa cineva cu un neortodox îl găsim tot în legea Bisericii, cum ar fi canonul 14 de la Sinodul IV Ecumenic. În acesta, dar și în altele, este permisă oficierea căsătoriei doar după ce partea neortodoxă primește să treacă la credința dreaptă.

4. Faptul că unele Biserici, cum sunt cea Rusă și cea Georgiană, permit cununiile, acesta nu este un argument canonic. Chiar dacă unele nu au acceptat Sinodul din Creta, asta nu înseamnă că toți sau majoritatea ierarhilor și credincioșilor sunt niște modele în toate aspectele.

5. Tinerii se pot lovi adeseori de intransigența Bisericii și să se îndepărteze de ea. Dar scopul nu trebuie să fie acela de a-i ține pur și simplu creștini cu numele, ci de a-i transforma pe interior. Apostolul Pavel chiar spune că Hristos nu l-a trimis să boteze, ci să bine-vestească „nu cu înțelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos” (1Cor. 1:17). Altfel spus, Mântuitorul nu vrea o Biserică la număr, ci curățată de păcate și păzind cuvântul adevărului Său.

6. Oricine poate intui că nu în Creta au fost condamnate pentru prima dată avorturile. Există un șir de canoane care interzic acest păcat: 91 trulan, 21 Ancira, 3, 52 Vasile. Aceste prevederi au valoare ecumenică de mult timp. Sigur că este bine că a fost reafirmat acest lucru, dar nu e un motiv suficient pentru a convoca un Sinod, ca să fie spuse lucruri deja statornicite, ca să nu mai vorbim de inovații.

Concluzii

Din textul referitor la Taina Căsătoriei, problematică este permisiunea prin iconomie, în anumite situații, de a fi oficiată cununia mixtă între un creștin ortodox și un eretic. Această îngăduință vine în evidentă contradicție cu prevederile canonului 72 trulan, dar și cu alte canoane, care prevăd desfacerea unei astfel de legături dacă ar fi contractată. Practic, includerea iconomiei o transformă cumva în regulă.

Diferența fundamentală este aceea că se observă o schimbare de perspectivă. Dacă Sfinții Părinți, începând de la Apostolul Pavel, vedeau în căsătorie o taină și o legătură sacramentală, sfântă, Sinodul din Creta doar declară acest lucru formal, dar îl tratează ca pe o unire pământească, omenească, nu de la Dumnezeu. Cuvintele Mântuitorului sunt ferme: „Ceea ce Dumnezeu a împreunat omul să nu despartă” (Mt. 19:6), arătând că nu e vorba doar de o convenție pur formală. Deci nu poate fi imaginată nici o iconomie între sfințenie și Satana, după canonul 72 trulan. Nu există scopuri pastorale sau așa-zis misionare care să justifice un asemenea pogorământ fărădelege pentru că nu este păstrat ortodoxul în duhul Bisericii, ci e aruncat în mrejele celui rău.

Impedimentele la împărtășire pentru cei care trăiesc necununați nu trebuie să ducă la o astuparea conștiinței prin fentarea legii, ci la problematizarea cea bună, la neliniștea care să ducă la trezirea și înțelegerea păcatului. Chiar dacă acest lucru presupune un efort mare și poate chiar suferință, nimic nu este mai prețios decât crucea. Nimeni nu s-a suit la cer în puf și mângâiat pe creștet în greșeala lui.

Avem datoria de a privi cum se cuvine taina nunții și viețuirea în familie, care presupune respectarea mai multor principii, conviețuirea înțeleaptă a soților și educarea sănătoasă și morală a copiilor. Tinerii trebuie să înțeleagă înălțimea căsătoriei și să fie îndemnați să se ridice la exigențele ei, nu să fie abandonați unei viziuni la un nivel sărac, trupesc. Din această perspectivă, Sinodul din Creta subminează grav familia, iar Pr. Patriciu nu are argumente serioase pentru a îndreptăți cele de neconceput.

Am scris anterior despre 1. Organizarea și participarea la sinodul din Creta.

Urmează:
3. Ecumenismul/Relația Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine
4. Întreruperea pomenirii.

Falsuri în pledoaria Pr. Patriciu Vlaicu pro Sinodul din Creta (1) – Organizare și participare

Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a participat la el ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Pe lângă aceasta, este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Deci este una din cele mai autorizate voci să vorbească „de bine” pe acest subiect. În contextul în care tema este îngropată într-o tăcere vinovată la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a fi abordată.

Într-o conferință on-line recentă, Pr. Patriciu a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe temă. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate va avea bunăvoința să-și revizuiască poziția, după cum singur declară că este dispus să răspundă provocărilor.

Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu-și facă probleme de conștiință, ci să fie obedienți. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință ce pare nebună în ochii lumii (cf. 1Cor. 1:19), care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.

Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.

„Observatori” eretici la Sinodul din Creta (Foto: Flickr, Holy Council)

Organizarea și participarea la Sinodul din Creta

Unul dintre cele mai discutate aspecte legate de Sinodul tâlhăresc din Creta a fost acela al organizării. Este important de văzut care a fost imperativul întrunirii lui și cum a fost pregătit terenul. Au existat, pe ultima linie critici privind regulamentul de funcționare, drept pentru care trei Biserici Locale nu au onorat cu prezența, iar una (Antiohia) a invocat drept motiv al absentării conflictul cu Patriarhia Ierusalimului pe tema jurisdicției asupra Qatarului. Adoptarea deciziilor finale a fost făcută printr-un vot original, inovativ față de tradiția dintotdeauna a Bisericii. La fel, receptarea ulterioară este una care ridică probleme.

Ce spune Pr. Patriciu în privința acestor aspecte?

– min. 4:35: „Canonul 37 apostolic spune foarte clar că, atunci când sunt probleme, episcopii trebuie să discute împreună. Dacă sunt probleme la nivel regional, trebuie să discute episcopii dintr-o regiune. Dacă sunt probleme care privesc Biserica întreagă, sunt Sinoade lărgite… doar 7 dintre ele au fost asumate, recunoscute ca fiind Ecumenice.”

– min. 7:20: Canonul 76 al Sinodului din Cartagina (84 din Pidalion) prevede: „de câte ori se organizează un Sinod, să se creeze delegații ale Bisericilor.”

– min. 10:30: „În 1902 a fost prima inițiativă (de convocare a unui Sinod general) a Patriarhului Ioachim al III-lea… pentru că lumea era tulbure la începutul sec. XX, era plină de lucruri noi.”

– min. 29:40: „Acest document nu este un document nou, a fost elaborat începând cu 1968 și persoane care acuma sunt foarte împotriva acestui document au făcut parte din dialogul ecumenic cu celelalte comunități creștine și și-au adus contribuția la aceste documente.”

– min. 30: 25: „Dacă nu se întrunește Sinodul, așa cum spune canonul 19 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, se provoacă dezordine, este important să aibă loc întruniri sinodale.”

– min. 31:55: „Dacă vreo Biserică din cele prezente ar fi manifestat obiecții față de vreun document, acel document pur și simplu nu ar fi fost adoptat, de aceea este o greșeală din partea Bisericilor care nu au participat.”

– min. 32:50: „Primul lucru sau cel mai important este că la Sinodul din Creta s-au întâlnit Bisericile.”

Secțiunea întrebări și răspunsuri:

– min 3:25: „Semnătura tuturor episcopilor a fost un act de participare.”

– min. 5:15: „Nu văd cum Biserica Serbiei ar fi putut să accepte semnarea unui document, să nu ridice dreptul de veto dacă majoritatea episcopilor n-ar fi fost de acord…”

– min. 5:40: „Unii sinodali au spus că nu au semnat din motivul acesta, alții că au avut o reținere, dar ideea era de consens. N-au fost rețineri atât de mari încât să nu fie adoptat documentul.”

– min. 6:30: „Sinodul nu poate fi contestat ca fiind Sinod.” „Patriarhia Moscovei nu a contestat Sinodul din Creta, nu l-a negat, ci a arătat că nu a fost Sinodul la care se așteptau să fie. Biserica Bulgariei la fel, chiar dacă zice că nu a fost nici mare, nici sfânt, e pt. că nu a participat…” „Toate Bisericile care nu au participat își exprimă dorința de a continua această lucrare sinodală.”

– min. 10:40: „În ianuarie 2016 toate Bisericile autocefale au fost de acord cu convocarea Sinodului.”

– min. 11:40: „În ultima clipă Biserica Bulgariei a anunțat prima că ea nu participă, deși ea a trimis la Secretariatul Sfântului și Marelui Sinod inclusiv lista participanților, din care făcea parte chiar și fostul rege al Bulgariei, Simeon… Motivele pentru care s-au retras au fost complicate, complexe.”

– min. 13:00: „Noi, Patriarhia Română, am preluat toate observațiile pe care Patriarhia Georgiei le-a trimis și a încercat să le pună în discuție.”

– min. 32:35: „Întrebare: Biserica Georgiei a respins la întâlnirea presinodală de la Chambesy textul despre căsătoria mixtă, acesta este motivul neparticipării. Răspuns: Da, Biserica Georgiei a fost împotriva căsătoriilor mixte, dar nu a refuzat participarea. Dovada este că Biserica Georgiei a trimis Sfântului și Marelui Sinod amendamente la document. … Și-a trimis lista cu delegații ei, dar a decis în ultima clipă să nu participe.”

– min. 1:51:30: „În cadrul Sfântului și Marelui Sinod au fost discuții frumoase, nu au fost tensionate. Au fost în contradictoriu, la anumite momente, dar nu au fost discuții care să fie agresive.”

Sintetizând pledoaria Părintelui Patriciu, el afirmă:

1. A fost necesară convocarea Sinodului pentru că există canoane care prevăd obligația întrunirii Sinoadelor și participării episcopilor la ele pentru a rezolva problemele care apar. Prima inițiativă a convocării unui Sinod general a fost în 1902 din partea Patriarhului Ecumenic Ioachim al II-lea.

2. Pe baza canonului 76 Cartagina, care menționează posibilitatea formării unor delegații, este sugerat faptul că a fost normală participarea doar a unor reprezentanți, nu a tuturor ierarhilor din toate țările.

3. În Comisiile pre-sinodale, care au pregătit documentele de lucru, a existat dezbatere autentică și fructuoasă. Chiar dacă unii au o altă poziție astăzi decât Sinodul, asta se datorează faptului că nu sunt ei consecvenți cu ei înșiși.

4. Toate Bisericile și-au dat acordul în ianuarie 2016 pentru întrunirea Sinodului, deci absențele au fost nejustificate, țin de motive neîntemeiate.

5. Bisericile Bulgară și Georgiană au fost de acord cu participarea, dar s-au răzgândit nefondat în ultima clipă.

6. Chiar dacă unele Biserici nu au participat, poziția lor a fost reprezentată de celelalte. Spre exemplu, amendamentele georgienilor au fost preluate de delegații români.

7. Respingerea textului despre căsătorie de către georgieni nu a fost un motiv pentru neparticipare.

8. Semnăturile participanților au fost un act de participare, nu un vot. Documentele au fost adoptate prin consens.

9. Textele au fost adoptate prin unanimitate și orice împotrivire constituia un impediment să fie semnate.

10. Sinodul nu este respins de nici o Biserică din cele absente, ci doar nu se supun pentru că nu au participat.

Combaterea afirmațiilor. În ce constau erorile

Perspectiva de mai sus păcătuiește prin aceea că este părtinitoare, asamblată în așa fel încât să dea bine. Nu pornește de la observarea obiectivă a faptelor cu conștiință curată, ci de la dorința de a arăta că Sinodul a fost corect organizat. Așa se face că nu sunt interpretate canoanele și tradiția Bisericii în duhul și litera în care au fost formulate, ci doar sunt scoase din cadrul lor și potrivite într-un context favorabil. Desigur că cine nu este familiarizat cu spiritualitatea ortodoxă, nu va percepe erorile și se va mai comod să accepte explicații facile, însă nu la fel va reacționa un credincios serios.

1. De dragul argumentării că prezența a fost obligatorie, Părintele invocă o serie de canoane care se referă la o speță puțin diferită. Această teorie a fost formulată de unii episcopi și teologi ai Patriarhiei Ecumenice chiar și în vremea întrunirii Sinodului din Creta, în 2016. Dar canoanele 37 ap., 5 I Ec., 19 IV Ec., 8 trulan, 6 VII Ec., 20 Antiohia, 18 Cart. (26 în Pidalion) vorbesc despre Sinoadele regionale anuale.

Pentru a fi clar, trebuie știut că Sinoadele pot fi Ecumenice, Locale și regionale. Cele ecumenice sunt acelea la care sunt prezente toate Bisericile Locale sau au trimis reprezentanți sau deciziile lor au fost recunoscute ulterior în unanimitate. Există 7 astfel de Sinoade consacrate, dar au mai fost întrunite o seamă care aspiră la acest statut. Cele Locale sunt acelea la care nu au participat toate Bisericile, ci doar dintr-o regiune mai întinsă, din diferite zone. Aceste două categorii se referă la Sinoade întrunite în mod extraordinar, pentru a rezolva probleme punctuale, îndeosebi de credință. Pe lângă acestea, mai există Sinoadele regionale, ale unor mitropolii sau Patriarhii, care se adună regulat de două ori pe an sau cel puțin o dată.

Canoanele menționate se referă la cel de-al treilea tip de Sinoade și prevăd obligația episcopilor de a participa la ele pentru a fi rezolvate problemele curente care apar în Biserici Locale. Ele nu au în vedere Sinoadele extraordinare (Ecumenice sau Locale). Așadar canonul 19 al Sinodului IV Ecumenic nu poate fi aplicat Sinodului din Creta, ci celor din cuprinsul Bisericilor autocefale. Deci nu a fost obligatorie prezența în Colimbari. Cu cât se angajează să fie mai mulți participanți, cu atât valoarea și reputația crește sau, dacă sunt mai puțini, scade.

S-a făcut propunerea să existe un astfel de Sinod la o perioadă regulată de 7 sau 10 ani. Dar această perspectivă este susținută de posibilitățile tehnice actuale de comunicare globale, nu de cerințele funcționale, canonice și structurale ale Bisericii Ortodoxe. Ea este organizată, conform canonului 34 apostolic, pe regiuni configurate pe criterii etnice: „episcopii fiecărui neam/nații (ἔθνος)” trebuie să se constituie în jurul unui întâistătător. Așadar problemele administrative apar la nivelul Bisericilor autocefale și sunt tratate de Sinoadele lor, iar cele generale, care țin îndeosebi de credință, necesită cercetare sinodală extraordinară doar atunci când apar provocări punctuale, cum sunt ereziile.

Dar și felul cum s-a ajuns la convocarea Sinodului a urmat această logică defectuoasă. Așa cum menționează Pr. Patriciu, prima inițiativă a avut loc în 1902, dublată de o altă Enciclică a Patriarhiei Ecumenice din 1920. Ambele acțiuni sugerau o unire cu catolicii și protestanții sau măcar o discutare a ei la nivel pan-ortodox. În același timp, a fost sugerată și introducerea calendarului gregorian. Aceste două subiecte au stat mereu în legătură, din păcate, ceea ce a atras repudierea din partea mediului ortodox sănătos. În general, au fost reacții de eschivă, amânare sau chiar de critică. În loc să fie pusă problema ecumenismului în sensul condamnării lui, acesta era promovat ca o oportunitate de luat în calcul. Confruntarea dintre moderniști, reprezentați îndeosebi de Patriarhia Ecumenică, și tradiționaliști a dus la convocarea Sinodului din Creta într-o formulă nereprezentativă pentru Ortodoxie, forțată și păgubitoare, de impunere a unei noi linii inovatoare, care nu poate fi susținută prin apelul la canoanele și tradiția ortodoxe.

2. Este invocat canonul 76 Cartagina pentru a justifica formarea unor delegații din cel mult 25 de episcopi din fiecare Biserică autocefală. Dar, cum am scris deja, acest canon, ca și al 18-lea (26 din Pidalion), se referă la dezbateri sinodale regionale, de data aceasta la nivelul Africii de atunci. Din punctul meu de vedere, nu este necanonic faptul că nu au fost invitați toți episcopii de pretutindeni, ci că nu a existat o reprezentativitate reală, mai ales că prezența a fost una slabă comparativ cu trecutul. Biserici mari, ca cele din România, Rusia, Georgia, Grecia să zicem, au fost puse pe plan de egalitate cu altele mai mici, cu mult mai puțini episcopi. Poate ar fi fost mai nimerită o proporționalitate, nu o nivelare a lor. Chiar dacă a participa prin reprezentanți nu este un lucru necanonic, ci corect, când nu există posibilitatea să se întrunească laolaltă mai mulți, totuși pare că s-a urmărit o alegere selectivă intenționată a participanților și o excludere a clerului inferior și a mirenilor.

