Memorialistica intelectualităţii mijlocii: Un secol de amintiri (3)

Deși ideea proiectului theodosie.ro face trimitere la vremuri românești de acum 500 de ani, pentru a remonta învățături și acțiuni care să ne ajute să trecem în următoarea jumătate de ev aducem în atenția publicului mărturisiri istorice memorialistice sau biografice, purtătoare de învățăminte și semnificații, din timpuri mai apropiate.

Vă îndemnăm să parcurgeţi mai întâi prima parte a seriei iar apoi partea a doua.

Nu pot trece mai departe, fără a aşterne pe hârtie o asemănare care mi-a apărut ori de câte ori gândul m-a purtat pe meleagurile care au dat culturii româneşti pe Eminescu, Enescu, şi Iorga, o trilogie genială de artă, intelectualitate şi cultură.

Moldova de sus a mai dat acestui neam şi alţi oameni de seamă, dar dintre ei un cărturar de geniu se desprinde şi se aşează mereu alături de Iorga prin cultura şi activitatea sa, izbitor de apropiată.

Este vorba de domnitorul Dimitrie Cantemir. Bineînţeles această apropiere trebuie privită prin prisma timpului în care a trăit fiecare.

Născut prin părţile Huşului, Dimitrie Cantemir s-a ridicat pe Ia 1700 erudit şi savant de talie europeană (mondială la acea vreme) aşa cum după 200 de ani s-a ridicat Iorga.

Poate primul a fost temelia pe care s-a înălţat cel de al doilea.

Amândoi ştiau un număr impresionant de limbi străine vorbindu-le curent, amândoi membri de onoare ai unor universităţi şi instituţii de cultură ale lumii, amândoi în corespondenţă cu savanţi ai vremii lor.

Amândoi legaţi printr-o multitudine şi diversitate de preocupări şi studii şi, frapant, printr-o operă cu subiect comun, Dimitrie Cantemir elaborând pentru prima oară acea „Istoriae incrementorum atique decrementorum aulae otomanicae“, iar Nicolae Iorga, realizând la cerere, în limba germană, Istoria Turciei în 5 volume, pe care multe generaţii de tineri turci au învăţat istoria propriei lor patrii, deoarece altele nu erau şi nu aveau.

Deasemeni o soartă tragică îi apropie parcă şi în moarte.

Cantemir ucis de dorul de ţară, într-un chinuitor refugiu politic, Iorga ucis de un mişel din ţară, dintr-un chinuitor şi pentru el, destin politic al ţării.

Până în ultima lor clipă în slujba Patriei.

*

În vara anului 1915 armatele austro-ungare şi cele ruseşti, aduseseră frontul lângă graniţa noastră.. Dinspre Mamorniţa, trecea prin târguşorul Noua Suliţa în mijlocul căruia se afla şi frontiera între cele două imperii, urcând apoi spre Boian, Rarancea, Toporăuți si mai departe spre Nord. Era cam prin luna lui august, când am urcat cu încă vreo doi colegi pe o înălţime din pădurea Baranga pe Prut, nu departe de satul Alb. Frontul era la vreo doi kilometri. Vedeam cu ochiul liber tot ce se petrecea sub noi. Noua Suliţa era toată în flăcări, sub focul ambelor artilerii. Înspre Boian se vedeau tranşeele şi soldaţii celor două armate. În faţa lor, în spate şi deasupra lor explodau proiectile. Mai aproape către Prut, în răchitişuri stăteau ascunse şiruri de călăreţi. Se vedeau şi tunurile îndreptate unele împotriva altora. După un timp tunurile au pornit un foc năprasnic, apoi au ieşit soldaţii din toate tranşeele, şi au pornit şi călăreţii din răchitişuri. S-au amestecat toţi într-o învălmăşeală de neînchipuit. Soldaţii, s-au năpustit, unii asupra altora înfingându-şi baionetele în pântece, lovind şi împrăştiind moarte. Se vedeau, săbii tăind, suliţe spintecând trupuri, cai călcând oameni în picioare, urlete încurajau şi pe unii şi pe alţii, răcnete de moarte şi vaiete de durere se adăugau zăngăniturilor şi loviturilor, totul învăluit în praf, ţărână şi nebunie. Ni se oprise respiraţia.

Sub semnul serii, când cine a putut s-a retras la locul lui, pe câmp au rămas mormane de morţi, cai şi oameni răniţi care se zvârcoleau implorând Pronia.

Cine învinsese? Cine era învinsul? Ne-a apucat un tremur nervos, priveam cu spaimă unul la altul, îngroziţi şi revoltaţi către câmpia aceea, în care omul dovedise în câteva ore, că absurdul îi aparţine în exclusivitate.

Am înnoptat la casa pădurarului. A fost o noapte de coşmar. A doua zi am plecat descurajat lăsând acolo entuziasmul si toate visele noastre de vitejie.

Dar câte aveam să mai văd… câte îmi rezerva viitorul.

*

În ultimul trimestru, al ultimei clase, profesorul Răutu ne-a dat la teza de sinteză subiectul : „Unirea românilor”. Am dezvoltat cât am putut mai bine acest frumos subiect încheind cu răsunătoarele versuri ale lui Octavian Goga:

„Avem un vis neîmplinit / Copil al suferinţii / De jalea lui ne-au răposat / Și moşii şi părinţii”.

Aceste versuri, strigăt şi ideal de veacuri, aveau pe atunci, cu totul alta rezonanţă decât mai târziu când visul milenar a fost înfăptuit.

Se aduc tezele, se împart, mă uit în caiet şi nu-mi cred ochilor, nota 8. La profesorul Răutu nota 8 egala cu „10 plus”.

Nici nu apuc bine să mă desmeticesc şi profesorul parcă cu mândrie în glas, îmi cere să citesc clasei teza.

Mă ridic şi timid încep a citi. Scrisesem 16 pagini, dar nu cu peniţa, ci cu toată fiinţa mea de tânăr al anului 1916.

Când am terminat, profesorul s-a uitat cu drag asupra clasei, care tăcea emoţionată de cuprinsul tezei şi mirată de surpriza ce le-o oferea autorul ei. Apoi Nicolae Răutu m-a privit lung şi cu emoţie în glas mi-a spus : „Ofiţer să te faci!” Şi ofiţer m-am făcut!

*

Promovând ultima clasă de liceu, sora mea mi-a dăruit un ceas de buzunar, iar tata o bicicletă marca Neuman, germană, roata liberă, frână automată cu torpedo… 150 lei. Şi toată vara n-a fost zi să nu colind prin satele vecine, prin judeţ, pe la Botoşani şi chiar în „străinătate” la Suceava, care pe atunci era sub imperiul Austro-Ungar. Conform unor înţelegeri între state, judeţul Dorohoi fiind limitrof cu judeţul Suceava, locuitorii acestor judeţe puteau căpăta pe loc permis de trecere a graniţei pentru 7 zile.

Cam tot pe atunci am stat de vorbă, pentru a doua oară, cu George Enescu. Mă aflam cu bicicleta la Dorohoi, pe strada Stroici, spre podul Jijiei, când în dreptul unei brutării un docar şi în docar el.

M-am apropiat. Era mai bărbat, căpătase un profil de medalie romană dar aceiaşi ochi vioi şi frumoşi, cu care mă vrăjise cu ani în urmă.

Sub braţul stâng ţinea o pâine din care cu dreapta rupea câte o bucată pe care o mânca cu lăcomie. Văzând că stau şi-l privesc aşa… pierdut, mă întrebă:

– De ce te uiţi aşa tinere?

– Vreau să vă văd mai de aproape, i-am răspuns emoţionat, pentru că la concertul din primăvară dumneavoastră fiind pe scenă, iar eu la galerie, nu v-am putut vedea aşa de bine !

– Aşa… zise el, continuând a înfuleca din pâinea rămasă aproape pe jumătate, aşa cum prin părţile locului mănâncă ţăranii când vin la târg,… spui că ai fost la concert?

– Da…

– Și ia spune drept, ţi-a plăcut ?

– M-a fermecat şi n-am să-l uit niciodată.

– Nici eu nu am să-l uit!

Între timp a venit conul Costache, tatăl său, pe care l-am salutat şi fiindcă i-am părut figură cunoscută (semănăm cu tata,) m-a întrebat al cui sunt.

I-am spus cum mă cheamă, iar el mi-a luat-o înainte : „Aăă.. de la Broscăuţi.” S-a urcat în docar şi apucând hăţurile : „Să-i spui lui taică-tu sănătate din partea mea.” Apoi a dat bici cailor şi m-a lăsat privind cum se îndepărtează.

L-am mai văzut după un an pe George Enescu, în acelaşi docar de data aceasta cu patru cai înhămaţi „la roată”. Cu capul gol, cu părul fluturând în vânt, cu toate hăţurile în, mână, a trecut ca un bolid pe Strada mare, care urca uşor în pantă spre Primărie. Roţile docarului săltau pe pavaj iar din potcoavele cailor săreau scântei.

Pe scaunul din spate un ţăran chipeş şi voinic cu mustăţile arcuite îmbrăcat curat, cu cămaşa fulg, gata să intervină în caz de pericol.

În faţa primăriei caii au fost aduşi la pas şi docarul s-a îndreptat spre casa avocatului Tomaziu, a cărui soţie era verişoara lui Enescu, fata preotului Ion Enescu de la biserica — Sfântul Niculai.

*

Curentul filofrancez întreţinut de Take Ionescu, N. Filipescu, Iorga, Goga, preotul Lucaci şi alţii, avea să aducă în curând intrarea României în războiul marii reîntregiri, alături de Puterile înţelegerii.

Presa, prin articolele ce aminteau trecutul de vitejie al neamului, deslănţuie simţămintele româneşti. A apărut şi o revistă „Războiul Popoarelor”, cu scene din război, tipărită în culori.

Armata noastră e deja amplasată pe Carpaţi şi în Dobrogea, gata de luptă. La Bucureşti Consiliile de miniştri şi de coroană se ţin zilnic.

Şi în miezul celei de a 14-a nopţi de august a anului 1916, au început a bate clopotele în toate aşezările româneşti.

S-au aprins atunci în grabă lumini, apoi lumânări şi candele şi rugi fierbinţi s-au înălţat şi toate gândurile s-au înălţat şi s-au îndreptat pentru sănătatea, norocul şi victoria celor plecaţi la luptă.

Prin 18 trecători armatele au trecut în Ardeal, iar în Dobrogea au ocupat poziţiile mai dinainte stabilite.

După două zile a început să apară o foaie tipărită „Comunicat de război”, care se vindea cu 5 bani şi era smulsă din mâna vânzătorilor. Cuprindea primele ştiri de pe front, primele atacuri, primii morţi.

Luptam pe două fronturi, ne era enorm de greu şi nu se ştia ce ne poate aduce ziua de mâine.

Intrarea noastră în război s-a făcut când la Verdun de 6 luni aveau loc cele mai înfiorătoare bătălii din istoria omenirii, când pe Somme era în plină desfăşurare ofensiva anglo-franceză, iar trupele ruse erau în plină ofensivă în Galiţia, când nemţii foloseau de un an gaze de luptă.

*

La început veştile de pe front erau mulţumitoare. Trupele se apropiau de Mureş şi Târnave, când deodată la începutul lui septembrie, începe dezastrul. Conform înţelegerii interstatale, România pornise ofensiva generală în Ardeal şi defensiva statică în Dobrogea, la care ar fi trebuit să participe şi armata rusă. Pentru a se opri înaintarea din Ardeal, comandamentul german a trimis trupe de întărire, unele scoase de pe frontul de vest, sub comanda mareşalului Falkenhaym. În acelaşi timp Bulgaria, pentru independenţa căreia românii au luptat în 77, a declarat război României. Trupele ruseşti care trebuiau să ne ajute, nu au apărut. Înaintarea românilor în Ardeal a fost oprită, armata retrăgându-se în trecători.. în Dobrogea inamicul, întărit şi cu trupele bulgare sub comanda generalului Makenşen, a împins armata română spre Dunăre şi Mare. În plus la Turtucaia, unde trebuia să se reziste fără gând de retragere, trupele sub comanda generalului Teodorescu, sunt nimicite în trei zile. Generalul nu numai că a dat dovadă de incapacitate, dar a părăsit şi câmpul de luptă. S-a pierdut întreg materialul de război şi vreo 30.000 de soldaţi, cei mai mulţi înecaţi în Dunăre.

Pe tot timpul luptelor, generalul Averescu, unul din cei trei comandanţi de armate din Ardeal, a fost purtat cu avionul de la un front la altul, când în Dobrogea, când în Ardeal, pentru a redresa situaţiile defavorabile deja create pe front şi a preîntâmpinat alte viitoare eşecuri.

La sfârşitul dezastrului au apărut şi trupele ruseşti, dar noi eram deja retraşi până prin zona Buzăului.

Deasemeni Franţa care conform înţelegerii trebuia să atragă trupele germane spre vest, prin declanşarea unor atacuri puternice, au pornit ofensiva de abia după ce noi plecasem din Ardeal. Aşadar atât ruşii cât şi francezii în loc să ne ajute pe noi, i-au ajutat pe nemţi.

Poate asta a fost şi intenţia (ascunsă) ca deschizându-se un al doilea front în est, să se uşureze situaţia frontului din vest, fie chiar cu sacrificarea armatei române, a României. Şi alte dovezi asemănătoare, de mai târziu, mă obligă la această bănuială.

*

Peste toate se află şi de isprăvile colonelului Piperescu, comandantul unei brigăzi de infanterie, care împuşca soldaţii-ce i se păreau „domniei sale” că nu luptă cum trebuie. I s-a luat comanda şi a fost dat în judecata Curţii Marţiale. Situaţia devenea din ce în ce mai critică. Nemţii năvălesc peste munţi şi mulţi cetăţeni din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea iau drumul bejeniei spre Moldova. Retragerea trupelor nu fusese prevăzută, nimic nu era organizat şi totul mergea la voia întâmplării. Tifosul exantematic, „moartea albă”, apare în armată şi în rândul populaţiei civile, secerând mii de vieţi. Lipsa alimentelor se făcea din ce mai simţită. Specula începe să-şi arate colţii şi de pe front vin ştiri din ce în ce mai rele. În lunile octombrie şi noiembrie al lui 19.16, Moldova a primit mii de refugiaţi. Situaţia devenind din ce în ce mai critică, spre sfârşitul lui noiembrie, conducerea ţării părăseşte Capitala, refugiindu-se la Iaşi.

La 6 decembrie Bucureştiul este ocupat de armata germană. Aşa se încheie prima parte a războiului, cu mari pierderi în oameni şi materiale şi ocuparea de către inamic a două treimi din teritoriul ţării. Dar nu suntem învinşi. În faţa pericolului unei invazii nemţeşti, încă înainte de ocuparea Bucureştiului, tezaurul ţării a fost trimis la Iaşi, iar de aci spre păstrare la aliaţii noştri ruşi. Printre tone de aur, obiecte de mare valoare artistică, arheologică, culturală, au trecut atunci în Ucraina și vreo 40.000 de oi.

După terminarea războiului, noua conducere comunistă, a Rusiei, nu a mai restituit nimic României „burgheze” deşi Lenin hotărâse ca tezaurul să fie restituit României, când va avea un regim comunist. Baionetele ruseşti ne-au adus în 1945, un regim comunist, dar tezaurul nu. De altfel nici nu e de mirare. Când a mai dat Rusia înapoi ceva, din ceea ce şi-a însuşit cu japca?

Azi valoarea tezaurului ar fi de multe miliarde de dolari. Personal l-am cunoscut pe unul din ciobanii care au dus atunci oile, un ardelean din Tilişca Sibiu, un sătuc în sus de Sălişte, loc de veche cetate dacică, cu casele mărgele înşirate, de o parte şi de alta, pe aţa a două pârâiaşe de munte. Un ardelean îndesat, vânos şi isteţ, Aleman Hânsa.

Împreună cu încă vreo câţiva zeci ca el, au ajuns tot păscând oile până prin Crimeea. Dar după război când să se întoarcă în ţară, ruşii le-au oprit oile. Cum să se întoarcă el acasă fără oile ţării ?

Şi a tot stat să le îngrijească şi păzească, împreună cu ceilalţi, până prin 1925. Ruşii au făcut cu oile un colhoz şi l-au uns preşedinte pe românul nostru, că doar el le cunoştea tot rostul. Văzând însă, că între timp, vechile oi aduse de el se tot împuţinează, înlocuite de urmaşele lor, deci de acum alte oi altă turmă, s-au întors cu toţii acasă.

Aleman Hânsa s-a însurat şi-a durat casă zdravănă în sat, a fost ales şi primar şi ca să nu-i rămână satul mai prejos decât altele a înjghebat şi fanfară, cum e în obiceiul satelor din Ardeal, iar ca să fie îndemn spre aceasta, a învăţat chiar el să cânte la trompetă. Una din fetele sale, cu o mare chemare şi ţinere de minte, a ajuns medic primar, la Policlinica Titan din Bucureşti.

