Destructurarea Ortodoxiei – între apostazie și exemple de credință vie

Biserică goală din America

Situația tensionată bisericească din ultima vreme pare că produce doar dezastre. Dar mai întâlnim și situații fericite, care sunt de urmat nu neapărat în literă, cât mai ales în duhul lor. Este firesc să fie ales grâul de neghină prin ispite.

Știrea că în SUA o parohie sau mai multe au trecut din jurisdicția Patriarhiei Ecumenice (PE) în cea rusească rămâne o informație seacă pentru că sunt imediat bănuite afinități etnice. Dar faptul că inițiativa vine din partea unor americani stârnește alt interes. Înainte de a puncta unele detalii importante, iată relatarea evenimentelor din gura (penița) celor implicați:

Desemnarea (ar putea fi numită „alegere” doar în sensul cel mai îngust etimologic) Mitropolitului Elpidofor (Lambriniadis) ca Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Bisericii Grecești din America va fi pomenită fără îndoială ca un punct de cotitură în istoria Bisericii secolului XXI. S-a stins cu siguranță acum orice speranță ar mai fi existat că schisma dintre Constantinopol și Moscova cu privire la Ucraina este doar un eveniment temporar, neimportant.

Arhiepiscopul Elpidofor este un teolog distins și cultivat. Ca cetățean turc, este un candidat de primă linie și evident cândva să-l urmeze pe SS Bartolomeu la Tronul Ecumenic. În controversele majore ale domniei lui Bartolomeu (Sinodul Cretan, ca și schisma ucraineană), a apărat poziția și autoritatea Patriarhului în mod susținut și fidel. Chiar dacă nu există nici un motiv de îndoială asupra sincerității cu care a adoptat aceste poziționări, este evident că are in interes întemeiat să întărească o jurisdicție fragilă în prezent, pe care este previzibil că o va conduce într-o zi.

Astfel, desemnarea lui în al doilea cel mai puternic post din Patriarhia Ecumenică are o semnificație dublă.

Pe de o parte, transmite mesajul că este puțin probabil să fie vreo revenire în Fanar când Patriarhul Bartolomeu părăsește scena. Pe de altă parte, ridică mizele teologice deoarece Arhiepiscopul Elpidofor nu consideră treaba ucraineană o problemă oarecare de a proclama din nou controlul Constantinopolului asupra unui domeniu năbădăios stăpânit ilegal de câteva secole de Moscova.

Dimpotrivă, folosește cel mai serios termen de oprobriu dintre toată Ortodoxia pentru a-și descrie adversarii, unul pentru care Fanarul face și imposibilul pentru a-l evita să-l folosească. El spune că ei sunt eretici.

În 2009, Arhimandritul de atunci Elpidofor a ținut un discurs memorabil la Școala Teologică Sfânta Cruce (Holy Cross), care mai poate fi găsit online, de exemplu la https://www.aoiusa.org/ecumenical-patriarchate-american-diaspora-must-submit-to-mother-church/. În acest discurs face următoarele declarații interesante, pe care le-a dezvoltat altă dată în teza lui bine-cunoscută că Patriarhul Ecumenic este „primus sine paribus”:

„Permiteți-mi să adaug că refuzul de a recunoaște primatul în sânul Bisericii Ortodoxe, un primat care nu poate fi decât să fie întrupat de un primus (adică de un episcop care are prerogativa de a fi primul între episcopii colegi) constituie nu mai puțin decât o erezie. Nu se poate accepta, pe cât de des se spune, ca unitatea dintre Bisericile Ortodoxe să fie păzită fie de o normă comună de credință și cult, fie de un Sinod Ecumenic ca o instituție. Ambii factori sunt impersonali, în timp ce principiul unității în teologia noastră ortodoxă este totdeauna o persoană. Într-adevăr, la nivelul Sfintei Treimi, principiul unității nu este firea dumnezeiască, ci Persoana Tatălui („Monarhia” Tatălui), la nivelul ecleziologic al unei Biserici Locale, principiul unității nu este preoțimea sau cultul comun al creștinilor, ci persoana Episcopului, așa încât, la nivel pan-ortodox, principiul unității nu poate fi o idee, nici o instituție, ci este necesar să fie, dacă suntem consecvenți cu teologia noastră, o persoană… În Biserica Ortodoxă avem un primus și el este Patriarhul Constantinopolului.”

De remarcat prima frază: „constituie nu mai puțin decât o erezie”.

De remarcat a doua teologumenă (opinie teologică general recunoscută), că persoana care funcționează ca principiu de unitate pentru Biserica sobornicească nu este Hristos Însuși, ci mai degrabă un episcop.

În sfârșit, de remarcat că episcopul în cauză nu este (după cum pare să indice o citire literală naivă a sfintelor canoane) episcopul Romei, ci cel al Noii Rome. (Acesta din urmă este un punct serios foarte neglijat în controversa prezentă. Oricare ar fi rolul deținut de Primus în Ortodoxie – i.e. fie că este „primus inter pares”, fie „primus sine paribus” – nu există îndoială că de secole Primatul istoric a fost Papa Romei. Singurul motiv pentru respingerea primatului roman astăzi este că Biserica romană a abandonat învățătura ortodoxă. Și totuși Constantinopolul, cu anatemele sale ridicate, părea să sugereze mai mult decât orice altă Patriarhie Ortodoxă că nu există o asemenea apostazie. Atunci cum poate Fanarul să pretindă că este esențial pentru Biserică, de vreme ce Vaticanul ar trebui să aibă o pretenție mai solidă? Dacă mișcarea ecumenică ar fi să aibă succes și comuniunea deplină cu Roma ar fi restabilită, ar ceda cu plăcere Constantinopolul primatul? Și cum se împacă existența, chiar și doar formală, a Romei ortodoxe cu pretenția Fanarului că Biserica „nu poate exista” fără Patriarhul de Constantinopol?)

Probabil cuvintele lui sunt pasibile de o răstălmăcire, dar Arhiep. Elpidofor pare să creadă că Patriarhul Ecumenic este un soi de Papă, nu Vicarul lui Hristos, în aparență, ci al lui Dumnezeu Tatăl! Pare să creadă și că cei care nu sunt de acord cu acest punct de vedere sunt eretici.

