Memorialistica intelectualităţii mijlocii: Un secol de amintiri (2)

Deși proiectul theodosie.ro face trimitere la vremuri românești de acum 500 de ani, pentru a remonta învățături și acțiuni care să ne ajute să trecem în următoarea jumătate de ev, aducem în atenția publicului mărturisiri istorice memorialistice sau biografice, purtătoare de învățăminte și semnificații, din timpuri mai apropiate.

Vă îndemnăm să parcurgeţi mai întâi prima parte a seriei.

A doua zi din zori începea forfota în ogradă cu încăr­catul căruţei. Leonora, Victoria surorile mele mai mari şi cu mine de abia mai pridideam cu căratul, iar mama di­rija unde şi cum trebuie aşezate toate. Mai întâi în căruţă se aşeza fosta ladă de zestre a mamei, apoi în ea binişor, „ca să nu se întâmple vreo poznă”, se rânduiau panerele cu colivă, colaci, colăcei, brânză, slănină, orătă­niile fripte, ouă fierte, cârnaţi şi plăcinte, apoi cele cinci damigene cu vin, vreo 80 de căni de lut, să fie din ce se bea vinul, cam tot atâtea străchini cu linguri şi cu mare grijă cam cele vreo 200 de lumânări. Când totul era gata, mama răsufla uşurată, lua de la icoane pomelnicul îl băga la piept, şi dădea comanda: „Căruţa cu tine Leo­nora merge la cimitir pe şosea, eu cu Gheorghiţă şi Vic­toria o luăm pe jos, peste deal, pe scurtătură”.

La cimitir, mai întâi era pomelnicul mamei. Cu lu­mânările aprinse în mână, cât timp ţinea citirea lui, pre­otul şi tot satul aflat acolo stăteau în genunchi.

Sora mea cea mai mare Victoria, căsătorită cu unul din dascălii bisericii Sfântul Gheorghe, locuia chiar în fundul ogrăzii bisericii, unde se afla un rând de case cu odăiţe înşiruite, ca vagoanele unui tren jucărie.

Zidită de Elena, doamna lui Petru Rareş, din piatră şi cu contraforturi, biserica străjuia ca o cetate, tot ce era în jurul ei şi de multe ori, învăţând din istoria neamu­lui, retrăiam înfăptuirile şi vitejiile strămoşeşti, privind prin fereastră, mărturia ce se afla de veacuri în ograda aceea.

Către clasa a patra primară, şcoala începuse a ne pre­găti şi milităreşte. Ni s-a dat fiecăruia câte o cărţulie care cuprindea instrucţia individuală fără armă, instruc­ţia întrunită şi instrucţia cu armă. Cartea avea şi o mul­ţime de poze.

În fiecare săptămână, joia, venea la şcoală un sergent de la Batalionul de Vânători şi ne instruia cam două ore, dar nouă ne plăcea şi îl rugam să mai stea cu noi.

Ni se spunea „curcănaşi”, fiindcă purtam uniformă ca aceea a învingătorilor de la Plevna şi Griviţa, cu că­ciulă neagră şi pană de curcan, dar cu puşcă de lemn şi raniţă de carton vopsit.

Desigur că instrucţia se făcea, nu atât pentru cunoaş­terea tehnicii militare, cât mai ales pentru obişnuirea de timpuriu a tineretului cu exerciţiile fizice, cu îndemâ­narea şi disciplina şi mai ales pentru cultivarea dragostei de Patrie.

*

La prima vacanţă m-am dus acasă în chip de „curcănaş”, cu pană la căciulă şi mundir negru, să mă fălesc şi toţi ai mei şi tot satul mă primiră şi mă priviră cu drag şi zâmbet.

Moş Neculai, fratele mai mare al tatei, când mă văzu rămase ţintuit locului cu privirea pornită prin mine, spre undeva departe. El făcuse „răzbelul” de la 77, fusese că­lăraş.

Trecuseră 30 de ani de atunci, Moş Neculai era într-adevăr moş acum, dar amintirile îi rămăseseră tinere şi neşterse, iar faptele de atunci îi aduceau din când în când un fel de mândrie anume. Fiind cel mai mare dintre fraţi, după legile de atunci, fusese obligat să facă armată pen­tru toţi. Plecase cu cal cu tot, spre Botoşani şi de aici spre Roman, apoi mai departe, ajungând în Giurgiu cam la 200 de săbii. S-au unit cu alte vreo 200 de lănci şi împreună au trecut podul peste Dunăre sub privirile Domnitorului Carol. Au trecut de Rusciuc, Biela şi au în­tâlnit armata rusească şi bulgărească.

M-a luat de subţiori şi m-a ridicat în bagdadie : ,,Să creşti mare măi Gheorghiţă şi să nu uiţi că eşti nepotul meu”.

Apoi îmi povesti despre întâmplările de atunci şi des­pre oamenii din Horlăceşti, Brăeşti, Liveni şi alţii de prin meleagurile noastre, care cu Regimentul 8 Dorobanţi de linie, din Dorohoi, luptaseră cu turcul, mulţi închizând ochii pe acolo.

La parada ce a avut loc cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la 77, am defilat şi noi „curcănaşii”, nepoţii celor de atunci, şi toată lumea a spus că noi am defilat cel mai bine, mai bine chiar decât armata. Aşa au spus.

