Ministerul Sănătăţii a emis un comunicat de presă în care statuează în termeni categorici că “vaccinarea nu este şi nu va deveni obligatorie”. Ministerul Sănătăţii nu vorbeşte însă despre adoptarea iminentă a unor măsuri birocratice prin care cetăţenii români vor fi în mod obligatoriu “încurajaţi” să se lase vaccinaţi. “Încurajările” urmează să fie într-atât de convingătoare încât să poată produce un prag minim de 95% şeptel înţepat.
Cum arată “încurajările” statului?
Planul de acţiuni propus spre adoptare conţine o sumă de demersuri administrative obligatorii, cu costuri de timp şi energie variabile, funcţie de îndărătnicia subiecţilor: participarea la activităţi de informare, explicare şi intervievare individuală cu privire la subiectul vaccinării.
Poate urma sancţionarea neparticipării fie prin amendă contravenţională, fie prin extinderea obligaţiilor de informare pentru părintele care “este neglijent” în privinţa exercitării de către minori a dreptului la protejarea sănătăţii prin vaccinare. Devine logic că acest tip de neglijenţă poate fi înlăturat prin parcurgerea unor demersuri suplimentare de informare (cursuri de educaţie parentală) privitor la drepturile copiilor şi, mai ales, cu privire la prevenirea riscului de separare a familiei.
În măsura în care părinţii nu sunt receptivi la demersurile autorităţilor, instanţa poate desemna temporar un curator care să exercite în locul părinţilor dreptul minorului de a “beneficia” de protejarea sănătăţii prin vaccinare. Dacă atitudinea părinţilor denotă un risc apreciabil cu privire la dezvoltarea fizică şi psihică ulterioară a minorului ori un risc faţă de eficienta sa integrare socială şi participare la viaţa economică sau culturală, instanţa poate dispune luarea unor măsuri suplimentare de protecţie a minorilor aflaţi în grija şi creşterea părinţilor necooperanţi.
Totodată, declararea birocratică a riscului de epidemie locală sau naţională conduce la activarea unui set de măsuri punctuale şi diferenţiate în funcţie de statutul vaccinal în scopul “protejării sănătăţii” minorilor. Astfel de măsuri pot include împiedicarea participării la cursuri şcolare, la activităţi sportive sau culturale, la activităţi extracuriculare sau de socializare.
Totodată, pot fi adoptate măsuri de limitare a serviciilor publice sau ale celor economice de care pot beneficia cetăţenii nevaccinaţi sau poate fi restrânsă aria interacţiunilor sociale în funcţie de pericolul pe care statul îl prezumă a exista pentru sănătatea minorilor sau adulţilor nevaccinaţi.
Ce sunt costurile de abraziune socială?
Conceptele de “Friction costs” şi de “nudging” se referă la introducerea concretă sau la sugerarea unui risc de suportare a unor costuri materiale sau emoţionale, precum şi costuri de timp şi de energie, pentru a favoriza o conduită socială în raport de o alta pe care statul o consideră legală dar indezirabilă. Cu alte cuvinte, statul este interesat să crească procentul celor care adoptă o decizie, în opoziţie cu alta alternativă, prin ataşarea în rândul consecinţelor directe sau indirecte a unor costuri care să cântărească suficient de mult încât procentul să tindă spre unanimitate (~95%).
Termenul de costuri este unul înşelător deoarece de cele mai multe ori intervenţia statului vizează mai mult crearea de angoase bazate pe aversiunea faţă de pierdere (eng.FOMO). De pildă, numeroase studii sociologice au demonstrat că producerea de pierderi materiale directe ancorează şi fidelizează populaţia faţă de opţiunea deja exprimată. De pildă, plata unei amenzi contravenţionale (o singură dată) pentru neparticiparea la “informarea obligatorie despre beneficiile vaccinării” poate reprezenta pentru o categorie largă de cetăţeni un cost acceptabil şi asumat, care devine definitoriu pentru conduita socială viitoare. Din acest motiv, regula este că se evită impunerea unor obligaţii directe şi explicite care să atragă sancţiuni directe, se evită producerea de martiri politici şi de legitimarea conduitei contrariene prin persecutare nejustificată.
Opţiunea de bază este reglementarea unui statut de inferioritate sau de discriminare de facto, speculând limitele capacităţii administrative sau limitele de asigurare a serviciului public. Spre exemplificare, toţi cei care am refuzat primirea cardului electronic de sănătate am fost nevoiţi să ne deplasăm la fiecare trei luni în municipiul centru de judeţ pentru a sta la coadă la CJAS în vederea depunerii cererilor pentru eliberarea adeverinţei de asigurat, în vreme ce pentru cei care au acceptat cardul de sănătate nu au existat costuri corespondente. De asemenea, în timpul pandemiei cei vaccinaţi au avut dreptul de a merge la restaurant, la spectacole sau competiţii sportive, spre deosebire de persoanele nevaccinate care au avut dreptul de a intra doar în magazinele alimentare.
Prin edificarea unui statut de inferioritate, aparent justificat de penuria/deficitul de resurse şi de politica de prioritizare a resurselor publice existente, se pot obţine procentaje de conformare mult mai ridicate decât prin impunerea unor obligaţii directe.
Dreptul de a spune nu
Când este legitim refuzul de a mă lăsa vaccinat? Statul poate reglementa o recunoaştere calificată a dreptului de a refuza vaccinarea, recunoaştere calificată ce operează doar la momentul îndeplinirii unor condiţii.
De pildă, statul spune că vaccinarea nu va deveni obligatorie şi că recunoaşte dreptul de a refuza suportarea unei proceduri medicale. Însă refuzarea procedurii medicale este legală şi valabilă doar după îndeplinirea condiţiilor prealabile: participare la procedura birocratică “de încurajare” care implică suportarea statutului de inferioritate, acceptarea costurilor emoţionale (frustrări, umilinţe, temeri, nesiguranţă), acceptarea costurilor materiale, costurilor de timp şi de energie. Până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, statul consideră că refuzul este neconform şi că nu produce efect.
De altfel, principalul obiectiv al statului este să înlăture situaţiile în care cetăţenii pot să spună “NU”. Activitatea de reglementare vizează cu prioritate identificarea situaţiilor în care cetăţenii pot opune cu costuri reduse răspunsul NU faţă de iniţiativele şi intenţiile statului. Statul nu este interesat să excludă cu totul posibilitatea opoziţiei, ci să îi ataşeze acesteia costuri de exercitare şi asumare care sunt nesustenabile.
În esenţă, Strategia Naţională de Vaccinare urmăreşte restrângerea substanţială (~95%) a dreptului de a spune nu, fără a-l elimina cu totul. Că este o problemă de restrângere a libertăţii de expresie o dovedeşte şi cenzura vădită a disidenţilor, pe toate platformele de socializare (inclusiv TikTok).
Costul acceptării
Costul acceptării necondiţionate a politicilor statului român a devenit nejustificat de mare. Pandemia a adus cu sine o optică anti-umană a statului, una care nu mai recunoaşte drepturile naturale ale omului, una care relativizează toate drepturile fundamentale şi inalienabile ale individului şi colectivităţilor. Practica politică şi a instanţelor de judecată s-a reorientat în sensul interpretării şi justificării situaţiilor excepţionale de restrângere a drepturilor şi în sensul înstăpânirii statului asupra cetăţenilor.
Costul acceptării Strategiei Naţionale de Vaccinare se prefigurează a fi unul excesiv de mare. Un indiciu relevant este minciuna cinică vehiculată de autorităţi care nu exclud reglementarea unor constrângeri deosebit de oneroase şi de degradante (vezi Plx.nr.399/2017) atunci când asigură publicul că vaccinarea nu va fi obligatorie. Nu direct, dar va fi inevitabilă, indispensabilă şi morţiş “benefică” şi “responsabilă”.
Cei care refuză acest cost, o pot face mâine, 17.08.2023, participând la protestul din faţa Ministerului Sănătăţii, de la ora 11:00.
Prin capturarea şi continua distragere a atenţiei sale, prin inhibarea instinctului de conservare, prin contrafacerea conversaţiei publice şi prin dezarmare morală, prin deposedare de ideal şi prin falsificarea ideii de bine colectiv, poporul român a revenit la un nivel de aservire şi de înrobire specific antichităţii sau evului mediu.
Aceasta nu(!) este o stare naturală de slăbiciune sau o degenerescenţă care a intervenit în mod firesc de pe urma relei noastre vieţuiri lumeşti şi duhovniceşti, ci reprezintă rezultatul unui tip de agresiune pe care nu vrem sau nu reuşim să-l înţelegem.
Sunt de vină păcatele noastre?
Nu, nu sunt! În mediul naţionalist şi religios se consideră că din pricina scăderilor noastre individuale se produce un efect cumulativ care determină o viaţă colectivă înrobitoare. Se crede că din pricina păcatului individual suferă întreaga colectivitate şi, pe cale de consecinţă, soluţia vine dintr-o preschimbare a propriei vieţi care să scaleze apoi pe orizontală, printr-o contagiune sfinţitoare ce ar determina şi un nou discernământ colectiv şi noi soluţii politice.
Consider că acest mod de a privi lucrurile este o foarte mare înşelare. Admit că suma păcatelor noastre individuale poartă o oarecare greutate, dar am convingerea vie că toate păcatele noastre însumate nu sunt nici pe departe determinante pentru înrobirea în care am fost aduşi. Admit că fără despătimire nimic nu are rost, dar de una singură despătimirea individuală nu ajută.
Cred că soluţia politică în care a fost înţărcuit poporul român, instituţiile şi funcţionarea acestora sub autoritatea statului, sunt intenţionat vătămătoare şi destabilizatoare, fiind proiectate anume pentru ca poporul să se manifeste exclusiv ca o populaţie, ca o masă de indivizi fără năzuinţe, legături şi afinităţi specifice.
Cine e de vină pentru spitalul nefuncţional?
Dacă am accepta teza dominantă am pune carul în faţa boilor. Sunt oare de vină cei bolnavi pentru faptul că instituţia spitalicească este destinată să menţină şi să acutizeze boala, să producă dependenţă de produse farmacologice, de tratamente vătămătoare, de etiologii falsificate şi mincinoase? Sunt cei bolnavi vinovaţi ca spitalul descrie boala ca stare de sănătate?
Este oare înţelept să aşteptăm ca mai întâi să ne venim în sine şi să nu mai existe bolnavi pentru ca mai apoi să construim un spital funcţional, eficace? De ce atunci propunem desăvârşirea personală ca soluţie pentru deficienţe sistemice care alterează mecanismul social al funcţionării colectivităţilor noastre? Oare nu cumva pentru că ne-am obişnuit să opunem viclean despătimirea oricărui început de împreună-lucrare? Oare nu auzim prea des: mai întâi să ne sfinţim fiecare în parte, mai întâi să ne vindecăm de păcat şi abia apoi să căutăm soluţii politice?
Cum arată boala?
Poporul român nu se manifestă ca civilizaţie distinctă, ca popor liber, ci este în mod continuu readus în poziţii de subordonare politică, economică şi cultural-ideologică faţă de structuri de putere străine, faţă de popoare dominante. Acestă stare de fapt ne mutilează şi ne menţine într-o continuă confuzie şi într-un neîntrerupt dezechilibru istoric. Singurul proiect politic la care se lucrează neobosit este neîmplinirea continuă în tot şi în toate, traiul în neadevăr, în proiecţii din viitor şi în realităţi artificiale.
Ni se interzice metrica succesului cu care alte popoare îşi măsoară evoluţia şi ni se incumbă un mod strâmb de a ne înţelege starea noastră de bine. Staţi liniştiţi la locurile voastre şi primiţi ca locurile voastre să fie cele pe care vi le stabilim şi descriem noi, prin vocea mai marilor voştri.
Ce ne spun mai marii noştri?
Că pentru poporul român nu există alternativă la civilizaţia occidentală, că despuirea economică reprezintă traseu de dezvoltare, că impunerea concepţiilor sataniste despre sexualitate şi identitate reprezintă evoluţie socială, că susţinerea războiul este calea spre pace, că ascunderea sub masa unui stăpân este mai sigură decât negocierea demnă cu adversarii, că discuţiile oportune sunt doar cele îngăduite de cadrajul ideologic dominant iar orice altă opinie este fakenews.
Mai ales ne spun că România nu are duşmani (alţii decât Rusia, desigur). Duşmanul nu are voie a fi numit iar ca să nu îl vădim deschis, atunci nici despre interesele noastre legitime nu are rost să vorbim. Iar dacă de interese naţionale nu e loc, apoi nici angajarea autentică a unui ideal colectiv nu mai e binevenită.
