Strigare, mărturisire și cumpătare în întreruperea pomenirii

Păstrarea dreptei credințe nu ține doar de observarea corectitudinii dogmatice, ci și de modul cum este trăită și apărată dreapta credință. Sf. Grigorie Teologul este unul din Părinții care a criticat „teologia la piață” în prima din cele cinci Cuvântări ale sale teologice. Pentru că vorbirea despre dogme nu se face oricum.

Din păcate, scriu ca unul care optez pentru o anumită viziune în ce privește întreruperea pomenirii, în contrast cu alte direcții, fără să insist aici asupra diferențelor punctuale. Ele provin atât din modul cum este interpretată comuniunea în Biserică, dar și din concepția cu privire la venirea iminentă a lui Antihrist, care induce o panică și ar justifica izolarea și pregătirea pentru retragerea din societate. Totuși dincolo de aceste diferențe, viața duhovnicească ar trebui să fie aceeași pentru toți, cu aceleași criterii în ce privește lupta cu patimile.

Un comentariu recent, în care se afirma: „Luam aminte la noi insine dar cand credinta e primejduita si este, trebuie sa marturisim, nu sa asteptam sa ne treaca mania. Ma iertati dar uite unde s-a ajuns cu atata tacere” m-a determinat să abordez mai detaliat acest aspect, adică latura duhovnicească a păzirii dogmelor. Este benefică această abordare din comentariu? Putem fi apărători ai Ortodoxiei neglijând patimile noastre (mânia)?

Totul pornește de la delimitarea credinței de morală, care este una artificială și greșită. Adevărul nu încape decât în inimi smerite, nu este o ideologie rațională. Tocmai de la starea morală decăzută pornește apostazia. Pe de altă parte, dorim și căutăm restabilirea dogmelor ortodoxe pentru a fi de folos spre mântuirea noastră și a altora, nu ca o ceartă de cuvinte. Altfel spus, nu putem rupe apărarea credinței de lupta cu patimile.

Mulți mă acuză sau mă văd ca și cum aș fi inofensiv pentru ecumeniști și chiar că îi favorizez, în ciuda faptului că am întrerupt pomenirea. De ce? Probabil pentru că nu reacționez în același mod obstinent, nedocumentat, recalcitrant și agresiv. Sunt liniștit în privința Bisericii, Ortodoxia nu s-a pierdut încă. Mă doare că ierarhia superioară trădează adevărul și majoritatea credincioșilor se complac, deși văd această primejdie foarte mare. Dar, pentru că nu-i consider lepădați pe ierarhi, pentru că încă mai cred în ei, pentru că încă mai consider lucrătoare Biserica în ciuda lepădărilor îngrozitoare (din Creta și în problema ucraineană), Dumnezeu este încă prezent în Taine, din cauza acestei poziții, sunt văzut ca fiind necombativ, ineficient, chiar cripto sau neo-ecumenist. Nu contează că doresc și îndemn la reacții și păstrarea credinței, că vreau să existe un protest sănătos în rândul credincioșilor și mai ales al clericilor, nu e suficient. Ar trebui să mă dezic, să-i consider căzuți și întinați pe ierarhi și contaminați pe cei care-i pomenesc.

Pe lângă faptul că obligativitatea întreruperii pomenirii nu este fundamentată patristic, mai intervine și o atitudine de dispreț și nerăbdare, de condamnare și judecată fără scrupule. Doar pt că așa ar simți cineva. Și este evident că această simțire este pătimașă, dar nu contează. Chiar când sunt aduse argumente teologice că e greșită această direcție, nu este abandonată. Este ridicată la rang de virtute pentru că, chipurile, trebuie să ne apărăm credința, chiar dacă nu o cunoaștem bine.

Cum aș putea accepta și promova această necinste sufletească și lipsă de verticalitate? Ar fi suficient să observ patimile de la mijloc și mi-ar fi de ajuns pentru ca să nu accept această linie, care are nuanțe schismatice și extremiste. De aceea cred că cei mai mulți sunt oripilați de nepomenitori doar când văd unele manifestări ale lor. Nu e nevoie de cunoștințe teologice.

