Sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului a fost un eveniment important, un proiect lansat cu aproape un secol jumătate în urmă, întârziat, dar de însemnătate. Construirea și sfințirea unei catedrale simbol pentru români este de bun augur. Totuși este știut că nu zidurile goale ne pun în fața lui Dumnezeu, ci credința și faptele plăcute Lui. La fel cum templul zidit de iudei în vechime a fost plăcut Domnului, însă El nu locuiește în clădiri de piatră, ci în inimile care vin la El cu credință, așa și astăzi. De aceea mai mare atenție trebuie avut pentru a face ca zidurile Catedralei să exprime credința curată și smerită.
Au existat diferite critici legate de modul organizării, că nu s-a permis credincioșilor să participe la slujbă în masă, că a fost mult fast și puțină deschidere spre omul de rând, poporul pentru care s-a construit. Și acestea sunt unele indicii ale falei neplăcute lui Dumnezeu, dar mai important este faptul că invitatul special al sfințirii a fost Patriarhul Bartolomeu, cunoscut ca promotor al ereziei ecumeniste și inițiator al schismei cumplite din Ucraina, toate aflate în plină desfășurare.
Pe tema pomenirii schismaticului Epifanie de la Kiev am avut o discuție amplă în mediul online. Deși nu au fost trase concluzii categorice, au fost atinse puncte importante din cel puțin două perspective, una susținută de mine, că nu există bază canonică pentru a merge până la întreruperea pomenirii ierarhilor români în urma acestui eveniment, și una opusă, a pr. Claudiu Buză, care se întemeiază în special pe canonul 2 Antiohia.
Cei mai mulți, grosul credincioșilor români, nu sunt preocupați de subiectul acesta al pomenirii lui Epifanie la sfințire de către Patriarhul Bartolomeu, ci de formalisme, de emoții, de cârteli și chiar de superstiții banale. Din nefericire, există și practica superstițioasă păguboasă a trecerii tuturor prin altar după sfințire, o greșeală ce nu se găsește în celelalte tradiții ortodoxe, fiind practic o profanare a jertfelnicului interzisă prin canoane. Totuși subiectul bisericesc al pomenirii ar trebui să primeze față de cele enumerate mai sus.
Ce este greșit că a fost pomenit Epifanie
Situații similare, în care un ierarh a slujit cu unul din Întâistătătorii care au recunoscut pe schismaticii ucraineni, s-au mai întâmplat recent. Amintim nu doar de împrejurarea de anul trecut, când la București a slujit Arhiepiscopul Ciprului, dar există și ierarhi ciprioți care au conslujit cu Arhiepiscopul lor sau, mai ciudat, IPS Atanasie de Limassol cu Patriarhul Alexandriei. Atunci Mitropolitul cipriot s-a delimitat ulterior de gestul înșelator al oaspetelui său, susținând că pomenirea în diptice a lui Epifanie nu-l reprezintă.
În alte situații, același Mitropolit Atanasie a plecat de la slujba unde a fost pomenit prima dată Epifanie de către Arhiepiscop, iar alți Mitropoliți au amenințat că nu vor sluji cu Arhiepiscopul dacă va recunoaște pe schismatici. Din nefericire, toți aceștia și-au schimbat poziția ulterior. Doar Mitr. Neofit a rămas consecvent, refuzând ostentativ să meargă chiar și la întronizarea noului Arhiepiscop Gheorghe.