Ştim că “duşman este doar mai binele” şi sub jugul acestei lozici ni se cuvine să vieţuim de-a pururi.
Cum suntem subjugaţi?
a) Prin falsificare şi prin înfricoşare. b) Prin consolidarea puterii stăpânilor.
Prin înfricoşare faţă de liberare, înfricoşare faţă de rostirea adevărului, înfricoşare faţă de suferinţă fizică sau morală, înfricoşare faţă de schimbare şi de pierdere, înfricoşare faţă de ridiculizare şi marginalizare, înfricoşare faţă de împreună-lucrare, înfricoşare faţă de nereuşită şi înfrângere.
Prin consolidarea mediatică a naraţiunii dominante, prin consolidarea explicaţiilor totalizante, prin consolidarea practicii de penalizare a disidenţei, prin consolidarea autorităţii formale şi informale, prin consolidarea controlului instituţional asupra mediului economic şi social, prin consolidarea ascendentului moral, prin consolidarea capacităţilor tehnologice de supraveghere şi control, prin consolidarea şi diversificarea instrumentarului coercitiv.
Care sunt falsele soluţii?
Sunt soluţii politice care îşi revendică şi fac neobrăzat paradă de filiaţia securistă, masonică, europenistă, pro-evreiască. Cele care fac critica din interiorul sistemului, prin instrumentarul argumentativ pus la dispoziţie de stăpâni, reformiştii cuminţi, tehnocraţii harnici, experţii validaţi şi confirmaţi profesional de către autorităţi compromise.
Sunt soluţiile care propun construcţii noi, de la zero, cu oameni curaţi, cu idei înnoitoare, cu rupturi faţă de ce s-a făcut până acum. Soluţii radicale plecând de la adevăruri parţiale, pe baza unor explicaţii invalide, uitând lecţiile nereuşitelor trecute.
Sunt cei care propun soluţii fără a indica în mod just şi convingător duşmanul. Sunt dintre cei care nici nu vor să recunoască faptul că noi ca popor avem duşmani sau că avem alt duşman decât cel spre care ne este împinsă atenţia şi energia.
Care sunt soluţiile autentice?
Soluţiile sunt convertirea şi organizarea. Convertirea la convingerile şi adevărurile primare şi organizarea politică funcţie de resursele existente şi de obiectivul propus.
Procesul de convertire este de departe cel mai dificil întrucât presupune o rupere voluntară de rutina familială şi de cea socială, precum şi de zona intelectuală de confort împotriva inerţiei care ne este indusă. Cât timp concluzia principală este că individual ne este mai bine decât dacă ne-am angaja într-un efort de slujire sau jertfire pentru aproapele şi pentru popor vom rămâne cimentaţi în neputinţă.
Convertirea este ceva mai mult decât achiesarea la o idee, admiterea punctuală a unor realităţi verificabile factual sau recunoaşterea unor cauzalităţi incorecte politic. Convertirea presupune un angajament intim şi suficient sieşi de a acţiona în sensul îndreptării sau îndepărtării vătămărilor pe care ni le produce duşmanul.
Cum ne organizăm?
Căutându-ne şi anunţându-ne intenţiile. Dând semn, ieşind în faţă. Angajându-ne şi sărind în ajutor. Sfătuindu-ne şi răbdându-ne. Pregătindu-ne şi înţelegându-ne.
Nu e uşor lucru, dar e frumos şi este necesar. Nicio emancipare şi nicio liberare nu sunt de conceput altminteri.
Partidul A.U.R. primeşte o lovitură năucitoare din partea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (P.Î.C.C.J.), care anunţă începerea urmăririi penale cu privire la fapta (in rem) emiterii comunicatului din 03 ianuarie 2022, cu următorul titlu şi conţinut:
Experimentele ideologice asupra copiilor din România trebuie să înceteze!
Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) solicită ministrului Educației, Sorin Cîmpeanu, includerea Limbii Române, a Istoriei și a Limbii Engleze în lista disciplinelor pentru care se vor organiza concursuri naționale (Olimpiade) în anul școlar 2021 – 2022 și în toți anii care vor urma.
„Aș vrea să cred că eliminarea Limbii române și a Istoriei din cadrul olimpiadelor școlare este doar o scăpare, o regretabilă eroare, și nu rezultatul unei acțiuni conștiente la nivelul Ministerului Educației. Eliminarea acestor materii din sistemul competițiilor școlare naționale se datorează ori incompetenței, ori unei intenții malefice de eliminare pas cu pas a identității naționale ca pilon de formare a viitorilor cetățeni ai României. Indiferent de explicație, cineva trebuie să plătească pentru acest pas greșit”, a declarat deputatul George Simion, co-președinte AUR.
„Dacă Ministerul Educației din România nu se mai ocupă de formarea tinerelor generații pe reperele fundamentale ale culturii și spiritualității românești, atunci mai bine îi schimbăm denumirea în Ministerul Reeducării Populației pentru Piața Globală, ca să știm exact cum stăm. E o glumă amară și sper ca acest lucru să nu se întâmple niciodată. Solicit ministrului Sorin Cîmpeanu și tuturor funcționarilor din Ministerul Educației din România să-și facă datoria față de poporul român. Misiunea acestui minister este să se asigure că sistemul de învățământ din România formează viitori cetățeni ai țării, conștienți de identitatea, cultura și spiritualitatea noastră națională”, a subliniat senatorul Claudiu Târziu, co-președinte AUR.
Alianța pentru Unirea Românilor atrage atenția asupra faptului că, în ultimii ani, se constată o acțiune sistematică de subminare a calității învățământului din România prin ridicarea la rangul de „materii” a unor teme minore sau care pot face obiectul unor simple lecții în cadrul materiilor existente (ex. educație sexuală, istoria Holocaustului, etc.), în paralel cu reducerea importanței acordate materiilor fundamentale pentru formarea noilor generații: științele exacte, Limba și literatura română, Istoria națională.
Experimentele ideologice asupra copiilor din România trebuie să înceteze! Adevărata educație este educația clasică, cea care formează cetățeni conștienți de drepturile și responsabilitățile lor, de cultura, istoria și originile lor.
Din corpul acestui text ce vizează subiectul experimentelor ideologice asupra elevilor şi a concursurilor/olimpiadelor şcolare naţionale, presa mainstream a ales să extragă doar penultimul paragraf, încadrându-l ca fiind “un demers de minimalizare a Holocaustului” , faptă pedepsită de art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război.
Scoaterea din context este indiscutabilă, căci nu Holocaustul ca fenomen istoric a fost minimalizat ci a fost exprimată opinia potrivit căreia studierea obligatorie a materiei Istoria Holocaustului de către elevii români reprezintă o subminare a calităţii învăţământului din România, prin aceea că reprezintă o temă de importanţă minoră faţă de alte domenii curiculare. În paranteză fiind spus, eu consider că această temă a încetat să fie minoră în clipa în care legea a fost adoptată, devenind o agresiune făţişă şi, pe cale de consecinţă, nu minoră. Este însă fără îndoială faptul că reforma educaţiei, calitatea învăţământului, mersul acestui serviciu public, sunt chestiuni legitime ale discursului politic pluralist în raport de care partidul AUR este îndreptăţit să-şi expună opinia, doctrina, obiectivele.
Pe acest cadraj mediatic strâmb s-au pronunţat apoi, cu vehemenţă, o sumedenie de “directori de opinie” scandalizaţi de abordarea neconformă a comunicatului AUR. Nu doar neconformă ci, potrivit unei reacţii a ambasadorului statului Israel, una care “se încadrează în definiția negării Holocaustului emisă de Alianța Internațională pentru Memoria Holocaustului (IHRA), aceeași instituție care a adoptat definiția antisemitismului în timpul președinției române” . Anterior, Institutul Elie Wiesel semnala într-un comunicat faptul că “antisemitismul partidului AUR recidivează” şi nota faptul că “a nega Holocaustul este o expresie clară de a nega democrația” .
Cu excepţia unei reacţii de solidarizare din partea partidului PNŢCD, care a denunţat pe facebook prin vocea preşedintelui Aurelian Pavelescu maniera furtivă prin care se încearcă expulzarea partidului AUR de pe scena politică, reacţie care a fost apoi retrasă de pe profilul public şi înlocuită cu una “corectă” , nu au existat voci publice care să denunţe maniera frauduloasă în care partidul şi membrii AUR sunt calomniaţi şi delegitimaţi politic.
Contextul în care survine comunicatul PÎCCJ, prin care este validată şi oficializată mediatic naraţiunea sus-descrisă, în momentul cel mai nefavorabil, marchează un punct fără întoarcere în evoluţia publică a partidului AUR.
Chiar dacă lucrurile sunt discutabile sub aspect juridic şi procesual penal, politic vorbind comunicatul de astăzi îngroapă orice perspectivă de validare internaţională de pe poziţii de egalitate şi orice aşteptare rezonabilă că partidul AUR va fi, vreodată, cooptat la guvernare.
Tot politic vorbind, înlătură şansa partidului AUR de a se poziţiona în fruntea unei alianţe suveraniste care să încerce să obţină 51% din mandate, obiectiv care oricum este nerezonabil de optimist. Traiectoria tristă şi previzibilă, din acest moment, este cea a unei opoziţii de coloratură, de 5-8% electorat, aşa-zis “extremist” .
Va creşte, fără îndoială, presiunea pe capacitatea partidului de a recruta resursă umană de bună calitate, în perspectiva necesităţii profesionalizării politice şi a identificării persoanelor capabile să ocupe funcţii de responsabilitate administrativă şi executivă. Un astfel de stigmat, oficializat astăzi de PÎCCJ, va reprezenta pe de o parte o barieră semnificativă pentru adeziunea la partidul AUR şi, pe de altă parte, o chemare inoportună pentru elementele de electorat care chiar revendică un set de convingeri compromise politic.
Din acest moment politic aş crede că se deschid trei linii de acţiune, părere pe care mi-o exprim “pe persoană fizică” , de simplu membru de partid:
1. Reconfigurarea campaniei de suspendare a preşedintelui Klaus Iohannis ca fiind motivată, înainte de orice altceva, de intenţia străvezie a întregului sistem politic de izolare/interzicere/desfiinţare a partidului A.U.R., preşedintele Klaus Iohannis fiind debitorul culpabil al datoriei de garantare a ordinii constituţionale.
Consider că este crucial ca reacţia partidului faţă de comunicatul P.Î.C.C.J., conducători şi bază, să nu se gripeze în polemica antisemită, contribuind la validarea suplimentară, internă, a acuzaţiilor frauduloase ci să îşi revendice pentru forurile interne şi pentru cele externe care i-au rămas favorabile semnificaţia sa autentică: aceea de atac politic fraudulos realizat pentru a delegitima iniţiativa de suspendare a preşedintelui Klaus Iohannis. Trebuie repetat oricând/oricât următoarele: comunicatul partidului A.U.R. din 03 ianuarie 2022 nu a vizat minimalizarea Holocaustului, iar interpretarea contrară, falsă, care a condus la sesizarea parchetului, reprezintă un pretext străveziu şi necinstit prin care se doreşte lichidarea politică a acestui partid.
2. Reafirmarea Libertăţii ca pilon doctrinar esenţial al Partidului A.U.R., principiu care vizează înainte de toate libertatea cuvântului şi a convingerilor, potrivit art. 10 din Constituţie. În acest context, este limpede că dispoziţiile OUG nr. 31/2002 sunt deficitare constituţional, sunt lipsite de previzibilitate şi pot fi instrumentate, în mod nepermis, pentru a restrânge şi denatura câmpul legitim de acţiune politică, sens în care se impune abrogarea acestor dispoziţii normative.
Orice act procesual penal îndeplinit cu privire la prezenta sesizare din oficiu a P.Î.C.C.J. trebuie atacat în semnificaţia sa ilegitimă, respectiv în aceea că este ocazionat de aplicarea unor dispoziţii neconstituţionale. Prin deschiderea cercetărilor in rem faţă de un partid politic ce acţionează legitim, chiar dacă antipatic puterii oficiale, se reactualizează tema legislaţiei “anti-legionare”, contextul politic al adoptării acesteia, scopul vizat de respectiva Ordonanţă şi denaturarea scopurilor urmărite. Acestă piesă legislativă, adoptată pe sub masă la iniţiativa interesată a lui Crin Antonescu, nu doar că, printre altele, împiedică cinstirea Sfinţilor Închisorilor şi a eroilor noştri, dar se dovedeşte mijloc nepermis de sabotare a activităţii politice pluraliste.
