Păstrarea dreptei credințe nu ține doar de observarea corectitudinii dogmatice, ci și de modul cum este trăită și apărată dreapta credință. Sf. Grigorie Teologul este unul din Părinții care a criticat „teologia la piață” în prima din cele cinci Cuvântări ale sale teologice. Pentru că vorbirea despre dogme nu se face oricum.
Din păcate, scriu ca unul care optez pentru o anumită viziune în ce privește întreruperea pomenirii, în contrast cu alte direcții, fără să insist aici asupra diferențelor punctuale. Ele provin atât din modul cum este interpretată comuniunea în Biserică, dar și din concepția cu privire la venirea iminentă a lui Antihrist, care induce o panică și ar justifica izolarea și pregătirea pentru retragerea din societate. Totuși dincolo de aceste diferențe, viața duhovnicească ar trebui să fie aceeași pentru toți, cu aceleași criterii în ce privește lupta cu patimile.
Un comentariu recent, în care se afirma: „Luam aminte la noi insine dar cand credinta e primejduita si este, trebuie sa marturisim, nu sa asteptam sa ne treaca mania. Ma iertati dar uite unde s-a ajuns cu atata tacere” m-a determinat să abordez mai detaliat acest aspect, adică latura duhovnicească a păzirii dogmelor. Este benefică această abordare din comentariu? Putem fi apărători ai Ortodoxiei neglijând patimile noastre (mânia)?
Totul pornește de la delimitarea credinței de morală, care este una artificială și greșită. Adevărul nu încape decât în inimi smerite, nu este o ideologie rațională. Tocmai de la starea morală decăzută pornește apostazia. Pe de altă parte, dorim și căutăm restabilirea dogmelor ortodoxe pentru a fi de folos spre mântuirea noastră și a altora, nu ca o ceartă de cuvinte. Altfel spus, nu putem rupe apărarea credinței de lupta cu patimile.
Mulți mă acuză sau mă văd ca și cum aș fi inofensiv pentru ecumeniști și chiar că îi favorizez, în ciuda faptului că am întrerupt pomenirea. De ce? Probabil pentru că nu reacționez în același mod obstinent, nedocumentat, recalcitrant și agresiv. Sunt liniștit în privința Bisericii, Ortodoxia nu s-a pierdut încă. Mă doare că ierarhia superioară trădează adevărul și majoritatea credincioșilor se complac, deși văd această primejdie foarte mare. Dar, pentru că nu-i consider lepădați pe ierarhi, pentru că încă mai cred în ei, pentru că încă mai consider lucrătoare Biserica în ciuda lepădărilor îngrozitoare (din Creta și în problema ucraineană), Dumnezeu este încă prezent în Taine, din cauza acestei poziții, sunt văzut ca fiind necombativ, ineficient, chiar cripto sau neo-ecumenist. Nu contează că doresc și îndemn la reacții și păstrarea credinței, că vreau să existe un protest sănătos în rândul credincioșilor și mai ales al clericilor, nu e suficient. Ar trebui să mă dezic, să-i consider căzuți și întinați pe ierarhi și contaminați pe cei care-i pomenesc.
Pe lângă faptul că obligativitatea întreruperii pomenirii nu este fundamentată patristic, mai intervine și o atitudine de dispreț și nerăbdare, de condamnare și judecată fără scrupule. Doar pt că așa ar simți cineva. Și este evident că această simțire este pătimașă, dar nu contează. Chiar când sunt aduse argumente teologice că e greșită această direcție, nu este abandonată. Este ridicată la rang de virtute pentru că, chipurile, trebuie să ne apărăm credința, chiar dacă nu o cunoaștem bine.
Cum aș putea accepta și promova această necinste sufletească și lipsă de verticalitate? Ar fi suficient să observ patimile de la mijloc și mi-ar fi de ajuns pentru ca să nu accept această linie, care are nuanțe schismatice și extremiste. De aceea cred că cei mai mulți sunt oripilați de nepomenitori doar când văd unele manifestări ale lor. Nu e nevoie de cunoștințe teologice.
Mai mult, mă întreb dacă nu cumva această deraiere spre extremă nu este cultivată în mod interesat, pentru a anihila o opoziție sănătoasă și viabilă. Dar cel mai probabil aceste patimi sunt sincere și inerente. Nu e cazul să înmulțim bănuielile și suspiciunile; nu ar folosi la nimic. Dar ar trebui ca orice creștin să renunțe la aceste concepții neortodoxe și vădit neduhovnicești.