Strict canonic vorbind, este greu de înțeles cum poate cineva să participe la slujba unde este pomenit Epifanie și totuși să nu-l recunoască drept episcop valid. Explicația există și a venit din partea Mitr. Serafim de Pireu când a fost și el pus în aceeași situție prin venirea Arhiepiscopului Atenei în eparhia sa. Atunci acea mișcare a fost cumva menită să-l forțeze să se dea de partea deciziei ilegale a Sinodului grec, însă acesta a ales să conslujească, dar să-și mențină linia. Justificarea sa a fost una puțin alambicată juridic pentru mințile neiscusite, însă validă. Într-un Comunicat oficial emis de Mitropolia de Pireu a fost explicat în esență faptul că decizia de recunoaștere a schismaticilor nu este validă și corectă, însă nici inexistentă. Ea nu poate fi corectată decât de un for superior, adică de un Sinod Panortodox. Până atunci, nu există contaminare prin conslujirea cu cei aflați în greșeală, deși aceștia sunt vinovați în fața lui Dumnezeu. Un singur punct ar fi discutabil în cele scrise în acel comunicat, anume că pretenția Fanarului de primat nu este doar o „chestiune de alcătuire administrativă”, ci „eclesiologia greșită” atinge dogma despre ființa Bisericii.
Ca o explicitare, actele liturgice necanonice nu aduc atingere Tainei Euharistiei și nici nu se încadrează în ea, ci sunt privite ca niște abateri omenești ce nu fac parte din esența slujbei.
În contextul nostru, știm că Patriarhia Română a refuzat să-i recunoască structura schismatică din Ucraina și aceasta este poziția ei oficială. Din păcate, nu este una mărturisitoare, fermă, pură, cum se întâmplă în alte Biserici Ortodoxe Locale, precum la bulgari, polonezi, sârbi, albanezi, totuși e în limite ortodoxe. Așadar aceasta nu poate fi răsturnată de conslujirea cu Patriarhul Bartolomeu, însă este un semnal prost transmis de acceptare și promovare a unui personaj nefast pentru Ortodoxie.
Așadar, ca o concluzie, era de așteptat ca Patriarhia noastră să fi evitat situația de a fi pomenit schismaticul Epifanie la slujba de hramul ei prin Patriarhul Bartolomeu pentru a nu da un mesaj de indiferență față de o chestiune atât de arzătoare pentru Ortodoxie la ora actuală sau chiar de partizanat și complicitate cu ingerințele fanariote din Ucraina. Mai mult, în felul acesta sunt alimentate temerile că și Sinodul nostru va ajunge la recunoașterea ingrată a schismei. Deși nu există o raliere administrativă și liturgică, totuși nu este de neglijat validarea aceasta prin jocul de imagine pentru că nu subțirimile și nuanțele juridice contează, ci mesajul care ajunge la sufletele credincioșilor.
În punctul de acum ar fi de dorit să apară o poziționare oficială de delimitare față de schisma ucraineană pentru a nu lăsa loc de interpretări. Aceasta pentru că, așa cum am scris în primele rânduri, bucuria sfințirii Catedralei ar trebui să fie ancorată prima dată în mărturisirea curată a dreptei credințe, nu în fast, fală și jocuri de putere.
Criticile nu trebuie să treacă limitele canonice
Buna rânduială bisericească trebuie respectată nu doar în direcția atenției la schisme și la participarea la ele de către ierarhie, ci și prin menținerea în limitele trasate de canoanele Bisericii atunci când protestăm justificat și necesar față de abaterile acestea cumplite de la nivel înalt.
Deși ar fi trebuit ca toată atenția noastră să se concentreze pe abaterea ierarhiei, nu putem neglija nici eventualele exagerări ale criticilor ei. Materialul video se concentrează pe această latură mai mult, a necesității sau nu a delimitării liturgice de arhiereii români.