Aceasta este mai degrabă o pretenție mai serioasă decât „Știi, acum, că URSS a dispărut, ar trebui să fie o Biserică Ortodoxă Ucraineană Autocefală liberă de Moscova”.

Cum poate menține Ortodoxia mondială comuniunea cu o Patriarhie care promovează o ecleziologie străină și se referă la cei care obiectează ca la niște „eretici” (un termen pe care nu-l aplică romano-catolicilor și protestanților)?

Mai există un aspect în ridicarea lui Elpidofor pe care-l relevă discursul din 2009. Deși Fanarul a fost istoric foarte împotriva etnofiletismului (în parte pentru a opri incursiunile Biserici bulgare și ale altora în teritoriul ei canonic), este o problemă de documentare istorică faptul că Patriarhia s-a văzut mereu pe sine ca bastionul naționalismului grecesc. (Însuși Patriarhul Bartolomeu probabil că nu ar nega aceasta, nici nu ar vedea vreo problemă în ea, după cum este clar din remarcile sale din 2018 despre „precăderea” „poporului nostru”.)

În cuvântarea sa, ținută la seminarul din America doar grecesc, Elpidofor este preocupat în mare măsură tocmai de această chestiune. Spune că „ecumenicitatea este inima elenismului și e străină prin definiție de orice formă de naționalism sau șovinism cultural”. Adaugă faptul că „diaspora” se referă nu la oameni care trăiesc temporar în pământuri dincolo de Imperiul Roman, ci la aceia care trăiesc permanent acolo. Totuși, într-o contradicție aparentă, viziunea lui despre acești oameni este limitată la imigranții din țările tradițional ortodoxe și la descendenții lor. Preocuparea lui primordială este menținerea culturii și tradiției (grecești în acest caz) fără asimilare și are de spus aceasta despre „convertiți”:

„Un alt mare număr de candidați la preoție a venit dintre convertiți, care au puțină familiarizare, dacă nu chiar deloc, cu experiența ortodoxă și sunt caracterizați de obicei de comportament și mentalitate super-râvnitoare. Atrage interesul faptul că convertiții care au fost hirotoniți în preoție reprezintă un procent disproporționat mai mare decât convertiții dintre credincioși. Rezultatul acestei reprezentări necorespunzătoare este că, cel mai adesea, preoții convertiți păstoresc turme care sunt purtătoare ale unor tradiții culturale, dar, din cauza păstorilor lor fie sunt lipsiți de familiaritatea necesară cu tradiția, fie chiar se opun ei conștient, reușesc să o degradeze și treptat să dezrădăcineze acele elemente culturale care erau expresia parohiilor pe care le deservesc”.

Chiar dacă este o preocupare legitimă, este de remarcat că Eplidofor nu vorbește niciunde despre o misiune de a-i aduce pe americani ca un întreg la Ortodoxie, nici nu discută despre parohiile care nu au o etnie singulară (sau deloc). În contextul unei discuții la un seminar (unde Decanul din vremea aceea se numea Fitzgerald), discursul părea să aibă un mesaj clar descris printr-o poreclă pe care i-au dat-o unii în mod sarcastic: discursul „prea mulți xenoi (străini).

Eu sunt un xenos. După câte știu, interacțiunea strămoșilor mei de după schismă cu creștinii ortodocși a fost limitată la a se lupta cu ei pe Frontul de Est. Soția mea și eu ne-am convertit la Ortodoxie în 1988 la catedrala OCA din Boston. Am fost fondatorii și editorii bibliotecii Sf. Pahomie acum adormite, unul dintre primele site-uri de patristică ortodoxă din 1994. Obișnuiam să predăm istorie creștină online și am fost implicat pentru un număr de ani în mobilizarea evanghelizării ortodoxe în secta rastafarienilor. În 1997, ne-am mutat din Boston în Lubbock, Texas, unde am fost hirotesit citeț în GOARCH (Biserica diasporei grecești din America) și am fost cântăreț la Biserica Ortodoxă Greacă Sf. Andrei până în octombrie anul trecut.

Lubbock este un orășel universitar cu o populație de aproape un sfert de milion. Este plasat în centrul Llano Estacado, un platou de-abia populat, care încalecă granița de stat dintre Texas-New Mexico. Primii ortodocși din Lubbock probabil că au fost negustorii libanezi care au ajuns în jur de 1900, dar nu era nici o parohie până când câțiva greci s-au decis să întemeieze una în anii ’70. Au reușit după o luptă grea și multe dificultăți: Lubbock, deși destul de întins, este neobservat pentru majoritatea americanilor din cauza izolării sale. Sf. Andrei nu a avut preot până în 1996; înainte de asta, oamenii conduceau peste 100 de mile până la Amarillo pentru Liturghie.

Când am ajuns eu și soția mea, nu eram siguri la ce să ne așteptăm. Am găsit o parohie care era parte din Arhiepiscopia Greacă, dar și multi-etnică și primitoare. Ritualul liturgic și muzica erau biantine, dar slujbele erau în întregime în engleză și era depus orice efort pentru a adapta pe oameni cu fonduri diferite: greci, bineînțeles, și convertiți, arabi, ucraineni, ruși, sârbi, români, bulgari… și probabil membri ai altor naționalități pe care le uit. „Grecii” din parohie erau ei înșiși o amestecătură de imigranți recenți care erau în SUA de câteva generații. Ambii preoți care au slujit în cei 21 de ani ai mei la parohia Sf. Andrei erau absolvenți ai Seminarului Sf. Vladimir (OCA).

Parohia nu era utopică, ci avea reușitele ei. Doi dintre tinerii din parohie (amândoi convertiți, după cum ar fi prezis Arhiepiscopul Elpidofor) au ajuns să devină preoți ai Arhiepiscopiei Grecești, un record remarcabil pentru o parohie atât de mică și tânără după standardele grecești. Amândoi sunt, aș putea adăuga, clerici remarcabili, chiar sfinți. Unul dintre ei, pe care îl admir în mod special, a fost portretizat pe pagina de internet a GOARCH în martie. Nici unul dintre ei nu corespunde cu caricatura de preot-convertit a Arhiep. Elpidofor ca ignorant fanatic al culturii grecești (într-adevăr, amândoi s-au însurat cu grecoaice!)

