Greutatea și frumusețea vieții duhovnicești. Smerenia lui Hristos (Sf. Siluan Athonitul)

Pe cât de complexă, pe atât de simplă este viața duhovnicească. Pe cât de dificilă și de grea este lupta cu păcatul, pe atât de senine sunt roadele ei. Însă cel mai important lucru este a nu reduce Evanghelia la rutina vieții pământești și a pierde sarea Duhului Sfânt. Aceasta este cea mai mare ispită, prin care cuvântul lui Dumnezeu devine unul banal și fără putere în sufletul nostru.

O învățătură de căpătâi a Sf. Siluan, pe lângă iubirea de vrăjmași, este cea despre smerenia lui Hristos. Este vorba de acel simțământ insuflat de harul Duhului, nu de gândurile ascetice de defăimare de sine. Când Dumnezeu lucrează în suflet, omul se simte mic și păcătos și înțelege corect toate. Nu pentru că se compară cu alții, ci pentru că-și vede păcătoșenia în lumina lui Dumnezeu. Însă, până la dobândirea harului, este nevoie de răbdare și conștientizare după puterile noastre omenești că suntem păcătoși.

Pentru a păstra aceste lucruri în minte în toiul ispitelor cu care ne confruntăm, nimic nu este mai potrivit decât experiența așezată în scris sub inspirația harului de către Sf. Siluan Athonitul, cinstind astfel și pomenirea lui în această zi de 24 septembrie.

Între iadul deznădejdii și iadul smereniei (extrase)

Toți cei ce au urmat Domnului nostru Iisus Hristos duc un război duhovnicesc. Acest război l-au învățat sfinții printr-o îndelungată experiență de la harul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt îi povățuia, îi lumina și le dădea puterea de a birui pe vrăjmași, dar fără Duhul Sfânt sufletul nu poate nici măcar să înceapă acest război, pentru că nu știe și nu înțelege cine și unde sunt vrăjmașii lui.

Ia aminte la două gânduri și teme-te de ele. Unul îți spune: „Ești un sfânt!”, altul: „Nu te vei mântui!” Aceste două gânduri vin de la vrăjmașul și nu este adevăr în ele. Tu însă cugetă: „Sunt un mare păcătos, dar Domnul e mi­lostiv, El îi iubește mult pe oameni și-mi va ierta păcatele mele”. Crede aceasta și-ți va fi așa: Domnul te va ierta. Dar nu-ți pune nădejdea în nevoințele tale, chiar dacă te-ai nevoi mult. Un nevoitor [ascet] mi-a spus: „Negreșit trebuie să fiu miluit, pentru că în fiecare zi am făcut atâtea închinăciuni”; dar când a venit moartea, și-a rupt de pe el cămașa.

Astfel, nu pentru nevoințele noastre, ci în dar, pentru bunătatea Sa, se milostivește de noi Domnul. Domnul vrea ca sufletul să fie smerit și să ierte tuturor cu iubire; atunci și Domnul îl va ierta cu bucurie. Domnul îi iubește pe toți și noi trebuie să-L imităm și să-i iubim și noi pe toți; și dacă nu putem, să o cerem, și Domnul nu va zăbovi să ne ajute cu harul Său. Încă fiind frate sub ascultare am cunoscut iubirea lui Dumnezeu; și ea e de nedescris. Sufletul simte că este cu Dumnezeu și în Dumnezeu, și duhul se bucură de Domnul, chiar dacă trupul este istovit de harul lui Dumnezeu. Dar acest har poate fi pierdut chiar și numai pentru un singur gând rău. Împreună cu gândurile rele pătrunde în noi puterea vrăjmașului și atunci sufletul se întunecă și gândurile rele îl chinuie; omul simte atunci pierzania lui și vede că, fără harul lui Dumnezeu, el este pământ păcătos și neputincios. Sufletul care a cunoscut pe Domnul învață printr-o îndelungată experiență că, dacă trăiește după poruncile Lui, atunci, chiar dacă nu mult, va simți în el harul și va avea îndrăzneală în rugăciune; dar, dacă păcătuiește printr-un singur gând și nu se pocăiește, harul se scârbește și atunci sufletul tânjește și plânge înaintea lui Dumnezeu. Astfel, întreaga viață sufletul și-o petrece în lupta cu gândurile. Tu însă nu slăbi în luptă, pentru că Domnul iubește pe cel ce luptă cu bărbăție. Gândurile rele hărțuiesc sufletul mândru și, cât timp nu se smerește, el nu va cunoaște odihnă de la ele. Când gândurile năvălesc asupra ta, strigă către Dumnezeu ca Adam: „Doamne, Făcătorul și Ziditorul meu, Tu vezi că sufletul meu e chinuit de gânduri rele… Miluiește-mă!” Și, când stai înaintea feței Stăpânului, adu-ți aminte cu tărie că El ascultă toate cererile tale și, dacă îți sunt de folos, le împlinește. A venit un nor, a ascuns soarele și s-a făcut întuneric. Tot așa, pentru un singur gând de mândrie, sufletul pierde harul și îl năpădește întunericul. Dar, tot așa, și numai pentru un singur gând de smerenie harul vine din nou. Am făcut această experiență pe mine însumi. Să știi că, dacă mintea ta înclină spre a-i urmări pe oameni pentru a vedea cum trăiesc, acesta e un semn de mândrie.

Ia seama la tine însuți. Cercetează-te pe tine însuți și vezi: cum se înalță sufletul deasupra fratelui tău, cum pentru aceasta și vine un gând rău care nu place lui Dumnezeu și prin aceasta sufletul se smerește. Dacă nu se smerește, atunci vine o ispită mică. Dacă iarăși nu se smerește, începe lupta curviei. Și, dacă tot nu se smerește, cade într-un păcat mic. Și, dacă nici atunci nu se smerește, va veni un păcat mare. Și așa va păcătui până ce se va smeri. Dar de cum sufletul se va pocăi, Domnul Cel Milostiv va da sufletului pace și străpungere [a inimii], și atunci tot răul va trece și toate gândurile se vor depărta. Ține însă și pe mai departe smerenia din toate puterile, ca să nu cazi din nou în păcat. Când vede că sufletul nu s-a întărit încă în smerenie, Domnul îi retrage harul. Dar tu nu-ți pierde curajul pentru aceasta: harul este în tine, dar ascuns. Obișnuiește-te să tai gândurile de îndată ce se ivesc. Dacă însă uiți și nu le depărtezi de îndată, atunci adu pocăință. Silește-te ca aceasta să ajungă o obișnuință. Sufletul are obișnuințe: cum s-a obișnuit, așa va lucra apoi toată viața. Omul bun are gânduri bune, omul rău are gânduri rele; dar fiecare trebuie să învețe să lupte cu gândurile și din rele să le facă bune. Acesta e semnul unui suflet experimentat.

Vei întreba, poate: Cum se face aceasta? În chipul următor: Așa cum omul viu simte când îi este frig sau cald, așa și cel ce a cunoscut din experiență pe Duhul Sfânt simte când în sufletul lui este harul și când se apropie duhurile rele. Domnul dă sufletului înțelegere să cunoască venirea Lui, să-L iubească și să facă voia Lui. Tot așa, sufletul cunoaște și gândurile care vin de la vrăjmașul nu după înfățișarea lor din afară, ci după lucrarea lor asupra sufletului. Aceasta se cunoaște prin experiență; dar pe cel ce n-are experiență vrăjmașii îl amăgesc ușor. Vrăjmașii au căzut din mândrie și, ca să ne atragă și pe noi, ne aduc gânduri de laudă. Și dacă sufletul primește laudele, harul îl părăsește până când sufletul se va smeri. Și așa, toată viața sa învață omul smerenia lui Hristos și, până când nu o va fi învățat, sufletul nu cunoaște odihna de la gânduri și nu se poate ruga cu mintea curată.

