Campania electorală care tocmai s-a încheiat (formal) nu diferă de prototipul agitaţiilor politice care de obicei ocultează sau denaturează temele cruciale ale comunităţilor naţionale.
Acest prototip sau format de comunicare politică multi-canal generează partizanate punctuale pe care le reuneşte sub umbrela categorială generalistă-ideologică, aceea care este cea mai favorabilă schimbărilor sociale dorite de Putere.
Mai limpede: modalitatea în care noi „înţelegem şi descriem” categoriile ideologice şi clienţii lor politici reprezintă cel mai important instrument de control şi dirijare a societăţilor. Modul/modalitatea în care „descriem şi înţelegem” poate lumina şi limpezi sau, după cum arată Iurie Roşca, ne poate închide în veritabile cuşti şi capcane mentale, în ţarcuri cognitive şi intelectuale decuplate de Adevăr şi de Realitate.
Şi în România, campania electorală nu corespunde unui demers democratic de transfer autentic de Putere, ci unui proces de dirijare a percepţiilor şi atitudinilor în scopul sancţionarii simbolice (prin retragerea simpatiei) a reprezentanţilor unor partizanate. Puterea, nu poporul, este cea care aplică sancţiunile autentice, înăuntrul şi în afara cadrului electoral, de aceea, adesea, persoane damnate popular sunt „sancţionate” prin promovare sau re-valorizare, indiferent de gradul de simpatie publică. Totodată, singură, simpatia populară te poate transforma în ţintă şi victimă a Puterii.
Alegerile sunt un format de extracţie a legitimităţii sociale pentru un curs al schimbării despre care ni se spune că este implacabil, dar jalonat de mize şi de evenimente mărunte. Este important ca mizele mărunte, precum competiţia electorală, să fie recunoscute ca atare şi puse în valoare fără a plăti un preţ prea mare.
Din acest motiv, distincţia suveranist-europenist rămâne la periferia utilităţii intelectuale, reprezentând simple etichete electorale de uz limitat care ajung să compromită însăşi ideea primară care le animă. Prin urmare, riscul ca „suveranismul” să ducă în derizoriu ideea de „suveranitate” este unul mare, după cum tradiţionalistul, progresistul, naţionalistul şamd.
Cu toate acestea, este important de reţinut că, de unii singuri, nu ne putem extrage din acest joc prin neparticipare sau prin decuplare civică ori politică, deoarece neparticiparea însăşi este valorificată în interiorul sistemului social.
Neparticiparea individuală poate avea utilitate momentană ca prim pas de re-aşezare sufletească, de dumirire, de deschidere a altor perspective de înţelegere, de imaginare a unor alte căi de acţiune individuală sau colectivă. Neparticiparea individuală pe termen lung la viaţa cetăţii poate conduce la o veritabilă îngropare a talantului.
Neparticiparea colectivă este altceva decât suma neparticipărilor individuale, chiar opusă acestora. Mai mult, la neparticipare colectivă cu sens şi rost nu se poate ajunge prin decuplări individuale, ci prin participare, efort susţinut şi lucrare individuală intenţionată. Altfel, vorbim despre abandon, resemnare şi chiar deznădejde.
Tot ceea ce este bun şi folositor la nivel colectiv presupune participare intenţionată, efort şi sacrificiu; nimic durabil nu este rodul întâmplării.
Miza politică reală rămâne eliberarea din cadrul ideologic care fixează modul în care descriem şi înţelegem Realitatea şi Puterea, după care urmează recâştigarea capacităţii de Decizie şi de Acţiune.
În acest punct, reamintesc importanta distincţie între Realitate (suma percepţiilor individuale şi colective) şi Adevăr, care pentru credincioşi este Unul singur.
Miza războiului mediatic şi cultural este Realitatea, este reprezentată de modificarea şi transformarea percepţiilor, de îndepărtarea individuală şi colectivă de ceea ce este obiectiv, material şi factual în existenţa noastră, de ancora noastră către Creaţie ca instrument de (re)cunoaştere a Creatorului, motiv pentru care massmedia abuzează de instrumentul minciunii, în toate formele sale.
Prin războiul mediatic dus împotriva noastră pe tărâmul matrix-ului electoral se urmăreşte o veritabilă substituire de realitate şi un transfer, o transportare într-o lume virtuală, ancorată sau nu în sfera digitală, antihristică.
Centrul focal al războiului împotriva Realităţii este împiedicarea numirii cu claritate a vrăjmaşului, duşmanului, inamicului, adversarului. Cunoaşterea duşmanului şi numirea lui este decisivă. Cât timp nu pot numi vrăjmaşul, nu pot iubi vrăjmaşul. Numai iubirea vrăjmaşului este mântuitoare, în vreme ce numirea vrăjmaşului, singură, este primejdioasă.
Miza vieţii duhovniceşti este despătimirea şi unirea cu Adevărul, cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în interiorul acestei lumi cangrenate de minciună, de false Realităţi şi de Puteri văzute şi oculte, fără să fim sau să devenim fii ai ei. Miza este să ştim să îl alegem şi să rămânem cu Hristos în mijlocul tuturor ispitelor lumii căzute. Aceasta corespunde unui angajament conştient, unei lucrări în lume, fără a fi părtaş lumii.
În tot acest context, miza electorală rămâne una importantă pe moment, dar măruntă în ansamblul străduinţelor noastre pentru mântuire. Miza electorală arată înspre o direcţie mai sănătoasă decât cealaltă, deşi destinaţia s-ar putea să fie identică. Chiar şi aşa, o alegere mai puţin greşită nu este fără valoare, chiar dacă nu e hotărâtoare pentru mântuire.
Absenţa unor teme şi dezbateri esenţiale trădează caracterul superficial, dacă nu butaforic, falsificat, al competiţiei electorale.
Un exemplu grăitor, între altele, ar fi neluarea în discuţie, deloc, a subiectului bancar faţă de care statul a cedat cea mai importantă componentă a suveranităţii sale. Banii sunt o resursă instrumentală primară, alături de populaţie, de tehnologie, de hrană, apă şi energie. Or, banii sunt creaţi de bănci, nu de stat, nu de Guvern, de Ministerul de Finanţe, nu de Băncile Naţionale ale ţărilor şi imperiilor actuale.
Cartelul bancar în componenta sa văzută şi nevăzută domină în raport de putere toate celelate dependenţe, inclusiv cele de natură geopolitică. Faţă de Cartelul Bancar a fost edificată o situaţie de subjugare individuală şi colectivă care este incomparabilă în amploare cu cea admisă, concedată Uniunii Europene, Partenerului Strategic sau organismelor internaţionale.
Minciuna care protejează integritatea puterii financiar-bancare este absolut inchestionabilă, atât din pricina complexităţii subiectului cât şi a repercusiunilor aferente.
Or, cum arată Iurie Roşca în prelegerile sale: financiarul domină economicul, economicul domină politicul, politicul domină statul, iar statul subjugă. Tot Iurie Roşca insistă şi convinge că, la vârf, şi financiarul, şi economicul, şi politicul sunt dominate de satanic, în multiplele sale variante. Personal, nu am dubiu că aşa este.
Să admitem însă că, în acest moment, ameninţarea războiului scuză abordarea şi aprofundarea temelor electorale colaterale. Dar această împrejurare nu scuză orbirea noastră auto-indusă pe subiectele arzătoare, decisive pentru libertatea noastră.
Acesta este contextul în care suntem chemaţi să comitem un gest electoral care se aseamănă mai degrabă cu o aruncare a zarului la iarmarocul duminical decât cu o în-sărcinare cu îndatoriri vitale şi o în-semnare cu Putere.
Dar, după cum am spus, alegerea mai puţin greşită nu este deloc fără valoare!
La adăpostul freamătului electoral suntem martorii unui asalt frontal împotriva afirmației că în România s-a produs o lovitură de stat.
Comunicarea strategică a regimului oligarhic interpretează prezența mare la vot (și a diasporei) ca pe o (cică!) legitimare a scrutinului de azi și (cică!) o recunoaștere a caracterului de alegeri prezidențiale libere.
De asemenea, situl antinaționalist G4media preia la încheierea campaniei electorale două produse media „servite”. Mă refer la acele articole scrise în presa din străinătate pentru a influența opinia publică națională, valorificând ascendentul pe care societatea românească a fost dresată să îl recunoască occidentului.
Manevra a fost folosită intens în perioada acelui băsescu, Cotidianul descoperind o întreagă rețea de jurnaliști străini stipendiați prin Institutul Cultural Român pentru a scrie despre România în termeni utili regimului de atunci.
Așadar, G4Media reia efortul de a circumscrie post factumlovitura de stat din decembrie 2024 unui demers (cică!) excepțional și legitim de a contracara o ingerință rusească.
La fel de important, ideea că regimul oligarhic românesc ar fi dat o veritabilă lovitură de stateste atribuită , de asemenea, ingerințelor rusești care urmăresc (cică!) șubrezirea încrederii românilor în democrație. De la G4media, suprapunerea „loviturii de stat” peste trădătorii putiniști este dispersată pe numeroase canale antinaționaliste.
Pe Facebook abundau până ieri mesajele care cer pedepsirea celor care vorbesc sau scriu despre lovitura de stat.