Ce doresc să subliniez aici încă o dată sunt două lucruri:
1. Noi, clericii și credincioșii de rând, nu suntem în măsură să aplicăm pedepsele dispuse de canoane. Acest lucru îl clarifică Sf. Nicodim Aghioritul printr-o notă la canonul 3 apostolic, pe care o redau aici într-o traducere ajustată, pentru a fi mai coerentă pentru limbajul actual:
„Trebuie să ştim că epitimiile/certările pe care le stabilesc canoanele, adică: să caterisească, să se afurisească/excomunice şi: să fie anatema, acestea, după arta gramaticii, sunt la imperativ pentru persoana a treia, care nu este de faţă. La aceasta, ca să se transmită porunca aceasta, este necesar să fie de față a doua persoană. Explic mai bine. Canoanele poruncesc ca Sinodul Episcopilor celor vii să caterisească pe preoţi ori să afurisească ori să anatematisească pe mireni când încalcă aceștia canoanele. Însă, dacă Sinodul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor ori afurisirea sau anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii, nu sunt nici caterisiţi efectiv, nici afurisiţi ori anatematisiţi. Totuși sunt pasibili aici spre caterisire ori afurisire ori anatematisire, iar acolo spre dumezeiasca osândă. Precum atunci când un împărat va porunci slugii sale să bată pe un altul, care a greşit, dacă sluga cea căreia i s-a poruncit nu va lucra porunca împăratului, acela ce a greşit împăratului a rămas nebătut, însă pasibil/condamnabil la bătaie. Drept aceea tare greşesc aceia fără minte care zic că în vremurile acestea toţi cei sfinţiţi care au fost hirotoniți necanonic sunt caterisiţi în fapt. Limba ce fără minte bârfește astfel de cuvinte este împotrivitoare celor sfinte, neînţelegând că porunca din canoane, fără lucrarea efectivă a persoanei a doua, adică a Sinodului, este neîmplinită, ea nelucrând de la sine imediat şi înainte de judecată. Înșişi dumnezeieştii Apostoli se explică pe sine vădit prin canonul 46 al lor, fiindcă nu zic că îndată deja în faptă se află caterisit orice Episcop sau preot care a primit botezul ereticilor, ci poruncim a se caterisi, adică a sta de faţă la judecată şi, de se va dovedi că a făcut acesta, atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim.”
Râvna unora de a vedea pedepsiți sau chiar a aplica ei această sentință celor ce greșesc mi se pare nesocotită, după cuvântul de mai sus, și produce mai mare vălmășie decât abaterile pe care le critică. Pentru că în Biserică trebuie să respectăm ordinea stabilită, nu să o susținem în mod arbitrar.
Drept aceea este foarte bine să milităm pentru aplicarea canoanelor, dar nu samavolnic și anarhic, ci prin îndreptarea și revenirea la normal a ierarhiei și celor în drept.
2. În al doilea rând, trebuie înțelese corect noțiunile de acrivie/rigoare și iconomie/pogorământ. Nu e sănătos a confunda râvna, mai ales cea aprinsă și fără cunoștință, cu acrivia și nici iconomia cu delăsarea. Este foarte necesar zelul pentru credință, dar conform cu limitele canonice și cu discernământ, nu fără noimă și fără bariere, cerând sancțiuni și acțiuni dincolo de cadrul permis de Biserică.
Ca un ultim gând, mântuirea se lucrează în Biserică. Nu e suficient a fi în ea, ci a și intra în noima credinței. Foarte adesea, instituția se păstrează la un nivel foarte formal. Unii se mulțumesc cu atât, iar alții critică acest lucru ca fiind o piedică. Însă, dacă avem în vedere că Hristos a spus că mântuirea este din iudei, deși îi certa și-i acuza pe cărturari că-i fac pe ucenicii lor fii ai gheenei îndoit decât ei, înțelegem că pe pământ ne mulțumim cu cadrul general, dar avem nevoie de râvnă sfântă și pocăință pentru a ne mântui sufletele. Aceasta înseamnă îngăduință față de înțelegerile slabe ale altora, dar rigoare față de noi; ferire de sminteli și abateri, dar nu anarhie și ieșire din rânduială.
Pai, atunci, hai sa ne prefacem ca totul decurge bine, ca sa nu producem iesire din..”randuiala”.., caci inteleg ca cei care incalca vadit dogma si randuiala nu pot fi trasi la raspunderere fara sinod, pe cand cei care ii atentioneaza, conform canoanelor, asupra greselilor comise si incalcarilor randuielilor, sunt imediat caterisiti , fara drept de apel..