Rămâne deschis aprecierii de oportunitate politică dacă această chestiune poate fi supusă unui referendum, ori măcar pretinsă ca atare, eventual unuia organizat simultan cu cel care vizează demiterea preşedintelui Klaus Iohannis.
3. Formalizarea participării la acţiuni civice şi conlucrarea cu societatea civilă aliată. Izolarea politică a partidului A.U.R. provocată de comunicatul P.Î.Î.C.J. este de o cu totul altă factură decât cea manifestată până acum, oricât de împovărătoare şi nedreaptă ar fi părut celor din prima linie. Consfinţirea politică a caracterului antisemit, prin “minimalizarea Holocaustului”, reprezintă un stigmat zdrobitor, irecuperabil în termenii momentului.
Partidul A.U.R. este obligat din clipa aceasta să îşi procure legitimitatea politică exclusiv de la poporul român şi are deschise în acest scop două căi: cea a populismului şi cea a specializării civice. Fiind limpede oricui ce presupune populismul şi ce pericole aduce, nu voi insista în această privinţă. Soluţia ce vizează specializarea civică a partidului presupune să se facă efectiv vehiculul parlamentar al tuturor iniţiativelor civice formalizate minimal şi care corespund doctrinar pilonilor ideologici ai partidului.
Dacă în politica mainstream partidele legitimează şi validează o sumă de O.N.G.-uri cliente, de sus în jos, de la înălţimea autorităţii şi demnităţii funcţiei şi a resurselor publice, partidul A.U.R. va fi obligat să lucreze politic ca slujitor nemijlocit al iniţiativelor cetăţeneşti formalizate minimal. Dacă s-ar menţine discursul politic mainstream, similar celui al U.S.R. din acest moment, partidul A.U.R. ar eşua în poziţionări principial corecte, dar cu efect de compromitere a propriilor poziţii. Pericolul este cel al populismului demagogic, fără acoperire.
Conlucrarea cu societatea civilă aliată presupune deschiderea şi manifestarea proactivă a intenţiei de participare, ca partener public, la oricare activitate civică, fie că vorbim de conferinţe şi dezbateri online, de spectacole în mediu alternativ, de proteste de stradă, colocvii, campanii de informare/conştientizare, şedinţe ale asociaţiilor de părinţi, de pacienţi, de şomeri, ale diferitelor asociaţii profesionale ş.a.m.d.
Dacă activitatea curentă a partidelor politice mainstream presupune filtrarea voluptorie a solicitărilor venite din societatea civilă, cred că izolarea politică cu care partidul AUR se va confrunta de aici înainte obligă la demersuri de sens invers, de transformare a partidului într-o… mişcare populară. Autentic populară, cu perspectivă de dezvoltare la firul ierbii pentru următoarele două mandate, chiar dincolo de 2032, iar nu populistă.
Rămâne de văzut dacă acest mod de a privi lucrurile este consonant cu hotărârile luate la vârf, de conducerea partidului şi de forţele de care aceasta ascultă, şi dacă partidul A.U.R. are resursele umane şi materiale pentru un asemenea efort. În caz contrar, riscă să se menţină pe scena publică sub forma unui simplu honey pot naţionalist, recipient politic neputincios pentru interesele unei categorii sociale marginalizată în propria ţară, ipoteză care este de netolerat.
Un eveniment grav s-a petrecut astăzi la vama Albiţa cu Republica Moldova, acolo unde Iurie Roşca, jurnalist, fost politician şi cunoscut intelectual public, a aflat că a primit o interdicţie de intrare pe teritoriul ţării noastre.
Cine este Iurie Roşca?
A îndeplinit, vreme de mai mulți ani, funcția de președinte al Partidului Popular Creștin Democrat din Republica Moldova. A fost vicepreședinte al Parlamentul Republicii Moldova între 1998-2001 și 2005-2009; și viceprim-ministru al Republicii Moldova (iunie – septembrie 2009).
Cei care urmăresc scena politică de mai mulţi ani îl cunosc pe Iurie Roşca în calitatea sa de fost politician unionist, dar care astăzi este considerat „trădător” întrucât în anul 2005, împreună cu 10 deputaţi din gruparea sa politică, a votat pentru venirea la putere a lui Vladimir Voronin. A părăsit politica în anul 2009, rămânând activ în calitate de intelectual public.
De ce nu (ne?) place Iurie Roşca?
În anul 2017 a lansat la Bucureşti cărţile scrise de Alexandr Dughin, pe care le-a tradus şi publicat în Republica Moldova şi difuzat în România. Situl G4media îl numeşte „şeful de facto” al sputnik.md, iar situl podul.ro aparent aparţinând SRI, îi realizează un rechizitoriu necruţător şi, prin urmare, necredibil.
Printre rânduri, eu înţeleg că Iurie Roşca nu e atât „trădător” pentru că a asigurat un vot politic la un anumit moment al anului 2005 (sunt trădări mult mai grave în istoria politicii basarabene), cât pare că a trădat încrederea Serviciului Român de Informaţii, dezertând la ruşi; asta, dacă nu a fost la ruşi de la bun început, lucru pe care eu unul nu îl găsesc credibil, dar nici nu-l pot exclude.
De ce crede Iurie Roşca că a fost interzis?
Cert este că, dată fiind situaţia politică de pe ambele maluri ale Prutului, în care „afilierile” sunt subiect de paradă, este greu de crezut că un moment de „trădare” din anul 2005 a condus la declararea sa ca persona non-grata, acum. Nici faptul că l-a publicat pe Alexandr Dughin, un intelectual rus complet lipsit de flerul necesar pentru a se impune în atenţia publicului interesat, nu ar putea reprezenta un motiv suficient.
Nici argumentul lui Iurie Roşca însuşi, referitor la ultimul său volum „Interesul Naţional ca Modus Vivendi” apărut în anul 2020, volum ce reuneşte editoriale publicate în presa scrisă, nu pare a avea greutatea necesară să atragă acest tip de sancţiune. Dacă ar fi aşa, pentru identitate de raţiune, am interzice intrarea în România a jumătate de Ungarie.
Ce zice presa noastră?
Mai adăugăm faptul că presa românăminte cu privire la motivul interdicţiei, susţinându-se la unison (aspect relevant în sine) faptul că Iurie Roşca „nu deţine documentaţia necesară pentru a justifica scopul şi condiţiile de şedere”, prevăzut la lit.E). Însă, din documentele publicate reiese clar că Refuzul a fost emis pentru motivul de la punctul H) Este o persoană care a fost dată în consemn în scopul refuzului intrării. O astfel de (lipsă de) motivare este ofensatoare în sine şi este ea însăşi o sancţiune.
Ce zic politicienii?
Până la momentul redactării acestui text, singurii care s-au pronunţat pe acest subiect au fost reprezentanţii partidului AUR, prin vocea vicepreşedinţilor Dorin Lulea şi a lui Valeriu Munteanu, ambii jubilând şi cerând ca interdicţia să fie pronunţată „pe vecie”. Însă această poziţie nu este una de noutate. Dacă unui român cu ale cărui convingeri nu sunt de acord sunt dispuşi să-i interzică dreptul de a intra în propria ţară, greu de preconizat ce măsuri va lua partidul AUR pentru integrarea deplină în noul stat român a moldovenilor de etnie rusă, ucraineană, găgăuză.
Este evident că politica românească nu are nici cea mai mică disponibilitate de a asigura un climat demn şi propice ideii de reunificare, mizând iarăşi pe conjunctura istorică şi pe caracterul convingător al argumentelor comunicate de forţele de ordine.
Totuşi, ce interzicem?
Cert este că Iurie Roşca are propriile sale convingeri despre neamul românesc, din care face parte! şi pe care îl serveşte după propria conştiinţă, convingeri care par că irită serviciile noastre de informaţii suficient de mult încât să accepte să procedeze precum comuniştii lui Ceauşescu, interzicând intrarea în ţară a unui intelectual care, deşi formal nu are cetăţenie românească, este unul dintre cei mai de seamă români.
Începând cu debutul pandemiei, Iurie Roşca s-a distins ca fiind singurul politician de limbă română care a negat temeiurile de fapt şi de drept ale politicilor sanitare, publicând constant şi consistent pe pagina sa de Facebook (suspendată zilele trecute) vloguri în care tratează chestiunea zilei fără a se feri să vorbească chiar şi despre cele mai cenzurate teze „conspiraţioniste”.
De ce interesează subiectul pe credincioşii ortodocşi?
Poziţia sa este una de factură ortodoxă, surprinzător de tradiţionalistă, mult dincolo de ceea ce găsim în blogosfera ortodoxă mainstream, ecumenistă. Nu se dă în lături a vorbi despre profeţiile părintelui Elpidie, despre cipuri, despre 5G, despre convingerile autentic satanice ale elitelor mondiale ş.a.m.d.
Sunt unele susţineri ale sale la care eu nu ader şi pe care le consider extrem de discutabile şi greu de susţinut, însă asta nu schimbă cu nimic împrejurarea că acestea sunt rostite şi asumate ca atare de către o personalitate din categoria lui Iurie Roşca, al cărui public a devenit din ce în ce mai consistent şi fidel, având vizualizări de ordinul sutelor de mii, pe mai multe platforme online pe care este prezent.
Este sancţionat influencer-ul sau opiniile sale?
De aceea, pare că interdicţia pusă asupra sa vine drept consecinţă nu doar a convingerilor sale politice, care au rămas în plan secund în ultima perioadă şi care ar fi presupus ca astfel de sancţiuni să apară în alte conjuncturi, ci pare că este sancţionat de către statul român un delict de opinie profesat de o personalitate retrasă din prim-planul politic, dar totuşi de prim rang. Iurie Roşca este la acest moment, probabil, cel mai cunoscut influencer creştin ortodox cu un profil unic: intelectual de calibru, politician de calibru, cu notorietate, cu discurs „conspiraţionist” asumat, cu un public consistent.
Ne solidarizăm cu omul sau cu opiniile sale?
Am susţinut cu sume simbolice canalul domnului Iurie Roşca, confesiunile unui optimist creştin. Este evident că sunt solidar cu domnul Iurie Roşca, nu doar împotriva sancţiunii pe care a primit-o ci, în primul rând, pentru activitatea sa de intelectual public. Totodată, pentru că am convingerea că politicienii nu trebuie schimbaţi, ci trebuie convertiţi. Iar primul pas spre ideea de convertire la ideile naţionale şi la ortodoxie, este libertatea convingerilor şi opiniilor proprii.
Or, pare că a fost dispusă o sancţiune pentru un delict de opinie, de convingere profesată public, structurat pe două paliere; paliere pe care ne regăsim întru totul. Primul este cel care contestă fundamentele politicilor cu pretext sanitar care au transformat violent societatea şi condiţia noastră de oameni liberi, iar al doilea este cel care vizează neamul românesc ca entitate distinctă de statul român. De altfel, înregistrarea video de mai sus, în care Iurie Roşca explică ce s-a întâmplat, poartă exact acest titlu: „Statul Român ca dușman al Neamului Românesc”.
Care este obiectul solidarizării?
Evenimentul pe care îl aducem în atenţie este relevant pentru noi întrucât este primul exemplu cunoscut, după anul 1989, când statul român interzice unui (etnic) român să intre pe teritoriul ţării sale. Lipsa cetăţeniei româneşti este complet irelevantă pentru subiectul nostru, dat fiind că acesta se revendică de la calitatea de etnic român şi că întreaga sa activitate şi-a desfăşurat-o în această calitate.
Că această revendicare este considerată inoportună sau dăunătoare de către puterea executivă de facto a statului român, de către serviciile secrete româneşti, aceasta este o chestiune separată. Ar fi şi mai grav dacă această interdicţie ar fi avut girul preşedintelui statului ori a prim-ministrului de la data emiterii interdicţiei, ambele persoane nefiind etnici români.
Prin urmare, obiectul solidarizării noastre constă în recunoaşterea calităţii sale de român şi a caracterului injust al sancţiunii primite.
De ce apare ca fiind injustă interdicţia?
Deşi lista drepturilor fundamentale şi principiilor ignorate/încălcate de stat a crescut exponenţial pe parcursul ultimului an, se pare că acest incident impune, suplimentar, să reafirmăm un (alt!) element fundamental pentru libertatea noastră: Acest teritoriu este doar administrat de statul român, nu îi aparţine.