Sub influenţa instrucţiei şi a zidirii voievodale, sub straşina căreia trăiam, desigur că jocul nostru preferat era de-a războiul. Câmpul de bătălie era un teren viran, aflat lângă biserică, unde strada Războieni dă în Calea Naţională. Se afla acolo o movilă înaltă de nisip, tocmai bună de a fi pe rând, când Plevna când Smârdan, când Griviţa.

De cum terminam lecţiile, acolo eram toată liota de copii. Cei care urcau pe movilă erau „turcii”, cei care ata­cau „românii”.

Şi se dovedea că ştiam tactică nu glumă, că întotdeauna în redută se aflau mai puţini apărători decât cei care atacau.

Cei din redută strigau „Alah” cei ce atacau „Uraaa”. Lupta se termina totdeauna cu victoria românilor. Într-o duminecă, pe la început de martie 1907, către prânz, când „românii” atacau puternic „Griviţa”, ţipând cât îi ţinea gura, iar „turcii” îl chemau în ajutor pe Alah, auzim tot nişte strigăte şi mai puternice, bărbăteşti, ce veneau dinspre Podul de Piatră : „Jos moşierii”, „Să plece arendaşii”, „Vrem dreptate”, „Vrem pământ”…

Speriaţi am lăsat lupta neisprăvită şi ne-am strâns grămadă, pitiţi după movila de nisip.

Pe stradă veneau buluc vreo şase-şapte sute de ţărani, cu coase, ciomage, topoare, hârleţe, ţăpoaie. Mergeau că­tre Prefectură.

După ce au trecut de noi, am fugit toţi de acolo spe­riaţi, către casele noastre.

Spre seară am aflat că erau ţărani de prin Flămânzi, Frumuşica, Cristeşti, Coşula, Zăiceşti, ce porniseră răs­coală, ca să li se uşureze învoielile cu moşierii şi să li se dea pământ, că ajunşi la Prefectură, a ieşit armata şi au fost morţi şi au fost răniţi, durere şi lacrimi.

Îndată după 5 martie, ziua când la Botoşani au căzut primii răsculaţi ucişi de armată, Nicolae Iorga a publicat rugăciunea şi blestemul cutremurător intitulat : „Dum­nezeu să-i ierte”.

Rugăciunea era făcută „pentru cei patru ţărani ro­mâni împuşcaţi în oraşul românesc Botoşani, de oastea românească”, şi „pentru ostaşii noştri care de frica po­runcii, au împuşcat pe fraţii lor, cel mai greu păcat ce poate împovora o inimă omenească”.

Blestemul era adresat „autorilor morali, adevăraţii res­ponsabili de această crimă”.

Când m-am dus acasă în vacanţă, totul se terminase, dar oamenii încă mai scrâşneau. Nici tata nu era mulţumit, dar el privea altfel cele întâmplate. Nereuşita îl durea, dar îi dădea speranţa că lupta nu fusese în zadar.

Cartea îi fusese de folos şi tata intuise bine atunci… dar cum a înţeles el în 1942, în plin succes al nemţilor, că Germania va pierde până la urmă războiul?

După ce am absolvit şcoala primară, am dat examen şi am reuşit la liceu. Aveam să port uniforma Liceului Laurian din Botoşani. Când s-au început cursurile, tata m-a dus până în faţa unei uşi. Pe săli erau alţi părinţi şi alţi copii. S-a apropiat un vârstnic cu pârul alb. Tata l-a salutat şi i-a spus că i-a fost elev cu 35 de ani mai în urmă. Profesorul a tresărit şi i-a întins mâna. Apoi tata i-a explicat că fostul elev de atunci se numea Răţoi, iar cel de acum se numeşte Răţescu şi e fiul său.

Profesorul s-a uitat lung la mine, la tata, apoi s-au privit amândoi tăcuţi, parcă numărând în gând şirul unor ani greu de socotit… ,,Să trăieşti copile, mi-a spus, să fii cuminte şi să te sileşti la învăţătură, ca să fii mândrie ta­tălui tău” după care luându-şi rămas bun, profesorul Mărgineanu a plecat mai departe pe sală, tata în oraş, iar eu am călcat pragul clasei întâia.

Uniforma liceului era sobră, de culoare bleumarin. Tunica cu guler înalt pe gât, închisă până sus, avea cu­sute pe manşete în unghi ascuţit, cu vârful în sus, trese înguste sau galoane late, după clasa în care se afla cel ce o purta. Cursul inferior purta trese, cursul superior galoane şi trese. Şapca avea o bandă bleu, la care cei din cursul superior adăugau şi un fir auriu. Nimeni nu avea voie să poarte haine civile şi nimeni nici nu simţea nevoia; uniforma era purtată cu demni­tate şi dădea fiecăruia personalitate.

Pentru întărirea disciplinei şi dezvoltarea bunei cu­viinţe şi a respectului faţă de alţii, elevii cursului infe­rior erau obligaţi să-i salute pe cei din cursul superior, atât în şcoală cât şi în afara ei. Disciplina şcolară pregătea viitoarea disciplină socială.

Liceul participa la toate aniversările istorice, Ziua Unirii, Ziua Independenţei, precum şi la toate acţiunile de tradiţie ale oraşului, cum era „întâi de mai”, sau pri­mirea lui Iorga şi Enescu.

În vara anului 1908, mi-a fost dat să-l văd pentru prima oară pe Enescu, la Dorohoi la locuinţa unchiului său, părintele Ion Enescu, parohul bisericii Sfântul ,,Niculai”.

Mergeam cu tata către centrul oraşului. Când am ajuns în dreptul casei, tata a încetinit pasul şi scoţându-şi pălă­ria spuse cele de cuviinţă preotului care se afla în curte.

