Memorialistica intelectualităţii mijlocii: Un secol de amintiri

Arătam cu privire la istorie, în pagina de năzuinţe, faptul că în afară de polemica academică de vârf, purtată între profesori, academicieni sau chiar între state, cu privire la trecutul apropiat și la felurite revendicări geopolitice, pentru viitor, la fel de important pentru intelectualitatea mijlocie de la noi este o anumită personalizare a istoriei.

În opinia noastră istoria se transmite prin umplerea de duh, prin aşezarea într-o perspectivă umană mai largă, prin personalizare şi, mai arătam că pentru a nu cădea în capcana istoricismului romantic, într-o înşelare colectivă în ceea ce priveşte călătoria noastră prin această lume, este necesar ca articole ca acesta să fie aşezate, cu smerenie, în oglinda profesioniştilor istoriei.

Considerăm că este nevoie de un astfel de „binom”: pe de o parte de reconectare la România Străveche prin trăire autentică, iar pe de alta, de cinstirea şi sprijinirea cărturarilor autentici ai ştiinţelor istorice. Deși proiectul theodosie.ro face trimitere la vremuri românești de acum 500 de ani, pentru a remonta învățături și acțiuni care să ne ajute să trecem în următoarea jumătate de ev, aducem în atenția publicului mărturisiri istorice memorialistice sau biografice, purtătoare de învățăminte și semnificații, din timpuri mai apropiate.

Subscriem în cele ce urmează iniţiativei Sfântului Sinod de a declara anul 2019 „Anul satului românesc” şi aducem în atenţia cititorilor noştri o serie de povestiri memorialistice (aparent) fără importanţă, publicată la 04.01.1995 în Bacău, pe o hârtie de calitate slabă, într-o legătură deloc ademenitoare pentru publicul bibliofil. Deşi conţinutul memorialistic nu face vorbire despre satul românesc în mod direct dincolo de partea de început a cărţii, în fapt, duhul satului românesc în care s-a format autorul însoţeşte îndeaproape întreaga sa călătorie prin această viaţă.

Autorul se semnează simplu: General Răţescu, iar cartea este intitulată „Un secol de amintiri”.

În ciuda rangului militar, despre Gheorghe Răţescu internetul nu ne spune nimic, semn că vremurile moderne nu au consemnat chestiuni de interes pentru publicul mare. Cu toate acestea, dăm mărturie despre impactul semnificativ pe care această precară carte de amintiri l-a provocat autorului acestor rânduri, fiind un fericit prilej de reconectare la viaţa satului în care am copilărit, dar şi sursă de învăţături deosebit de valoroase pentru vremurile de astăzi.

Un alt scop al proiectului nostru este şi promovarea ideii de moldovenism, ocazie cu care ne face plăcere să insistăm asupra talentului de povestitor al moldoveanului obişnuit, reconfirmat şi în scrierile ce urmează.

Nădăjduim ca asocierea acestor povestiri cu ideea de intelectualitate mijlocie să nu jignească pe cei ce l-au cunoscut pe autor, sau pe membrii familiei care s-ar putea întâmpla să regăsească aceste amintiri publicate pe situl nostru. Ne declarăm recunoştinţa sinceră pentru darul memorialistic ce a ajuns în posesia noastră printr-o simplă întâmplare, fără nicio recomandare sau intervenţie umană, cartea căzându-ne efectiv în braţe într-un moment prielnic, cu destulă vreme în urmă.

* * *

Cine trece prin viaţă fără să se prindă nimic de el, moare gâscă.

Valea Jijiei se strecoară uşor printre dealuri şi tăpşane, aşternute în toate culorile holdelor, către apa Prutului, pe drum parcă anume făcut să ocolească în cale oraşele, dar să-şi prindă-n salbă satele. Dintre multe ocolind Dorohoiul dinspre răsărit, nu s-a lăsat până nu şi-a prins pe fir şi un sătuc, Broscăuţi, cu oameni harnici şi cumsecade, gospodari de omenie şi nădejde.

Aflat lângă Dorohoi, la nici o oră de mers pe picior, satul trebuie să se fi aflat cine ştie de când, la vremea zidirii de către Ştefan cel Mare, a bisericii Sfântul Niculaie din Dorohoi, bănuială întemeiată pe aceea că şi Dorohoiul nu putea fi decât un târg bine ridicat, de vreme ce domnitorul şi 1-a ales loc de ctitorie.