Este invocată periclitarea securității naționale, sunt lăudate descinderile mascaților și arestările deja dispuse, și sunt deplânse isteric rarele aparente concesii (precum eliberarea lui bogpr sau înlocuirea arestului cu măsura controlului judiciar).
Au fost șterse materiale sau eliminate cu totul conturi social-media aparținând unor personalități precum Adrian Severin, Ion Cristoiu, Marius Tucă, Mirel Curea șa care au făcut vorbire despre lovitura de stat aplicată de oligarhia românească (și nu doar) împotriva suveranității poporului.
Această din urmă chestiune a fost reținută și în singura hotărâre judecătorească, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, care a avut curajul să analizeze fondul chestiunilor colportate de materiale precum cele din G4Media, hotărâre judecătorească ce a reținut în considerentele sale împrejurarea că voința electorală populară a fost nelegal și netemeinic anulată de un organism fără competență și apoi înlocuită cu o persoană desemnată și nealeasă.
Această hotărâre a fost la rândul său anulată ostentativ prin una dintre cele mai scandaloase abuzuri procedurale comise vreodată (dintre multe altele) de ÎCCJ, înainte de expirarea termenului de declarare a căilor de atac, fără ca dosarul să fi fost transmis de la instanța de fond, partea fiind citată fără a i se comunica recursurile parchetului și pârâtei, cu doar 28 de minute întainte de strigarea cauzei, deși locuiește la zeci de km distanță.
Despre faptul că în România s-a dat o lovitură de stat au vorbit explicit și repetat finaliștii turului 2, principalii conducători și reprezentanți ai partidelor de opoziție, parlamentare și neparlamentare, numeroși activiști civici și sindicali.
Cu toate acestea se observă un efort de sugrumare mediatică și reputațională a vocilor care mențin în atenția publicului această problematică, mai ales a acelor voci care leagă indisolubil chestiunea loviturii de stat de legitimitatea unor alegeri organizate chiar de către puciști, precum și acelor voci subsumate curentului „Turul 2, înapoi!” care militează pentru pedepsirea severă și extinsă până la complicitățile de ordin secundar a puciștilor.
Acest efort de sugrumare mediatică și reputațională se manifestă prin campanii de etichetare și defăimare (extremiști, putiniști) care se desfășoară în tandem cu o campanie de represiune judiciară abuzivă față de personalități afiliate curentului naționalist.
Descinderile cu mascații, perchezițiile, internările la psihiatrie, amenzile contravenționale înzecite, reținerile, tracasările în public și la domiciliu de către poliție și jandarmerie, conducerea la secție pentru avertizarea vizând mesajele politice, hărțuirea angajatorului sau de către angajatorul sesizat de forțele represive, arestările la domiciliu și în centrele de arest pentru infractori de drept comun, toate acestea s-au aplicat în raport de încadrări juridice care sancționează discursul politic, convingeri naționaliste sau opinii despre istoria românilor, nu infracțiuni de drept comun.
Opțiunile politice indezirabile sunt tratate cu pușcăria, deși pluralismul politic este principiu constituțional. La fel sunt și interzicerea oricărui tip de cenzură precum și interzicerea suprimării publicațiilor. Interzicerea colonizării cu populații străine, asemenea.
Potrivit Constituției, în ipoteza conflictului sau concurenței între norma constituțională și legislația europeană/tratatele internaționale, vor prevala dispozițiile cele mai favorabile drepturilor și libertăților cetățenești.
Statul român este, în viziunea constituantului, stat de drept, național, independent, suveran.
Aceste repere constituționale trebuie apărate și operaționalizate de instituțiile statului român, în mod exclusiv, sancționând orice intenție de a exercita suveranitatea în nume propriu sau de a deturna instrumentele puterii publice de către organizații a căror activitate are caracter secret.
Cunoaștem din lucrările constituantei și din interviurile constituționalistului Antonie Iorgovan că această prevedere vizează organizațiile francmasonice care au ajuns să opereze la vedere și în profunzime în serviciile de informații, armată, justiție, politică, economie, media și cultură.
Parchetele militare cu competență exclusivă asigură impunitatea de facto pentru serviciile secrete militarizate, coloana vertebrală a regimului oligarhic din România.
În țara unde prim-miniștri, miniștri, șefi de partide, descendenți ai familiei regale, prefecți și președinți de consilii județene au fost citați cu mandate de aducere executate de jandarmi și târâți prin ghenele justiției ordinare , orice securist (sau colaborator acoperit cu grad și legitimație militară) este salvgardat și pus sub pavăza impunității justiției militare.
La adăpostul impunității securiștilor s-au dezvoltat alte subculturi ale impunității masonice sau politice, ori judiciare, tutelate din exteriorul țării.
Îndoielile sau afirmațiile vizând manifestarea puterii occidentului sau a puterii evreiești produc decăderea din drepturile electorale și eliminarea/împiedicarea ocupării funcțiilor publice sau de demnitate publică, chiar fără hotărâre judecătorească. Răspunderea politică este imprescriptibilă și, pentru cazul interesului evreiesc, actuală în veac, pentru multiple generații.
Afirmația că în România a fost dată o lovitură de stat urmează a deveni următorul motiv de declasare politică, de decădere extrajudiciară din drepturile electorale.
Securiștii domină CSAT prin formalismul activităților și prin cutuma ascendentului instituțiilor de forță. CSAT uzurpă deodată și funcția parlamentară și pe cea guvernamentală într-un sistem complicat și fluid de subordonări, dependențe, frici și datorii.
Lovitura de stat din decembrie a folosit pe deplin acest instrumentar instituțional și para-instituțional, neconstituțional în literă sau în spirit.
Astăzi, massmedia antinațională și triburile culturale emanate din regimul oligarhic mutilează prin violență, minciună și amenințare realitatea politică (fac deodată gaslighting și bullying ).
Presiunea dă roade; multe voci se repliază: a fost o greșeală, un abuz cumplit dar parcă nu o lovitură de stat; parcă e în linia abuzurilor obișnuite; ce așteptări să avem; să fim realiști!
Inclusiv unii din tabăra noastră, care ar fi preferat anularea votului, forțează concluzii nefondate precum că prezentarea împreună la vot a binomului CG+GS infirmă teoria „loviturii de stat” întrucât prin aceasta s-ar „legitima alegerile”.
În acest caz, și în altele asemănătoare, vorbim însă de adversitatea deschisă provocată de comportamentul neloial și viclean al lui George Simion, adversitate care nu se poate vindeca de la sine, prin simpla trecere a timpului. Cazurile Aurelian Popa, Claudiu Târziu sau Mihail Albișteanu sunt printre cele mai vizibile.
Și pentru intransigenți și pentru temători se ridică întrebarea pașilor viitori, dincolo de procedura electorală de moment care, previzibil, va produce un guvern „de uniune națională” prin care regimul oligarhic pe care noi credem că îl repudiem prin vot ne va dicta condițiile austerității și va continua escaladarea tensiunilor militare și genera prilejurile aruncării în război.
Suveraniștii substituie pe naționaliști într-un act de iluzionism politic de manual. Temele naționale (naționaliste?) sunt refasonate, aduse la zi, parodiate și compromise.
Au lipsit cu totul discuțiile despre invazia imigraționistă cu populații asiatice, arabe, africane deja la limita suportabilității în București și marile orașe.
Aservirea digitală, înrobirea economică și declasarea statutului politic sunt considerate mofturi minore.
Distrugerea intenționată a justiției prin cultivarea spiritului de castă, impunitatea chiar și pentru abuzuri scandaloase, neanentizarea Grefei Judiciare și substituirea autorității grefei cu controlul securist al conducerii instanțelor, sunt considerate ireparabile.
Autoritatea spirituală și datoria călăuzirii morale de către ierarhii Bisericii sunt deflectate intenționat și lipsite de forță umană utilă. În Biserică pur și simplu nu (mai) ai cu cine.
Toate acestea, superficial atinse, reprezintă împrejurările obiective ale Loviturii de stat.
Este crucial să le înțelegem ca atare întrucât, în caz contrar, contralovitura de stat despre care amintea Adrian Severin, între alții, nu se poate produce.
Pentru specificul contextual al loviturii de stat din decembrie, contra-lovitura de stat nu poate surveni decât sub forma unui efort intens de re-constituționalizare a instituțiilor și autorităților publice, de democratizare a societății, de pedepsire severă a vinovaților.
Asaltul împotriva afirmației că s-a dat o lovitură de stat urmărește împiedicarea acestui proiect de țară: re-constituționalizarea instituțiilor, statului, societății.
Se consideră oportună „depășirea momentului anulării alegerilor”; așa cum am trecut de la propaganda Covid la propaganda SlavaUcraina, se dorește trecerea de la propaganda anulării excepționale a alegerilor din pricina ingerinței rusești la propaganda catastrofei economice, austerității și guvernului de uniune națională.
Lovitura de stat și pedepsirea vinovaților jenează translatarea lină către noua paradigmă propagandistică, de aceea asaltul și sugrumarea mediatică și reputațională din aceste zile.