Părintele i-a răspuns şi l-a poftit să intre. Şi-au strâns mâna iar eu i-am sărutat dreapta.

Pe părintele Enescu îl mai văzusem, dar cu el în curte mai erau doi bărbaţi pe care eu nu îi cunoşteam. Unul era vârstnic, cu părul alb, cu cioc tot alb, înalt şi voinic, celălalt tânăr şi nespus de frumos, cu ochii mari căprui şi părul negru.

Tata le-a dat şi lor bineţe, iar cel vârstnic dând mâna tatei i-a spus : „Iată-l pe fiul meu, despre care îţi vor­beam că e când la Viena când la Paris”. Tata a dat mâna şi cu cel tânăr.

Am înţeles că bărbatul cel vârstnic era boierul Costache Enescu de la Liveni, iar cel tânăr fiul său George, care era mândria plaiurilor noastre.

Boierul Costache Enescu se cunoştea cu tata de la nişte vânători mai vechi făcute împreună, iar tata avea pentru el stimă atât pentru faptul că, deşi boierul urmase Seminarul de la Socola, renunţase la preoţie, cât şi pen­tru faima de care se bucura fiul său în întreaga lume.

Pe mine însă nu m-au prea băgat în seamă. Au înce­put a discutat cu toţi despre câmp, vreme şi recolta care se apropia de strâns. Eu eram numai ochi şi urechi la tânărul Enescu, care asculta la cele ce se vorbeau. Nu mai văzusem niciodată un om aşa de frumos. El a obser­vat şi s-a apropiat de mine. „La ce şcoală înveţi ?” „La Liceul Laurian din Botoşani” am îngăimat cu voce în­ceată.

„Bravo, mi-a spus Enescu, să te sileşti să înveţi bine”. I-am promis, afirmând repetat din cap. Şi pentru că tata tocmai spunea cele de bun rămas, George Enescu a în­tins şi a dat mâna cu mine. Nu ştiu de voi fi spus ceva, rămăsesem cu privirea agăţat de ochii lui şi simţeam că mă ia aşa… un fel de ameţeală.

Aveam 11 ani. George Enescu 27.

Enescu venea de obicei la Botoşani cu un tren spre seară. Purta cu el cutia cu cele două viori Guarnieri. El nu cânta pe Stradivarius. Avusese un Stradivarius cum­părat cu 19.000 lei aur, dintre care 10.000 strânşi de către un comitet condus de soţia lui Spiru Haret, dar după câteva luni, neplăcându-i cum sună vioara, a înlocuit-o-pentru totdeauna cu Guarnieri.

Pe peronul gării era aşteptat de către Primarul ora­şului, oficialităţi, cetăţeni şi o orchestră din cei mai buni muzicanţi ai urbei. Cobora din tren în acordurile unui marş. Primarul îi spunea cele cuvenite pentru sosire, după care orchestra cânta Rapsodia a doua. Enescu pri­vea atunci către biserica Popăuţi, ctitoria lui Ştefan cel Mare şi mai departe peste dealuri, unde cei ce îi inspi­raseră rapsodiile mai trudeau încă pe ogoare.

Mulţimea păstra o linişte adâncă.

Când orchestra termina, în uralele care nu mai con­teneau, era condus în piaţa din faţa gării. Dar aici eram noi elevii, care aplaudam cât ne ţineau puterile.

Enescu era impresionat şi transfigurat de emoţie.

Apoi urca în cupeul de la scara gării. Dar elevii din clasele mai mari, doar atâta aşteptau. Deshămau caii şi în fruntea alaiului purtau ei cupeul, până în centrul ora­şului, în urale care nu se mai sfârşeau.

În centrul oraşului, alţi elevi din cei mai voinici se adunau şi făceau cu spatele lor un pod viu, pe care Enescu era purtat până la biserica Sfântul Gheorghe.

În faţa bisericii se urca iar în cupeu şi de data aceas­ta tras de cai, pornea către casa lui Ciomac, unde găzduia totdeauna.

Amfitrionul îl aştepta în capul scării, intrau toţi în casă, dar mulţimea nu se împrăştia, ci ovaţiona înainte.

Atunci Enescu apărea pe terasa casei, cu capul gol, şi cu vioara în mână. Se făcea o linişte desăvârşită şi în înserarea care se lăsa maestrul începea să cânte pentru cei mulţi. Şi cei mulţi înmărmureau. Cântecul îi vrăjea pe toţi.

Când termina de cântat, ridica vioara şi arcuşul în semn de mulţumire şi intra în casă.

Din prag se adresa elevilor : „Băieţi la 9 la teatru”. Eram invitaţii lui Enescu. Galeria era rezervată din timp, gratuit pentru noi elevii liceului.

Sosirea lui Nicolae Iorga constituia deasemeni un alt mare eveniment. În gară la fel era aşteptat de către oficialităţi, de profesorii şi elevii liceului, de sute de ce­tăţeni şi chiar de ţărani din împrejurimi.

La ieşirea din gară se pornea alaiul, având în frunte elevii cursului superior şi profesorii, după care venea trăsura Primăriei în care se afla oaspetele însoţit de primar, iar în urmă elevii din cursul inferior, cetăţenii şi toţi cei aflaţi la sosirea trenului.

Alaiul se îndrepta spre centrul oraşului, pe Calea Naţională, pe la Poştă, spre Podul de Piatră, iar de aici, în deal la liceu.