Împreună cu alţi colegi de liceu, am plecat la Şcoala militară de artilerie, evacuată de la Bucureşti la Iaşi, în clădirea din strada Sărăriei, către dealul Copoului. Comandantul şcolii era colonelul Mircea Botez, venit de pe front, unde fusese rănit în lupte. Pe pieptul său strălucea cruciuliţa albastră a „Ordinului Mihai Viteazu”. Ofiţerii noştri, profesori, erau severi dar îi îndrăgeam deoarece ne dădeam seama că ei pot să ne asigure o pregătire cât mai bună pentru a fi folositori frontului. În curând în ţară, în Iaşi şi peste şcoala noastră s-a aşternut o iarnă cumplit de aspră şi vitregă. Dormitoarele noastre, sălile de cursuri şi sala de mese erau sloi. Unele dormitoare nu aveau geamuri, lăsând viscolul să aşeze nestingherit zăpada peste pături, peste paturi, peste noi. Nu era nimic de făcut. Lemnele se dădeau la spitale, în oraş nu exista sticlă. Instrucţia se făcea în remize, în manej şi mai ales în grajduri, la căldura cailor.

Hrana din trei zile în trei zile se repeta mereu aceeaşi şi aceeaşi: azi salată orientală cu cartofi, ceapă şi scrumbie sărată, mâine iahnie de fasole şi poimâine varză acră cu slănină afumată. Apoi totul de la început. Şi zilnic apă… multă apă.

Cele patru luni şi jumătate de război, au dovedit că armata noastră nu fusese suficient pregătită şi înarmată. Aveam în faţa noastră un inamic bine înarmat şi cu doi ani de experienţă pe front. Ştiam acum că un regiment de infanterie german avea 36 de mitraliere, iar unul ro¬mânesc doar trei. Câte una de fiecare batalion.

La o lună de zile numai de la intrarea în război, artileriei i se atrăgea atenţia să facă economie de proiectile, iar după două luni infanteriei să nu facă risipă de cartuşe. Cum să învingi fără muniţie ?

Astfel s-a intrat în război. Deseori puşca a devenit ciomag, pieptul unic scut, deseori s-a răbdat de foame, sete şi frig. Aşa s-a luptat atunci, aşa au luptat părinţii, bunicii sau străbunicii multora dintre cei care citiţi acum în tihnă aceste rânduri.

*

La sfârşitul anului cu „chin cu vai”, frontul s-a fixat pe linia Comăneşti, Oituz, Caşin, coborând spre Siret prin Mărăşeşti, Nămoloasa, Galaţi. Linie slabă, stabilită neprevăzut, care trebuia organizată şi întărită în cursul acelei ierni. De mare ajutor a fost sosirea în ţară, la Iaşi, din octombrie a „Misiunii militare franceze”, sub comanda generalului Berthelot. S-a început reorganizarea şi dotarea armatei. Etapele au început a pregăti şi depozita cele necesare frontului. Armata începe a respira aer proaspăt, cu speranţă şi curaj.

La Teatrul Naţional, Nicolae Iorga, ţinea adevărate ore de educaţie patriotică. Asistau cetăţenii din oraş, studenţii, elevii şcolilor militare de artilerie şi infanterie. Iorga redeşteaptă entuziasmul de odinioară în cuvinte de înalt, convingător şi înflăcărat patriotism. Iorga nu şi-a pierdut nici o clipă încrederea în victorie, în realizarea întregirii neamului şi încrederea lui se strecura în mintea şi inimile tuturor. Eram din nou nerăbdători de-a le realiza.

*

Peste drum de şcoala noastră era un lagăr de prizonieri germani. Îşi trăiau amarul în nişte bordeie vreo 300 de oameni. În curte era o ciuşmea din care apa curgea permanent zi şi noapte ca să nu îngheţe. Se încuibase acolo tifosul exantematic. Miercurea şi sâmbăta, către prânz, venea un camion care, din stradă, peste gard, aproviziona lagărul cu alimente. Acelaşi camion lua cadavrele celor ce mureau între timp, ducându-le la cimitir. Asistenţa medicală, ca peste tot, era ineficientă, neputând a ţine piept epidemiei.

Priveam îngroziţi din curtea şcolii şi cele ce vedeam ne descurajau total. Când eram prinşi privind peste gard, eram pedepsiţi, chipurile din grija de a nu ne molipsi de tifos. Noi înţelegeam însă, că adevăratul motiv era să nu ne contaminăm de demoralizare. Şi a sosit şi ziua când camionul nu a mai avut ce încărca la plecare nu a mai avut pe cine aproviziona. Peste lagărul prizonierilor şi peste tot laşul, încet s-au aşezat troiene de zăpadă.

*

La toate necazurile acelei ierni, vine să se adauge şi o catastrofă de cale ferată, cea mai mare din istoria căilor ferate române şi la vremea aceea din Europa.

Circulau două trenuri de „cursă lungă”, zise Curiere, unul pe ruta Iaşi, Paşcani, Adjud, Târgu Ocna, altul între Iaşi şi Bârlad. În prima zi de ianuarie 1917 la ora 1 noaptea, curierul care venea de la Bârlad la Iaşi, cu 28 de vagoane, o locomotivă în faţă şi una în spate plecase din Bârnova cu frânele bune, verificate.

Era supraîncărcat de călători civili şi militari, urcaţi pe vagoane pe scări şi pe tampoane.

Un călător aflat pe tampoanele vagonului de siguranţă, a călcat cu piciorul pe mânerul robinetului de izolare al conductei frânei de aer, schimbându-i poziţia din deschis în închis, tăind astfel legătura dintre locomotivă şi restul trenului.

Drumul coborând în mare pantă, trenul lipsit de frână a început să prindă viteză. A intrat în gara Citirea cu peste 100 de kilometri la oră, ciocnindu-se cu un alt tren, ce staţiona în gară şi care avea în compunerea sa şi două vagoane cu muniţie.

Nenorocirea s-a soldat cu 984 de morţi şi peste 600 de răniţi, aşa cum rezultă din procesul verbal tehnic încheiat atuneci la faţa locului şi aflat astăzi la muzeul C.F..R. din Bucureşti.

*

De Crăciun am cântat cântece de colind pe la casele ofiţerilor care locuiau în şcoală. Emoţionaţi ofiţerii ne-au mulţumit, ne-au dat covrigi, ţigări şi vin. Am închinat cu toţi paharele în sănătatea celor de pe front şi într-un singur glas am strigat : „Trăiască România întregită!”

*

Într-o zi pe la sfârşitul lui februarie am fost duşi pe platoul de instrucţie al Regimentului 7 Roşiori, peste drum de grădina Copou. Pe platou trupe din Iaşi şi din împrejurimi, civili localnici şi refugiaţi. A apărut o dubă militară. Din ea au coborât trei generali. Cel din mijloc era Socec, care pe front comandase Divizia a doua. În luptele de pe Neajlov şi Argeş, care se dădeau pentru stăvilirea inamicului în înaintarea sa spre Bucureşti, Socec după ce şi-a scos, fără ordin, Divizia din luptă, cu scopul de a înlesni trupelor inamice înaintarea spre Capitala ţării, a părăsit postul de comandă şi a plecat la Bucureşti, aşteptând la Capșă sosirea Germanilor. Absenţa Diviziei sale din linia de luptă a înlesnit căderea Bucureştiului. Acuzat de trădare a fost judecat şi condamnat la cinci ani de închisoare şi degradare militară, degradare ce se executa la Iaşi.

Cei trei au sosit în mijlocul careului, unul dintre generali a citit cu glas tare sentinţa de condamnare, celălalt general s-a adresat apoi autoritar lui Socec: „Nu eşti vrednic!”, şi i-a smuls epoleţii de pe umeri aruncându-i jos, i-a luat chipiul de pe cap şi i-a desprins steaua de general şi luându-i sabia, i-a rupt-o în două.

Cu capul gol, fără epoleţi şi fără sabie, degradatul s-a îndreptat spre dubă huiduit de civilii care asistaseră la degradare. Duba l-a dus la închisoare.

Dar de abia executase un an şi ceva de pedeapsă şi la conducere fiind guvernul filogermanului Marghiloman, procesul s-a rejudecat şi cel vinovat de trădare în 1917, a fost reabilitat în mai 1918. Lui Socec i s-au dat iarăşi epoleţi, stea la chipiu şi sabie, iar ţării şi cinstei ostăşeşti, o grea şi nemeritată palmă.

*

În mod obişnuit duminica eram învoiţi în oraş. De obicei plecam câte doi sau chiar în grup. De unul singur eram mai stingher printre civili, deşi eram priviţi şi primiţi cu multă simpatie şi încredere. Eram nădejdea lor de mâine. În duminica aceea coboram agale de la Liceul Naţional spre gară, împreună cu proaspătul dar temeinicul prieten şi camarad de armă, Teodor Mihăileanu. Din urmă se apropiau doi civili care vorbeau destul de tare despre front, Iorga şi profesorul universitar A.C. Cuza. Curioşi să auzim cam ce discută, am rărit pasul, trăgând cu ochiul şi urechea.

– Straşnic ger, spunea Cuza, oare ce or fi făcând soldaţii în tranşee ?

– Am fost în tranşee, şi am văzut că au nişte sobiţe de tablă la care se încălzesc, îl linişti Iorga.

Apoi Cuza: „în grea situaţie am ajuns!”. Iorga : „Grea dar nu disperată. Eu sunt optimist”.

În acest timp din jos urca o doamnă, corect îmbrăcată, pe cap cu o pălărie mare de catifea neagră. Ne-am retras spre a-i face loc să treacă, dar mai ales pentru a-i măsura, cu privirea, silueta. Când a trecut pe lângă cei doi, Cuza deşi destul de scund, s-a mai şi aplecat spre a-i vedea faţa pe sub borul pălăriei, ceea ce nu prea i-a convenit doamnei care a întors capul cu reproş, continuându-şi grăbit mersul. Că aşa era pe atunci…

Şi Iorga zâmbind: „Cuza, mi se pare că vrei să pui punctul pe i”. „Aşi… îi răspunse chicotind Cuza, mai degrabă aşi vrea să-l pun pe i în punct”.

Noi mai tineri şi ca militari, am râs cât ne-au ţinut centurile, mărind pasul.

*

Cuza era de o recunoscută şi sclipitoare inteligenţă, iar întâmplarea de atunci îmi reaminteşte de o alta de mai târziu. Mult după război, în Parlamentul: ţării, doctorul Lupu combătând corupţia unor politicieni de atunci, pentru a-şi întări atacul, spuse arătându-şi portofelul : „Iată domnilor, eu nu am pentru ziua de mâine decât doi poli în portofel”. La care Cuza replică prompt: „Şi pământul are tot doi poli stimabile dar… se învârteşte”. De altfel nici Iorga nu ierta nimic şi toţi se cam fereau de a-i da ocazia să-şi zvârle săgeţile. Odată într-o pauză la Senat, Iorga fiind plecat din sală, un alt senator s-a aşezat pe locul mai din faţă al lui Iorga. La reluarea şedinţei Iorga se întoarse în sală se apropie de scaunul său dar îl vede ocupat. Senatorul crezând că a găsit momentul de a fi spiritual şi de a-i înfrunta pe Iorga, îi spuse în auzul tuturor: „Lasă… maestre… puteţi sta şi în altă parte… doar pe ce stăm se aseamănă, nu?”

„Da, i-a răspuns Iorga, pe ce stăm se aseamănă şi ducând mâna la cap, dar astea nu!” Şi în hazul celorlalţi Iorga şi-a reluat locul.

*

Nu trecuseră nici câteva săptămâni de la degradarea lui Socec, când auzim de un alt act de trădare. Colonelul Sturza, fostul comandant al Şcolii militare de Infanterie, şi acum comandantul Diviziei a 8-a din sectorul Caşin, a dezertat la inamic şi de acolo la megafon îndemna pe ai noştri să înceteze lupta şi să-l urmeze. Zilnic erau asvârlite în tranşeele noastre manifeste, fiţuici care îndemnau la dezertare. Manifestele nu au avut însă nici un efect, românii şi soldatul, român au rămas neclintiţi la datorie. Trădarea lui Sturza nu a făcut decât două victime. Locotenent colonelul Alexandru Crăiniceanu, comandantul Regimentului 25 infanterie din Vaslui, complice al lui Sturza, care a fost prins la timp şi nu a putut dezerta. Judecat, a fost condamnat la moarte şi împuşcat de un pluton din propriul său regiment şi îngropat la marginea satului Pătrâşcani, de pe stânga Şiretului. Tatăl său, Generalul Gh. Crăiniceanu, om integru, fost ministru al armatei, fost şef al marelui stat major şi chiar în rezervă fost comandant de armată la începutul războiului, a întărit sentinţa: „Să fie împuşcat dacă a ajuns să-şi trădeze neamul şi ţara”.

A doua victimă este locotenentul de rezervă Ciulei, fostul adjutant al colonelului Sturza, care a fost condamnat la moarte. După executarea sentinţei, probe evidente dovedind nevinovăţia sa, a fost reabilitat şi decorat „post mortem”, cu ordinul Mihai Viteazul. Dar ce folos…

*

Primăvara lui 1917 nu era departe şi ca în orice primăvară, odată cu primele zile mai călduroase care o prevesteau, speranţele începură a reînvia. Odată cu natura, se primeneau şi oamenii. Renăşteau din propria durere. Autorităţile civile începuseră a manifesta mai multă grijă de refugiaţi, repartizându-le cele necesare hranei, lemne, asistenţă socială şi pensii. În spitalele din oraşele Moldovei, se formaseră echipe de studenţi şi elevi de liceu încă din 1916, care treceau pe rând pe la spitale şi distrau răniţii cu poezii, povestiri, coruri, scene vesele şi cântece.

Marele George Enescu, în tovărăşia prietenului său comicul Tănase, umblau în doi pe la spitalele din Iaşi, primul alinând cu vioara sa, al doilea descreţind frunţile celor în suferinţă cu hazul său inegalabil. Răniţii erau vizitaţi de cetăţeni care le aduceau daruri din puţinul lor, îi încurajau şi le arătau dragoste. Asistenţa medicală şi Crucea Roşie duceau o activitate susţinută şi cu folos. În fruntea surorilor de Cruce Roşie, zi de zi la patul celor suferinzi se afla Regina Măria, faptă pentru care pe drept a fost numită „Mama răniţilor”.

*

Într-o dimineaţă spre ora mesei, mă înapoiam din oraş la şcoală împreună cu un coleg. Deodată a apărut deasupra oraşului un avion german Taube, căruia zburând destul de jos i se distingeau crucile negre de pe aripi şi fuselaj. Făcea viraje repetate de recunoaştere. Ne-am oprit în apropierea unui maior, pe care l-am salutat. Acesta avea peltiţe negre de catifea, semn că era artilerist. Stătea rezemat de un gard şi urmărea şi el avionul.

După barbişonul ce avea am tras concluzia că trebuie să fie vreun rezervist, „un aranjat de război” rămas la cine ştie ce serviciu mărunt. Mai încolo la câţiva paşi, stătea un civil voinicuţ, care se uita când la avion, când la maiorul cu barbişon, când la noi. După ce ne-a răspuns la salut, maiorul ne-a întrebat zâmbind: „Ei domnilor elevi, nu vă e teamă ?”

„Nu domnule maior, nu ni-i teamă, i-am răspuns insinuând, suntem artilerişti ca şi „dumneavoastră” şi artileriştii nu ştiu ce e teama”.

„Bravo elevi, mă bucură răspunsul vostru”.

L-am salutat şi am plecat spre şcoală bucuroşi că am șfichiuit un „învârtit”. Când am trecut pe lângă civilul cel voinicuţ, acesta ne-a spus : „Aţi vorbit cu domnul Ionel Brăteanu, primul ministru al ţării“, adăugând că el este omul său de pază.

Ne-am trezit salutând încă odată, dar de data aceasta ca la carte şi întrebându-ne de ce oare ministrul ţării este numai maior? Oricum eram tare mândri că era tunar ca şi noi.

*

Într-o zi a aceluiaşi martie, am fost duşi în râpele de pe valea Ţicăului, aproape de poligonul de tragere al garnizoanei. Aveam să asistăm la pedepsirea altei fărădelegi. Condamnatul era un oarecare Istrate Leonte, care nu ştiu ce funcţie avusese, dar cu ocazia retragerii din Oltenia din 1916, din neglijenţa sa au căzut în mâinile inamicului circa 300 vagoane de grâu, pe care nu le-a expediat la timp în Moldova. La ora fixată a apărut duba din care a coborât condamnatul escortat de patru soldaţi şi un civil. S-au îndreptat spre locul execuţiei. S-a dat comanda de prezentarea armei, un civil a citit sentinţa, iar Istrate Leonte cu un sânge rar întâlnit s-a îndreptat spre stâlp. Din mers s-a dezbrăcat de manta pe care a aruncat-o pe malul gropii, şi s-a alăturat de stâlp de care a fost legat de un sergent. Condamnatul a cerut să i se lase liberă mâna dreaptă şi a refuzat să i se lege ochii. Înainte ca plutonul să tragă prima salvă, a ridicat mâna stângă: „Lume, mor vinovat dar, n-am fost nici trădător, nici spion. Trăiască România!”