Este la îndemâna oricărui credincios simplu să lupte cu patimile sale. Dacă nu face nici cele mai de bază lucruri, cum se poate erija în mărturisitor al credinței? Mai mult folos ar aduce Bisericii dacă s-ar înfrâna pe sine. Este arhicunoscut faptul că există două extreme: ecumenismul și zelotismul; să ne ferim de amândouă și să avem încredere în Hristos că poate face mai mult cu rugăciunea decât cu nervii noștri.
Din patimi nu poate ieși nimic bun, ci numai îndărătnicie și mândrie păgubitoare. De data aceasta, a ieșit teoria părtășiei la erezia episcopului prin comuniunea sau pomenirea lui. Tainele sunt văzute ca fiind valide în cel mai bun caz, dar spre paguba celui ce le primește pentru conștiința preotului, nu a credinciosului însuși. Cu alte cuvinte, Biserica ar fi ajuns un vehicul prin care sunt împrăștiate erezia și osânda. Nu intru aici în argumente, ci doar subliniez absurditatea evidentă a concepției. Nu poate fi combinat răul cu binele din principiu în Biserică, ci doar din neputințele omenești. Toată această viziune nu vine decât din ura și înverșunarea față de arhierei; este vădit acest lucru din faptul că nu există argumente patristice convingătoare.
Pe de altă parte, înțeleg neputințele omenești și ar fi absurd să pretindem nepătimirea de la cei care apără credința. Doar comoditatea poate spune că numai cei plini de har și de Duh trebuie să apere Ortodoxia. Dar măcar direcția să fie corectă, măcar să nu fie înghițită cămila (patimi grosiere) și strecurat țânțarul (vânate expresiile mărunte). Măcar să existe cumpătarea de a cerceta serios și imparțial scrierile Sfinților Părinți. Altfel, nu putem pretinde să fim crezuți de cei îndoielnici când văd la noi nestatornicie și tulburare vădită și lipsă de documentare serioasă.
Hai, există neîncredere în teologii moderni care aduc tot felul de argumente contorsionate. Nu este în stare oricine să descoasă încâlcelile teologiei raționale, dar reacția cu nervi și ieșiri necontrolate nu face cinste, ci îi pune în lumină bună tot pe ecumeniștii de birou ca fiind mult mai credibili.
Să luptăm cu armele luminii, ale răbdării și ale cunoașterii duhovnicești!
Un protest pașnic și cumpătat, în ciuda zeflemelilor din partea „pomenitorilor” și preoților vânduți sufletește, este mai de preț și mai eficient decât orice altă reacție virulentă. Duhul de unitate în credință ar răsturna, zic eu, fățărnicia ecumenistă din Biserică. Dar deocamdată nu ne putem lăuda decât cu duhul de dezbinare și încrâncenare oarbă. Dumnezeu să scoată lucrători buni, mici și puternici în smerenie și modestie, la secerișul Său!
Nu mi-am calculat ca o critică la adresa nepomenitorilor aceste cuvinte, ci ca un îndemn la cumpătare și ca o mâhnire că există duh de dezbinare. Ar fi multe detalii de adăugat, dar cred că sunt suficiente acestea și sper să existe contribuții în practică spre o direcție sănătoasă.
Va multumim , parinte, pentru lamuririle din acest articol. Intr-adevar , sunt atatea interpretari dupa sinod incat ca simplu mirean dar cu dorinta dorinta sincera de a nu gresi , nu mai sti ce sa crezi. De exemplu, referitor la partasia la erezia episcopului prin comuniunea sau pomenirea lui, unii nepomenitori aduc in discutie cuvintele Sf. Chiril de Kazan (vezi „Catacombele ortodoxiei” pag.221), unde spune ca cei care stiu ce se intampla in biserica si se impartasesc la preoti care pomenesc , o fac spre osanda. Deci?
In ce priveste cercetarea serioasa si impartiala din scrierile Sfintilor Parinti, sunt de acord cu dvs. Numai ca sunt atatea interpretari facute de teologi importanti , care nu se pun de acord, incat ca mirean greu poti ajunge la o concluzie. Au inceput impreuna in sinaxe , etc.si acum sunt grupuri si grupuri. Ceva nu e in ordine cu nepomenirea? Imi fuge gandul la protestanti care , desi , zic ei, au in vedere sola scriptura , s-au despartit in sute (probabil) de secte. Fortata putin asemanarea si SA NU FIE dar tinand cont in cate grupuri sunt nepomenitorii, ma gandesc ca ceva nu e in regula. De aceea, ma gandesc ca aveti dreptate in legatura cu cumpatarea , sa avem mare grija sa nu se alunece in schisma. Iertare si post binecuvantat!