Proprietatea publică, spaţiul public, nu sunt proprietatea statului român! Statul nu este ţara, statul nu este poporul! Statul român este doar o ficţiune organizatorică a cărei existenţă şi legitimitate este din ce în ce mai greu de justificat din punct de vedere juridic şi politic. Statul nu este curatorul convingerilor şi opiniilor naţionale şi nu are dreptul de a le cenzura sau combate, indiferent de conţinutul acestora. Ideile (dacă!) proaste sunt combătute cu idei bune, nu cu interdicţia de a veni acasă. Este mare păcat că prin această suită de acţiuni statul român se înscrie în tradiţia statului comunist care considera dizidenţa intelectuală o ameninţare la siguranţa naţională.
Un nou motiv de protest?
Invităm pe cei preocupaţi de acest subiect să reflecteze dacă este oportun să fie iniţiate acţiuni de protest, întrucât gravitatea situaţiei transcende persoana domnului Iurie Roşca şi ideile pe care acesta le vehiculează, indiferent de registrul intelectual de care aparţin. Rămâne de văzut ce ordin de prioritate primeşte protestul împotriva acestui nou tip de transgresiune şi cât va cântări acest eveniment în istoria eforturilor noastre pentru reîntregirea ţării.
Întrucât domnul Iurie Roşca este cenzurat, acesta poate fi urmărit pe platforma anti-cenzură Telegram: https://t.me/iurierosca
Stagiul militar va fi pe bază de voluntariat iar MApN urmează să elaboreze în viitorul apropiat condiţiile concrete de aducere la îndeplinire a noii strategii, în scopul lărgirii bazei de recrutare a rezerviştilor. Strategia cuprinde mai multe noutăţi care ţin de modalitatea de (re)organizare şi înzestrare a forţelor noastre militare, însă de interes prioritar pentru cetăţenii de rând este doar reintroducerea stagiului militar activ, probabil pentru o perioadă de un an, în completarea dispoziţiilor legii rezervistului voluntar ce a fost introdusă fără succes în anul 2015.
Ştirea este una îmbucurătoare prin prisma efectelor sociologice pe care o astfel de măsură le-ar putea produce în rândul unui contingent minuscul de tineri, ce s-ar putea arăta interesaţi de o astfel de experienţă după absolvirea studiilor liceale. Numărul celor interesaţi va fi cu siguranţă unul mic, având în vedere faptul că stagiul presupune încadrarea în corpul soldaţilor, nu în cel al ofiţerilor, retribuţia bănească fiind una (probabil) insuficientă pentru a putea compensa lipsa de libertate şi cultura cazonă specifice stagiului militar, incompatibil cu mediul civil în care se dezvoltă tinerii de astăzi.
De altfel, acesta este şi unul din motivele pentru care au fost ratate anterior atât ţintele de recrutare pentru rezerviştii voluntari cât şi cele pentru corpul forţelor pentru operaţiuni speciale, veniturile băneşti fiind nejustificat de mici în raport cu sacrificiile aferente calităţii de militar activ sau celei de rezervist. Faptul că în urma reformelor militare din ultimele două decenii balanţa beneficiilor materiale ale funcţiei militare este complet dezechilibrată în favoarea corpului ofiţeresc şi în defavoarea corpului soldăţesc şi al subofiţerilor/maiştrilor militari, a condus la subţierea periculoasă a bazei de personal în majoritatea unităţilor militare.
Apoi, cultura individualistă dominantă în societatea românească este una dificil de împăcat cu spiritul de corp şi cu gregarizarea soldăţească. Chiar şi în rândul tinerilor mai puţin instruiţi şi de o condiţie socială modestă, care sunt ţinta evidentă a recrutării, individualismul şi spiritul competitiv vizează cu totul alte interese şi obiective sociale/personale decât supunerea necondiţionată faţă de ierarhia militară.
Pentru a da roade, reintroducerea stagiului militar trebuie să fie însoţită de o schimbare minimală a valorilor şi principiilor promovate în societate, de cei aflaţi în funcţii de autoritate formală şi informală, în sensul legitimării autentice a patriotismului şi simţului naţional, nu doar a elementelor sale de recuzită discursivă la momente festive.
Pentru creştinii ortodocşi, mai ales a celor care locuiesc în Moldova, noutatea reintroducerii stagiului militar trebuie să fie avută în vedere pentru a fi promovată, dat fiind că, prin atitudinea anti-sistem generată de un stat pe alocuri anti-românesc şi anti-creştin, manifestarea civică a ortodoxiei s-a decuplat periculos de mult de simţul naţional şi de dragostea de neam şi de ţară. Din nefericire, abundă în rândul nostru argumentele care justifică o atitudine vehement anti-statală, atitudine care se reflectă însă şi cu privire la loialitatea faţă de naţiunea din care facem parte şi faţă de comunităţile noastre.
În special ideea moldovenismului românesc, ca temelie a reconsolidării identităţii regionale şi condiţie a reunificării, are mare nevoie de asumarea voluntară a sacrificiilor aferente stagiului militar, stagiu despre care nădăjduim că-şi va abandona, cât va fi posibil, gravele neajunsuri istorice din sfera abuzului de autoritate, printre multe altele.
Societatea românească are mare nevoie de o (fracţiune de) generaţie de bărbaţi care să păstreze un contact minimal cu ideea de sacrificiu benevol şi disciplinat pentru principii înalte, naţionale, fără să fi fost câştigată (coruptă?) prin privilegiile materiale ori de prestigiu ale funcţiei militare, astfel cum a fost izolată aceasta de societate în ultimii ani. Doar în condiţiile acestea putem spera la o reformare fundamnetală a organizării statale româneşti, înainte ca statul român să se compromită definitiv şi să se auto-distrugă prin abuz de putere şi aservire arbitrară a poporului, în beneficiul neprietenilor.
Demiterea Renatei Weber din funcţia de Avocatul Poporului şi respingerea de către Curtea Constituţională a excepţiilor de neconstituţionalitate vizând starea de alertă vin să consfinţească deriva autoritară (probabil) ireversibilă pe care a alunecat statul român, incapabil să mai producă voci credibile, apte să lanseze chemări la ordine şi să producă reveniri întru sine.
Această funcţie socială necesară şi care a fost exercitată totuşi minimal(!) de doamna Weber în calitate de Avocatul Poporului, în raport de necesităţile obiective ale stării de urgenţă/alertă, s-a dovedit a fi îndeajuns de iritantă pentru ca reprezentanţii puterii să dea curs demersurilor de înlocuire a sa cu un actor aliniat. Curtea Constituţională încă nu a motivat soluţia dată, dar s-a pus la adăpostul viforului demolator cu care cei aflaţi în funcţii de autoritate spulberă temeliile ordinii (nu doar a statului!) de drept.
Cauza?
Partizanatul amoral a dat naştere unei specii de minciună publică opresivă, acceptată cinic ca fiind un dat al timpurilor noastre, minciună generală care spulberă orice temei util al vieţii politice şi mutilează necontenit organismul societăţii româneşti.
Pe de altă parte, statul român şi agenda publică sunt abandonate în favoarea mincinoşilor, probabil la fel de ireversibil, de cei chemaţi să le slujească şi să le capitalizeze cu bună-credinţă şi legitimitate. Împotrivirile pe care le văd exprimate astăzi sunt emise de pe poziţii similare celor dominante, aparent din calcule conjuncturale, mai puţin din îndatorirea de a sluji Adevărul ca principiu director în viaţa privată şi cea colectivă.
Ce urmează?
În plan imediat, demiterea doamnei Weber lasă Guvernului calea deschisă, pe perioada vacanţei parlamentare, pentru adoptarea ordonanţelor de urgenţă fără riscul ca acestea să fie supuse controlului de constituţionalitate şi fără a fi contestate sub unghi moral, de pe poziţii care obligă la răspuns. Înlăturarea şi a ultimei metereze de (vocaţie de) rezistenţă va reorienta avântul autodistructiv spre înăuntrul centrului puterii, urmând probabil divorţul zgomotos şi vulgar între PNL şi USRPLUS.
În plan general, concentrarea de putere din societate este nemaiîntâlnită din vremurile regimului comunist, nu doar prin cumularea pârghiilor formale sau recunoscute cât, mai ales, prin absenţa unor mişcări colective de disidenţă coerentă faţă de un referenţial moral (minimal). De altfel, climatul social este unul care face cvasi-inutilă iniţiativa individuală, întemeiată pe îndatorire morală, chiar şi din partea persoanelor care se bucură de autoritatea publică recunoscută. Instinctul de autoconservare ne obligă pe toţi să ne retragem în propriile cercuri sociale/morale şi să raţionalizăm cumva consumul forţat de socializare toxică.
Ce speranţe sunt?
Rezervele civismului naţional de agregare într-o masă critică par epuizate şi, în orice caz, par a fi ratat o fereastră esenţială de manifestare. În special civismul ortodox este confuz, incoerent şi, per ansamblu, neasumat ca atare. Nu pare că ştim ce vrem, de ce să vrem şi nici ce ne nemulţumeşte. Ne lipseşte capacitatea de analiză şi de diagnostic necesare pentru luminarea spaţiului de acţiune imediată. Biserica se dovedeşte a fi parte din lume. Atât la nivel personal cât şi la nivel colectiv înaintăm prin pâcla neadevărurilor pe care, eu unul, le resimt ca fiind complet dezumanizante.
Trăim cu speranţa impactului norocos cu zidul, cu speranţa şansei unei coliziuni interesate cu sinistrul iminent, coliziune care să ne confere o altă traiectorie şi un răgaz în care să ne recăpătăm iluzia controlului. Pare că ne hrănim cu speranţe naive.
Ce face statul român?
Statul român se auto-devorează şi auto-mutilează într-o cadenţă stupefiantă deşi, probabil, mai greu de sesizat în detaliu pentru acei români care nu pricep mecanismele politice şi juridice care produc energia şi substanţa autorităţii de stat.
Un comentator descria statul român, fără să exagereze, ca fiind asemeni boxerului făcut groggy şi care rămâne în picioare datorită pumnilor primiţi de la adversar. Imaginea este sugestivă dar se cere completată cu elemente suplimentare: atitudinea auto-distructivă a boxerului care mimează calitatea sa de sportiv, care minte despre categoria din care face parte, despre cunoaşterea regulilor de angajare în luptă şi aşa mai departe. Întreaga sa energie este epuizată pentru mimarea străvezie acestor aparenţe.
Ce este inedit?
Chestiuni de căpătâi în ordinea de stat, precum suveranitatea formală, autonomia personală şi respectarea principiilor generale ale dreptului şiadministraţiei publice, sunt efectiv anihilate în viaţa cetăţii fără niciun fel de reacţie. Statul român funcţionează ca şi când ar fi fost devastat şi cucerit militar, iar acum se află sub cea mai directă şi arbitrară formă de ocupaţie. Reacţia societăţii este de acomodare cu ocupaţia străină şi doar coerciţia, corolară minciunii, se mai exercită cu vitalitate în spaţiul public. În rest, totul se mimează.
Ceea ce este inedit este destructurarea ostentativă a reperelor colective fără însă a coborî prigoana, în mod direct şi brutal, încă, la nivel individual. Cu toţii vedem că nimic nu opreşte răul să se manifeste plenar, dar spectacolul este încă la nivelul transformărilor/eviscerărilor instituţiilor colective. Ni se arată practic, fiecăruia în parte, că vom rămâne singuri împotriva răului, dacă nu ne supunem, dacă nu urlăm şi noi ca lupii.
Care sunt consecinţele?
Societatea românească se cimentează într-o situaţie de atomizare neputincioasă şi, după cum am spus, statul român este abandonat în privinţa necesarului său de loialitate; ne regăsim încă într-o relaţie forţată în care statul este tratat cu dezgust, pe bună-dreptate, şi cu o temere crescândă.
Cei cu vocaţie de lideri/elite se rezumă la minimul necesar conservării a)locului câştigat şi b)culoarului (prezumat) de oportunitate. Capacitatea de jertfă voluntară este practic inexistentă întrucât este de la bun început considerată ineficientă. Foamea noastră pentru o schimbare de fond ne întunecă discernământul şi visăm cu ochii deschişi la soluţii care par otrăvitoare sufleteşte.
În toate se constată şi aruncarea copilului din copaie, fără remuşcare, fără a privi în urmă, cu acceptarea oricăror costuri colaterale. Faţă de cât s-a pierdut, orice nouă pierdere pare în logica (costurilor) prăbuşirii.
Ce e de făcut?