Au urmat cele trei salve trase de plutonul ele execuţie. Toată „suflarea” martoră, a încremenit. După trei zile trecând pe acolo, am numărat în stâlp 28 de găuri.

*

În duminica următoare, aflându-mă pe strada Copou, m-am întâlnit cu Regele Ferdinand, pe care l-am salutat făcând front. Mi-a răspuns ridicând un deget la chipiu, după care ne-am văzut fiecare de drumul lui.

*

Am terminat cursurile după mai puţin de un an. Pe front era nevoie de luptători. Eram elevi plutonieri şi urma să fim înaintaţi sublocotenenţi pe front, bineînţeles supravieţuind până atunci. Ne-am ales regimentele, s-a ţinut o cuvântare, s-a defilat şi s-a luat rămas bun. Nu prea era timp de sărbătoriri.

În trei zile trebuia să ne prezentăm la unităţi. Până atunci am dat o raită pe acasă. La Broscăuţi am fost primit cu bucurie şi cu lacrimi. A venit să mă vadă aproape tot satul. Toţi mă îmbărbătau şi îmi urau de sănătate şi zile bune. Mama m-a povăţuit să mă port frumos cu soldaţii, să nu-i înjur sau să-i lovesc, că sunt oameni ca şi ea, ca şi tata ca şi toţi fraţii mei, ca şi mine. Vorbele ei mi le-am scris în inimă pentru toată viaţa. A doua zi am fost dus la gară la Dorohoi. La despărţire, mama m-a dat în paza lui Dumnezeu, iar tata mi-a spus simplu „drum bun” şi să nu-l fac „pe acolo” de vreo ruşine. S-a pornit trenul, s-a depărtat peronul cu toţi cei dragi, apoi Dorohoiul şi la urmă şi bucata de sat care se mai putea vedea de pe drumul de fier. Porneam spre front. Ceea ce de atâtea ori dorisem cu simţămintele mele de român şi respinsesem cu raţiunea, se împlinea. Porneam spre front. Priveam pierdut pe fereastra vagonului şi în fuga dealurilor, a ogoarelor, a pădurilor şi a apelor, se amestecau în ritmul roţilor… atacul de la Noua Suliţă… cuvintele lui Iorga : „iubim pământul ţării noastre pentru cât cuprinde din viaţa neamului nostru”… prizonierii din Iaşi … trădarea lui Sturza… mărul din grădina noastră… execuţia din valea Ţicăului… jăratecul versurilor lui Goga… „ofiţer să te faci”… „ofiţer să te faci”… Ei da, mă făcusem, aveam şi eu să aduc duşmănie şi răni şi morţi şi lacrimi… De ce toate acestea? Şi un tainic răspuns venea din adâncul firii:

Pentru neamul tău obidit şi încercat, pentru bucuriile care trebuie să i se arate şi lui, acoperea totul, îmi alunga frica, mă readucea iar entuziast şi puternic, în uniforma ţării pe care o purtam.

*

În gară la Bacău trenul a stat ceva mai mult. Pe linia de alături a tras un tren cu răniţi de pe front. Răni… sânge… vaiete … Asemenea trenuri opresc şi în gările inamicului… Bravo omule, superioară fiinţă a globului!

Am închis fereastra. Am tras perdelele. La dracu! În loc să lupt, fac filozofie. De-aş ajunge mai repede pe front. De la Adjud au început a se auzi tunurile. Tunurile… în curând voi comanda şi eu: Foc !

*

În gară la Oneşti, aşa cum ne înţelesesem, erau şi ceilalţi trei camarazi cu care alesesem acelaşi regiment. Gara era sfârtecată de proiectile, în târg case arse, strada spre centru spartă de obuze. Peste tot forfotă, soldaţi, căruţe, cai. Spre Trotuş nişte cuptoare mari coceau pâine pentru cei din munţi. Dintr-un vagon se descărcau lăzi cu medicamente stivuindu-se într-o maşină cu semnul Crucii Roşii pe ea. Hotărât, lucru am intrat în zona frontului. Întrebăm care-i drumul spre Regimentul 17, obuziere şi dăm chiar de o căruţă a regimentului, venită, după pâine. Se încarcă pâinea şi plecăm. Cu cât înaintăm se desluşesc tot mai bine semnele frontului. Bubuituri înfundate… împuşcături răzleţe … ţăcănit de mitraliere… cârduri de corbi. După două ore ajungem la Serviciul de aprovizionare, de unde cu doi soldaţi pornim spre postul ele comandă al Regimentului. Curând intrăm în pădure. Comandantul regimentului colonelul Tullea Carol, a găsit vorbe de bun venit, s-a arătat bucuros să-i aducem ştiri şi noutăţi despre artilerie, şi ne-a repartizat la baterii. Pe mine şi pe Mihăileanu la bateria a treia obuziere de 120 mm aflată în Poiana Ţepei. Un soldat ne-a dus până acolo. Drum, o cărare de munte.

*

Mergeam încet şi în gând depanam amintiri din copilărie, din adolescenţă, din viaţa de liceu, de şcoală militară… Ca înecaţii retrăiam toată viaţa de până atunci..Pe măsură ce împuşcăturile se înmulţeau şi bubuitul tunurilor se apropia, amintirile îmi erau tot mai scumpe, dar mai ales doi ochi verzi rămaşi la Botoşani. Aveam 20 de ani.

Am ajuns în Poiana Ţepei. Bateria mea avea indicativul 17.3, adică regimentul 17, bateria treia.

A doua zi am fost prezentat soldaţilor, cu care mai apoi am stat de vorbă. Le-am pus tot felul de întrebări spre a vedea ce ştiu şi le-am spus despre mine tot ce am considerat necesar a şti ei. Începea o legătură care avea să dureze peste treizeci de ani. Materialul tehnic al bateriei era format din obuziere germane, muniţie franceză şi servanţii români. După trei zile s-a primit şi o mitralieră rusească. Din tot babilonul ăsta eu mai lipseam şi… venisem.

*

Eram sublocotenent. Ploua de câteva zile şi mă aflam la observatorul din sectorul companiei a 10-a a căpitanului Mociulschi, din regimentul 29 infanterie, din apropierea aceluiaşi munte, Muntele Războiului. Observatorul era instalat în bordeiul comandantului plutonului 1, plutonierul rezervist Leontescu Alexandru, fostul meu coleg de liceu, viitorul poet, scriitor, ziarist. Într-una din zile, spre seară, a intrat în bordei un soldat, pe care Leontescu l-a înştiinţat că e ordin de la regiment să se facă rost de o… ,,limbă vie”.

Andrei Tomache, soldat de ispravă după cum aveam să văd, a gândit un timp. „Pe joi noaptea. Dar să mi-i daţi pe Buhăiescu şi pe don căprar Topor”. „Bine”.

Mă întrebam ce naiba o mai fi şi „limba asta vie?”. M-a lămurit Leontescu. Trebuia luat neapărat un prizonier neamţ, de la care să se afle forţele şi intenţiile inamicului din sectorul respectiv. Joi când s-a întunecat, cei trei şi-au făcut semnul crucii, au salutat, au dispărut în beznă iar eu şi cu Leontescu am rămas în noapte să-i aşteptăm.

Nu se auzea nici o mişcare, totul era cufundat în linişte, o linişte răcoroasă de munte. Timpul trece… nu se aude nimic…

Îmi pierd răbdarea şi chiar încrederea, ba îmi mai încolţeşte şi ideia că cei trei s-au culcat pe undeva, dorm duşi, iar când se vor întoarce or să spună că n-au reuşit. În surdină îi spun lui Leontescu la ureche, bănuiala mea.

„Nu se poate, îmi şopteşte Leontescu, îmi cunosc oamenii”.

Aproape de ceasurile două, după miezul nopţii, se aude mişcare înspre tranşeele germane.

I-au prins. Ba nu. Foşnetul creşte … se aud paşi… se apropie patru siluete. Fără a scoate vreun cuvânt am intrat cu toţii în bordei. La lumina unui capăt de lumânare am văzut captura. Un neamţ mărunţel, blond şi cu privirea speriată, care a început să ne roage să nu-l împușcăm. Leontescu l-a asigurat că aşa ceva nu se va întâmpla şi i-a dat de mâncare.

Nu se aflase bine de captura făcută şi nemţii au declanşat foc de artilerie în tot sectorul. Ai noştri nu au răspuns. După încetarea focului Leontescu l-a întrebat pe Tomache cam ce ar dori ei drept răsplată. Soldatul a întors puţin capul într-o parte chibzuind. În gândul meu îmi ziceam : „Ce să vrea altceva decât o permisie mai lungă, să plece acasă la ai lui”.

„Păi dacă-i vorba de aşa ceva, îşi luă inima-n dinţi Tomache, eu aş zice să fim făcuţi toţi trei sergenţi” şi rămase suspendat, speriat că cererea să nu fi fost prea gogonată.

S-a raportat Diviziei executarea ordinului şi cei trei cu „limba vie” au fost trimişi acolo.

Când cei trei s-au întors la companie, aveau galoane de sergent. Le-am strâns şi eu călduros mâna felicitându-i pentru faptă şi înaintarea în grad.

La plecare i-am spus lui Leontescu : „Să ştii că te invidiez”. „Pentru ce ?”, „Pentru că îţi cunoști oamenii”.

*

În altă seară mă aflam la un alt observator, în tranşeele Regimentului 25 infanterie, pe dreapta râului Caşin. Am fost chemat la comandantul batalionului 3, maior Codreanu. La postul de comandă se aflau şi alţi comandanţi de companie, de plutoane, comandantul unei secţii de mortiere de tranşee şi… Ţurcanu Constantin. Da, era el, Peneş Curcanul cel cântat de Alecsandri : „Plecat-am nouă din Vaslui şi cu sergentul zece, acum plutonier portdrapel al vasluianului regiment, în uniformă neagră, ca la 77 şi cu pană de curcan la căciulă.

Din încremenire m-a trezit glasul maiorului, care după o succintă prezentare a situaţiei, ne-a comunicat că a două zi la ora şapte, batalionul său va executa un atac în scopul de a aprecia forţele inamicului şi eventual a captura prizonieri, bateria mea trebuind să susţină, acţiunea.

M-am întors la postul meu de observaţie, am raportat telefonic comandantului de baterie precizându-i sectoarele în care se va acţiona. Telefonistul şi lunetistul care erau cu mine s-au culcat, iar eu nu am dormit toată noaptea. A doua zi la ora 7, tiptil, tiptil pe brânci, infanteriştii s-au strecurat târâş prin reţelele de sârmă ghimpată, înaintând în mare linişte. Noi după ei, tot întinzând firul telefonului.

Dar nu ajungem la reţele şi santinelele germane au simţit şi au dat alarma. Ca din pământ în tranşeele din faţă, apar infanteriştii germani, care deschid focul.

Ai noştri răspund, deslănţuind mitralierele şi mortierele de tranşee. Încep să sosească primele obuze inamice. Bateria mea răspunde. Şuierul proiectilelor se aude trecând pe deasupra noastră. Şi de unde la început totul mi se părea o joacă, devine un infern.

Infanteriştii noştri se retrag. Nemţii trec la atac. „Alo 173… foc pe s2-4… foc pe s7-8… foc”. Contraatacul este oprit. Toţi se retrag. Cad morţi şi răniţi de ambele părţi. Tunurile trag mereu şi proiectilele cad în tranşee, în spatele tranşeelor, între tranşee, peste tot. Mitralierele ţăcăne, mortierele fac ravagii. Şi de o parte şi de alta tot ce e gură de foc trage, bubuie, varsă foc şi moarte.

E un vacarm îngrozitor, pădurea se clatină, brazii se înconvoaie, crengi şi trunchiuri se rup, ninge cu frunze şi vuiesc munţii.

Un obuz se sparge pe buza tranşeului unde mă aflu cu sergentul şi cu telefonistul, talazul se prăbuşeşte şi suntem acoperiţi cu ţărână. Sergentul, un evreu Freitag îşi face cruce… telefonistul Nica Petre, ţigan lăutar de prin Iaşi, din tuciuriu e alb ca laptele, eu… încep să râd…

Un soldat infanterist în faţa mea cade mort, un glonţ din ceafă îi ieşise printre ochi cu bucăţi de creier ; în dreapta un caporal cade ca un trunchi cu faţa în sus privind fix cerul… în stânga un soldat, un copilandru încă, duce mâinile la burtă, scânceşte şi încet ca într-o rugăciune se ghemuieşte în genunchi, muşcă iarbă… iar eu râd.

Fântâni arteziene de pământ şi schije ţâşnesc din tot locul. Urlete şi înjurături, vaiete, blesteme şi comenzi se amestecă în haosul exploziilor… şi eu râd…

Pe încetul înţeleg că acesta e războiul, că sunt o părticică din ceea ce poate aduce victoria.

Apuc telefonul : „Alo 173… 173 lungiţi tragerea…”

Către prânz furtuna se potoleşte. Începe a mirosi iar a brad. Înlăcrămat gândesc la cei doi ochi verzi..

Brancardierii pe brânci târâie după ei răniţii dintre tranşee, rămaşi în „ţara nimănui”. Morţii rămân aşa până la noapte. Până atunci e timp să li se sape gropile.

*

Pe toată lungimea frontului se auzeau zilnic împuşcături, clănţănit de mitraliere şi bubuituri de tun. In aer se vedeau rar avioane şi când se vedeau, zburau mai mult pe deasupra liniilor de infanterie. Noi cei din munţi nu vedeam decât pădurea, cerul cu soarele sau luna. Stăteam toţi la datorie pentru că aşa trebuia să stăm, fiecare unde se găsea, fără a fi nemulţumiţi, fără a zice că-i rău, fără a vrea să fie mai bine.

Într-o zi au venit doi ofiţeri de artilerie din Misiunea militară franceză. După ce au vizitat poziţia bateriei, au cercetat cu atenţie obuzierele. Le-au considerat total depăşite şi au recomandat ca pe viitor când se va folosi acest material, servanţii să stea în şanţurile de comunicaţie, de unde cu o frânghie să acţioneze cordiţa de tragere, pentru foc, deoarece ţevile nu vor mai rezista mult şi într-o zi vor plezni.

Ce era cu aceste obuziere ?

Tunurile fuseseră aduse de Regele Carol I şi montate în forturile din jurul Bucureştiului. În timp deveniseră nefolositoare. Ca atare au fost demontate, ţevile puse pe un afet şi astfel tunurile „fixe” de la 1800, au devenit după 100 de ani „artilerie mobilă”. Frâna de recul era un simplu arc metalic şi atunci când se trăgea, tunul, sărea, în sus ca un ţap, cabra şi linia de ochire trebuia făcută şi refăcută după fiecare lovitură. Era o improvizaţie şi cele spuse de ofiţerii francezi atunci, aveau să se întâmple mai târziu.

*

Linia frontului către începutul verii lui 1917 a stat aproape nemişcată. Ici şi colo incursiuni locale fără mare importanţă. Pe fronturile europene însă apar surprize. Germania dezlănţuie total războiul submarin şi scufundă aproape un milion de tone de nave. De asemenea trece la folosirea yperitei. La 6 aprilie alături de aliaţi intră în război Statele Unite ale Americii. Englezii la Cambrai, luptă în premieră cu tancuri. Hotărârea inamicului de a lichida frontul românesc devenea o certitudine. Dar şi aliaţii intenţionau a da lovitura decisivă nemţilor. Fiecare zi învrăjbea omenirea tot mai mult, încleştând-o în lupte ce deveneau adevărate masacre.

*

Căutând a preîntâmpina atacul german, Armata I-a de sub comanda generalului Cristescu porneşte la 21 iulie o ofensivă la Nămoloasa, în regiunea Galaţi, când tunurile au tras fără încetare trei zile şi trei nopţi într-una! A fost cel mai mare bombardament din război. Deasemeni Armata a 4-a de sub comanda generalului Averescu, declanşează după o zi ofensiva de la Mărăşti. Cu preţul multor vieţi şi distrugeri, Armata a II-a reuşeşte să zdrobească frontul nemţesc pe o lungime de 40 de kilometri şi o adâncime de vreo 20. Generalul Averescu a devenit „Eroul de la Mărăşti” iar ostaşii români, deşi în inferioritate numerică şi de dotare au înscris în paginile istoriei noastre fapte de o înălţătoare vitejie.

Dar ofensiva a trebuit să fie oprită. Evenimentul organizat pe ascuns de către Germani a explodat. Peste istoria noastră, în istoria lumii a început revoluţia comunistă clin Rusia, care avea să zguduie şi restul Europei, iar peste zeci de ani să curme viaţa a milioane de oameni, să distrugă atâtea ţări.

Trupele ruseşti au fost retrase şi de pe frontul românesc. Trupele noastre de rezervă le-au înlocuit imediat, în măsura posibilităţilor, dar situaţia era critică deoarece linia frontului era sensibilă, iar nemţii puteau profita de scăderea inerentă a puterii de rezistenţă.