3. Părintele Patriciu face referire la poziția Pr. Teodor Zisis, care a fost membru în Comisia pre-sinodală, care s-a ocupat cu redactarea textelor ce urmau să fie discutate în Sinod. În mod normal, hotărârile oricărui Sinod sunt redactate de către participanți. De data aceasta, discuțiile au pornit de la niște texte discutate în prealabil de comisii speciale din care făceau parte delegați din toate Bisericile Locale. Aceasta pentru că presiunea întrunirii unui Sinod pan-ortodox a apărut îndeosebi după introducerea calendarului îndreptat. În anii ’30 sârbii au cerut să fie discutate mai multe subiecte, nu doar acesta. Atunci au fost stabilite mai multe teme ce au fost dezbătute în prealabil și urmau să fie definitivate în cadrul Sinodului.

Din comisiile pre-sinodale a făcut parte și Pr. Teodor Zisis. În procesele verbale care consemnează discuțiile care au avut loc, este menționată propunerea Părintelui de a schimba expresia „existența ontologică” a celorlalte Biserici și Confesiuni cu „existența de facto”. Fără a ține cont că poziția Pr. Teodor a fost una corectă și ortodoxă, el a fost criticat că ar fi „autorul direct al acestei formulări”, care este cea mai controversată. În primul rând, nu a fost autorul, ci criticul ei în 1986, iar în al doilea rând, paragraful respectiv a fost reformulat total în 2015, la a 5-a Conferință presinodală. Se observă că documentul despre relația cu „restul lumii creștine” a fost rescris pe ultima sută de metri, între hotărârea din 2014 de a fi convocat Sinodul și întrunirea lui efectivă în 2016, tocmai pentru a conține teoriile ecumeniste. Așadar este absolut normal ca Pr. Teodor Zisis să fie împotriva textului sinodal pentru că e în contradicție cu ce a susținut el dintotdeauna.

Pr. Patriciu duce mai departe niște acuze fără a lua în seamă că au fost demontate și sunt inconsistente. Nu este interesat atât de mult de fondul problemei, cât de manipularea celor neștiutori.

4. Este adevărat că Patriarhii au fost de acord cu întrunirea Sinodului la Sinaxa Întâistătătorilor din ianuarie 2016, însă decizia lor urma să fie validată în Sinodul fiecărei Biserici Locale și să fie desemnați delegații. Așa s-a întâmplat în practică și acest lucru reiese din faptul că Regulamentul de funcționare (art. 2.3) prevedea ca Patriarhul Ecumenic să trimită invitații celorlalte Biserici autocefale. În practică, patru dintre ele au ales să nu participe, invocând diverse motive.

5. Bulgarii au refuzat participarea pe ultima sută de metri, însă motivele au fost întemeiate. Principalul a fost acela că documentele aflate în discuție nu putea fi modificate decât prin unanimitate. Practic, participanții, conform regulamentului, nu puteau schimba nimic decât dacă toate Bisericile erau de acord (art. 11.2). Deoarece existau formulări greșite, imposibilitatea practică a modificării lor făcea ca deciziile să fi fost luate dinainte de comisiile pregătitoare, nu de sinodalii semnatari. Spre exemplu, dacă georgienii nu acceptau pogorământ pentru căsătoriile mixte, ei nu puteau modifica textul decât cu acordul tuturor. Era suficient ca o singură delegație să nu accepte și forma finală rămânea cea pre-sinodală. În aceste condiții, sunt de înțeles bulgarii și georgienii că nu s-au prezentat la o asemenea procedură.

6. Faptul că observațiile georgienilor au fost preluate de delegația română este o simplă teorie pentru că important era nu doar să fie prezentate, ci și susținute. Biserica Georgiei a făcut asta mai ferm prin faptul că nu au participat, pe când delegația română a făcut concesii.

7. Nesemnarea textului despre căsătorie de către georgieni ar fi trebuit să constituie un motiv îndestulător ca Sinodul să nu se întrunească pentru că dezbaterea temelor presinodale nu a fost încheiată. Conform regulamentului (art. 8.2), acesta nu ar fi trebuit dezbătut din acest motiv. Ba chiar definitivarea discuțiilor pe texte era o condiție fără de care nu putea fi convocat Sinodul în totalitate, după cum rezultă din art. 2.1 din Regulament. Aceasta arată că au fost presate lucrurile, că nu se ajunsese la un consens real, ci la unul forțat, artificial. Mai mult, regulamentul însuși nu a fost semnat nici de antiohieni și georgieni, ceea ce ridică o problemă serioasă cu privire la consimțământul pentru întrunirea Sinodului. Aceste aspecte arată vicii de procedură.

8. Au fost în total 25 de ierarhi (15%) care nu au semnat documentele finale din Creta, îndeosebi cel legat de ecumenism. Acest lucru nu a fost, într-adevăr, un impediment pentru adoptarea deciziilor finale. În mod normal, pe o temă dogmatică nu există votare, ci ori unanimitate, ori excluderea din comuniune. Dar posibilitatea ca la Sinodul din Creta unii episcopi să nu semneze și totuși votul să se facă la nivel de delegații ale Bisericilor locale a dus la situația ca ei să rămână în comuniune cu ceilalți. Acest fapt produce o mare dezordine și răvășire. În felul acesta, coexistă dreapta-credință cu erezia. Avem un fel de consens fără unanimitate, ceea ce este absurd. Aceasta este o inovație gravă și care subminează stabilitatea Bisericii, introduce o stare de compromis în materie de credință.

Unii din episcopii care nu au semnat au argumentat destul de elocvent că ei consideră eretic cel puțin un document. Adică nu e o poziționare oarecare, nu e un lucru de joacă. Din păcate, atitudinea lor nu este dusă până la capăt, să condamne explicit Sinodul și chiar să refuze comuniunea cu semnatarii lui.

O situație delicată este cea a sârbilor. Aceștia au anunțat, la un moment dat, că nu vor participa la Sinod. Apoi 17 din cei 25 de delegați nu au semnat documentele. Totuși Biserica lor și-a dat votul de aprobare, apoi au acceptat deciziile în Sinodul lor local.

Aceste inconsecvențe nu produc încredere, ci confuzie, impresia că totul este la mica înțelegere sau chiar supus unor presiuni ilicite.

9. Deși prevederile regulamentului de funcționare erau ca modificările să fie făcute prin unanimitate, nu s-a ținut cont de acest lucru, după mărturia Pr. Patriciu. În fața presiunii create de absența unor Biserici, Patriarhul Ecumenic a cedat și a acceptat ca votul să fie dat pe forma finală a documentelor, nu a amendamentelor. Însă nu putea fi prevăzută această situație dinainte și poate că, fără absentarea unora, nu s-ar fi ajuns la ea. Deci nu a fost nici o greșeală din partea Bisericilor neparticipante, ci e vorba de o prezentare tendențioasă a lucrurilor din partea Părintelui pentru că regulamentul nu prevedea această procedură, ci fix invers, anume că obiecțiile la documentele presinodale ar fi fost acceptate doar dacă erau toți de acord cu ele.

10. Cel puțin Biserica Bulgariei și a Georgiei au formulat obiecții serioase în Sinoadele lor la adresa documentelor din Creta. Ele aduc acuze de devieri dogmatice. Patriarhia Rusă a amânat discutarea teologică a textelor și deocamdată nu consideră Sinodul ca fiind reprezentativ pentru ea. Practic, se situează într-o oarecare neutralitate, ca și Biserica Antiohiană. Această situație nu echivalează nicidecum cu o acceptare tacită, ci cu o stare de conflict mocnit nerezolvat. Continuarea lucrării sinodale nu înseamnă că totul e bine până acum, ci că este confuz și cu probleme și e nevoie să fie găsite soluții pe mai departe pentru a ieși din acest impas.

Concluzii

Pr. Patriciu vrea să inducă o imagine pozitivă, de bună înțelegere și armonie între participanții la Sinodul din Creta, ba chiar și față de Bisericile neparticipante. Totuși există probleme majore pe care încearcă să le mascheze și să le îndulcească. Aceasta nu face decât să creeze o presiune psihologică ca să fie înghițită situația cu tot cu relele ei.

Problemele de organizare, de votare și reprezentare sunt mari și de netrecut și ele sunt importante pentru că au favorizat luarea unor decizii greșite, forțate, care nu sunt în duhul Evangheliei. Nu a existat o luptă pentru adevăr, ci un conflict de culise prin care să fie trase sforile ca să se ajungă la semnarea unor decizii neortodoxe.

Pe lângă hotărârile controversate luate, mai există și teme stringente care nu au fost abordate, cum ar fi calendarul bisericesc și acordarea autocefaliei. Iar în privința autocefaliei Mitr. Ilarion declară că subiectul a fost retras de pe agenda de lucru de către … Patriarhia Ecumenică. Atunci cum mai vorbim de dezbatere sinodală… ziditoare?

Urmează:

2. Căsătoriile mixte

3. Ecumenismul/Relația Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine

4. Întreruperea pomenirii.

Chiar și în rătăcire împreună cu Biserica?

Unul dintre argumentele cele mai des invocate în ultima vreme pentru a nu reacționa față de greșelile dogmatice și schismele care se fac în Biserică este că ele pot fi absorbite, înghițite de Biserică în ansamblul ei fără să le condamne. Există ideea-slogan că e mai bine să te smerești și să stai cuminte în Biserică decât să faci răzvrătire și să încerci să te împotrivești răului. Tot acest discurs anesteziant este sintetizat într-un citat atribuit pe nedrept Sfântului Ioan Gură de Aur, care ar spune că e mai bine să rămâi împreună cu Biserica, fiind înțeleasă ierarhia, chiar dacă ar cădea în erezii și rătăciri, decât să ții linia corectă. Această expresie contrafăcută este combătută riguros de Pr. Prof. Teodor Zisis în articolul foarte bun apărut de curând, pe care-l redăm mai jos în traducere.

Trei episcopi și un egumen aghiorit răstălmăcesc pe Sf. Ioan Gură de Aur

de Protoprezbiter Teodor Zisis, Profesor emerit al Facultății de Teologie din Tesalonic

Introducere

De ceva vreme circulă în cercurile bisericești și teologice o teză primejdioasă pentru mântuirea oamenilor, necunoscută în Sfânta Scriptură și în tradiția patristică. Ecumeniștii și sincretiștii sunt în dificultate să ducă în pliroma Bisericii învățăturile lor antievanghelice și antipatristice, cu toate că au destule reușite la nivel înalt. Acest lucru s-a arătat la Pseudo-Sinodul din Creta (2016), în pseudo-autocefalia Ucrainei (2018) și acum, sub pretextul coronavirusului, în închiderea bisericilor și în clevetirea celei mai sfinte și mai înalte Taine a dumnezeieștii Euharistii.

Conștiințele credincioșilor ortodocși sunt un vulcan care fierbe când văd că este trădată credința și instituțiile Bisericii de către ierarhi fricoși și nevrednici. Greu găsesc cei din urmă argumente convingătoare. Deci unii scapă la validarea Sfinților Părinți și spun credincioșilor: Nu reacționați și nu vă scandalizați! Nu vă gândiți la îngrădiri și la întreruperea pomenirii față de episcopi! Chiar și dacă sunt corecte cele ce spuneți și dacă voi învățați drept cuvântul adevărului și Biserica este în rătăcire, este mai bine să fiți împreună cu Biserica rătăcită chiar dacă învățați drept și sunteți în afara ei. Atribuie, mai ales, această opinie Sfântului Ioan Gură de Aur, răstălmăcind și deformând ceva ce a fost spus cu altă coerență.

Deci nimicim această răstălmăcire prin prezentul articol care, totuși, a luat o întindere mai mare decât ne-am așteptat. Din acest motiv și ca să fie ținut interesul cititorilor, ca să reziste să citească până la final, prezentăm în introducere capitolele care sunt cuprinse aici:

1.Lanțul rătăcirilor ierarhiei contemporane.
2. Reaua ascultare și sfânta neascultare.
3. Întreruperea pomenirii episcopilor care propovăduiesc o erezie este sfântă neascultare.
4. Ecleziologia și soteriologia primejdioase.
5. Mitropoliții Ierothei de Nafpaktos, Atanasie de Limassol, Ieremia de Gortina și egumenul Efrem de la Vatopedi răstălmăcesc teza Sfântului Ioan Gură de Aur.
6. Combaterea și îndreptarea răstălmăcirii.
7. Biserica nu rătăcește, este fără greșeală. Biserica nu se identifică cu ierarhia.
8. La care fapt se referă Sfântul Ioan Gură de Aur?
9. Teze caracteristice ale Sfântului Ioan Gură de Aur despre ascultarea sau neascultarea de ierarhie.
Epilog.

1. Lanțul rătăcirilor ierarhiei contemporane

Neregulile dogmatice și canonice ale administrației Bisericii în Grecia au fost rare în secolele XIX și XX, totuși au crescut și tind să devină un regim în secolul XXI în curs. Începutul răului a intervenit prin vizita papei la Atena în mai 2001 și a continuat prin semnarea textelor neortodoxe la Dialogul Teologic cu protestanții la Porto Alegre în Brazilia (2006) și la Busan din Coreea de Nord (2013). A fost încununat la Pseudo-Sinodul din Creta din iunie 2016, în care o adunare scurtată și necanonică a unor episcopi ortodocși minoritari a răsturnat toată învățătura ortodoxă a Sinoadelor și Părinților și a recunoscut ereziile drept biserici, validând teza aceasta prin încuviințarea participării Bisericii la așa-zisul Consiliu Mondial al Bisericilor, adică al ereziilor, și prin acceptarea lăudată a textelor ce conțin erezii ale Dialogurilor Teologice.

Am sperat că întreruperea canonică a pomenirii episcopilor care au participat la Pseudo-Sinod sau a unor clerici care au susținut deciziile lui ar reține acest curs neortodox și demonic, dar nu s-a produs acest lucru până în prezent. Deoarece nu a existat o reacție viguroasă în principal din partea episcopilor, fruntea ortodoxă s-a arătat slabă. De aceea diavolul a intrat în interiorul Bisericii prin puterile mai tari. Patriarhia Ecumenică, izvorul dogmelor ortodoxe de odinioară, robită acum de panerezia ecumenismului și organ al puterilor antibisericești și dezbinătoare și al intereselor geopolitice nebisericești, a trecut, fără încuviințarea Bisericilor autocefale, la recunoașterea schismaticilor nehirotoniți ai Ucrainei, cărora le-a fost conferită autocefalia, ignorând și Biserica Ucrainei canonică de sub Mitropolitul Onufrie, dar și Biserica Rusiei, din jurisdicția căreia aparține Biserica Ucrainei în accepțiunea generală și stabilă, după cum am arătat în șirul nostru de studii[1]. Absolutismul și primatul fortificării papiste a Constantinopolului ca «primul fără egali» (primus sine paribus) a dominat după Colimbari și la pseudo-autocefalia schismaticilor din Ucraina. Ereziile și schismele [s-au petrecut] sub adumbrirea de acum a Marii Biserici a lui Hristos, Sfânta Sofia, pângărită pentru păcatele noastre de către credincioșii islamului. Există o dovadă mai tare despre faptul că Dumnezeu nu ne mai conduce și ne-a predat lucrurile noastre sacre vrăjmașilor credinței, pe care o trădăm atât de des?

Și, cel mai rău din toate, care nu mai lasă nici o îndoială că au intrat mulți demoni în domeniul Bisericii, că vrăjmașul este între ziduri, este dat de cele pe care le trăim din primăvara trecută și continuăm să le trăim cine știe până când, sub pretextul și scuza infecției de coronavirus: închiderea bisericilor, defăimarea dumnezeieștii Euharistii, evitarea sărutării icoanelor și moaștelor, dezinfectarea bisericilor, purtarea măștii în interiorul bisericilor, episcopi și preoți purtători de mască, utilizarea mai multor lingurițe și dezinfectarea celor folosite, anaforă ambalată sau împărțirea ei de către preoți cu mănuși, mâna preoților nu o sărutăm și câte alte lucruri neînțelese și hulitoare, după cum ne-am străduit, de asemenea, să arătăm urmând Sfinților[2].

