Subiectul opririi pomenirii prezentat mai nuanțat este înțeles mai bine. În rândurile ce urmează, mă limitez strict la faptul că pomenirea ierarhului nu poate fi considerată o vătămare sau întinare, ci este necesar să fie recunoscută chiar și de către nepomenitori.
Din nefericire, Mitr. Atanasie dovedește unele semnalmente prin care decade din statutul de mărturisitor și episcop care învață drept cuvântul adevărului și are comuniune cu ecumeniștii doar din iconomie. El are comuniune cu ei dintr-o viziune instituțională pământească, privindu-i pe aceia ca fiind Biserica și etalonul față de nepomenitori, care sunt niște schismatici. În plus, folosește și minciuni despre doi Părinți Sfinți contemporani care au întrerupt pomenirea în secolul trecut.
A fost luată o decizie de întrerupere a comuniunii cu Nestorie și i-a fost dat acestuia un termen de 10 zile pentru a se dezice de hulele sale. Totuși aceasta nu a fost pusă în practică nici imediat, nici înainte de Sinodul de la Efes, după cum se poate constata dintr-o altă scrisoare a Papei Celestin către Sf. Chiril, care se găsește în procesele verbale ale Sinodului.
Conform părții a doua a canonului 15, întreruperea pomenirii este o osândire sau admonestare a ierarhului, deși a existat și concepția exprimată de studiți că prin comuniunea cu el apare întinarea de rătăcirea lui și că acesta e lipsit automat de harul sacramental.
Unitatea în cuget este necesară, dar nu se obține prin dispute sterile și răutăcioase. „Dacă învaţă cineva neavând puterea, cuvântul lui nu e convingător, ci neroditor. Deci, dacă nu aduci nici un folos, ce trebuinţă e să vorbeşti?”
Patriarhia Română invocă abuziv canonul 15 I-II pentru a justifica atragerea credincioșilor din jurisdicția Rusiei în cea a României. După ce a fost negat dreptul opririi pomenirii în anii trecuți celor care s-au opus ereziei ecumenismului semnată în Creta (2016), acum este instrumentat în scopuri politice și lumești.
Avem în actele sinodale o cercetare minuțioasă a raportării la Tainele ereticilor, fără să se facă o deosebire, pe parcursul ei, între cei condamnați sau nu sinodal. Conștiința sinodalilor ar fi că trebuie evitați chiar și ereticii care încă nu au fost excomunicați oficial, deși se poate face o mare iconomie în această privință. Totuși linia de demarcație stabilită clar după dezbatere este condamnarea sinodală, care se referă atât la erezie/învățătură, cât mai ales nominal la persoanele eretice.
Există pericolul de a aluneca în extrema opusă ecumenismului, cea a rigorismului de natură și chiar proveninență zelotist-stilistă. Mă refer la ideea părtășiei sau întinării prin erezie. Acest concept este dezvoltat mai pe larg în partea a doua a cărții Învățătura Sinoadelor Ecumenice despre întinarea prin erezie și validitatea Sfintelor Taine, scrisă de un „ieromonah” grec Evghenie și tradusă în românește de Pr. Ciprian Staicu.
Învățătura patristică referitoare la întreruperea pomenirii unui episcop sau chiar Patriarh eretic înainte de a fi condamnat sinodal este este consistentă. O trecere în revistă a ei este utilă în contextul în care există astăzi mai multe interpretări.
Mitropolitul a dat ca exemplu de reacție sănătoasă pe subiectul acesta din partea creștinilor nu pozițiile scrise patristice și sfintele canoane care reglementează poziția fiecărui creștin, ci o vedenie personală pe care au văzut-o doi creștini evlavioși.