Când sufletul învață iubirea de la Domnul, atunci îi este milă de întreaga lume, de fiecare făptură a lui Dumnezeu și se roagă ca toți oamenii să se pocăiască și să primească harul Duhului Sfânt. Dar, dacă sufletul pierde harul, atunci iubirea îl părăsește, fiindcă fără har e cu neputință a iubi pe vrăjmași și atunci se ivesc gândurile rele din inimă, după cum zice Domnul [Mt. 15,19; Mc. 7,21-22]. E bine să știi că, dacă te chinuie gândurile rele, aceasta înseamnă că nu ești smerit. Domnul a zis: „învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre” [Mt 11,29]. Fără smerenia lui Hristos, sufletul nu va afla niciodată odihna în Dumnezeu, ci va fi totdeauna războit de felurite gânduri care nu-1 lasă să vadă pe Dumnezeu. Fericit cel care s-a smerit pe sine însuși, pentru că a aflat odihnă desăvârșită în Dumnezeu. În fiecare zi cer de la Domnul smerenia, pentru că sufletul meu a învățat prin Duhul Sfânt ce este smerenia lui Hristos și de ce însetez să o am.

Omul cade în înșelare fie din lipsă de experiență, fie din mândrie. Dacă e din lipsă de experiență, Domnul ne va tămădui degrabă; dar dacă e din mândrie, atunci sufletul va suferi multă vreme până când se va fi învățat smerenia, și abia atunci îl va tămădui Domnul. Cădem în amăgire când credem că suntem mai deștepți și mai experimentați decât alții și chiar decât duhovnicul nostru. Și eu am gândit așa din lipsă de experiență și am suferit pentru aceasta și sunt foarte mulțumitor lui Dumnezeu că prin aceasta m-a smerit și m-a povățuit și nu m-a lipsit de mila Sa. Și acum gândesc că, dacă nu te mărturisești duhovnicului, e cu neputință să scapi de înșelare, și pentru aceasta s-a dat de la Domnul duhovnicilor puterea de a lega și dezlega. Dacă vezi o lumină înăuntrul sau în afara ta, nu te încrede în ea, dacă împreună cu lumina nu simți în tine zdrobire [de inimă] pentru Dumnezeu, nici iubire pentru aproapele; dar nici nu te teme, ci smerește-te și lumina va pieri. Dacă vezi vreo vedenie sau un chip sau ai un vis nu te încrede în aceasta, pentru că, dacă este de la Dumnezeu, Domnul te va face să înțelegi aceasta. Dacă n-a cunoscut după gust pe Duhul Sfânt, sufletul nu poate înțelege de unde anume vine vedenia. Vrăjmașul dă sufletului o anumită dulceață amestecată cu slavă deșartă și după aceasta se recunoaște înșelarea. Părinții zic că, dacă o vedenie e pricinuită de vrăjmașul, sufletul simte tulburare. Dar numai sufletul smerit și care nu se socotește pe sine vrednic de vedenii simte tulburare sau frică la lucrarea vrăjmașilor; iar omul mândru și căzut în slava deșartă nu poate încerca nici frică, nici tulburare, fiindcă el vrea să aibă vedenii și se socotește pe sine vrednic de aceasta și de aceea vrăjmașul îl înșeală ușor. Lucrurile cerești se cunosc prin Duhul Sfânt, iar cele pământești prin minte: dar cine vrea să cunoască pe Dumnezeu cu mintea lui din știință, acela e în înșelare, pentru că Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt. Dacă vezi cu mintea demoni, smerește-te și silește-te să nu-i vezi și mergi degrabă la duhovnicul sau „bătrânul” [„starețul”] căruia ai fost încredințat. Spune totul duhovnicului și atunci Domnul te va milui și vei scăpa de înșelare. Dar dacă crezi că știi mai multe în privința vieții duhovnicești decât duhovnicul tău și dacă la mărturisire [spovedanie] nu-i spui ce ți s-a întâmplat, atunci pentru mândria aceasta va fi îngăduit unei înșelări să pună stăpânire pe tine spre povățuire.

Cu vrăjmașii trebuie să luptăm prin smerenie. Când vezi că se luptă altă minte cu mintea ta, smerește-te și lupta va înceta. Dacă ți se întâmplă să vezi demoni, nu te înspăimânta, ci smerește-te și demonii vor pieri; dar, dacă te stăpânește frica, nu scapi de o nenorocire. Fii curajos. Adu-ți aminte că Domnul te privește să vadă dacă-ți pui nădejdea în El. Dacă ți se întâmplă să cazi în înșelare și vrei să te izbăvești de ea, nu deznădăjdui, pentru că Domnul iubește pe oameni și-ți va da îndreptare și vei avea odihnă de la gândurile pe care le aduc vrăjmașii. Dar, pentru ca sufletul să afle odihna de la demoni, trebuie să se smerească și să zică: „Sunt mai rău decât toți oamenii, mai rău decât orice dobitoc sau fiară sălbatică” și îndată să se mărturisească cinstit preotului și atunci demonii vor fi izgoniți. Așa cum oamenii intră și ies dintr-o casă, așa și gândurile iscate de demoni vin și iarăși pleacă dacă nu le primești. Dacă gândul îți spune: „Fură!” și tu-1 asculți, ai dat prin aceasta demonului o putere asupra ta. Dacă gândul îți spune: „Mănâncă mult!” până la ghiftuială și tu vei mânca mult, demonul a luat din nou putere asupra ta. Și așa, dacă gândul fiecărei patimi te va stăpâni, vei ajunge un bârlog de demoni. Dar, dacă înțelegi să te pocăiești cum se cuvine, vor tremura și vor fi siliți să plece. Când plângem pentru păcate și smerim sufletul nostru, atunci n-avem vedenii și sufletul nostru nu le dorește, dar, când părăsim plânsul și smerenia, atunci putem fi atrași de ele.

Multă vreme n-am știut de ce trebuie să mă întristez, de vreme ce Domnul mi-a iertat păcatele. Și am cunoscut că cine nu are întristare nu poate sta în smerenie, pentru că duhurile rele ne insuflă mândrie, iar Domnul învață blândețea, smerenia și iubirea, prin care sufletul află odihna. În lupta noastră trebuie să fim curajoși. Domnul a zis Prorocului Ieremia: „Du-te, vestește și fii curajos, iar Eu îți voi porunci” [cf. Ier. 1, 17], Domnul iubește sufletul curajos și înțelept, iar dacă în noi nu este nici una, nici alta, trebuie să le cerem de la Domnul și să ascultăm de duhovnici: în ei viază harul Duhului Sfânt. Îndeosebi omul a cărui minte e stricată de lucrarea demonilor nu trebuie să se încreadă în sine însuși și în ei, ci să asculte de duhovnic. Nenorocirea sufletească ne vine de la mândrie, iar cea trupească este adeseori îngăduită de Dumnezeu după iubirea Lui pentru noi, cum a fost cu mult-încercatul Iov. A recunoaște în tine însuți mândria e lucru foarte chinuitor. Dar iată semnele ei: dacă te năpădesc vrăjmașii [demonii] sau te chinuie gândurile rele, aceasta înseamnă că în tine nu e smerenie, și de aceea, chiar dacă n-ai înțeles mândria ta, smerește-te.

Curățirea de păcate prin spovedanie. (3) Diferența dintre dezlegarea formală și vindecare

Continuare de la partea 1 și partea 2.