Eu și soția mea am fost foarte impresionați de generozitatea parohienilor greci la Sf. Andrei, de devotamentul lor pentru educația religioasă a copiilor și, mai presus de toate, de stăruința lor absolută de a păstra vie o parohie într-un orășel neînțelegător fundamentalist protestant, ignorat de restul țării, mereu pe marginea colapsului financiar. Cel puțin de două ori parohia părea că se închide sigur; o dată a fost salvată de o donație „anonimă”, de fapt din partea episcopului actual al eparhiei, un om foarte bun și sfânt.

Apoi a intervenit în 2018schisma din prezent. Eu și soția mea eram nefericiți cu direcția Arhiepiscopiei Grecești de ceva vreme (am fost președinte al consiliului parohial în timpul Sinodului din Creta), dar am reușit mereu să ne convingem să rămânem, chiar și numai pentru că nu aveam unde să mergem în altă parte: parohia din Amarillo de la 100 mile era cea mai apropiată și era grecească și ea. Mai mult, nu doream să provocăm o separare în comunitatea deja luptată; îl respectam pe Mitropolitul nostru; și (după cum îmi amintesc că spuneam mai mult de o dată) „Dacă aceasta ar fi fost cu adevărat o erezie, și nu doar vorbărie, sigur cel puțin una dintre Bisericile Ortodoxe ar rupe comuniunea pentru ea”.

În orice caz, chestiunea ucraineană a făcut ca pretenția mai mult decât papistă a Patriarhului Bartolomeu de a fi „primus sine paribus” să fie imposibil de ignorat. Am decis să părăsim parohia și să ținem slujbele citețului în particular. Totuși nu am spus nimănui ce făceam, în afară de preotul paroh. Nu doream să fim văzuți ca și cum am semăna dezbinare și tot speram ca treaba să fie rezolvată în câteva săptămâni. Apoi am descoperit că alții au observat absența noastră și am decis eventual să anunțăm public că începeam o nouă parohie sub ocrotirea Sf. Ecaterina din Alexandria.

La început nu am avut nici un loc să ne întâlnim așa că ne întâlneam afară, pe o bancă din campusul universitar, cu cupola cerului deasupra capetelor, stolurile de porumbei (ocazional șoimi) făcând cercuri deasupra noastră. Unii alergători se uitau la noi amuzați, dar în cea mai mare parte eram ignorați. Timp de trei luni aceasta a fost biserica noastră.

Îmi imaginam că, odată ce anunțasem existența noastră, mulți dintre parohienii noștri de la Sf. Andrei vor dori să ni se alăture; la urma urmei, chestiunile teologice păreau mai degrabă evidente. Nu s-a întâmplat asta. În schimb, vechea parohie s-a împărțit după linii etnice clare. Aproape toți parohienii care au venit din fosta Uniune Sovietică s-au alăturat grupului nostru; aproape nimeni altcineva nu a făcut asta. (Ar putea să-l intereseze pe Arhiepiscopul Elpidofor că cei convertiți au rămas – până acum – cu GOARCH).

Aceasta este tragedia a ceea ce se întâmplă: o parohie abia-viabilă a devenit două. Parohia noastră, sunt încrezător, sub omoforul unor episcopi care învață Ortodoxia, iar cealaltă este (în schismă) sub omoforul unui Patriarh și al unui Arhiepiscop devotați unei doctrine despre care cred că este eretică. Chiar dacă nu cred că cea a Sf. Andrei este fără har, parohienii ei sunt supuși unei influențe nocive. Dar aceasta nu este vina este parohienilor rămași de la Sf. Andrei. Puțini sau nici unul nu sunt preocupați deloc de hegemonia constantinopolitană, cu atât mai puțin de autocefalia ucraineană. Pentru ei, parohia Sf. Andrei este biserica ortodoxă, biserica pe care ei sau părinții lor au construit-o din nimic cu sudoare și sacrificiu, biserica unde au fost botezați sau cununați sau unde se așteaptă să le fie slujită înmormântarea. Acolo L-au întâlnit pe Domnul în fiecare duminică în Euharistie. Poate că este atât de imposibil pentru ei să părăsească GOARCH pe cât le-ar fi țăranilor francezi din secolul al XII-lea să respingă papismul; pentru ei, ar însemna să „iasă din Biserică”.

Dar, cu aducerea Arhiepiscopului Elpidofor, sigur într-acolo ajung lucrurile.

La prohia misionară Sf. Ecaterina, am avut un progres rapid. Am fost acceptați în Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei aproape imediat. Cunoscutul decan din Texas, Pr. John Whiteford, a fost numit parohul nostru; cu toate că distanța l-a împiedicat să ne viziteze încă în persoană, am avut două Liturghii slujite de Ierromonahul Aidan (Keller) din Austin.

Nu mai trebuie să facem slujba pe o bancă din parc; o parohie anglicană ne-a permis să folosim capela lor abandonată a Școlii de duminică, întregită cu ferestre pătate amuzant care descriu bucuria copiilor din anii 1930 din lume. Un prohian (Alexey Ageev, care merită să fie menționat pe nume) a construit un altar tradițional de lemn și a donat câteva sute de icoane tipărite. Cu voia lui Dumnezeu, cu rugăciunile Sf. Ecaterina Mara Muceniță (și ale Sf. Andrei cel întâi-chemat!), probabil că vom fi în stare, în ciuda păcatelor și slăbiciunilor noastre, să asigurăm o mărurie pentru Hristos pe Llano Estacado.

Dar cum e cu cealaltă parohie? Cum e cu „diaspora” grecească? Cum o vor duce sub Arhiepiscopul Elpidofor?

Acum este anul 1055.