În lipsă de altă chezăşie, trebuie să păstrăm, că lângă un târg bine înjghebat putea cu uşurinţă să se afle şi un sat ca Broscăuţi.

Oricum, în sat, către marginea spre Dorohoi, înainte de jumătatea veacului trecut îşi avea gospodărie, cu femeie, patru feciori şi o fată, Gheorghe Chirianu, zis Răţoi, fiindcă purta o chică de păr lung şi îmbârligat la ceafă, ca o creastă de răţoi.

Când mai târziu s-a aşezat primărie în sat cu catastife de stare civilă, scrisuri care până atunci le ţinea preotul satului, fie pe marginea ceasloavelor fie aparte şi s-au dus oamenii să se înscrie, un vecin 1-a declarat cu porecla pe care o ştiau toţi. Şi aşa Gheorghe Chirianu şi-a pierdut numele său din strămoşi şi s-a pomenit Gheorghe Răţoi.

Este de mirare cum Gheorghe Chirianu, om întreprinzător, energic şi cam arţăgos, n-a avut şi n-a făcut nimic împotrivă, ca să-şi ţină vechiul său nume. Pe semne era prins în alte treburi mai bune şi pentru el şi pentru alţii. Aşa văzând Răţoi că sătenii macină porumbul şi grâul la râşniţe, s-a apucat şi a întocmit din scândură pe pârâul Ruginoasa, între Jijia şi podul ce trece peste pârâu, o moară.

Oamenii au botezat moara şi podul cu numele lui Răţoi, iar când s-au alcătuit primele hărţi militare s-a scris la acel punct „Podul lui Răţoi” şi aşa se spune şi azi opririi autobuzelor ce leagă satul de Dorohoi.

Ion, cel mai mic copil al lui Răţoi, cu dovedită pricepere şi dorinţă pentru carte, nu se împăca de fel cu tatăl său, analfabet, care pricepea şi socotea tot universul doar prin plugul său, şi într-o zi de toamnă a fugit de acasă la Botoşani, s-a băgat în gazdă la o babă, cu plata în muncă pe lângă casă şi în trei ani a făcut Gimnaziul la Liceul Laurian. La vremea aceea, cam prin 1870, pentru un ţăran român, gimnaziul se putea socoti aproape cât o facultate.

La trei ani nu a mai dovedit cu lipsurile şi s-a înapoiat la casa părintească, unde nu a găsit înţelegere să fie ajutat la învăţătură mai departe.

Ion nu era croit pentru plug şi ca atare fuge la Dimăcheni, cale de o oră bună de Broscăuţi, unde i se dă să măsoare pământul şi să afle câţi steri de lemn cuprinde moşia boierească.

Drept mulţumire i se oferă angajarea ca ajutor de administrator, un fel de contabil, dar Ion Răţoi ia suta de lei ce i se plăteşte şi pleacă pe la viile din Iaşi, apoi la cele ele la Cotnari, măsurând vinurile din butoaie, zăcători şi budane.

*

Satul Dimăcheni, mai înainte se numise Căcăceni, aşa cum va scrie în cronica sa şi Neculce. Văduva vornicului Nicolae Dimache proprietara moşiei, în memoria soţului ei şi ocrotirea urechilor, a schimbat însă vechiul nume din Căcăceni în Dimăcheni.

Bună treabă pe hârtie, dar oamenii cu toată ştirea dată, în vorbirea lor ziceau satului tot cum apucaseră ei din strămoşi.

Văzând dar că nu e chip, s-au pus atunci la toate intrările şi ieşirile satului, vătafi şi argaţi cu nuiele şi harapnice şi cum de se vedea vreun om, ori femeie ori chiar copil, întrebat era dincotro vine sau încotro se duce şi dacă întrebatul Căcăceni zicea, nu-i mai trebuia alta, că se porneau harapnicele, să ţină minte până în ultima clipă că satul Dimăcheni se numeşte.

După câţiva ani tot printre străini, Ion s-a întors acasă, în satul lui şi a lucrat ba pe la şcoală, ba pe la primărie. Primar era unul Ion Timofte, care avea şi o fată. Tinerii s-au cunoscut şi lui i-au plăcut ochii ei albaştri, iar ei ochii lui căprui. Toate bune dar cum fata era „pentru om înstărit şi nu pentru un condeier”, pentru a înfăptui vrerea lor tinerească, într-o noapte Ion a furat-o pe Elena de la casa părinţilor ei şi nimeni nu a mai zis ba şi în 1879, căsătoritu-s-a Ion Răţoi cu Elena Timofte.