Lucruri mici, dar vizând planul colectiv, atât cât poate fiecare. Dar “cât poate fiecare” trebuie să ne fie lucru limpede, cert şi determinat: cât timp pot aloca, câţi bani, câtă atenţie, cât interes, câtă reputaţie, câtă supunere, câtă răspundere, câtă slujire, toate acestea apreciate concret (în marjele deznădejdii sau ale entuziasmului lumesc). Cât pot astăzi, cât pot mâine şi de ce nu am putut ieri; aceste lucruri trebuie să le ştim şi dacă am fi treziţi din somn.
Noi, cei mai mici, trebuie să începem a vorbi despre ce preţuim şi despre cât suntem dispuşi să jertfim, pentru ca, din suma de “bănuţi ai văduvelor” cei pe care îi va ridica Domnul să fie încurajaţi să formuleze/plămădească cele necesare începutului reconstrucţiei colective.
Fiecare să-şi răspundă: ce preţuiesc şi ce/cum/când vreau să jertfesc?
Elitele trebuie să înceteze a visa să stăpânească ori să domine şi să înveţe să ceară deschis ajutorul, să ceară mai întâi bani, apoi timp, apoi slujire, apoi răspundere, apoi sfătuire, apoi criticare şi îngăduinţă; acestea în schimbul unor obiective concrete, fie că vorbim de obligaţii de mijloace sau de obligaţii de rezultat. Trebuie să nu facă risipă şi să înveţe din greşeli, în văzul lumii. Cine nu ştie, dintre elite, a cere ajutorul sau o face astăzi inadecvat, în termeni patetici ori prea entuziaşti, are tot timpul rămas în lume să înveţe, pentru că bine de la sine nu cred ne vom mai face.
Cine dintre elite nu cere ajutorul, din mândrie sau comoditate, să se pocăiască! Iertaţi-mă!
O clară devoalare a caracterului controlat a partidului AUR are loc astăzi, cu ocazia îndemnului lui George Simion la proteste în faţa prefecturilor/primăriilor, chemate să aibă loc la ora 17:00. Această chemare survine în urma protestelor substanţiale, cu autentic caracter spontan, iniţiate de locuitorii oraşului Brăila, care s-au extins mai apoi în Galaţi, Constanţa, Timişoara, dar care au avut loc pe timpul nopţii negând, prin ora aleasă pentru desfăşurare, legitimitatea interdicţiilor de circulaţie.
Chemarea partidului AUR la proteste ce ar trebui să se desfăşoare la ora 17:00, după două zile de proteste de noapte, care au numărat câteva mii de participanţi, reprezintă, în opinia noastră, prima încercare transparentă a statului român de readucere sub ordine a populaţiei, conducându-i spre zona „sigură” a protestelor „avizate”, cu „voie de la miliţie”.
Nici George Simion şi nici altcineva de la partidul AUR nu au încercat să lămurească motivul pentru care este aleasă această oră de după-amiază, într-o zi de luni şi de ce să nu se continue protestul de noapte, care are o cu totul altă semnificaţie civică, fiind în răspăr cu dispoziţiile administrative ilegale emise de autorităţile statului român.
Această trecere sub tăcere a unui aspect deloc nesemnificativ dă vorbire, de la sine, despre importanţa pe care statul român o acordă simulării jocului politic autentic şi trasează, pentru cei dispuşi să vadă, limitele de demarcaţie pentru încrederea şi sprijinul ce pot fi acordate acestui partid politic, pasămite „anti-sistem”, „radical”, „naţionalist”.
Protestele reprezintă instrumentul esenţial de împotrivire colectivă faţă de nedreptatea dictaturii (sanitare) în care funcţionăm de mai bine de un an. Nu există alt mijloc de acţiune directă, colectivă, apt să determine (1)o acumulare de putere (politică) survenită pe (2)un reviriment cultural şi care să producă (3)instituţii legitime de reprezentare a voinţei populare care (4)să restabilească starea de libertate şi să (5)obţină validarea exterioară a rezultatelor obţinute.
Şi tocmai pentru că protestul civic reprezintă instrumentul esenţial de germinaţie, în absenţa căruia nu se pot organiza o rezistenţă şi o luptă pentru libertate, acesta este atent controlat de stăpânitori astfel încât să fie defulată presiunea socială într-un mod previzibil şi neameninţător pentru actuala structură de putere. Protestul este doar punctul de plecare care pune în mişcare mecanismul social/societal care produce, succesiv, cele cinci elemente/etape de parcurs în drumul spre emanciparea de sub orice sistem dictatorial.
În acelaşi timp protestul civic este şi condiţia sine qua non a schimbării, este elementul inconturnabil, cu neputinţă de a fi substituit, suplinit sau simulat, a luptei pentru libertate.
Din păcate, societatea românească este lipsită de elementele de sprijin necesare pentru ca astfel de instrumente să aibă impact real, fiind angrenată într-o minciună generalizată care surpă orice vocaţie de schimbare reală. Există un mare deficit de conştiinţe libere, care să fie animate de un spirit jertfitor faţă de binele celor mulţi, de aceea, din păcate, lupta pentru libertate trebuie pornită mult mai în amonte, prin reconstruirea unor elemente primare de sprijin logistic şi ideologic.
Vocile care s-au făcut cunoscute/auzite până în acest moment par a fi motivate, în primul rând, de dorinţa de afirmare (individualistă) ca vectori de opinie/reprezentare, motiv pentru care se observă şi o anumită miopie strategică, nefiind formulate obiective clare, foi de parcurs formulate în termeni de viabilitate minimală. Dincolo de îndemnul de „a ieşi din casă”, deci de creştere a gradului de participare la proteste, nu sunt formulate de organizatori obiective, aşteptări, deziderate, pe baza cărora să existe un reviriment cultural (în lipsa căruia nu poate fi produsă schimbarea).
Decăderea în dictatură survine în urma unei degradări culturale în societatea care nu (mai) este vigilentă în a-şi apăra valorile fundamentale. Fără un reviriment cultural cu sens invers, revenirea la libertate este imposibilă. Cine controlează bornele culturale ale mişcării de protest controlează puterea politică acumulată de elita protestatară, indiferent de gradul de participare. De aceea, liderii organizatori ai protestelor trebuie să vegheze cu mare atenţie la modul în care ei legitimează calificarea culturală (de către alţii) a propriilor demersuri. Toate aceste elemente suportă discuţii separate, care nu-şi au locul aici, fiind cu totul şi cu totul premature.
Acest articol îşi propune să puncteze un moment de devoalare a instrumentelor politice de controlare a societăţii, în acest caz fiind vorba despre partidul AUR, privit cu multă speranţă de un mare număr de credincioşi ortodocşi. Menţinem concluziile celorlalte două articole privind AUR, despre procesul electoral şi despre nevoia de a înţelege cu limpezime limitele în care putem sprijini AUR, ca partid „anti-sistem” inventat de sistem.
Iar aceste împrejurări trebuie coroborate cu situaţia presei care este cu desăvârşire compromisă, cu extrem, extrem de puţine excepţii, precum R3media şi câteva publicaţii locale, cu impact nesemnificativ pentru imaginea de ansamblu a presei române. Protestele trebuie încurajate, de asemenea şi participarea la proteste, la orice oră, însă aceste activităţi trebuie însoţite de un acut spirit de observaţie, la rece, astfel încât să ne auto-educăm în privinţa limitelor de acţiune şi de obiective, ca nu cumva să consolidăm prin naivitate şi împreună-lucrare tocmai regimul faţă de care credem că ne manifestăm împotrivirea.
La împlinirea unui secol de la naşterea Sfântului Valeriu Gafencu şi în apropierea sărbătoririi plecării sale la Domnul, senatorul Sorin Lavric (A.U.R.) a oferit următoarea declaraţie politică în plenul Senatului României, moment care, pentru cei care avem adâncă evlavie faţă de Sfântul Închisorilor, reprezintă o deosebită însemnătate simbolică şi rar astfel de prilej de bucurie:
Faţă de această declaraţie a domnului senator Sorin Lavric, Institutul Elie Wiesel a emis un comunicat de presă, pe care îl reluăm integral, după care voi adăuga câteva consideraţii cu privire la reacţia INSHR-EW, pe care o găsesc a fi (1) deplasată şi (2) jignitoare.
Până să ajung la chestiunea de fond, voi sublinia două carenţe grave:
– reprezintă un comunicat oficial al unei instituţii publice, aflată în subordinea prim-ministrului, care combate, politic, declaraţia unui parlamentar român, poruncind că „asemenea opinii trebuie să înceteze”;
– comnicatul se justifică prin colportarea voită de minciuni: Valeriu Gafencu „a incitat cu pistolul în mână, elevi din liceele ieșene să se alăture tentativei de lovitură de stat”.
Deplasată?
Atribuţiile institutului şi obiectul său de activitate sunt prevăzute expres de dispoziţiile HG nr. 902/2005 şi niciuna dintre aceste prevederi nu permite „Serviciului Administrativ Comunicare” să pretindă încetarea declaraţiilor publice, cu atât mai mult a celor emise de parlamentari de la pupitrul plenului.
Facem precizarea că opiniile politice exprimate de parlamentarii români sunt, potrivit normei constituţionale, protejate inclusiv juridic şi nu pot face obiectul unor presiuni vizând conţinutul acestora, ce ţine de aprecierea celui învestit în funcţia de demnitate publică. Respectarea Constituţiei este datorată atât în spirit cât şi în literă, mai ales de funcţionarii publici.
Opiniile exprimate de parlamentari pot fi contrazise, combătute cu argumente, de cetăţeni sau de către alţi actori politici, dar nu pot fi cenzurate, nu se poate solicita încetarea acestora, întrucât sunt emise de un reprezentant al poporului, al puterii legislative. Oricare angajat al institutului poate, în nume propriu şi în limitele codului etic al instituţiei să o facă, dar nu instituţia însăşi.
Cu siguranţă un institut, parte componentă a puterii executive, înfiinţat în baza legislaţiei care reglementează înfiinţarea de instituţii culturale, nu are căderea să formuleze, în aceşti termeni, astfel de solicitări. Sub acest aspect, comunicatul are un caracter deplasat, este emis în afara atribuţiilor legale şi reprezintă o uzurpare a funcţiunii publice a institutului de către persoanele acolo angajate, fiind folosit pentru avansarea unor interese personale sau de grup, care nu privesc obiectul de activitate al institutului.
Jignitoare?
A doua problemă este aceea că acest comunicat, emis de o instituţie publică, este o minciună intenţionată, de unde derivă caracterul jignitor al comunicatului, pe care îl reclam în acest articol.
Prima minciună se referă la chiar titlul comunicatului: „Mișcarea Legionară omagiată în Senatul României!”. După cum se poate lesne observa, omagiul adus de domnul senator Sorin Lavric nu vizează sub nicio formă Mişcarea Legionară, ci se referă la Sfântul Valeriu Gafencu. Chiar dacă Valeriu Gafencu ar fi fost Căpitanul Mişcării Legionare, rigoarea exprimării publice, mai ales atunci când se pretinde cenzurarea unui parlamentar, impunea o contextualizare corectă şi precisă, exprimată cu grija şi cu scrupulozitatea unui for aşa zis „ştiinţific”.
A doua minciună flagrantă se referă la următoarea frază: „a incitat cu pistolul în mână, elevi din liceele ieșene să se alăture tentativei de lovitură de stat”. „Pistolul în mână” reprezintă un element de ficţiune literară care nu are ce căuta într-un comunicat care cere cenzurarea unui senator român. Apoi, dincolo de absurdul total al tezei despre elevi, din municipiul Iaşi, instigaţi a participa la o lovitură de stat prezumat dată în Bucureşti, partea cu „lovitura de stat” este reprezentativă şi grăitoare pentru modalitatea cu adevărat „creativă” în care acest institut pretinde că studiază istoria românilor.
Adevărul?
În fapt, asemeni altor mii de români studentul Valeriu Gafencu a reacţionat civic faţă de înlăturarea de la putere a legionarilor de către generalul Antonescu, acţiune politică pe care a perceput-o ca pe o nedreptate. Veleriu nu era nici căpitan, nici comandant nici nu avea altă funcţie relevantă în ierarhia legionară, calitate care să-i fi adus măcar oprobiul public pe care ar trebui să-l arătăm secretarilor de partid de la nivel judeţean din perioada comunistă. În fine, în apărarea Sfântului Valeriu Gafencu rămâne actual articolul scris de părintele Marcel Răduţ Selişte pentru adevărul.ro.