Dionysius Redington

Observațiile noastre:

1. Întâi de toate, trebuie spus că am introdus în forma finală a textului un amendament, o precizare enunțată de autor la comentarii, ulterior publicării articolului. Inițial caracteriza parohia părăsită ca fiind „în schismă” (pe care am păstrat-o la locul ei între paranteze), apoi a revenit cu precizarea care se regăsește acum în text. Atitudinea față de ortodocșii care au fost lăsați în urmă este fundamentală. Ea denotă dacă reacția este una lumească sau una bisericească, trufașă și sfidătoare sau din conștiință și mâhnire pentru situația în care se află Biserica. Este foarte important ca delimitările față de erorile dogmatice vehiculate în spațiul ortodox să fie de natură teologică, nu din patimi și țâfnoșenie. Conjunctura actuală, când nu a fost pronunțată o condamnare asupra unor ierarhi sau chiar Biserici întregi, presupune că Dumnezeu este prezent în toate jurisdicțiile și lucrător. Până la o anatematizare, pot și e bine să intervină mustrările între patru ochi sau cu doi sau trei martori, adică sancționarea provizorie, dar nu mai mult.

2. Formula pe care a găsit-o autorul este una strălucită. Parohia grecească este descrisă ca fiind sub omoforul unor episcopi ce învață erezii care sunt nocive pentru credincioși. Această situație este apărută chiar după Sinodul din Creta și tinde să se agraveze prin adăugarea mai multor învățături greșite dogmatic (papismul pe lângă ecumenism). Reacția este una firească de delimitare în conjunctura aceasta, în care este trădată credința. Unii o trăiesc deja prin întreruperea pomenirii, deși nu toți în modul acesta sănătos.

3. Cazul acesta ne arată trupul viu al Bisericii; ne trezește la realitatea crudă că episcopii nu sunt și nu trebuie priviți ca niște mașini de luat decizii pe care să le urmăm, ci ca oameni ca și noi, cărora le este testată credința. Ne identificăm sau nu cu poziția adoptată de ei? Este alegerea noastră care ne definește ca și credincioși, de care, din păcate, cei mai mulți nici măcar nu sunt conștienți. Atât de firavă și mimetică este credința lor, atât de mare este apostazia contemporană!

4. Putem bănui unele resentimente naționaliste americane în desfășurarea evenimentelor, totuși este limpede că motivația adevărată este una ce ține de corectitudinea credinței. Până la urmă, chiar este deplânsă polarizarea tot la nivel naționalist (mai mult slavii s-au raliat la noua parohie). Atitudinea a la long a acestui credincios american, care preferă să înfrunte orice vitregie pentru a lupta pentru puritatea credinței ortodoxe, este o mustrare pentru toți ortodocșii tradiționali. Astfel de credincioși cred că Își dorește și Domnul, închinători în duh și adevăr, adevărați israeliți.

5. Fenomenul acesta al fragmentării și demantelării Ortodoxiei se răspândește cu putere. După cum spuneam mai sus, ecumenismul este dublat de noi erezii și schisme. Nici în România nu mai este de găsit duhul autentic bisericesc. Este posibil să fim nevoiți să apelăm și noi cât de curând la soluții radicale dacă vom dori să ne păstrăm credința curată în sufletul nostru. Oricum Patriarhia noastră nu pare să urmeze o linie foarte de încredere în ce privește ecumenismul, ba probabil chiar la fel de precară și în ce privește disputa ucraineană.

6. Nu în ultimul rând, nu trebuie neglijate aspectele teologice expuse în articol. Se pare că papismul de factură fanariotă constituie o erezie nouă mai percutantă decât ecumenismul (teoria ramurilor Bisericii). Cel mai rău este nu se întrevede o calmare a spiritelor, ci, dimpotrivă, o radicalizare a taberelor. Dacă odinioară a existat o polarizare ortodoxie-erezie între bizantini și latini, se pare că asistăm la o nouă împărțire în tabere greci-slavi. Totuși conflictul actual bisericesc este instrumentalizat să aibă un impact mult mai destructiv.

Cei mai mulți acuză astfel de acțiuni, ca cea descrisă, că ar fi dezbinătoare. Dar nu văd sau ignoră intenționat faptul că sunt reacții la dezbinarea spirituală pe care o produc noile idei eretice vehiculate la cel mai înalt și mai răspândit nivel. Desigur că ne găsim în situația de a face față singuri unei rupturi bisericești. Alegem dreapta credință, interesele pământești sau apostazia? Sau măcar alegem ceva?

Patriarhia Română la trei ani după Sinodul din Creta

Problema Sinodului din Creta este adusă în atenție de Patriarhie pe propriul site atât pentru cititorii din țară, cât și pentru cei de limbă engleză, ceea ce este un semn îmbucurător. Chiar și modul cum este prezentat lasă loc la dialog, dar nu și la înțelegere și seriozitate. Faptul că este adusă în discuție reacția destul numeroasă a unor clerici de la noi din țară de a întrerupe comuniunea arată grijă și preocupare. Întrebarea se pune: ce mai lipsește pentru a avea o abordare constructivă din partea ambelor tabere într-o confruntare destul de surdă până acum?

Poziționarea oficială față de Sinod este una de mediere între cei care îl impun și cei care îl contestă. Pe de o parte, este prezentat ca un „eveniment spiritual major” care a stârnit, totuși, reacții de protest; pe de altă parte, se spune că deciziile nu au fost de natură dogmatică și, deci, contestările sunt nejustificate. Practic, Sinodul trebuie să rămână în picioare, dar fără să aducă modificări concrete în viața bisericească.

PF Părinte Patriarh Daniel susținea în 2017 și reafirmă acum că documentele Sinodului doar „descriu problemele majore” cu care se confruntă Biserica Ortodoxă și ele „reprezintă o reafirmare a continuităţii în mărturisirea credinţei ortodoxe a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică”. Dacă așa ar sta lucrurile, ar fi foarte bine și orice reacție de respingere ar fi nefondată.