Pe tot parcursul era ovaţionat. Urale ca: „Trăiască Nicolae Iorga…” „Trăiască apostolul neamului…”, „Trăiască fiul Botoşaniului…”, nu mai conteneau.

Ajungând la liceu, Iorga era înconjurat de profesori şi condus pe scara de onoare în cabinetul directorului.

Către ora 12 conferenţia.

Aula liceului devenea neîncăpătoare. În primele rân­duri se aflau cadrele didactice de la toate şcolile, apoi părinţii şi elevii care stăteau câte doi pe un scaun. Uşile aulei erau larg deschise pentru cei care ne mai având loc în sală umpleau şi holul mare.

Când apărea Iorga, încadrat de directorul liceului şi de fostul său profesor de română, Nicolae Răutu, lumea se ridică în picioare ovaţionând. Aplauzele se auzeau până în stradă. Se făcea apoi linişte şi Iorga începea să vorbească.

Avea o dicţie unică, cuvintele aveau o intonaţie, o muzicalitate aparte, iar fraza de obicei foarte lungă se alcătuia fără nici un efort. Ştia să cucerească publicul şi să-l vrăjească.

Era un dar al său înăscut şi nu apela la nici un fel de artificiu oratoric. La sfârşit, în ovaţii de nedescris, pă­răsea aula modest şi simplu, ca şi cum nimic nu se întâmplase, ca şi cum nu lăsa în urmă un auditoriu fascinat.

Seara conferenţia la teatru.

Cele mai frumoase amintiri din liceu sunt cele despre profesori. Acei oameni minunaţi care s-au străduit oră cu oră, zi de zi, ani la rând, dăruind ştiinţa lor, pentru ca să ne ridicăm şi noi oameni.

Acei dascăli care întotdeauna şi pretutindeni au în­cărunţit înainte de vreme.

Timp de aproape treizeci de ani a predat muzica la Liceul Laurian, profesorul Victor Fleury.

De pe ce meleaguri venise la Botoşani şi de ce na­ţionalitate era, nu ştia nimeni. Era un bărbat frumos, înalt, distins, cu o mustaţă mare în şfichi şi cu părul negru, cănit.

Călca rar, cu paşi mari, îndesaţi, purta o redingotă neagră şi o pălărie cu boruri foarte mari. Saluta şi răspundea cu mişcări largi de cavaler medieval.

Nu pretindea să avem cărţi de muzică, ci doar o bro­şurică de vreo 10—12 file, care cuprindea câteva noţiuni elementare de muzică, precum şi câteva cântecele, bine­înţeles compoziţii proprii, intitulate : Alfabetul, Moşul şi baba, Marş Napoleon şi altele cam tot aşa. Păcat că nu le-aţi putut asculta vreodată…

O broşurică de asta costa cam 70 de bani. Cine nu cumpăra ?

Vorbea stâlcit româneşte şi întreaga lui fiinţă exprima bunătate.

Muzică nu prea ştia şi orele lui erau o desfătare pentru noi.

La fiecare oră, cum intra în clasă, începea să ne ci­tească din catalog notele pe care le aveam la alte obiecte.

După ce termina de citit ultima notă, închidea cata­logul, scotea din cutie o vioară, la cuiele căreia era legată o fundă mare roşie şi ne îndemna. „No acu cântam Mo­şul şi baba. Dădea tonul cu un arcuş tras cu nădejde pe strune şi… începea schiorlăiala..

Încheierea mediilor se făcea în ultima oră a trimestru­lui cu o singură notă care se dădea atunci şi care era şi notă şi medie.

Eram strigaţi după catalog, cel strigat mergea la catedră, se oprea milităreşte şi striga : Prezent.

„Mă parlac, îl întreba don Fleury, tu la cor o cântat ?”

,, Cântat don Fleury.”

,,Bini. Zeşiu.” şi chema un altul. ,,Tu la cor o cântat ?” „Nu don Fleury”. „Bini. Noua.”

Şi tot aşa, în fiecare an, noi aveam numai de „zeşiu” şi „noua” la muzică, deşi eram toţi „tufă de Veneţia”.

Uneori se întâmpla, ca cine ştie cum, să-l supere vreun elev.

Atunci numai ce-l auzeai pe don Fleury : „Ma parlac, iu pi Iorga ţi dat afară, da pi tini nu ţi-o da?” La această ameninţare vinovatul îndemnat anume cu voce tare de către colegi, se ducea la catedră şi ori îi săruta o mână pe furiş, ori cădea în genunchi şi cerea teatral iertare. Şi bunul don Fleury ofta adânc şi zicea : „Bini iu ţi ert la tini, nu vreau fac superare la părinţi, da tu nu mai superat la mini mai mult”.

Dar care era povestea cu Iorga ?

Academicianul Barbu Teodorescu, în lucrarea sa „Oa­meni de seamă” arată ca elevul Iorga, când era în clasa a cincea a fost eliminat din liceul Laurian, deoarece nu l-ar fi salutat pe profesorul Fleury şi că acesta ofensat l-a reclamat directorului cerându-i satisfacţie.

Directorul a convocat consiliul profesoral, care a hotă­rât imediat eliminarea elevului Iorga pentru gravă indis­ciplină.

S-a petrecut asta în anul şcolar 1885—1886.

De la profesorul de franceză Ariton Iacobeanu, cunosc o altă variantă, pe care mi-a povestit-o în 1926, când, locote­nent fiind, călătoream împreună în trenul de Bucureşti.

Profesorul de istorie al elevului Iorga din acel an, nou venit la liceu, a dat într-un trimestru la teză un subiect pe care Iorga l-a dezvoltat mai mult decât foarte bine.