2. Reaua ascultare și sfânta neascultare

Toate acestea la care ne-am referit foarte pe scurt s-au constituit în trezirea pliromei sănătoase a Bisericii, care, îndurerată pe drept pentru inerția și indiferența majorității episcopilor, se îndoiește și este neîncrezătoare cu privire la grija și supravegherea lor pastorală și se problematizează și dacă trebuie să asculte de recomandările și povețele lor sau să-i considere lupi-păstori și călăuze spre pierzare, și nu spre mântuire. Nu este nevoie acum să dezvoltăm adevărul întărit de veacuri că fruntașii și capii aproape a toate ereziile și schismele au fost patriarhi, episcopi, preoți, uneori și Sinoade de episcopi. Dacă i-ar fi urmat pe toți aceștia credincioșii, ar fi fost dizolvată și nu ar fi existat astăzi Biserica. Ceea ce vrem să semnalăm este că de multe ori cei care ajung la abateri dogmatice și la acțiuni dezbinătoare percep faptul că răul a intervenit și nu vor mai putea să stea pe un teren ortodox, nici să se bucure de respect și cinste, de aceea se și apucă să creeze confuzie teologică, denaturând învățătura scripturistică și patristică și răstălmăcind opiniile Sfinților Părinți, așa încât cei care nu pot să verifice adevărul celor susținute de ei să-i creadă și să-i urmeze.

Tema cea mai controversată și foarte răstălmăcită este obligația ascultării de episcopi și de duhovnici în ceea ce spun și fac ei. Nici această temă importantă nu putem să o dezvoltăm aici suficient. Înainte cu cincisprezece ani am scris cartea cu titlul «Reaua ascultare și sfânta neascultare[3], în care găsește oricine suficient material să decidă dacă să urmeze reaua ascultare sau să se poziționeze pe sfânta neascultare. Nu este mereu bună ascultarea. De multe ori, ascultarea noastră ne desparte de Dumnezeu când ascultăm de episcopi care nu învață drept cuvântul adevărului și validează erezii și schisme. Cu ascultarea este valabil ceea ce ține de marea virtute a păcii. Nici pacea și nici consensul nu sunt mereu bune și frumoase când ne despart de Dumnezeu. Este o zicală și un adevăr total învățătura a doi mari Sfinți Părinți, care preferă războiul și distanțarea când pacea și înțelegerea ne despart de Dumnezeu. Sfântul Grigorie Teologul spune că «este mai lăudabil războiul decât pacea care ne desparte de Dumnezeu»[4]. Și Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând minunea vindecării orbului din naștere și neînțelegerea care a existat între iudei dacă Hristos era de la Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu și îndeosebi ceea ce spune Evanghelistul: «deci era dezbinare (schismă) între ei», spune că măcar de s-ar fi dezbinat definitiv de fariseii care-L cleveteau pe Hristos. Dacă s-ar fi dezbinat definitiv, repede ar fi cunoscut adevărul. Pentru că există și dezbinare (schismă) bună, există înțelegere rea și neînțelegere bună: «Dacă s-ar fi dezbinat deplin, degrabă ar fi cunoscut adevărul. Căci este bine a te dezbina astfel. De aceea și El a spus: N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie. Căci este și consens rău, este și dezacord bun. De fapt, cei ce au clădit turnul erau în consens la răul lor. Și aceștia, iarăși, fără de voie, s-au dezbinat din interes totuși… și Iuda s-a înțeles cu iudeii rău. Deci se poate să te dezbini bine și se poate să te înțelegi rău… Așa încât nu mereu este bună înțelegerea (consensul), precum nici distanțarea nu este mereu rea»[5]. Aceleași lucruri le reia când tâlcuiește locul menționat din Sfânta Evanghelie după Matei «n-am venit să aduc pace, ci sabie» (Mt. 10: 34). Pacea este atinsă când este tăiată boala, când este despărțit ceea ce răzvrătește. Medicul salvează restul trupului când taie partea bolnavă și comandantul când provoacă o despărțire de o coaliție rea spre răscoală. Așa a fost și la turnul Babel: «dezacordul bun a dezlegat pacea rea și a făcut pace». Înțelegerea nu este mereu bună pentru că tâlharii se înțeleg când săvârșesc tâlhării. Hristos vrea să se înțeleagă toți în buna credință; când sunt în dezacord față de dogmele bine-credincioase se provoacă război. «Căci El a vrut ca toți să se înțeleagă în cuvântul bunei credințe, dar, deoarece aceia s-au depărtat, apare război»[6].

3. Întreruperea pomenirii episcopilor care propovăduiesc o erezie este sfântă neascultare

Prin urmare, când este atacată buna-credință, sunt atacate credința și dogmele Bisericii, este un fapt de neînțeles și de necredință să ascultăm de cei care le atacă cu îndreptățirea că nu trebuie să provocăm dezbinări și schisme. Dezbinări și schisme provoacă cei care învață erezii, nu cei care nu sunt de acord și întrerup comuniunea cu ereticii și cu cei ce propovăduiesc erezii noi. Această învățătură învederată scripturistică și patristică a exprimat-o cu autoritate canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol de pe vremea marelui Fotie (861), care spune simplu și clar că, atunci când un patriarh, mitropolit sau episcop propovăduiește deschis, «cu capul descoperit» o erezie condamnată de Părinți și de Sinoade, atunci este întreruptă pomenirea numelui patriarhului, mitropolitului sau episcopului la dumnezeiasca slujbă. Iar cei care se îngrădesc în acest fel, adică înalță un zid de apărare față de întâistătătorul eretic sau care propovăduiește o erezie, trebuie nu numai să nu fie pedepsit, ci să fie lăudat pentru că a păzit Biserica de erezii și schisme[7]. Prin urmare, întreruperea pomenirii numelui episcopului eretic sau care propovăduiește o erezie și mai ales «înainte de cercetare sinodală», adică înainte să fie condamnat ca eretic de sinod, este singurul mijloc canonic de care dispunem ortodocșii ca să oprim împrăștierea și răspândirea ereziei în pliroma Bisericii.

Această poziție sinodală, canonică și ortodoxă față de episcopii care propovăduiesc erezii au ținut-o de-a lungul timpului toți Sfinții Bisericii, iar în timpuri contemporane trei arhierei ai Bisericii Greciei, pururea pomeniții Augustin de Florina, Pavel de Paramithia și Ambrozie de Elefteropole și aproape tot Sfântul Munte, fiind cuprins și Sfântul de acum Paisie Aghioritul. În anii 1969-1972 au întrerupt pomenirea numelui patriarhului Atenagora pe motiv de susținere vădită a panereziei ecumenismului cu mulțimea opiniilor și faptelor rătăcite. Patriarhul de astăzi Bartolomeu a întrecut pe Atenagora în devieri și fapte eretice fără o reacție pe potrivă datorată din partea episcopatului și preoțimii. A acordat valoare sinodală panereziei ecumenismului la pseudo-sinodul din Creta (2016) prin recunoașterea ereziilor drept biserici, prin încuviințarea participării Bisericii la așa-numitul «Consiliu Mondial al Bisericilor», adică al ereziilor, și prin acceptarea lăudată a textelor eretice pe care le-au produs Dialogurile Teologice cu ereticii eterodocși. Ecumenismul, înainte de pseudo-sinod era susținut de persoane izolate, era rătăcire și erezie a unor persoane, pe care o respingeau și o condamnau majoritatea clericilor, teologilor și credincioșilor. Totuși acum se îngâmfă și-și înalță capul pentru că dispune de acceptare sinodală, pe care se silește să o impună pliromei Bisericii. Cei care au luat parte la pseudo-sinod sau au susținut deciziile s-au făcut vinovați și responsabili, pasibili de cele prevăzute în canoanele Bisericii pentru eretici și propovăduitorii de erezii noi. Acesta a fost motivul întreruperii pomenirii numelor episcopilor lor de către destui clerici și monahi. Ecumeniștii au reacționat, au proferat persecuții, au forjat cleveteli și au ținut procese. Unii s-au înfricoșat să mărturisească, alții au tăcut cu pudoare, recunoscând pe tăcute sau chiar lăudând îndrăzneala, totuși alții au găsit pretexte din păcate și mai ales teologice ca să îndreptățească înfricoșarea și lipsa lor de îndrăzneală și de pregătire să facă față la izolarea lumească, la inconveniențe și suferințe. Au susținut că întreruperea pomenirii episcopilor, adică îngrădirea, provoacă schismă, te pune în afara Bisericii, ca și cum ar fi atât de neînvățați și neteologi, încât să creadă că atâția Sfinți și episcopi contemporani și Părinți care au întrerupt pomenirea ereticilor și celor ce propovăduiesc o erezie sigur nu au fost schismatici, nici nu s-au găsit în afara Bisericii. Deci au fost schismatici Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Marcu Eugenicul, toți Părinții celebri care s-au luptat împotriva ereziilor și nu au avut nici o comuniune cu ereticii, Marele Atanasie, Marele Vasile, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Teodor Studitul și toți Sfinții mărturisitori? A fost posibil vreodată ca un Sinod recunoscut și validat, ca cel I-II din vremea Sf. Fotie, de care am pomenit, din 861, să sfătuiască la întreruperea pomenirii, adică la îngrădire, și să te facă schismatic și în afara Bisericii? Deci au fost schismatici și în afara Bisericii cei trei episcopi ai vremurilor noastre de care am pomenit, împreună cu ei tot Sfântul Munte și Sfântul Paisie, deoarece au întrerupt pomenirea numelui patriarhului Atenagora?

Identificăm întreruperea pomenirii cu îngrădirea pentru că există și unii neatenți care găsesc altă îndreptățire, mai ieftină, ca să-și ascundă lipsa lor de cutezanță. Deci ei susțin că cei trei episcopi menționați, Sfântul Munte și Sfântul Paisie nu s-au îngrădit, ci au făcut întreruperea pomenirii și, prin urmare, cei care ne-am îngrădit nu trebuie să ne acoperim cu exemplul lor pentru că este un lucru întreruperea pomenirii și altul îngrădirea. Îngrădirea, spun ei, este ceva greu și înfricoșător, te îngrădește de Biserică, te face schismatic, pe când întreruperea pomenirii nu. Aici practic ridici mâinile spre o ingeniozitate la rău! Ce să spui celor mulți, creștinilor simpli, care nu au puterea să critice ei înșiși textele și cuprinsul și înțelesurile cuvintelor, ci așteaptă de la noi, păstorii și învățătorii, să-i luminăm, când, dimpotrivă, îi băgăm în confuzie și-i întunecăm? Nu, îngrădirea nu te îngrădește de Biserică, ci de erezie. Cel îngrădit ridică în mijlocul spațiului Bisericii un zid ca să se păzească și pe sine și pe alții de erezie și prin zid să izgonească erezia din spațiul Bisericii. Am explicat toate acestea în textul deosebit pe care l-am scris înainte cu câțiva ani cu titlul «Îngrădirea nu este schismă. Lămuriri datorate», care a circulat într-o cărțulie separată[8]. Cei care cred că întreruperea pomenirii episcopilor este un lucru și îngrădirea altul, să ia aminte mai bine la canonul 15 al Sinodului I-II, unde întâlnim acolo termenul îngrădire sub forma gramaticală a verbului «se îngrădesc», ca o explicație a întreruperii pomenirii: «Unii ca aceștia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei înșiși de comuniunea cu numiții episcopi, ci se vor învrednici și de cinstea cuvenită celor ortodocși». Nu am descoperit noi termenul îngrădire; reiese din canonul 15 al Sinodului I-II și este identic cu întreruperea pomenirii. Este corect și canonic, totuși creează răstălmăciri pentru cei neatenți și necitiți, care îi dau o extindere în semnificație pe care nu o are.

4. Ecleziologie și soteriologie primejdioase

Și ajungem acum la altă răstălmăcire teologică serioasă, care a constituit și motivul principal al scrierii articolului de față, care are legătură iarăși cu înțelesul răstălmăcit al ascultării de episcopi. Mulți episcopi, dar și mulți clerici și teologi dintre ecumeniștii îndătinați și cei aspiranți sau dintre cei fricoși și neîndrăzneți în fața împrăștierii panereziei ecumenismului și sincretismului, susținători și ai rătăcirii episcopocentrismului, adică a opiniei că centrul vieții și slujirii bisericești este episcopul, își exprimă părerea că fără episcop, fără încuviințarea lui, nu trebuie făcut nimic pentru că orice se face este nul și separatist. Chiar și greșeală să facă episcopul, trebuie să facem ascultare. Aceasta înseamnă că, și dacă învață sau primește o erezie, care ne conduce la chin, trebuie să-l urmăm și noi în chin? Curioasă și rătăcită ecleziologie și soteriologie (învățătură despre mântuire). Totuși ascultarea față de episcop nu este necondiționată, nici fără discernământ. Ascultăm de episcop sau de corpul episcopilor, de ierarhie, cu o delimitare de netrecut, cu condiția necesară că învață drept cuvântul adevărului, că nu falsifică Evanghelia și tradiția patristică. În caz contrar, este valabil ceea ce ne recomandă Apostolul Pavel, ca să menționăm numai una din multele mărturii scripturistice și patristice. Spune că, atunci când unii se străduiesc să schimbe Evanghelia, să ne mute «la o altă Evanghelie», atunci chiar și eu dacă fac asta sau coboară înger din cer și vă învață ceva diferit de ceea ce ați primit, atunci el este anatematizat: «Dar și noi sau înger din cer dacă vă bine-vestește altceva decât v-am bine-vestit, să fie anatema!»(Gal. 1: 8).

Pavel, Apostolul care s-a urcat la cer, gura lui Hristos, ne spune că, dacă eu sau înger din cer schimbăm cele pe care le-ați primit, atunci nu numai să nu ne ascultați, să nu faceți ascultare, ci să ne mai și anatematizați. Împreună cu sfânta neascultare să ne renegați și să ne afurisiți. Chiar din primul capitol al articolului nostru am prezentat un fragment din lanțul de abateri eretice ale ierarhiei, care ar trebuie să-i fi condus la caterisire și excomunicare. Pliroma ortodoxă se neliniștește și se zbate unde suntem conduși în final. Și, în loc ca păstorii să alunge lupii ereziilor, ca să nu sfâșie turma, ei îi liniștesc pe credincioși și spun să facem ascultare și să-i înlesnim spre lucrul lor dezastruos.

Ecleziologia și soteriologia acestea primejdioase, legate și de rătăcirea episcopocentrismului, despre faptul că și în situația când «Biserica», adică ierarhia, face o greșeală, trebuie să rămânem cu greșeala în interiorul «Bisericii» fără să ne despărțim, a circulat aici de câțiva ani ca să frâneze și să slăbească tendințele spre sfânta neascultare, care s-au întărit după Pseudo-Sinodul din Creta. Și, deoarece înclinațiile spre neascultare față de episcopii răi se înmulțesc și se întăresc, s-a ridicat și nivelul teologic și bisericesc al celor care susțin că ascultarea de episcopi, de ierarhie, pe care o identifică în mod rău cu Biserica, este obligatorie, chiar și dacă ierarhia săvârșește «greșeli­», cum numesc liniștitor ereziile, rebotezându-le în cristelnița ecumenismului. Și, deoarece acest lucru este neînstare să-i convingă pe cei cu dispoziție spre o sensibilitate ortodoxă elementară, apelează la răstălmăcirea celor spuse de Sfinții Părinți în legătură cu altceva și pe alt subiect, așa încât cei lipsiți de bănuieli să continue să-i considere patristici și mai rău: erezia și rătăcirea să rămână invulnerabile și, ca o ciumă duhovnicească, să se întindă neîmpiedicate în corpul Bisericii. Mai ales devin și mai credibile acestea spuse când sunt propovăduite nu de ecumeniști cunoscuți, pe care nu-i crede pliroma ortodoxă, ci de episcopi și alți clerici considerați tradiționaliști și patristici.

5. Trei episcopi și un egumen răstălmăcesc teza Sfântului Ioan Gură de Aur

Ne referim concret la cele spuse sau scrise de Mitropoliții Ierothei de Nafpaktos, Atanasie de Limassol, Ieremia de Gortina și egumenul Arhimandrit Efrem al Sfintei Mănăstiri Vatopedi din Sfântul Munte, răstălmăcind pe Sfântul Ioan Gură de Aur.

Mitropolitul de Nafpaktos, în articolul său cu titlul «Teologia Ortodoxă și „virușii parateologici”», care a fost publicat pe internet, dar și în revista lunară «Paremvasi» a Mitropoliei, spune iarăși despre ascultarea de glasul Bisericii și de deciziile Sfântului Sinod și prezintă literal cele spuse de Sfântul Ioan Gură de Aur, totuși în alt context și despre altă problemă, și nu despre ascultarea de episcopi și de Sinod la general. Este cunoscut tuturor că Sfântul Ioan nu a ascultat de deciziile sinoadelor tâlhărești și se exprimă dezaprobator față de corpul episcopilor din vremea lui, scriind diaconiței Olimpiada din Cucuzo, unde l-au exilat și l-au anihilat episcopii, un lucru înfricoșător: «De nimic nu mă tem ca de episcopi, afară de puțini»[9]. Despre Sfânta Olimpiada, pe care Biserica o prăznuiește pe 25 iulie, scrie Sofronie Eustratiadis în «Sinaxarul» lui: «Fiind exilată în final pentru adevăr, ca susținătoare a Sfântului Gură de Aur, s-a săvârșit în pace exilată în Nicomidia, primind cununa mărturisirii»[10].