Totuși mărul discordiei îl reprezintă relația pe care o stabilește Biserica Ortodoxă cu celelalte Confesiuni; le consideră parte a Bisericii lui Hristos sau în afara ei? Dacă ar fi să ne luăm după aceleași declarații ale PF Părinte Patriarh, în Creta s-a decis că trebuie să avem „un mesaj de dialog şi cooperare practică” față de creștinii neortodocși și că „numai Biserica Ortodoxă este «BisericaUna, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică»”. Este îmbucurătoare această interpretare, dar, din păcate este una personală, care nu poate fi susținută de realitate, adică de textul documentelor adoptate și de acțiunile ulterioare ale altor Patriarhii participante. Aici intervine o rupere a firului de dialog onest și apare provocarea la reacții categorice, chiar de  întrerupere a pomenirii, la o astfel de opacitate.

Ar fi utilă o analiză la rece a stării de fapt.

Dialogul Patriarhie – contestatari

Mai întâi de toate, se pune problema dialogului. Patriarhia este recunoscută pentru incapacitatea de a purta dezbateri reale deja de multă vreme. Obosește mereu printr-un limbaj de lemn, necaracteristic Evangheliei, prin care acoperă multele probleme din Biserică. Această abordare erodează încrederea credincioșilor și ei pornesc din start cu o lipsă de disponibilitate justificată. Îmi susțin aceste afirmații prin faptul că au existat de-a lungul timpului foarte multe declarații, acțiuni și manifestări ecumeniste, de rugăciuni în comun, acorduri de unire și recunoaștere a ereticilor pe care Patriarhia le-a tratat greșit, ba chiar le-a prezentat într-o lumină favorabilă. Foarte mulți duhovnici, dintre care cei dintâi Arhim. Iustin Pârvu și Arsenie Papacioc, și-au exprimat public dezaprobarea față de direcția ecumenistă oficială. Toate acestea creează un cadru care nu poate fi ignorat. Cu alte cuvinte, abaterile eventuale de la dogmă semnate la Sinodul din Creta ar constitui picătura care umple paharul. Și nimeni nu se așteaptă ca această picătură să intervină în mod fățiș și solemn, ci tot pe ascuns, cum s-au întâmplat toate și până acum. Dacă se merge tot pe o disprețuire autoritară a credincioșilor din partea sinodalilor, prăpastia dintre ierarhia superioară și opincă se adâncește tot mai tare și est firesc să genereze reacții de delimitare concrete și nedorite.

Așadar mesajele oficiale ale Bisericii noastre trebuie citite cu precauție. Aceasta pentru că orice atitudine înțeleaptă presupune o preîntâmpinare a răului, nu o indiferență iresponsabilă. Ba mai mult, deja compromisurile pe plan dogmatic sunt avansate, încât greu mai putem vorbi de prevenire, cât mai mult de revenire la linia credinței sănătoase.

Pentru a sesiza obiectiv cum stau lucrurile, este necesar să fie analizat fondul problemei. Ce s-a hotărât, de fapt, în Creta? Chiar sunt atât de fanatici și rebeli cei care au luat atitudine de împotrivire? Sau Patriarhia duce în eroare, maschează trădarea la care s-a angajat?

Decizii dogmatice

Într-adevăr, nu au fost abordate direct probleme dogmatice, nici nu au fost exprimate dogme de credință concrete. Totuși s-a dus atingere clară unor aspecte ce țin de învățătura despre natura Bisericii, care este una dogmatică. Deci putem afirma că Sinodul „nu a formulat dogme și canoane noi”, totuși aceasta nu reprezintă o descriere fidelă a ce s-a întâmplat acolo. Nici măcar nu prezintă corect problema pe fond. Formal, da, nici măcar nu s-a pus problema luării unor decizii ce țin de învățătura de credință. Totuși rezultatul este tocmai validarea unor concepții eretice. Deci putem vorbi de o iresponsabilitate din partea ierarhiei noastre și chiar de ascundere voită a trădării de credință, lucru fundamental, ce nu poate fi trecut cu vederea.

Biserica Ortodoxă singură este Biserica cea una a lui Hristos

În articolele de „aniversare” a trei ani de la Sinod este reluată o afirmație discutabilă, anume că documentele din Creta prezintă Biserica Ortodoxă ca fiind singura Biserică, celelalte culte fiind chemate să se unească cu ea. Chiar dacă celelalte Confesiuni sunt numite Biserici (ceea ce nu ar fi extrem de grav) și sunt privite ca parte din Biserica lui Hristos, ar fi fost un plus important, poate chiar decisiv, mărturisirea că doar Biserica Ortodoxă este Biserica cea una. Măcar documentul care se ocupă cu această temă ar fi fost ambiguu și neconcludent, neutru. Dar să vedem despre ce este vorba. Paragraful la care se face referire este chiar primul din textul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”. În traducerea oficială, el sună astfel:

Biserica Ortodoxă, fiind Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, crede cu tărie, în conştiinţa ei eclesială profundă, că ocupă un loc central pentru promovarea unităţii creştine în lumea contemporană.

La o analiză succintă, se observă că nu există o corespondență totală între referințele Patriarhiei noastre și textul sinodal. În primul rând, nu există specificația că „doar” Biserica Ortodoxă ar fi Biserica una. Lucrul acesta este esențial pentru că face diferența. Una este apartenența, exprimată prin „fiind”, și alta este identitatea exclusivă, care ar fi trebuit să fie marcată prin acel „doar”.

Chiar și așa, contextul ar putea induce ideea de exclusivitate, că numai ortodocșii sunt Biserica cea una. Dar reiese acest lucru din paragraf sau chiar contrariul?

Identificarea Ortodoxiei ca fiind Biserica cea una este considerentul pentru care ea ar ocupa un «loc central» în «promovarea unității creștine». Acest «loc central» (de fapt, «principal», într-o traducere mai atentă) nu indică exclusivitatea ei, ci tocmai contrariul, amestecarea și includerea ei în masa așa-zișilor creștini care-și caută unitatea. Deci nu rezultă de aici nici o exclusivitate de care pomeneam mai sus, ci dimpotrivă, o comuniune cu ceilalți.