Din păcate, refondarea statului, re-constituționalizarea în interiorul actualei Constituții ori prin revenirea la varianta sa din 1991, impun recunoașterea realității „loviturii de stat” survenită în 1989 și epuizată în decembrie 2024.
Fără această realizare și asumare vom continua să rătăcim în deșert.
Ideea nerecunoaşterii alegerilor prezidenţiale din mai 2025 a răsărit simultan din mai multe medii.
În funcţie de riscul perceput de către regimul aflat la putere în România, pericolul nerecunoaşterii alegerilor de către Statele Unite ale Americii se distinge în mod deosebit. Nu consider că această apreciere este greşită, dimpotrivă. Nerecunoaşterea de către Statele Unite ale Americii a legitimităţii conducătorului statului ne-ar trimite în faliment şi, potrivit unor voci credibile, pe un curs de dezmembrare teritorială.
Apoi, presa progresistă din România dă ca fiind sigură nerecunoaşterea alegerilor prezidenţiale de către Federaţia Rusă, stat care a emis prin reprezentanţi de vârf opinii critice vizând evoluţia vieţii noastre politice din ultimul an. În acelaşi front, sunt alăturate şi unele state care fac parte din BRICS, aliaţii apropiaţi ai Federaţiei Ruse pe scena politică internaţională.
În fine, în linia unor tribalisme europene străvezii, dacă alegerile ar fi câştigate zdrobitor de un reprezentant al naţionalismului românesc, suntem preveniţi că nici Uniunea Europeană nu ar accepta rezultatul votului popular şi că Bruxelul ne-ar plasa într-o carantină izolaţionistă.
Cine mai lipseşte din enumerare?
De observat că problema nerecunoaşterii alegerilor din România este circumscrisă cu insistenţă sferei politicii externe, deşi vocile celor care îndeamnă la boicotarea ciclului electoral, la neparticiparea, nesprijinirea, nevalidarea loviturii de stat sunt îndeosebi numeroase.
Dintre cei despre care se preconizează că nu vor recunoaşte alegerile din România, distinct de cei enumeraţi anterior, lipseşte, în mod evident, poporul român.
Acest lucru nu este întâmplător. Segmentul de electorat care nu doreşte să participe la alegeri este unul activ şi în curs de agregare.
Primul pas
Conferinţa de astăzi, pentru care am pregătit acest text, este unul dintre exemplele de consolidare a unei mişcări politice. Faptul că a fost necesară închirierea succesivă a trei săli de conferinţă, rezervarea fiind anulată deşi au fost semnate contracte şi achitate sumele prestabilite, precum şi faptul că întâlnirea de astăzi a fost necesar să fie organizată în condiţii de semi-clandestinitate, dovedesc voinţa regimului de putere din România de a împiedica vehicularea şi dezvoltarea acelor convingeri care îi contestă legitimitatea şi care cer imperativ pedepsirea severă a celor ce se fac vinovaţi de distrugerea regimului democratic din România (aşa imperfect cum era).
Organizatorii conferinţei au cerut participanţilor să-şi imagineze soluţiile juridice, legislative şi politice necesare pentru refondarea statului de drept, fără a se concentra disproporţionat asupra participării la alegerile de duminică.
În acest scop, au fost dezbătute chestiuni de fond în câteva şedinţe Zoom şi pe mai multe grupuri dedicate organizării răspunsului popular faţă de lovitura de stat şi faţă de instituirea în România a regimului hibrid de guvernare.
Soluţii juridice
Sub fanionul soluţiilor juridice au fost propuse mai multe acţiuni în instanţă care să vizeze anularea actelor subsecvente momentului expirării mandatului prezidenţial.
În fapt, preşedintele Klaus Iohannis a rămas în funcţie după data de 21 decembrie 2024, numind în timpul uzurpării funcţiei prezidenţiale Guvernul şi Prim-ministrul acum aflaţi la Palatul Victoria. Guvernul actual, care a fost numit în funcţie de un uzurpator al funcţiei de Preşedinte a emis actele normative care organizează alegerile din mai, atât sub aspectul candidaturilor cât şi sub cel al campaniei electorale.
Vom vedea mai târziu că nici candidaturile şi nici campania electorală nu sunt libere, caracter obligatoriu din perspectivă constituţională dar şi din perspectiva relaţiilor internaţionale.
Soluţii legislative
În mod evident, se impune modificarea legii de funcţionare şi organizare a Curţii Constituţionale a României, apoi a legii privind alegerea Preşedintelui României, cu scopul de a bloca interferenţa Curţii Constituţionale în afara procedurii electorale explicit prevăzută de lege. A fost propusă inclusiv desfiinţarea Curţii Constituţionale a României, aspect ce ţine de reforma constituţională.
Faţă de compromiterea iremediabilă a sistemului judiciar, printr-o serie de abuzuri de neconceput pentru practicienii dreptului din România, propun reconsiderarea legiferării unui nou statut pentru Grefa Judiciară, care să protejeze pe grefierii care ar fi ales să nu participe la butaforiile dictate din înăuntrul şi din afara sistemului.
Rolul istoric al grefierului a fost de a reprezenta o contramăsură în timp real la abuzurile pe care magistratul cauzei le-ar putea comite profitând de urgenţa cauzei, de efectele ireversibile şi de împrejurări concrete ce nu mai pot fi reparate în calea de atac. Lipsa contrasemnăturii grefierului pe orice act procesual (mai puţin rezultatul deliberării) conduce la nulitatea absolută a actului. Refondarea Grefei Judiciare ar proteja magistraţii corecţi şi ar disipa presiunea din interiorul sistemului şi din afara sa, de pe judecător spre/asupra unui colectiv de profesionişti ai dreptului a căror carieră este gestionată distinct faţă de cea a magistraţilor.
O nouă Constituţie?
Nu în ultimul rând, se apreciază necesară adoptarea unei noi Constituţii, având în vedere că gradul de siluire a prezentului acord constituţional împiedică renaşterea României, chiar şi în condiţiile unor reforme constituţionale parţiale.
Consider că această propunere este cu totul şi totul periculoasă şi inoportună în actualul context politic. O nouă Constituţie adoptată de reprezentanţii regimului care a îngropat-o pe cea actuală nu ar conduce la făurirea unui viitor încurajator, dimpotrivă, ar compromite şi acest instrument esenţial de reconstrucţie statală, poate chiar ar diminua standardul de libertate consfinţit astăzi.
O discuţie separată poate privi revenirea la Constituţia din anul 1991, repudiind modificările din anul 2003 care au aşezat dreptul european deasupra celui intern naţional (inclusiv la nivel constituţional), au permis înstrăinarea fondului funciar, cedarea suveranităţii în chestiuni cheie, nemaipomenind că au servit drept pretext pentru ca CCR să introducă cu de la sine putere un examen de europenism al convingerilor şi opiniilor politice pentru candidaţii la funcţiile publice, însuşindu-şi o prerogativă absolut arbitrară şi incompatibilă cu statul de drept.
Alegeri prezidenţiale sau proceduri electorale?
Într-una din discuţiile avute în grupul de organizare am opinat în sensul că Alegerile din 4-18 mai 2025 nu sunt propriu-zis alegeri prezidenţiale, deşi sunt astfel denumite. Am opinat că avem de-a face cu o categorie de *proceduri electorale* menite să detensioneze societatea și să legitimeze autoritatea noului regim instituit după anularea anti-legală a alegerilor anterioare.
Consider important de înţeles faptul că alegerile prezindenţiale reprezintă un ansamblu de proceduri electorale, precum şi efectele acestora în corpul electoral (asupra poporului cu drept de vot), care conduc la alegerea în funcţia de Preşedinte al României al celui mai popular candidat, liber să se înscrie în competiţie şi liber să-şi comunice mesajul atât direct cât şi indirect.
Comunicarea indirectă vizează emulaţia electorală, entuziasmul şi amorsarea emoţională a majorităţii astfel încât să îşi dorească sau să accepte schimbări de esenţa şi centralitatea politicilor publice, inclusiv la nivel constituţional şi de politică internaţională, nu doar ajustări minore.
Controlul strict al *mesajului electoral*, cenzurarea abundentă, reducerea acestuia la o sumă de propagatori etichetaţi ca fiind „actori politici” şi ameninţarea cu sancţiuni de o mărime însutită contravenţiilor obişnuite inhibă emulaţia electorală şi, finalmente, împiedică exercitarea firească a drepturilor electorale.
Acestea nu se reduc la dreptul de a ştampila un buletin de vot, ci includ şi dreptul de propagandă politică, de contribuţie directă la efortul electoral, de participare partizană sau nepartizană la dezbaterea publică şamd.
Ce sunt procedurile electorale?
În lipsa libertăţii candidaturilor şi în lipsa libertăţii campaniei electorale, avem de-a face cu proceduri electorale (pe scară largă) care constau în esenţă în instituirea şi organizarea unei masive birocraţii electorale care ocultează absenţa elementelor de fond menite să asigure legitimitatea rezultatului electoral.
Subiecte precum: detaliile gestiunii financiare a fondurilor electorale, condiţiile de formă ale materialului electoral, reacţiile faţă de cenzurarea unui mesaj sau altul, centralitatea activităţii BEC în atenţia publică şi în programul massmedia, apeluri repetate la cenzură, eliminare, sancţionarea unor mesaje, idei sau persoane, şi încă altele, colmatează cu furaj informaţional canalele de comunicare, denaturând ierarhia chestiunilor de importanţă pentru corpul electoral.