Deci trebuia ca Sfântul Ioan, Cuvioasa Olimpiada și cealaltă mulțime a susținătorilor lui, care au fost considerați schismatici câteva decenii, să asculte de patriarhul dictator Teofil și de sinoadele-parasinagoguri pe care le-a organizat, dar și de cei care susțineau în continuare aceste decizii? Cum este posibil ca arhierei și clerici cultivați să desconsidere cele asemănătoare care se întâmplă astăzi în Biserică din partea «primului fără egali» (primus sine paribus), cu încununarea Pseudo-Sinodului din Colimbari și recunoașterea schismaticilor din Ucraina, prigonirea și ignorarea Mitropolitului canonic de Kiev și a celor care-l urmează, cum s-a întâmplat cu Sfântul Ioan Gură de Aur, și, în loc să se așeze de partea adevărului, caută să găsească suport fără de suport la cine? La Sfântul Ioan Gură de Aur, a cărui întreagă lucrare, și nu expresii răstălmăcite, ci chiar și toată viața lui au fost o luptă fără compromis, un poem duhovnicesc împotriva puternicilor și tiranilor și pentru dreptate și adevăr! Deontologia care ține de știință și de cercetare impune ca cineva să nu tragă concluzii din expresii extrase și răstălmăcite, ci din întreaga operă a unei persoane, mai ales când aceasta este menționată, și din faptele și viața consecvente.

Deci Mitropolitul de Nafpaktos scrie: «Și, desigur, trebuie să ascultăm de glasul Bisericii, după cum se exprimă de Sfântul Sinod al Bisericii. Sfântul Gură de Aur observă: „Așadar să nu revenim de la cele mai desăvârșite, nici să observăm zile și vremuri și ani, ci să ne ținem cu acrivie mereu de Biserică, preferând înainte de toate dragostea și pacea. Chiar dacă ar greși Biserica, nu ar fi o așa de mare ispravă din exactitatea anilor câtă vină ar fi din separarea și dezbinarea (schisma) aceasta”. Trebuie în general să urmăm deciziile Bisericii, preferând dragostea și pacea față de toate, așa încât să fie evitate deosebirile și schismele.

Deci avem Biserica față de care să facem ascultare și nu vom asculta de orice cleric, teolog, învățător care introduce în sfânta noastră Biserică Ortodoxă predanii străine, obiceiuri străine, învățături străine, explicații străine și „viruși parabisericești și parateologici”»[11].

Mitropolitul Atanasie de Limassol, în emisiunea radio cu titlul «Întreabă pe părintele tău» din 4/4/2020, la întrebarea unei ascultătoare dacă ascultarea este mai presus de mărturisirea credinței, a evitat să răspundă direct la întrebare. Special raportat la mărturisirea credinței, a zis că «ascultarea este mai presus de toate» și a întors răspunsul spre faptul că ascultarea este mai presus și decât mucenicia, fapt despre care nu a fost întrebat, și spre final a adăugat și teza răstălmăcită a Sfântului Ioan Gură de Aur, care spune: «Mulți care nu au ascultat de Biserică și pentru motive clar corecte s-au rătăcit în final. „Rămâi în Biserică”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur; „e mai bine să te rătăcești împreună cu Biserica decât să faci ceva corect și să fii în afara Bisericii”»[12].

Mitropolitul Ieremia de Gortina, în articolul cu titlul «Ne lipsește cugetul ecleziologic» (înțelege cugetul bisericesc), care a fost publicat pe internet, a scris următoarele: «Vom face orice ne spune ierarhia Bisericii noastre. Dacă Biserica noastră spune să purtăm masca în biserică pentru protejarea noastră de coronavirus, o vom purta. Dacă ne spune să nu o purtăm, nu o vom purta». Și continuă: «Voi cuteza să spun, fraților, și următoarele: Chiar și ceva greșit să facă Biserica, să urmăm greșeala, și nu acrivia după părerea noastră. Și ceea ce vă spun nu este cuvântul meu, ci al Sfântului Ioan Gură de Aur (vezi în Toate scrierile Sfinților Părinți, vol. 4, 45)»[13].

Egumenul Sfintei Mănăstiri Vatopedi, Efrem, în omilia lui din Tesalonic la hotelul «Electra Pallas» din 10/12/2013, a luat-o înainte celor trei episcopi cu teza chipurile a Sfântului Ioan Gură de Aur mult mai devreme, remodelând-o într-un mod mai rău. Fiind întrebat despre rugăciunile împreună, a susținut că ele nu trebuie să se facă, dar «acest lucru poate fi iconomisit». Și a continuat: «Ce poate fi iconomisit? Când merg să se împărtășească din Sfântul Potir. Atunci acest lucru nu este iconomisit. Pentru că au trecut limita. Atunci nu există nici separare, nici schismă. Adică până acolo poate să existe iconomie. Totuși nu dincolo de asta. Spune și Sfântul Ioan Gură de Aur undeva: „mai bine rătăcit cu Biserica decât învățând drept cuvântul adevărului în afara Bisericii”»[14]. De atunci această pervertire și schimbare a tezei Sfântului Ioan Gură de Aur a devenit caramela în gurile celor fricoși, sclavilor de bună-voie, a episcopilor și duhovnicilor, ca să reprime și să slăbească cugetul ortodox luptător.

6. Combaterea și îndreptarea răstălmăcirii

Observăm prima dată că teza răstălmăcită a Sfântului Ioan Gură de Aur nu este dată prin arătarea izvorului din care a fost luată, adică prin trimiterea precisă la lucrarea Sfântului Ioan Gură de Aur și la unele ediții folositoare ale lucrării, de ex. la PG (Patrologia Graeca) a lui Migne sau la ediția grecească din Tesalonic a profesorului Hristu și a colaboratorilor săi, adică la ΕΠΕ (=Părinții Greci ai Bisericii). Numai Mitropolitul de Gortina, ca universitar, simte nevoia să facă trimitere, totuși o face greșit, pentru că nu menționează în care lucrare a Sfântului Ioan există această opinie, așa încât să poată oricine să o găsească în diferite ediții. Trimite la o ediție foarte puțin cunoscută și deloc răspândită a «Organismului Grecesc Editorial», «Toate operele Sfinților Părinți», care s-a oprit repede să fie editată, opozantă esențial ediției ΕΠΕ din Tesalonic, pe care am menționat-o. Prin ascunderea izvorului, mulți pot ușor să fie credibili pentru corectitudinea tâlcuirii, mai ales când nu cunosc coerența textului. Noi vom da întâi textul exact și în continuare explicațiile care se dau cu comentariile de rigoare.

Textul Sfântului Ioan Gură de Aur:
Εἰ γάρ καί ἐσφάλλετο ἡ Ἐκκλησία, οὐ τοσοῦτον κατόρθωμα ἀπό τῆς τῶν χρόνων ἀκριβείας ἦν, ὅσον ἔγκλημα ἀπό τῆς διαιρέσεως καί τοῦ σχίσματος τούτου[15].

Traducerea din ΕΠΕ:
Căci, chiar dacă ar greși Biserica, nu este o așa de mare ispravă din exactitatea anilor, pe cât este vina care provine din separare și schismă[16].

Mitropolitul de Nafpaktos:
Expune textul fără traducere. Totuși trage concluzii rău la general despre ascultare și pace, în timp ce este vorba despre o anumită abatere a prăznuirii Paștelui.

Mitropolitul de Limassol:
Mai bine să rătăcești împreună cu Biserica decât să faci ceva corect și să fii în afara Bisericii.

Mitropolitul de Gortina:
Chiar și ceva greșit să facă Biserica, să urmăm greșeala, și nu acrivia cea după părerea noastră.

Egumenul de la Vatopedi:
«Mai bine este să fii rătăcit cu Biserica decât să înveți drept în afara Bisericii.»

Traducerea din ΕΠΕ este în general bună și exactă, numai că lipsește la final să traducă ultimul cuvânt al paragrafului, «aceasta», la expresia «schisma aceasta». Omisiunea este importantă pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur se referă la o schismă anume din Antiohia și nu vorbește la general despre schismă. Prin urmare traducerea ultimei părți, în loc să fie ca acum, «care provine din separare și schismă», trebuie să fie: «care provine din separarea și schisma aceasta».

Mitropolitul de Nafpaktos evită să traducă sau să redea liber sensul și, cu toate acestea, a scos în mod eronat din context faptul că se referă la o problemă cunoscută a creștinilor iudaizanți din Antiohia, care prăznuiau Paștile cu iudeii, și nu pe baza deciziilor Sinodului I Ecumenic de la Niceea, și, în ciuda acestora, trage la general concluzia despre ascultarea de «glasul Bisericii», în pofida faptului că Sfântul Gură de Aur, după cum am zis și vom spune mai mult, nu prezintă în lucrarea lui ascultarea fără discernământ și necondiționată, nici nu a păzit-o el însuși în viața lui!

Mitropolitul de Limassol traduce literal nu ceea ce a spus Sfântul Ioan Gură e Aur, ci cele ce le-a spus în limbaj vechi egumenul de la Vatopedi, care constituie deplina contrafacere și deformare a celor spuse de Sfântul Părinte. Spune în text Sfântul Gură de Aur cuvintele «mai bine»? Și există, de asemenea, înțelesul de rătăcire, precum spun cei doi Părinți: «Mai bine rătăcit cu Biserica» (Vatopedi) sau «mai bine să rătăcești împreună cu Biserica» (Limassol)? A greși este mult mai ușor decât a rătăci; este rău, este greșeală, nu este rătăcire, care înseamnă erezie, deviere de la adevăr, amăgire. Traducătorul de la ΕΠΕ folosește corect pentru «a greși» pe «a săvârși o greșeală», după cum și Mitropolitul de Gortina «să facă o greșeală». Cum s-a ivit rătăcirea? Deci să urmăm Biserica și în rătăcire, în deviere, în erezie? De aceea nu ne descoperă cei doi Părinți unde au găsit acestea, în care lucrare a Sfântului Gură de Aur și în care ediție, așa încât să expună sub numele Sfântului din burtă propriile lor opinii și să abată atâția ani oamenii în adormirea duhovnicească și în inerție? Biserica rătăcită nu este Biserică. Deci cum poate să rătăcească cineva «cu Biserica» sau «împreună cu Biserica»?

Mitropolitul de Gortina nu alunecă în contrafacerea și deformarea celor doi clerici anteriori, totuși eșuează și el să ne dea sensul textului în coerența lui și abate pe cititori sau ascultători spre ascultarea fără discernământ și necondiționată față de cine? Față de Biserică și ierarhie? Biserica se identifică cu ierarhia? Nu aparține Bisericii și poporul, pliroma credincioșilor? De câte ori în istoria Bisericii ierarhii și sinodalii nu s-au abătut de la dreapta credință și au fost condamnați ca eretici? Să ascultăm și de cei ce propovăduiesc erezii noi?

Și numai gramatical și sintactic dacă ar cerceta cineva textul Sfântului Gură de Aur, este percepută explicarea greșită a lui. Cunoaștem noi toți, cum suntem învățați în facultăți, că prin conjuncția ipotetică «dacă» și cea concesivă «și», adică prin «deși», «chiar dacă», sunt prezentate propozițiile numite concesive sau conciliante sau adversative, prin care cel ce vorbește «concede», «cedează» și exprimă ceva ce este imposibil sau improbabil și contrar, «se opune» realității, de aceea se și numesc propoziții concesive și adversative[17]. În esență, propozițiile sunt ipotetice. Cel ce vorbește exprimă o ipoteză, nu prezintă un fapt real. Prin urmare expresia de la Sfântul Ioan Gură de Aur«chiar dacă ar greși Biserica» nu ne spune că «Biserica greșește», ci «dacă greșea Biserica». Prin particula și corelativa «și» este consolidată ipoteza și o prezintă ca o ipoteză imposibilă și improbabilă, adică să greșească Biserica, să facă o greșeală. Adică este ca și cum ar spune Sfântul Ioan Gură de Aur: Biserica este cu neputință să facă o greșeală; să conced totuși și să primesc contrariul, că poate să facă o greșeală, adică: «Chiar dacă ar face Biserica o greșeală». Este exact aceeași concesie pe care o face Apostolul Pavel către galateni, când le spune: «dar chiar dacă noi sau înger din cer v-ar bine-vesti altceva decât v-am binevestit, să fie anatema» (Gal. 1, 8). A fost posibil vreodată ca însuși Apostolul Pavel sau înger din cer să schimbe Evanghelia, să propovăduiască «altă Evanghelie»? Totuși face această ipoteză improbabilă marele Apostol ca să arate nevoia de a păstra neschimbată Evanghelia, chiar dacă el însuși sau înger din cer s-ar apuca să o schimbe. Prin urmare nu poate nimeni să concluzioneze din aceasta și să spună că «este mai bine rătăcit cu Pavel decât învățând drept fără el».

Din păcate, Mitropolitul de Limassol și egumenul de la Vatopedi desprind caracterul ipotetic al frazei de sensul ei și consideră că Biserica poate să se rătăcească. În acest caz, pe care îl văd posibil și probabil, «este mai bine să rătăcești împreună cu Biserica decât să faci ceva corect și să fii în afara Bisericii» (Limassol) sau în forma arhaizantă(egumenul de la Vatopedi). Caracterul ipotetic al frazei îl diminuează și Mitropolitul de Gortina când extrage pe ipoteticul «dacă» din redarea sensului, totuși fără de «mai bine» și «să rătăcești împreună cu Biserica» și «rătăcit cu Biserica». NU! Biserica nu se rătăcește niciodată, așa încât nu există probabilitatea să rătăcească cineva împreună cu ea. Pot să rătăcească patriarhi, episcopi, preoți, mireni, să rătăcească toată ierarhia, să rătăcească Sinoade, dar nu Biserica. În acest caz, «împreună cu Biserica», «cu Biserica» rămâne cel care nu urmează pe patriarhii, episcopii și preoții rătăciți.

7.Biserica nu rătăcește, este fără greșeală. Biserica nu se identifică cu ierarhia

Este dogmă ecleziologică de bază faptul că Biserica este fără greșeală ca întreg, ca pliromă și ca existență temporală unitară. Capul Bisericii este Hristos[18] și nu este posibil să permită săvârșirea greșelilor capul, Dumnezeu-Omul, a doua Persoană a Sfintei Treimi. A promis, de altfel, ucenicilor Săi, care constituiau prima Biserică, că va rămâne cu ei până în veci: «Și, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului» (Mt. 28, 20). După Înălțare a trimis, după cum a promis, pe celălalt Mângâietor, pe Preasfântul Duh, ca să-i călăuzească la deplinătatea adevărului: «Dar, când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul» (In. 16, 13)[19]. Cel între Sfinții Apostoli marele Apostol bisericesc, Pavel, căruia îi datorăm chipul lui Hristos ca și cap al Bisericii și al trupului, ne învață, de asemenea, scriind către Timotei că Biserica este «stâlp și temelie a adevărului» (1Tim. 3, 15).

Între Biserică și Sfântul Duh există o unitate nezdruncinată ontologică. Nu există Biserică fără Sfântul Duh. Hristos este capul, Sfântul Duh este sufletul Bisericii, Care dă viață mădularelor și le leagă de cap și între ele. Această unitate nezdruncinată o accentuează Părinții Bisericii. Sfântul Irineu spune că unde este Biserica, acolo este și Sfântul Duh și unde este Sfântul Duh, acolo este Biserica și tot harul: «Ubi enim Ecclesia, ibi et Spiritus Dei, et ubi Spiritus Dei illic Ecclesia et omnis gratia»[20]. Sfântul Ioan Gură de Aur învață că fără Sfântul Duh nu există Biserica; faptul că există până astăzi Biserica demonstrează că îi stă alături Sfântul Duh: «Dacă nu era Duhul, nu ar fi rezistat Biserica; iar dacă subzistă Biserica, este învederat că Duhul este de față»[21]. Toate în Biserică sunt roada lucrării și acțiunii Sfântului Duh și El constituie locul comun al credinței ortodoxe, de la care s-au îndepărtat cei care consideră că Biserica poate să se rătăcească și împreună cu ea să rătăcească și unele mădulare ale ei, după cum lasă să se înțeleagă clericii care răstălmăcesc teza Sfântului Ioan Gură de Aur. Scrie marele Patriarh: «Ce-mi spui mie de cele care continuă mântuirea noastră: nu ne sunt iconomisite prin Duhul? Prin El scăpăm de robie, suntem chemați la libertate, suntem duși la înfiere și suntem plăsmuiți din nou așa-zicând, lepădăm povara grea și rău-mirositoare a păcatelor; prin Sfântul Duh vedem cetele de preoți, avem cetele învățătorilor; de la izvorul de acolo sunt harismele descoperirilor și darurile vindecărilor și toate celelalte care au obișnuit să împodobească Biserica, acolo au dăruirea»[22]. Și altul dintre cei trei ierarhi, Marele Vasile, numărând pe scurt darurile Sfântului Duh, în principal în cartea Despre Sfântul Duh, spune că «nici nu este vreun dar sosit în zidire fără de Sfântul Duh»[23]. Acest fapt îl reia și cântarea de la Cincizecime foarte iubită de ortodocși: «Toate le dăruiește Duhul Sfânt, abundă proorocii, desăvârșește pe preoți, îi învață înțelepciunea pe cei necărturari, i-a arătat teologi pe pescari, alcătuiește toată instituția Bisericii».