Când profesorul a adus tezele, Iorga vede pe teza lui nota 6.

Nemulţumit se duse la catedră şi îl întrebă pe profesor dacă teza lui a fost citită cu atenţie. Profesorul surprins de asemenea îndrăsneală, îi răspunde tăios că a citit-o cu destulă atenţie.

„Şi atunci numai 6 merită această teză?” îl întrebă Iorga.

„Dacă am pus 6, înseamnă că atâta merită” a răspuns profesorul, la care Iorga ripostează: „Atunci domnule profesor unul din noi doi nu ştie istorie.” şi rupând caietul l-a aruncat la picioarele profesorului.

A urmat eliminarea. La consiliul profesoral doar pro­fesorul Răutu l-ar fi susţinut pe Iorga.

Se prea poate să fi coincis ambele motive, după cum se poate ca adevăratul motiv, către care înclin şi eu, să fie cel cu teza, iar Fleury să fi votat doar pentru eliminare.

De altfel şi pedeapsa dată, presupune o faptă foarte gravă, iar Fleury nu era profesorul care să ceară satisfac­ţie directorului, ei îşi rezolva singur, în felul lui, „acci­dentele” cu elevii.

Profesorul Iacobeanu a fost până la sfârşitul vieţii în strânse relaţii cu Iorga, pe care-l găzduia întotdeauna la el când venea la Botoşani şi desigur cunoştea întâmplarea chiar din gura savantului.

Oricum, Fleury folosea în orice împrejurare versiunea sa, care îl avantaja, iar Iorga a terminat liceul la Iaşi, pe cheltuiala în galbeni a boierului Ciomac.

Şi într-o zi a venit şi pensionarea lui don Fleury, iar după o jumătate de an, într-o frumoasă zi de primăvară, întreg liceul, profesori şi elevi cu steagul liceului în frunte îl purtam, pe ultimul său drum, spre cimitirul Eternitatea.

De pe ce meleaguri o fi venit don Fleury şi de ce tocmai la Botoşani nimeni nu ştia, dar ştiam toţi că ne despărţim pentru totdeauna de un om şi un prieten minunat.

Catedra de muzică fiind acum liberă, a venit de la Liceul Grigore Ghica Vodă din Dorohoi, profesorul Grigore Posluşnicu.

Un om energic cu o voce baritonală, cu un păr bogat şi blond ce-l purta vâlvoi ca Barbu Delavrancea. Era tobă de carte.

Când a văzut halul de neştiinţă al elevilor a umplut cataloagele cu 3 şi cu 2.

Alarmaţi directorul liceului, profesorii, diriginţii au intervenit explicându-i motivele dezastrului şi cerându-i înţelegere.

Săracul don Fleury…

Şi profesorul Posluşnicu a început o muncă titanică, întrebuinţând cât mai cu folos fiecare minut de clasă, adăugând şi ore suplimentare, pe care se străduia să le re­alizeze cât mai atrăgătoare.

Încet, încet situaţia s-a îndreptat, mediile urcând la limita necesară promovării.

A concurat la Bucureşti cu imnul „La arme” pe ver­surile poetului Şt. O. Iosif, şi sunt convins şi acum că nu a luat premiul întâi, pe care îl merita din plin, numai da­torită faptului că cel care l-a luat era din Bucureşti, iar Grigore Posluşnicu din fundul Moldovei.

Noi însă cântam imnul lui Posluşnicu, deşi luase premiul doi, pentru că era mult mai frumos şi mai răscolitor decât al lui Castaldi. Profesorul Posluşnicu a fost şi auto­rul marei lucrări „Crestomaţia muzicii româneşti” prima carte de acest fel, care complecta un mare gol în mişcarea muzicală românească.

În certificatul de naştere al lui Iorga este arătat că tatăl său era de profesie avocat. Şi aşa se ştie până în ziua de azi.

Încă din liceu, când eliminarea lui Iorga fusese mult comentată, am auzit precum că tatăl său nu ar fi fost avocat, ci administrator de plasă, cu dreptul de a pleda la judecătoriile de ocol şi numai la acestea, asa cum îngăduia legea pe atunci. Şi se pare că acesta ar fi adevărul.

Tatăl lui Iorga a murit la numai 38 de ani, iar soţia sa a rămas cu o pensie de 60 Iei pe lună. De la cine? Avocaţii, pe atunci, nu ieşeau la pensie de nicăieri şi ca atare nu aveau pensie nici ei și cu atât mai puţin urmaşii lor.

O pensie nu putea fi dată decât fie de Primărie, fie de către stat.

Primăria Botoşani, de atunci dăduse după multe inter­venţii şi dezbateri o biată şi de scurtă durată pensie lui Eminescu, care se afla la boală şi care era deja Eminescu. Cu atât mai puţin nu cred ca Primăria să o fi ajutat pe mama lui Iorga, el fiind pe atunci, doar un copil de 5 ani şi nu marele Iorga.

Deci nu rămâne decât că pensia a fost acordată de stat.

Apoi filotimia moşierului Ciomac, care a întreţinut lunar cu câte 4-5 galbeni studiile lui Iorga la Liceul din Iaşi, ne poate ajuta şi pe noi. Oare nu cumva moşia lui Ciomac era în plasa ce fusese administrată de către tatăl Iui Iorga ?

Desigur acestea toate nu impietează cu nimic biografia lui Iorga, poate sunt simple speculaţii, dar cred că pot fi şi o idee pentru eventuale cercetări privind familia sa, dacă aceasta ar fi de vreun folos.

