Un stareț sfânt, care a trăit o sută de ani și a murit după căderea comunismului, Antonie, a lăsat moștenire cuvinte foarte folositoare îndeosebi despre vremurile de apoi. Centrul atenției sale este căutarea mântuirii, pacea duhului, lipsa de compromis, nu citirea sofisticată a vremurilor și intrarea în discuții interminabile fără duh așezat corect. Mai jos o fărâmă din înțelepciunea sa (trei mici fragmente ce provin din anii ’90) de a face față provocărilor apostaziei fără a face concesii, dar și fără a intra în tulburări nejustificate și atitudini contrare adevărului mântuitor și dătător de pace al lui Dumnezeu, care poate fi înțeles doar cu mintea liniștită de rugăciune.
Cine se mai roagă acum? Nu, nu zic despre citirea rugăciunilor, ci despre rugăciunea în sine. Dacă ar mai fi doar câțiva rugători de acest fel, nici nu ar mai veni acele vremuri de sfârșit al lumii. Dar, din păcate, noi doar ne citim pravila de rugăciune, ne citim rugăciunile de dimineață și de seară, însă nu ne rugăm. Pe când Domnul nostru Iisus Hristos ne-a arătat El Însuși o pildă de rugăciune – până la sudori și sânge. Cine amintește de acest lucru?
[…]
Întocmai (ca în lagărele comuniste) se întâmplă și în zilele noastre – lumea și-a îndreptat acum toate puterile spre efortul de a le distrage oamenilor atenția de la lucrul cel mai important – mântuirea. Însă cel mai îngrozitor este faptul că, pentru atingerea acestui obiectiv, puterile întunericului se folosesc de scopuri și intenții aparent bune. S-ar părea că, în esență, unificarea Bisericilor Ortodoxe Ruse (Patriarhia și cea din exil, ROCOR) ar putea fi un lucru foarte bun. Dar și aici vrăjmașul nu se culcă pe-o ureche, ci îi atrage pe oameni în „lupta pentru adevăr”. Și gata, de-aici încolo mântuirea nu mai are loc! Toți își doresc să dovedească ceva, să întărească prin citate tot ceea ce spun, să-și confirme cuvintele aducând drept argumente niște cazuri asemănătoare din istoria Bizanțului și a Rusiei… Dar mântuirea unde-i?! Unde e lupta cu propriile patimi, cu propriul păcat?!
Iată, au venit la mine oarecând – și nu era prima dată când veneau – niște oameni care spuneau despre ei înșiși că sunt fiii mei duhovnicești. Aceștia ascultau povățuirile mele, doar că nu le auzeau și, prin urmare, nici nu le împlineau. Invocându-și drepturile de fii duhovnicești, aceștia au intrat la mine, necitând la oamenii care se adunaseră la ușa chilei mele și la faptul că spovedeam atunci o văduvă, alături de care mă rugam și plângeam pentru fiul ei pierdut. De stai să-i asculți, zici că sunt mărturisitori ai credinței, scut și sabie ai Bisericii celei luptătoare. Însă toate acestea – cu patimă, ieșindu-și din sine, într-un fel de frenezie.
I-am ascultat, i-am așezat pe scaune și apoi am început să-i primesc pe frații mei cei smeriți, umiliți de viață și de lume. M-am rugat și am plâns dimpreună cu ei. Eu, păcătosul, nu le-am dat sfaturi, ci m-am străduit să-l fac pe fiecare să audă el însuși glasul Domnului său. Mi-am plecat capul spre împlinirea voii Sale sfinte.
Au trecut astfel câteva ore. Nedumerirea „fiilor” mei a fost înlocuită de chibzuire. Apoi de rugăciune, după care au urmat și lacrimile. În cele din urmă, au început să-și ceară iertare și să-mi mulțumească pentru învățătură! Ori, care era acea învățătură: „Pace vouă!” – după cum a zis Mântuitorul (Luca 24, 36). Pacea din suflet ca zălog al mântuirii Lui. Dacă pace nu este, nici mântuire nu este. Iar pacea înseamnă năzuința mântuirii, lepădarea de tot ceea ce n-are nici o legătură cu aceasta.
Iată „de ce-urile” tale. Da, astfel de lucruri există, da, ele sunt foarte, foarte tulburătoare. Cu toate acestea, doar nu stai zile întregi să te gândești de ce sunt nori pe cer și cum de nu mai strălucește soarele. Nu-i așa, părinte?
[…]
“Împrăștierea minții cred că e, totuși, pricina de căpătâi (a răului). Totul în această lume este îndreptat acum împotriva îndemnului Mântuitorului: „Privegheați!” (Lc. 21, 36). Noi nu luăm aminte nici la cuvintele Scripturii, nici la povățuirile Sfinților Părinți. Știi, părinte, mie îmi aduc oamenii multe, multe cărți scrise de teologii contemporani. Sau, mai degrabă, de niște autori car abordează subiecte ortodoxe. Îți voi spune pe de-a dreptul – cele mai multe dintre ele ajung pe foc. Îi rog pe fiii mei duhovnicești să îmi citească ba dintr-una, ba din alta, însă nu aflu în ele mântuirea! Ei au ajuns acum să critice orice – protestantismul, ocultismul, șamanismul, precum și anumite lucruri încă neinteligibile. Careva se zbate pătimaș să dovedească ceva, celălalt să predice ceva, altul să convingă… Dar în ce măsură toate astea au legătură cu mântuirea?! Nu au nici o legătură, ba chiar sunt foarte departe de ea. Atât de departe, încât le vine greu să și priceapă acest lucru. Da, e un lucru greu de priceput, de vreme ce, în ziua de azi, toți oamenii, într-un fel sau altul, trăiesc în lumea modernă, plină de legile diavolești. Sau, mai bine zis, viețuiesc după aceste legi.
(Starețul Antonie, Am văzut sfârșitul lumii, vol. 2)