Această învățătură dogmatică de bază că Biserica este fără de greșeală deoarece are cap pe Hristos, Care rămâne cu ea în veac și deoarece este condusă «la tot adevărul» de Sfântul Duh și, prin urmare, este imposibil să rătăcească o întăresc și unele texte dogmatice mai noi, precum și teologi dogmatiști renumiți. Astfel, în Mărturisirea credinței a lui Mitrofan Critopulos, Patriarh de Alexandria (veacul al XVII-lea) se spune că credem în Biserică «pentru că este adevărată în toate câtă vreme este dusă și purtată de Dumnezeu și nu poate să devieze de la dreptate»[24]. Mai clară și mai extinsă este mărturia lui Dositei al Ierusalimului, pe care o dezvoltă în definiția 2 și 12 din Mărturisirea de credință (tot din veacul al XVII-lea), unde spune următoarele: «Apoi un om oarecare, care vorbește de la sine, admite să păcătuiască și să rătăcească și să fie rătăcit, dar Biserica sobornicească, pentru că nu a vorbit niciodată sau nu vorbește de la sine, ci de la Duhul lui Dumnezeu (Care îl îmbogățește neîntrerupt pe învățător în veac), este cu neputință să păcătuiască în vreun fel sau să rătăcească și să fie rătăcită, ci este la fel ca dumnezeiasca Scriptură necăzută și mereu la suprafață pentru că are autoritate»[25] (definiția 2). «Credem că Biserica sobornicească este învățată de Sfântul Duh. Căci El este adevăratul Mângâietor, pe Care Hristos Îl trimite de la Tatăl ca să învețe adevărul și să izgonească întunericul din mintea credincioșilor… Și, de aceea, nu numai că suntem încredințați, dar mărturisim că este adevărat și sigur fără îndoială că Biserica sobornicească este imposibil să păcătuiască sau să fie rătăcită în vreun fel sau să aleagă minciuna în locul adevărului cândva»[26] (definiția 12).

Dintre teologii contemporani dogmatiști, profesorul Christos Andrutsos spune: «Și că Biserica este fără de greșeală și în veac nedizolvată, ne încredințează aceasta Scriptura, care dă mărturie că Domnul a făgăduit și a trimis pe Sfântul Duh, Care rămâne cu Biserica în veac și o călăuzește spre tot adevărul…». Mai ales în continuare susține că «dogma Bisericii mântuitoare este urmarea firească a lipsei de greșeală, adică Biserica este convinsă că ea deține credința dreaptă și adevărul deplin mântuitor, trebuia în mod firesc să spună că ea deține fericirea că „în afara ei nu există mântuire”»[27]. Profesorul Ioannis Karmiris spune în această privință: «Biserica este fără de greșeală ca întreg, ca pliromă, care constituie toți clericii și mirenii care cred ortodox… întregul sau pliroma sau trupul Bisericii e socotit în Ortodoxie ca purtătorul adevărului». Și în altă parte[28]: «Trebuie să fie evidențiat faptul că Biserica este fără de greșeală ca întreg cât timp capul ei este Hristos, Care este însuși adevărul, iar sufletul este Sfântul Duh, Care este în mod similar Duhul adevărului, Care îndrumă și călăuzește Biserica la tot adevărul»[29]. Profesorul Panaiotis Trembelas, în Dogmatica lui în trei volume acordă un întreg subcapitol cu titlul «Biserica drept paznic și învățător fără de greșeală», unde oferă material bogat scripturistic și patristic. Între altele, observă că nu a existat vreodată o epocă «în care rătăcirea sau erezia să fi stăpânit toată Biserica». Dacă s-ar fi întâmplat asta, ar fi însemnat că «Hristos, ca și cap al Bisericii, a lipsit de la trupul Lui de pe pământ, care s-a înstrăinat de dumnezeieștile Lui privilegii ca Biserică a Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului, a decăzut în starea de „sinagogă a satanei” potrivit Apoc. 2, 9. Dar asta ar fi de neconceput». Chiar și în cazurile când se pare că «toată Biserica este inundată de rătăcire», Sfântul Duh rămâne în membrii Bisericii și vorbește prin ei, și nu numai prin episcopi. Amintește profesorul că, atunci când stăpânea erezia monotelismului, «numai doi monahi s-au opus ei, Maxim Mărturisitorul și Sofronie, care a stat pentru puțin ca patriarh al Ierusalimului, în jurul cărora s-a legat și toată partea din turmă care a păzit cugetul autentic al Bisericii»[30].

Merită să adăugăm faptul că, atunci când episcopi interogatori se străduiau să-l înfricoșeze pe Sfântul Maxim în închisoare să primească tezele monotelite eretice, pe care le primiseră aproape toate Bisericile, i-au zis că prin întreruperea pomenirii pe care o făcea se scotea pe sine în afara Bisericii, nu este împreună cu Biserica, cu Biserica, după cum au schimbat teza hrisostomică Mitropolitul de Limassol și egumenul de la Vatopedi. Deci i-au zis: «Din care Biserică ești tu? A Bizanțului, a Romei, a Antiohiei, a Alexandriei, a Ierusalimului? Iată, toate s-au unit cu eparhiile de sub ele. Așadar, dacă ești din Biserica sobornicească, unește-te, nu cumva, inventând o cale străină în viață, să pățești ceva la care nu te aștepți». Și a îndurat desigur multe rele și mucenicii în continuare pentru că nu s-a unit cu erezia, nu a făcut ascultare de «Biserică». Totuși a răspuns «cu pricepere și oportun», după cum spune textul care ne-a păstrat faptele, și a zis că Biserica nu se găsește acolo unde sunt administratorii, patriarhii, episcopii, sinoadele, ierarhia, ci acolo unde există mărturisirea mântuitoare a credinței: «Când a zis Domnul că Biserica sobornicească este mărturisirea dreaptă și mântuitoare a credinței, a fericit pentru aceasta și pe Petru, care mărturisise bine»[31]. Când, la fel, în alt caz, un conducător stăpânitor care făcea interogatoriul, pe nume Mina, i-a zis că prin cele pe care le spune provoacă schismă în Biserică, Sfântul Maxim a răspuns: «Dacă cel care spune cele pe care le învață Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți scindează Biserica, cel care strică dogmele Sfinților ce demonstrează că provoacă Bisericii, dat fiind că fără dogme nu este posibil să existe Biserica?[32]. Evident că nu scindează simplu, ci o distruge, o anulează. Numai diavolul vrea să distrugă Biserica.

După șapte veacuri, în secolul al XIV-lea, aceleași lucruri le-a răspuns și Sfântul Grigorie Palama Patriarhului Ignatie al Antiohiei, care propovăduia erezii, fiind susținător al Patriarhului Ioan Caleca al Constantinopolului. Ignatie, plecând din Constantinopol, scria că se întoarce la Biserica lui, în Antiohia. Când s-a aflat în Constantinopol, a susținut pe Varlaam Calabrezul și s-a întors împotriva Sfântului Grigorie. Deci Sfântul Grigorie răspunde Patriarhului eretic în chip de sentință și îi spune că nu mai are Biserică de vreme ce este străin de Biserică, în afara Bisericii, pentru că «cei ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului; și cei care nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos »[33]. Biserica se află acolo unde este adevărul; cei care nu sunt cu adevărul sunt în afara Bisericii.

Trebuie, de asemenea, ca oricine vorbește despre ascultare de Biserică să cunoască faptul că ea nu este constituită numai din credincioșii în viață și din cei care administrează și dirijează acum lucrurile Bisericii, ci din toți Sfinții și credincioșii care au existat anterior, din marii Părinți și învățători, care au stabilit și dezvoltat în scrieri și în Sfinte Sinoade cele ce țin de credință și de viața Bisericii și mai ales prin consensul minunat, așa încât să existe numitul «consensul Părinților» (Consensus Patrum). Orice decide într-o clipă de vreme oarecare Biserica administrativă trebuie să fie în consens cu cele pe care le-au decis în acord Sfinții Părinți de-a lungul timpului. Să facă ascultare Biserica de pe pământ de Biserica Sfinților triumfătoare din cer. Acest lucru îl exprimă și principiul dogmatic enunțat de Vichentie de Lerin conform căruia criteriul ortodoxiei celor decise în orice epocă este integralitatea, diacronicitatea și consensul, adică ținem ceea ce a fost crezut peste tot, mereu și de toți: «Id teneamus, quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est»[34].

Deoarece Biserica este fără greșeală ca întreg, ca pliromă, nu este exclus ca membrii Bisericii să rătăcească, patriarhi, episcopi, preoți, monahi și mireni, dar și Biserici Locale întregi abătute de Întâistătătorii din fruntea lor sau chiar de Sinoade Locale. Și nu numai o Biserică Locală, ci și un grup de Biserici Locale. Istoria bisericească este plină de exemple de erezii precum arianismul, nestorianismul, monofizitismul, iconoclasmul, care pe perioade lungi de timp au stăpânit pe alocuri și în întregime, când Biserica adevărată au salvat-o cei puțini sau mai mulți care nu au fost abătuți de erezii, ci au rămas în credința predată. Un astfel de exemplu de Biserică Locală mare ca populație care a fost predată ereziei și a rămas până astăzi în ea este papismul, care a născut comunitățile eretice protestante ale lumii. Papismul și protestantismul reprezintă astăzi cea mai mare parte din lumea creștină. Cu ele se amestecă, din păcate, și Biserica Ortodoxă sobornicească/catolică, fiind în primejdie să fie stăpânită la fel de panerezia ecumenismului, care a suprimat granițele ortodoxiei și ereziei, adevărului și rătăcirii, precum s-a arătat limpede la Pseudo-Sinodul din Colimbari, Creta (2016), unde «ortodocșii» au numit ereziile biserici. Am prezentat și altă dată învățătura Sfântului Grigorie Palama despre latini, despre papism și nu există aici loc să o reamintim. Totuși semnalăm ceea ce se potrivește cu contextul problematizărilor noastre. S-a întâmplat, spune, de multe ori în toate Bisericile Locale să decadă din Ortodoxie și să sufere vătămare de la erezii. Totuși a nu reveni, a nu se ridica din cădere s-a întâmplat numai cu Biserica latinilor, cu toate că este cea mai mare și culmea în statutul ei proeminent dintre tronurile patriarhale: «Deci a cădea din ceea ce este drept s-a întâmplat la comun tuturor Bisericilor, altă dată alta să se fi curățat de rău în timp îndelungat. Dar pentru una care a căzut să nu-și revină s-a întâmplat numai cu cea a latinilor, deși este cea mai mare și culmea și cu statutul proeminent între tronurile patriarhale»[35].

De aceea Patriarhii ortodocși din Răsărit, codificând, am spune, învățătura ortodoxă pe subiect în răspunsul lor către Papa Pius IX în 1848, au avut absolut dreptate să susțină că nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut să inoveze în cele ale Bisericii pentru că paznicul tradiției este poporul. Și această decizie sinodală a trecut în textele dogmatice și simbolice ale Bisericii: «Apoi la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut să introducă lucruri noi pentru că apărătorul religiei este însuși trupul Bisericii, adică însuși poporul, care vrea religiozitatea lui veșnic neschimbată și de același fel cu cea a Părinților lui»[36].

Prin urmare, tezele Mitropolitului de Limassol și ale egumenului de la Vatopedi deformează important în două puncte ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Întâi detașează caracterul ipotetic, concesiv al frazei și prezintă cele spuse drept probabile să se întâmple, adică este posibil să fie rătăcită Biserica. Și cel mai important este că introduc în cele spuse înțelesul rătăcirii, care nu există în text, și că este «mai bine» să urmeze cineva Biserica rătăcită, adică să facă ascultare de o Biserică în erezie. Dar Biserica ce rătăcește nu este Biserică.

Mitropolitul de Gortina detașează și el caracterul ipotetic al spuselor Sfântului Ioan Gură de Aur și recomandă o ascultare necondiționată și fără discernământ. La fel, în aceeași coerență a celor care au «cutezat­» cu adevărat să spună pe baza Sfântului Ioan Gură de Aur că a utilizat cuvintele «Biserică» și «ierarhie», ele ar fi identice. A zis: «Vom face orice ne spune ierarhia Bisericii noastre. Dacă Biserica noastră ne spune să purtăm mască în biserică pentru protecția noastră de coronavirus, o vom purta. Dacă ne spune să nu o purtăm, nu o vom purta». Totuși una este ierarhia, patriarhii și episcopii, și alta este Biserica. După cum am văzut, Biserica este fără de greșeală, în timp ce ierarhii se rătăcesc chiar și în sinoade. Pseudo-Sinodul din Colimbari a fost o adunare a unor ierarhi și mai ales o minoritate a lor, precum unii ierarhi din Sinoadele Bisericilor lor, în minoritate și ei în întregul episcopilor Bisericii, au recunoscut pseudo-autocefalia schismaticilor ucraineni. Și pe cele două teme ierarhia s-a rătăcit, totuși nu și Biserica. Mitropolitul de Gortina se îndreptățește pe sine prin cele spuse?[37]

Mitropolitul de Nafpaktos evită să dea sensul sau traducerea celor spuse de Sfântul Ioan Gură de Aur și astfel nu pune în primejdie evident răstălmăcirea și aiureala lui. Totuși le utilizează în aceeași coerență a înțelesului, adică să ascultăm, după cum spune, «de glasul Bisericii, după cum este exprimat de Sfântul Sinod al Bisericii». Totuși nu exprimă toate sinoadele, nici toți ierarhii glasul Bisericii. La Pseudo-Sinodul din Creta Mitropolitul de Nafpaktos s-a străduit să exprime glasul Bisericii, dar glasul lui a fost înăbușit de alte glasuri, care au recunoscut sinodal ereziile drept biserici și sinodal, pentru prima dată, au încuviințat participarea noastră la protestantul «Consiliu Mondial al Bisericilor», adică al ereziilor, și au lăudat textele comune pline de rătăciri ale Dialogurilor Teologice. Urmează să cânte laolaltă cu aceste glasuri care sufocă glasul Bisericii. A devenit protopsalt mai ales la acordarea pseudo-autocefaliei în shismo-erezia ucrainenilor. Caută să găsească «viruși parateologici» în teologia ortodoxă, deși virusarea ecumenistă aproape a distrus plămânii teologici ai mai multor ierarhi.

Sfântul Ioan Gură de Aur nu a sfătuit niciodată în scrierile lui să urmăm pe ierarhii rătăciți în abordarea ereziilor și schismelor, nici nu reiese așa ceva în faptă din viața lui foarte tulburată și martirică. Ceea ce spune în textul lui a fost răstălmăcit cu privire la o chestiune mică pastorală și liturgică ce s-a ivit în Antiohia cu privire la postul dinaintea Paștilor și nu are legătură cu rătăcirile, cu ereziile și cu schismele. La Congresul inter-ortodox pe care l-a organizat în America, Chicago, una din mănăstirile pe care le-a întemeiat cuviosul Bătrân Efrem, Mănăstirea de maici Sf. Ioan Gură de Aur, pe 14-16 septembrie 2007, cu prilejul împlinirii a 1600 de ani de la adormirea lui martirică, am avut prilejul să dezvoltăm subiectul «Problematizări contemporane ecleziologice pe baza Sfântului Ioan Gură de Aur». În acest referat al nostru am prezentat a) poziționarea lui împotriva altor religii, b) opinia lui despre erezii și c) abordarea schismei și unele neînțelegeri ale învățăturii în această privință[38]. Găsește acolo oricine mult material despre cele pe care le-am dezbătut, care nu încape aici. Totuși ne vom referi pe scurt la problema pastorală și liturgică pe care a creat-o o mică parte de credincioși în Antiohia cu privire la sărbătorirea Paștilor, care a dat prilejul Sf. Ioan Gură de Aur să spună cele răstălmăcite și tot pe scurt vom vedea în mod relevant dacă sfătuiește la ascultare necondiționată și fără discernământ față de cele pe care le decid ierarhii și sinoadele.