Multe sunt pagubele celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăință, fiindcă ei, având lesnire să-și mărturisească păcatele lor cu oarecare puțină umilință și punând în minte că întru aceasta stă toată pocăința lor, pentru această lesnire și nădejde mincinoasă, cad apoi, ticăloșii, în patimi. Iară după ce vor cădea o dată, ei lasă de aici frâul părții cuvântătoare și al luării-aminte și aleargă ca niște dobitoace necuvântătoare pe calea pierzării. […]

Aceștia trebuie să bată război cu rădăcina acestei mincinoase nădejdi, care se naște din două necunoștințe: 1. Din aceea că nu știu cei ce păcătuiesc cu nădejde de pocăință ce este mărturisirea și pocăința. Și a 2-a: Din aceea că nu știu ce feluri de fapte și roade are adevărata pocăință și mărturisire. Pentru aceea, când va cunoaște cineva pe amândouă acestea, cu adevărat se va vindeca.

Cei ce păcătuiesc cu nădejdea mărturisirii nu știu ce este în general mărturisirea. Ei gândesc că mărturisirea nu este altceva decât numai a-și spune cu de-amănuntul păcatele lor duhovnicului. Și că, după ce le vor arăta cu luare-aminte, au făcut desăvârșit totul. Pentru aceasta, toată silința lor ca să se pregătească pentru mărturisire este a-și aduce aminte de păcatele ce le-au făcut; și, după mărturisire, grija lor nu este alta decât a socoti bine: nu cumva s-a întâmplat de au uitat vreun păcat? Însă, dacă ar fi de-ajuns numai această sârguință și grijă ca să-i împace cu Dumnezeu, calea cerului nu ar mai fi strâmtă, după cum ne spune Evanghelia: „Strâmtă și îngustă este calea care duce la viață” (Mt. 7:14), ci va fi mai lată decât ulița cetății. Și ce osteneală mare este a spune păcatele noastre la un duhovnic după ce noi ne-am obișnuit încă de când eram copii a le spune? Și, dacă întru aceasta ar fi stat desăvârșit totul, acei mai fără de rușine păcătoși ce se laudă cu păcatele lor și le povestesc ca pe o jucărie în adunări cu tovarășii lor, aceia, zic, ar fi fost mai bine gătiți ca să se mărturisească curat, căci ei își mărturisesc toate păcatele lor fără de sfială. Pentru aceea, mărturisirea ar fi fost o neguțătorie ce s-ar săvârși toată doar cu gura; și ar fi fost o descărcare mai mult a gândirii decât a inimii. Dar nu este așa adevărul. Fiindcă mărturisirea, în specificul ei, vrea să zică a se întoarce păcătosul de la păcat și a se abate de la el și a alerga la Dumnezeu.

Pentru aceea, chiar dacă este nevoie de această arătare exterioară a păcatului cu gura păcătosului, ca să-l audă duhovnicul și să-l îndrepteze și să-l ierte, cu toate acestea, acest singur lucru nu este de ajuns, ci trebuie încă și o durere dinlăuntru a inimii pentru păcate, care durere se cade a avea aceste trei lucruri întăritoare: întâi, a fi lucrătoare; al doilea, a fi desăvârșită; și al treilea, a fi mai presus de fire. Pentru aceea și la mărturisirea ta, frate, dacă numai una ar lipsi dintre aceste trei întăritoare ale durerii, mărturisirea ta va fi ca aceea a lui Saul (care a zis către Samuel: „Am păcătuit că am călcat cuvântul Domnului și cuvântul tău” (1Rg. 15:24)), ca aceea a lui Antioh (care, fiind chinuit de rana venită de la Dumnezeu a viermilor și a putrezirii trupului, zicea: „Cu dreptate este a se supune lui Dumnezeu și cel care este pământean să nu se asemene Lui cu mândrie. Și se ruga nelegiuitul acesta către Stăpânul, Care nu voia a-l mai milui” (2Mac. 9:12-13)) și ca a aceea a lui Iuda (care a zis cu deznădejde: „Am greșit de am vândut sânge nevinovat” (Mt. 27:4)). Căci și pocăința acestora era numai cu gura, și nu cu inima.

Deci întâi durerea pocăinței se cade a fi lucrătoare, care va să zică, a nu fi fără putere și slabă, încât a nu face vreo faptă lucrătoare și vrednică de cuvânt; ci atât de puternică, încât să stăpânească inima și să nu o lase a fi biruită (ca să nu zic și a nu simți deloc) de pofta trupului și de dulceața păcatului, care intră înlăuntru prin năvălirile vrăjmașului. Și, pe lângă acestea, a fi atât de hotărâtă, încât să facă pe cel ce se pocăiește a nu se mai întoarce să vatăme pe Dumnezeu cu păcate, nici în vreo vreme, nici pentru dragostea vreunui lucru zidit, nici pentru frica vreunui rău. Precum face o femeie cinstită ce este hotărâtă a păzi cinstea bărbatului său și a nu se face infidelă lui cândva, măcar de nenumărate rele i-ar fi urmat ei.

În al doilea rând, această durere se cade a nu fi mincinoasă, nici puțină și foarte mică, ci mare și desăvârșită. Căci atât durerea aceea ce ne îndeamnă pe noi a ne întoarce și a urî păcatele pentru dragostea lui Dumnezeu și pentru că am scârbit pe Dumnezeu prin ele – care se și numește zdrobire –, cât și durerea aceea ce ne îndeamnă a ne întoarce de la păcate pentru dragostea noastră și pentru că pentru ele ne lipsim de rai și ne osândim la iad – care durere se numește sfărâmare de tot[1] – și amândouă aceste dureri, zic, se cade a fi atât de desăvârșite și fără de lipsă, încât să facă pe cel ce se pocăiește a se întoarce și a urî păcatele mai mult decât fiece alt rău din tot sufletul său; adică atât de tare, încât sufletul, prin puterea aceasta, să aleagă bine fiece alt rău ce poate a-i urma lui, ori lipsire de bunuri, ori lipsire de cinste, ori lipsire chiar de viața sa, decât a lucra păcatul. Pentru aceea este nevoie ca acela ce se pocăiește cu adevărat să arate lui Dumnezeu, Cel ce vede adâncul inimii, că inima lui pătimește atâta durere, încât, punând alături dragostea lui Dumnezeu cu dragostea zidirilor, alege și cinstește mai mult dragostea lui Dumnezeu decât orice zidire. Și, pe lângă acestea, atât de desăvârșite se cade să fie durerile acestea, încât nu numai să rămână totdeauna la cel ce se pocăiește și să-i zdrobească inima lui, nu numai să o facă să scoată suspinuri și lacrimi, precum este scris pentru păcătoși: „Iară voi ați strigat pentru durerea inimii voastre și din zdrobirea duhului v-ați tânguit”; ci și a face încă inima să urască dinlăuntru și să se întoarcă de la păcat și să voiască a nu mai face cândva păcatul.

În al treilea rând, durerea aceasta a inimii se cade a fi mai presus de fire, atât la început, din care iese, cât și la sfârșit, pentru care se face. Fiindcă începutul și pricina acestei dureri la propriu nu este firea sau vreo altă pricină firească, ci darul lui Dumnezeu cel mai presus de fire, care zdrobește și umilește inima cu acest fel de durere a pocăinței. Pentru aceasta a zis Marele Vasile: (Reguli pe scurt, 16): „Că umilința care de la sine se face este darul lui Dumnezeu; ca, gustând sufletul din dulceața unei dureri ca aceasta, să se sârguiască a o împlini”. Iară unii au înțeles-o în loc de „îl miluiește” din spusa Apostolului: „Pe care voiește, Dumnezeu îi miluiește”, Rom. 9:18), pentru că adaugă pe urmă: „iar pe care voiește îl împietrește”; însă împietrirea și umilirea sunt contrare de-a dreptul. Asemenea și sfârșitul unei dureri ca aceasta se cade a fi nu pentru vreun sfârșit firesc sau pentru bunătățile cele firești și vremelnice ce le-am pierdut (fiindcă, de se scârbește pentru acestea cineva și pătimește durere, scârba și durerea acestea nu i se socotesc spre pocăință, ci sunt nefolositoare), ci pentru bunătățile cele mai presus de fire de care ne-am lipsit prin păcat și pentru răutățile cele mai presus de fire ce le-am lucrat, pe care ni le-a arătat și pe ele credința cea mai presus de fire. Iară pricina cea mai de seamă pentru care se cade ca durerea aceasta să fie mai presus de fire este aceasta: că prin durerea aceasta mai presus de fire avem a dobândi împăcarea și unirea cea cu Dumnezeu și pe urmă fericirea, care depășește hotarele firii.