Şi-au ridicat casă cu cerdac, tindă, două odăi şi iatac înalt şi harnici fiind, au început a înjgheba gospodărie.

Priceperea la toate şi ştiinţa din cărţi strânsă de Ion Răţoi, dar mai ales felul său chibzuit de a cumpăni toate, dăduse ocol şi prin satele vecine, aşa că nu a fost de mirare când la alegeri de primari, în pofida celui numit de la prefectură, sătenii şi l-au ales la Broscăuţi primar pe dânsul.

Vechiul primar a predat parafa cu care „iscălea” actele ce îi erau cetite de către preotul satului, iar noul primar a înapoiat prefecturii parafa ce i se făcuse cu numele lui, semn că în sat era acum şi un ţăran ştiutor de carte.

Şi-a schimbat apoi în tribunal numele din Răţoi în Răţescu şi a fost primar patrusprezece ani la şir. Şi satul, până la sfârşitul vieţii sale nu şi 1-a părăsit. Şi era înalt şi călca, zdravăn şi de când îl ştiu cu mustaţa mare răzăşească, lăsată cu şfichiuri de-a stânga şi de-a dreapta gurii.

S-a străduit pentru oameni şi nici un partid politic din câte au trecut la putere nu l-au ademenit şi nici unul nu a putut schimba voinţa sătenilor.

S-a pietruit şoseaua satului şi uliţe, s-a făcut pod peste apa Jijiei, cimitir pe deal cu biserică, s-a ridicat primărie şi şcoală.

Prefectul Moruzi dăduse o sumă de nimic şi indicaţia ca şcoala să se facă din chirpici şi cu şindrilă. Primarul a adunat satul, au săpat pământul din spatele casei sale, au ars cărămidă şi s-a înălţat şcoală mare, cu învelitoare de tablă, în care şi azi funcţionează una din cele două şcoli de 8 ani. Şi n-a fost gospodar în sat pe care primarul să nu-1 îndemne să-şi dea copiii la şcoala în sat şi chiar mai departe la Dorohoi, Botoşani sau Iaşi.

În casă, pe lângă Poveştile şi Amintirile lui Creangă, Alixăndria, Biblia, Povestea vorbei lui Anton Pann, Vieţile Sfinţilor sau Visul Maicii Domnului, s-au adăugat cu timpul Colecţia de legi şi jurisprudenţă a lui Hamangiu, Codul civil şi cel penal, Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul, a lui Bălcescu, Istoria Românilor a lui D. Onciul şi a lui Xenopol şi încă multe alte cărţi de tot felul. Ion avea mare atragere şi înţelegere pentru istorie şi până la adânci bătrâneţe, nu l-ai fi prins vreodată, cu vreo lecţie neştiută, sau dator cu vreun răspuns să-ţi rămână, de multe ori făcându-te să înţelegi cauza atâtor bune şi rele din zbuciumata viaţă a poporului nostru.

Citea întotdeauna cu glas tare ca să audă şi femeia lui, neştiutoare de carte, care aşa afla ce a mai fost şi câte mai sunt prin lume. Buna înţelegere dintre ei a mărit cu fiecare an, în casa lor, armonia şi bunăstarea şi numărul copiilor. Dar munca grea a câmpului şi alăptarea a şapte copii au făcut ca în 1897 când m-am născut eu, mamei să-i fi „secat al laptelui izvor”, iar pe mine să mă dea ca frate de lapte cu Vasile, pruncul mătuşii Măriuca şi moşului Dumitru Luca, vecinii noştri.

M-am ridicat pe încetul, ca orice copil, purtat din dragostea surorilor mai mari, în dragostea mamei şi a tatei şi a mătuşii Măriuca ce mă iubea ca pe Vasilică al ei. Las că şi toate nebuniile cu el le făceam.

Apoi mai mare fiind, şi putând a înţelege, stam şi eu să-1 ascult pe tata cetind din cărţi, toate isprăvile lui Machidon, ale voievozilor şi domnitorilor noştri şi a atâtor alţii de peste mări şi ţări.