8. La care fapt se referă Sfântul Ioan Gură de Aur?

Este cunoscut faptul că în viața liturgică a Bisericii primelor veacuri au apărut certuri și contre cu privire la timpul sărbătoririi Paștilor. Bisericile din Asia prăznuiau Paștile împreună cu iudeii pe 14 nisan, adică Paștile creștin cădea odată cu cel iudaic, când prăznuiau în orice zi a săptămânii ar fi căzut, dar posteau toată ziua până seara, ca iudeii. În Apus, dimpotrivă, ca să evite această coincidență, prăznuiau Paștile duminica după 14 nisan și îi numeau pe cei din Asia Mică tetradiți/quartodecimani. Această felurime și neasemănare liturgică a fost soluționată expres de către Sinodul I Ecumenic (325), care, ca să nu cadă Paștile creștinilor cu Paștile iudeilor și pentru că a luat în considerare toate datele astronomice, a hotărât să fie prăznuit Paștile creștin duminica după prima lună plină după echinocțiul de primăvară. De atunci, acest fapt a fost primit de toți, de Biserica din toată lumea, și este valabil până astăzi.

Până să fie soluționată problema, s-au făcut mai devreme eforturi de a fi de acord, care, deși au eșuat, nu au condus Bisericile la întreruperea comuniunii, ci a fost păstrată unitatea și comuniunea. A existat o neasemănare de prăznuire, care nu a condus la schismă pentru că s-a considerat că prin aceasta nu a fost atinsă credința, învățătura dogmatică a Bisericii. La o coborâre a Sf. Policarp al Smirnei în Roma (154/155) și la întâlnirea pe care a avut-o cu Papa Anicet a fost dezbătut și subiectul prăznuirii comune a Paștelui. S-au despărțit cu pace, fără să se convingă unul pe altul și, precum scrie în epistola sa Sf. Irineu de Lugdunum: «S-au împărtășit și în biserică Anicet a cedat Euharistia lui Policarp cu modestie și s-au despărțit unul de altul cu pace, ținând la pacea a toată Biserica și cei care țin (=microasiaticii), și cei care nu țin (=romanii)»[39]. Puțin mai târziu, Victor al Romei (189-199) considera că dezacordul pentru prăznuirea Paștelui este «eterodoxie» și a tăiat comuniunea cu Bisericile din Asia. Totuși nu a izbutit să convingă de partea lui nici Bisericile din Apus și, după cum i-a pus împotrivă descendența microasiaticul Irineu de Lugdunum, aceasta era o particularitate locală care nu s-a ivit acum, ci era un obicei vechi al microasiaticilor, care totuși «toți aceștia am fost în pace cu nimic mai puțin și suntem în pace unii cu alții și dezacordul cu privire la post confirmă înțelegerea asupra credinței»[40]. Dezacordul pe teme de prăznuire întărește unitatea în credință, o recomandă, o dovedește.

Pe lângă faptul că prăznuirea comună a Paștelui, conform cu deciziile Sinodului I Ecumenic de la Niceea, a fost primită de toate Bisericile Locale din Răsărit și Apus, unele grupări de credincioși au rămas în tradiția tetradiților, adică să prăznuiască Paștile împreună cu iudeii pe 14 nisan. Din acest motiv, Sinodul Local din Antiohia din 341 tolera încă această separare și deosebire de prăznuire și pe cei care continuau să prăznuiască Paștile împreună cu iudeii i-a condamnat sever, pe laici cu excomunicarea, iar pe clerici și cei care aveau comuniune cu ei cu caterisirea[41]. Deci două decizii sinodale, una de la Sinodul Ecumenic (325) și una de la unul Local (341) interziceau prăznuirea Paștelui împreună cu iudeii. Totuși cel puțin rămășițe de tetradiți rămăseseră în cetatea Antiohiei în epoca în care Sf. Ioan Gură de Aur activa acolo ca preot/prezbiter. Tetradiții se numesc și protopashiți[42], pentru că prăznuiau «primul» Paști, după cum obișnuiau înainte de decizia Sinodului I Ecumenic de la Niceea.

Deci către acești protopashiți își adresa Sf. Ioan omilia din care provine citatul răstălmăcit despre care discutăm. Este vorba despre Cuvântul 3 din șirul de opt Cuvinte (1-8) pe care le-a rostit «Împotriva iudeilor» în anii 386 și 387. Cuvântul acesta are subtitlul «Către cei care postesc primul Paște»[43], adică pentru cei care postesc primul Paște, Paștele vechi, împreună cu iudeii, către tetradiți sau protopashiți, la care ne-am referit.

Spune la începutul Cuvântului că este silit să întrerupă șirul Cuvintelor sale către ereticii anomei pentru că există în turma ortodoxă o «ceartă extremă», care trebuie să fie tămăduită, adică cei care prăznuiesc Paștile și postesc împreună cu iudeii. Nu-i consideră pe protopashiți în afara turmei, în afara Bisericii, cum sunt ereticii, ci «oi îmbolnăvite», pe care, ca păstor, trebuie să le tămăduiască prin învățătură. Ne informează mai ales că erau foarte puțini cei care boleau și că cea mai mare parte a turmei primise deciziile Sinodului I Ecumenic de la Niceea: «Și am văzut că prin harul lui Dumnezeu cei mai mulți dintre noi din turma aceasta am scăpat de bolire și boala s-a restrâns la puțini». Semnalează că sunt destule separările care sunt provocate de erezii și nu este nevoie să fim dezbinați și noi între noi: «Nu ajung restul ereziilor, ci și noi ne ridicăm unii asupra altora?»[44]. Din nou caracterizează dezbaterea despre prăznuirea Paștelui drept «ceartă inoportună» și consideră că cei care nu sunt de acord cu deciziile de la Niceea nu pot să-și îndreptățească pozițiile și, ca și cum ar fi mai înțelepți decât toți, nu vor să învețe de la ceilalți, nici să urmeze cele decise, ci pur și simplu urmează un obicei vechi absurd.

Și acum este inoportună această ceartă și cei care o provoacă sunt fără de îndreptățire pentru că necinstesc și desconsideră pe cei mai mult de trei sute de Părinți de la Sinod, care au legiuit aici și de atâția ani prăznuirea comună a Paștelui și care nu erau nici lipsiți de înțelegere, nici fricoși, ci înțelepți și curajoși. Înțelepciunea lor o dovedesc cele legiuite despre credință în Simbolul credinței, prin care au închis gurile ereticilor și bărbăția lor e dovedită de chinurile suferite de la prigoane, care abia atunci încetaseră. Sinodul a fost alcătuit din acești atleți care încă aveau răni proaspete și stigmatele (semnele/rănile) lui Hristos de la multele chinuri din cauza mărturisirii lor. Deci, odată cu subiectul dogmatic al credinței în dumnezeirea lui Hristos, au legiuit să prăznuim toți în comun și la unison marea sărbătoare a Paștelui. Deci cei care nu au predat credința în vremuri atât de grele, s-ar fi fățărnicit pe un subiect nedogmatic, în ținerea vremurilor, dacă nu credeau că este pentru binele Bisericii? Nu percep ce fac cei care condamnă pe atâția Părinți, atât de înțelepți și bărbătoși? Toată lumea a acceptat și a lăudat deciziile lor și tu, care le respingi, consideri mai înțelepți pe iudeii din tot pământul decât pe Părinți, pe iudeii pe care i-a renegat Dumnezeu și au pierdut bună-voința Lui, iar acum, fără templu, nu pot să prăznuiască nici sărbătorile lor[45]?

Hristos ne-a dat poruncă prin Apostolul Pavel să nu luăm aminte la zile și luni și ani. «Nimeni nu a fost pedepsit, nici învinovățit pentru că nu a prăznuit Paștile în luna cutare sau în ziua cutare». Deci trebuie să preferăm consensul Bisericii în privința observării timpului sărbătorilor și să nu desconsiderăm pe mama noastră comună, Biserica, pentru o asemenea chestiune fără valoare și să anulăm Sinodul: «Tu preferi timpul față de consensul Bisericii, dar, ca să pari că ții zilele, disprețuiești pe maica noastră comună a tuturor și tai Sinodul? Și cum să fii vrednic de iertare când alegi să păcătuiești atât de mult pentru nimic?»[46].

Cele ale iudeilor au trecut, sunt depășite. Erau o făclie. Totuși acum a venit soarele. Erau laptele de prunci ca să fim conduși spre hrana tare. Deci, de când au venit cele mai desăvârșite, nu trebuie să alergăm înapoi la cele vechi, nici să observăm zile și ani, ci să urmăm mereu Biserica, preferând dragostea și pacea mai presus de toate. «Căci, chiar dacă Biserica ar fi greșit, nu ar fi fost o atât de mare ispravă din păzirea precisă a timpurilor pe cât este vina din dezbinarea și schisma aceasta»[47].

9. Teze caracteristice ale Sfântului Ioan Gură de Aur despre ascultarea sau neascultarea de ierarhie

Ne-am străduit pe scurt să redăm coerența celor spuse de Sf. Ioan Gură de Aur, așa încât să fie evitată impresia pe care o dă răstălmăcirea, că ar învăța chipurile că este mai bine să rătăcești împreună cu Biserica decât să faci ceva corect și să fii în afara ei. Am arătat că Biserica nu rătăcește, ierarhii rătăcesc și că a vorbit ipotetic și metaforic, nu despre rătăcire și erezie, ci despre un subiect liturgic și pastoral concret cu privire la timpul prăznuirii Paștelui. Consideră mai ales că protopashiții sau tetradiții, care nu urmau Biserica în această chestiune, erau în interiorul turmei, nu erau în afara Bisericii. Cele pe care le spune nu au legătură nici cu ereziile, nici cu schismele, prin urmare nu trebuie să fie lăsată impresia că Sf. Ioan Gură de Aur sfătuia să urmăm Biserica chiar și atunci când este rătăcită de învățături eretice, după cum se întâmplă astăzi cu papismul, protestantismul, ecumenismul, care au fost legiuite la Pseudo-Sinodul din Colimbari, Creta, sau când se acordă autocefalie unor schismatici nehirotoniți din Ucraina sau când este de acord cu închiderea bisericilor și cu vorbirea de rău a preasfintei și preaînaltei Taine a dumnezeieștii Euharistii.

Avem o învățătură statornică și evidentă a Sfântului Părinte dacă trebuie să urmăm ierarhia și sinoadele și să facem ascultare când sunt rătăciți în erezii și schisme. Aceasta este răspândită în scrierile lui și este deplorabil la nivel științific și de cercetare ca aceasta să fie ascunsă și să preluăm papagalicește o teză răstălmăcită a lui ca să ne îndreptățim frica și să evităm dificultățile și inconveniențele de la o poziționare mărturisitoare curajoasă.

Am prezentat această învățătură suficient în capitole separate în studiul nostru anterior, după cum am zis, la congresul inter-ortodox de la Chicago din 2007, dar vom consemna aici în mod caracteristic unele teze de bază ale lui. Nu există îndoială că toată Sfânta Scriptură și tradiția patristică accentuează cu emfază virtuțile înțelegerii, păcii, unității între membrii Bisericii și critică dezbinările și schismele care taie corpul Bisericii, sfâșie cămașa lui Hristos. Suntem îndatorați față de penița și gura Sfântului Ioan Gură de Aur pentru poziția principială și sentențială că faptul de a scinda cineva Biserica nu este mai mic decât a cădea în erezie: «De aceea spun și dau mărturie că nu este un rău mai mic a cădea în erezie decât a scinda Biserica»[48]. În aceeași coerență a spus și altceva energic pentru a interzice dezbinările și schismele, că nici sângele de mucenic nu poate să șteargă păcatul schismei: «Un bărbat a zis ceva ce pare îndrăzneț, dar totuși s-a pronunțat. Despre ce este vorba? A zis că nici sângele de mucenic nu poate șterge păcatul acesta»[49]. Din acest motiv, în contextul poziției răstălmăcite, se străduiește să-i întoarcă pe tetradiți sau protopashiți, care nu provocaseră încă schismă, să prefere dragostea și pacea în legătură cu timpul prăznuirii Paștelui.

Totuși, când există o erezie deplină, o erezie sancționată și o schismă completă, atunci poziția lui este foarte severă, precum și atunci când sunt forțate cu nerușinare rânduiala canonică și validitatea Tainelor. Atunci înțelegerea și pacea, precum și ascultarea de cei care recomandă înțelegerea și pacea sau ascultarea necondiționată și fără discernământ nu au nici un fundament nici în învățătura, nici în viața Sfântului Ioan Gură de Aur. Deja la începutul prezentului articol la capitolul 2, «Reaua ascultare și sfânta neascultare», am prezentat opinia lui că înțelegerea și pacea nu sunt mereu ceva bun, există înțelegere rea și dezacord bun, «este posibil să te rupi bine și să te înțelegi rău». Explicând locul din Epistola către evrei, «Ascultați de conducătorii voștri și vă supuneți lor!» (Evr. 13, 17), răspunde la întrebarea dacă trebuie să facem ascultare de episcop chiar și dacă este rău, dacă este viclean, adică dacă ascultarea este necondiționată și fără discernământ, după cum socotesc cei ce răstălmăcesc învățătura sa despre subiectul concret al prăznuirii Paștelui. Și răspunsul lui este foarte elocvent; pune condiție pentru ascultare credința dreaptă, ortodoxia. Dacă episcopul nu este ortodox, nu învață drept cuvântul adevărului, întrerupem orice legătură cu el, fugim din apropierea lui, îl abandonăm: «Deci ce se întâmplă, zice, când este rău și nu îl ascultăm? Cum spui rău? Dacă din cauza credinței, fugi de el și ține-te deoparte, nu numai dacă e om, ci și dacă e înger coborât din cer. Iar dacă din cauza vieții, nu te preocupa!». Este mai bine să nu ai episcop decât să ai un episcop rău: «căci e mai bine să nu fii condus de nimeni decât să fii condus de cineva rău»[50]. În omilia lui de laudă pentru Sfântul Meletie al Antiohiei, care a prezidat Sinodul II Ecumenic din Constantinopol (381), care a condamnat pe arieni și pe pnevmatomahi, se referă la acțiunea lui împotriva ereziilor, care l-a costat persecuții și exiluri. Abia și-a luat, spune, poziția de episcop, a izbăvit Antiohia de rătăcirea eretică: «a izbăvit cetatea de rătăcirea eretică, tăind mădularele putrede și care erau de nevindecat de restul trupului, a restabilit sănătatea pură pentru mulțimea din Biserică»[51]. Recomandă să evităm contactele cu ereticii precum evităm otrăvurile pentru că sunt mai rele decât acestea. Acelea vatămă trupul, acestea distrug mântuirea sufletului. Dacă ne conduc la comuniunea cu necredința contactul cu ereticii și prietenia cu ei, trebuie să le evităm, chiar și dacă este vorba de părinții noștri[52]. Îl laudă pe Patriarhul Antiohiei, Sfântul Flavian, urmașul Sfântului Meletie, pentru că a despărțit moaștele mucenicilor care erau îngropate împreună cu rămășițele ereticilor; astfel, spune, au fost izbăvite oile de lupi, cei vii de cei morți. Au rămas singure mărgăritarele credinței, neatinse de duhoarea rămășițelor ereticilor[53].

Acum nu numai că ne amestecăm cu ereticii și nu cutezăm să izbăvim Biserica de rătăcirile lor, nu numai că nu fugim departe de ei și nu îi abandonăm, după cum evităm otrăvurile, ci unii se roagă împreună cu ei, alții îndreptățesc rugăciunile împreună cu ei, sunt de acord că sunt biserici și au Taine și continuitate apostolică. Ar trebui să ezite de aceea să invoce pe Sfântul Ioan Gură de Aur că ar spune chipurile că este «mai bine» să urmăm Biserica și când este în rătăcire, când se amestecă cu ereziile sau exprimă teze cu caracter eretic, identificând în mod rău Biserica, ce este imposibil să fie în rătăcire, cu ierarhia, care a fost în rătăcire de mai multe ori în trecut și este în rătăcire iarăși și adeseori astăzi.