Cineva, din „marii” de atunci, a sugerat scurtarea liniei frontului şi retragerea tuturor forţelor pe o baricadă de rezistenţă, aşa numitul „triunghi al morţii”, organizat pe podişul central al Moldovei, Roman, Piatra Neamţ, Carpaţi, cu consemnul de a se rezista până la ultimul om.

Mai mult, se vehicula şi ideea plecării Regelui, guvernului şi mai marilor într-o ţară străină de unde să se conducă rezistenţa. Mulţi, din boierimea şi caracuda oploşită la Iaşi, începuseră a-şi pregăti bagajele. Prompt pe scenă, artistul Tănase a şi ripostat într-un cuplet de românească atitudine :

Unii vor mai cu dichis/ Să trăiască la Paris/ Iar alţii mai cu fason/ Vor s-o şteargă la Cherson/ Să ştiu că ajung năuc/ Eu de aicea nu mă duc/ Fie pâinea cât de rea/ Tot mai bine-n ţara mea !

Consiliul de Coroană, ţinut special, nu a aprobat ideea triunghiului, care se spunea ar fi fost a generalului Berthelot, după cum s-a aflat că generalul Averescu s-a opus total. Pe front soldaţii au auzit şi pentru că „până la ultimul om”, însemna de fapt sacrificarea lor, nu a celor ce se pregăteau pentru Paris şi Cherson, Averescu a devenit salvatorul lor, apropiat de sufletul lor, fapt pentru care îi spuneau „tata Averescu”.

*

Avântat de unele succese în apus, şi sperând că datorită înlocuirilor survenite pe front, armata română nu va putea face faţă, Comandamentului german a hotărât o ofensivă decisivă pe Siret, declanşând la 6 august, ofensiva de la Mărăşeşti din sectorul Armatei I-a, a generalului Cristescu. Generalul Cristescu, absolvent al Şcolii politehnice de la Fontainbleau şi a Şcolii superioare de război de la Paris, era o mare capacitate militară. Până la 10 august, nemţii reuşesc să străpungă frontul, cu lupte sângeroase la Doaga, Pătrăşcani, în cele din urmă fiind opriţi printr-o contraofensivă puternică.

Dar pe 12 august, generalul Cristescu este înlocuit la comandă cu generalul Eremia Grigorescu, din ordin regal! Ce se întâmplase? Au circulat două versiuni. Una motiva schimbarea prin faptul că: generalul Cristescu împuşca dezertorii ruşi. Personal şi cred că nimeni nu poate să creadă că un mare comandant de oşti, cu pregătire superioară, ar putea să comită asemenea fapte reprobabile.

În 1925, cu ocazia unei inspecţii, generalul Mihai Florescu, comandantul Diviziei a 8-a, a infirmat această versiune, aducând-o pe cea de a doua. Pentru preluarea poziţiilor ruseşti de către armata română, Regele l-a însărcinat pe generalul Cristescu să ia legătura cu generalul rus Scerbacev, care însă nu s-a prezentat la locul întâlnirii. S-a fixat o altă întâlnire dar cu acelaşi rezultat. Considerând cea de a doua întâlnire ratată drept o jignire adusă persoanei sale, generalul Cristescu a refuzat să se mai ducă la o a treia.

Regele a considerat refuzul drept neexecutare de ordin (Ordinul se execută nu se discută) i-a luat comanda înlocuindu-l cu generalul Eremia Grigorescu, care a preluat conducerea operaţiunilor ,,din mers”, în plină luptă trebuind să se adapteze fulgerător la situaţia din teren, fără a mai putea interveni cu ceva în planul de luptă fixat de generalul Cristescu.

Generalul Grigorescu şi el un ofiţer de elită, supranumit, generalul de oţel, comandase Divizia a 15-a, cu care oprise în 1916, invazia nemţilor la Oituz lansând atunci lozinca: „Pe aici nu se trece”. Experienţa sa de luptă avea să o fructifice excepţional la Mărăşeşti. Între 14 şi 16 august s-au dat atacuri şi contraatacuri cu pierderi grele pentru noi la Chicera, Prisăc, pe Platoul Muncelului şi dealurile Panciului.

La 19 august nemţii dau atacul decisiv, reuşind să străpungă frontul între Mărăşeşti şi Răzoare, având drum deschis pentru a intra în Moldova. Dar când se socoteau victorioşi, apare, ca din pământ, în faţa lor un regiment de infanterie în cămaşă, care porneşte un contraatac nimicitor. Regimentul 32 Mircea, rezervă în linia a doua, se afla la spălat pe malul Suşiţei, când a primit ordin să intre imediat în luptă. Soldaţii n-au mai stat să se echipeze şi au pornit în pas alergător, aşa cum se aflau, în cămaşă, ca să stăvilească cu pieptul lor puhoiul duşman ce se revărsa prin spărtura frontului. Cu arma apucată de ţeava au început a lovi ciobăneşte, voiniceşte, româneşte, în dreapta şi în stânga. Această apariţie neaşteptată, echipamentul şi mai ales noua metodă de luptă, obligă inamicul să facă „şcihnell” cale întoarsă. (De atunci în fiecare an la părăzile militare, Regimentul 32 Mircea a defilat în cămaşă şi în pas alergător, cu arma pentru atac, în amintirea vitejiei de la Mărăşeşti).

Forţa noastră de apărare, în urma a două săptămâni de lupte, scăzuse puternic şi nemţii, sesizând situaţia, pornesc un atac puternic pe direcţia Răzoare, reuşind să spargă din nou frontul. Dar, din nou, când se socoteau stăpâni pe situaţie, în ultima clipă, apare tot ca din pământ, un batalion din regimentul 51 infanterie, ultima noastră rezervă, sub comanda maiorului Miclescu, pornind la contraatac.

Această neprevăzută surpriză produce panică în rândurile atacatorilor. Panica se întinde până la Comandamentul german care ordonă încetarea atacului şi retragerea trupelor, oprindu-se astfel definitiv ofensiva nemţilor şi genialitatea lui Makensen.

Preţul victoriei de la Mărăşeşti a fost de 450 de ofiţeri şi 21.000 de ostaşi care odihnesc, mărturie şi exemplu în mausoleul ridicat pe locul luptelor în câmpia Mărăşeştilor. Între ei se află adus după război şi generalul Eremia Grigorescu, „Eroul de la Mărăşeşti” care a dovedit pentru totdeauna că „Nici pe aici nu se trece”.

Mărăşeştiul s-a înscris în cronica biruinţelor Româneşti alături de Posada, Rovine, Podul înalt, Călugăreni… şi toată preamărirea se cuvine în primul rând Infanteriei —„infans terra” — copilul pământului. Şi ia Oituz, ofensiva germană desfăşurată în acelaşi timp a fost oprită, ostaşul român dovedind nemţilor că nicăieri peste linia frontului românesc nu se mai poate trece. Atunci poetul Artur Enăşescu: luptător la Caşin în Regimentul 37 infanterie, a scris poezia „Cruce, albă de mesteacăn”.

*

În iureşul acestor bătălii aviaţia noastră, deşi la începutul ei, a adus un mare aport victoriei finale, prin nenumărate raiduri de recunoaştere la inamic şi reglarea tirurilor de artilerie. În sectorul Mărăşeşti, echipajul al cărui observator era locotenentul Ermil Gheorghiu, primeşte misiunea de a regla tirul artileriei grele pe valea Şiretului, nu departe de gara Pădureni. În acţiune avionul este lovit în plin de artileria anti-aeriană inamică, manşa rămâne fără stăpân şi avionul se prăbuşeşte. Dar minune! avionul cade pe sârmele de telefon întinse între stâlpi. Sârmele amortizează căderea, se rup încet una câte una şi avionul se aşează lin pe pământ. Ocupanţii sunt scoşi afară. Pilotul lovit în cap cu ochii închişi pentru totdeauna, locotenentul total inconştient, cu părul albit ca neaua. Când şi-a revenit, pe pieptul fostului meu coleg de liceu, strălucea cruciuliţa Ordinului Mihai Viteazu, pe care a purtat-o şi ca general.

*

Anul 1918 ne-a găsit „pe loc repaus”, în stare de ne-beligeranţă, cu trupele însă tot pe poziţie. Se încheiase armistiţiul cu nemţii la Focşani. Nu se auzea nici o împuşcătură, pe toată linia frontului era linişte. Într-o zi a venit ordin şi pe la mijlocul lunii ianuarie am părăsit pentru totdeauna poziţia din Poiana Ţepei, oprind într-un sat la vreo doi kilometri de Oneşti, nu departe de Borzeştiul lui Ştefan cel Mare. Vremea se mai ostoise, gerul mai slăbise şi pe cer apăruse chiar un soare călduţ. Vedeam oameni şi case. După câteva zile am primit şi o permisie de trei zile. De acasă primisem veşti, aşa că am zburat la Botoşani, la sora mea… unde erau refugiaţi cei doi ochi verzi, pe care nu-i mai văzusem de atâta timp. Eram sublocotenent, cu tresă pe umăr şi sabie la şold şi un pachet în braţe, cu un buchet mare de trandafiri, bineînţeles pictaţi pe o mătase bleu, într-o ramă aurie, având pe verso mărturisirea unei sincere afecţiuni, dedicată celor doi ochi.

Dar, cum e un făcut, ca după mari bucurii să urmeze dureri, ducânclu-mă să-mi revăd liceul, nu am găsit pe locul său decât nişte ruine, înnegrite de fum. Căzut pradă unei hoarde de soldaţi ruşi, contaminaţi de anarhismul comunist, care se îndreptau spre Rusia, în debandadă, pârjolind totul în calea lor.

Am umblat în jurul ruinelor. Sub ele se afla întreaga mea adolescenţă. Clădirea a fost reconstruită prin 1920-1921 prin grija profesorului de istorie Petre Irimescu, în acel timp prefect al oraşului. Atunci păstrându-se stilul vechii clădiri, s-a mai adăugat încă un etaj, aşa cum arată şi în ziua de azi.

Tot prin grija profesorului Irimescu s-a restaurat mai târziu la Ipoteşti casa lui Eminescu, lângă care Nicolae Iorga a înălţat o bisericuţă de piatră ca omagiu adus poetului.

*

De Nicolae Iorga, în afara vizitelor sale la Botoşani, am fost mai aproape pe când, eram elev la liceul Laurian, aveam vreo 14 ani şi locuiam în curtea bisericii Sfântul Gheorghe, zidită în 1551 de către soţia lui Petru Rareş. În timp biserica ajunsese vizibil deteriorată. Se cerea restaurată şi la restaurarea aceasta am fost martor ocular timp de patru ani.

La vremea aceea biserica arăta cu totul altfel decât arată azi după restaurare. Astfel, clopotniţa era lipită de biserică şi pentru a intra în biserică trebuia să treci pe sub bolta ei care servea şi de pronaus. Afară, în partea de sud, înspre altar se afla lipită de perete o clădire mică în care se păstrau veştmintele preoţeşti şi obiectele de cult. Acoperişul era din tablă. Pereţii erau din cărămidă arsă tencuiţi şi văruiţi. În curte spre stânga la câţiva paşi de biserică era un soclu de marmură albă, care avea o cruce mică tot din marmoră. Gardul lipsea în întregime.

Într-una din zilele lui iunie 1910, mă aflam în curtea bisericii cu nişte colegi, când a apărut Iorga, împreună cu Primarul oraşului, cu inginerul Kraft, un vârstnic şi profesorul arhitect Petre Antonescu, care avea pe atunci cam 42-45 de ani, ambii din Bucureşti. Erau însoţiţi de inginerul oraşului Zorio.

Curioşi ne-am apropiat pentru a auzi ce se vorbea, dar mai ales ce spunea Iorga.

Continuarea, în episodul următor 🙂

Cele 15 arhive ale părintelui Vasile Oltean

Deşi articolul pe care îl preluăm nu este unul propriu-zis cu temă istorică, el prezintă o însemnătate deosebită în contextul dezbaterilor istoriografice care se poartă în zilele noastre. Este încurajată de ani buni istoria demistificatoare, demitizantă, lucru lăudabil până la un punct şi justificat de excesele interpretărilor istoriografice din perioada comunistă. Însă pentru a fi folositoare, demitizarea trebuie însoţită de demersuri pozitive, de valorificare a izvoarelor istorice nou descoperite, de recorelări ale concluziilor vechi, de evocarea unor învăţăminte relevante pentru actualitatea şi viitorul nostru.

Din nefericire, interesul pentru demitizarea istoriei românilor se exprimă în cheie exclusiv demolatoare, dezangajantă, negativă, relativizantă, urmărindu-se să se obţină o putere politică derivată din atitudinea generală de promovare a unui astfel de discurs acuzator.

Iată însă că există demersuri cu adevărat utile întreprinse de oameni dedicaţi care, deşi nespecialişti, ajung să producă rezultate salutare, valoroase pentru deschiderea orizontului de interpretare şi înţelegere a istoriei noastre.

În articolul preluat de pe situl Evz.ro, scris de jurnalistul Andi Miron într-o notă puţin cam entuziastă, aflăm povestea părintelui Vasile Oltean, directorul Muzeului Prima Şcoală Românească din Braşov şi a documentelor pe care acesta le-a descoperit în turnul bisericii parohiale, fiind ascunse acolo cu multă vreme în urmă pentru a fi salvate de la distrugerea lor de către comunişti.


Sursă imagine: EVZ.ro

15 arhive „de aur”, descoperite de un om cu har. Preot cu sclipire de geniu salvează istoria neamului

Vasile Oltean este o figură emblematică a Brașovului și își împarte timpul între muzeu și un lăcaș sfânt. În vârstă de 71 de ani, slujitorul Bisericii „Sfântul Nicolae” și-a dedicat aproape jumătate de secol studiului de documente istorice de o valoare uriașă, ascunse decenii în podul parohiei sale.

„Am fost victima unei situații penibile”

Ocupațiile domnului Oltean se întrepătrund și-și au originea în urma unui eveniment nefericit din istoria României: „Eu sunt victima unei situații penibile din 1949, când Ana Pauker, o spioană a rușilor, a ajuns în Guvernul României și a dat un decret prin care Armata Română trebuia să ardă în fiecare lună 40 de metri liniari de arhivă bisericească.

Preotul de atunci, Ioan Prișcu, le-a urcat în turnul bisericii și a zidit ușa de intrare în turn, fără să spună cuiva. 10 ani cât a durat acea lege a Anei Pauker, ne-am ars toată istoria, pentru că toate documentele noastre erau în biserici”, a dezvăluit Vasile Oltean pentru Evenimentul Zilei.

15 camere pline de izvoare istorice și 43 de cărți scrise

Gazda Muzeului „Prima Școală Românească” a studiat de-a lungul timpului un volum uriaș de documente istorice – majoritatea redactate în alfabetul chirilic, prezentate publicului larg în scrierile părintelui Vasile Oltean. „Abia în 1967, un epitrop s-a urcat în pod să ia o scândură, a tras de ea, s-a dărâmat acea ușiță și a descoperit că erau 6.000 de cărți și 30.000 de documente. Când le-am luat de acolo, le-am așezat în 15 camere pline. Mai am 3 încăperi necercetate, deci 12 le-am terminat”, a declarat Vasile Oltean.

Documentele studiate de către Vasile Oltean reprezintă niște izvoare istorice de o valoare incontestabilă: „Am scris până acum 43 de cărți, ultimele două le-am lansat săptămâna trecută, la Covasna. E vorba despre o monografie a Diaconului Coresi – singura de pe piață, dar și o monografie a lui Mihai Viteazul – cea mai veche monografie din lume – din 1603, scrisă la Nurnberg, Germania.

Fiecare document, fiecare carte este valoroasă. Pentru istorie nu există mai important sau mai puțin important. Am mai găsit manualul din secolul XI, un text precoresian, un text din 1495 în limba română, înainte de scrisoarea lui Neacșu. Am găsit și prima Biblie a rușilor, am găsit prima carte slavă din lume – Cracovia, 1491, am găsit manuscrisul pe piele de ied nenăscut, cu foițe de aur de la Lăpușneanu – Codex Aureus, toate cărțile școlii ardelene, am toate Bibliile românești. Biblia lui Șerban Cantacuzino – 1688, Biblia de la Blaj – 1797, Biblia de la Buzău – 1856, Biblia de la Paris, a lui Ion Heliade Rădulescu – 1858… Acum am găsit, de curând, o Biblie tipărită la Petersburg de ruși, în limba română – 1818. E o colecție extraordinară”.

Capcanele istoriei

Vasile Oltean spune că istoria predată în școli conține multe dezinformări și vine și cu exemple în acest sens: „Cum să fiu de acord cu istoria învățământului, care spune că școala asta este din secolul XVI?! Am documentele construirii ei din secolul XV. Între timp, am găsit notat în Bula Papală (n.r. – document papal) a lui Bonifacio al XIX-lea, care vorbea despre această școală la 1392 – publicată în a 39-a carte a mea, tradusă din limba latină”.