Doamne, ajută!
Aproape am terminat de scris un articol, care urmează să fie publicat aici, despre mărturiile patristice referitoare la comuniune și întreruperea pomenirii. Acolo va fi mai bine de discutat pe marginea acestui subiect. Aici mai mult partea morală, duhovnicească.
Ca să nu rămână în aer deocamdată problema serghianistă, este bine de știut că Sf. Luca al Crimeii a fost parte din ierarhia serghianistă după ce se desprinsese și simțise părăsirea harului pentru acea decizie.
Eu îmi doresc o dezbatere a problemelor teologice, nu o ascundere a lor. Dar ar trebuie creat și mediul favorabil pentru așa ceva. Isteriile împiedică tocmai acest lucru.
Nu doresc să impun opinia mea, dar orice altă părere trebuie să fie argumentată printr-o descoperire, prin texte patristice, prin ceva credibil. Deocamdată eu mă conving tot mai mult că teoria părtășiei la erezie este falsă și păgubitoare.
Față de Patriarhul Atenagora au reacționat majoritatea mănăstirilor athonite, inclusiv Păr. Paisie Aghioritul. Dar el spre exemplu, a luat decizia să nu continue acest protest prin întreruperea pomenirii față de următorul Patriarh, Dimitrie. Se poate bănui că a avut o încredințare și din partea Sf. Eufimia, care i-a apărut la puțin timp după ce a reluat pomenirea și a confirmat că a luat o hotărâre bună într-o problemă bisericească generală.
Mulți alți Părinți au continuat să țină întreruperea pomenirii, printre care și P. Dionisie Ignat. Am aflat că au fost foarte mulți bătrâni athoniți care au făcut asta până la moartea lor, până de curând. Dar nu au făcut vâlvă mai mare, precum fenomenul din jurul Mănăstirii Esfigmenu, care de atunci datează și s-a canalizat pe stilism (nu cunosc bine situația de acolo).
Deci eu spun că e bine să ne informăm, dar nu ca și cum am descoperi că trebuie să ne rupem de Biserică pentru toate evenimentele ecumeniste. Ci ar trebui să generăm o reacție cât mai bine structurată și organizată, care să pună întrebări și problematiări serioase, cum au făcut cei din Sinaxa clericilor și monahilor din Grecia, cum au făcut toți Sfinții Părinți de-a lungul vremii în trecut.
Nu trebuie să avem frică, să nu evităm aceste subiecte față de preoții de rând, dar să evităm fragmentările care ne discreditează. Avem un potențial important și adevărul de partea noastră, dar ne pierdem în reacții nepermise. Ar fi mare păcat!
Din perioada serghianista a ieșit un alt mare sfant, Serafim de Virita. A fost o perioada grea, motiv pentru care aduc în apărarea Bisericii Ruse și faptul ca Sf. Ioan Maximovici (și nu doar el) avea o evlavie foarte mare și dorea enorm de mult alipirea ROCOR de patriarhia Bisericii Mama, care era în cumplite încercari, spre deosebire de Filaret de New York care declara ca patriarhia a căzut.
Cât despre patriarhul Atenagora, dacă nu ma înșel, i s-a făcut și o pomenire chiar de către Sf. Justin Popovici, ca drept dovada ca nu a fost condamnat de biserica la nivel sinodal.
Trebuie urmat modelul părintilor Lavrentie (nepomenitor) și Mihai Valica (pomenitor), ambii urmărind scopul comun, izbăvirea de erezii, nu fac din mijloc un scop.
Problema serghianista cu diviziunile care au apărut la vremea respectivă în ROCOR și poziția celor precum Sf. Ioan Maximovici cred că sunt relevante și pentru problema de fond cu care se confruntă acum nepomenirea… Sf. Ioan Maximovici este un exemplu de urmat ca smerenie, discernământ și iubire față de Biserică (chiar și în perioade de cădere a acesteia).
În contextul acesta și mie îmi ridică semne de întrebare poziția unor părinți nepomenitori care fac unic model de urmat împotriva ereziei textul Sf. Chiril de Kazan, de ex. Ignorând exemplul altor Sfinți Părinți și prin aceasta izolându-se tot mai mult.