Mai mult, mă întreb dacă nu cumva această deraiere spre extremă nu este cultivată în mod interesat, pentru a anihila o opoziție sănătoasă și viabilă. Dar cel mai probabil aceste patimi sunt sincere și inerente. Nu e cazul să înmulțim bănuielile și suspiciunile; nu ar folosi la nimic. Dar ar trebui ca orice creștin să renunțe la aceste concepții neortodoxe și vădit neduhovnicești.

Este la îndemâna oricărui credincios simplu să lupte cu patimile sale. Dacă nu face nici cele mai de bază lucruri, cum se poate erija în mărturisitor al credinței? Mai mult folos ar aduce Bisericii dacă s-ar înfrâna pe sine. Este arhicunoscut faptul că există două extreme: ecumenismul și zelotismul; să ne ferim de amândouă și să avem încredere în Hristos că poate face mai mult cu rugăciunea decât cu nervii noștri.

Din patimi nu poate ieși nimic bun, ci numai îndărătnicie și mândrie păgubitoare. De data aceasta, a ieșit teoria părtășiei la erezia episcopului prin comuniunea sau pomenirea lui. Tainele sunt văzute ca fiind valide în cel mai bun caz, dar spre paguba celui ce le primește pentru conștiința preotului, nu a credinciosului însuși. Cu alte cuvinte, Biserica ar fi ajuns un vehicul prin care sunt împrăștiate erezia și osânda. Nu intru aici în argumente, ci doar subliniez absurditatea evidentă a concepției. Nu poate fi combinat răul cu binele din principiu în Biserică, ci doar din neputințele omenești. Toată această viziune nu vine decât din ura și înverșunarea față de arhierei; este vădit acest lucru din faptul că nu există argumente patristice convingătoare.

Pe de altă parte, înțeleg neputințele omenești și ar fi absurd să pretindem nepătimirea de la cei care apără credința. Doar comoditatea poate spune că numai cei plini de har și de Duh trebuie să apere Ortodoxia. Dar măcar direcția să fie corectă, măcar să nu fie înghițită cămila (patimi grosiere) și strecurat țânțarul (vânate expresiile mărunte). Măcar să existe cumpătarea de a cerceta serios și imparțial scrierile Sfinților Părinți. Altfel, nu putem pretinde să fim crezuți de cei îndoielnici când văd la noi nestatornicie și tulburare vădită și lipsă de documentare serioasă.

Hai, există neîncredere în teologii moderni care aduc tot felul de argumente contorsionate. Nu este în stare oricine să descoasă încâlcelile teologiei raționale, dar reacția cu nervi și ieșiri necontrolate nu face cinste, ci îi pune în lumină bună tot pe ecumeniștii de birou ca fiind mult mai credibili.

Să luptăm cu armele luminii, ale răbdării și ale cunoașterii duhovnicești!

Un protest pașnic și cumpătat, în ciuda zeflemelilor din partea „pomenitorilor” și preoților vânduți sufletește, este mai de preț și mai eficient decât orice altă reacție virulentă. Duhul de unitate în credință ar răsturna, zic eu, fățărnicia ecumenistă din Biserică. Dar deocamdată nu ne putem lăuda decât cu duhul de dezbinare și încrâncenare oarbă. Dumnezeu să scoată lucrători buni, mici și puternici în smerenie și modestie, la secerișul Său!

Nu mi-am calculat ca o critică la adresa nepomenitorilor aceste cuvinte, ci ca un îndemn la cumpătare și ca o mâhnire că există duh de dezbinare. Ar fi multe detalii de adăugat, dar cred că sunt suficiente acestea și sper să existe contribuții în practică spre o direcție sănătoasă.

Implicațiile ereziilor și schismelor actuale în folosirea antimisului

Una dintre problemele cele mai des ridicate de cei care constestă posibilitatea întreruperii pomenirii este lipsa unui antimis pe care să poate fă slujită Liturghia deoarece ar presupune lipsa unui episcop sau comuniunea cu episcopul eparhiot. Redăm mai jos în traducere un articol apărut astăzi în grecește care aduce lămuriri importante în acest sens. Recomandăm și cartea Sfântul Antimis. Studiu istoric, liturgic și simbolic, pentru detalii în plus pe această temă.