Deci acela ce se mărturisește, de nu ar avea în inima sa o durere ca aceasta lucrătoare, desăvârșită și mai presus de fire, pe urmă, după mărturisire, se întoarce iarăși la locuința sa împreună cu toate păcatele lui.

Pentru aceea, bună și folositoare este cercetarea conștiinței ce o face cineva ca să poată afla cu aceasta toate păcatele ce le-a făcut cu lucrul, cu cuvântul și cu învoirea gândurilor; bine este a-și mărturisi cineva la duhovnic toate păcatele sale fără de a lăsa vreunul nemărturisit, căci își pricinuiește sufletului său mare ușurare. Însă, împreună cu acest fel de cercetare și mărturisire, se cade a fi însoțită și zdrobirea, și durerea cea dinlăuntru a inimii, pentru care vorbim aici. Căci restul canonului ce l-ar lua de la duhovnic cel ce se pocăiește zdrobește și chinuiește numai trupul, omul din afară, […] iar durerea zdrobește și rănește omul dinăuntru și chiar inima, unde este rădăcina tuturor păcatelor. Și, zdrobind inima, zdrobește deodată și rănește și păcatele sau, mai bine zis, zdrobește și rănește chiar pe diavolul și balaurul începător al răutăților, care, încuibându-se în inimă, de acolo, dinăuntru, vorbește și aruncă toate gândurile cele urâte și rele și hulitoare și păcatele.

(din cartea Sf. Nicodim Aghioritul, Cuvânt pentru pocăință, Editura Sophia)


[1] Oarecare dascăli despart scârba și durerea ce le are păcătosul pentru păcatele sale în trei: în durerea ce o ia mai-nainte de mărturisire, pe care o numesc usturime; în durerea ce o ia când se mărturisește, pe care o numesc zdrobire, și în durerea cea după mărturisire, pe care o numesc sfărâmare de tot.

Curățirea de păcate prin spovedanie. (2) Semnele iertării și întoarcerea deplină de la rău

Continuare a primei părți despre dezrădăcinarea patimilor și cultivarea virtuților în locul lor.

Iertarea păcatelor cea adevărată și întărită are patru semne, unul mai înalt cu treapta decât celălalt. Întâiul semn este a urî omul păcatul din inimă când își aduce aminte de el, poate pentru frica ce o are încă, pentru a nu cădea în el și a nu se îndulci, nici a se apleca spre el. Al doilea semn, mai sus decât acesta, este a-și aduce aminte de păcatele sale fără de patimă, fără de dulceață sau întristare și urâciune. Iar al treilea semn și mai sus decât acesta este când cineva își aduce aminte de păcatele sale și se bucură și slăvește pe Dumnezeu pentru cea multă mulțime de fapte bune ce le-a câștigat din pricina păcatelor sale prin dumnezeiescul dar și prin pocăință. Iară al patrulea semn, prea-sus decât toate, este a scoate omul cu totul din inima sa înțelegerile cele pătimașe și a le uita atât de desăvârșit, încât nici să nu năpădească asupra lui.

Cel dintâi semn ni-l adeverește Marele Vasile. Că, întrebat fiind acesta: „Cum s-ar adeveri sufletul deplin că Dumnezeu i-a iertat lui păcatele?”, răspunde că „aceasta deplin se va adeveri dacă se va vedea pe sine cel ce se pocăiește întru așezarea celui ce a zis: «Nedreptatea am urât și m-am scârbit de ea» (Reguli pe scurt, 12). Același lucru fiind întrebat Avva Isaac, răspunde că atunci va cunoaște cineva că a luat iertarea păcatelor sale, „când va simți în sufletul său că desăvârșit le-a urât pe ele din inimă” (Cuv. 84).

Al doilea ni-l adeverește Nichita Iraclie Serreul. Pentru că, făcând acesta comentarii la Cuvântul cel de la Paști al lui Grigorie Teologul, care zice: „Măcar ca Toma de ai fi rămas de ceilalți ucenici, prin semnele cuielor încredințează-te”, la aceasta, zic, făcând scolii, scrie: „Iară de nu acestora, însă prin pomenirea păcatelor celor vechi ce se închipuiesc în jurul minții fără de patimă încredințează-te. (Că a înviat cuvântul faptei bune cel întru tine)”. Dar pomenirea nepătimașă este închipuirea fără de dulceață și întristare a celor mai-nainte făcute, însă neavând găuri de răni, pentru nepătimirea ce s-a făcut de aici, pe care cel ce nu a pătimit-o nici pe altul nu l-ar crede, precum Toma. Deci sunt chipuri amintirile păcatelor; iară înseși păcatele sunt cuie, care pătrund pe cei ce cad. Drept aceea, când vei putea a-ți aduce aminte de ele fără de patimă, atunci crede că a înviat întru tine cuvântul cel întru acest fel.

Al treilea semn îl aflăm în Lavsaicon, la viața lui Macarie cel tânăr. Că acesta, întrebat fiind odată de se întristează când și-ar aduce aminte de uciderea cea fără de voie ce a făcut-o când era tânăr, a răspuns că nu se întristează, ci mai ales se și bucură, nu pentru păcatul în sine al uciderii, ci pentru că el s-a făcut pricină de a se pocăi și a câștiga mulțime multă de fapte bune. Și că slăvește și mulțumește bunătății lui Dumnezeu fiindcă Acesta le preface și pe cele ce sunt rele prin fire în pricini de bunătăți, în ce chip a prefăcut și uciderea cea făcut-o Moise în Egipt și a făcut-o pricină de bine. Că, ducându-se pentru ea Moise în pustie, s-a învrednicit a se face văzător de Dumnezeu. Pentru aceasta și Apostolul a zis: „Celor ce iubesc pe Dumnezeu, toate li se lucrează spre bine” (Rom. 8:28). Pe aceasta tâlcuind-o sfințitul Augustin, a zis: „Că celor ce iubesc pe Dumnezeu le ajută la fapta bună de multe ori și înseși răutățile și păcatele”.

Iară al patrulea semn ni-l adeverește Sf. Theodor Edesseanul. Că acesta întru al 11-lea cap al lui zice: „Câte cu împătimire am lucrat, pomenirile acestora tiranizează sufletul; iară când aducerile-aminte cele cu împătimire cu totul s-ar șterge din inimă, încât nici să năvălească asupra lui, atunci se arată semn de iertarea păcatelor celor mai dinainte”. Același lucru îl spune și Sf. Maxim: „Prooroci mincinoși sunt gândurile care micșorează păcatele și iertarea lor spun că s-a făcut. Aceste gânduri sunt lupi răpitori în haine de oi, pe care și din roade îi vom cunoaște. Căci, cât timp mintea noastră se strică de păcate, încă nu a dobândit iertarea lor. Că încă nici n-am făcut roade vrednice de pocăință. Iar roadă de pocăință este nepătimirea sufletului. Iar nepătimirea ștergere de păcat. Deci desăvârșită nepătimire neavând, ci uneori supărându-ne de patimi, iară alteori nesupărându-ne, nu vom suferi gândurile care ne spun nouă despre iertare”.