Redau acest paragraf despre Sf. Ioan Maximovici:
„Marilor si sfintilor ierarhi ai Bisericii Ruse din Afara Granitelor le-a fost sortit sa aiba parte de multa suferinta de la cei din „cealalta” traditie. Iar cel ce a suferit mai mult a fost si cel mai sfant dintre toti: Arhiepiscopul Ioan. Arhiepiscopul Ioan era el insusi un madular credincios al Bisericii Ruse din Afara Granitelor si socotea ca aceasta trebuie sa ramana separata administrativ de Biserica din Rusia – Patriarhia Moscovei – atata vreme cat regimul comunist tinea in robie patria sa. Pe cand se afla in China, el ramasese sub ascultarea Mitropolitului Anastasie si sub ocarmuirea Bisericii Ruse din Afara Granitelor chiar si atunci cand ceilalti cinci ierarhi rusi din Orientul Indepartat se pusesera sub ascultarea Patriarhiei Moscovei. Insa, asa cum scria Eugene, „el se afla intru totul deasupra oricaror «tabere»”[6], si deci nu putea fi socotit ca aderand la pozitia izolationista, pe care multi doreau s-o vada predominand Biserica din Afara Granitelor. Se stia, de pilda, ca slujeste impreuna cu clericii din Patriarhia Moscovei, din Biserica „Evloghita”[7], si cu cei din Bisericile Ortodoxe nou-calendariste, lucru socotit de multi ca un tabu. Se stia ca in 1945, pe cand slujea ca Episcop al Shanghaiului, il pomenea la slujbe pe nou-alesul Patriarh al Moscovei, Alexei I, laolalta cu Mitropolitul Anastasie. Iata de ce unii il suspectau de credinciosie mixta si de simpatii primejdioase fata de Patriarhia Moscovei, dominata de sovietici. Si, intradevar, desi el insusi nu a facut niciodata vreun compromis cu regimul sovietic avea mila pentru cei din Biserica Rusa, care nu puteau fugi sau rezista autoritatilor comuniste. Privind adanca unitate duhovniceasca ce exista in Biserica luata ca intreg, el vedea dincolo de vremelnicele impartiri administrative cauzate de imprejurari exterioare nefericite. El i-a spus lui Eugene ca divizarile din Biserica Rusa erau provizorii si ca, de indata ce Rusia va fi libera, acestea vor lua sfarsit[8]. In toate conceptiile sale era in deplin acord cu principiile intemeietoare ale Bisericii Ruse din Afara Granitelor.
Lipsa de partizanat politic a Arhiepiscopului Ioan, ca si faptul ca era cel dintai pe lista de succesiune a suferindului Mitropolit Anastasie, ca viitor ierarh la conducerea Bisericii Ruse din Afara Granitelor, l-au facut sa fie foarte suparator pentru unele persoane din Biserica din Afara Granitelor.”
de aici http://www.cuvantul-ortodox.ro/cum-a-fost-prigonit-sfantul-ioan-maximovici-†-2-iulie-de-chiar-fratii-sai-ca-au-zis-intru-sine-gandind-cu-nedreptate-sa-facem-sila-dreptului/
Excluzând pe Kiril Kazansky, au fost alti zeci de episcopi ce au înțeles tăvălugul sovietic fără sa se izoleze, ca Sfintii Veniamin al Petrogradului, Porfirie Gulevic și Onufrie Gagaliuk ai Simferopolului (predecesorii Sf. Luca al Crimeei) și mulți altii. Unii erau chiar apropiați ai Sf. Patriarh Tihon, chiar propuși la tronul patriarhal. Dar cum nu s au compromis asemeni lui Serghie, unii au fost judecați, alții închiși și surghiuniti, altii pedeapsa capitala.
Sf. Ioan Maximovici este clar dovada discernământului și lucrării Duhului Sfânt. A reușit sa înțeleagă și schimbarea calendarului când a hirotonit episcop roman, și faptul ca Moscova era sub asediu și ca NU a rămas fără har cum declarau extremiștii, și a păstorit cu multa dragoste și îndemnat la discernerea duhurilor. A și luptat împotriva ecumenismului prin scrisori și nu numai. Ar trebui trecut și în calendarul nostru, plus ca sunt născut în ziua lui de prăznuire. ☺️
@ andrei-d,
Sf Iustin Popovici i-a făcut o slujbă de pomenire patriarhului său sârb, care avea vederi și luase decizii ecumeniste, nu Patriarhului Athenagora.
Nu, se pare că e vorba chiar de Atenagora, dacă e credibilă relatarea de aici: http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.com/2019/04/despre-fenomenul-sectar-aparut-in.html
Așa este, chiar de Patriarhul Athenagora era vorba. Îmi cer iertare!
Rămăsesem cu informația că Sf Iustin a făcut demersuri anti-ecumeniste și în relația cu propriul patriarh sârb Gherman.