Mai mult, comuniunea indicată de poziția centrală nu este una doar de „dialog și cooperare practică”, ci este una dogmatică. Acest lucru este semnalat de faptul că unitatea este căutată pe baza unor convingeri ce țin de «conștiința eclezială profundă», care nu poate fi decât la nivel dogmatic. Dacă textul ar fi fost tradus mai fidel, lucrul acesta ar reieși mai clar în evidență, pentru că, de fapt, este vorba de «conștiința de sine eclezială profundă», care implică identificarea dogmatică a Ortodoxiei. Au existat, de altfel, discuții importante în Comisiile pregătitoare cu privire la această «conștiință de sine», care se referă la definirea clară a limitelor bisericești.

Recapitulând, se poate observa că, în realitate, Sinodul din Creta nu vorbește despre exclusivitatea Bisericii Ortodoxe de a fi Biserica cea una. Dimpotrivă, căutarea unității pierdute, pe care se străduiesc să o restabilească creștinii din lumea contemporană, presupune că toți fac parte din Biserica lui Hristos, fapt ce conduce la necesitatea ca ei să ajungă la acord și unitate. Altfel spus, Biserica Ortodoxă nu este privită doar ea ca Biserica cea una, ci mai există destui care aparțin aceleia și cu care trebuie să coopereze pe toate planurile. Practic, asistăm la o răsturnare a învățăturii de credință ortodoxe cu privire la Biserică și raportul ei cu ereticii.

Chiar dacă textul acesta este mai tehnic și puțin accesibil, el nu ar trebui să justifice manipulările pe care le întreprinde Patriarhia. Pentru că, dincolo de aceste subterfugii, a fost semnată participarea ortodocșilor la Consiliul Mondial al Bisericilor, organizație care prezumă recunoașterea reciprocă a membrilor ei drept mădulare ale Bisericii lui Hristos (pe lângă alte nenumărate principii neortodoxe). Acest lucru nu poate fi mascat cu nimic, nu poate fi băgat sub preș, se vede din avion.

Bineînțeles, nu trebuie trecute cu vederea implicațiile pe care le presupune Sinodul din Creta. Prin el, sunt validate toate acțiunile ecumeniste întreprinse în cadrul Bisericii Ortodoxe. O mostră clară este cea oferită de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, campion pe terenul acesta. O girare a unor astfel de acțiuni nu poate fi calificată decât ca iresponsabilă.

Întreruperea pomenirii

În aceste condiții, în care avem parte de declarații evazive și mincinoase, reacția de respingere a documentelor Sinodului din Creta este una absolut îndreptățită și aproape indispensabilă. Fără o delimitare și un protest hotărât, care poate merge chiar până la oprirea pomenirii, credincioșii de rând rămân cu reperele care li se vând „taraba” Patriarhiei, adică în rătăcire grozavă.

Chemările ipocrite ca lămuririle privind credința să fie exprimate în comuniune, nu în dezbinare, nu au nici un temei. Nu au existat nici măcar lămuriri sincere din partea Patriarhiei, darmite disponibilitate de a dezbate subiectele aprinse. Asistăm doar la intrigi care să ducă tema în derizoriu și atât. Poate că aici și cei care au întrerupt pomenirea ar trebui să manifeste mai mult tact pentru a avea un cuvânt cu greutate, trezvitor.

Cine sunt păstorii cei buni: ierarhii care nu se sinchisesc să vândă credința sau preoții care se delimitează de aceștia? Orice justificare nu face decât să-i așeze pe primii tot mai mult în rând cu Ana și Caiafa, care nu au căutat decât pretexte ca să-L omoare pe Hristos.

Un model vrednic de urmat pentru arhipăstorii de astăzi îl constituie atitudinea Patriarhilor Răsăriteni din 1848. Aceștia au avut tactul și prezența să respingă tatonările catolice din vremea lor și să mărturisească onorabil credința ortodoxă mântuitoare. Incomparabil exemplu față de melanjul ecumenist de astăzi, la un secol și jumătate distanță.

Oprirea pomenirii: de la luare de atitudine la oprirea comuniunii cu pliroma Bisericii?

Părintele Eftimie Mitra şi-a exprimat recent opinia cu privire la preoţii care au întrerupt pomenirea ierarhului pentru semnarea documentelor de la Sinodul din Creta:

Opiniile majorității nepomenitorilor duc spre separarea tot mai vizibilă de Biserica canonică, sub pretextul “îngrădirii” de erezie. O fi din zel prea mult și lipsa discernământului sau o strategie a pașilor mărunți gândită de cineva?

Subiectul opririi pomenirii este tot mai puțin important, atât pentru mine, cât și pentru marea majoritate a credincioșilor BOR. Aceasta, în primul rând datorită smintelilor făcute de scandalurile dintre nepomenitori pornite mai întâi de către grupul celor din Moldova, iar apoi continuate de Ciprian Staicu. Dacă ar fi existat smerenie și trăire ortodoxă, aceste scandaluri nu ar fi avut loc, iar lupta antiecumenistă avea alte rezultate.

Un alt aspect al dezinteresului credincioșilor ortodocși față de mișcarea nepomenitorilor estre modul de abordare. Aceștia tratează cu superioritate si/sau dispreț pe cei care nu i-au urmat etichetându-i ca: eretici, fricoși, trădători, vînduți, corupți etc… În multe situații, pe cei care nu au oprit pomenirea îi consideră chiar adversari.

Aceștia au și atitudini schismatice deoarece consideră că împărtășania din potirul „pomenitorilor” este spre osândă, aceasta fiind doar o opinie a lor, nu și o realitate. În acest sens, unii dintre ei le spun adepților pe care îi mai au: „Cine se împărtășește la pomenitori e ca și cum s-ar împărtăși la sectari” ceea ce arată o concepție schismatică față de BOR, din care fac parte toți pomenitorii (cu bune, cu rele la un loc), dar chiar și față de Patriarhiile care au respins pseudosinodul din Creta.

Sunt unul dintre puținii care am susținut public ideea de oprire a pomenirii, dar nu așa cum o fac majoritatea nepomenitorilor de azi. Oprirea pomenirii este o formă de luare de atitudine împotriva unei probleme foarte grave despre care canoanele sau Sfinții Părinți au atenționat deja. Dar a lua atitudine nu înseamnă a te umfla în pene, a te considera mai perfect sau a desconsidera pe Hristos din Potirul celor care nu au făcut ca tine. Unii, la un moment dat, considerau că sunt două Biserici: una adevărată și alta oficială.