Este răstălmăcită poziția Sfântului Ioan Gură de Aur și față de deciziile sinodale nedrepte și față de schisme. Cu toate că, după cum am zis, consideră că schisma este la fel de mare rău ca erezia, el însuși nu a ezitat să reacționeze față de deciziile sinodale nedrepte și să întrerupă comuniunea cu ceilalți episcopi nevrednici de preoție. Din învățătura și viața lui reiese că întreruperea comuniunii cu episcopul este îndreptățită nu numai în cazul când propovăduiește o erezie, după cum a stabilit în final Biserica prin canonul 15 al Sinodului I-II (861), pentru că aceasta este de la sine înțeles, ci chiar și în cazul când sunt atacate instituțiile Bisericii, principiile credinței și vieții apostolice, Sfintele Taine. Consideră că este un atac al tainei preoției alegerea unor episcopi nevrednici prin oferirea de bani alegătorilor sau prin mijlocirea persoanelor puternice. Când abia a urcat pe tronul patriarhal de Constantinopol, a caterisit destui episcopi simoniaci din Asia Mică, care au găsit aliat împotriva lui pe Patriarhul Teofil al Alexandriei, care a acționat împotriva episcopului de Constantinopol, Sf. Ioan Gură de Aur, în jurisdicție străină. Scrie că toate se datorează iubirii de stăpânire: «Este boala iubirii de stăpânire». Deși nu existau diferențe de credință, de dogmă, au fost create tulburări și răzmerițe deoarece «un conducător a intrat în altă Biserică»[54]. Nu imortalizează prefect intruziunea Constantinopolului [de acum] în Ucraina, care a fost de veacuri recunoscută ca jurisdicție a Bisericii Rusiei?

La contestația care au trimis-o împotriva lui că nu trebuia să treacă la caterisiri și să provoace răzmeriță și schismă pentru că nu exista erezie, ci erau ortodocși cei caterisiți, răspunde că nu ajunge aceasta, pentru că prin simonie au atacat preoția. Cum ne luptăm pentru credință, așa trebuie să ne luptăm și pentru alegerea canonică și corectă a episcopilor, pentru hirotonii. Dacă preoția se cumpără cu bani, atunci pot să intre toți, vrednici și nevrednici. Nu mai este nevoie de Sfântul Altar, nu mai este nevoie de opinia pliromei Bisericii, nici de alegerea preoților[55]. Deja în lucrarea lui de tinerețe, cea mai bună carte Despre preoție care a fost scrisă, pe care a scris-o în Antiohia după hirotonia lui în preot, scrie că pricina de bază a tulburărilor și dezbinărilor în Bisericile Locale se găsește în alegerea neatentă a episcopilor: «De unde, spune-mi, crezi că se nasc aceste tulburări în Biserici? Căci eu nu consider că este din altă parte decât din faptul că desemnarea și alegerea întâistătătorilor se face simplu și la întâmplare»[56]. Deci schisma o provoacă iubirea de stăpânire și slava deșartă a celor ce sunt aleși episcopi, și nu cei care reacționează la încălcarea instituțiilor Bisericii și la desconsiderarea Tainelor. În zilele noastre nu a ajuns maltratarea Tainei preoției prin modul cel mai rău al alegerii episcopilor, maltratăm acum și Taina cea mai sfântă și mai înaltă a dumnezeieștii Euharistii prin cele ce se spun și se fac cu privire la ea. Ar fi caterisit pe mulți dintre episcopii de astăzi Sfântul Ioan Gură de Aur și cu siguranță nu ar fi ezitat și astăzi, ca odinioară, opozanții lui să-l caracterizeze drept schismatic. Ei îi caracterizează și pe cei care l-au urmat drept «schisma ioaniților». Celor nevrednici care l-au caterisit le impută imediat învinuirea de schismă și-i împodobește cu grele caracterizări.

Caterisirea și exilarea în continuare a Sf. Ioan Gură de Aur s-au făcut prin două decizii sinodale. La început cu ajutorul Sinodului «de la Stejar» din 403 și după aceea prin cel întrunit înainte de Paștile din 404, care a validat deciziile primului. Deci trebuia ca Sf. Ioan Gură de Aur să primească deciziile sinodale drept canonice și valide, drept glas al Bisericii, și să fie de acord cu ele? Nu există Sinoade adevărate și Sinoade tâlhărești? Niciodată nu a recunoscut caterisirea lui drept canonică, ci a considerat că schisma au provocat-o opozanții lui. Deja episcopii care l-au urmat pe Patriarhul tulburător Teofil, care a intervenit în jurisdicție străină, și l-au făcut pe el vinovat de schismă: «Nu dizolva lucrurile Bisericii și nu rupe Biserica, pentru care Dumnezeu a coborât în trup»[57].

Sigur că este adevărat că, după înștiințarea primei lui caterisiri de către Sinodul «de la Stejar», s-a străduit să-i întărească pe episcopii din jurul lui, care erau cuprinși de descurajare, lăcrimau și plângeau. De vreme ce le-a amintit că «viața de față este o cale și cele bune și cele triste trec», le-a recomandat să nu părăsească episcopiile lor: «nu lăsați Bisericile voastre». Când i-au semnalat că, dacă țin episcopiile, vor fi nevoiți să aibă comuniune cu prigonitorii lui, a răspuns: «să aveți comuniune, ca să nu scindați Biserica, dar nu semnați; căci nimic nu știu nimic în mine vrednic de caterisire»[58]. Aceleași lucruri a zis și către Olimpiada și celelalte diaconițe, care, dacă sunt explicate cu atenție, nu se opun celor ce le-a spus și le-a făcut în continuare spre evitarea comuniunii și spre repulsia față de episcopii răi. Deci a zis fiicelor sale duhovnicești: «Aceasta este ceea ce vă rog: să nu renunțe vreuna din voi la bunăvoința obișnuită cu privire la Biserică. Și cel care va fi adus spre hirotonie, fără să fi încălcat lucrul, prin acordul tuturor, plecați-vă lui capul ca Ioan; căci nu se poate să fie Biserică fără episcop»[59]. Deci, ca să nu rămână Biserica fără episcopi buni și vrednici, recomandă episcopilor care l-au urmat să rămână în episcopiile lor într-o comuniune temporară cu cei fărădelege. Voia să nu fie predate episcopilor răi în întregime nava Bisericii pentru că nădăjduia că va reveni pe tronul patriarhal. Deci iconomisește pentru o vreme lucrurile. Din exilul în care se afla a lucrat ca păstor canonic. Urmașii lui pe tron, Arsachie și Aticos, nu numai că nu au împlinit condițiile pe care el le-a pus diaconițelor, să urce fără de voie pe tron prin acordul tuturor și să facă pace în Biserică, ci dimpotrivă au pornit persecuții înfricoșătoare împotriva celor care au rămas credincioși lui Ioan, chiar și împotriva Olimpiadei și a celorlalte diaconițe. Au caterisit și au exilat episcopi, nu au lăsat pe ierarhul exilat liniștit nici în exilul său, ci l-au necăjit continuu, până când l-au condus la moarte. Deci au arătat faptele înseși că ei erau lupi în piei de oaie, pirați și funcționari[60], mai răi decât cei mai aspri persecutori ai Bisericii, de aceea îi și laudă acum pe cei care nu au avut comuniune cu ei, considerându-i mucenici potrivit dispoziției lor. Crede că îndreptarea lucrurilor Bisericii va reveni când cei sănătoși vor întrerupe comuniune cu cei care creează probleme: «Acesta este începutul dezlegării iernii, aceasta este asigurarea Bisericii, aceasta este îndreptarea relelor, când voi, cei sănătoși, vă întoarceți de la cei ce fac răutăți ca acestea și nu aveți nimic în comun cu ei»[61].

Epilog

În minunata lucrare pe care a scris-o din locul de exil Sfântul Ioan Gură de Aur, «Către cei scandalizați de zilele nefericite», scrie că nu trebuie să se smintească/scandalizeze credincioșii pentru faptul că mulți episcopi și preoți au devenit lupi și se întorc împotriva Bisericii și mai ales «că se înfășoară cu masca evlaviei și au blândețe închipuită». Trebuie să învețe să deosebească pe cei care au înfățișare amăgitoare de oi, așa încât să nu le permită să se amestece și să se ascundă între oi, în timp ce sunt lupi. Scrie că vremea noastră este un furnal: «cămin/furnal a devenit vremea aceasta», care demarchează și separă monedele false de cele autentice[62]. Este învederat că cele pe care le-a scris despre epoca lui sunt valabile mult mai mult pentru epoca de astăzi, necredincioasă și deviată. În spațiul bisericesc de astăzi domnește iubirismul ecumenist și împăciuirea evlavioasă, din moment ce sunt tăiate temeliile dogmelor ortodoxe și sunt desființate principiile de bază ale vieții morale. Coexistăm împreună cu ereziile vechi și noi și ne lovim de sodomie, care se întinde fără opoziție la nivel mondial. Mulți episcopi, dacă nu s-au transformat în lupi, dorm și sunt indiferenți. Îi stimulează și pe credincioși să se liniștească și să nu fie neliniștiți cu neliniștea cea bună; îi adorm și le extrag nervul. Deci, față de textul răstălmăcit și pseudo-hrisostomic, bun de adormit: «mai bine este să rătăcești împreună cu Biserica decât să faci ce este corect și să fii în afara Bisericii», care ne-a determinat să-l combatem, propunem pe cel autentic și legitim hrisostomic, trezitor și luptător, care prăbușește dragostea și înțelegerea mincinoase: «Dacă ai vedea undeva buna-credință vătămată, nu prefera înțelegerea în dauna adevărului, ci stai cu curaj până la moarte… fără să trădezi nicidecum adevărul» și: «Să nu primiți nici o dogmă contrafăcută sub pretextul iubirii»[63].


[1] Vezi Protoprezbiter Teodor Zisis, Autocefalia ucraineană. Intruziunea necanonică și dezbinătoare a Constantinopolului, editura «Τό Παλίμψηστον». Tesalonic, 2018; de asemenea, Protoprezbiter Anastasios Gotsopulos, Contribuție despre autocefalia ucraineană, editura «Τό Παλίμψηστον», Tesalonic 2019.

[2] Vezi Protoprezbiter Teodor Zisis, Biserica și coronavirusul. Atacarea dogmelor și a sfințeniei bisericilor, editura «Τό Παλίμψηστον», Tesalonic, 2020.

[3] Protoprezbiter Teodor Zisis, Reaua ascultare și sfânta neascultare, Tesalonic, Editura «Τό Παλίμψηστον». Un material pe această temă se găsește și la Sfânta Mănăstire Pantocrator din Melissohoriu, «Ce ce întâmplă cu ascultarea când duhovnicul nostru nu este ortodox?», Theodromia 12 (2010) 18-32. La fel, de aceeași Mănăstire, «Este îngăduit ca mirenii să se amestece în teme de credință? », Theodromia 12 (2010) 368-380.

[4] Apologia fugii în Pont 82, ΕΠΕ 1, 176.

[5] Omilia 57,2 la Ioan, PG 59, 314.

[6] Omilia 35, 1 la Matei, PG 57, 405.

[7] Prezentăm secțiunea respectivă din canonul 15 al Sindoului I-II (861): «Cei ce se desfac de comuniunea cu înainte-stătătorul pentru o erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinți, adică de acela care propovăduiește public erezia și cu capul descoperit o învață în Biserică, unii ca aceștia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei înșiși de comuniunea cu episcopul menționat înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici și de cinstea cuvenită celor ortodocși. Căci nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi și pseudo-învățători și nu au tăiat prin schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și dezbinări».

[8] Protoprezbiter Teodor Zisis, Îngrădirea nu este schismă. Explicații datorate, Tesalonic, 2017.

[9] Epistola 14, 4 «prin care se povestește cele petrecute cu el în Cezareea», PG 52, 617.

[10] Sofronie Eustratiadis (+) fost Mitropolit de Leontopole, Sinaxar al Bisericii Ortodoxe, Editura Ἀποστολικῆς Διακονίας τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος, reeditare 1995, p. 364.

[11] Revista lunară «Παρέμβαση», septembrie 2020 anul 25, vol. 290, p. 7.

[12] Vezi la Aristide Dascalis, Nedumeriri (către episcopul Atanasie de Limassol), pe pagina de internet «Κατάνυξις». După articol este prezentat interviul mitropolitului de Limassol.

[13] Vezi la Nicolae Mannis, professor, Ascultarea necondiționată față de Ierarhie?, pe pagina «Ὀρθόδοξος Τύπος».

[14] Vezi la Protoprezbiter Anghelos Anghelakopulos, Responsabilitatea și nevoia Sfintei Chinotite a Sfântului Munte față de ce se face în mediul bisericesc contemporan, pe internet (5-11-2020).

[15] Cuvântul 3 împotriva iudeilor, Către cei ce postesc pentru Paștile dintâi 5, PG 48, 870-871.

[16] ΕΠΕ, Ἰωάννου Χρυσοστόμου, Ἅπαντα τά ἔργα, vol. 34, p. 188.

[17] Vezi Ahile A. Tzartzanos, Sintactica limbii grecești vechi, Organismul Editurii Căriților de Școală, Atena 1961, reeditare la Editura Casa fraților Kiriakidi, Tesalonic 2003, p. 131. La fel, Μ. Ι. Μπαχαρακη, Συντακτικό τῆς ἀρχαίας ἑλληνικῆς, Θεσσαλονίκη 1985, p. 83.

[18] Ef. 1, 22-23: «Și toate le-a supus sub picioarele Lui și pe El L-a dat cap peste toate în Biserică, care este trupul Lui, plrinirea Celui ce plinește toate în toți». Ibidem 4, 15: «Grăind adevărul în iubire, să creștem în El toate, Care este capul, Hristos, din Care tot trupul…».

[19] Vezi și In. 14, 15: «Și Eu voi ruga pe Tatăl și vă va da alt Mângâietor, ca să rămână cu voi în veac, Duhul adevărului». Ibidem 14, 25-26: «Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va da mărturie despre Mine».

[20] Împotriva ereziilor 3, 24, PG 7, 966.

[21] La Sfânta Cincizecime 1, 4, PG 50, 459.

[22] Ibidem 2, 1, PG 50, 463.

[23] Despre Duhul Sfânt 24, PG 32, 172.

[24] Mitrofan Critopulos, Patriarh de Alexandria, Mărturisirea Bisericii de Răsărit, sobornicească și apostolească la Ioan Karmiris, Monumente dogmatice și simbolice ale Bisericii Ortodoxe sobornicești, Graz-Austria 1968, vol. 2, p. 528 [608].

[25] Dositei, Patriarhul Ierusalimului, Mărturisirea de Credință, la Ioannis Karmiris, op. cit., o. 747 [827].

[26] Ibidem, p. 755 [835].

[27] Χρηστου Ανδρουτσου, Δογματική τῆς Ὀρθοδόξου Ἀνατολικῆς Ἐκκλησίας, Ἐκδοτικός οἶκος «Ἀστήρ», Ἀθῆναι 19562, σελ. 265. 266.

[28] Ioannis Karmiris, Sinopsă a învățăturii dogmatice a Bisericii Ortodoxe sobornicești, Atena 1957, p. 6.

[29] Ibidem, p. 84-85.

[30] Panaghiotis Trembelas, Dogmatica Bisericii Ortodoxe sobornicești, vol. 2, Editura Frăției Teologilor «Sotir», Atena 19792, p. 363 ș.u., în principal 368-369.

[31] Despre viața și nevoința Cuviosului Părintelui nostru și Mărturisitorul Maxim 24, PG 90, 93.

[32] Relatare a dezbaterii făcute între domnul Avva Maxim și cei împreună cu el și căpetenii în Consiliul Secret 5, PG 90, 117: «După ce a spus el acestea, a strigat Mina: „Când spui acestea ai scindat Biserica”. Și i-a spus: „Dacă cel ce spune cele din Sfintele Scripturi și cele de la Sfinții Părinți scindează Biserica, cel care strică dogmele Sfinților, ce se va arăta că face Bisericii, fără de care nu este posibil să fie nici însăși Biserica?”».

[33] Sf. Grigorie Palama, Desființare a scrisorii lui Ignatie al Antiohiei 3, P. Hrestu, Grigorie Palama, Opere, vol. 2, Tesalonic 1966, p. 624.

[34] În lucrarea lui, Commonitorium (=Memoriu) 28. Vichentie este Sfânt al Bisericii de Apus; a trăit în secolul al V-lea. A fost monah de viață de obște în insula Lerins din Franța de N-V.

[35] Despre purcederea Sfântului Duh 2, 1, la P. Hrestu, Grigorie Palama, Scrieri, vol. 1, p. 78. Vezi mai mult la Protoprezbiter Teodor Zisis, «Papismul după Sfântul Grigorie Palama», Theodromia 20 (2018) 5-14 și în cartea noastră: Sfântul Grigorie Palama. Fațete ale lucrării și învățăturii lui, Tesalonic 2019, p. 181-191.

[36] Răspunsul Patriarhilor ortodocși din Răsărit către Papa Pius IX (1848), 17, la Ioan Karmiris, Monumente dogmatice și simbolice, p. 920 [1000].

