Reacţia Patriarhiei la noile interdicţii: „Înţelegem, desigur…”

Îndrăznesc să adaug și cateva gânduri ce le-am avut acum două zile, la aflarea nenorocitei vești:

Acum 10 minute s-a dat o nouă știre:
Prefectura Iașilor somează Mitropolia să nu mai scoată deloc anul acesta racla cu Sfânta Parascheva. Să vedem ce va face mitropolia…

Ce e destul de sigur, toți cei care doresc să se închine Sfintei vor fi legitimați de către forțele de “ordine” (a se citi de opresiune), iar dacă nu au domiciliu în municipiul Iași, vor fi trimiși acasă, nu li se va permite accesul la Sfântă.

Totul este ilegal, iar cei care aplică aceste măsuri sunt niste delincvenți analfabeți functional, care în loc să apere constituția și cetățenii, apară alți delincvenți (încălcarea dreptului religios este inalienabil, indiferent de calamitate; nu mai vorbim de dreptul la libera circulație, la întrunire șamd)! BOR are toate pârghiile, dar și MOTIVELE să conteste, să nu se supună, deja se ajunge prea departe. Practic, în mod perfid, viclean, fără să se aducă atingere directă credinței (vezi Profeția Sfântului Ierarh Nou Mucenic Ermoghen al Tobolskului și Siberiei), în România, Ortodoxia este scoasă în ilegalitate. Se vrea sincer salvarea bisericii administrative (pământene) – și acest lucru probabil că va și reuși, dar cu sacrificarea a nu știu câta oară – și de data aceasta poate în mod definitiv… sau poate nu – a ortodoxiei înseși, adică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

De aceea nu am prea mari speranțe, nici de la cler (decât izolat, clerici mărturisitori vor fi – văzuți sau nevăzuți, cel mai probabil aceiași cu care ne-am obișnuit – dar și alții, foarte puțini, care se vor mai trezi, dar pe care media îi va demonizat și de care, după cum atât de des s-a întâmplat în ultimul timp, Patriarhia – mai exact infamul birou de presa, dar nu numai – se va lepăda), nici de la credincioși, ci poate doar de la frații țigani – o spun cu toată seriozitatea, care an de an vin în număr foarte mare, din toate colțurile țării, din cele mai îndepărtate colturi. Pe ei mă bazez, pe protestele lor, ca situația sa revină la normal și toți să ne putem închina. Din păcate aceștia (țiganii) vin la Sfânta majoritar din superstiție, dar cred că pt efortul lor, pe mulți îi va lumina Dumnezeu, căci sunt oameni simpli.

Acesta este fără doar și poate un moment în care dacă ar mai fi trăit în trupul său pământesc Sfântul Paisie Aghioritul (și alții ca dânsul), ar fi coborât din prea frumoasa pustie a Sfântului Munte să ne apere. Căci am rămas atât de singuri pe acest pământ, ni s-au dus bătrânii, nimeni nu ne mai apară, decât Bunul Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Sfinții cei din Ceruri și cu Sfinții Îngeri. Dar avem atât de mare nevoie de preoți, de călugări, de ierarhi să ne apere și de noi între noi. Mai ales cei care au, familii, copii.

Din păcate, însă, cele mai mai mari și multe argumente în discuțiile cu necredincioșii sau chiar cu asupritorii noștri provin din comunicatele oficiale ale BOR. Cu ele l-au atacat chiar și pe ÎPS TEODOSIE!

Pentru numele lui Dumnezeu, toți cei care suntem dizidenți sau de altă părere cu forțele guvernamentale suntem urmăriți, monitorizați (acum și de de 20% din efectivele poliției în civil, dar și cu aportul “cetățeanului model”, instruit și încurajat la denunturi), amendați, amenințați, ostracizati, prigoniți. Cu atât mai mult cei care au copii. Vă dați seama ce greu e pentru aceia – inclusiv pentru cei necredincioși, dar cu puternice principii de libertate? Nici măcar biserica nu ne mai apară?! În timp ce se gudura pe lângă tot felul de progresisti, clericii noștri de top (cei mai mulți dintre ei) pe noi ne numesc habotnici, înșelați sau mândri (aduceți-vă aminte episodul lingurițe de unică folosință – linguriță care dacă nu ar fi existat vocile acestor “habotnici, înșelați și mândri – avea toate șansele să devină noua norma în post ortodoxie).

De asemenea, Biserica trebuie fără amânare să lucreze la aplanarea oricăror conflicte interioare și să se împace cu nepomenitorii (din care eu – de exemplu nu fac parte, dar pe care îi înțeleg foarte bine), să se lepede de toate ereziile, CMB-urile, si Taize-urile samd, în spatele cărora se afla chiar generatorii crizei actuale (și un copil de 7-8 ani vede asta). 

Altfel nu pot să nu constat adevărul absolut al cuvintelor Părintelui Nicolae Steinhardt, pe care le voi cita imediat. Dacă BOR și marea majoritate a clericilor nu își vor schimba fundamental atitudinea, atunci cu adevărat este lepădare și chiar apostazie. Simplii credincioși, nu pot face mare lucru, iar dacă unii dintre ei reușesc ceva, inclusiv dpdv legal totul rămâne ascuns, izolat (dar cu mare bucurie primit de Dumnezeu). Chiar a venit momentul să demonstreze ierarhia și clerul că ne sunt părinți și că ne iubesc. Altfel episodul Creta și alte căderi grave vor reprezenta un minuscul mizilic(greșeală gramaticală intenționată), în comparație cu ruperea între fii credincioși ai Bisericii și biserica administrativă. Însă indiferent situație, de statura duhovnicească și de funcția ocupată, toți trebuie să mărturisim, “Că cine se va rușinà de mine și de cuvintele mele, întru acest neam preacurvar și păcătos, și Fiul Omului se va rușinà de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinții Îngeri.” (Marcu 8,38). Oare sunt eu și noi toți în stare de asta? Numai mila lui Dumnezeu ne va salva, atât, căci cu adevărat toți am ajuns să fim netrebnici.

