Reacţia credincioşilor ortodocşi participanţi la procesul electoral devine din ce în ce mai bizară pe zi ce trece. Fiindu-le propusă o problemă de opţiune politică relativ simplă, infinit mai simplă decât cea din turul I, majoritatea celor care şi-au manifestat public intenţia de a participa la vot se împiedică de raţiuni şi împrejurări complet străine de obiectivele noastre imediate.

Constat mai întâi de toate că, din lista celor 14 prezidenţiabili, au ajuns în turul II cele două extreme ale discursului religios. Niciunul dintre candidaţii turului I nu a avut un discurs religios mai asumat şi mai insistent decât Călin Georgescu (în termenii săi) şi nimeni dintre candidaţi nu reprezintă, sub aspectul poziţionării politice, o ameninţare mai deschis anti-clericală, anti-creştină şi (în termenii noştri) mai anti-naţională decât Elena Lasconi. Dacă Călin Georgescu a exasperat mare parte din electoratul secularizat cu referinţele sale la Dumnezeu şi credinţă/spiritualitate, Elena Lasconi a oripilat întreaga suflare creştină cu alinierea sa fără rest la dezideratele pederaştilor, străinilor şi avortatorilor.

Sub aspectul obiectivelor declarate de cei doi contracandidaţi, lucrurile se prezintă cu o claritate de care nu am avut parte niciodată. În acest moment niciunul dintre noi nu poate pretinde că nu ar şti sau că nu ar putea intui direcţia deciziei politice de adoptat de oricare dintre candidaţi, indiferent de domeniu: război, imigraţie, exploatarea resurselor naturale, protejarea capitalului românesc versus investiţii străine, garantarea drepturilor constituţionale, protejarea ethosului naţional, curriculum şcolar, terapii medicale şi integritatea corporală, identitate digitală etc.

Sub aspectul obiectivelor declarate, separarea este de o evidenţă orbitoare.

Ce putem spune despre palierul intenţiilor?

Dată fiind istoria politică recentă, electoratul este îndreptăţit să privească cu maximă circumspecţie oferta declarată a celor doi candidaţi şi să cerceteze, pe cât este posibil, şi palierul intenţiilor nedeclarate, a raţiunilor ascunse, a intereselor sau angajamentelor de nivel personal.

Dată fiind filiaţia politică a doamnei Elena Lasconi şi a traseului său electoral, precum şi sfera culturală şi familială în care s-a dezvoltat ca om politic, nu putem greşi speculând tot ce e mai rău pentru ortodoxie. Cred că este rezonabil să considerăm că, pusă în faţa unei alegeri, perspectiva anticreştină va prevala în toate situaţiile. În cazul domniei sale, avem de-a face cu o certitudine a răului care s-a vădit fără rezervă, s-a dat pe faţă fără dram de ruşine.

În cazul domnului Călin Georgescu o astfel de certitudine (spre bine sau spre rău) ne lipseşte. Sub aspectul obiectivelor declarate, Călin Georgescu bifează corect tot ce ne interesează. Discursul său este de o consecvenţă neîntâlnită în politica românească şi eu nu pot spune că l-am văzut pendulând în ceea ce a susţinut în ultimii 12 ani de când îl urmăresc. Dar sub aspectul bănuielilor rezonabile, şi mai ales al celor nerezonabile, profilul personal şi profesional al domnului Călin Georgescu lasă loc imaginarului pesimist-fatalist să zburde liber. De la natura convingerilor sale religioase, la afilierea la grupări oculte, la parcursul său profesional şi soluţiile sale politice, în toate aceste planuri speculaţiile abundă, de multe ori pe bună dreptate.

Cum judecăm?

Dacă în privinţa doamnei Lasconi avem o certitudine (a răului), apoi în cazul domnului Georgescu găsim o împovărătoare incertitudine. Şi aceasta este cu atât mai împovărătoare cu cât nu răul este mai probabil, ci binele este mai promiţător, mai articulat, mai asumat, chiar dacă nu neapărat şi convingător.

Aici cred că rezidă explicaţia caracterului bizar al poziţionărilor ortodocşilor care au ales să participe la procesul electoral. Niciodată nu am fost puşi în faţa unui astfel de examen, niciodată nu ni s-a propus o ofertă electorală atât de apropiată de dezideratele noastre sincere şi, dată fiind situaţia, ne regăsim într-o stare de stupefacţie şi nu ştim cum să cercetăm şi să judecăm.

De aceea, cei mai vocali dintre noi au ales să respingă cu totul promisiunea binelui, pe o gamă diversă de considerente: Călin Georgescu nu mărturiseşte o ortodoxie curată, Călin Georgescu nu condamnă decisiv masoneria, Călin Georgescu nu denunţă globalismul şi pilonii săi instituţionali, Călin Georgescu nu acuză Rusia, Călin Georgescu nu condamnă plandemia, Călin Georgescu nu dezvăluie pedofilia elitelor etc.

Ajunşi în acest punct mă simt dator să subliniez că am intrat pe tărâmul subiectivităţii. Mai întâi că am abandonat orice posibilă comparaţie cu competitoarea sa, Elena Lasconi, aflată într-un alt registru. Dar, mai important: măsura faptelor de încredinţare pe care le pretindem lui Călin Georgescu ţine de nesiguranţa fiecăruia, de neîncrederea în politică şi în oameni, ţine de (ne)înţelegerea realităţilor politice primare, de teama de viitor, de prudenţa celui fript şi care suflă acum şi în iaurt. Aici rezidă, după mintea mea, justificarea tribalismului ortodox pe care îl observăm zilele acestea.