Controversele imnului național

Imnul României este un alt subiect pe care Vasile Oltean l-a abordat în decursul anilor, a cărui istorie ascunde capcane, spune el: „Aceasta este una dintre cele mai mari nedumeriri ale mele! Am scris până acum opt ediții ale istoriei imnului “Deşteaptă-te, române!”. Toată lumea știe că Anton Pann este autor. De fapt, autorul imnului a liniei melodice este Gheorghe Ucenescu, din Șcheii Brașovului! Eu am avut o biografie a lui, în care povestește cum l-a compus aici, în grădină, de față cu Bălcescu și Alecsandri. Andrei Mureșanu, care îi era prieten și care a asistat i-a spus Vino și duminică, și-ți fac niște versuri!”.

În opinia părintelui de la „Sfântul Nicolae”, imnul compus de Ciprian Porumbescu trebuia utilizat și în prezent: „Noi trebuia să rămânem cu primul imn, Tricolorul . Cuvintele de pe vremea lui Ceaușescu le puteam înlocui și aveam cel mai frumos imn. Cel al albanezilor știți care e? Pe-al nostru steag, al lui Ciprian Porumbescu! Imnul evreilor e Cucuruz cu frunza-n sus, al lui Ciprian Porumbescu. Noi l-am aruncat la coșul de gunoi, nu se mai cântă pe nicăieri. Iar cel pe care-l avem acum nu este imn, ci cântec de înmormântare. Linia melodică este compusă pe o octavă foarte joasă. Versurile lui Mureșanu sunt frumoase, înălțătoare, dar muzica este tristă”.

„Am satisfacția că-l cunosc pe Mihai Viteazul poate mai bine ca pe tatăl meu”

Munca pe care o depune Vasile Oltean este una asiduă, având în vedere faptul că multe dintre documentele pe care le studiază sunt într-o stare avansată de degradare: „Sunt cărți care îți iau o oră-două, o lună, doi ani. Depinde de carte și de dificultatea ei. Manualul secolul XI îl studiez de 10 ani și am de lucru la el. La cartea cu Mihai Viteazul am lucrat doi ani.

Când vorbim despre timp, e relativ, pentru că eu lucrez la mai multe. Am 5 cărți la tipar. Acum lucrez la o carte de 2.000 de pagini scrisă în chirilică, scrisă groaznic, foarte greu de descifrat. Sunt cărți în slavă, greacă, latină sau română, scrisă în alfabetul chirilic”.

Vădit un om cu har divin, Vasile Oltean a oferit mai multe detalii despre ultima sa carte, scrisă în baza unor documente redactate de niște cronicari germani: „Monografia lui Mihai Viteazul am tradus-o toată, o cronică de 700 de pagini. M-a uimit această cronică prin corectitudinea celor care au scris-o – un ungur și doi nemți. Nu-l critică, dar nici nu-l laudă. Notează ce s-a întâmplat în fiecare zi, ca o cronologie foarte obiectivă. Cu siguranță cei care au scris-o erau în preajma lui, pentru că sunt amănunte zilnice.

Ediția mea are 1.000 de pagini, deci am satisfacția că-l cunosc pe Mihai Viteazul poate mai bine ca pe tatăl meu. Nu l-au criticat pe domnitorul nostru. Nu s-au stabilit asupra lui mai multe. În cronica despre care vă spun – prima din lume, Mihai Viteazul apare în context universal cu toate personalitățile din vremea aceea și evenimentele care s-au petrecut la Viena, în Muntenia, Transilvania. E o viziune foarte largă. Rudolf, Pașa Hasan sunt în cartea respectivă, în contextul evenimentelor de atunci. Tot ceea ce se întâmpla în lume. Asta pentru mine este o mare surpriză. Imaginea lui este de Mihai Eroul. Apare ca un cioban, foarte fain portretul. Nu îl laudă, ci spun ce s-a întâmplat. Apare ca un conducător de oști bine pus la punct, pozitiv. M-a surprins corectitudinea neamțului, care nu interpretează, ci spune exact ce s-a întâmplat”.

Memorialistica intelectualităţii mijlocii: Un secol de amintiri (2)

Deși proiectul theodosie.ro face trimitere la vremuri românești de acum 500 de ani, pentru a remonta învățături și acțiuni care să ne ajute să trecem în următoarea jumătate de ev, aducem în atenția publicului mărturisiri istorice memorialistice sau biografice, purtătoare de învățăminte și semnificații, din timpuri mai apropiate.

Vă îndemnăm să parcurgeţi mai întâi prima parte a seriei.

A doua zi din zori începea forfota în ogradă cu încăr­catul căruţei. Leonora, Victoria surorile mele mai mari şi cu mine de abia mai pridideam cu căratul, iar mama di­rija unde şi cum trebuie aşezate toate. Mai întâi în căruţă se aşeza fosta ladă de zestre a mamei, apoi în ea binişor, „ca să nu se întâmple vreo poznă”, se rânduiau panerele cu colivă, colaci, colăcei, brânză, slănină, orătă­niile fripte, ouă fierte, cârnaţi şi plăcinte, apoi cele cinci damigene cu vin, vreo 80 de căni de lut, să fie din ce se bea vinul, cam tot atâtea străchini cu linguri şi cu mare grijă cam cele vreo 200 de lumânări. Când totul era gata, mama răsufla uşurată, lua de la icoane pomelnicul îl băga la piept, şi dădea comanda: „Căruţa cu tine Leo­nora merge la cimitir pe şosea, eu cu Gheorghiţă şi Vic­toria o luăm pe jos, peste deal, pe scurtătură”.

La cimitir, mai întâi era pomelnicul mamei. Cu lu­mânările aprinse în mână, cât timp ţinea citirea lui, pre­otul şi tot satul aflat acolo stăteau în genunchi.

Sora mea cea mai mare Victoria, căsătorită cu unul din dascălii bisericii Sfântul Gheorghe, locuia chiar în fundul ogrăzii bisericii, unde se afla un rând de case cu odăiţe înşiruite, ca vagoanele unui tren jucărie.

Zidită de Elena, doamna lui Petru Rareş, din piatră şi cu contraforturi, biserica străjuia ca o cetate, tot ce era în jurul ei şi de multe ori, învăţând din istoria neamu­lui, retrăiam înfăptuirile şi vitejiile strămoşeşti, privind prin fereastră, mărturia ce se afla de veacuri în ograda aceea.

Către clasa a patra primară, şcoala începuse a ne pre­găti şi milităreşte. Ni s-a dat fiecăruia câte o cărţulie care cuprindea instrucţia individuală fără armă, instruc­ţia întrunită şi instrucţia cu armă. Cartea avea şi o mul­ţime de poze.

În fiecare săptămână, joia, venea la şcoală un sergent de la Batalionul de Vânători şi ne instruia cam două ore, dar nouă ne plăcea şi îl rugam să mai stea cu noi.

Ni se spunea „curcănaşi”, fiindcă purtam uniformă ca aceea a învingătorilor de la Plevna şi Griviţa, cu că­ciulă neagră şi pană de curcan, dar cu puşcă de lemn şi raniţă de carton vopsit.

Desigur că instrucţia se făcea, nu atât pentru cunoaş­terea tehnicii militare, cât mai ales pentru obişnuirea de timpuriu a tineretului cu exerciţiile fizice, cu îndemâ­narea şi disciplina şi mai ales pentru cultivarea dragostei de Patrie.

*

La prima vacanţă m-am dus acasă în chip de „curcănaş”, cu pană la căciulă şi mundir negru, să mă fălesc şi toţi ai mei şi tot satul mă primiră şi mă priviră cu drag şi zâmbet.

Moş Neculai, fratele mai mare al tatei, când mă văzu rămase ţintuit locului cu privirea pornită prin mine, spre undeva departe. El făcuse „răzbelul” de la 77, fusese că­lăraş.

Trecuseră 30 de ani de atunci, Moş Neculai era într-adevăr moş acum, dar amintirile îi rămăseseră tinere şi neşterse, iar faptele de atunci îi aduceau din când în când un fel de mândrie anume. Fiind cel mai mare dintre fraţi, după legile de atunci, fusese obligat să facă armată pen­tru toţi. Plecase cu cal cu tot, spre Botoşani şi de aici spre Roman, apoi mai departe, ajungând în Giurgiu cam la 200 de săbii. S-au unit cu alte vreo 200 de lănci şi împreună au trecut podul peste Dunăre sub privirile Domnitorului Carol. Au trecut de Rusciuc, Biela şi au în­tâlnit armata rusească şi bulgărească.

M-a luat de subţiori şi m-a ridicat în bagdadie : ,,Să creşti mare măi Gheorghiţă şi să nu uiţi că eşti nepotul meu”.

Apoi îmi povesti despre întâmplările de atunci şi des­pre oamenii din Horlăceşti, Brăeşti, Liveni şi alţii de prin meleagurile noastre, care cu Regimentul 8 Dorobanţi de linie, din Dorohoi, luptaseră cu turcul, mulţi închizând ochii pe acolo.

La parada ce a avut loc cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la 77, am defilat şi noi „curcănaşii”, nepoţii celor de atunci, şi toată lumea a spus că noi am defilat cel mai bine, mai bine chiar decât armata. Aşa au spus.

Sub influenţa instrucţiei şi a zidirii voievodale, sub straşina căreia trăiam, desigur că jocul nostru preferat era de-a războiul. Câmpul de bătălie era un teren viran, aflat lângă biserică, unde strada Războieni dă în Calea Naţională. Se afla acolo o movilă înaltă de nisip, tocmai bună de a fi pe rând, când Plevna când Smârdan, când Griviţa.

De cum terminam lecţiile, acolo eram toată liota de copii. Cei care urcau pe movilă erau „turcii”, cei care ata­cau „românii”.

Şi se dovedea că ştiam tactică nu glumă, că întotdeauna în redută se aflau mai puţini apărători decât cei care atacau.

Cei din redută strigau „Alah” cei ce atacau „Uraaa”. Lupta se termina totdeauna cu victoria românilor. Într-o duminecă, pe la început de martie 1907, către prânz, când „românii” atacau puternic „Griviţa”, ţipând cât îi ţinea gura, iar „turcii” îl chemau în ajutor pe Alah, auzim tot nişte strigăte şi mai puternice, bărbăteşti, ce veneau dinspre Podul de Piatră : „Jos moşierii”, „Să plece arendaşii”, „Vrem dreptate”, „Vrem pământ”…

Speriaţi am lăsat lupta neisprăvită şi ne-am strâns grămadă, pitiţi după movila de nisip.

Pe stradă veneau buluc vreo şase-şapte sute de ţărani, cu coase, ciomage, topoare, hârleţe, ţăpoaie. Mergeau că­tre Prefectură.

După ce au trecut de noi, am fugit toţi de acolo spe­riaţi, către casele noastre.

Spre seară am aflat că erau ţărani de prin Flămânzi, Frumuşica, Cristeşti, Coşula, Zăiceşti, ce porniseră răs­coală, ca să li se uşureze învoielile cu moşierii şi să li se dea pământ, că ajunşi la Prefectură, a ieşit armata şi au fost morţi şi au fost răniţi, durere şi lacrimi.

Îndată după 5 martie, ziua când la Botoşani au căzut primii răsculaţi ucişi de armată, Nicolae Iorga a publicat rugăciunea şi blestemul cutremurător intitulat : „Dum­nezeu să-i ierte”.

Rugăciunea era făcută „pentru cei patru ţărani ro­mâni împuşcaţi în oraşul românesc Botoşani, de oastea românească”, şi „pentru ostaşii noştri care de frica po­runcii, au împuşcat pe fraţii lor, cel mai greu păcat ce poate împovora o inimă omenească”.

Blestemul era adresat „autorilor morali, adevăraţii res­ponsabili de această crimă”.

Când m-am dus acasă în vacanţă, totul se terminase, dar oamenii încă mai scrâşneau. Nici tata nu era mulţumit, dar el privea altfel cele întâmplate. Nereuşita îl durea, dar îi dădea speranţa că lupta nu fusese în zadar.

Cartea îi fusese de folos şi tata intuise bine atunci… dar cum a înţeles el în 1942, în plin succes al nemţilor, că Germania va pierde până la urmă războiul?

După ce am absolvit şcoala primară, am dat examen şi am reuşit la liceu. Aveam să port uniforma Liceului Laurian din Botoşani. Când s-au început cursurile, tata m-a dus până în faţa unei uşi. Pe săli erau alţi părinţi şi alţi copii. S-a apropiat un vârstnic cu pârul alb. Tata l-a salutat şi i-a spus că i-a fost elev cu 35 de ani mai în urmă. Profesorul a tresărit şi i-a întins mâna. Apoi tata i-a explicat că fostul elev de atunci se numea Răţoi, iar cel de acum se numeşte Răţescu şi e fiul său.

Profesorul s-a uitat lung la mine, la tata, apoi s-au privit amândoi tăcuţi, parcă numărând în gând şirul unor ani greu de socotit… ,,Să trăieşti copile, mi-a spus, să fii cuminte şi să te sileşti la învăţătură, ca să fii mândrie ta­tălui tău” după care luându-şi rămas bun, profesorul Mărgineanu a plecat mai departe pe sală, tata în oraş, iar eu am călcat pragul clasei întâia.

Uniforma liceului era sobră, de culoare bleumarin. Tunica cu guler înalt pe gât, închisă până sus, avea cu­sute pe manşete în unghi ascuţit, cu vârful în sus, trese înguste sau galoane late, după clasa în care se afla cel ce o purta. Cursul inferior purta trese, cursul superior galoane şi trese. Şapca avea o bandă bleu, la care cei din cursul superior adăugau şi un fir auriu. Nimeni nu avea voie să poarte haine civile şi nimeni nici nu simţea nevoia; uniforma era purtată cu demni­tate şi dădea fiecăruia personalitate.

Pentru întărirea disciplinei şi dezvoltarea bunei cu­viinţe şi a respectului faţă de alţii, elevii cursului infe­rior erau obligaţi să-i salute pe cei din cursul superior, atât în şcoală cât şi în afara ei. Disciplina şcolară pregătea viitoarea disciplină socială.

Liceul participa la toate aniversările istorice, Ziua Unirii, Ziua Independenţei, precum şi la toate acţiunile de tradiţie ale oraşului, cum era „întâi de mai”, sau pri­mirea lui Iorga şi Enescu.

În vara anului 1908, mi-a fost dat să-l văd pentru prima oară pe Enescu, la Dorohoi la locuinţa unchiului său, părintele Ion Enescu, parohul bisericii Sfântul ,,Niculai”.

Mergeam cu tata către centrul oraşului. Când am ajuns în dreptul casei, tata a încetinit pasul şi scoţându-şi pălă­ria spuse cele de cuviinţă preotului care se afla în curte.

Părintele i-a răspuns şi l-a poftit să intre. Şi-au strâns mâna iar eu i-am sărutat dreapta.

Pe părintele Enescu îl mai văzusem, dar cu el în curte mai erau doi bărbaţi pe care eu nu îi cunoşteam. Unul era vârstnic, cu părul alb, cu cioc tot alb, înalt şi voinic, celălalt tânăr şi nespus de frumos, cu ochii mari căprui şi părul negru.

Tata le-a dat şi lor bineţe, iar cel vârstnic dând mâna tatei i-a spus : „Iată-l pe fiul meu, despre care îţi vor­beam că e când la Viena când la Paris”. Tata a dat mâna şi cu cel tânăr.

Am înţeles că bărbatul cel vârstnic era boierul Costache Enescu de la Liveni, iar cel tânăr fiul său George, care era mândria plaiurilor noastre.

Boierul Costache Enescu se cunoştea cu tata de la nişte vânători mai vechi făcute împreună, iar tata avea pentru el stimă atât pentru faptul că, deşi boierul urmase Seminarul de la Socola, renunţase la preoţie, cât şi pen­tru faima de care se bucura fiul său în întreaga lume.

Pe mine însă nu m-au prea băgat în seamă. Au înce­put a discutat cu toţi despre câmp, vreme şi recolta care se apropia de strâns. Eu eram numai ochi şi urechi la tânărul Enescu, care asculta la cele ce se vorbeau. Nu mai văzusem niciodată un om aşa de frumos. El a obser­vat şi s-a apropiat de mine. „La ce şcoală înveţi ?” „La Liceul Laurian din Botoşani” am îngăimat cu voce în­ceată.

„Bravo, mi-a spus Enescu, să te sileşti să înveţi bine”. I-am promis, afirmând repetat din cap. Şi pentru că tata tocmai spunea cele de bun rămas, George Enescu a în­tins şi a dat mâna cu mine. Nu ştiu de voi fi spus ceva, rămăsesem cu privirea agăţat de ochii lui şi simţeam că mă ia aşa… un fel de ameţeală.

Aveam 11 ani. George Enescu 27.

Enescu venea de obicei la Botoşani cu un tren spre seară. Purta cu el cutia cu cele două viori Guarnieri. El nu cânta pe Stradivarius. Avusese un Stradivarius cum­părat cu 19.000 lei aur, dintre care 10.000 strânşi de către un comitet condus de soţia lui Spiru Haret, dar după câteva luni, neplăcându-i cum sună vioara, a înlocuit-o-pentru totdeauna cu Guarnieri.