Bineinteles, comentariul nu este un sfat, ci o amara constatare….
Aici e răbdarea credinței, să nu fim găsiți ca niște lucrători în vie ticăloși, să nu începem să ne batem și noi joc de ogorul Domnului, văzând că El întârzie cu venirea Lui.
Sf. Maxim a răbdat exil, la fel și mulți alți Sfinți mărturisitori (Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Marcu Evghenicul ș.a.). Până la urmă istoria le-a dat dreptate. Însă contează mai mult că Dumnezeu i-a primit și e vai de apostați. Da, e vremea lor, dar vom cârti pentru perioada de încercare? Sau ne vom răzvrăti și vom încerca să ne facem dreptate? Nu, ci vom căuta dreptatea cea de la Dumnezeu, chiar dacă e greoaie și îngustă calea propusă.
Doamne, ajută!
Mulțumim părintelui Lavrentie pentru aducerea în atenția noastră a cuvântului Sfântului Nicodim Aghioritul, care arată (în nota la Canonul 3 Apostolic) că încălcarea canoanelor atrage o vină reală înaintea lui Dumnezeu și a conștiinței Bisericii, dar pedepsele bisericești (caterisirea, afurisirea, anatema) devin efective doar atunci când sunt proclamate de Sinodul episcopilor aflați în comuniune canonică.
Astfel, Sfântul Nicodim separă două planuri:
1. planul iconomiei divine și morale, unde cel ce calcă canoanele este deja osândit în conștiința Bisericii, chiar dacă încă nu s-a pronunțat un Sinod;
2. planul juridic și vizibil, unde numai Sinodul are puterea de a face publică și activă această osândă.
De aceea spune Sfântul Nicodim: „nu sunt nici caterisiți efectiv, nici afurisiți ori anatematizați”, dar „sunt pasibili” de aceasta, adică se află sub vină și în așteptarea judecății bisericești. Această învățătură a Sf. Cuvios aghiorit previne două extreme. Prima este judecarea samavolnică, prin care cineva declară pe cont propriu că altul este „caterisit”, „excomunicat” sau „anatema”, fără autoritatea Bisericii, iar cea de-a doua este exprimată prin indiferența care socotește că nimic nu se întâmplă până când nu se dă o sentință sinodală.
În realitate, spune Sfântul Nicodim, păcatul împotriva canoanelor te face vrednic de osândă chiar dacă nu ești încă oficial condamnat, iar datoria Sinodului este să „pună în lucrare” această osândă pentru îndreptare și păstrarea rânduielii în Trupul Bisericii. Este un echilibru adânc între dreptatea canonică și mila iconomică, între judecata văzută și cea nevăzută a lui Dumnezeu.
Revenind la exemplul Canonului 2 al Sinodului de la Antiohia, acesta osândește comuniunea cu cei caterisiți sau excomunicați, spunând limpede că cel ce o face „se supune aceleiași pedepse”. Totuși, Sfântul Nicodim, în duhul Sfinților Părinți, ne arată că atunci când o cădere canonică nu a fost încă judecată sinodal, deși e vădită, credinciosul nu poate acționa ca un „sinod de sine”. De aceea, putem aplica o posibilă cale echilibrată, fără a cădea sub mustrarea Bisericii, astfel:
1. Nu aprobăm și nu urmăm greșeala, adică nu intrăm în comuniune liturgică sau duhovnicească cu ceea ce este vădit contrar canoanelor;
2. Nu rostim anateme personale, nici nu ne erijăm în judecători ai altora, pentru că anatema și caterisirea sunt acte ale Bisericii sobornicești, nu ale conștiinței individuale;
3. Ne păzim conștiința curată, ferindu-ne, pe cât ne este posibil, de comuniunea cu structura schismatică și cu cei aflați în comuniune cu cei excomunicaţi, dar fără a rupe comuniunea cu întreaga Biserică, atâta vreme cât nu există o condamnare oficială a celor vinovați. Aici se cere mult discernământ!