“FĂRĂ COMPROMISURI

«A te împotrivi» a-l ține pe NU în brațe – în sens moral și duhovnicesc – înseamnă a te hotărî la modul absolut și categoric să refuzi cea mai mică negociere cu vrăjmașul, chiar când (sau cu atât mai abitir când) acesta ia masca mieroasă a prietenului, a celui care «îți vrea binele»; a nu primi nimic de la diavol, nici cea mai mică influență, a nu accepta din capul locului să intri în dialog cu el. Este soluția fermității neclintite și consecvente, a încăpățânării celei bune, a bunului simț «țărănesc», a simplității omului credincios care nu se încurcă în artificii sofisticate și nu se lasă pradă fantasmelor, delirului, imaginației, ci care știe una și bună: «Nu pot să trădez!»”. Dar înţelepciunea? Nu-şi însuşeşte ea adagiul «capul plecat sabia nu-l taie?». Nu cred că înţelepciunea – care este mai bună decât pietrele preţioase şi locuieşte împreună cu prevederea şi stăpâneşte ştiinţa şi buna chibzuială – va fi propovăduit vreodată asemenea inepţie, care e şi falsă. Istoria ne arată că de nenumărate ori capetele plecate au fost tăiate, năpristan ori cu oarecare întârziere. (Istoria contemporană ne oferă pilda lui Karl Severing şi a social democraţilor germani care la 20 iulie 1932 au găsit de cuviinţă să aplice dubioasa zicală – consecinţele se cunosc). «Plecăciunea» (închinarea, cedarea, capitularea imediată) iscă – de data aceasta fără greş – alt rezultat: măreşte pretenţiile adversarului, îi dă acestuia un surplus de energie, de neruşinare, de tupeu. Totodată ea semnifică pasul dintâi pe calea unei înrobiri din ce în ce mai perfecte.

O lege inexorabilă se aplică în toate cazurile de cedare: neluptătorului i se va cere mereu altceva, va fi exploatat cu predilecţie, departe de a-şi fi asigurat liniştea va ajunge, ca şi consumatorul de stupefiante, la o stare de totală dependenţă şi-şi va sfârşi mizerabila viaţă ca sclav al unui gangster obraznic şi nesăţios, la consolidarea puterii căruia va fi contribuit şi el, victima.
Dar legea fundamentală a tărăşeniei (cine ar putea să o conteste?) sună tragic: într-adevăr, a rosti nu, a te împotrivi, implică asumarea unor riscuri grave şi o dispoziţie spirituală eroică: hotărârea de a-ţi hazarda viaţa mai bine decât a te lăsa ferecat în lanţuri mai mult sau mai puţin vizibile, a-ţi «pierde faţa», a merge de bună voia ta în piaţa unde se vând sclavi şi suflete moarte. (Căci batjocoritorul, «îmblânzitul», călcatul în picioare îşi păstrează trupul, sufletul desigur nu, sufletul se lasă păgubaş de atare soţ).

Ce înseamnă să ai „suflet politic?”

Înseamnă să nu fii tont, să nu te laşi îmbătat cu apă rece, să ştii să vezi, să simţi, să pricepi la iuţeală, să fii sensibil la microsemnale, să te doară de năpasta altora, să consideri problema pâinii aproapelui tău ca pe o datorie spirituală, iar nu ca pe o simplă problemă materială, să poţi oricând deveni — cum atât de frumos a spus Iorga — un om public în zilele de urgie.

Suflet politic? Vai de capul bărbatului care nu-l are şi mare pierdere, zău, nu era dacă nu se năştea. Asta-i criza cea mare: a pierit din conştiinţa oamenilor sufletul politic, au devenit nişte roboţi nătângi. Şi nişte laşi, sufletul politic presupune o doză minimală de curaj. Să punem capăt discriminării politicii. Să redevenim oameni cu suflet, minte şi niţică bărbăţie, adică oameni politici”. Cu cât îți merge mai rău, cu cât greutățile mai imense, cu cât ești mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică și rațională, cu cât cenușiul, întunericul și vâscosul se intensifică, se puhăvesc și se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât ești mai dornic de luptă și cunoști un simțământ (crescând) de inexplicabilă și covârșitoare euforie.

Virtutea personală a tiranului, oricât de incontestabilă, nu justifică tirania. Tiranul e un om absurd și lipsit de rușine. Nu îi e rușine să-și chinuie semenii. Calitățile personale n-au la oameni de felul acesta nicio valoare, sunt anihilate de păcatul strigator la cer al desființării libertății omului, de groaznicul pă¬cat al prefacerii semenilor în dobitoace; dobitoace, desigur, de vreme ce li se răpește principala însușire a duhului: libertatea.

Principalul în situații-limită este să nu înnebunești: nu izbutind să te faci auzit, ci rămânând zdravăn la minte duci mai departe moștenirea omului. De ce? Pentru că nebunia este contagioasă și pentru că orice regim totalitar este și nebun.

Soluția în fața injustițiilor e una singură: eroismul. Să nu taci, să vorbești, să lupți, să te afli în treabă. (Să nu-ți vezi de treburile tale, ci de treaba dreptății, care-i adevărata treabă a fiecăruia). Restul e verbalism, spaimă, nimicnicie. Nu ține nicio scuză, nicio explicație.” Părintele Nicolae Steinhardt