În ceea ce mă priveşte, dintre toate materiile care se făceau la liceu, se pare că mai multă înclinare aveam către muzică şi istorie.

Astfel am învăţat singur să cânt la vioară, iar în clasa a cincea am fost trimis la Bucureşti la tradiţionalul concurs al Tinerimii Române, prezentându-mă la istorie şi luând o menţiune.

Într-o zi plimbându-mă împreună cu mai mulţi elevi prin Bucureşti, aproape de Ateneu, pe Calea Victoriei, a apărut în faţa noastră un domn înalt, foarte elegant îmbrăcat, cu o pălărie cu borul exagerat de mare, călcând grav şi cu o prestanţă remarcabilă.

Atrăgându-mi atenţia, dintre atâţia pietoni, am întrebat pe colegii bucureşteni, ghizii noştri, dacă îl cunosc. „Desigur, e domnul Niculescu Magnificenţiu poreclit şi „Imperatorul artelor”. De ce ?

Avea un nemaipomenit talent la desen. Putea cu uşu­rinţă imita o bancnotă a Băncii Naţionale, atât de perfect încât nu era deosebită de una originală.

Aducându-se posibilitatea sa, la conducerea băncii, aceasta spre a nu avea complicaţii i-a făcut un salariu lunar, destul de substanţial, spre a-l îndepărta de orice tentaţie.

Mai târziu am aflat că Imperatorul artelor realizase printre altele şi planurile unui pod peste… Oceanul At­lantic, planuri care însumau peste 100 de metri de hârtie de calc şi pe care le-a prezentat Preşedenţiei Consiliului de Miniştri spre a-i fi achiziţionate.

Aşa ceva şi azi ar cauza priviri pătrate zâmbete şi anumite semne… dar atunci ?

De complezenţă, autorul a fost lăudat, iar planurile au fost respinse.

Se spune că Magnificenţiu nu s-a lăiat învins si s-a prezentat cu planurile la Paris.

Francezii le-au considerat şi ei irealizabile dar le-au cumpărat pentru îndrăsneala ideii, păstrându-le în depozit.

După ani de zile am văzut la o nepoată a sa, doctoriţa Margareta Tasssi, azi la Roma, două diplome, format foarte mare, pe care Imperatorul artelor le obţinuse în Statele Unite ale Americii, una din februarie 1898, din partea oraşului Saint Louis.

UNITED STATES OF AMERICA ST. LOUIS

Diploma of honor for

Geographical engineer to Mr. Teodor Niculescu.

City St. Louis                                 Fbr. 18 th. 1898

This is of certify that Mr. Theodor Niculescu has executed a topographical map and plan of part of St, Louis, workway executed in a very artistic manner and is very satisfactory to the departament.

10 iscălituri                                                                             stampilă metalică

ştampilă metalică                                                                             (timbru sec)

(timbru sec)                                         cu o panglică drapel tricolorul românesc.

cu o panglică drapel a Statelor Unite.

(Se certifică prin aceasta că domnul Th. Niculescu, a executat harta topografică şi planurile unei părţi a ora­şului St. Louis, care au fost executate într-o manieră foarte artistică şi foarte satisfăcătoare pentru departament.)

O altă diplomă din septembrie 1900 din partea oraşu­lui Jersey.

UNITED STATES OF AMERICA JERSEY CITY N.T.

This Diploma

Is to certify Theodor Niculescu has presented himself to the engeneering departa­ment of this City, for the purpose of showing his capabilites as an enginer, His work was scientifically executed and proves that Mr. Niculescu is an eminent and expert topographical engineer.

14 iscălituri                                                             21 sept. 1900

ştampila metalică

(timbru sec) cu panglică drapel a Statelor Unite.

(Această diplomă este spre a dovedi că Theodor Nicu­lescu s-a prezentat la departamentul de inginerie al acestui oraş cu scopul de a-şi arăta aplicaţiile sale ca inginer. Lucrarea sa a fost executată ştiinţific dovedind că domnul Niculescu este un eminent şi expert inginer topograf).

Deci încă în secolul trecut o parte a unui oraş american era construit după planurile unui inginer român din Ro­mânia.

Tot nepoata, acestui inginer român, mi-a spus în ce consta şi îndrăsneala ideii podului de peste Atlantic.

Nu lungimea de peste 4000 de kilometri, ci faptul că picioarele podului erau proiectate pentru a sta nu pe fundul oceanului, mişcările tectonice periclitând securitatea podului, ci pentru a se sprijini pe sfere din mercur stabi­lite la o anumită adâncime, prin raport de densitate.

Nu ştiu dacă tehnic această rezolvare e sau nu o fan­tezie (cred că pe pământ nici atunci şi nici astăzi nu se află atât mercur cât ar fi necesar podului) dar ceea ce se pare a pune pe gânduri este precizarea pe care Magnificenţiu a făcut-o, că podul va putea fi realizat atunci când omul va reuşi să ajungă pe alte planete, de unde să aducă mercurul necesar pentru construirea podului său.

Azi realizarea acestei previziuni devine posibilă şi s-ar putea ca, în cine ştie ce viitor, să se întindă un pod peste Oceanul Atlantic, idee şi proiect al unui inginer român.

*

Anul 1914 aduce în Europa mari frământări.

Ideia autodeterminării, interese politice şi economice, nu aşteptau decât un pretext pentru deslănţuirea unui răz­boi.