Practica folosirii unui antimis nesemnat de episcopul locului în situații de urgență este atestată și în cartea Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose în prima ediție, mai bogată. Acolo se istorisește că Episcopul Nectarie Konețevici a dat Părinților de la Platina un antimis semnat de Arhiepiscopul Ioan Maximovici, pe care-l primise cândva de la el, pentru a-l folosi în cazul că vor fi prigoniți și li se vor lua antimisele și li se va interzice să slujească.

Referința din textul de mai jos că este interzisă folosirea unui antimis semnat de un episcop ce a căzut într-o erezie se înțelege că trebuie raportată la o erezie condamnată. Adică nu mai poate fi folosit vreun antimis de la episcopul care a fost caterisit pentru erezie. Dar chiar și când este vorba de erezia ecumenismului, neosândită încă, folosirea antimiselor semnate de episcopii actuali tot ar trebui să ridice probleme de conștiință, deși nu este o problemă de dogmă.

Cu ce antimis slujesc cei care au întrerupt pomenirea Mitropolitului lor?

Vasile Kermenitotis

Sfântul antimis este acea țesătură sfințită care este pusă deasupra Sfintei Mese. Este inscripționat și reconstituie plângerea de pe Epitaf, adică scena cu puțin înainte de îngroparea lui Hristos. Poartă semnătura și pecetea episcopului fiecărei Mitropolii și  este folosit la fiecare dumnezeiască Liturghie. Deci unii preoți se întreabă pe bună dreptate: «Cum este posibil să existe astăzi clerici care au întrerupt pomenirea Mitropolitului lor? Cu ce antimis slujesc?»

În situații limită, sfântul antimis poate fi folosit ca substituind Sfânta Masă, «fie când lipsește un altar stabil – de exemplu la dumnezeiasca Liturghie în aer liber –, fie când acela nu a fost încă sfințit»[1]. Conform Prof. de Facultate Evanghelos Theodoros, apariția antimiselor este referită la perioada iconoclasmului[2]. Ortodocșii, ca să fugă să nu slujească împreună cu ereticii iconoclaști, care ocupaseră atunci bisericile, săvârșeau dumnezeiasca Euharistie deosebi, în casele lor, folosind antimise în loc de Sfânta Masă.

PRIMA CONCLUZIE: În primele șapte veacuri Biserica putea săvârși dumnezeieștile Liturghii și fără antimise, peceți și semnături ale episcopilor eparhioți!

Să punctăm, de asemenea, că, de fiecare dată când se schimbă episcopul, se schimbă și antimisele, întipărind încă o dată elementele noului Arhipăstor. Dl. Ghe. Zaravelas, Master în Teologie la secția Liturgică, scrie: «Practica revocării antimiselor predecesorului de către arhipăstorul în funcție se bazează pe asigurarea unității cu altarul a arhiereului și evitarea săvârșirii dumnezeieștii Liturghii de către schismatici. Dacă antimisul încetează să aibă valabilitate de tot pentru altarul canonic prin plecarea arhiereului locului, atunci toate altarele stabile [adică Sfintele Mese] ale bisericilor din eparhie sunt anulate deopotrivă și au nevoie de resfințire, lucru ce nu este posibil. Folosirea antimisului arhiereului locului este bine să fie păzită, totuși fără să devină dogmă. […]

Semnătura aceasta [a Mitropolitului de pe antimis] nu exprimă dependența antimisului de arhiereul locului, nici folosirea lui nu încetează cu plecarea episcopului care l-a semnat de la slujirea activă»[3].

CONCLUZIA A DOUA: Prin urmare, un preot este îndreptățit să slujească folosind antimisul arhiereului anterior. Antimisele nu au dată scadentă. Desigur, cât timp există unitate de credință cu Mitropolitul în funcție, este bine să fie folosit antimisul lui, totuși fără ca aceasta să fie privită dogmă de credință.