Dacă lucrurile au luat această întorsătură m-am retras și am decis că nu mai am ce discuta cu astfel de „mărturisitori”. Nu toți sunt așa, dar cei care s-au erijat în lideri ai lor, care dau „dispoziții” și „decrete” după mintea lor, sunt tocmai cei care au confiscat lupta antiecumenistă și au dus-o în derizoriu. Aceasta, la început prin site-urile extremiste gen SACCSIV, ortodoxinfo, Glasul strămoșesc, Strana ortodoxă etc. (nici nu le mai țin minte pe toate – aproape fiecare avea cel puțin câte un astfel de site/blog) unde publicau doar pozițiile extremiste, nu și alte poziții, care nu erau ca ale lor. Astfel, puținii nepomenitori echilibrați nu erau auziți și credincioșii nu știau și despre opiniile acestora.

Au făcut sinaxe și întruniri în care se certau pentru divergențe de opinii, fiecare încercând să își impună punctul de vedere, ceea ce arată că acolo nu este duhul sobornicității. Așa că m-am dezis de aceștia, făcând public în mai multe rânduri pe pagina mea de facebook (aceasta), considerând că nu merită să îmi pierd timpul cu astfel de „lupte interne” și „mărturisiri pătimașe”.

Recent, un student la teologie mi-a trimis un text de la una din întrunirile acestora, cerându-mi părerea. Nu știu dacă e sincer sau dacă e o provocare, dar consider că lucrurile merită tratate (încă o dată) pentru că există și câțiva oameni sinceri care, informîndu-se de pe site/blog-urile lor, sunt dezorientați.

Mă voi opri asupra unor paragrafe contradictorii între ele:
1. „Ne delimităm de cei care judecă întregul popor credincios al Bisericii Ortodoxe Române ca eretic, pentru că până acum cei mai mulți preoți și credincioși nu au luat atitudine publică împotriva ereziei ecumenismului din diverse motive, altele decât atașamentul deschis față de erezie; reafirmăm că au cugetare eretică, conform Sfintelor Canoane și Sfinților Părinți, doar aceia care mărturisesc atașamentul față de erezia ecumenismului și o apără în mod public” (pct. 3) din Declaratia Sinaxei de la Botoșani (1 mai 2019)
2. „Considerăm întreruperea pomenirii cea mai corectă poziție canonică, conform acriviei patristice, și cel mai eficient mijloc de atragere a atenției ierarhiei față de greșeala susținerii ereziei ecumeniste, dar nu un scop în sine al luptei; încurajăm orice formă de mărturisire publică canonică a preoților și credincioșilor ortodocși români ca forme de respingere a ereziei și de dezacord cu învățătura ierarhilor care au îmbrățișat erezia” (pct. 8), „Considerăm că toți preoții și credincioșii au datoria de a mărturisi public prin întreruperea pomenirii sau măcar prin dezacordul exprimat deschis față de ecumenism” (pct. 9) și „Suntem deschiși colaborării cu toți preoții și credincioșii din Biserica Ortodoxă Română care doresc să ia atitudine publică față de erezia ecumenistă” (pct. 11) din Declaratia Sinaxei de la Botoșani (1 mai 2019);
3. „Prin actul îngrădirii de erezie am întrerupt comuniunea bisericească cu ierarhul eparhiot, semnatar sau susținător al sinodului ecumenist din Creta, nemaiparticipând la slujbele oficiate de preoții care continuă să îl pomenească” – notificare a vointei înmormântare.

Conform teoriilor organizatorilor sinaxei de la Botoșani, există 3 stări (feluri) de credincioși ortodocși în raport cu ecumenismul. Aceste categorii pot fi inspirate doar de la Sf. Teodor Studitul, dar oricum nu sunt aplicate întocmai. Abia cei de pe linia monahului Sava Lavriotul sunt fideli acestei teorii, care implică interzicerea comuniunii și cu preoții și episcopii ce nu s-au rupt de eretici, cum este cazul arhiereilor de astăzi din cele 4 Biserici neparticipante în Creta, deși sunt în comuniune toți cu cei ce au fost în Kolimbari.

Cele trei stări, după viziunea Botoșani 2019, sunt:
a) Ierarhii adepți ai Sinodului din Creta și preoții care-i susțin fățiș, care sunt eretici,
b) Cei care-i pomenesc sau merg la slujbele unde sunt pomeniți acești episcopi, care nu sunt eretici, dar comuniunea cu ei este interzisă ca fiind părtășie la erezie și cu care se poate doar colabora (!!) și
c) Cei care s-au îngrădit de erezia ecumenistă prin oprirea pomenirii sau prin neparticiparea la slujbele pomenitorilor.

În grupările formate de către aceștia întâlnim tot mai mult cuvintul „îngrădie”, sub pretextul îngrădirii de erezie. Ei consideră că singura variantă de „îngrădire” față de erezia ecumenistă este oprirea comuniunii, care este confundată cu oprirea pomenirii făcută în viziunea lor. Prin această greșită formă de „îngrădire” singuri se autoizolează făcându-și grupuri și grupulețe, ajungând să nu fie luați în seamă de nimeni.

Așa-zisa deschidere a nepomenitorilor de la Botoșani față de preoții pomenitori care mărturisesc fățiș împotriva ecumenismului este semnul lor distinctiv, doar că este discutabilă, neclară și neserioasă. Cum se pot ei gândi că va colabora cineva cu ei fără să aibă comuniune bisericească? Ruperea comuniunii este ceva foarte grav și marchează o delimitare evidentă. Ei cer cumva ca cei ce nu au întrerupt pomenirea să se pună la dispoziția lor într-o situație de „vinovați” moral de erezie. Altfel nu poate fi înțeleasă cooperarea cu cineva cu care nu sunt în comuniune.