Şi acesta a venit în iulie ’28: „Atentatul de la Sarajevo”.

Europe se împarte în două tabere : – Puterile centrale : Germania şi Austro-Ungaria, iar Franţa, Anglia, Belgia, Rusia, Serbia şi Muntenegru – Puterile înţelegerii.

România e neutră, dar se pregăteşte pentru orice even­tualitate. Două curente se străduiesc să dirijeze această „eventualitate”. Cel germanofil, şi cel francofil, susţinut de întregul popor, deoarece numai prin alipirea la Puterile înţelegerii se putea realiza idealul nostru de veacuri, uni­rea tuturor românilor.

Pregătirea opiniei publice pentru intrarea într-un război de întregire începuse chiar din primele zile şi avea să se intensifice în timp. Profesorii ne vorbeau la ore despre unirea românilor, despre România Mare. În întruniri publice oratori de frunte vorbeau despre dreptatea cauzei noastre. Am ascultat oratoria furtunoasă a lui De­lavrancea, pe marele patriot Nicolae Filipescu, pe Octavian Goga, pe preotul Lucaci.

Elevi şi actori recitau cu înflăcărare versuri patriotice, militari convingeau despre necesitatea intrării noastre în război şi încredinţau mulţimea despre victoria noastră.

Zilnic se cânta imnul „La arme”. Era o trăire generală de înălţătoare simţăminte patriotice.

„Liga Culturală” prezidata de Nicolae Iorga activa din plin, deasemeni presa ţinea publicul la curent cu situaţia fronturilor.

Iorga cutreiera ţara de la un capăt la altul, fascinând cu verbul său. „Apostolul neamului” făcea apostolat patri­otic de înaltă incandescenţă: „Poporul păstrează aminti­rile sale în sufletul său, din tată în fiu… pe umerii popo­rului se sprijină statul… El poartă azi steagul existenţei şi el va purta mâine drapelul ţării în mâinile sale, pe câmpurile de bătălie..”

Împreună cu colegi de ai mei, V. Gheorghiţă, Alexa, S. Stârcea, Manoliu, sau Zămoşteanu, recitam în faţa co­legilor sau, pornind cu bicicletele, în faţa sătenilor de prin satele apropiate, versuri care scormoneau cenuşa ce acoperea de atâtea secole jăratecul unirii cu fraţii noştri de dincolo de munţi şi din celelalte provincii furate în timp de lotri.

În vacanţă, la Broscăuţi, fie sub mărul din grădina casei, fie pe la alţi consăteni, elevii satului, ţineam întru­niri literar-patriotice. Sub mărul casei noastre erau nelipsiţi, ulteni megieşi, tata şi bădia Alecu Anistoroaie, un real talent poetic, care vorbea în versuri cu uşurinţa cu care alţii nu pot vorbi nici în proză.

Ştia o mulţime de poezii de ale lui Alecsandri, Coşbuc, Vlahuţă.

Când declama din Eminescu se transfigura. Recitam cu toţii şi discutam până noaptea târziu, înflăcăraţi de pers­pectiva unirii.

Tata ne citea din Bălcescu.

Începând din 1915 în licee s-a introdus „Cercetăşia”, organizaţie de tineret cu scopul de a-l pregăti moral şi practic pentru activităţile ce le pretindea spatele frontului.

S-au înscris toţi elevii. Încă din toamna lui 1914 mulţi absolvenţi ai liceului au pornit către şcolile militare, iar la regimente înscrierile de voluntari creşteau zilnic.

Toţi ardeam de nerăbdare să înfăptuim cât mai curând România Mare a tuturor românilor.

În primăvara anului 1914, Iorga a venit la Botoşani şi ca de obicei a tras la prietenul său profesorul Ariton Iacobeanu, doctor în litere de la Bruxelles.

După cină şi conversaţia de digestie, pe la vreo 10—11 de noapte, oaspetele este condus la culcare. Pe aproape de miezul nopţii, gazda observă lumină în camera lui Iorga. Bănuind că o fi adormit cu lumina aprinsă, profesorul laco­beanu deschide uşor uşa, cu gândul de a stinge lumina, pentru ca oaspetele să se odihnească mai bine. Dar Iorga nu doarme, ci scrie la masă. Iacobeanu îşi explică prezenta, cere scuze pentru deranj, Iorga promite că se culcă ime­diat şi gazda se retrage.

Pe la vreo două din noapte însă, în camera lui Iorga tot lumină.

Descumpănit lacobeanu se duce din nou şi deschide şi mai binişor uşa. Iorga tot la masă. Scrie.

— Domnule profesor, e ora două, sunteţi obosit.

— Iaca mă culc, iaca mă culc, îi răspunde bine dis­pus Iorga, dar să ştii că n-am stat degeaba. Am scris ultimul act, ca să sfârşesc piesa asta. De altfel patru ore de somn, cât mai am, îmi ajung. Niciodată nu am dormit mai mult. Şi s-a culcat.

A doua zi a ţinut două conferinţe, la liceu şi la teatru cu subiecte total diferite.

Nu mai ţin minte despre ce piesă mi-a vorbit profe­sorul lacobeanu, dar controlând cronologic, se pare a fi vorba despre piesa în versuri „Constantin Cantemir”.

Dacă despre piesa în cauză mai poate fi discuţie, în ceea ce priveşte faptul că Iorga dormea în mod obişnuit maximum patru-cinci ore pe noapte, nu mai poate fi nici o îndoială.