[…] Dar să nu te amăgească pe tine gândul, frate, zicându-ți că Părinții zic: „Cazi, scoală-te”; adică de câte ori vrei cădea, scală-te și te vei mântui. Deci aceasta este pocăința: a cădea cineva și iarăși a se scula și a se scula și iarăși a cădea? Amăgită și rea tâlcuire este aceasta ce o faci tu la zicerea aceasta. Căci Părinții au zis aceasta ca să scoată din oameni frica deznădăjduirii, și nu ca să-i facă pe ei a păcătui cu nădejdea mărturisirii și a pocăinței, nicidecum. Pentru care zice Sfântul Isaac (Cuv. 70): „Bărbăția pe care Părinții în dumnezeieștile lor scripturi au pus-o pentru pocăință nu se cuvine nouă să o luăm spre ajutorare de a păcătui. Căci, ca să avem nădejde de pocăință s-au meșteșugit a fura din simțirea frica deznădejdii”. Apoi Părinții au zis: „Cazi, scoală-te”. Cazi și te ridică, nu: „Ridică-te și cazi, precum cu împotrivă-întoarcere o tâlcuiești tu aceasta. Că mult se deosebește una de alta. Încât a cădea cineva și a se scula și apoi, după ce s-ar scula, iarăși a cădea, nici nu este, nici nu se numește pocăință, precum o numești tu, ci este și se numește de Apostolul Petru câine ce se întoarce la borâtura sa și porc ce se tăvălește iarăși în cea mai dinainte tină a lui. „Câinele întorcându-se la borâtura sa și porcul scăldat în noroiul mocirlei” (2Pt. 2:22). Iar adevărata înțelegere a acesteia este că omul se cuvine să se depărteze de păcat cu toate puterile sale și să se păzească a nu cădea. Însă, de s-ar întâmpla a cădea din neputință omenească, și nu cu voia sa, se cuvine a nu deznădăjdui, ci a se scula îndată și a se mărturisi și a se pocăi fără a pierde vremea. […] „Că, până încă este proaspătă și caldă rana, lesne de vindecat este din fire. Că cele vechi, fiindcă sunt negrijite și părăsite, cu anevoie de vindecat sunt” (Scara, Cuv. 5). Iară de nu vei afla vreme atunci, pocăiește-te lui Dumnezeu, fără a aștepta vreme de mărturisire și caută a face împăcare și pace cu Dumnezeu prin multe fapte ale durerii și ale zdrobirii și, pocăindu-te după puterea ta, să nu te mulțumești nici o singură noapte a dormi fără de a cădea și a te pocăi lui Dumnezeu până când ai merge să mărturisești păcatul duhovnicului, căci aceasta este o îndrăzneală nemauzită, tu fiind supus în tot ceasul morții, să stai măcar o singură cirtă în păcat de moarte și să atârni de un fir, cum este viața ta, întru adâncul tuturor relelor, cum este iadul.

(din cartea Sf. Nicodim Aghioritul, Cuvânt pentru pocăință)

Partea a treia este despre diferența dintre dezlegarea formală și vindecarea de patimi.

Curățirea de păcate prin spovedanie. (1) Înlocuirea patimilor cu virtuți

Sf. Nicodim Aghioritul

Este dogmă a Bisericii noastre Ortodoxe , după cum teologhisește Gheorghe Koressie în cuvântul pentru Taine, că durerea aceasta este una din cele de nevoie și întăritoare și înființate ale Taine Mărturisirii și Pocăinței. pentru aceea, precum sunt de nevoie și întăritoare pentru Taina Pocăinței mărturisirea prin gură a păcatelor celui ce se pocăiește și dezlegarea și legarea cea de la duhovnic și precum sunt întăritoare pentru Taina Botezului materia apei și glăsuirea Sfintei Treimi prin cele trei afundări și ridicări, așa este de nevoie și întăritoare pentru Taina Pocăinței și această durere dinlăuntru a inimii. Și, dacă durerea aceasta ar lipsi din inima celui ce se pocăiește, arătat este că acesta este nepocăit și nemărturisit, măcar de s-ar pocăi și s-ar mărturisi, precum este nepocăit și acela care nu și-ar mărturisi păcatele sale și nu s-ar dezlega de duhovnic; sau precum este nebotezat și oricare s-ar boteza fără de apă sau fără de chemarea Sfintei Treimi. Pentru aceasta hotărât a zis Domnul: „De nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel” (Lc. 13:5). Adică de nu vă veți pocăi cu acest fel de durere lucrătoare, desăvârșită și mai presus de fire a inimii voastre, toți vă veți munci. Pentru aceasta și Duhul Sfânt, vrând a arăta cât de nevoie este această durere a inimii la pocăință, zicând prin proorocul Ioil (2:13): „Rupeți-vă inimile voastre, și nu hainele voastre”. Și pe urmă cere pocăința lor, pentru că zice: „Și vă întoarceți către Dumnezeul vostru”. […]

Acum crezi că Dumnezeu are a-ți da ție îndată și totdeauna când voiești această atât de scumpă dăruire a zdrobirii, această dăruire pe care nu o dă la atâția alții pe care îi lasă întru împietrirea lor – că zice: „pe care voiește îi împietrește” (Rom. 9:18) –, această dăruire pe care, ca să o ia, Sfinții au făcut atâtea aspre petreceri (fapte), au vărsat atâtea sudori și s-au gătit ca să o ia prin atâtea cugetări? Dacă crezi aceasta, rău crezi și scoate socoteala aceasta din închipuirea ta. Pentru aceasta și Marele Vasile zice că de multe ori sufletul se silește pe sine a se umili și nu poate; și că, pentru a câștiga cineva umilința, îi trebuie multă cugetare și deasă nevoință. „Iar a se sili și a nu putea, una este vădire a lenevirii noastre întru cealaltă vreme, că nu este cu putință fără de cugetare și împreună-nevoință mai multă și mai deasă, îndată spre ceva mergând, să nu o iei pe aceea, iară alta arată că sufletul de alte patimi se stăpânește și nu se lasă de acelea a se slobozi nici către lucrurile pe care le voiește” (Regulile pe scurt, 16). […]

Deci să știi, frate, că pe urmă, după o bună și umilicioasă mărturisire ce ai a o face, se cade întâi a împlini canonul și pedeapsa ce ți-ar fi dat-o ție duhovnicul pentru păcatele tale, măcar post de ar fi, măcar plecări de genunchi, măcar rugăciune măcar altceva.