Este evidentă aroganța și superioritatea cu care îi tratează acești nepomenitori pe ortodocșii pomenitori. Înțelegerea pe care o arată față de ei ascunde o desconsiderare nejustificată. Trist este că nepomenitorii cu discernământ sunt boicotați de către aceștia, pentru că, în opinia lor, „Nu gândesc corect ortodox”. Aceasta nu este altceva decât fanatism, iar Hristos nu a fost fanatic. Este nevoie de o rigurozitate, dar nu de fanatism.

Este limpede că la mijloc este vorba de o înșelare: au blană de mărturisitori, dar pe dinăuntru au nărav de lup, părere de sine și duh de stăpânire și dispreț.

Bineînțeles că nu au nici o bază canonică pentru a rupe comuniunea cu clericii și credincioșii care nu s-au manifestat ca ecumeniști. Totuși își mențin această atitudine periculoasă atât canonic, cât și duhovnicește, iar consecințele se văd destul de bine…

ieromonah Eftimie Mitra, text publicat și pe ASTRADROM.

Mișcarea de nepomenire este un fenomen foarte încâlcit, din păcate, dominat de multe certuri, inconsecvențe și atitudini extreme. Practic, avem de-a face cu toate simptomele și duhul unei schisme, deși formal nu este vorba de așa ceva, adică nu s-a format o entitate aparte de BOR. P. Eftimie punctează foarte bine minusurile cu părerea de rău că reacția față de legalizarea ecumenismului la Sinodul din Creta se compromite, posibil intenționat.

Un punct sensibil este opinia că pomenirea episcopului presupune acceptarea credințelor lui personale publice. Liturghia și Tainele sunt valabile și cu har, dar participarea la ele este, chipurile, spre osândă nu din cauza conștiinței credinciosului, ci a preotului. De ce ar trebui să dea seama fiecare credincios de conștiința altora în fața lui Dumnezeu, asta rămâne cel mai greu de explicat. Pe de altă parte, cum se poate face afirmația că Tainele sunt valide, dar făcute pe o credință greșită, eretică, care intervine prin pomenirea episcopului ecumenist sau prin convingeri eronate dogmatic? Măcar Sf. Teodor Studitul afirma limpede că Tainele celui cu cuget eretic, deși necondamnat, nu au har. (actualizare 10.06.2019)

Cât privește strict Sinaxa Botoșani 2, din dorința de a avea un duh mai pașnic, mai puțin schismatic, organizatorii pledează pentru colaborarea cu preoții pomenitori, adică arată o deschidere. Mai afirmă că toți ierarhii sau Bisericile Locale care nu acceptă deciziile din Creta prin neparticipare sau nesemnare nu sunt eretici și au comuniune cu ei. Pe de altă parte, refuză comuniunea cu toți preoții din țară care pomenesc, chiar dacă nu și-au manifestat aprobarea față de ecumenism și Creta. Acceptă comuniunea doar cu preoții pomenitori care iau atitudine publică de împotrivire. Totuși nici Sinodul Rus nu a respins textele din Colimbari ca fiind eretice și au comuniune cu toate Bisericile participante. Intervine un dublu standard: episcopii care nu au semnat în Creta sunt buni, dar preoții de rând care resping Sinodul sunt răi, deși ambele categorii sunt în comuniune cu ierarhii ecumeniști.

Nu în ultimul rând, și eu cred că poate părea sfidătoare atitudinea propusă la Botoșani de a colabora cu preoții pomenitori, dar fără a avea comuniune cu ei. M-aș bucura să apară preoți dispuși să facă asta, dar nu înrezăresc că vor fi. Aceasta nu poate duce decât la o izolare nejustificată și neroditoare.

Este Ucraina cea mai mare problemă cu care se confruntă Ortodoxia astăzi?

Conform unei declarații a Sinodului Bisericii Sârbe, „cea mai mare problemă a Bisericii Ortodoxe de astăzi este schisma bisericească din Ucraina și încercările nereușite ale Patriarhiei de Constantinopol de a rezolva problema ‘pe genunchi’, unilateral, fără dialog cu Biserica Ucrainei canonică și cu Biserica Ortodoxă Rusă și, în general, fără consultări pan-ortodoxe”.

O declarație anterioară a Preafericitului Irineu de Baska spunea același lucru, că invazia anti-canonică a teritoriului Bisericii Ucrainei este cea mai mare greșeală din istoria Patriarhiei de Constantinopol.

Această declarație emisă de Sinodul sârb în 18 mai subliniază gravitatea acțiunilor Patriarhiei Ecumenice de acordare a autocefaliei unor schismatici. Totuși nu este o exagerare aici? Este aceasta cea mai mare problemă din lumea ortodoxă? Nu cumva este eclipsată prin aceasta trădarea semnată și de sârbi la Sinodul din Creta, care afectează însăși credința? Nu este abătută atenția de la acest eveniment tragic? Nu tot aceeași Patriarhie Ecumenică a fost cea care a organizat și acea întrunire? Nu aceleași interese străine de Ortodoxie au generat ambele probleme? În fine, Ucraina nu a apărut ca o răzbunare tocmai din cauza faptului că rușii nu au participat la Creta?

Desigur că cea mai de anvergură dezbatere este cea în jurul „autocefalilor” din Ucraina. Mai toate Bisericile Locale sunt implicate, pe când în privința ecumenismului parafat în Colimbari sunt înregistrate mult mai puține reacții și preocupări. Totuși mărimea unei probleme nu ar trebui să fie dată de manifestările dinafară, ci de nocivitatea ei. În acest sens, erezia (ecumenistă) ar trebui să fie considerată mult mai importantă decât schisma (din Ucraina).

Fără a diminua gravitatea situației din Ucraina, rezolvarea ei ar trebui să vină la pachet cu soluționarea crizei dogmatice de amploare introdusă în Ortodoxie prin deciziile Sinodului din Creta. Nu cumva interesele de politică bisericească sau de altă natură lumească să fie cele care dictează acțiunile rușilor, ucrainenilor, grecilor, sârbilor, românilor… Ci credința curată ar trebui să fie cea care aduce unitatea și dictează direcția ce trebuie urmată de fiecare Biserică Locală. Cu alte cuvinte, Hristos ar trebui să fie criteriul ultim, nu diferitele jocuri de culise.