Pe peronul gării era aşteptat de către Primarul ora­şului, oficialităţi, cetăţeni şi o orchestră din cei mai buni muzicanţi ai urbei. Cobora din tren în acordurile unui marş. Primarul îi spunea cele cuvenite pentru sosire, după care orchestra cânta Rapsodia a doua. Enescu pri­vea atunci către biserica Popăuţi, ctitoria lui Ştefan cel Mare şi mai departe peste dealuri, unde cei ce îi inspi­raseră rapsodiile mai trudeau încă pe ogoare.

Mulţimea păstra o linişte adâncă.

Când orchestra termina, în uralele care nu mai con­teneau, era condus în piaţa din faţa gării. Dar aici eram noi elevii, care aplaudam cât ne ţineau puterile.

Enescu era impresionat şi transfigurat de emoţie.

Apoi urca în cupeul de la scara gării. Dar elevii din clasele mai mari, doar atâta aşteptau. Deshămau caii şi în fruntea alaiului purtau ei cupeul, până în centrul ora­şului, în urale care nu se mai sfârşeau.

În centrul oraşului, alţi elevi din cei mai voinici se adunau şi făceau cu spatele lor un pod viu, pe care Enescu era purtat până la biserica Sfântul Gheorghe.

În faţa bisericii se urca iar în cupeu şi de data aceas­ta tras de cai, pornea către casa lui Ciomac, unde găzduia totdeauna.

Amfitrionul îl aştepta în capul scării, intrau toţi în casă, dar mulţimea nu se împrăştia, ci ovaţiona înainte.

Atunci Enescu apărea pe terasa casei, cu capul gol, şi cu vioara în mână. Se făcea o linişte desăvârşită şi în înserarea care se lăsa maestrul începea să cânte pentru cei mulţi. Şi cei mulţi înmărmureau. Cântecul îi vrăjea pe toţi.

Când termina de cântat, ridica vioara şi arcuşul în semn de mulţumire şi intra în casă.

Din prag se adresa elevilor : „Băieţi la 9 la teatru”. Eram invitaţii lui Enescu. Galeria era rezervată din timp, gratuit pentru noi elevii liceului.

Sosirea lui Nicolae Iorga constituia deasemeni un alt mare eveniment. În gară la fel era aşteptat de către oficialităţi, de profesorii şi elevii liceului, de sute de ce­tăţeni şi chiar de ţărani din împrejurimi.

La ieşirea din gară se pornea alaiul, având în frunte elevii cursului superior şi profesorii, după care venea trăsura Primăriei în care se afla oaspetele însoţit de primar, iar în urmă elevii din cursul inferior, cetăţenii şi toţi cei aflaţi la sosirea trenului.

Alaiul se îndrepta spre centrul oraşului, pe Calea Naţională, pe la Poştă, spre Podul de Piatră, iar de aici, în deal la liceu.

Pe tot parcursul era ovaţionat. Urale ca: „Trăiască Nicolae Iorga…” „Trăiască apostolul neamului…”, „Trăiască fiul Botoşaniului…”, nu mai conteneau.

Ajungând la liceu, Iorga era înconjurat de profesori şi condus pe scara de onoare în cabinetul directorului.

Către ora 12 conferenţia.

Aula liceului devenea neîncăpătoare. În primele rân­duri se aflau cadrele didactice de la toate şcolile, apoi părinţii şi elevii care stăteau câte doi pe un scaun. Uşile aulei erau larg deschise pentru cei care ne mai având loc în sală umpleau şi holul mare.

Când apărea Iorga, încadrat de directorul liceului şi de fostul său profesor de română, Nicolae Răutu, lumea se ridică în picioare ovaţionând. Aplauzele se auzeau până în stradă. Se făcea apoi linişte şi Iorga începea să vorbească.

Avea o dicţie unică, cuvintele aveau o intonaţie, o muzicalitate aparte, iar fraza de obicei foarte lungă se alcătuia fără nici un efort. Ştia să cucerească publicul şi să-l vrăjească.

Era un dar al său înăscut şi nu apela la nici un fel de artificiu oratoric. La sfârşit, în ovaţii de nedescris, pă­răsea aula modest şi simplu, ca şi cum nimic nu se întâmplase, ca şi cum nu lăsa în urmă un auditoriu fascinat.

Seara conferenţia la teatru.

Cele mai frumoase amintiri din liceu sunt cele despre profesori. Acei oameni minunaţi care s-au străduit oră cu oră, zi de zi, ani la rând, dăruind ştiinţa lor, pentru ca să ne ridicăm şi noi oameni.

Acei dascăli care întotdeauna şi pretutindeni au în­cărunţit înainte de vreme.

Timp de aproape treizeci de ani a predat muzica la Liceul Laurian, profesorul Victor Fleury.

De pe ce meleaguri venise la Botoşani şi de ce na­ţionalitate era, nu ştia nimeni. Era un bărbat frumos, înalt, distins, cu o mustaţă mare în şfichi şi cu părul negru, cănit.

Călca rar, cu paşi mari, îndesaţi, purta o redingotă neagră şi o pălărie cu boruri foarte mari. Saluta şi răspundea cu mişcări largi de cavaler medieval.

Nu pretindea să avem cărţi de muzică, ci doar o bro­şurică de vreo 10—12 file, care cuprindea câteva noţiuni elementare de muzică, precum şi câteva cântecele, bine­înţeles compoziţii proprii, intitulate : Alfabetul, Moşul şi baba, Marş Napoleon şi altele cam tot aşa. Păcat că nu le-aţi putut asculta vreodată…

O broşurică de asta costa cam 70 de bani. Cine nu cumpăra ?

Vorbea stâlcit româneşte şi întreaga lui fiinţă exprima bunătate.

Muzică nu prea ştia şi orele lui erau o desfătare pentru noi.

La fiecare oră, cum intra în clasă, începea să ne ci­tească din catalog notele pe care le aveam la alte obiecte.

După ce termina de citit ultima notă, închidea cata­logul, scotea din cutie o vioară, la cuiele căreia era legată o fundă mare roşie şi ne îndemna. „No acu cântam Mo­şul şi baba. Dădea tonul cu un arcuş tras cu nădejde pe strune şi… începea schiorlăiala..

Încheierea mediilor se făcea în ultima oră a trimestru­lui cu o singură notă care se dădea atunci şi care era şi notă şi medie.

Eram strigaţi după catalog, cel strigat mergea la catedră, se oprea milităreşte şi striga : Prezent.

„Mă parlac, îl întreba don Fleury, tu la cor o cântat ?”

,, Cântat don Fleury.”

,,Bini. Zeşiu.” şi chema un altul. ,,Tu la cor o cântat ?” „Nu don Fleury”. „Bini. Noua.”

Şi tot aşa, în fiecare an, noi aveam numai de „zeşiu” şi „noua” la muzică, deşi eram toţi „tufă de Veneţia”.

Uneori se întâmpla, ca cine ştie cum, să-l supere vreun elev.

Atunci numai ce-l auzeai pe don Fleury : „Ma parlac, iu pi Iorga ţi dat afară, da pi tini nu ţi-o da?” La această ameninţare vinovatul îndemnat anume cu voce tare de către colegi, se ducea la catedră şi ori îi săruta o mână pe furiş, ori cădea în genunchi şi cerea teatral iertare. Şi bunul don Fleury ofta adânc şi zicea : „Bini iu ţi ert la tini, nu vreau fac superare la părinţi, da tu nu mai superat la mini mai mult”.

Dar care era povestea cu Iorga ?

Academicianul Barbu Teodorescu, în lucrarea sa „Oa­meni de seamă” arată ca elevul Iorga, când era în clasa a cincea a fost eliminat din liceul Laurian, deoarece nu l-ar fi salutat pe profesorul Fleury şi că acesta ofensat l-a reclamat directorului cerându-i satisfacţie.

Directorul a convocat consiliul profesoral, care a hotă­rât imediat eliminarea elevului Iorga pentru gravă indis­ciplină.

S-a petrecut asta în anul şcolar 1885—1886.

De la profesorul de franceză Ariton Iacobeanu, cunosc o altă variantă, pe care mi-a povestit-o în 1926, când, locote­nent fiind, călătoream împreună în trenul de Bucureşti.

Profesorul de istorie al elevului Iorga din acel an, nou venit la liceu, a dat într-un trimestru la teză un subiect pe care Iorga l-a dezvoltat mai mult decât foarte bine.

Când profesorul a adus tezele, Iorga vede pe teza lui nota 6.

Nemulţumit se duse la catedră şi îl întrebă pe profesor dacă teza lui a fost citită cu atenţie. Profesorul surprins de asemenea îndrăsneală, îi răspunde tăios că a citit-o cu destulă atenţie.

„Şi atunci numai 6 merită această teză?” îl întrebă Iorga.

„Dacă am pus 6, înseamnă că atâta merită” a răspuns profesorul, la care Iorga ripostează: “Atunci domnule profesor unul din noi doi nu ştie istorie.” şi rupând caietul l-a aruncat la picioarele profesorului.

A urmat eliminarea. La consiliul profesoral doar pro­fesorul Răutu l-ar fi susţinut pe Iorga.

Se prea poate să fi coincis ambele motive, după cum se poate ca adevăratul motiv, către care înclin şi eu, să fie cel cu teza, iar Fleury să fi votat doar pentru eliminare.

De altfel şi pedeapsa dată, presupune o faptă foarte gravă, iar Fleury nu era profesorul care să ceară satisfac­ţie directorului, ei îşi rezolva singur, în felul lui, „acci­dentele” cu elevii.

Profesorul Iacobeanu a fost până la sfârşitul vieţii în strânse relaţii cu Iorga, pe care-l găzduia întotdeauna la el când venea la Botoşani şi desigur cunoştea întâmplarea chiar din gura savantului.

Oricum, Fleury folosea în orice împrejurare versiunea sa, care îl avantaja, iar Iorga a terminat liceul la Iaşi, pe cheltuiala în galbeni a boierului Ciomac.

Şi într-o zi a venit şi pensionarea lui don Fleury, iar după o jumătate de an, într-o frumoasă zi de primăvară, întreg liceul, profesori şi elevi cu steagul liceului în frunte îl purtam, pe ultimul său drum, spre cimitirul Eternitatea.

De pe ce meleaguri o fi venit don Fleury şi de ce tocmai la Botoşani nimeni nu ştia, dar ştiam toţi că ne despărţim pentru totdeauna de un om şi un prieten minunat.

Catedra de muzică fiind acum liberă, a venit de la Liceul Grigore Ghica Vodă din Dorohoi, profesorul Grigore Posluşnicu.

Un om energic cu o voce baritonală, cu un păr bogat şi blond ce-l purta vâlvoi ca Barbu Delavrancea. Era tobă de carte.

Când a văzut halul de neştiinţă al elevilor a umplut cataloagele cu 3 şi cu 2.

Alarmaţi directorul liceului, profesorii, diriginţii au intervenit explicându-i motivele dezastrului şi cerându-i înţelegere.

Săracul don Fleury…

Şi profesorul Posluşnicu a început o muncă titanică, întrebuinţând cât mai cu folos fiecare minut de clasă, adăugând şi ore suplimentare, pe care se străduia să le re­alizeze cât mai atrăgătoare.

Încet, încet situaţia s-a îndreptat, mediile urcând la limita necesară promovării.

A concurat la Bucureşti cu imnul „La arme” pe ver­surile poetului Şt. O. Iosif, şi sunt convins şi acum că nu a luat premiul întâi, pe care îl merita din plin, numai da­torită faptului că cel care l-a luat era din Bucureşti, iar Grigore Posluşnicu din fundul Moldovei.

Noi însă cântam imnul lui Posluşnicu, deşi luase premiul doi, pentru că era mult mai frumos şi mai răscolitor decât al lui Castaldi. Profesorul Posluşnicu a fost şi auto­rul marei lucrări „Crestomaţia muzicii româneşti” prima carte de acest fel, care complecta un mare gol în mişcarea muzicală românească.

În certificatul de naştere al lui Iorga este arătat că tatăl său era de profesie avocat. Şi aşa se ştie până în ziua de azi.

Încă din liceu, când eliminarea lui Iorga fusese mult comentată, am auzit precum că tatăl său nu ar fi fost avocat, ci administrator de plasă, cu dreptul de a pleda la judecătoriile de ocol şi numai la acestea, asa cum îngăduia legea pe atunci. Şi se pare că acesta ar fi adevărul.

Tatăl lui Iorga a murit la numai 38 de ani, iar soţia sa a rămas cu o pensie de 60 Iei pe lună. De la cine? Avocaţii, pe atunci, nu ieşeau la pensie de nicăieri şi ca atare nu aveau pensie nici ei și cu atât mai puţin urmaşii lor.

O pensie nu putea fi dată decât fie de Primărie, fie de către stat.

Primăria Botoşani, de atunci dăduse după multe inter­venţii şi dezbateri o biată şi de scurtă durată pensie lui Eminescu, care se afla la boală şi care era deja Eminescu. Cu atât mai puţin nu cred ca Primăria să o fi ajutat pe mama lui Iorga, el fiind pe atunci, doar un copil de 5 ani şi nu marele Iorga.

Deci nu rămâne decât că pensia a fost acordată de stat.

Apoi filotimia moşierului Ciomac, care a întreţinut lunar cu câte 4-5 galbeni studiile lui Iorga la Liceul din Iaşi, ne poate ajuta şi pe noi. Oare nu cumva moşia lui Ciomac era în plasa ce fusese administrată de către tatăl Iui Iorga ?

Desigur acestea toate nu impietează cu nimic biografia lui Iorga, poate sunt simple speculaţii, dar cred că pot fi şi o idee pentru eventuale cercetări privind familia sa, dacă aceasta ar fi de vreun folos.

În ceea ce mă priveşte, dintre toate materiile care se făceau la liceu, se pare că mai multă înclinare aveam către muzică şi istorie.

Astfel am învăţat singur să cânt la vioară, iar în clasa a cincea am fost trimis la Bucureşti la tradiţionalul concurs al Tinerimii Române, prezentându-mă la istorie şi luând o menţiune.

Într-o zi plimbându-mă împreună cu mai mulţi elevi prin Bucureşti, aproape de Ateneu, pe Calea Victoriei, a apărut în faţa noastră un domn înalt, foarte elegant îmbrăcat, cu o pălărie cu borul exagerat de mare, călcând grav şi cu o prestanţă remarcabilă.

Atrăgându-mi atenţia, dintre atâţia pietoni, am întrebat pe colegii bucureşteni, ghizii noştri, dacă îl cunosc. „Desigur, e domnul Niculescu Magnificenţiu poreclit şi „Imperatorul artelor”. De ce ?

Avea un nemaipomenit talent la desen. Putea cu uşu­rinţă imita o bancnotă a Băncii Naţionale, atât de perfect încât nu era deosebită de una originală.

Aducându-se posibilitatea sa, la conducerea băncii, aceasta spre a nu avea complicaţii i-a făcut un salariu lunar, destul de substanţial, spre a-l îndepărta de orice tentaţie.

Mai târziu am aflat că Imperatorul artelor realizase printre altele şi planurile unui pod peste… Oceanul At­lantic, planuri care însumau peste 100 de metri de hârtie de calc şi pe care le-a prezentat Preşedenţiei Consiliului de Miniştri spre a-i fi achiziţionate.

Aşa ceva şi azi ar cauza priviri pătrate zâmbete şi anumite semne… dar atunci ?

De complezenţă, autorul a fost lăudat, iar planurile au fost respinse.

Se spune că Magnificenţiu nu s-a lăiat învins si s-a prezentat cu planurile la Paris.

Francezii le-au considerat şi ei irealizabile dar le-au cumpărat pentru îndrăsneala ideii, păstrându-le în depozit.

După ani de zile am văzut la o nepoată a sa, doctoriţa Margareta Tasssi, azi la Roma, două diplome, format foarte mare, pe care Imperatorul artelor le obţinuse în Statele Unite ale Americii, una din februarie 1898, din partea oraşului Saint Louis.

UNITED STATES OF AMERICA ST. LOUIS

Diploma of honor for

Geographical engineer to Mr. Teodor Niculescu.

City St. Louis                                 Fbr. 18 th. 1898

This is of certify that Mr. Theodor Niculescu has executed a topographical map and plan of part of St, Louis, workway executed in a very artistic manner and is very satisfactory to the departament.

10 iscălituri                                                                             stampilă metalică

ştampilă metalică                                                                             (timbru sec)

(timbru sec)                                         cu o panglică drapel tricolorul românesc.

cu o panglică drapel a Statelor Unite.

(Se certifică prin aceasta că domnul Th. Niculescu, a executat harta topografică şi planurile unei părţi a ora­şului St. Louis, care au fost executate într-o manieră foarte artistică şi foarte satisfăcătoare pentru departament.)

O altă diplomă din septembrie 1900 din partea oraşu­lui Jersey.