As mai avea o intrebare: in 1965 Patriarhul Athenagora si papa Paul al VI-lea au ridicat anatemele din 1054 ( citesc acum „Ortodoxia ranita sinodal” ). Pentru acest lucru atat de grav cat si pentru multe alte fapte care „au ranit ortodoxia” nu era cazul ca mult mai multi sa intrerupa pomenirea patriarhului Athenagora? Foarte putini din cate stiu eu au facut-o(Sf. Paisie Aghioritul si trei ierarhi Din Grecia). Eu inteleg foarte bine ce spuneti despre cumpatare si lupta cu patimile pe primul loc dar mi se pare, poate doar mi se pare dar parca alta trebuia sa fie atitudinea clericlior ortodocsi cu simtirea si trairea , nu doar cu numele. Nu pun la incercare rabdarea dvs. cu explicatiile, doresc pur si simplu sa inteleg lupta aceasta cu ecumenismul , din punct de vedere al unui mirean, care afla dupa aproape 17 ani de mers la biserica ca lucrurile nu stau chiar cum trebuie in Biserica si ca ecumenismul a inceput acum 100 de ani. Preotii nu vorbesc in biserica despre astfel de lucruri. si tu citesti, te documentezi, citesti di Sfintii Parinti dar f rar este atinsa aceasta tema.Si cum poti sti care e adevarul la nepomenitori , la care dintre ei? Numai papa e infailibil! Inca o data, iertati!
Elena,
Faptul că-ți postezi unele nelămuriri pe acest site este un semn minunat pt tine că te afli pe calea cea bună în privința înțelegerii căii corecte a “nepomenitorilor”…
Doamne ajută!
Chiar e bine și sunt primite discuțiile și dialogul și e de apreciat sincer ce a exprimat Elena.
Deși articolul acesta a pornit de la o replică a ei, el conține multe idei și probleme recurente care era necesar să fie exprimate.
Nu putem porni cu atitudinea că știm totul și impunem altora viziunea noastră. E nevoie de argumente și problematizări deschise
Iertati-ma dar nu trebuie sa confundam Biserica din Romania cu BOR si mai ales cu ierarhia BOR .
In Biserica lui Hristos este unitate si nu este fatarnicie ecumenista.
Oare cati din cei ce ne consideram membri in BOR suntem in Biserica ?
Doamne ajuta sa fim cat mai multi!
Cu iertare, dar nu-mi sună a dogmă ortodoxă; trebuie să avem grijjă să nu cădem în concepția protestantă (Calvin si Zwingli) a Bisericii văzute și nevăzute.
Le-a predat teologie Vasile Vieru.
Scopul și demersul nostru este să fie înțeleasă măcar de acum încolo dogma ortodoxă despre existența strict văzută a Bisericii pe pământ, în care harul licrează mântuirea.
Amestecușul ecumenist cu ereziile e rău, dar e fals și rigorismul concepției că doar unii dinBOR sunt membri ai Bisericii.
Nu reușesc să înțeleg utilitatea afirmației dvs indiferent de scopurile pe care le-aș avea în vedere pt contribuția dvs. Dimpotrivă, modul acesta de formulare poate naște resentimente și poate împiedica orice încercare de dialog constructiv.
Cred că e bine să evităm insinuările care pot jigni chiar și când suntem siguri că avem dreptate. Părerea mea. Iertați-mă!
Cer iertare, probabil exprimarea a fost neclara.
Ceea ce am vrut sa spun gasiti mult mai bine la Homiakov in cartea „Biserica este una”.
Ca moment mi se pare ca se potriveste Apoc. 12.6. Poate sa fie si o pustie a inimii.
Doamne ajuta!
Update!
A, si de la Gabriel Gioacas vad.
Nu sunt bune, nici constructive ironiile astea. Măcar explicați despre ce e vorba.
Influenta neoprotestanta de pe blogurile celor menționați.
Absurditatea concepției ” părtăşie la erezie ” ? Dacă sunteți aceeaşi persoană cu ierom. Lavrentie Srăchinaru, în scrisoarea de mai jos aveți o cu totul altă părere, nu considerați ” părtăşia la erezie ” o ” absurditate “, ci vă deziceți de ea, spuneți că nu sunteți de acord cu ea:
http://romanortodox.info/marturisire-de-credinta-a-parintelui-lavrentie-srachinaru/
Nu, e vorba de altcineva. Nici nu-l cunosc personal pe acel părinte.
https://lumea-ortodoxa.ro/ieromonahul-lavrentie-carp-de-la-manastirea-sfintii-trei-ierarhi-din-iasi-s-a-ingradit-de-ecumenism/