Scopul acestei imense birocraţii electorale, tarată de păcatele tuturor birocraţiilor însetate să-şi extindă prerogativele şi privilegiile, este menţinerea status quo-ului, exact chestiunea infirmată prin votul surpriză din luna noiembrie.
Procedurile electorale şi masiva birocraţie creată pentru a acoperi goliciunea de legitimitate nu doresc nimic altceva decât a conceda autoritatea funcţiei prezidenţiale către reprezentantul ales de către oligarhia care conduce în mod real România.
Cine conduce România?
Unul dintre candidaţii respinşi nelegal de regimul hibrid din ciclul electoral din luna noiembrie 2024 este preotul Ciprian Romeo Mega, cel care a dezvăluit împrejurarea că în Parlamentul României politica legislativă se stabileşte în Loja masonică „Alexandru Ioan Cuza”, care numără peste 400 de membri, majoritatea parlamentari.
În esenţă, regimul oligarhic din România este circumscris organizaţiilor francmasonice, care integrează atât puterile executivă, legislativă şi judecătorească, dar şi ierarhia forţelor de ordine şi de securitate, puterea economică, mediatică şi culturală.
În interiorul acestui regim oligarhic supra-naţional se desfăşoară competiţii şi lupte de putere care sunt mai relevante pentru competiţia prezidenţială decât votul popular.
Acesta din urmă nu mai are rolul de mandatare, de delegare a suveranităţii personale în scopul reprezentării politice, ci are rol de exprimare a preferinţei faţă de un mit electoral sau faţă de altul, sub multiplele sale forme de manifestare.
Cât mai contează votul?
Valoarea votului este cea recunoscută de oligarhia aflată la putere. La nevoie, aşa cum am văzut, votul nostru poate să nu valoreze nimic.
Dar, deşi votul nu (mai?) reprezintă gestul de desemnare a unui reprezentant de către fiecare cetăţean român care îşi deleagă în cadrul constituţional puterea şi suveranitatea personală, votul continuă să poarte valoarea necesară confirmării alegerilor decise de către oligarhia regimului hibrid.
Cu alte cuvinte, votul nostru nu mai alege Preşedintele României, dar contează pentru cei de la putere ca instrument de recunoaştere a alegerii candidaţilor lor. Acest lucru nu este fără însemnătate, dimpotrivă. Cei care ne-au anulat votul autentic au nevoie de participarea noastră pentru a determina acceptarea rezultatului orchestrat de aceştia abuzând procedura scrutinului prezidenţial.
Cum putem vota în folosul nostru?
Trebuie să facem distincţia între votul prezidenţial şi votul reacţionar. Deşi gestul de a vota este unitar, semnificaţiile sale pot fi multiple. Votul prezidenţial se referă la alegerea liberă a Preşedintelui României; din decembrie anul trecut, votul prezidenţial ne este refuzat.
Votul reacţionar reprezintă un gest electoral de participare la procedurile electorale instituite de puterea de stat, dar în scopul exprimării unei împotriviri faţă de aceasta. Deşi votul reacţionar vizează numele unui candidat, semnificaţia sa este de a confirma un set de idei sau de convingeri care sunt asociate electoratului acelui candidat.
Votul reacţionar este acordat celui care se angajează să lupte împotriva oligarhiei de la putere, nu celui care ar fi cel mai bun Preşedinte al României. Votul reacţionar se acordă doar în condiţiile unui plan cunoscut şi, mai ales, sub coordonarea unui lider recunoscut în tabăra noastră. Fără plan şi fără lider, votul reacţionar va fi folosit de stat ca sursă de legitimare şi îl va califica aşa cum îi va conveni.
Boicot?
După cum spuneam, un număr mare de persoane refuză să voteze deoarece sunt conştiente că gestul lor nu va cântări drept vot pentru prezidenţiale.
În acelaşi timp, mulţi greşim invocând faptul că prin participarea la vot am participa Lovitura de stat, am legitima Lovitura de stat, am valida regimul oligarhic de la putere.
Acest regim oligarhic este integral ilegitim, fiind numit la putere de un preşedinte uzurpator sau acceptând ca preşedintele uzurpator să rămână la putere şi după momentul expirării mandatului său. Pe cale de consicinţă, şi alegerile organizate de acest regim sunt ilegitime şi, prin urmare, s-ar impune boicotul.
În prealabil trebuie spus că dacă nu ne numărăm între cei care au complotat cu Enache, Ciolacu şi Iohannis (secondaţi de securişti) pentru anularea alegerilor, atunci nu putem spune că am participat sau că participăm a lovitura de stat.
De asemenea, nu putem spune că legitimăm o lovitură de stat în lipsa unui gest de afirmare explicită a validităţii şi legitimităţii acestora. Atunci când vorbim despre rău, complicitatea faţă de un rău explicit trebuie să aibă, de asemenea, o natură explicită.
Este până la un punct condamnabilă tăcerea în faţa răului, dar aceasta nu poate fi prezumată spre rău ci, la fel de bine, poate fi considerată o pregătire în săvârşirea binelui, după putere.
Boicot plus vot reacţionar
Trăgând linia, observăm că linia de demarcaţie apare între, pe de o parte, cei care votează considerând că e drept să învestească un candidat în funcţia de Preşedinte al României şi, pe de altă parte, între cei care dau un vot reacţionar alături de cei care aleg boicotul. Grăniţuirea se face pe hotarul acceptării sau respingerii anulării Turului 2.
Reţinem aşadar că în tabăra naţionalistă este prezent un pluralism politic stratificat pe trei paliere:
– Electoratul singurului candidat suveranist admis de regimul oligarhic care dau un vot deplin (cei 14% din turul I care şi-l doresc şi Preşedinte);
– Electoratul care ar prefera un alt candidat interzis în funcţia de Preşedinte, dar care dau un vot reacţionar pentru cel care promite sacrificiu şi luptă pentru alegeri libere anticipate;
– Electoratul care nu participă la vot ci se angajează în alte demersuri de iniţiere sau de sprijinire a unui pol politic şi civic reacţionar.
Cum voi proceda eu?
Aduc în discuţie cazul meu întrucât introduc un criteriu pe care îl consider pertinent pentru lupta noastră.
Sunt adeptul ideii de boicot din pricina faptului că niciunul dintre candidaţii îngăduiţi de regimul oligarhic să participe la alegerile din mai 2025 nu s-ar califica pentru primirea votului reacţionar, necum cel prezidenţial.
Cu toate acestea, voi participa la vot şi voi da votul reacţionar candidatului suveranist sprijinit manifest de câteva persoane cărora le recunosc influenţa morală şi intelectuală asupra mea, până dincolo de voia mea. Pentru mine un astfel de nume este profesorul Corvin Lupu, căruia i se adaugă şi alte personalităţi care au aderat la Grupul pentru România (a se vedea https://geopolitika.ro/articles/grupul-pentru-romania-comunicatul-nr-41/).
Din punctul de vedere al organizării frontului naţionalist, recunoaşterea unei influenţe dincolo de hotărnicia voii proprii este esenţială. Chiar dacă eu unul aş fi ales o altă conduită, apelul public din partea unei persoane căruia îi recunosc un statut deosebit în inima mea are precedenţă faţă de propria mea dorinţă, convingere, hotărâre.
În lipsa recunoaşterii în forul interior de către naţionaliştii români a unui astfel de ascendent, rezistenţa va rămâne pulverizată, fragmentată. Pe de altă parte, destăinuirea numelui personalităţilor cu un astfel de ascendent produce o ierarhizare naturală şi ajută la operaţionalizarea demersurilor de luptă.
Cum învingem pasivitatea şi indiferenţa?
Din nefericire, nu există nicio altă cale în afară de purtarea sarcinilor unii altora. Efortul depus de cei care se angajează în lupta pentru eliberarea de sub jugul oligarhiei ilegitime care s-a înstăpânit pe statul român este datorat disproporţionat de cei cu inimă bună şi cu nădejde în ajutorul lui Dumnezeu.
Scuza des întâlnită că e nevoie mai întâi de agregare a unei mase critice sau chiar a unei majorităţi, este absolut contraproductivă.
Iniţial este vorba despre jertfă în afara oricărei rezonabile raţionalizări omeneşti, jertfă orientată spre folosul şi slujirea semenilor, chiar dacă per ansamblu aceştia o vor respinge, o vor discredita. Un astfel de sacrificiu aduce roade în timp.
Probleme practice pentru nerecunoaşterea alegerilor
Întrucât invariabil discuţiile despre boicot ajung la subiectul nerecunoaşterii rezultatului alegerilor şi se îndrepată către constituirea unor instituţii paralele, chiar în exil, simt nevoia să îi previn pe simpatizanţii acestor convingeri că o astfel de opţiune presupune o determinare care nu este neapărat specifică românilor.