Forul ortodox s-a spart în numeroase facţiuni agregate de unul sau mai multe motive pentru care respingem binele promis de Călin Georgescu (indiferent dacă (îl) votăm sau nu). Cu cât sunt mai intransigente şi mai peremptorii standardele noastre, cu atât mai hotărât respingem atât oferta pe care ne-o propune cât şi solicitarea sprijinului electoral.

Alţii dintre noi resping candidatura lui Călin Georgescu pe baza unui sâmbure de rău, pe care îl vedem crescând în viitor. Nici răul în sine (sâmburele) şi nici calea creşterii sale nu sunt certe, iar caracterul său probabil ne lasă mult spaţiu de luptă, de acţiune, de făptuire. Orişicum, argumentul sâmburelui de rău care va rodi este demn de luat în seamă pe baza experienţelor anterioare, când politicieni naţionalişti s-au detonat, trădând/schimbând tabăra.

Este rezonabilă bănuiala răului?

Eu unul nu am găsit suficiente elemente concrete ale răului care să mă aşeze în tabăra celor ce luptă împotriva lui Călin Georgescu, dar nici suficiente argumente (care vizează sistemul mai mult decât persoana) care să mă aducă la vot, chiar şi dacă ar câştiga doamna Lasconi. Finalmente, consider că minciuna sistemului politic este într-atât de otrăvitoare încât diferenţa de calitate între candidaţi rămâne fără consecinţe reale. Consider că votul nu doar că nu e o soluţie, ci că e contraproductiv şi că ne va provoca o nouă înfrângere.

Dar, în lipsa răului declarat, programat, previzibil, inevitabil, cred că ortodocşii care încă cred şi care participă la procesul electoral sunt ţinuţi să îi acorde sprijinul lui Călin Georgescu, să îi dea, să îi împrumute încrederea lor, să meargă cu el nu o milă ci două. Cei care rămân în afara procesului electoral, cred că ar fi mai câştigaţi dacă ar lupta împotriva minciunii de stat şi a sistemelor publice decât împotriva omului.

În ambele cazuri îndrăznesc a crede că am fi mai câştigaţi sufleteşte decât dacă ne-am otrăvi în bănuieli nedemne. În privinţa acuzaţiilor directe, eu unul l-am auzit/văzut pe Călin Georgescu mărturisind ortodox, închinându-se în biserică, participând la slujbe, postind, mărturisind, condamnând masoneria, elitele pedofile, minciuna climaterică, globalismul, plandemia, colonialismul. Mie, în alte împrejurări, mi-ar fi fost suficient.

Alinierea la ofensiva adversarilor

Evitarea tribalismului ar trebui să constituie o grijă de căpătâi pentru ortodocşi, prin menţinerea unui dialog onest şi prin tolerarea opiniilor distincte. Din păcate nu acesta este cazul, iar ceea ce se poate lesne observa este greşeala alinierii ortodocşilor contestatari ai lui Călin Georgescu la vectorul de atac iniţiat de adversarii noştri. Deşi Elena Lasconi reprezintă facţiunea minoritară sub aspect identitar, deşi convingerile sale politice se regăsesc la extrema spectrului politic şi sunt imediat contrare nouă, credincioşii ortodocşi îşi îndreaptă energia tocmai împotriva candidatului care li se adresează, mânaţi fiind de o presă vrăjmaşă.

Luptând împotriva lui Călin Georgescu, care nu poate fi perfect, ortodocşii fac jocul unui USR care, în caz de victorie, va domina un guvern de uniune naţională prin instrumentul puterii prezidenţiale. Curentul aşa-zis suveranist s-ar găsi într-o izolare totală, chiar cu 35% în Parlament, iar transformarea societăţii şi prigonirea noastră nu va întârzia o clipă. Mai mult, prin atitudinea dovedită, ortodocşii s-ar putea transforma într-un contingent electoral nereprezentabil politic, pentru că nimeni nu vrea să fie atacat/luptat chiar de cei al căror interes încearcă să îl reprezinte.

Sociologia violenţei dovedeşte că trecerea de la violenţe grave la atrocităţi se realizează doar atunci când grupul victimă este înfrânt decisiv, când nu mai există putere proprie şi nici voinţă de a o exercita. Mutatis mutandis, înfrângerile electorale pot produce efecte de o gravitate comparabilă.

Din acest motiv, pericolul catastrofal al victoriei doamnei Elena Lasconi nu este doar unul potenţial, ci ar marca o victorie politică totală asupra noastră.

Cum gestionează românii incertitudinea?

Situaţia în care ne regăsim îmi aminteşte despre o observaţie a deputatului Octavian Bădescu, un economist cu o veritabilă experienţă antreprenorială. Acesta consemna că românii, puşi în faţa unei alegeri pentru un efort care le-ar putea aduce un +3 pe termen mediu sau, în lipsa efortului, un -10 pe termen lung, vor opta pe loc pentru o pierdere de -4 ca să evite incertitudinea rezultatului, chiar dacă pierderea suplimentară de -10 rămâne în continuare probabilă.

Tipul acesta de fatalism, constatat anecdotic, reprezintă o realitate de care trebuie să ţinem seama şi cei credincioşi şi cei necredincioşi. Trebuie să învăţăm să muncim şi să ne jertfim pentru cei +3 şi să nu mai considerăm că acceptarea pe loc a unui -4 este o mărturisire de credinţă.

Pe de altă parte, cei care îşi găsesc liniştea sufletească păşind în afara show-ului electoral, oricât de tensionat şi de spectaculos ar fi scenariul, aceştia sunt chemaţi la alt tip de sacrificiu.

Translate page >>
3
0
Would love your thoughts, please comment.x
()
x