Lăsând deoparte aspectele de ordin istoric, ceea ce e important astăzi pentru noi este dimensiunea religioasă a chestiunii în care intervine acest institut. Linia de comunicare publică a institutului a produs rumoare şi revoltă de fiecare dată când acesta s-a pronunţat cu privire la subiectul Sfinţilor Închisorilor şi speculez că acest efect este urmărit cu intenţie. Ar fi necesar să se aibă în vedere cât anume din această antipatie pe care noi o considerăm îndreptăţită este calificată mai apoi ca fiind antisemitism sau ură faţă de evrei şi dacă nu cumva această confuzie este speculată pe tărâm politic. Acestea sunt însă chestiuni secundare.
Ce este important?
Principal este că libertatea credinţei este garantată de lege iar canonizarea şi evlavia populară fac parte din exercitarea libertăţii religioase. Sub acest aspect se impune a se observa că cinstirea de care Sfântul Valeriu Gafencu are parte în rândul credincioşilor ortodocşi nu are legătură cu faptul că acesta ar fi activat, în scurtul răstimp cât s-a bucurat de liberate, în Mişcarea Legionară. Ceea ce este semnificativ pentru creştinii ortodocşi nu este activitatea sa de legionar, despre care există puţine elemente cunoscute, iar cele care se cunosc despre Valeriu legionarul au fost aduse în discuţie tot de tabăra celor afiliaţi institutului.
Valeriu Gafencu este cinstit ca sfânt pentru faptele sale, pentru conduita sa în timpul întemniţării şi martirizării sale, care a reprezentat model şi îndemn spre sfinţenie pentru o întreagă generaţie de martiri. Cinstirea sa a traversat patru decenii de regim comunist, iar cei care au dat mărturie despre statura sa duhovnicească au făcut-o şi înainte şi după căderea regimului comunist. Evlavia faţă de Valeriu Gafencu a reprezentat mereu (şi astăzi!) un risc personal şi nu are nicio componentă de recuperare a memoriei legionare ca atare, ci este strâns legată de învăţătura creştin ortodoxă, de ortopraxie în cel mai curat grad.
Cinstirea Sfântului Valeriu Gafencu nu este legată de simbolismul legionar, omagierea sa nu vizează date cu semnificaţie politică, nu se referă la data adeziunii sale la mişcare, data arestării sale, data reluării demersurilor militante, data mărturisirii crezului legionar, data când a refuzat abjurarea de la doctrina legionară ş.a.m.d. Omagierea sa are loc în cadrul cultului ortodox recunoscut, prin formele ritualice protejate de lege, pentru cinstirea memoriei oricărui suflet adormit şi pentru accederea sa în rândul sfinţilor cinstiţi de Biserică.
S-a dezis de Mişcarea Legionară?
Spre deosebire de personalităţi culturale de prim-plan, Valeriu Gafencu nu a scris, nu a fost ideolog legionar şi, de la înălţimea sa duhovnicească,nu s-a dezis de Mişcarea Legionară. Faptul că nu s-a dezis de Mişcarea Legionară (deşi apropiaţilor le-a vorbit despre greşelile comise de oamenii din mişcare şi de Mişcare ca atare), corespunde atitudinii pe care au avut-o şi alţi părinţi sau credincioşi cu o statură duhovnicească deosebită (de Mişcarea Legionară nu s-au dezis, unii nici sub torturi, dar nici la decenii mai apoi, în liberate, nici părintele Justin Pîrvu, nici părintele Arsenie Papacioc, nici părintele Gheorghe Calciu, nici mulţi, (cu adevărat!) mulţi alţi părinţi şi credincioşi despre care nu putem vorbi decât cu evalvie şi reverenţă).
Ceea ce cinsitim la aceştia nu reprezintă un profil uman-moral superior, în înţelesul secularizat al termenului, nici consecvenţa ideologică, ci faptul că aceştia sunt modele veritabile de îndumnezeire pe care noi le recunoaştem ca atare, potrivit învăţăturii patristice, şi despre care înţelegem să dăm mărturie.
Niciunul dintre aceştia nu au avut interese sau obiective politice, nu s-au manifestat civic sau politic, nu au propus reluarea iniţiativelor legionare şi nici nu s-au alăturat acelor iniţiative marginale (honeypot) constituite după căderea regimului comunist. Cu toţii „au militat” pentru sporirea duhovnicească, pentru trăirea credinţei în adevăr, pentru sfinţire şi mărturisire, dar nu pentru mişcări civice/politice de factură legionară şi, mai ales, antisemită. Iar acest lucru poartă în sine o mare însemnătate şi este concludentă pentru oricine ţine dreptarul credinţei.
Evlavie ortodoxă supraamplificată?
Opinia domnului Alexandru Florian că în cazul Valeriu Gafencu este vorba despre „cucernicie şi evlavie ortodoxă supraamplificată”, probabil cu înţelesul de artificială, falsă, interesată, nu se susţine prin prisma staturii duhovniceşti a celor care dau mărturie despre sfinţenia autentică, adevărată, mântuitoare, a lui Valeriu Gafencu.
Insistenţa domnului Florian de a-şi impune viziunea personală cu privire la Sfinţii Închisorilor se traduce, în termeni lumeşti, într-o siluire şi vexare a sensibilităţilor noastre religioase, faţă de care, în calitate de funcţionar public aflat într-o funcţie de conducere de nivel superior, este dator să manifeste o precauţie deosebită. Faptul că se foloseşte, fără scrupule, de minciuni şi distorsionări istorice străvezii, îl descalifică moralmente şi aduce atingere credibilităţii unei instituţii de stat.
Domnul Florian nu este chemat să pedepsească astăzi pe cei aflaţi în delict de opinie şi delict de cinstire, cu atât mai puţin când o face abuzând de obiectivele şi atribuţiile legale ale institutului pe care îl conduce. Cei pe care ţine să-i corijeze prin comunicatele de presă emise nu sunt infractori, nu sunt în culpă morală şi, mai ales, nu sunt datori nimănui cu explicaţii privitor la cinstirea modelelor creştine, prin urmare, le este datorată o adresare cu caracter prevenitor, respectuos.
Dacă, personal, consideră de prioritară importanţă corectarea cadrului de manifestare publică atunci este dator să câştige bunăvionţa celor pe care doreşte să-i corijeze.
Ce-ar trebui să se întâmple acum?
Comunicatul de presă emis de Institutul Elie Wiesel reprezintă un abuz şi o eroare care trebuie sancţionate. Cel care este răspunzător de activitatea institutului este conducătorul său. Institutul are un colegiu ştiinţific care poate fi chemat să corijeze comunicatul de presă sub aspectul falsităţii sale istorice. Sub aspectul inoportunităţii şi încălcării normei legale, domnul Florian este dator cu scuze publice cuprinzătoare, în care să recunoască şi să declare respectarea ordinii constituţionale şi a ierarhiilor funcţiilor de demnitate publică.
Ne este dator cu scuze publice şi nouă, credincioşilor creştin-ortodocşi ce avem evlavie la Sfântul Valeriu Gafencu, precum şi cu explicaţii privind modalitatea în care astfel de transgresiuni vor fi evitate în viitor de institutul pe care îl conduce.
Este chemat să arate că a înţeles că atribuirea unei denotaţii negative, care decurge ex officio din activitatea politică desfăşurată cu acuş un secol în urmă, pe care o consideră precumpănitoare sfinţeniei mărturisite de duhovnici ai zilelor noastre, şi o exprimă prin platforma oferită de o instituţie publică, reprezintă o ingerinţă nepermisă în exercitarea libertăţilor politice dar şi, de facto, o atingere adusă cultului creştin ortodox.
Pentru toate acestea, am puţine speranţe.
Ce facem cu INSHR-EW?
Întrucât reprezintă o instituţie aflată în subordinea prim-ministrului, în lipsa unor dovezi de corijare şi de renunţare explicită la implicarea în jocul politic, trebui solicitată demiterea conducătorului institutului.
Se impune o auditare temeinică a activităţii institutului, atât sub aspectul gestiunii materiale şi a managementului defectuos care a produs îndemnul de cenzurare a opiniilor politice exprimate în Senatul României, dar, mai cu seamă, sub aspectul obiectivelor ştiinţifice, de studiu şi de documentare, pentru care acesta a fost înfiinţat şi pentru care se consideră că prezintă utilitate şi relevanţă publică.
Spre deosebire de Institutul Studierii Revoluţiei Române, proaspăt desfiinţat, institutul Elie Wiesel trebuie să funcţioneze în continuare întrucât reprezintă, virtual, un instrument valid de apropiere a comunităţii etniei evreieşti de cea românească. Eventuale modificări/schimbări/completări de personal ar trebui să aibă în vedere erorile comise deja în cazul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, cu privire la care domnul senator Sorin Lavric a emis anterior o altă declaraţie politică.
Creştinii ortodocşi sunt datori să se coaguleze în forme de participare publică prin care să supravegheze activitatea acestui institut, astfel încât aceste transgresiuni să nu se repete, iar datinile şi procedurile de canonizare care au fost anunţate a debuta să nu fie influenţate pe criterii politice.
Părerea mea este că AUR reprezintă o creație a serviciilor secrete românești și că cel puţin George Simion, Dorin Lulea şi Claudiu Târziu sunt colaboratori ai acestor servicii, de nu chiar mai mult.
Aceasta este opinia pe care mi-o asum în temeiul experienţei mele de viaţă şi a celor pe care le cunosc despre politica românească, servicii secrete şi despre modul în care acestea controlează spaţiul public. Consider că nu există o diferenţă semnificativă de scop şi metodă între serviciile secrete de astăzi şi Securitatea comunistă, de aceea nu simt că greşesc când le denumesc generic Noua Securitate. Ca şi Securitatea comunistă, cred că Noua Securitate este profund vătămătoare pentru democraţie şi pentru climatul general al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi militez pentru desfiinţarea serviciilor secrete şi înfiinţarea unor agenţii civile de informare şi documentare care să nu paraziteze puterea executivă şi care să nu se substituie factorilor de putere legitimi în societate. Consider că Noua Securitate este rea şi trădătoare, în ansamblul său, deşi cei mai mulţi dintre cei care lucrează acolo sunt, probabil, de bună credinţă şi iubitori de ţară.
Sub acest aspect, situaţia AUR nu este una deosebită de cea a restului partidelor aflate pe scena politică, toate părându-mi controlate strâns de ofiţeri şi colaboratori la vedere ai serviciilor secrete. De aceea consider că nici nu ne este de folos a discuta doar despre AUR ca fiind „securişti” câtă vreme nu se ia în discuţie cadrul mai precis al subiectului implicării serviciilor secrete în politică, presă, justiţie. Consider că, în România, doar Noua Securitate reprezintă o veritabilă plagă, singura şi autentică ciumă roşie +galben +albastră +verde +minorităţi.
Întrucât, în lipsa unor certitudini, nu ne este de folos să rămânem la stadiul de „AUR, creaţia securiştilor”, consider că discuţia ar trebui să se mute spre obiectivele pentru care AUR ar fi fost creată, aceste obiective reprezentând miza reală a intereselor noastre faţă de acest subiect.
Ca de obicei, arăt că acestea sunt simple speculaţii personale şi nu am probe care să întemeieze astfel de susţineri. Dar nici nu consider că avem nevoie de certitudini imposibil de obţinut ci cred că ne putem folosi de judecata omului de rând şi de presupuneri rezonabile.
De ce, deci, ar vrea Securitatea să existe AUR?
Păi, gândindu-mă, am găsit cam trei motive majore pentru care speculez că AUR este dorită pe scana publică.
1. Ca să aşeze scena politică din România pe un scenariu ideologic previzibil.
Scena politică occidentală este caracterizată de conflictul ideologic între conservatori şi progresişti, între trumpişti şi sorosişti, iar faptul că la noi, pe scena politică, nu exista o astfel de confruntare lăsa loc unor evoluţii în afara scenariului permis. Prin faptul că AUR accede în parlament, eșichierul politic românesc s-a normalizat, adică a intrat în tiparele ideologice firești. Pentru cei care gestionează evoluţia societăţii româneşti faptul că greutatea politică de moment culisează spre dreapta (cum e în Polonia) ori spre stânga (Franţa) contează mai puţin, câtă vreme jocul politic parcurge aceeaşi linie ordonatoare.