Aceste iniţiative presupun lansarea persoanelor aderente pe un traseu de coliziune cu forţa regimului oligarhic ce controlează statul român şi nu numai. De asemenea, voit ori ba, se produce o auto-marginalizare, o formă de ghetoizare socială şi politică de lungă durată care este foarte dificil de dezvoltat în viitor; rezistenţa se va fi insularizat de viaţa socială şi politică cultivată de către puterea de stat şi va risca să devină rapid irelevantă.
Pentru a se discuta serios despre nerecunoaşterea alegerilor şi despre constituirea alternativelor instituţional politice, juridice şi militare (paramilitare) necesare frontului reacţionar trebuie, cu necesitate, să luăm aminte la rezistenţa din exil faţă de instituirea regimului comunist din România şi la insuccesul deplin al acestora, nu doar în anii 50, ci şi în perioada post-decembristă.
Mai adaug riscul ca nerecunoaşterea alegerilor, de către o facţiune semnificativă dar dezorganizată, să fie instrumentată chiar împotriva intereselor noastre de recuperare şi de refondare a unui stat constituţional.
Chiar şi aşa, paşi concreţi sau măcar simbolici în această direcţie trebuie să fie iniţiaţi, măcar pentru a ne menţine deschise orizonturile de acţiune.
Controlul securist al statului
Motivul pentru care statul constituţional a fost îngropat prin lovitura de stat din decembrie şi înlocuit cu un regim hibrid rezidă în dorinţa de menţinere la putere în formula înrădăcinată şi de perpetuare a controlului securist asupra societăţii.
Reamintim că alegerile din noiembrie au fost organizate după ce au fost excluşi neconstituţional trei candidaţi cu dosare de candidatură valabile (Diana-Iovanovici Şoşoacă, Răzvan Constantinescu şi Ciprian Romeo Mega). Alegerile din noiembrie au fost jalonate de acest abuz iniţial iar rezultatul turului I s-a produs şi ca urmare a perturbărilor create de deciziile iniţiale ale Curţii Constituţionale şi ale Biroului Electoral Central.
Participanţii la turul I din noiembrie 2024 sunt dintre cei faţă de care operase deja filtrul oligarhiei, chiar Călin Georgescu fiind prezentat, prin prisma datelor sale biografice, ca fiind un candidat de sistem.
De ce au fost anulate alegerile câştigate de candidatul de sistem?
Răspunsul pe care îl propun este că motivul anulării alegerilor nu este victoria candidatului Călin Georgescu ci victoria electoratului său, etichetat ca naţionalist, suveranist, izolaţionist, chiar extremist.
Anularea alegerilor a fost provocată de obstinaţia celor ce controlează societatea românească de a ţine la marginea lumii segmentul electoral de care noi aparţinem. Victoria reprezentantului acestui electorat este indezirabilă pentru oligarhie, cu excepţia cazului în care eventualul reprezentant ar accepta detonarea, diluarea sau deturnarea mandatului său (cazul Meloni).
Preşedintele Călin Georgescu
Spre cinstea domnului Călin Georgescu, acesta nu a cedat presiunilor detonării sau deturnării, deşi strategia sa de luptă politică a urmărit menţinerea ordinii publice şi a puterii regimului uzurpator. Călin Georgescu nu a iniţiat o mişcare politică de contestare, de luptă şi, mai ales, de pedepsire a vinovaţilor însă, în apărarea domniei sale trebuie adăugat că o astfel de cale este extrem de dificilă din pricina lipsei bărbaţilor de caracter, lipsei de competenţă, lipsei de resurse media, financiare, reputaţionale.
Călin Georgescu rămâne, în pofida biografiei sale, politicianul care a adus cel mai mult bine societăţii româneşti, inclusiv prin modalitatea în care a ales să evite conflictul politic şi social şi prin recunoaşterea votului reacţionar primit în urma eliminării nelegale a celor trei contracandidaţi sus-menţionaţi, etichetaţi ca fiind rusofili.
Prin votul prezidenţial primit în turul I şi prin votul parţial din turul II, Călin Georgescu este de facto Preşedintele României şi rămâne în continuare învestit în această luptă prin procură, prin sprijinirea candidaturii lui George Simion, cel care şi-a proiectat campania electorală exclusiv în scopul coagulării votului reacţionar. De altfel, sub acest semn a şi refuzat participarea la dezbaterea organizată pentru candidaţii prezidenţiali.
Evoluţii paralele sau indirecte
Organizatorii Conferinţei au plecat de la ideea de „a nu ne pune toate ouăle în acelaşi loc!”
„Turul 2, înapoi!”, deşi apare ca o imposibilitate politico-juridică, rămâne un deziderat legitim şi care poate fi satisfăcut integral doar prin revenirea la statul de drept şi prin pedepsirea vinovaţilor, nu neapărat în această ordine.
„Turul 2, înapoi!” este mai mult decât o lozincă, este un fanion care denunţă simultan producerea unei lovituri de stat în acelaşi timp şi lovitură constituţională dar şi puci militar, prin implicarea serviciilor de informaţii.
„Turul 2, înapoi!” condamnă prigoana judiciară dezlănţuită împotriva unor persoane afiliate curentului naţionalist, injust catalogate ca fiind extremiste.
„Turul 2, înapoi!” nu se referă la organizarea expeditivă a unui ciclu electoral între Elena Lasconi şi Călin Georgescu. Acest deziderat pretinde alegeri libere, corecte şi periodice: libere atât sub aspectul candidaturilor, cât şi al campaniei electorale, dar şi al emulaţiei electorale. În acest moment este greu de crezut că altcineva decât Călin Georgescu ar câştiga orice scrutin prezidenţial în România şi presimt că acest fapt se va perpetua multă vreme.
„Turul 2, înapoi!” acceptă nevoia de a depăşi tărâmul competiţiei electorale de creuzet şi lărgirea conversaţiei către subiectul formelor alternative de guvernare, de regim politic, de organizare, care să răspundă nevoilor de libertate şi demnitate individuală şi colectivă în secolul XXI.
„Turul 2, înapoi!” presupune lansarea unor proiecte mici care să antameze implicarea personală şi colectivă care să covârşească efectele loviturii de stat şi care să cheme angajamentul deplin al unui conducător autentic al naţiunii române şi să îl convingă să accepte această cruce grea.
„Turul 2, înapoi!” afirmă că importantă nu este supravieţuirea, ci Învierea.
*Text pregătit pentru conferinţa din 29.04.2025 la care
nu am putut participa personal din cauza unor piedici de ultim moment
Aplicarea și interpretarea frauduloasă a constituției sunt protejate de o infrastructură cinică de sofisme și minciuni menite să împiedice exercitarea opțiunilor electorale indezirabile.
Senzația mea este că cei mai mulți dintre propagandiștii cu leafă sau de ocazie consideră că o atare crimă politică poate fi gestionată prin vechea perdea de fum și vuvuzele care a inhibat și amuțit o majoritate electorală certă, pe cea care a ales cică greșit.
O carte mai veche dezbate pragmatic instrumentarea minciunii chiar și în condițiile justificărilor de tipul: Care era alternativa? Ce altceva ar fi fost de făcut? Să îi mințim pe dușmanii noștri! Răspuns: minciuna are efecte catastrofale, în progresie geometrică, de unde și senzația de continuă prăbușire.
În mod esențial elitele României au introdus în trupul țării o otravă fatală pentru care ele nu cunosc leacul și față de care nici nu vădesc vreun fel de preocupare.
România se afundă într-un regim al minciunii propunând pe mai departe minciuna ca mijloc suplimentar de securizare a ordinii politice. Această cale este, fără patetism, ucigătoare.
Românii care (prin formalități explicite) nu vor recunoaște validitatea, legitimitatea și reprezentativitatea conducătorului statului vor constitui o facțiune populară a cărei suprimare va genera costuri de neacoperit, nu doar pentru stat ci și pentru popor.
Pentru cei în cunoștință fac o comparație și trimit la situația unui număr minuscul de preoți nepomenitori care, prin denunțarea individuală a Sinodului din Creta din 2016, au determinat o amplă compromitere a administrației bisericești în modalități inimaginabile anterior, în dezvoltare încă la 9 ani distanță.
Un contingent similar de cetățeni care vor denunța persoana (cică!) câștigătoare a scrutinului din luna mai ca minciuno-președinte sau pseudo-președinte va genera prin simplă consecvență politică (similară nepomenitorilor) un cataclism față de care consider că edificiul statal nu va putea rămâne în picioare.
Nu cred că sunt mulți cei care-și pun acum această problemă: ce va fi cu românii care vor rupe comuniunea politică cu statul român? Ce înseamnă asta și ce manifestare concretă va produce?
Se prezumă că persecuțiile și declasarea socială vor garanta o ordine publică utilă chiar dacă turbulentă. Consider că prezumția este fundamental greșită pentru că nu grozăvia abuzului reprezintă criteriul util al calculului ci gradul de dezînvestire, demobilizare, destructurare politică primară.
Ruperea/fracturarea comuniunii politice e infinit mai mult decât un curent de boicot electoral punctual și ancorat temporal. Este mare păcat că acest risc nu este înțeles sau considerat serios de cei care gestionează activitatea de control social exclusiv prin prisma criteriilor și instrumentelor cantitative .