UNITED STATES OF AMERICA JERSEY CITY N.T.

This Diploma

Is to certify Theodor Niculescu has presented himself to the engeneering departa­ment of this City, for the purpose of showing his capabilites as an enginer, His work was scientifically executed and proves that Mr. Niculescu is an eminent and expert topographical engineer.

14 iscălituri                                                             21 sept. 1900

ştampila metalică

(timbru sec) cu panglică drapel a Statelor Unite.

(Această diplomă este spre a dovedi că Theodor Nicu­lescu s-a prezentat la departamentul de inginerie al acestui oraş cu scopul de a-şi arăta aplicaţiile sale ca inginer. Lucrarea sa a fost executată ştiinţific dovedind că domnul Niculescu este un eminent şi expert inginer topograf).

Deci încă în secolul trecut o parte a unui oraş american era construit după planurile unui inginer român din Ro­mânia.

Tot nepoata, acestui inginer român, mi-a spus în ce consta şi îndrăsneala ideii podului de peste Atlantic.

Nu lungimea de peste 4000 de kilometri, ci faptul că picioarele podului erau proiectate pentru a sta nu pe fundul oceanului, mişcările tectonice periclitând securitatea podului, ci pentru a se sprijini pe sfere din mercur stabi­lite la o anumită adâncime, prin raport de densitate.

Nu ştiu dacă tehnic această rezolvare e sau nu o fan­tezie (cred că pe pământ nici atunci şi nici astăzi nu se află atât mercur cât ar fi necesar podului) dar ceea ce se pare a pune pe gânduri este precizarea pe care Magnificenţiu a făcut-o, că podul va putea fi realizat atunci când omul va reuşi să ajungă pe alte planete, de unde să aducă mercurul necesar pentru construirea podului său.

Azi realizarea acestei previziuni devine posibilă şi s-ar putea ca, în cine ştie ce viitor, să se întindă un pod peste Oceanul Atlantic, idee şi proiect al unui inginer român.

*

Anul 1914 aduce în Europa mari frământări.

Ideia autodeterminării, interese politice şi economice, nu aşteptau decât un pretext pentru deslănţuirea unui răz­boi.

Şi acesta a venit în iulie ’28: „Atentatul de la Sarajevo”.

Europe se împarte în două tabere : – Puterile centrale : Germania şi Austro-Ungaria, iar Franţa, Anglia, Belgia, Rusia, Serbia şi Muntenegru – Puterile înţelegerii.

România e neutră, dar se pregăteşte pentru orice even­tualitate. Două curente se străduiesc să dirijeze această „eventualitate”. Cel germanofil, şi cel francofil, susţinut de întregul popor, deoarece numai prin alipirea la Puterile înţelegerii se putea realiza idealul nostru de veacuri, uni­rea tuturor românilor.

Pregătirea opiniei publice pentru intrarea într-un război de întregire începuse chiar din primele zile şi avea să se intensifice în timp. Profesorii ne vorbeau la ore despre unirea românilor, despre România Mare. În întruniri publice oratori de frunte vorbeau despre dreptatea cauzei noastre. Am ascultat oratoria furtunoasă a lui De­lavrancea, pe marele patriot Nicolae Filipescu, pe Octavian Goga, pe preotul Lucaci.

Elevi şi actori recitau cu înflăcărare versuri patriotice, militari convingeau despre necesitatea intrării noastre în război şi încredinţau mulţimea despre victoria noastră.

Zilnic se cânta imnul „La arme”. Era o trăire generală de înălţătoare simţăminte patriotice.

„Liga Culturală” prezidata de Nicolae Iorga activa din plin, deasemeni presa ţinea publicul la curent cu situaţia fronturilor.

Iorga cutreiera ţara de la un capăt la altul, fascinând cu verbul său. „Apostolul neamului” făcea apostolat patri­otic de înaltă incandescenţă: „Poporul păstrează aminti­rile sale în sufletul său, din tată în fiu… pe umerii popo­rului se sprijină statul… El poartă azi steagul existenţei şi el va purta mâine drapelul ţării în mâinile sale, pe câmpurile de bătălie..”

Împreună cu colegi de ai mei, V. Gheorghiţă, Alexa, S. Stârcea, Manoliu, sau Zămoşteanu, recitam în faţa co­legilor sau, pornind cu bicicletele, în faţa sătenilor de prin satele apropiate, versuri care scormoneau cenuşa ce acoperea de atâtea secole jăratecul unirii cu fraţii noştri de dincolo de munţi şi din celelalte provincii furate în timp de lotri.

În vacanţă, la Broscăuţi, fie sub mărul din grădina casei, fie pe la alţi consăteni, elevii satului, ţineam întru­niri literar-patriotice. Sub mărul casei noastre erau nelipsiţi, ulteni megieşi, tata şi bădia Alecu Anistoroaie, un real talent poetic, care vorbea în versuri cu uşurinţa cu care alţii nu pot vorbi nici în proză.

Ştia o mulţime de poezii de ale lui Alecsandri, Coşbuc, Vlahuţă.

Când declama din Eminescu se transfigura. Recitam cu toţii şi discutam până noaptea târziu, înflăcăraţi de pers­pectiva unirii.

Tata ne citea din Bălcescu.

Începând din 1915 în licee s-a introdus „Cercetăşia”, organizaţie de tineret cu scopul de a-l pregăti moral şi practic pentru activităţile ce le pretindea spatele frontului.

S-au înscris toţi elevii. Încă din toamna lui 1914 mulţi absolvenţi ai liceului au pornit către şcolile militare, iar la regimente înscrierile de voluntari creşteau zilnic.

Toţi ardeam de nerăbdare să înfăptuim cât mai curând România Mare a tuturor românilor.

În primăvara anului 1914, Iorga a venit la Botoşani şi ca de obicei a tras la prietenul său profesorul Ariton Iacobeanu, doctor în litere de la Bruxelles.

După cină şi conversaţia de digestie, pe la vreo 10—11 de noapte, oaspetele este condus la culcare. Pe aproape de miezul nopţii, gazda observă lumină în camera lui Iorga. Bănuind că o fi adormit cu lumina aprinsă, profesorul laco­beanu deschide uşor uşa, cu gândul de a stinge lumina, pentru ca oaspetele să se odihnească mai bine. Dar Iorga nu doarme, ci scrie la masă. Iacobeanu îşi explică prezenta, cere scuze pentru deranj, Iorga promite că se culcă ime­diat şi gazda se retrage.

Pe la vreo două din noapte însă, în camera lui Iorga tot lumină.

Descumpănit lacobeanu se duce din nou şi deschide şi mai binişor uşa. Iorga tot la masă. Scrie.

— Domnule profesor, e ora două, sunteţi obosit.

— Iaca mă culc, iaca mă culc, îi răspunde bine dis­pus Iorga, dar să ştii că n-am stat degeaba. Am scris ultimul act, ca să sfârşesc piesa asta. De altfel patru ore de somn, cât mai am, îmi ajung. Niciodată nu am dormit mai mult. Şi s-a culcat.

A doua zi a ţinut două conferinţe, la liceu şi la teatru cu subiecte total diferite.

Nu mai ţin minte despre ce piesă mi-a vorbit profe­sorul lacobeanu, dar controlând cronologic, se pare a fi vorba despre piesa în versuri „Constantin Cantemir”.

Dacă despre piesa în cauză mai poate fi discuţie, în ceea ce priveşte faptul că Iorga dormea în mod obişnuit maximum patru-cinci ore pe noapte, nu mai poate fi nici o îndoială.

După zeci de ani şi foarte mulţi de pensie, activând la Cenaclul literar al Veteranilor militari „Vasile Cârlova” din Bucureşti, am cunoscut pe profesorul universitar, doctor docent, Dan Smântânescu, fost timp de 10 ani secretar a lui Iorga, care public a confirmat acest lucru. Profesorul Dan Smântânescu a relatat şi despre rapidi­tatea cu care Iorga scria sau citea o carte.

Mi s-a confirmat atunci şi o întâmplare, pe care o ştiam, cu Iorga la Leipzig.

*

La Leipzig, Iorga şi-a luat doctoratul în litere:  Aproape zilnic un student frumos şi înalt, cu o bogată barbă neagra, era văzut intrând într-un    anticariat şi ieşind cu două-trei cărţi sub braţ, pe care a doua zi le aducea înapoi pentru a lua altele.

După ce a făcut tot felul de calcule, anticarul a ajuns la concluzia că nu se pot citi două-trei volume peste noa­pte. Drept pentru care, într-o zi când studentul a venit din nou pentru a schimba cărţile, cu jena cuvenită, l-a între­bat dacă el le citeşte sau ce face cu ele? Studentul a răspuns că de bună seamă le citeşte.

Anticarul neîncrezător l-a rugat atunci să-i povestească măcar cuprinsul unei cărţi.

Fără nici o ezitare tânărul i-a rezumat cuprinsul tuturor cărţilor.

Este lesne de înţeles cum a rămas anticarul şi de ce a vrut să afle cine e şi de unde e studentul.

— Sunt din România şi mă numesc Nicolae Iorga. Din clipa aceea au rămas prieteni.

Astăzi ştim că există creiere care rezolvă unele ope­raţiuni matematice mai repede decât calculatoarele, dar mai ştim că şi Iorga citea o carte în mai puţin de o jumătate de oră. Citea dintr-o privire câte o pagină în­treagă.

Dacă cineva îl vedea citind, era convins că  savantul doar răsfoieşte cartea, aşa de repede întoarcea filele.

Se explică deci cum a putut citi mii de volume pentru a putea scrie la rândul său 1200 de cărţi diferite şi peste 25.000 de articole pentru ziare şi publicaţii.

Confirmarea cea mai temeinică ne-o dă şi faptul că în 1923, şi-a dăruit Ministerului Instrucţiunii Publice, biblioteca personală cu peste 10.000 de cărţi, gata citite desigur, şi că Istoria Românilor pentru liceu, însumând 381 de pagini, a dictat-o în 28 de ore, câte şapte ore în patru duminici.

*

Cu toată rigiditatea şi de acum de cunoaştere publică, consider că o sumară totalizare matematică a activităţii lui Iorga, va contura cu mai multă precizie genialitatea sa:

  • în 1889 student al Facultăţii de Istorie şi litere din Iaşi, dă în luna decembrie 27 de examene şi absolvă într-un singur an facultatea, obţinând cu „magna cum laudae”, licenţa;
  •  La 18 ani este numit profesor de liceu;
  • Se specializează la Paris şi Leipzig, cercetează 9 arhive şi biblioteci din Franţa, Anglia şi Germania şi poartă corespondenţă cu alte 7 arhive din Italia;
  • Doctor în istorie, literatură şi filozofie, este numit profesor universitar la numai 23 de ani;
  • A predat la 7 universităţi din străinătate;
  • A ţinut prelegeri şi conferinţe la 19 universităţi din ţară şi străinătate printre care : Oxford, Bruxelles, Geneva, Upsala, Roma, Milano, Madrid, Atena;
  • La 27 de ani membru al Academiei Române;
  • Doctor „honoris cauza” la 12 universităţi din ţară şi străinătate;
  • Membru activ corespondent al 11 Academii (Italia, Franţa, Suedia, Grecia, Chile ş.a.);
  • A întemeiat şi organizat peste 15 societăţi, institu­ţii şi aşezăminte de cultură (Liga Culturală, Teatrul Ligii Culturale din Bucureşti, azi Teatrul Lucia Sturza Bulandra, Universitatea Populară din Vălenii de Munte, Şcoala Română de la Fontenay—aux—Roses, Casa româ­nească din Veneţia, Fundaţia N. Iorga, Academia Română de la Roma) ş.a.;
  • A întemeiat şi condus 13 reviste şi publicaţii (Neamul românesc literar, Neamul românesc pentru popor, Ra­muri, Universul literar, Revista istorică);
  • A colaborat la peste 80 de publicaţii din care peste 30 din străinătate (Grecia, Franţa, Polonia, Germania, Elveţia, Yugoslavia, Italia, Anglia, Suedia, Statele Unite ale Americii etc.);
  • Cunoscător a 20 de limbi străine vechi şi moderne;
  • A activat în peste 12 domenii (istorie, scriitor, poet, folclorist, critic literar, ziarist, dramaturg, filozof, eseist, sociolog, estet, orator);
  • Onorat cu nenumărate decoraţii şi ordine româneşti şi străine (Steaua României, Legiunea de onoare, Ordinul „Leul alb”, Polonia Restituta, Ordinul Alfons al II-lea, Colanul Ordinului Ferdinand, Marele Cordon Vitard, Cola­nul Carol I ş.a.)
  • Totalizând, geniu, mare patriot, personalitatea cea mai universală în cel mai universal sens al cuvântului pe care a dat-o până astăzi poporul român.

Pentru toate acestea declarat „Fenomenul Iorga”.

La moartea sa aproape 50 de universităţi şi instituţii superioare de cultură, de pretutindeni, au arborat drapele în bernă.

Memorialistica intelectualităţii mijlocii: Un secol de amintiri

Arătam cu privire la istorie, în pagina de năzuinţe, faptul că în afară de polemica academică de vârf, purtată între profesori, academicieni sau chiar între state, cu privire la trecutul apropiat și la felurite revendicări geopolitice, pentru viitor, la fel de important pentru intelectualitatea mijlocie de la noi este o anumită personalizare a istoriei.

În opinia noastră istoria se transmite prin umplerea de duh, prin aşezarea într-o perspectivă umană mai largă, prin personalizare şi, mai arătam că pentru a nu cădea în capcana istoricismului romantic, într-o înşelare colectivă în ceea ce priveşte călătoria noastră prin această lume, este necesar ca articole ca acesta să fie aşezate, cu smerenie, în oglinda profesioniştilor istoriei.

Considerăm că este nevoie de un astfel de „binom”: pe de o parte de reconectare la România Străveche prin trăire autentică, iar pe de alta, de cinstirea şi sprijinirea cărturarilor autentici ai ştiinţelor istorice. Deși proiectul theodosie.ro face trimitere la vremuri românești de acum 500 de ani, pentru a remonta învățături și acțiuni care să ne ajute să trecem în următoarea jumătate de ev, aducem în atenția publicului mărturisiri istorice memorialistice sau biografice, purtătoare de învățăminte și semnificații, din timpuri mai apropiate.

Subscriem în cele ce urmează iniţiativei Sfântului Sinod de a declara anul 2019 „Anul satului românesc” şi aducem în atenţia cititorilor noştri o serie de povestiri memorialistice (aparent) fără importanţă, publicată la 04.01.1995 în Bacău, pe o hârtie de calitate slabă, într-o legătură deloc ademenitoare pentru publicul bibliofil. Deşi conţinutul memorialistic nu face vorbire despre satul românesc în mod direct dincolo de partea de început a cărţii, în fapt, duhul satului românesc în care s-a format autorul însoţeşte îndeaproape întreaga sa călătorie prin această viaţă.

Autorul se semnează simplu: General Răţescu, iar cartea este intitulată „Un secol de amintiri”.

În ciuda rangului militar, despre Gheorghe Răţescu internetul nu ne spune nimic, semn că vremurile moderne nu au consemnat chestiuni de interes pentru publicul mare. Cu toate acestea, dăm mărturie despre impactul semnificativ pe care această precară carte de amintiri l-a provocat autorului acestor rânduri, fiind un fericit prilej de reconectare la viaţa satului în care am copilărit, dar şi sursă de învăţături deosebit de valoroase pentru vremurile de astăzi.

Un alt scop al proiectului nostru este şi promovarea ideii de moldovenism, ocazie cu care ne face plăcere să insistăm asupra talentului de povestitor al moldoveanului obişnuit, reconfirmat şi în scrierile ce urmează.

Nădăjduim ca asocierea acestor povestiri cu ideea de intelectualitate mijlocie să nu jignească pe cei ce l-au cunoscut pe autor, sau pe membrii familiei care s-ar putea întâmpla să regăsească aceste amintiri publicate pe situl nostru. Ne declarăm recunoştinţa sinceră pentru darul memorialistic ce a ajuns în posesia noastră printr-o simplă întâmplare, fără nicio recomandare sau intervenţie umană, cartea căzându-ne efectiv în braţe într-un moment prielnic, cu destulă vreme în urmă.

* * *

Cine trece prin viaţă fără să se prindă nimic de el, moare gâscă.

Valea Jijiei se strecoară uşor printre dealuri şi tăpşane, aşternute în toate culorile holdelor, către apa Prutului, pe drum parcă anume făcut să ocolească în cale oraşele, dar să-şi prindă-n salbă satele. Dintre multe ocolind Dorohoiul dinspre răsărit, nu s-a lăsat până nu şi-a prins pe fir şi un sătuc, Broscăuţi, cu oameni harnici şi cumsecade, gospodari de omenie şi nădejde.

Aflat lângă Dorohoi, la nici o oră de mers pe picior, satul trebuie să se fi aflat cine ştie de când, la vremea zidirii de către Ştefan cel Mare, a bisericii Sfântul Niculaie din Dorohoi, bănuială întemeiată pe aceea că şi Dorohoiul nu putea fi decât un târg bine ridicat, de vreme ce domnitorul şi 1-a ales loc de ctitorie.