După zeci de ani şi foarte mulţi de pensie, activând la Cenaclul literar al Veteranilor militari „Vasile Cârlova” din Bucureşti, am cunoscut pe profesorul universitar, doctor docent, Dan Smântânescu, fost timp de 10 ani secretar a lui Iorga, care public a confirmat acest lucru. Profesorul Dan Smântânescu a relatat şi despre rapidi­tatea cu care Iorga scria sau citea o carte.

Mi s-a confirmat atunci şi o întâmplare, pe care o ştiam, cu Iorga la Leipzig.

*

La Leipzig, Iorga şi-a luat doctoratul în litere:  Aproape zilnic un student frumos şi înalt, cu o bogată barbă neagra, era văzut intrând într-un    anticariat şi ieşind cu două-trei cărţi sub braţ, pe care a doua zi le aducea înapoi pentru a lua altele.

După ce a făcut tot felul de calcule, anticarul a ajuns la concluzia că nu se pot citi două-trei volume peste noa­pte. Drept pentru care, într-o zi când studentul a venit din nou pentru a schimba cărţile, cu jena cuvenită, l-a între­bat dacă el le citeşte sau ce face cu ele? Studentul a răspuns că de bună seamă le citeşte.

Anticarul neîncrezător l-a rugat atunci să-i povestească măcar cuprinsul unei cărţi.

Fără nici o ezitare tânărul i-a rezumat cuprinsul tuturor cărţilor.

Este lesne de înţeles cum a rămas anticarul şi de ce a vrut să afle cine e şi de unde e studentul.

— Sunt din România şi mă numesc Nicolae Iorga. Din clipa aceea au rămas prieteni.

Astăzi ştim că există creiere care rezolvă unele ope­raţiuni matematice mai repede decât calculatoarele, dar mai ştim că şi Iorga citea o carte în mai puţin de o jumătate de oră. Citea dintr-o privire câte o pagină în­treagă.

Dacă cineva îl vedea citind, era convins că  savantul doar răsfoieşte cartea, aşa de repede întoarcea filele.

Se explică deci cum a putut citi mii de volume pentru a putea scrie la rândul său 1200 de cărţi diferite şi peste 25.000 de articole pentru ziare şi publicaţii.

Confirmarea cea mai temeinică ne-o dă şi faptul că în 1923, şi-a dăruit Ministerului Instrucţiunii Publice, biblioteca personală cu peste 10.000 de cărţi, gata citite desigur, şi că Istoria Românilor pentru liceu, însumând 381 de pagini, a dictat-o în 28 de ore, câte şapte ore în patru duminici.

*

Cu toată rigiditatea şi de acum de cunoaştere publică, consider că o sumară totalizare matematică a activităţii lui Iorga, va contura cu mai multă precizie genialitatea sa:

• în 1889 student al Facultăţii de Istorie şi litere din Iaşi, dă în luna decembrie 27 de examene şi absolvă într-un singur an facultatea, obţinând cu „magna cum laudae”, licenţa;
•  La 18 ani este numit profesor de liceu;
• Se specializează la Paris şi Leipzig, cercetează 9 arhive şi biblioteci din Franţa, Anglia şi Germania şi poartă corespondenţă cu alte 7 arhive din Italia;
• Doctor în istorie, literatură şi filozofie, este numit profesor universitar la numai 23 de ani;
• A predat la 7 universităţi din străinătate;
• A ţinut prelegeri şi conferinţe la 19 universităţi din ţară şi străinătate printre care : Oxford, Bruxelles, Geneva, Upsala, Roma, Milano, Madrid, Atena;
• La 27 de ani membru al Academiei Române;
• Doctor „honoris cauza” la 12 universităţi din ţară şi străinătate;
• Membru activ corespondent al 11 Academii (Italia, Franţa, Suedia, Grecia, Chile ş.a.);
• A întemeiat şi organizat peste 15 societăţi, institu­ţii şi aşezăminte de cultură (Liga Culturală, Teatrul Ligii Culturale din Bucureşti, azi Teatrul Lucia Sturza Bulandra, Universitatea Populară din Vălenii de Munte, Şcoala Română de la Fontenay—aux—Roses, Casa româ­nească din Veneţia, Fundaţia N. Iorga, Academia Română de la Roma) ş.a.;
• A întemeiat şi condus 13 reviste şi publicaţii (Neamul românesc literar, Neamul românesc pentru popor, Ra­muri, Universul literar, Revista istorică);
• A colaborat la peste 80 de publicaţii din care peste 30 din străinătate (Grecia, Franţa, Polonia, Germania, Elveţia, Yugoslavia, Italia, Anglia, Suedia, Statele Unite ale Americii etc.);
• Cunoscător a 20 de limbi străine vechi şi moderne;
• A activat în peste 12 domenii (istorie, scriitor, poet, folclorist, critic literar, ziarist, dramaturg, filozof, eseist, sociolog, estet, orator);
• Onorat cu nenumărate decoraţii şi ordine româneşti şi străine (Steaua României, Legiunea de onoare, Ordinul „Leul alb”, Polonia Restituta, Ordinul Alfons al II-lea, Colanul Ordinului Ferdinand, Marele Cordon Vitard, Cola­nul Carol I ş.a.)
• Totalizând, geniu, mare patriot, personalitatea cea mai universală în cel mai universal sens al cuvântului pe care a dat-o până astăzi poporul român.

Pentru toate acestea declarat „Fenomenul Iorga”.

La moartea sa aproape 50 de universităţi şi instituţii superioare de cultură, de pretutindeni, au arborat drapele în bernă.