Al doilea, se cade a împlini cu mulțumită și cu răbdare, fără de cârtire și canonul și pedeapsa ce ți-ar fi dat ție Dumnezeu, ca să tămăduiască păcatele tale, ori boli de ar fi, ori nedreptăți, ori lipsire de averile tale, ori moarte fără de vreme a ta sau a rudeniilor și iubiților tăi, ori ocări și necinstiri, ori alte ispite făcându-se sau de la draci, sau de la oameni, sau de la firea cea stricată. Că toate acestea, mai ales necinstirile și ocările, durere și umilință nasc în inimă. Și pentru aceasta sloboade Dumnezeu a-ți veni ție acestea. Pentru care a zis un Părinte: „Când pentru ocărâre sau necinstire foarte vei pătimi durere, cunoaște-te pe tine că mult te-ai folosit” (Scoliile la Cuv. 25 al Scării). […]

Al treilea, știind că, precum celui ce caută a face livadă într-un loc sălbatic îi trebuie patru lucruri: întâi, a tăia odraslele și ramurile pomilor sălbatici; al doilea, a scoate și toate rădăcinile acelor pomi sălbatici, căci, de vor rămânea rădăcinile, iarăși scot odrasle; al treilea, a sădi în locul acelor pomi sălbatici alții domestici și aducători de roade; și al patrulea, trebuiește a păzi pomii aceștia de fiece vietate și de toată împotrivirea până ce ar apuca rădăcini, a se face copaci mari și a aduce rod. Așa și tu, frate, ca să câștigi adevărata pocăință, patru lucruri trebuie:

Întâi, a tăia vlăstarele și ramurile păcatului, adică a face o întărită hotărâre, cu toată voirea și inima ta, a nu mai face păcatul altă dată, ci a te depărta de orice faptă și lucrare a păcatului cum te depărtezi și de moarte, și de însăși chinul, căci ramuri și lăstari sunt lucrările cele noi ale păcatului. Iară această depărtare de lucrarea păcatului ți-o vor pricinui a ruga totdeauna pe Dumnezeu de a te păzi pe tine cu darul Său, a-ți aduce aminte de moarte, de judecata lui Dumnezeu și de muncă, a-ți mărturisi adeseori păcatele tale, a te împărtăși des cu dumnezeieștile Taine (de nu ai avea vreo împiedicare). Dar mai ales îți va ajuta ție la aceasta a fugi de toate pricinile păcatului; și mai vârtos a fugi de relele vederi și împreună-vorbiri și prietenii ale fețelor acelora cu care ai păcătuit. Sau și cu totul a fugi de împreună-petrecerile care vatămă sufletul tău.

2. A tăia nu numai ramurile păcatului, cu depărtarea de faptă, ci a scoate și rădăcinile păcatului. Iară rădăcinile păcatului sunt relele aplecări și împătimirile și deprinderile și patimile și obișnuințele și poftele păcatului, ce rămân înrădăcinate întru adâncul inimii tale și după aceea, după ce faci depărtare de fapta răului și nu păcătuiești cu lucrul. […] Pentru aceasta vedem pe mulți care se pocăiesc, care, măcar că au hotărât a nu mai lucra păcatul cu fapta, măcar că au tăiat ramurile păcatului și au făcut desăvârșită depărtare de răutate, însă rădăcinile le-au lăsat și cu inima se pleacă iarăși și poftesc păcatul și cu mintea lor adesea îl cugetă. […]

Dar cum poți a scoate aceste rădăcini și rele aplecări și patimi ale păcatului ce au rămas în inima ta, frate? Ascultă: aceia ce vor a scoate rădăcina unui copac mare folosesc sape, săpălige, securi și alte unelte, ca să scoți aceste rele rădăcini ale păcatului. Adică a unelti înfrânare de bucate, înfrânare de somn, plecări de genunchi, culcări pe jos și toată cealaltă rea pătimire a trupului din afară. Căci acestea toate nu numai scot pământul ce este împrejurul rădăcinilor și mișcă rădăcinile și le clatină, ci și lovesc și taie rădăcinile acestea, căci zdrobesc inima întru care sunt sădite aceste rădăcini, precum zice Sfântul Marcu Ascetul: „Fără de zdrobirea inimi cu neputință este a se izbăvi de răutate. Iar înfrânarea a trei părți zdrobește inima, adică a somnului, a pântecelui și a odihnei trupești”. Însă securea cea mai tăioasă decât toate și unealtă ce poate tăia și a scoate aceste rele rădăcini ale păcatului este durerea inimii ce am zis-o mai sus, și zdrobirea și mâhnirea sufletului. […] Însă durerea aceasta și scârba inimii se cade a fi de-a pururea, precum este de-a pururea și pocăința. […]

Acum învață-te și a treia: cum se cade a sădi în inima ta în loc de pomii cei mai dinainte sălbatici pomi domestici și aducători de roade. Adică în loc de răutăți faptele bune; în loc de mândrie smerenia; în loc de lăcomia pântecelui înfrânarea; în loc de iubirea de argint slobozenia și milostenia; în loc de asprime blândețea; în loc de patimile cele trupești fecioria și întreaga-înțelepciune; în loc de nedreptate și de răpire dreptatea și a da cel ale tale; în loc de zavistie și de ură dragostea și iubirea de frați și în loc de călcarea cea dintâi a poruncilor lui Dumnezeu lucrarea și păzirea acestora. Căci nu este de ajuns spre mântuire numai a scoate rădăcinile păcatului din inima ta și apoi a lăsa deșert locul inimii tale și a nu sădi într-însul din sadurile și din pomii faptelor bune; fiindcă, de vei lăsa deșartă inima ta, iarăși răsar din ea mărăcini și pomi sălbatici, adică patimi și păcate. Pentru aceasta te și sfătuiește pe tine Duhul Sfânt prin scriitorul de Psalmi David să fugi de cele rele și să faci cele bune: „Abate-te de la rău și fă binele” (Ps. 33:13).

Iară a patra și mai de pe urmă, după ce vei sădi faptele bune acestea în inima ta, se cade a le păzi cât poți până ce ar prinde rădăcini, adică până ce s-ar face cu obișnuința deprindere întru tine, precum sau făcut mai-nainte deprindere întru tine patimile și păcatele și până ce ar înflori și ar face rod de mântuire și de adevărată pocăință și de iertarea păcatelor tale. Căci, de nu le-ai păzi și nu le-ai îngriji, semănătorul neghinelor, diavolul, vine în vremea când tu dormi și ești fără grijă și le dezrădăcinează și sădește iarăși neghinele și răutățile sale, după pilda Evangheliei, ce zice: „Iar dormind oamenii, a venit vrăjmașul lui și a semănat neghine în grâu și s-a dus” (Mt. 13:24-25). Și, pentru că de nu ai păzi faptele acestea cu sârguință, se întorc iarăși patimile în inima ta, pentru aceasta Părinții au numit patimile „iubitoare de întoarcere”. Iară întorcându-se și aflând locul inimii bine împodobit și lucrat, se înrădăcinează mai adânc decât mai înainte în el și așa se fac cele mai de pe urmă ale tale mai rele decât cele dintâi, precum a zis Domnul. Care, iubite frate, să nu se facă ție cândva!

(din cartea Sf. Nicodim Aghioritul, Cuvânt pentru pocăință, Editura Sophia)

Continuare în partea a doua, despre semnele iertării păcatelor și modul în care trebuie pusă în faptă depărtarea de rău și în partea a treia, despre diferența dintre dezlegarea formală și vindecarea de patimi.

Cuv. Paisie Aghioritul: Prezența creștinului trebuie să fie mărturisitoare

Părinte, diferitele mişcări, protestele ce se fac de creştini au vreun oarecare rezultat?

– Prezenţa creştinilor este mărturisire de credință. Cineva poate ajuta mai mult cu rugăciunea, dar tăcerea lui o vor exploata ceilalţi şi vor spune: ΄Cutare şi cutare n-au protestat, prin urmare sunt de partea noastră, sunt de acord cu noi΄. Dacă nu încep unii să lovească răul adică să mustre pe cel care smintesc pe credincioşi, se va face mai mare rău. Astfel se vor întări puțin cei credincioşi, dar vor fi împiedicați puţin şi cei ce luptă Biserica. Biserica nu este corabia lor, cu care sa facă plimbări, ci este corabia lui Hristos. Aceştia sunt de blamat. Singurul lucru care îl interesează este să aibă salariu mare, maşini de lux, să alerge la distracții… Şi după aceea fac legi să se căsătorească cu căsătorie civilă, legiferează avorturile… Ce va face Dumnezeu este alt subiect. Iar cu filmele hulitoare pe care le prezintă vor să-și bată joc de Hristos. O fac ca să spună: ΄Acesta a fost Hristos, acum va veni Mesia’, și apoi îl prezintă pe ‘Mesia’ al lor. Într-acolo merg.