Casa noastră fiind la marginea satului, în buza drumului care coteşte spre Dorohoi, auzeam zilnic gorniştii şi muzica militară cântând dinspre oraş.

într-o zi tata m-a dus acolo şi am văzut pentru prima oară soldaţi mulţi şi ofiţeri. Zicea că e paradă fiindcă e o sărbătoare naţională.

Ce minunăţie !

Puşti, baionete, săbii, fel de fel de galoane şi cai mari cu părul lucios şi-n pătrăţelele pe crupe şi o fanfară ce strălucea toată şi cânta de-ţi sălta inima.

După ce s-a terminat, tata m-a dus la o cofetărie şi mi-a dat două prăjituri. Pe urmă mi-a cumpărat şi o trompetă din carton.

Ajuns acasă i-am povestit mamei ce am văzut şi am rugat-o să-mi coasă şi mie pe umerii hainei panglici galbene.

Mama m-a făcut fruntaş, iar tata m-a urcat pe un cal şi m-a plimbat prin ogradă.

Şi cântam din trompetă de mă dureau plămânii.

*

Încă de la vârsta de şase ani începusem a merge la Botoşani. Sora mea Victoria, cu vreo cincisprezece ani mai mare ca mine, se măritase acolo şi fiindcă nu avea copii, simţea nevoia să mă ţină pe lângă ea. Şi m-a ţinut până am terminat liceul.

Aşa se face că din toţi copii lui Ion Răţoi, unul s-a ales cu mai multă carte şi încă din 1903, a văzut trăsură ce umbla fără cai, de-şi făcea lumea cruce pe trotuare şi a ascultat o drăcie de ladă ce cânta, dacă puneai nişte maţe de cauciuc la urechi.

Era primul automobil ce trecea prin Botoşani şi primul fonograf, invenţii ce înnebuneau lumea în acea vreme. Fără să mai vorbesc de „Panorama lui Braun” care le întrecea pe toate, că vedeai pe o pânză umblând oameni şi animale şi de toate celea ca de adevăratelea. Dădeai 25 de bani, preţul unei pâini albe de un kilogram, şi intrai într-un cort de pânză lung cam de vreo 20 de metri. O locomobilă lângă cort, ce dădea curentul necesar ca să meargă filmul, duruia, pufăia şi guiţa, fluiera şi se sălta din toate încheieturile, iar înăuntru în faţa ecranului, aşa cum scria pe afiş, „fanfara Batalionului 8 Vânători din localitate” sufla în tromboane de-ţi lua şi bruma de auz ce mai aveai. Parcă era sfârşitul lumii.

Văd şi acum pânza şi pe ea apărând o pădure cu urşi, lupi şi iepuri, apoi cocoane cu pălării mari, domni cu un cilindru negru pe cap şi cu ochelari doar la un singur ochi, trăsuri mari cu cai albi, oameni pe biciclete înalte şi nişte copii obraznici.

Muzica militară cânta valsul „Ofiţerul român” a lui: Marian şi tot „nemaivăzutul” ţinea cam 20 de minute. Mai mult dura intrarea şi ieşirea.

*

La sora mea trăgea totdeauna în gazdă, când era în turneu la Botoşani, actorul Constantin Tănase, cu prima sa soţie Iosefina, de origine germană şi ea la rândul ei o bună actriţă. Pe atunci actorii stăteau şi jucau câte o lună într-un oraş, iar Tănase era la începutul carierei sale. Prinsese drag de mine şi deseori mă lua cu el la teatru. Stăteam în culise.

Odată m-am suit în pod, ca să văd spectacolul de sus. M-am întins pe burtă, pe o scândură şi pe semne de căldură am adormit. A trimis Tănase un maşinist, cu poruncă să se apropie încet „ca să nu se sperie copilul”” şi să mă ia în braţe.

Aşa umblând prin cabine şi printre decoruri, am cunoscut o bună parte din marii artişti de atunci, pe Alexaxandru Bărcănescu, Belcot, Petre Liciu, tenorul Ion Băjenăru, Ciucurete, V. Maximilian, pe Niculescu Basu şi încă mulţi alţii.

Toţi mă îndrăgeau, îmi spuneau tot felul de drăcii şi-mi dădeau tot felul de bunătăţi, dar eu nu înţelegeam de ce cu mine se purtau şi vorbeau într-un fel, iar pe scenă altcumva, de parcă erau alţii, nu tot aceia. Tot aşa cum nu am înţeles atunci de ce ducându-mă într-o după amiază la hotel la nenea Liciu şi intrând în camera lui, l-am găsit cu tanti B. soţia lui nenea B.