În mod surprinzător, accederea AUR în parlament ajută globalismului prin aceea că este confirmată evoluţia scenei politice româneşti în sincron cu cele occidentale. Cu cele 10 procente, AUR reprezintă mai degrabă un avantaj pentru tabăra progresistă decât o ameninţare. Este ceea ce legitimează paradigma politică existentă, dat fiind că penser contre c’est penser pour. Aceasta este o butadă care ne spune că atunci când te împotriveşti unui lucru, îl validezi, îl confirmi, îi acorzi demnitate. Trebuie reţinut că principiul real de înfruntare şi căile eficiente prin care se înfruntă un adversar politic sunt tăcerea/ ignorarea sau construirea unei alternative reale la ceea ce combaţi.
Acest principiu este esenţial pentru a înţelege lumea de astăzi în care există mult prea multe conflicte mimate al căror scop primordial este reprezentat de obţinerea legitimităţii, atenţiei publice, confirmării publicului. Este exact cazul vedetelor mondene care se ceartă în public, care scandalizează nu pentru a învinge preopinentul ci pentru a se păstra în atenţia publicului.
2. Ca să trezească fervoarea eurofilă.
În România curentul eurofil (pro-UE) risca să rămână doar o carcasă goală, cu multe procente la încredere dar fără mare grad de angajament. În limbajul nostru, sentimentul pro-UE era unul căldicel, dominant, dar fără inimă, un reflex al celor care declară preferinţa pentru UE în sondajele la care participă, dar care simt totuşi o lehamite corozivă de tipul „mai lasă-mă şi cu ăştia”. Prin apariţia AUR, sentimentul pro-UE se cere apărat, promovat, cultivat. În lipsa AUR, sentimentul pro-UE se compromite singur. AUR se declară pro-UE, dar acest lucru nu contează. Ei sunt trecuţi de presă la anti şi cu asta-basta.
3. Ca să ocupe un spaţiu neocupat pe scena politică.
Spaţiul politic neocupat este cel al naţionalismului/patriotismului suveranist şi al intereselor creştine şi acest spaţiu se cere confiscat. Confiscarea înseamnă obţinerea celui mai mare grad de legitimitate în a vorbi despre aceste teme, celei mai mari încrederi a electoratului interesat de aceste teme, fără a le face, totuşi, predominante pe scena publică. Confiscarea unor teme politice are mai puţin de a face cu vizibilitatea şi notorietatea unui actor angajat într-un dialog, cât are cu legitimitatea (neroditoare, inofensivă) pe care publicul o recunoaşte unui actor de a se exprima cu privire la o anumită temă. Legitimitatea se obţine atât prin faptul că cineva militează, se luptă pentru o anumită poziţie, cât mai ales pentru faptul că este atacat pentru aceasta.
Din acest motiv trebuie înţeles că asaltul mediatic pe care îl cunoaşte AUR astăzi este doar pe jumătate nociv, în aceea că îi încadrează într-un spaţiu izolat, nefrecventabil. Însă atacând, demonizând AUR, presa îi legitimează ca fiind reprezentanţi legitimi ai ideilor pentru care aceştia sunt atacaţi. Faptul că presa operează şi o distorionare a ideilor, idealurilor şi obiectivelor AUR pe scena publică ţine de interesul puterii politice de a le marginaliza şi de a le compromite.
Aici nu discutăm doar despre imagine, ci de un atac ce vizează evoluţia publică a acestui partid. De pildă, prin simplul fapt că AUR este etichetat ca fiind un partid extremist sau de extremă-dreapta, dezvoltarea structurii de partid este periclitată prin aceea că persoanele care vor dori să se înscrie în partid fac parte din rândul acelora pentru care o astfel de acuzaţie a presei nu comportă mare greutate.
Cu alte cuvinte, în loc să primească în rândurile sale 15000 de noi adeziuni din partea unor persoane care ar fi dorit să participe la un proiect conservator centrist, bazat pe ceea ce în mod legitim şi necontroversat este acceptat ca fiind nucleul convingerilor conservatoare, AUR va primi în rândurile sale 15000 de noi adeziuni din partea unui alt contingent electoral, al celor dispuşi să le fie asociată o astfel de etichetă, de radical/extremist/trumpist etc. Aici nu contează că presa este compromisă în mare măsură şi că este partizană şi nelegitimă în pretenţiile sale de obiectivitate, ci contează că AUR permite unui actor extern să o catalogheze ca atare.
Se creează un efect de profeţie care se împlineşte prin ea însăşi, prin aceea că descriind cu rea-credinţă un partid ca fiind extremist, în acel partid se vor înscrie persoane care vor valida această imagine. Cu cât etichetarea va fi mai flagrant mincinoasă şi abuzivă, cu atât mai uşor le va fi centriştilor să se îmbrace în „cămaşa extremistă”, dat fiind că „presa oricum minte şi denaturează”. Dar aceasta este o greşeală capitală! Orice descriere incorectă trebuie negată şi refuzată de la bun început!
Se ignoră faptul că presa este chemată în mod legitim să pună etichete, să ordoneze discursul public, iar faptul că emite aprecieri false, mincinoase sau cu rea-credinţă, nu o lipseşte de legitimitatea de a ordona spaţiul public prin astfel de etichetări. Discuţia despre cum presa face presă este cu totul diferită de cea despre temeinicia unei etichetări, categorisiri, descrieri.
Cu alte cuvinte, oricât de perfidă ar fi mass-media, împotriva unor etichetări precum cele asociate AUR trebuie luptat cu cea mai mare intensitate pentru că, în comunicare, reputaţia este totul! Acceptând dialogul cu un interlocutor care insistă să te califice incorect, acceptăm perspectiva aceluia asupra noastră.
De pildă, Sorin Lavric este portretizat ca fiind misogin şi rasist. Se apără arătând că unele fraze, care îi aparţin, au fost scoase din context. Dar mai departe greşeşte validând acea scoatere din context prin aceea că pune în discuţie acele idei în afară cărţii respective, în afara acelui interviu specific când respectivele idei au fost emise. Este de la sine înţeles că nu poţi explica (defensiv) o carte într-un interviu radio-TV şi că tot ceea ce poţi obţine prin această zbatere este o strangulare şi mai strânsă, şi mai sufocantă.
Câtă vreme Sorin Lavric acuză o scoatere din context, trebuie refuzat dialogul în condiţiile dictate de interlocutor şi trebuie combătute efectele acestor distorsiuni, pe toate căile: Misogin eşti dumneata! Citeşte cartea, domnule/doamnă x!
Sorin Lavric trebuie să-şi asume statutul său de politician şi faptul că este o ţintă pentru adversari şi să combată în mod creativ minciunile despre el. De pildă, mie mi s-ar fi părut oportun ca Sorin Lavric să anunţe, imediat, două lansări online de carte ebook: o nouă ediţie a cărţii Decoct de femeie, cu un prolog explicativ redactat în acelaşi registru stilistic şi, eventual, cu o notă a editorului. Ar fi fost necesară o a doua carte ebook (10 eseuri?) care să mute discuţia pe poziţii viitoare şi care să-i reconfirme lui Sorin Lavric legitimitatea sa de autor.
Explicaţiile pe care Sorin Lavric le-ar fi acordat ar fi fost contextualizate în mod real, ar fi legat subiectul cărţii şi ideile sale de spaţiul filosofic comun celor care au mai scris despre femei. Toţi cei din AUR ar fi avut un front comun de comunicare, nu l-ar fi lăsat singur pe Sorin Lavric să se expună linşajului mediatic. Ar fi fost util de preluat postări precum cea a Anatol Basarab, care face o scurtă antologie a autorilor care s-au exprimat similar, fără a fi de condamnat.
În fine, despre o reacţie PR adecvată sunt persoane mult mai potrivite decât mine să răspundă sau să dea sfaturi. Situaţia lui Sorin Lavric nu este pe atât de dificilă decât dacă este lăsată se se stingă în condiţiile actuale.
Dar ceea ce e important de reţinut este că acceptând această victimizare, aceste etichetări nedrepte, compromiterea AUR atinge şi ideile de la care se revendică, inclusiv pe cea vizând credinţa. Iar abia aici intrăm în partea dureroasă şi, orarecum, contra-intuitivă pentru credincioşii ortodocşi.
Dar nu aceasta este calea, nu disocierea şi nici respingerea legitimităţii câştigată de AUR prin vot ca urmare a programului electoral deschis asumat.
Nici conlucrarea fără discernământ cu AUR nu poate fi o soluţie întrucât legitimează un actor despre care nu putem fi siguri că este de bună-credinţă. Nici ignorarea AUR şi abandonarea acestora pe scena publică, linşajului mediatic, nu reprezintă o cale de urmat întrucât efectul linşajului acestora se va produce şi asupra noastră.
Consider că soluţia este purtarea sarcinilor şi neputinţelor acestora, conlucrând cu AUR spre obiectivele pe care aceştia şi le asumă cu bună credinţă. Din clipa în care au intrat în parlament, AUR au devenit „ai noştri”, fie că ne place sau nu lucrul acesta. Trebuie să învăţăm nu doar să convieţuim cu o asemenea prezenţă, cât mai ales să îi ajutăm în cele ce şi le propun cu folos.
Nicio altă cale nu este spre ajutorarea Bisericii, nici denunţarea lor ca securişti, nici ca trădători ai cauzei naţionale, nici ca parveniţi, nici oricare altă etichetă pe care le-am adăuga-o noi la vraful deja primit. Niciuna nu ne absolvă de la datoria de a ajuta cu sinceritate şi cu folos pe cel ce a devenit, în ierarhia reprezentării publice, mai marele nostru.
Am scris acest text pentru a lămuri ambiguitatea ce mi-a fost imputată anterior. Nu am interese în plan politic, consider că opţiunea #boicot este mult mai apropiată de interesele mele directe, este legitimă inclusiv în componenta sa politică dar, câtă vreme AUR este în prim-planul atenţiei publice, orice altă opţiune în afară de sprijin ne este vătămătoare. Ceea ce AUR va face cu acest sprijin al nostru îi va legitima pe ei şi obiectivele pe care şi le propun.
Lipsirea AUR de sprijin, disocierea de aceştia trebuie să fie rezonabil de bine motivată, nu doar o reacţie de orgoliu. Încă nu am întâlnit o astfel de poziţionare care să fie convingătoare.
Am decis să nu votez, dar dacă aş fi făcut-o, atunci aş fi ales AUR.
Înţeleg foarte bine impulsul #boicotVot, am citit cam tot ce a apărut în blogosfera conservator-creştină în ultimele zile, dar nu pot spune că boicotul este motivul pentru care nu voi participa la votare.
Am întâlnit pe parcursul informării din ultimele zile, în calitate de creştin ortodox, cinci îndemnuri cu privire la votul de mâine, în egală măsură întemeiate, pe care le redau într-o ordine întâmplătoare:
A. Votaţi AUR
AUR este primul partid creştin credibil, care îşi asumă ca principiu doctrinar de funcţionare ideea credinţei creştine. Este, pentru ortodocşi, cu adevărat prima opţiune politică coerentă care aduce laolaltă nu doar ideea de credinţă, cât şi cea de neam şi de libertate. Co-Preşedintele Claudiu Târziu este o persoană cunoscută în mediul nostru, are nu doar notorietate, cât şi continuitate în convingerile sale de esenţă creştină, în timp ce cu cele politice ale sale nu am fost mai niciodată de acord. Este însă o persoană care a activat lângă foştii deţinuţi politici, lângă părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa şi Marcel Petrişor, printre mulţi alţii, este deci, de departe, cel mai apropiat politician(?) de nucleul dur de valori şi elemente simbolice la care ortodoxia ar putea năzui în plan politic.
AUR este o construcţie politică modernă ca formă, având poate că supărător de multe lucruri în comun, până la identitate, cu tehnologiile politice folosite la proiecte precum Noua Republică, USR, Pact, Demos, toate acestea cu o filiaţie clară în laboratoarele politice ale serviciilor secrete. Dar aceasta este politica la noi în ţară, total inflitrată de noii securişti, o realitate pe care ar trebui să o luăm ca atare şi în funcţie de care să ne calibrăm acţiunile: HUMINT şi control direct al scenei politice pe care nimeni nu se mai oboseşte să le fardeze.
Revenind. AUR este primul şi singurul partid politic care a aderat (în totalitate) la cele 10 criterii orientative pe care ÎPS Calinic le sugera creştinilor ortodocşi pentru a fi avute în vedere atunci când îşi vor alege opţiunea de vor. Celelalte partide politice nu au fost interesate să valorifice electoratul creştin ortodox şi au ignorat orice ocazie de a se asocia acestui mesaj.