Prin urmare, practic, până la o hotărâre sinodală (!), credinciosul se depărtează personal de cel osândit de conștiința Bisericii, fără a face dezbinare sau judecată, se roagă pentru îndreptarea celor care calcă canoanele și lasă dreptatea vizibilă în seama Bisericii, știind că dreptatea nevăzută a lui Dumnezeu deja lucrează. A fi nepăsători poate pune pe cei vinovați sub această lucrare a dreptății dumnezeiești, ce poate culmina cu osândirea celor vinovați. Să nu fie!
Părinte, mulțumim de intervenție.
Observația mea este că apare o contradicție între a nu ne erija în Sinoade și a da hotărâri și, pe de altă parte, a ne „păzi de comuniunea cu cei aflați în comuniune cu cei excomunicați”. Este corect pastoral, dacă se poate, a ne feri chiar și de conslujirea cu ei, dar nu de comuniunea cerută, adică de pomenirea episcopilor. Nu există la noi această situație pentru că ierarhia română nu are comuniune cu ucrainenii schismatici, însă ar putea fi vorba de Siluan al Ungariei, care a conslujit cu un preot al lor, dacă nu mă înșel. Totuși merită atenție la nivel măcar teoretic.
În rest, da, este chiar necesară vigilența și reacția față de ereziile și schismele care ne bântuie.
Ce Sinod sa se întrunească și sa aplice Sfintele Canoane.? Ei sunt stat în stat! Totul e un circ și o amăgire! ” Scăpa cine poate!?”
Nu e clar mesajul „scapă cine poate”. E important a ne feri de rătăcirile ierarhiei acolo unde apar, e suficient a nu fi de acord cu ele. Nu e musai a rupe comuniunea sau, mai ales, a acuza pe cei care rămân în comuniune și nu reacționează fățiș.
Deja BOR a semnat o erezie în Creta, are două schisme în Basarabia și Ucraina egale ca și gravitate cu cea creată de Bartolomeu, evenimentul cu IPS Irineu Pop la greco-catolici,rugăciunile în comun, sodomismul exacerbat în BOR etc etc. Ia mai lăsați un pic canoanele și puneți mâna pe pietre și o să vedeți un alt impact. Dacă i-ar pune lumea pe fugă, imediat i-ar pune pe gânduri. Ia mai faceți și niște greșeli din râvnă pentru Ortodoxie. Ce sunteți așa de stinși? Mai uitați-vă și la duh, nu numai la literă. O astfel de analiză, pe care ați scris-o, citind-o, unui ecumenist i s-ar liniști sufletul și ar deveni fericit și fără grijă în a-și urma calea și i-ar potoli pe cei cu oarecare râvnă. Ce-i cu moleșeala aceasta? Unde este DRAGOSTEA?! De aceasta am ajuns așa un popor de slab, că râde toată lumea de noi.
Îndemnul la reacții de genul acesta nu-mi pare că vine dintr-um duh chibzuit și creștinesc. Dacă există suficienți oameni care să facă astfel de proteste și să aibă duh de mărturisire și de neliniște bună, nu de răzvrătire pătimașă, nu am nimic împotrivă. Eu personal nu mă simt la măsura să reacțiinez astfel și să am conștiința că o fac mânat de Duhul lui Dumnezeu.
Dimpotrivă, aș zice că, dacă cineva nu simte gravitatea lucrurilor la nivelul lor real, nu o va simți corect nici dacă sunt exagerate în duh alarmist. Eu cred că este important să avem discernământ și așezare bună pentru a ne durea și a reacționa din credință și inimă bună, nu din înfierbăntarea sângelui, din râvnă amară și fără cunoștință.
Dumnezeu știe câți oameni mai are de partea Sa cu credință sănătoasă. Dar, la exterior, pare că sunt prea puțini și înghițiți de ceilalți necredincioși sau habotnici.