Validarea în luna mai a unui nou președinte, în fapt a unui minciuno-președinte, va declanșa o dezagregare politică ireversibilă pentru care trupa de rentieri de la putere nu cunoaște remediu.
Îndrăznesc să afirm că e mai puțin rău cu un președinte interimar decât cu un minciuno-președinte .
@theodosieblog
Cele mai bune intenții ale lor și cele mai sincere scopuri, oricât de disperate, vor fi fiind corodate de viermele minciunii pe care se îndărătnicesc să o impună conștiinței noastre naționale.
Respingerea candidaturii lui Călin Georgescu, direct prin decizia BEC, a fost surprinzătoare pentru mulți, chiar și pentru cei care se așteptau la ce e mai rău.
Decizia BEC este scandaloasă dincolo de orice măsură. Participanții au divulgat că deliberările s-au axat pe discutarea unei presupuse anexe la o declarație de avere în vreme ce considerentele redactate de judecătorul ÎCCJ membru BEC au vizat chestiuni de fond, neluate în discuție.
Adăugăm aici că Toni Greblă a fost demis de putere cu o săptămână în urmă, cel mai probabil în pregătirea acestei fărădelegi.
În esență, decizia BEC susține că lui Călin Georgescu nu îi poate fi acceptată o nouă candidatură cât timp el este pricina anulării alegerilor anterioare. Asta deși anularea alegerilor nu i-a fost imputată prin Decizia CCR din 06.12.2024 și nici nu a fost dovedită răspunderea personală a acestuia pentru faptele presupus nelegale.
O astfel de fărădelege a generat proteste, pentru care puterea s-a pregătit inclusiv cu canistre de benzină în scopul incendierilor demonstrative.
Apoi, aseară s-a consumat rețeta clasică de spart manifestații prin tactica agenților provocatori.
Din păcate pentru noi, această tactică funcționează fără greș. Chiar dacă participanții au încercat să îi izoleze pe scandalagii și chiar dacă au apelat la forțele de ordine să îi extragă din mulțime, chiar live pe Tiktok, provocatorii au fost lăsați să își îndeplinească misiunea.
Autoritatea de stat ne propune un regim al minciunii la vedere pe care întreaga societate ar trebui să îl repudieze. Am intrat în stalinism 2.0 iar ofertele spre conlucrare, colaborare, înavuțire, sinecurizare, vor curge dimpreună cu arestările, concedierile, maculările și uciderile aferente.
Credincioșii ortodocși sunt chemați să mărturisească sau, pentru cei mai slabi, să nu (se) mintă. Toți vom fi siliți să conlucrăm cu minciuna prevalentă, legalizată, oficializată. Generația noastră a pierdut, a risipit și a compromis libertatea. Suntem chemați să ne ridicăm.
Totodată, înțelept este să nu ne risipim puterile sufletești și să nu intrăm în competiții-capcană pre-gătite de autorități.
Mi se pare esențial de privit evenimentele de astăzi prin lentila anilor ’50 ai secolului trecut, când stalinismul s-a instaurat împotriva voinței poporului, la adăpostul speranței post-belice de mai bine.
Și atunci și acum presa de sistem va domina atât cantitativ cât și calitativ fondul problematizărilor. Mulți așa-ziși suveraniști vor iniția diverse negocieri și adaptări de acomodare cu minciuna noului regim politic. Dictonul „Garda merge înainte prin partidul comunist” va trăi un alt răsărit.
Cenzura ce se implementează în următoarele zile va fi una clasică (dacă o putem numi astfel) pe bază de catalog de teme și index de persoane.
Așa cum candidatura lui CG va fi interzisă indiferent de procedura sau ciclul electoral, o sumă de persoane vor fi efectiv șterse din viața publică atunci când vor depăși pragul prestabilit de relevanță/notorietate de nișă.
Opțiunile tehnice împotriva cenzurii online sunt firave și presupun costuri ridicate de accesibilitate.
Temele, ideile și convingerile proscrise sunt în principal cele circumscrise naționalismului, redefinit ca extremă dreaptă. Ca element de noutate eu notez utilizarea etichetei de „ortodoxism” pentru a sancționa orice opinie politică emisă sau corelată cu perspectiva practicantă a ortodoxiei. Ecumenismul va redeveni criteriu filtrant pentru acces în spațiul public.
Tot ca în anii ’50 vor redeveni importanți infiltrații și agenții provocatori. Canistrele de benzină de tip Diamandescu au corespondent în plan politic și ideologic și sunt apte să distrugă prin incendiere orice edificiu intelectual. Dezbinarea programatică își va continua eroziunea.
Crucial mi se pare a conștientiza că în anularea alegerilor nu este vorba despre un incident pasager, ci despre continuitatea demersurilor plandemice de restrângere a drepturilor civile și politice și de trimitere în desuetudine a garanțiilor constituționale.
Spre deosebire de stalinism și de alinierea ideologică obligatorie, tirania de azi și mâine tolerează acele opțiuni contradictorii și cacofonice care nu amenință controlul lor asupra noastră.
Față de toate acestea riscul sleirii sufletești vine prin frică și prin îndreptățirea minciunii. Riscăm să credem că e dreaptă orice raționalizare provenită de la autoritate. Riscăm să căutăm salvarea materială sau profitarea de contextul politic confuz.
Riscăm să acceptăm pasivitatea și indiferența ca direcție înțeleaptă de urmat. Să nu fie!
Acțiunile de stradă de vineri și duminică sunt binevenite, dar din alt motiv decât cel aparent.
Ele sunt salutare întrucât reprezintă exemplul viu al normalizării tensiunilor politice prin instrumentarea opoziției controlate.
Normalizarea tensiunilor nu înseamnă eliminarea acestora, ci aducerea lor în matca unei desfășurări previzibile, care le consumă și le epuizează în ciuda subzistenței motivelor de fond ale indignării/revoltei.
Așa cum rostul unui stabilopod este să spargă forța de izbire a valului iar nu să oprească mișcarea volumelor de apă, tot așa opoziția controlată deturnează amorsarea forței colective prin producerea unor ruperi de ritm (accelerări premature/decelerări abrupte), fără a împidica desfășurarea maselor protestatare.
Opoziția controlată capturează energia contestatară și împiedică nașterea mișcărilor autentice și producerea puterii aferente.
Deși există rațiuni care pot justifica în mod conjunctural utilizarea instrumentului opoziției controlate în scopul protejării intereselor superioare ale statului, astăzi ne aflăm în scenariul Loviturii de stat și al desființării democrației constituționale, vătămări cu caracter primar și prevalent față de ideea menținerii ordinii publice și a controlului securist asupra poporului.
Faptul că opoziția controlată (unde includ și pe președintele ales) lucrează prioritar pentru salvgardarea controlului securist înaintea oricăror alte obiective politice, denotă caracterul exclusiv polemic (nu autentic politic) al poziționărilor față de puci, uzurpare și schimbare a regimului politic de stat.
Deși este folosit vocabularul corect și sunt invocate principiile corecte, atitudinile și comportamentele liderilor opoziției controlate trădează scopul menținerii „stabilității” chiar cu prețul cimentării Loviturii de stat și înrădăcinării regimului ilegal și ilegitim.
Trebuie subliniat și insistat că anularea votului reprezintă înainte de toate deposedarea noastră de drepturi politice și aservirea noastră față de un regim străin nouă și străin așezării constituționale a statului nostru. Împiedicarea președintelui Călin Georgescu să acceadă în funcție este doar un detaliu secundar față de înrobirea noastră.
Libertatea românilor se află îndărătul acestei grele încercări de a ști și reuși să ieșim de sub vraja amăgitoare a opoziției controlate de sorginte masonico-securistă.
Dacă pentru românii de rând realitatea politică primară este reprezentată de statul de drept și de democrația constituțională, apoi pentru vrăjmașii noștri realitatea politică primară este reprezentată de puterea de control asupra statului și poporului.
Pentru dânșii, poate să se prăbușească întregul edificiu constituțional în abjectă dictatură, justiția să se înnece în ridicol, economia să fie complet înstrăinată, dar securiștii să rămână la butoane! România astfel subzistă!
Poate că ar fi fost de înțeles dacă nu însuși controlul securist și dacă viața politică integral contrafăcută nu ar fi produs această imensă catastrofă a pierderii atât a statului cât și a neamului. Atât și încă puțin mai putea-ne-vom spune români înainte de toate. Vom fi iar moldoveni, munteni și ungureni, cândva români, tot după cum am fost cândva daci.
Greu și îngust drum avem înainte și puțini sunt cei care se vor încumeta să-l urmeze. Să ne ajute Domnul a înainta!
Gândul îmi spune că vor amâna alegerile până când valul Călin Georgescu se va aplatiza, indiferent dacă CG sau altcineva va călări acest val electoral. După cum am mai scris, amânarea poate fi de câteva luni până la câţiva ani, adăugând un al treilea termen prezidenţial lui Iohannis, care poate fi un mandat complet sau unul cu o zi mai scurt decât mandatul lui Iliescu din *89-1992.