– Părinte, oamenii chiar cred și se vatămă.

– Cel stricat se vatămă. Le cred deoarece vor să justifice cele nejustificabile și să-şi odihnească gândul. Prin toate aceste blasfemii vor să justifice neregulile morale. Au întrecut limitele. S-au făcut reclamații că filmul “Ultima ispită” loveşte în religie și procurorii au spus: ‘Nu-i nimic”. Astfel de blasfemii nu s-au auzit niciodată. Pentru noi, protestul împotriva acelui film hulitor a fost mărturisire de credință. Desigur că prin toate aceste blasfemii se face și un bine, se separă grâul de neghină; se cerne lumea.

– Părinte, există unele subiecte față de care trebuie să se apere cineva, fie ca persoană, fie ca grup, și unele față de care nu trebuie? De pildă, atunci când v-au spus că sunteți eretic, Sfinţia Voastră ați răspuns, în timp ce la alte acuzații ați tăcut.

– Aceasta o spun Sfinții Părinți, n-o spun eu. Orice clevetire mă ajută în viața duhovnicească, în timp ce a fi numit ‘eretic’ mă desparte de Hristos.

– Părinte, în ce fel pot fi ajutați oamenii de vreme ce se întâmplă atâtea în lume?

– Cel ce vrea să se ajute se ajută şi cu lucruri de nimic. De pildă, se mişcă o candelă sau se mișcă el însuşi în întregime la un cutremur şi își revine. Cei ce nu cred se fac mai răi atunci când aud că va fi război sau vreo catastrofă. ‘Hai să ne distrăm’, îşi spun, ‘pentru că ne vom pierde viaţa’. Şi astfel cad cu desăvârşire. Altădată şi indiferenţii îşi reveneau şi se schimbau atunci când auzeau, de pildă, că va fi război. Acum sunt foarte puțini unii ca aceştia. Mai demult neamul nostru trăia duhovniceşte, de aceea şi Dumnezeu îl binecuvânta şi Sfinţii ne ajutau în chip minunat. Şi biruiam pe vrăjmaşii noștri, care întotdeauna au fost mai mulți ca noi. Astăzi spunem că suntem ortodocşi, dar, din păcate, adesea avem numai numele de ortodox. nu şi viaţa ortodoxă. Am întrebat pe un duhovnic cu lucrare socială cu o grămadă de fii duhovniceşti etc.: ‘Ce ştii despre acel film hulitor?’. ‘Nu ştiu nimic’. mi-a răspuns. Nu ştia nimic şi este într-un oraş mare. Unii ca aceştia adorm lumea. O lasă așa, ca să nu se întristeze, ci să se distreze. Nu cumva să spui că va fi război sau că se va face a Doua Venire pentru care şi trebuie sa ne pregătim ca nu cumva să se mâhnească oamenii. Ca unele bătrâne care spun: ‘Nu vorbi despre moarte, să vorbim numai de bucurii şi botezuri’, ca şi cum nu le-ar aștepta moartea. Astfel simt o bucurie falsă, în timp ce, dacă s-ar gândi că bătrânelul cutare, care locuia mai jos, a murit ieri, că altul este în cele mai de pe lui și va muri, că poimâine va fi parastasul cutăruia, care a fost cu mult mai tânăr decât ele, ar cugeta la moarte și ar spune: ‘Trebuie să mă spovedesc, să mă pregătesc duhovnicește, pentru că poate și pe mine peste puțin mă va chema Hristos la viața cealaltă’. Altfel, vine moartea şi le ia nepregătite. Alții iarăși din… ‘bunătate’ spun: ‘Ereticilor nu le spuneți că sunt în rătăcire, ca să le arătăm dragoste’. Şi așa pe toate le nivelează. Dacă aceştia ar fi trăit în primii ani ai creștinismului, n-am fi avut nici un sfânt. Atunci spuneau creștinilor: ‘Aruncă numai tămâie în foc și nu te lepăda de Hristos’. Dar nu au primit. ‘Fă-te numai că arunci’. Nici aşa n-au primit. ‘Nu vorbi despre Hristos și du-te liber în altă parte’. Şi nici pe aceasta n-o primeau. Astăzi vezi o lume fără vlagă.

– Părinte, atunci când Sfântul Apostol Pavel spune: ‘Roada Duhului este dragostea, bucuria‘, înțelege că bucuria este dovada unei vieţi corecte?

– Da, pentru că există bucurie lumească și bucurie dumnezeiască. Atunci când ceva nu este duhovnicesc, curat, nu poate exista în inimă adevărata bucurie și pace. Bucuria ce o simte un om duhovnicesc nu este bucuria lumeasca pe care mulți o caută astăzi. Să nu încurcăm lucrurile. Sfinții aveau o astfel de bucurie pe care o cerem noi? Maica Domnului a avut o astfel de bucurie? Hristos a râs? Care Sfânt a trecut fără durere prin această viață? Care Sfânt a avut o astfel de bucurie, pe care o urmăresc mulți creștini din vremea noastră, care nu vor să audă nimic neplăcut ca să nu se întristeze și să nu-și piardă pacea lor? Dacă doresc să nu mă întristez, ca să petrec bucuros și să nu-mi stric liniștea, ca să fiu blând, atunci sunt indiferent! Altceva este blândețea duhovnicească şi altceva este blândețea din nepăsare. Spun unii: ‘Trebuie să fiu bucuros, pentru că sunt creștin. Să fiu liniştit pentru că sunt creştin’. Aceştia nu sunt creştini. Ați înțeles? Aceasta este nepăsare, este bucurie lumească. Cel ce are aceste particularități lumeşti nu este om duhovnicesc. Omul duhovnicesc este în întregime durere. Îl doare pentru situații, pentru oameni, dar este răsplătit cu mângâiere dumnezeiască pentru durerea aceasta. Simte durere, dar înăuntrul lui simte mângâiere dumnezeiască pentru că Dumnezeu aruncă cu binecuvântări din rai în suflet şi se veseleşte omul de dragostea dumnezeiască. Aceasta este bucuria duhovnicească, bucurie care nu se poate explica şi care inundă inima.[…]

Ceea ce va ajuta foarte mult pe oamenii de astăzi este exemplul nostru creștinesc și viața noastră creștinească. Pe creștini trebuie să-i caracterizeze mărinimia, noblețea și jertfa. De aceea le spun mirenilor: ‘Să-L iubiți pe Hristos, să aveți smerenie, să vă faceți datoria, iar Hristos va dezvălui virtutea voastră în ochii oamenilor’. Virtutea are însușirea de a-l trăda pe om, oriunde s-ar afla el. Chiar de s-ar ascunde, de se va și fățărnici prin nebunia lui Hristos, totuși virtutea îl va trăda, fie și mai târziu, și visteria lui ascunsă, ce se va descoperi atunci în întregime, va ajuta iarăși multe suflete; poate atunci chiar mai mult.

Astăzi Dumnezeu rabdă situația existentă. Rabdă, rabdă, pentru ca răul să fie fără putință de a se justifica. Sunt cazuri când Dumnezeu intervine direct și imediat, în timp ce în alte cazuri așteaptă. Nu dă imediat rezolvarea, ci așteaptă de la oameni răbdarea, rugăciunea și nevoința lor. Câtă noblețe are Dumnezeu! Câți nu au omorât unul în război și încă mai trăiește. Dar Dumnezeu îi va spune în cealaltă viață: ‘Te-am lăsat să trăiești mai mult chiar și decât cei buni’. Unul ca acesta nu va avea circumstanțe atenuante.