AUR numără în rândurile sale şi alte persoane care s-au manifestat convingător în calitatea lor de intelectuali creştini ortodocşi precum Ovidiu Hurduzeu sau Sorin Lavric.
La Iaşi candidează şi doamna avocat Diana Şoşoacă, al cărui fan nu am cum să fiu, dar care beneficiază de o notorietate masivă câştigată prin acţiuni juridice(?) foarte discutabile, fără rod, dar prin care a reuşit să-şi asocieze imaginea de cea a părintelui Calistrat Chifan sau a ÎPS Teodosie.
AUR a convins şi beneficiază de o susţinere largă în blogosfera ortodoxă: R3Media şi Mihai Şomănescu, Părintele Cristian Onea, Părintele Mihai Aldea, profesorul Radu Baltasiu, Frăţia ortodoxă „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” şi Dan Ciprian Grăjdeanu, întreaga tabără Rost ş.a.
2. #BoicotVot
Cred că cel care a adus pentru prima oară în discuţie ideea boicotului electoral creştin a fost Mihai Gheorghiu, liderul Platformei Împreună, despre care cunoaştem că, formal, reprezintă cea mai mare formă asociativă civică din societatea românească.
Cu toate acestea, apelul lui Mihai Gheorghiu lansat înainte de alegerile locale nu a avut ecou, fiind practic ignorat de propria sa bază civică, pe care Platforma Împreună ar trebui să o reprezinte. Despre subiectul formelor asociative creştine care nu sunt altceva decât carcase goale de conţinut ar trebui scris mai pe îndelete cu altă ocazie, pentru că neputinţa compromite mult mai mult şi mai profund decât am crede. În orice caz, în mesajul pe care domnul Mihai Gheorghiu l-a lansat este formulat un paragraf final care surprinde cu precizie argumentul central pentru opţiunea #boicotVot:
Votul ar trebui să fie instrumentul libertății mele, când el devine doar instrumentul capturării mele ca cetățean liber, doar falsificarea propriei mele libertăți, atunci gestul unic al libertății mele trebuie să fie refuzul legitimării propriei mele lipsiri de libertate, al falsificării primitive a unei democrații, oricum disfuncționale.
Acest mesaj a fost preluat şi amplificat de alte două tabere, apropiate ca poziţionare pe scena publică: prima este cea a lui Pompiliu Diplan/Neam Unit şi Calea Neamului şi cea de-a doua este a lui Iulian Capsali/Dan Chitic. Mai e şi Victor Roncea, despre care nu-mi face nicio plăcere să scriu.
Din păcate însă, opţiunea #boicotVot este în realitate o opţiune explicit #antiAUR, mascată în argumente cu temei moral/civic care, totuşi, nu se susţin.
La o cercetare sumară, pare că:
1) Pompiliu Diplan nu “i-a iertat” lui George Simion manevra de la protestul din Piaţa Universităţii, din septembrie, când Simion a dublat şi apoi diluat energia protestatară prin acţiuni civice concurente protestului organizat de Starea de Libertate. Sunt de acord că aici vorbim despre acţiuni clare de sabotaj civic din partea AUR, acţiuni care nu pot fi justificate nicicum.
3) Iulian Capsali pare că nu “i-a iertat” lui Claudiu Târziu trădarea din anul 2014 când a participat la europarlamentare în calitate de candidat reprezentant al familiei creştine şi când Claudiu Târziu a lăsat să se înţeleagă că Iulian Capsali ar fi un infiltrat securist, plătit de Patapievici prin Institutul Cultural Român sume care nu se pot justifica. Cel puţin cam asta îmi amintesc acum, probabil că fără mare precizie. În orice caz, cei doi au avut mai multe contre de-a lungul timpului, cauzate în general de susţinerea total lipsită de discernământ pe care Claudiu Târziu/tabăra Rost a arătat-o acelui băsescu.
5) Mai este şi Victor Roncea, noul redactor şef al Activenews, care este de asemenea pornit împotriva AUR, pentru motive care nici nu mai contează, date fiind circumstanţele personale ale acestui jurnalist.
Problema opţiunii #boicotVot pare că se reduce la plata unor poliţe şi la conflicte de orgolii, mai mult sau mai puţin îndreptăţite. Acuzaţiile de securism sunt ridicole câtă vreme „nici ei nu mai ştiu exact câţi sunt…” Prin urmare boicotul nu este despre o opţiune politică viabilă, care să urmărească un obiectiv politic legitim ci pare mai degrabă o acţiune de delimitare motivată de criterii subiective. BoicotVot ignoră faptul că AUR reprezintă explicit opţiunea politică pro-creştină într-o încleştare politică cu o miză superioară neînţelegerilor dintre persoane.
În modul în care este configurat mesajul public, BoicotVot nu reprezintă o opţiune civică autentică de luptă pentru libertate, ci pare o izbucnire de orgolii care nu serveşte intereselor noastre. Nici acţiunea civică nu este gândită ca atare, nu avem un set de obiective civice asumate de tabăra creştină, fiind vorba mai mult de acţiuni care urmăresc notorietatea/vizibilitatea, care dau coloratură scenei publice, dar care nu corespund unei viziuni de acţiune/schimbare/transformare în societate.
Cel mai probabil că, dacă AUR va intra în Parlament, va trebui să găsească o cale de împăcare cu cei de mai sus, dacă va dori să-şi dezvolte prezenţa în societate şi pe scena publică, căci altfel AUR va rămâne izolat moral şi curtat doar de traseişti şi de cei care vânează funcţii politice.
Or, promisiunea AUR este una diferită şi, dacă nu reprezintă doar o altă manevră de capturare şi risipire a electoratului creştin naţionalist (cum a fost PRU), ajungerea la un compromis cu ceilalţi reprezentanţi ai taberei creştin-conservatoare este obligatorie şi necesară.
Dacă AUR nu intră în Parlament, cum cred că se va întâmpla, totul va fi fost doar un foc de paie.
C. Votaţi PMP
PMP păstrează câteva persoane pe listele sale care nu pot fi cu totul abandonate sau ignorate de tabăra ortodoxă, dar pe care consider că nu le putem vota câtă vreme provin din gruparea acelui băsescu. De pildă Corneliu Berari îl susţine pe Mihail Neamţu la Timişoara, părintele Eugen Tănăsescu pe Florian Bichir. Mai este şi senatorul Vasile Cristian Lungu de la Cluj, un politician care merită mai mult decât îi oferă PMP.
Dar, în acelaşi timp, pe listele PMP se regăsesc şi Cristian Diaconescu, Robert Turcescu, Eba… mda..
Este cam aceeaşi situaţie cu cei 2-3 politicieni de la PNL, toleraţi strict pentru ca PNL să nu ajungă, în percepţia publicului, în aceeaşi tabără electorală de extremă stânga cu USR.
D. Votaţi PSD
Este opţiunea sugerată de domnul avocat Gheorghe Piperea sau de Dan Diaconu. Argumentul este că boicotul în împrejurările de faţă este un act pueril şi sinucigaş şi că imperativul stopării dictaturii medicale a lui Iohannis şi PNL obligă la realism şi maturitate. Singurul partid care se poate opune polului de putere actual ar fi PSD, chiar şi în varianta sa condusă de Marcel Ciolacu, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose şi Vasile Dâncu. Avocatul Gheorghe Piperea mai arată că pe listele PSD este şi senatorul Daniel Cătălin Zamfir, autorul unor legi anti-cămătărie foarte importante.
Totuşi, PSD în varianta Ciolacu a fost principalul complice şi facilitator al dictaturii medicale, a sprijinit adoptarea unei legislaţii neconstituţionale, suspendarea aplicării CEDO în România şi, în general, a secondat toate iniţiativele de restrângere a drepturilor cetăţeneşti care au trecut prin mintea celor ce conduc astăzi ţara. PSD şi-a refuzat total rolul de opoziţie, alterând nepermis de mult climatul democratic de la noi din ţară.
Mai mult, Noul PSD s-a lansat într-o operaţiune de epurare care a fost lipsită de loialitate, trădând pe deputatul Liviu Pleşoianu în cel mai josnic mod, înainte de definitivarea listelor electorale, motivat de împrejurarea că acesta nu s-a dovedit atât de amabil cu ambasadorii străini, mai ales cu cel american, precum se arată ceilalţi politicieni de pe lista PSD. Vorbim deci despre o acţiune de pedepsire a lui Liviu Pleşoianu pentru delict de opinie, pe teme extrem de dureroase pentru noi, într-un moment care garantează practic neaccederea sa în Parlament.
E. Votaţi PER
Un partid mic, fără resurse, fără sprijin, care a colectat mai multe persoaneje cu notorietate într-o alianţă politică fără nicio coerenţă. Puţin probabil să obţină un număr suficient de voturi astfel încât să treacă pragul electoral deşi persoane precum Liviu Pleşoianu şi Aurelian Pavelescu ar fi fost, probabil, reprezentanţi ai intereselor naţionale în Parlamentul României. Din păcate pentru aceştia şi pentru pesediştii care au încercat o abordare naţionalistă a politicii în perioada lui Dragnea, aceştia nu au avut puterea să îşi asume o poziţionare pro-creştină explicită, poate cu excepţia lui Aurelian Pavelescu de la PNŢ.
Concluzie
Absenţa mea de la votarea de mâine nu se suprapune complet peste niciuna dintre cele cinci opţiuni sintetizate ad hoc mai sus.
Nu cred în boicot ca fiind o opţiune politică viabilă, nici pe termen scurt şi nici pe termen mai lung, ci acesta trebuie să reprezinte doar un pas iniţial, un transfer de legitimitate către o foaie de parcurs clară şi cu elemente minime de viabilitate. În termenii actuali, boicotul este o simplă abdicare şi, după cum spune şi Mihai Silviu Chirilă, un act sinucigaş. Nu este suficient să dovedim că ceilalţi sunt mai răi decât noi, ci trebuie să existe şi demersuri pozitive care să aducă roade.
Nu voi vota întrucât democraţia românească este compromisă iremediabil, procedurile politice sunt viciate la modul absolut, aflându-ne în plin arbitrariu juridic şi politic. Cred că în următoarele câteva puţine săptămâni vor surveni primele arestări preventive ocazionate de nerespectarea unor măsuri luate împotriva pandemiei, pentru fapte comise în strânsă legătură cu libertatea religioasă. Mai cred că abuzul şi arbitrariul se vor manifesta punctual şi local, cu o duritate foarte mare, mizând pe şoc şi dezechilibru emoţional în publicul ţintă, dar manifestând deschidere spre dialog şi solicitudine în chestiuni conexe.
Într-un climat de asemenea ruină morală şi juridică, în care nu se face aplicarea celor mai de bază principii ale dreptului şi ale ştiinţelor politice, în care tot ce contează este manifestarea puterii brute şi refuzul participării legitime la propria vieţuire socială, nu pot, cu conştiinţa împăcată, să particip la o butaforie.
Din acest motiv, sugerez cititorilor să dea ascultare propriei conştiinţe şi să aleagă în consecinţă, dincolo de orice fel de partizanate sau antipatii; să sperăm că prin votul pe care îl vom da nu înfăptuim o fugă de realitate şi nu ne punem greşit nădejdea în persoane despre care vedem bine că putem avea rezerve rezonabile.
La fel de adevărat este că cei care au putere să pună gândul bun înainte, să spere la un reviriment politic minimal pentru participarea ortodocşilor la mersul cetăţii, niciodată nu au avut parte de un număr atât de mare de opţiuni de vot pozitiv, dovadă că polarizarea crescută din societate împinge politica mainstream şi spre enclavele şi marginalul în care se regăseşte la acest moment suflarea ortodoxă. Este probabil că opţiunile pozitive apar ca fiind multe întrucât sunt irelevante.
Așadar, în afara acestor multe speculații personale pe care le fac în acest text, aș fi votat AUR ca răsplată pentru efortul și disponibilitatea de a se așeza, credibil, sub steagul ortodoxiei, dacă am fi avut parte de vremuri de ușoară abatere de la normalitate. Dar nu trăim astfel de vremuri, suntem la înserare și inferez că urmează un crunt întuneric. În alte timpuri asumarea discursului credinței de către persoane cu credibilitatea domnilor Târziu, Hurduzeu și Lavric ar fi fost o mare bucurie. Astăzi însă, simt că AUR ne este furnizat nu ca ultimă speranță ci, ca analgezic minor.
Cade în sarcina tuturor celor care nu vor participa la vot să găsească forme active de participare civică și politică prin care boicotul să devină un prim pas spre un obiectiv clar, nu doar o abdicare și o resemnare.