În lipsă de altă chezăşie, trebuie să păstrăm, că lângă un târg bine înjghebat putea cu uşurinţă să se afle şi un sat ca Broscăuţi.

Oricum, în sat, către marginea spre Dorohoi, înainte de jumătatea veacului trecut îşi avea gospodărie, cu femeie, patru feciori şi o fată, Gheorghe Chirianu, zis Răţoi, fiindcă purta o chică de păr lung şi îmbârligat la ceafă, ca o creastă de răţoi.

Când mai târziu s-a aşezat primărie în sat cu catastife de stare civilă, scrisuri care până atunci le ţinea preotul satului, fie pe marginea ceasloavelor fie aparte şi s-au dus oamenii să se înscrie, un vecin 1-a declarat cu porecla pe care o ştiau toţi. Şi aşa Gheorghe Chirianu şi-a pierdut numele său din strămoşi şi s-a pomenit Gheorghe Răţoi.

Este de mirare cum Gheorghe Chirianu, om întreprinzător, energic şi cam arţăgos, n-a avut şi n-a făcut nimic împotrivă, ca să-şi ţină vechiul său nume. Pe semne era prins în alte treburi mai bune şi pentru el şi pentru alţii. Aşa văzând Răţoi că sătenii macină porumbul şi grâul la râşniţe, s-a apucat şi a întocmit din scândură pe pârâul Ruginoasa, între Jijia şi podul ce trece peste pârâu, o moară.

Oamenii au botezat moara şi podul cu numele lui Răţoi, iar când s-au alcătuit primele hărţi militare s-a scris la acel punct „Podul lui Răţoi” şi aşa se spune şi azi opririi autobuzelor ce leagă satul de Dorohoi.

Ion, cel mai mic copil al lui Răţoi, cu dovedită pricepere şi dorinţă pentru carte, nu se împăca de fel cu tatăl său, analfabet, care pricepea şi socotea tot universul doar prin plugul său, şi într-o zi de toamnă a fugit de acasă la Botoşani, s-a băgat în gazdă la o babă, cu plata în muncă pe lângă casă şi în trei ani a făcut Gimnaziul la Liceul Laurian. La vremea aceea, cam prin 1870, pentru un ţăran român, gimnaziul se putea socoti aproape cât o facultate.

La trei ani nu a mai dovedit cu lipsurile şi s-a înapoiat la casa părintească, unde nu a găsit înţelegere să fie ajutat la învăţătură mai departe.

Ion nu era croit pentru plug şi ca atare fuge la Dimăcheni, cale de o oră bună de Broscăuţi, unde i se dă să măsoare pământul şi să afle câţi steri de lemn cuprinde moşia boierească.

Drept mulţumire i se oferă angajarea ca ajutor de administrator, un fel de contabil, dar Ion Răţoi ia suta de lei ce i se plăteşte şi pleacă pe la viile din Iaşi, apoi la cele ele la Cotnari, măsurând vinurile din butoaie, zăcători şi budane.

*

Satul Dimăcheni, mai înainte se numise Căcăceni, aşa cum va scrie în cronica sa şi Neculce. Văduva vornicului Nicolae Dimache proprietara moşiei, în memoria soţului ei şi ocrotirea urechilor, a schimbat însă vechiul nume din Căcăceni în Dimăcheni.

Bună treabă pe hârtie, dar oamenii cu toată ştirea dată, în vorbirea lor ziceau satului tot cum apucaseră ei din strămoşi.

Văzând dar că nu e chip, s-au pus atunci la toate intrările şi ieşirile satului, vătafi şi argaţi cu nuiele şi harapnice şi cum de se vedea vreun om, ori femeie ori chiar copil, întrebat era dincotro vine sau încotro se duce şi dacă întrebatul Căcăceni zicea, nu-i mai trebuia alta, că se porneau harapnicele, să ţină minte până în ultima clipă că satul Dimăcheni se numeşte.

După câţiva ani tot printre străini, Ion s-a întors acasă, în satul lui şi a lucrat ba pe la şcoală, ba pe la primărie. Primar era unul Ion Timofte, care avea şi o fată. Tinerii s-au cunoscut şi lui i-au plăcut ochii ei albaştri, iar ei ochii lui căprui. Toate bune dar cum fata era „pentru om înstărit şi nu pentru un condeier”, pentru a înfăptui vrerea lor tinerească, într-o noapte Ion a furat-o pe Elena de la casa părinţilor ei şi nimeni nu a mai zis ba şi în 1879, căsătoritu-s-a Ion Răţoi cu Elena Timofte.

Şi-au ridicat casă cu cerdac, tindă, două odăi şi iatac înalt şi harnici fiind, au început a înjgheba gospodărie.

Priceperea la toate şi ştiinţa din cărţi strânsă de Ion Răţoi, dar mai ales felul său chibzuit de a cumpăni toate, dăduse ocol şi prin satele vecine, aşa că nu a fost de mirare când la alegeri de primari, în pofida celui numit de la prefectură, sătenii şi l-au ales la Broscăuţi primar pe dânsul.

Vechiul primar a predat parafa cu care „iscălea” actele ce îi erau cetite de către preotul satului, iar noul primar a înapoiat prefecturii parafa ce i se făcuse cu numele lui, semn că în sat era acum şi un ţăran ştiutor de carte.

Şi-a schimbat apoi în tribunal numele din Răţoi în Răţescu şi a fost primar patrusprezece ani la şir. Şi satul, până la sfârşitul vieţii sale nu şi 1-a părăsit. Şi era înalt şi călca, zdravăn şi de când îl ştiu cu mustaţa mare răzăşească, lăsată cu şfichiuri de-a stânga şi de-a dreapta gurii.

S-a străduit pentru oameni şi nici un partid politic din câte au trecut la putere nu l-au ademenit şi nici unul nu a putut schimba voinţa sătenilor.

S-a pietruit şoseaua satului şi uliţe, s-a făcut pod peste apa Jijiei, cimitir pe deal cu biserică, s-a ridicat primărie şi şcoală.

Prefectul Moruzi dăduse o sumă de nimic şi indicaţia ca şcoala să se facă din chirpici şi cu şindrilă. Primarul a adunat satul, au săpat pământul din spatele casei sale, au ars cărămidă şi s-a înălţat şcoală mare, cu învelitoare de tablă, în care şi azi funcţionează una din cele două şcoli de 8 ani. Şi n-a fost gospodar în sat pe care primarul să nu-1 îndemne să-şi dea copiii la şcoala în sat şi chiar mai departe la Dorohoi, Botoşani sau Iaşi.

În casă, pe lângă Poveştile şi Amintirile lui Creangă, Alixăndria, Biblia, Povestea vorbei lui Anton Pann, Vieţile Sfinţilor sau Visul Maicii Domnului, s-au adăugat cu timpul Colecţia de legi şi jurisprudenţă a lui Hamangiu, Codul civil şi cel penal, Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul, a lui Bălcescu, Istoria Românilor a lui D. Onciul şi a lui Xenopol şi încă multe alte cărţi de tot felul. Ion avea mare atragere şi înţelegere pentru istorie şi până la adânci bătrâneţe, nu l-ai fi prins vreodată, cu vreo lecţie neştiută, sau dator cu vreun răspuns să-ţi rămână, de multe ori făcându-te să înţelegi cauza atâtor bune şi rele din zbuciumata viaţă a poporului nostru.

Citea întotdeauna cu glas tare ca să audă şi femeia lui, neştiutoare de carte, care aşa afla ce a mai fost şi câte mai sunt prin lume. Buna înţelegere dintre ei a mărit cu fiecare an, în casa lor, armonia şi bunăstarea şi numărul copiilor. Dar munca grea a câmpului şi alăptarea a şapte copii au făcut ca în 1897 când m-am născut eu, mamei să-i fi „secat al laptelui izvor”, iar pe mine să mă dea ca frate de lapte cu Vasile, pruncul mătuşii Măriuca şi moşului Dumitru Luca, vecinii noştri.

M-am ridicat pe încetul, ca orice copil, purtat din dragostea surorilor mai mari, în dragostea mamei şi a tatei şi a mătuşii Măriuca ce mă iubea ca pe Vasilică al ei. Las că şi toate nebuniile cu el le făceam.

Apoi mai mare fiind, şi putând a înţelege, stam şi eu să-1 ascult pe tata cetind din cărţi, toate isprăvile lui Machidon, ale voievozilor şi domnitorilor noştri şi a atâtor alţii de peste mări şi ţări.

Casa noastră fiind la marginea satului, în buza drumului care coteşte spre Dorohoi, auzeam zilnic gorniştii şi muzica militară cântând dinspre oraş.

într-o zi tata m-a dus acolo şi am văzut pentru prima oară soldaţi mulţi şi ofiţeri. Zicea că e paradă fiindcă e o sărbătoare naţională.

Ce minunăţie !

Puşti, baionete, săbii, fel de fel de galoane şi cai mari cu părul lucios şi-n pătrăţelele pe crupe şi o fanfară ce strălucea toată şi cânta de-ţi sălta inima.

După ce s-a terminat, tata m-a dus la o cofetărie şi mi-a dat două prăjituri. Pe urmă mi-a cumpărat şi o trompetă din carton.

Ajuns acasă i-am povestit mamei ce am văzut şi am rugat-o să-mi coasă şi mie pe umerii hainei panglici galbene.

Mama m-a făcut fruntaş, iar tata m-a urcat pe un cal şi m-a plimbat prin ogradă.

Şi cântam din trompetă de mă dureau plămânii.

*

Încă de la vârsta de şase ani începusem a merge la Botoşani. Sora mea Victoria, cu vreo cincisprezece ani mai mare ca mine, se măritase acolo şi fiindcă nu avea copii, simţea nevoia să mă ţină pe lângă ea. Şi m-a ţinut până am terminat liceul.

Aşa se face că din toţi copii lui Ion Răţoi, unul s-a ales cu mai multă carte şi încă din 1903, a văzut trăsură ce umbla fără cai, de-şi făcea lumea cruce pe trotuare şi a ascultat o drăcie de ladă ce cânta, dacă puneai nişte maţe de cauciuc la urechi.

Era primul automobil ce trecea prin Botoşani şi primul fonograf, invenţii ce înnebuneau lumea în acea vreme. Fără să mai vorbesc de „Panorama lui Braun” care le întrecea pe toate, că vedeai pe o pânză umblând oameni şi animale şi de toate celea ca de adevăratelea. Dădeai 25 de bani, preţul unei pâini albe de un kilogram, şi intrai într-un cort de pânză lung cam de vreo 20 de metri. O locomobilă lângă cort, ce dădea curentul necesar ca să meargă filmul, duruia, pufăia şi guiţa, fluiera şi se sălta din toate încheieturile, iar înăuntru în faţa ecranului, aşa cum scria pe afiş, „fanfara Batalionului 8 Vânători din localitate” sufla în tromboane de-ţi lua şi bruma de auz ce mai aveai. Parcă era sfârşitul lumii.

Văd şi acum pânza şi pe ea apărând o pădure cu urşi, lupi şi iepuri, apoi cocoane cu pălării mari, domni cu un cilindru negru pe cap şi cu ochelari doar la un singur ochi, trăsuri mari cu cai albi, oameni pe biciclete înalte şi nişte copii obraznici.

Muzica militară cânta valsul „Ofiţerul român” a lui: Marian şi tot „nemaivăzutul” ţinea cam 20 de minute. Mai mult dura intrarea şi ieşirea.

*

La sora mea trăgea totdeauna în gazdă, când era în turneu la Botoşani, actorul Constantin Tănase, cu prima sa soţie Iosefina, de origine germană şi ea la rândul ei o bună actriţă. Pe atunci actorii stăteau şi jucau câte o lună într-un oraş, iar Tănase era la începutul carierei sale. Prinsese drag de mine şi deseori mă lua cu el la teatru. Stăteam în culise.

Odată m-am suit în pod, ca să văd spectacolul de sus. M-am întins pe burtă, pe o scândură şi pe semne de căldură am adormit. A trimis Tănase un maşinist, cu poruncă să se apropie încet „ca să nu se sperie copilul”” şi să mă ia în braţe.

Aşa umblând prin cabine şi printre decoruri, am cunoscut o bună parte din marii artişti de atunci, pe Alexaxandru Bărcănescu, Belcot, Petre Liciu, tenorul Ion Băjenăru, Ciucurete, V. Maximilian, pe Niculescu Basu şi încă mulţi alţii.

Toţi mă îndrăgeau, îmi spuneau tot felul de drăcii şi-mi dădeau tot felul de bunătăţi, dar eu nu înţelegeam de ce cu mine se purtau şi vorbeau într-un fel, iar pe scenă altcumva, de parcă erau alţii, nu tot aceia. Tot aşa cum nu am înţeles atunci de ce ducându-mă într-o după amiază la hotel la nenea Liciu şi intrând în camera lui, l-am găsit cu tanti B. soţia lui nenea B.

*

Tata nu se ţinea cu cele sfinte, pricină pentru care nu prea se înţelegea cu preotul satului.

Mama în schimb era bigotă, dar aceasta niciodată nu i-a îndepărtat pe unul de celălalt. Tata până la adânci bătrâneţe, o cuprindea din ochi cu drag şi spunea: „Aias-ta-i fata mea de atunci…” dar mama nu-i cruţa necredinţa în Cel de sus şi deseori o auzeam : „Dumneata Ioane, ăi fi păgân ori ăi fi tătar” şi tata fără a vrea să o supere preciza : „Ilincă fată, tu rămâi într-ale tale că eu rămân într-ale mele…” şi până la sfârşitul vieţii lor, când porneau la drum, mama în urma tatei nu a mers vreodată, aşa cum era obiceiul la ţară pe atunci, ci tot alăturea, iar mama nu ştiu să-i fi spus tatei altfel ci numai : „Dumneata Ioane vrei să mănânci? sau „spune-mi dumneata Ioane rogu-te… ” iar eu am pus şi trese de colonel, dar întotdeauna când mergeam acasă, sărutam mâna amândurora.

Tata se ducea la biserică doar de Sfântul Ion, ca să scape de gura mamei şi la marile slujbe, aşa de ochii satului.

Şi am mai fost odată.

Eram în vacanţă în Joia dinaintea Paştelui, mama scosese din cuptor nişte cozonaci moldoveneşti, de umpluseră ograda de aromă. Adulmecam şi priveam pe fereastră, în odaia din faţă, unde, ca nişte hribi uriaşi, stăteau cozonacii unu lângă altul, de umpleau toată masa. Mai spre seară a venit şi tata de pe la treburile lui. Numai ce-1 văd că dă roată în vânt cu nările şi îmi face semn.

Ne furişăm prin livadă, intrăm prin spate pe sub ietac, şi ne punem pe mâncat cozonaci. Dar deodată uşa se dă în lături şi în prag, mama. „Ce faci păgâne? îmi spurci casa şi copchilul! Ieşiţi afară şi nepedepsiţi nă-ţi rămâne! O să mergeţi cu mine mâine la biserică să vă mărturisiţi şi preotul să hotărască asupra voastră”.

A doua zi la biserică, mama merse la altar de-i arătă preotului fapta iar acesta hotărî : „Dumnealui Ion să bată pe loc 40 de mătănii, iar copilul numai 20″.

Tata mai să-l apuce pe preot de barbă, dar se stăpâni şi îmi zise : „Hai la treabă măi Gheorghiţă, pentru liniştea mamei.”

Şi am bătut acolo pe loc şi la un loc, eu cu tata, 60 de mătănii, în văzul lumii şi numărătoarea fără de cruţare a mamei, care se întoarse apoi acasă foarte împăcată, că Dumnezeu primise opintelile noastre şi ne iertase în marea lui bunătate.

*

În fiecare an la 15 august, de Sfânta Măria mare, tot satul mergea la cimitir, unde se făcea pomenirea morţilor.

Oamenii începeau din timp pregătirea celor necesare pentru pomeni, femeile copturile, fripturile şi colivele, bărbaţii vinurile, fără să mai vorbim de oalele, ulcelele şi lumânările care se cumpărau cu grămada.

Încă din prima clasă primară, când începusem a mânui binişor condeiul, cu o zi înainte întocmeam pomelnicul aşa după cum îmi cerea mama : „Ia matale Gheorghiţă un plumb şi ăi scrie ce-ţi spun eu”. Şi eu, deşi ştiam pe dinafară de acum pomelnicul, scriam aşa după cum îmi dicta mama:

Pomelnic pentru morţi:

Constantin

Elena

Dragoş

Bogdan

Ştefan

Mircea

Mihai

Tudor

Alexandru Ion

Şi tot neamul domnesc al ţării precum

Toţi ostaşii căzuţi în războaie şi

Toţi cei de un neam cu noi ucişi în urgii.

Cu asta pomelnicul era gata, iar mama îl lua, îl privea cu o mulţumire de neînchipuit şi apoi îl punea lîngă icoane.