*

Tata nu se ţinea cu cele sfinte, pricină pentru care nu prea se înţelegea cu preotul satului.

Mama în schimb era bigotă, dar aceasta niciodată nu i-a îndepărtat pe unul de celălalt. Tata până la adânci bătrâneţe, o cuprindea din ochi cu drag şi spunea: „Aias-ta-i fata mea de atunci…” dar mama nu-i cruţa necredinţa în Cel de sus şi deseori o auzeam : „Dumneata Ioane, ăi fi păgân ori ăi fi tătar” şi tata fără a vrea să o supere preciza : „Ilincă fată, tu rămâi într-ale tale că eu rămân într-ale mele…” şi până la sfârşitul vieţii lor, când porneau la drum, mama în urma tatei nu a mers vreodată, aşa cum era obiceiul la ţară pe atunci, ci tot alăturea, iar mama nu ştiu să-i fi spus tatei altfel ci numai : „Dumneata Ioane vrei să mănânci? sau „spune-mi dumneata Ioane rogu-te… ” iar eu am pus şi trese de colonel, dar întotdeauna când mergeam acasă, sărutam mâna amândurora.

Tata se ducea la biserică doar de Sfântul Ion, ca să scape de gura mamei şi la marile slujbe, aşa de ochii satului.

Şi am mai fost odată.

Eram în vacanţă în Joia dinaintea Paştelui, mama scosese din cuptor nişte cozonaci moldoveneşti, de umpluseră ograda de aromă. Adulmecam şi priveam pe fereastră, în odaia din faţă, unde, ca nişte hribi uriaşi, stăteau cozonacii unu lângă altul, de umpleau toată masa. Mai spre seară a venit şi tata de pe la treburile lui. Numai ce-1 văd că dă roată în vânt cu nările şi îmi face semn.

Ne furişăm prin livadă, intrăm prin spate pe sub ietac, şi ne punem pe mâncat cozonaci. Dar deodată uşa se dă în lături şi în prag, mama. „Ce faci păgâne? îmi spurci casa şi copchilul! Ieşiţi afară şi nepedepsiţi nă-ţi rămâne! O să mergeţi cu mine mâine la biserică să vă mărturisiţi şi preotul să hotărască asupra voastră”.

A doua zi la biserică, mama merse la altar de-i arătă preotului fapta iar acesta hotărî : „Dumnealui Ion să bată pe loc 40 de mătănii, iar copilul numai 20″.

Tata mai să-l apuce pe preot de barbă, dar se stăpâni şi îmi zise : „Hai la treabă măi Gheorghiţă, pentru liniştea mamei.”

Şi am bătut acolo pe loc şi la un loc, eu cu tata, 60 de mătănii, în văzul lumii şi numărătoarea fără de cruţare a mamei, care se întoarse apoi acasă foarte împăcată, că Dumnezeu primise opintelile noastre şi ne iertase în marea lui bunătate.

*

În fiecare an la 15 august, de Sfânta Măria mare, tot satul mergea la cimitir, unde se făcea pomenirea morţilor.

Oamenii începeau din timp pregătirea celor necesare pentru pomeni, femeile copturile, fripturile şi colivele, bărbaţii vinurile, fără să mai vorbim de oalele, ulcelele şi lumânările care se cumpărau cu grămada.

Încă din prima clasă primară, când începusem a mânui binişor condeiul, cu o zi înainte întocmeam pomelnicul aşa după cum îmi cerea mama : „Ia matale Gheorghiţă un plumb şi ăi scrie ce-ţi spun eu”. Şi eu, deşi ştiam pe dinafară de acum pomelnicul, scriam aşa după cum îmi dicta mama:

Pomelnic pentru morţi:

Constantin

Elena

Dragoş

Bogdan

Ştefan

Mircea

Mihai

Tudor

Alexandru Ion

Şi tot neamul domnesc al ţării precum

Toţi ostaşii căzuţi în războaie şi

Toţi cei de un neam cu noi ucişi în urgii.

Cu asta pomelnicul era gata, iar mama îl lua, îl privea cu o mulţumire de neînchipuit şi apoi îl punea lîngă icoane.