[37] O critică dreaptă la tezele Mitropolitului de Gortina a fost făcută, în afară de profesorul Nicolae Mannis (vezi nota 13 din prezentul articol), și de către «redactorul» de la pagina de net «Κατάνυξις» cu titlul: «Preasfințite, schimbați radical și sfânta tradiție și ecleziologia și hristologia și duhovnicia Bisericii». Aici este expusă și o mare parte din cele pe care «le-a cutezat» cu adevărat și le-a zis Mitropolitul de Gortina. Mai bine să nu fi cutezat. Așteptăm să arate cutezanță în altele.

[38] Vezi Protoprezbiter Teodor Zisis, «Problematizări contemporane ecleziologice pe baza Sfântului Ioan Gură de Aur», Theodromia 9 (2007) 404-441.

[39] Vezi Epistola la Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească 5, 24, PG 20, 508.

[40] Ibidem, PG 20, 504. Mai mult despre subiectul prăznuirii Paștelui vezi la Vlasie I. Fidas, Istoria bisericească, Atena 1992, p. 271ș.u., vol. 1.

[41] Canonul 1 al Sinodului Local din Antiohia (341): «Toţi cei ce cutează să desfiinţeze hotărârea marelui şi Sfântului Sinod întrunit în Niceea în prezenţa evlaviosului şi de Dumnezeu preaiubitorului împărat Constantin în privinţa sfintei sărbători a mântui­toarelor Paşti, să fie excomunicaţi şi lepădaţi din Biserică dacă vor stărui a se împotrivi din poftă de ceartă celor bine hotărâte, şi acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre proestoşii Bisericii, episcop ori prezbiter ori diacon, va îndrăzni după hotărârea aceasta să se osebească spre zăpăcirea popoarelor şi spre tulburarea bisericilor şi să serbeze Pastile cu iudeii, Sfântul Sinod a judecat ca acela să fie străin de Biserică de acum înainte, ca unul ce şi-a îngrămădit păcate nu numai sieşi, ci s-a făcut mul­tora pricină de stricăciune şi de zăpăcire; şi nu numai pe aceştia îi cateri­seşte din slujbă, ci şi pe cei ce vor îndrăzni să se împărtăşească cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea exterioară, de care i-a făcut părtaşi sfântul canon şi preoţia lui Dumnezeu».

[42] O referire bună și succintă la problema prăznuirii Paștelui are și Arhim. Vasile Ioanniddis, profesor la Universitatea din Atena, în cartea sa premiată și de Academia din Atena: Istoria bisericească. De la început până astăzi, Casa editorială «Ἀστήρ», Atena 19592, p. 110ἑ. Mai ales ne dă informația interesantă (p. 114, nota 13), care se referă la Paștile tetradiților că «Acest Paște, pe care îl țineau anterior toți creștinii, se numea „cel dintâi” (vechiul Paști. De aceea cei care continuau să-l prăznuiască se numeau creștini «protopashiți» (paleopashiți)».

[43] Εἰς τούς τά πρῶτα Πάσχα νηστεύοντας PG 48, 861-872.

[44] Ibidem 1, PG 48, 861-863.

[45] Ibidem 3, PG 48, 865.

[46] Ibidem 5, PG 48, 868-869.

[47] Ibidem, PG 48, 870-871.

[48] Omilia 11, 5 la Efeseni, PG 62, 87.

[49] Ibidem, Omilia 11, 4, PG 62, 85.

[50] Omilia 34, 1 la Evrei, PG 63, 231.

[51] Omilia encomiastică la cel între Sfinți Părintele nostru Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei 1, PG 50, 516.

[52] Cateheza 1, ΕΠΕ 30, 340: «Fugi de contactul cu unii ca aceștia ca de otrăvuri. Căci acestea sunt mai grozave decât acelea. Căci acelea fac vătămarea până la trup, iar acestea corup însăși mântuirea sufletului». Despre Cel de necuprins, către anomei 1, 8, PG 48, 708: «Dacă prieteniile cu ei vatămă și trag spre comuniunea cu necredința, depărtează-te, chiar de-ar fi cei care te-au născut».

[53] La Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos 1, 1 (A fost rostită la monumentul romanisianilor, când trupurile mucenicilor, care erau puse aproape de rămășițele ereticilor sub pardoseală, au fost ridicate și au fost îngropate sus separat), PG 50, 443.

[54] Omilia 11, 4-5 la Efeseni, PG 62, 85-86.

[55] Ibidem 5, PG 62, 86: «Spune-mi dacă socotiți că este de ajuns a spune că sunt ortodocși, dar se duc și se pierd cele ce țin de hirotonie? Și care este folosul din celelalte când aceasta nu este ținută cu precizie? Căci, precum trebuie să ne luptăm pentru credință, așa și pentru aceasta».

[56] Despre preoție 3, 10, PG 48, 647.

[57] Paladie al Elenupolei, Dialog istoric despre viața și petrecerea fericitului Ioan, episcopul de Constantinopol 8, PG 47, 28.

[58] Ibidem 8, PG 47, 28.

[59] Ibidem 10, PG 47, 35.

[60] Referindu-se la situația proastă din multe eparhii care aveau episcopi nevrednici, scrie către Olimpiada: «Una a primit lup în loc de păstor, alta plimbăreț în loc de chivernisitor, iar alta un funcționar în loc de medic». Epistola 2, 1, PG 52, 556.

[61] Epistola 89, Lui Teodosie, Episcopul de Skitopole PG 52, 655.

[62] Către cei scandalizați 19, PG 52, 520-521.

[63] Omilia 22, 2 la Romani, PG 60, 611. Omilia 2, 1 la Filipeni, PG 62, 191.

ȘTIRE DIN SFÂNTUL MUNTE: Îndepărtare fără motiv a ucenicului de chilie al Bătrânului Gavriil, acum

Κατάνυξη.gr: Potrivit unui reportaj al Κατάνυξη, în aceste momente este în desfășurare o persecuție necruțătoare împotriva cuviosului Bătrân Gavriil Aghioritul de la Chilia Sf. Hristodul din Patmos (care ține de M. Cutlumuș).
Sfânta Chinotită îl expulzează pe ucenicul Bătrânului, fratele Andrei (din Polonia), pe baza unor dovezi fără susținere; fratele Andrei, tovarăș scump al Bătrânului Gavriil, nu este numai singurul baston de sprijin omenesc și potrivit canoanelor monahale al Bătrânului Gavriil, care se îndreaptă spre 85 de ani al vârstei sale și al 50-lea în Sfântul Munte, ci și traducător pentru înțelegerea cu frații slavi și, desigur, arhondar pentru găzduirea miilor de creștini și ajutor la sfintele slujbe ale chiliei șamd.

Persecutarea și expulzarea fratelui Andrei constituie în esență o persecuție chiar împotriva Bătrânului Gavriil, dincolo de faptul că aceasta constituie omenește și aghioritic o situație neobișnuită față de un Gheronda aghiorit venerabil și care are nevoie de ajutor!

Cu puțină vreme în urmă, Bătrânul Gavriil a publicat în poloneză (și în formă digitală pe rusește) o carte despre ereziile papismului și ecumenismului.

Biserica Poloniei a formulat, drept urmare, către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte acuzația inexistentă că în carte este pusă la îndoială validitatea Tainelor Bisericii Poloniei; indirect și neoficial acest lucru a fost atribuit fratelui Andrei (care a tradus în poloneză). Bătrânul Gavriil, prin scrisoarea lui către Sfânta Chinotită, a depus pasajul cu pricina tradus oficial și legalizat, și-a asumat răspunderea pentru cuprinsul cărții și a lămurit pozițiile ecleziologice ale Sfinților Părinți pe care le urmează ca autor, fără să pună la îndoială validitatea Tainelor polonezilor ecumeniști, ci probând sfânta îngrădire dovedită pe baza izvoarelor bisericești. Pe lângă aceasta, ecumeniștii din Sfântul Munte, care tămâiază pe arhiereul-tăvălug Bartolomeu și sunt străini indiferenți față de distrugătorii în toată firea ai neamului și ai credinței, continuă acum fără ocolișuri persecuția.

Filmulețul scurt pe care-l publicăm de pe Egnatia Tileorasi constituie o compilație de alte filmări mai mici succesive, luate în diferite luni, când Bătrânul Gavriil explică evoluția prigoanei împotriva lui cu toate metodele în parte diabolice.

Vă cerem, de asemenea, rugăciunile noastre ale tuturor și orice alt mod legal de reacție și mărturisire cu luminarea Dumnezeului celui Sfânt în Treime, care însoțească obștea prigonită a Părinților și fraților ortodocși.

Theodosie.ro: În filmulețul menționat, Bătrânul Gavriil afirmă, printre altele, și faptul că, de fapt, această persecuție se datorează afirmațiilor antiecumeniste din cartea sa și unei scrisori pe care a adresat-o Patriarhului Bartolomeu pe tema schismei din Ucraina.
Mai este prezentată filmată și scrisoarea starețului Dionisie al Mănăstirii Cutlumuș, din data 15-12-2019 către Bătrânul Gavriil. În ea este citat la început un mesaj din partea Bisericii Poloniei, care acuză pe fratele Andrei că a provocat tulburări prin difuzarea traducerii cărții Bătrânului Gavriil. Aceasta după ce nu primise acordul ierarhiei de a fi publicată în Polonia pentru că tema cărții este cunoscută de credincioși și este un subiect primejdios să facă dihonii. Se mai spune că această ediție a provocat necazuri Bisericii Ortodoxe Poloneze din partea catolicilor polonezi, care sunt majoritari.

Principiile corecte ale întreruperii pomenirii

Textul de mai jos a fost scris acum mai bine de 2 ani, dar îl repostez aici pentru că nu mai poate fi accesat pe site-ul psaltirea.ro (care nu mai funcționează) și pentru că am făcut în alte articole trimitere la el, dar nu mai este disponibil. Este la fel de valabil și în prezent.

Mărturisirea credinței și osândirea ecumenismului
~ întreruperea pomenirii și evitarea schismei ~

«De va rămâne în voi ceea ce ați auzit de la început,
veți rămâne și voi în Fiul și în Tatăl» (1Ioan 2,24)

Rămânând fermi pe poziția pe care am avut-o dintru început, continuăm pe toate căile să tragem un semnal de alarmă celor ce încă mai au o sensibilitate față de adevăr. În timp ce depunem eforturi pentru a păstra aprinsă candela dreptei credințe, care deja fumegă îngrijorător, ne întristăm de faptul că cele două direcții (erezia și schisma), care sfâșie unitatea Bisericii, se accentuează tot mai mult în lucrarea lor de a o stinge.

Deși era de datoria lor să păstreze intactă Ortodoxia la Sinodul din Creta, ierarhii din Biserica noastră nu suportă nici o mustrare de conștiință pentru greșeala făcută, își mențin linia amăgitoare a ecumenismului, ba, mai mult, încearcă să ne compromită prin acuze nefondate la adresa celor care luptă fățiș împotriva ecumenismului. Pe de altă parte, cei care ar trebui să se lupte la unison pentru apărarea Ortodoxiei se învrăjbesc tot mai mult între ei, derutând în fel și chip poporul lui Dumnezeu, având tendințe zelotiste, rupând comuniunea cu pliroma Bisericii, lucru ce va putea duce către schismă.

Reacția noastră imunitară împotriva ereziei ecumenismului, față de erorile dogmatice care sunt strecurate în trupul Bisericii, constă în:

– mărturisirea permanentă și cu tărie a adevărului de credință care spune: „Un Domn, o credință, un botez” (Ef. 4, 5), „una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică” (Crezul);

– osândirea ecumenismului ca erezie ecleziologică ce desființează granițele și identitatea Bisericii prin recunoașterea ereticilor ca membri ai ei, deschizând calea spre o panerezie (erezie generală);

– solicitarea adresată ierarhilor din Biserica Ortodoxă Română de a părăsi Consiliul Mondial al Bisericilor și mișcarea ecumenică în general;

– condamnarea evenimentului din Creta ca Sinod tâlhăresc;

– oprirea pomenirii episcopilor care au semnat în Creta documente ce conțin erezii.

Câteva din elementele ce demonstrează că acțiunea de oprire a pomenirii nu poate fi etichetată ca schismă sunt următoarele:

pomenirea ierarhului nu înseamnă părtășie la credința lui personală, ci la cea primită de la Sfânta Biserică, pe care el a jurat la hirotonie să o păzească și să o propovăduiască. Acest lucru se evidențiază chiar în explicarea Sfintei Liturghii: Întâi pomenește, Doamne, pe arhiepiscopul nostru. Din aceasta se arată supunerea față de superior și că slujitorul este părtaș la credința și la predania acestui arhiereu pomenit și succesor al Tainelor, iar nu un inițiator nou sau născocitor al simbolurilor aduse/slujite de el (Patrologia Graeca 140, 460-461). Doar pomenirea unui episcop eretic (precum Papa) sau schismatic constituie adoptarea unor credințe și predanii străine;

întreruperea pomenirii ierarhului nu constituie schismă, adică rupere de Sfânta Biserică, ci vizează tocmai consolidarea Bisericii în jurul lui Hristos, piatra ei de temelie, de pe care nici „porțile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18);

– practica întreruperii pomenirii este veche în tradiția bisericească și este consemnată indirect de Canoanele 31 Apostolic și 15 al Sinodului I-II Constantinopol. Acestea nu prevăd obligativitatea opririi pomenirii ierarhului ce are abateri dogmatice, ci doar atestă faptul că această măsură nu poate fi sancționată canonic, ba este chiar lăudată;

oprirea pomenirii nu este o rupere a comuniunii cu Sfânta Biserică, cu clericii, monahii și mirenii care au gândire ortodoxă și osândesc ecumenismul, chiar dacă n-au oprit pomenirea. Ea este o încercare de trezire a conștiinței episcopului, clerului și poporului. Clericii și credincioșii care au întrerupt pomenirea izolează erezia și se delimitează doar de cei cu cuget eretic, în schimb au comuniune liturgică cu aceia care, indiferent dacă pomenesc sau nu pe episcopul lor, nu primesc ecumenismul și Sinodul din Creta;

afirmăm că doar un Sfânt Sinod are autoritatea să se pronunțe asupra situației de criză în care se află astăzi Sfânta Biserică. Doar un asemenea Sinod are competența să îi judece pe ierarhii care au semnat în Creta;

nu-i catalogăm drept eretici la propriu (excomunicați) pe adepții ecumenismului (ierarhii semnatari în Creta și alți simpatizanți), ci doar ca propovăduitori în public și cu capul descoperit ai unei erezii;

recunoaștem că sunt valide Sfintele Taine săvârșite în Biserica Ortodoxă Română. Ierarhii nefiind condamnați sinodal, Tainele săvârșite de ei sunt valide. Recomandăm însă poporului drept credincios să dea dovadă de discernământ duhovnicesc, să lupte împotriva ecumenismului și să participe la sfintele slujbe săvârșite de clericii care mărturisesc ortodox și nu impun erezia ecumenismului, chiar dacă au oprit sau nu pomenirea;

nu pomenim alt ierarh, nu creăm structuri separate și nu înființăm biserici paralele, rămânând fii ai Bisericii Ortodoxe Române.

Considerăm că toată această situație ar fi fost evitată dacă ierarhii noștri ar fi avut o deschidere sinceră față de cei care le-au transmis din timp neliniștile lor față de documentele propuse dezbaterii și aprobate ulterior în Creta. Credem că nu este târziu nici acum ca sinodalii să se dezică de învățăturile greșite promovate prin Sinodul tâlhăresc din Creta printr-o mărturisire publică de credință, din care să fie clar pentru toți, clerici și mireni, că sunt în dreapta credință. Astfel ar da dovadă de maximă responsabilitate față de mântuirea păstoriților lor atât de tulburați de evenimentele care au zguduit Sfânta noastră Biserică.

Atragem atenția că cei care privesc cu indiferență la amploarea pe care o ia erezia ecumenismului prin adoptarea ei la Sinodul din Creta sau consideră drept schismă întreruperea pomenirii, cât și cei care se folosesc de această măsură într-un mod ce conduce la schismă se abat de la duhul Ortodoxiei, aflându-se luptători împotriva Duhului Sfânt. Ne rugăm ca Dumnezeu să izbăvească Biserica Sa din ghearele ereziei, de aceea considerăm că este fundamental ca toți cei cu cuget ortodox să păstrăm și să trăim adevărul de credință întru legătura păcii, folosindu-ne de oprirea pomenirii sau de alte mijloace de mărturisire.

Data: 10.12.2017

Ierom. Macarie Banu
Ierom. Atanasie Parfeni
Ierom. Lavrentie Carp
Ierom. Eftimie Mitra

Translate page >>