Cred că urmează un joc de şah în care miza taberei CG este să conserve emoţia şi simpatia publicului pentru Preşedintele Ales, dar să o şi amorseze suficient încât susţinătorii să poată fi convocaţi în piaţă la nevoie. Miza lui CG este să coaguleze susţinerea poporului în jurul persoanei sale, să devină fanion identitar pentru mişcarea născută în urma Loviturii de Stat, să construiască autoritatea sa politică pe persoană fizică (e mult de lucru în această direcţie).
Totodată, trebuie să îşi menţină ascendentul politic asupra competitorilor suveranişti, fără a intra în conflict descis cu aceştia din urmă (care au libertatea acţiunilor şi opiniilor radicale).
Adversarii lui CG au nevoie să epuizeze simpatia pentru CG şi să o ducă spre sentimente de lehamite şi, finalmente, de dezgust. Este esenţial ca publicul favorabil lui CG să fie menţinut în incertitudine pe termen lung, pe o paletă cât mai largă de teme politice şi electorale. În afară de incertitudine, asupra lui CG trebuie proiectată imaginea unui fiasco în desfăşurare, una în care orice ar face sau i s-ar întâmpla lui CG este fie tardiv, fie prematur, fie pe alături, fie nepotrivit, fie ridicol, fie exagerat, fie imprecis.
Presa miluită şi aliaţii din social media vor măcina aceste două obiective emoţionale (sentimentul de incertitudine şi cel de fiasco ) până când, în interiorul taberei CG, se va fi produs diviziunea între, pe de o parte, susţinătorii săi tot mai fanatizaţi şi, pe de alta, dezamăgiţii care „i-au descoperit adevărata faţă”. Odată adus la lumină conflictul dintre fanatici şi dezamăgiţi, valul suveranist se va nărui de la sine, iar această înfrângere va fi proiectată asupra întregului curent naţionalist, incapabil de acţiune pozitivă, incapabil să construiască, să se unească, deci incapabil să conducă societatea.
Naţionaliştii care pricep şi observă această evoluţie ar trebui să fie capabili să izoleze obiectivele politicii naţionaliste de războiul purtat împotriva electoratului lui Călin Georgescu şi, secundar, împotriva lui Călin Georgescu însuşi. Aceasta este o discuţie separată.
Emoţiile şi percepţiile sunt cruciale iar adversarii lui CG au un avantaj substanţial în capacitatea presei de a reflecta şi a construi (chiar indirect) explicaţiile şi naraţiunile cotidianului.
Deocamdată, cred că CG stă bine cu susţinerea şi încrederea publicului, deşi nu există participare de masă la manifestaţiile spontane de până acum. CG a venit pentru câteva minute în Piaţa Victoriei şi a transmis încurajări celor din ţară.
Ieri, 07.01.2025, Călin Georgescu (sau echipa sa) a comandat 200 de ceaiuri calde pentru protestatarii ieşeni aflaţi de 3 ore în stradă, răguşiţi de scandări (probabil au cumpărat ceaiuri şi pentru protestarii din alte oraşe).
Aduc în atenţie această chestiune cu totul minoră din pricina reacţiei puternice pe care a provocat-o un gest minimal de recunoaştere şi recunoştinţă.
Este evident că nu ceaiul în sine, pe care eu l-am suspectat a fi o *tactică securistă cunoscută, a provocat entuziasmul protestatarilor ieşeni, cât mai degrabă sentimentul de recunoaştere trăit de cei cărora Călin Georgescu le-a mulţumit pentru jertfă şi loialitate, de unde deduc că societatea încă amorsează emoţii de protest care pot fi declanşate la un moment ulterior şi că valul încă amorsează forţă.
Notez şi că eu personal am surprins pe cei trei jandarmi în civil care ne-au însoţit marşul prin centrul Iaşului (pe care îi recunosc) că au declanşat scandările „Jandarmii sunt cu noi”, ceea ce e ca şi cum ţi-ai da inimioară la propria postare, gest care poate avea şi alte explicaţii asupra cărora nu mai insist.
Esenţial este că miza capitală a forţelor de ordine din Bucureşti este să împiedice orice manifestaţie la Poarta Cotroceniului, iar în ţară este să aducă manifestaţiile pe făgaşul protestelor obişnuite, consumate în alte ocazii.
Chiar şi aşa, sentimentul cu care rămân este că emoţia politică faţă de CG evoluează independent de participarea la actualele manifestaţii în stradă/Piaţă şi că un eveniment/incident declanşator poate încă genera efecte sistemice.
__________________________
*tactica vizează oferirea de către negociatori a unui ceai cu laxative, truc care obligă pe cei care ameninţă să se sinucidă/să se arunce/să rămână urcaţi pe stâlp sau construcţii, să abandoneze acţiunea în care s-au angajat. Deşi pare infantilă, este o tactică incredibil de eficientă în a obţine dezangajare chiar şi din partea celor hai hotărâţi protestatari.
Românii au resurse nebănuite de autoamăgire, așa încât nu trebuie să ne mire numărul mare de personaje care încă discută subiecte politice ca și cum nimic nu s-a schimbat în România.
Nici în rândul celor care vorbesc despre Lovitura de stat lucrurile nu stau semnificativ mai bine.
Unii cer alegeri libere, așadar depășirea momentului 6 decembrie și aplicarea HCCR nr.32/2024, cu Iohannis pe tron până la noua învestire. În acest caz, diferența între alegeri libere au ba ar fi interzicerea candidaturii lui Călin Georgescu. Dată fiind popularitatea acestuia, nu sunt puțini cei care ar fi mulțumiți și cu asta, fără să îi mai intereseze trecutul ori dacă CG chiar va mai ajunge să fie învestit.
Apoi, îi avem pe cei din categoria turul 2, înapoi care doresc reluarea turului 2 între CG și Lasconi. Acest scenariu a fost deja înfrânt în justiție iar în stradă încă nu au fost convocate forțe de către cel îndreptățit să o facă. Mai grav, acesta le-a descurajat activ și s-a delimitat în mod repetat de stradă.
Teoretic, următorul pas este apelul pentru grevă generală în sistemul bugetar dar, cum am mai scris, timpul curge împotriva lui CG. Asta fără a mai vorbi despre complicitatea sindicalismului românesc cu securismul intern și extern, de faptul că nu mai avem massmedia care să slujească adevărului și opiniei publice.
A treia categorie este a celor care îl recunosc drept Președinte ales pe Călin Georgescu (mă includ aici). Acest scenariu este astăzi cel mai îndepărtat de obiectivul accederii în funcție în primul rând din pricina neasumării sale de către CG, pentru motive aparent justificate.
Reluarea turului 2 de la zero ar presupune anularea votului valid și corect care deja a fost dat în diaspora, vot care îl are câștigător pe CG la momentul opririi sale.
Dacă o secție de vot sau o mie ori zecemii ar fi rămas fără curent sau ar fi fost colmatate de inundații (sau orice altă împiedicare) voturile valabil exprimate erau decisive indiferent de numărul lor total. Dacă venea curentul, votarea se relua în interiorul perioadei alocate, care se putea prelungi până la 23.59 în anumite condiții.
Ce spun este că Turul 2 s-a consumat iar CG a fost ales Președinte. Politic vorbind însă, CG nu consideră just și oportun să ignore faptul că țara nu a votat. Pe cale de consecință, toți din categoria a treia cu mine împreună, suntem ridicoli proclamând Președinte pe cineva care operează în alt scenariu.
Împiedicarea votului restului cetățenilor reprezintă infracțiune comisă de membrii CCR și BEC, la instigarea altora.
Dar, din nou, CG nu are forța politică și nici nu pare că și-o dorește atât cât să determine tragerea la răspundere a celor vinovați. Este limpede că CG nu doar că nu dorește să intre în coliziune cu puterea ilegitimă, ci el însuși contribuie la normalizarea situației politice prin atitudinea adoptată.
CG solicită reluarea turului 2 deși nu e clar dacă Lasconi mai e interesată să participe ori dacă nu cumva este angajată/agățată în alte scenarii.
Cu alegerile amânate de o lună, CG nu a convocat poporul să îl însoțească în audiențe la Președintele CCR, la Parchetul General, la Ministerul Apărării, la SRI și în alte locuri unde trebuie verificată legalitatea și legitimitatea puterii, astfel încât funcția de Președinte să fie recâștigată prin efort intern și înăuntrul societății românești.
Mutarea focusului pe învestirea lui Trump și pe negocieri în lojă sau în pădure scufundă țara și mai adânc decât au făcut-o puciștii.
După prima lună a dictaturii se întrezărește un non-combat grav, unul care va salvgarda ideea securistă a controlului asupra statului, dar care va pierde și risipi statul însuși.
Scriitorul Mihai Șerban publică pe canalul StratInfo un comentariu politic centrat pe trei idei de forță: NATO/UE au aplicat României o lovitură de stat hibridă prin care au preluat efectiv controlul asupra vieții culturale, economice și politice a țării, până în pragul lipsirii totale de suveranitate a statului și, prin urmare, a poporului, iar soluția pe care o propune este reprezentată de binomul consolidarea societății civile în tandem cu diversificarea relațiilor internaționale. Desigur, ideile sale sunt formulate mai convingător.