Și liturgistul menționat continuă: «Antimisul poate fă fie folosit independent de cel care păstorește episcopia, este suficient ca acela care l-a sfințit să nu fi căzut în rătăcire eretică sau să fi părăsit rangul»[4]. Totuși aici se ridică o întrebare  serioasă: După cum se știe, Patriarhiile Ortodoxe, mulțimea Mitropoliților, egumenilor, stareților și Profesorilor de Facultate, prin texte amănunțite au demonstrat că «Sfântul și Marele Sinod» din Creta a fost neortodox. Prin urmare, mitropoliții care acceptă deciziile lui eretice propovăduiesc și ei erezia[5].

CONCLUZIA A TREIA: Deci, dacă există vreo problemă cu folosirea antimiselor, aceasta mai degrabă o au preoții care pomenesc pe episcopii eretici, și nu cei care au întrerupt pomenirea lor, urmând tradiția patristică sfântă a Bisericii și fiind lăudați de sfintele canoane[6]! Este nevoie să înțelegem că pentru Biserica noastră perioada pe care o traversăm nu este una „pașnică”, ci este vreme „de război” cu puterile antihristice; trăim în vreme de erezie. Totuși am văzut că antimisul a fost consfințit în vremuri de erezie și prigoane pe seama creștinilor cu scopul de a deservi nevoile liturgice extraordinare ale credincioșilor ortodocși prigoniți care se luptau și mărturiseau Ortodoxia, și nu acelea ale rău-credincioșilor sau ale celor ce făceau compromisuri.

În sfârșit, dacă deschidem și citim istoria bisericească, ne vom încredința că de multe ori, în perioade de prigoane ale creștinilor, a fost folosit ca antimis chiar și… pieptul mucenicilor sau chiar și… palmele unor diaconi[7]!

CONCLUZIA A PATRA: În condiții extraordinare, poate să fie făcută dumnezeiasca Liturghie și fără antimis. Concluzia finală care se trage este că «sâmbăta este pentru om, nu omul pentru sâmbătă» (Mc. 2:27). Nu se face dumnezeiasca Liturghie pentru antimis, ci antimisul este folosit pentru dumnezeiasca Liturghie.

Deci, în loc să ne ocupăm cu antimisele, lăsând   blamările pe seama clericilor care se luptă pentru credința noastră, ar fi bine să ne deșteptăm și să ieșim din letargia duhovnicească în care ne găsim. Din păcate, toate se năruie în jurul nostru. Cei ce stăpânesc votează legi antihristice, ecumenismul a intrat până și în școli și Biserica Ortodoxă, a doua oară în istoria ei, este amenințată cu o nouă mare Schismă! Deja două Patriarhii (a Serbiei și a Rusiei) au întrerupt comuniunea bisericească cu Patriarhia de Constantinopol[8], care, făcând hatârul americanilor[9], de la sine și necanonic, a acordat tomosul de autocefalie clericilor schismatici și autohirotoniți din Ucraina!

Conform sfintelor canoane, nu este îngăduit clericilor asupra cărora Sfântul Sinod de care depind a impus unele sancțiuni săi disculpe de ele o altă Biserică Locală[10]. Patriarhul Bartolomeu a comis delictul canonic al «intruziunii» în altă jurisdicție bisericească, pentru aceasta a și fost izolat de toți Întâistătătorii, chiar și de prietenii și susținătorii lui tradiționaliști, precum Anastasie al Albaniei[11]!

În octombrie care vine Sfântul Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei cu 80 de membri se va întruni în mod extraordinar pentru a decide cu privire la această problemă critică. Cu toate acestea, cu puține zile înainte, cinci Mitropoliți din Grecia de Nord, luând-o înainte și disprețuind Sfântul Sinod, au trecut la o lucrare incalificabilă, recunoscând de facto pe schismaticii ucraineni[12]! Cu excepția Patriarhiei de Constantinopol, care este autoarea acestui «delict» canonic, astăzi toată Ortodoxia este alături și susține Biserica Ucraineană canonică[13], care este supusă la atentate necruțătoare prin conlucrarea autorității statului: violențe, răpiri de biserici șamd[14]! Și Mitropoliții în cauză ce poziție au luat, deci, față de aceste prigoane nedrepte? Vai, sunt de partea… prigonitorilor!