Concluzia sa este că realitatea agresiunii externe continue explică anularea victoriei electorale obținută de Călin Georgescu și că reacția puterii politice de a-l reduce la tăcere și a-l înlătura este una standard pentru oricare alt nume care contestă subminarea sau dizolvarea suveranității noastre.
Unde nu sunt de acord?
Opinia mea este că: a) statul român a fost dezvoltat în direcția unei subordonări structurale față de orice forme de autoritatea ne-românească; b) este indiferent dacă autoritatea este externă sau internă, ambele niveluri fiind accesate funcție de interesul de moment; c) în ierarhia intereselor stăpânilor, controlul social prevalează asupra controlului economic și politic. Controlul social exclude scenariul amplificării la bază a curentului naționalist, indiferent de numele liderului sau de evoluțiile politice sau economice.
Consolidarea societății civile coroborată cu diversificarea relațiilor internaționale nu pot înlătura starea de subordonare și de inferiorizare care a produs desființarea suveranității. Ar trebui să vedem o consolidare a societăţii (în ansamblu) până să ajungem la consolidarea societăţii civile. Apoi, diversificarea relaţiilor internaţionale nu poate fi susţinută viabil de un stat emaciat by design, unul în care agresivitatea virulentă faţă de inamicii stăpânului atestă continuu evacuarea instituţională a intereselor româneşti.
Cum văd eu lucrurile, schematic
Subordonarea este consecința directă a (1) regimului politic care stăpânește (2) un stat proiectat instituțional să fie inferior. Regimul politic operează cu (a) o ideologie politică totalizantă şi debilizantă (liberalism globalist), cu (b) resurse umane fungibile și fără bază proprie de putere şi cu (c) ierarhii secrete.
Regimul politic se bazează pe patru piloni fundamentali de rezistenţă: legitimitatea politică, dominaţie economică, violenţă media-culturală, loialitatea forţelor militare.
Privitor la reprezentarea politică legitimă, aceasta se obţine nu prin delegarea conștientă a puterii politice individuale ci prin spectacolul confecționării mizelor identitare, la care indivizii și colectivitățile aderă în funcție de narativul de moment şi de procedurile electorale de confirmare a supunerii sociale.
Toţi patru piloni sunt protejaţi prin ceea ce îndeobşte dar imprecis am ajuns să denumim control social, exercitat asupra tuturor straturilor şi grupurilor sociale (Erving Goffman, Pierre Bourdieu, Michel Foucault). În esenţă, controlul social este: sugestionare, condiţionarea şi coerciţia, acestea în sens invers, întrucât coerciţia (violenţa) susţine condiţionarea (inducerea dependenţelor) şi sugestionarea (spre atitudini şi comportamente).
Întrucât regimul simte că pierde din capacitatea de control social, singura soluţie este amplificarea violenţei pentru a creea spaţiul, atenţia şi angajamentul necesare re-condiţionărilor şi sugestionărilor.
Statul(2) proiectat să fie slab în raport de concurenţi, este evident puternic şi violent faţă de subiecţii săi (cetăţeni şi persoane juridice naţionale).
În scopul exercitării violenţei de stat, sunt desemnaţi inamicii interni faţă de care sunt crescător: luate, explicate, încurajate, justificate şi asumate măsurile de supresie sau direcţionare. Inamicii, duşmanii, adversarii statului nu sunt identificaţi în funcţie de obiectivele lor politice, ci în funcţie de raportul de forţe. Duşmani sunt doar cei faţă de care statul este suficient de puternic să-şi manifeste violenţa. Toţi ceilalţi sunt parteneri.
Implicaţii
Din cauza unei greșite aplicări a instrumentelor de control social, momentan un contingent prea mare de populație românească a ajuns să își însușească și să prefere caractere identitare suveraniste (în fapt naționalism reorientat spre interesul de stat în loc de interesul de neam). Identitatea suveranistă este circumscrisă atitudinilor antisistem, deci anti-regim politic în primul rând, anti-modului de funcţionare a statului. Cauzalitatea obligă la atitudine anti-NATO/UE.
Sporirea cohortei suveraniste în mod independent de obiectivele de control social, peste pragul demografic admis şi împotriva azimuturilor europene, implică pentru populație un sentiment de autonomie și de libertate, iar pentru regimul politic comprador un sentiment de slăbire a controlului asupra statului şi populaţiei. Așadar, operăm prioritar cu sentimente, motiv pentru care emoțiile și percepțiile sunt de importanţă deosebită.
Scoaterea la lumină a caracterului ficţional al procedurii electorale, anterior promovată ca sacrosanctă şi fundamentală pentru caracterul democratic al regimului, degradează puternic pilonul legitimităţii politice, dar nu este în sine o ameninţare sistemică pentru regimul politic.
Cu adevărat periculoasă pentru regim este scoaterea la lumină a (c) ierarhiilor secrete şi a mecanismelor sale de replicare, validare şi accedere în funcţii şi poziţii de putere.
Preşedintele României ar putea face aceste dezvăluiri publice, deşi cu mare dificultate şi cu asumarea pentru popor a unor costuri economice catastrofale. Deocamdată suntem încă în scenariul în care Preşedintele ar putea accede în funcţie şi ar putea lucra în favoarea noastră, chiar dacă devine pe zi ce trece tot mai improbabil şi mai iluzoriu. Aceasta este şi promisiunea şi speranţa care încă îi animă pe cei mai mulţi dintre românii idealişti.
Dar, odată închisă această cale politică a vindecării societăţii şi edificării statului de sus în jos, singura soluţie de ridicare va rămâne cea de jertfă a celor foarte puţini care acţionează în afara emoţiilor şi a percepţiilor confecţionate de adversar. Mă refer la cei capabili să decidă complet autonom, independent de criteriile exterioare propriei conştiinţe. La umbra jertfei lor de 1000x talantul primit, poate vom lucra x 1,1 şi noi, cei neputincioşi.
Însă trist-probabilă este adaptarea cu succes a poporului român la totalitarismul noului regim politic emergent, indiferent de suferinţele trupeşti şi sufleteşti care ar decurge din laşitatea şi indiferenţa generalizate. Supravieţuirea biologică include un minim bagaj cultural şi spiritual, urmând ca din amintirea lui Eminescu şi a Cuvioasei Parascheva să odrăslească vreodată noi români, conform cunoscutei strategii politice „urma scapă turma”. Să nu fie!
Gândul îmi spune că națiunea română intră într-o nouă eră. La nivelul imediat, nu cred că vom mai avea alegeri.
Probabil vor fi anunțate iar și iar, amânate succesiv, justificat sau nu, poate chiar organizate cândva peste câțiva ani, dar nu vor mai genera niciodată un transfer de putere potrivit tezei democratice a voinței populare.
Aceasta, voința poporului, a fost desconsiderată fără nicio pierdere, fără costuri, iar o astfel de înfrângere se reactualizează continuu. Este un moment astral pentru oligarhia luciferică din România.
La un nivel mai profund, gândul îmi spune că intrăm în era neînțelesului și a deznădejdii.
Nimeni nu cedează de bună voie puterea negrănițuită de lege sau de jertfa celor buni. Tot ce urmează în România se va subordona acestei axiome; unii vor vedea acest fir roșu și vor fi ispitiți de deznădejde, alții își vor propune explicații complicate și vor orbecăi în neînțelegere.
Fac un recurs la istoria uitată: Sfântul Neagoe Basarab a pedepsit călcarea jurământului domnesc cu decapitarea uzurpatorului, a ucis 3 mii de fețe boierești, a risipit pe cei nedrepți în 4 zări (Brașov, Sibiu, Suceava, Stambul) iar pe logofătul Bogdan, prigonitorul Sfântului Nifon, l-a ucis înaintea oamenilor „în grele munci”.
Niciunde în Învățături nu se fac îndemnuri spre vărsare de sânge, dimpotrivă. Dar nici nu se afirmă ficțiuni morale care sunt paralele cu firea omenească.
Pedepsirea severă are rolul și însemnătatea ei, de neînlocuit pentru cei chemați să conducă popoarele. Este cea mai împovărătoare judecată pe care conducătorul este chemat să o facă, pentru care răspunde împreună cu toți cei care îi sunt sub ascultare.
Asupra răului trebuie privegheat și înăuntrul inimii și în afară, trebuie luptat și pedepsit cu mânie fără de greșeală, iar peste acestea trebuie să covârșească milostivirea și înțelepciunea ei.
Dar noi punem părelnicia milostivirii neînțelepte înaintea mâniei drepte, momim blândețea din vârful unor buze lașe, ne acoperim cu neputințe sufletești și ne ținem ochii spre nevedere și ne păzim mintea spre nepricepere.
Zilele ce vin vor normaliza regimul extraordinar sub care a căzut poporul român. Nicicând nu a fost Iohannis mai bogat și scaunul său ilegitim mai râvnit.
Iohannis va fi vânat întocmai cum vor fi și cei asupra cărora se va abate prigoana regimului său uzurpator. Legalitatea mandatului îi era un scut care îl proteja pe el înaintea tuturor. Renunțând la ficțiunea juridică a legitimității, Iohannis trezește demoni pe care doar crede că îi cunoaște.
Din acest iad negru care se cască înaintea lumii noastre, doar pedepsele grele date de inimi milostive ne mai pot izbăvi.