Dacă se îmtâmplă (lucru pe care nu-l dorim) ca în octombrie Biserica Greciei să recunoască – ea prima! – pseudo-Biserica schismatică, atunci este în primejdie serios să cadă din Biserică! Vom avea evoluții dramatice. Va fi nevoie de neocolit să convoace cele douăsprezece Biserici Autocefale un Sinod Panortodox pentru a face față la această problemă foarte serioasă și nu este exclus să condamne ca schismatice Biserica Greciei și Patriarhia de Constantinopol! Un astfel de fapt va avea consecințe înfricoșătoare: Tainele nu vor mai fi valide! Nu vor mai putea oamenii nici să se cunune, nici să se boteze, nici să se mărturisească și atunci nu ne va mai mântui nici «pomenirea episcopilor», nici folosirea antimiselor noastre!

Ptolemaida 6 aug. 2019 – Schimbarea la Față a Mântuitorului

Vasile P. Kermeniotis  http:// kermeniotis.blogspot.com

Sursa: Aktines


[1] Γεωργίου Ζαραβέλα, Θεολόγου, ΜΑ Ιστορικής Θεολογίας – Λειτουργικής ΕΚΠΑ, «Το αντιμήνσιο και οι περί αυτό παρανοήσεις». http://naxioimelistes.blogspot.com/2016/10/blog-post_25.html

[2] Vezi nota 1.

[3] Vezi nota 1.

[4] Vezi nota 1.

[5] Vezi textul amănunțit: «Sfântul și Marele Sinod, care s-a întrunit în 2016 în Creta, a lovit greu trupul Bisericii noastre».  https://drive.google.com/open?id=1yvslKxv2_BvTkRapoo3zZOLQxUvwSp6_.

[6] Canonul 15 I-II menționează că cei care întrerup pomenirea ierarhului eretic se învrednicesc de cinstea cuvenită celor ortodocși.

[7] Protopr. Șt. Anagnostopulos, Sfântul Antimis. https://agiameteora.net/index.php/gerontes-tis-epoxis-mas/3925-to-ero-ntiminsio.html

[8] Actualitate extraordinareă: Moscova a interrupt comuniunea cu Constantinopolul: https://orthodoxia.info/news/εκτακτη-επικαιροτητα-η-μόσχα-διέκοψε/.

[9] «Felicitările» SUA către Epifanie pentru întemeierea «noii Biserici» în Ucraina: https://sputniknews.gr/kosmos/201812181657050-epifanios-oukrania-rosia-ekklisia/; «Da, am primit un sprijin important din partea SUA» încuviințează Epifanie: https://sputniknews.gr/kosmos/201812231706558-ameriki-oukrania-ekklisia-sxisma/; DEUTSHE WELLE: Singurii care se bucură sunt SUA  http://orthodoxostypos.gr/οι-μόνοι-που-επιχαίρουν-είναι-οι-ηπα/

[10] Conform canoanelor: 9 Cartagina, 12 și 32 apostolice și 6 Antiohia.

[11] Epistola Arhiepiscopului Anastasie al Tiranei pentru Patriarhul Ecumenic https://www.thetoc.gr/politiki/article/epistoli-tou-arxiepiskopou-tiranwn-anastasiou-gia-to-oukraniko.

[12] Επίσκεψη αντιπροσωπείας σχισματικών της Ουκρανίας σε Μητροπόλεις της Βορείου Ελλάδας http://aktines.blogspot.com/2019/08/blog-post_73.html.

[13] 10 delegați ai Bisericilor Locale la onomastica Mitropolitului Onufrie https://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/30022-ekprosopoi-10-topikon-ekklision-sta-onomastiria-tou-mitropoliti-onoufriou-foto.

[14] Haos bisericesc în Ucraina… made by Bartolomeu!  https://nikosxeiladakis.gr/εκκλησιαστικο-χαοσ-στην-ουκρανιαmade-β/; Biserica Ortodoxă schismatică di Ucraina a început ocuparea locașelor Bisericii Ortodoxe Ucrainene http://orthodoxostypos.gr/η-σχισματικὴ-ορθόδοξος-εκκλησία-της-ο/; Atac cu mecanism exploziv asupra Bisericii în Ucraina https://www.romfea.gr/patriarxeia-ts/patriarxeio-mosxas/26511-epithesi-me-ekriktiko-mixanismo-se-ekklisia-stin-oukrania.