– Părinte, de ce unii dintr-acest fel de oameni nu mor, deși sunt foarte grav bolnavi?
– Se vede că au păcate grele, de aceea nu mor. Dumnezeu așteaptă, poate se vor pocăi.

– Dar cu cei din jurul lor, pe care îi chinuie, ce se va întâmpla?
– Cei care se chinuiesc cu aceia, nevinovați fiind, sunt răsplătiți. Iar cei ce sunt vinovați se curățesc.

– Părinte, ce înseamnă: ‘Iar oamenii vicleni și amăgitori vor spori spre tot mai rău, rătăcind pe alții și rătăciți fiind ei înșiși‘?
– Vezi, există oameni care au un egoism mic și Dumnezeu le dă o palmă să meargă mai jos. Alții au mai mult egoism și Dumnezeu le dă o palmă și se duc și mai jos. Însă pe cei ce au mândrie luciferică Dumnezeu îi lasă. Se poate vedea că fac pricopseală, dar ce pricopseală este aceasta? Pricopseală neagră. Și după aceea nu cad în mod simplu jos, ci cad în prăpastie. Dumnezeu să ne păzească!

Vezi cum înjură de cele sfinte și nimeni nu zice nimic. În cazul acesta, blândețea este diavolească. Odată, când ieşeam din Sfântul Munte, am întâlnit pe vapor pe unul, sărmanul, care fugise din psihiatrie și venise în Sfântul Munte. Striga şi înjura mereu pe cei mari, pe conducători, pe medici… ‘Atâția ani m-au chinuit cu șocuri electrice și medicamente. Voi o duceți bine. Aveți înlesnirile voastre, mașinile voastre. Pe mine mama mea de la 12 ani m-a trimis într-o insulă. De 25 de ani mă învârt dintr-un spital de nebuni în altul’. Ocăra toate partidele, după care a început să înjure pe Hristos și pe Maica Domnului. Mă ridic în picioare și-i spun: ‘Încetează. Ce, crezi că nu există nici o lege aici? ‘ Se vede ca a fost atins însoțitorul lui – se pare că era polițai și s-a adunat puțin. Şi-a spus tot necazul lui strigând şi ocărând. M-a durut pentru el. După aceea a venit şi mi-a sărutat mâna. L-am sărutat și eu. Avea dreptate. Toți, mult-puțin, avem porţia noastră de vină. Am fost şi eu de vină că înjura sărmanul. Dacă aș fi avut o stare duhovnicească așa cum trebuia, l-aș fi făcut bine.

(Din vol. Cuv. Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească)

Chilia Panaguda (ultima) a Părintelui Paisie:

Strana în care obișnuia să stea în paraclisul chiliei sale:

Nevoia de povățuire, pagubele îndrumătorilor falși și „ascultarea fără povățuitor”

Ascultarea este o virtute de căpătâi în Ortodoxie. Îndeosebi în Pateric sunt relatate cazuri uimitoare de ascultători care au săvârșit minuni la porunca starețului lor. Unii au prins animale sălbatice, alții au sădit varză cu rădăcinile în sus și s-a prins, alții au trecut prin foc, alții au scos demoni și, în general, cei supuși sunt elogiați ca cei mai desăvârșiți nevoitori și mai curați sufletește. Însă trebuie subliniat faptul că această faptă bună trebuie făcută cu discernământ, mai ales că este foarte răspândită teoria că urmarea păstorilor Bisericii, chiar și la rău, nu produce pagube, ci este numai folositoare.

Baza supunerii față de păstorii Bisericii este Însuși Hristos, Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Flp. 2:8). Aceasta este expresia maximă a iubirii și încredințării în voia lui Dumnezeu ca un exemplu pentru noi toți. La rândul lor, apostolii și urmașii lor moștenesc această autoritate și sarcină de la Mântuitorul nostru: „cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă și cel ce se leapădă de voi de Mine se leapădă” (Lc. 10:16). Așadar ascultarea de ierarhia bisericească este vitală; prin ea ne ținem de Însuși Hristos.

Însă chiar și în Noul Testament există multe avertismente legate de păzirea de învățătorii și proorocii mincinoși, care vin chiar în numele Domnului. Ba Sf. Apostol Pavel atrage atenția că vor intra lupi înșelători chiar din preoțime (Fapte 20:30), care vor sfâșia turma credincioșilor. Aceasta înseamnă că ascultarea datorată păstorilor de suflete nu este absolută, ci în strictă dependență de gradul în care aceștia reprezintă și fac voia lui Dumnezeu.

Învățăturile Sfinților Părinți despre ascultare sunt unanime. Trebuie să fie făcută față de oricine, dar nu față de orice s-ar cere. În acest sens, este elocventă dispoziția Sf. Vasile cel Mare (Reguli mici, 114): „Deosebirea celor care poruncesc nu trebuie să vatăme ascultarea celor care primesc poruncile, pentru că și Moise a ascultat de Ietro, care îl sfătuia cele bune. … Dacă ni s-ar porunci ceva care este în acord cu porunca Domnului sau contribuie la aceasta, se cuvine s-o primim cu mai multă sârguință și cu mai multă grijă. … Însă când cineva ne-ar porunci ceva care este împotriva poruncii Domnului, care o strică sau o întinează, este vremea să spunem atunci că: «Se cuvine să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni» (Fapte 5:29)”.

Părinții mai apropiați de vremea noastră au atras atenția în mod deosebit asupra dispariției povățuitorilor iscusiți și asupra pericolului de a cădea pe mâna unor amăgitori care depărtează de Dumnezeu mai mult decât apropie. Sf. Paisie Velicikovski a dat ca sfat urmarea învățăturilor Sfinților Părinți din scrierile lor. La fel și Sf. Nil Sorski și foarte mulți alții. Îndeosebi Sf. Ignatie Briancianinov a scris despre ascultarea cu discernământ, formulând poate cele mai pertinente și mai complete sfaturi în această privință, cunoscute printre credincioșii mai râvnitori.

Pentru a întări cuvintele Sf. Ignatie, sunt foarte folositoare sfaturile prețioase ale unui alt Sfânt rus contemporan cu acesta, Teofan Zăvorâtul, care a scris foarte pe larg pe această temă. Accentul cade, de data aceasta, pe ascultare, nu pe fuga de povățuirile greșite și vătămătoare. Dar, în esență, este expusă aceeași convingere  În rândurile de mai jos va fi redat un fragment despre învățătura sa cu privire la viețuirea după sfat, împreună cu cei de un cuget, care poate fi consultată pe larg în cartea Viața lăuntrică.

Viața trăită sub îndrumare

După cum pruncul nou-născut nu poate trăi fără mama sa, care se îngrijește de el, îl dezmiardă și îl dădăcește, la fel și cel nou-născut în duh, care s-a convertit, are mare trebuință, pentru început, de dădacă și de dădăceală, de o călăuză și de călăuzire. … Căci, de vreme ce a pășit pe o cale cu totul nouă şi necunoscută pentru el, trebuie să se folosească de o dreaptă îndrumare şi să nu rămână doar la propriile presupuneri. La început umblă ca prin ceață sau ca printr-un codru întunecos, înconjurat de capcane – așadar să-i întindă mâna celui ce poate să-l scoată de acolo şi să-l pună pe propriile lui picioare. El este bolnav; cum te poţi hotărî să te vindeci singur de cele mai subtile boli sufleteşti, când nici trupul nu ni-l vindecăm singuri, nici măcar medicii, darămite oamenii obişnuiţi? Putem să ne deprindem, fără să le învăţăm, numai cu lucrurile pentru care am fost, în mod firesc, născuţi; artele şi meşteşugurile trebuie să le învăţăm: de pildă, învăţăm să scriem, să desenăm, să cântăm şi aşa mai departe. Iar lucrarea mântuirii este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor: am putea, oare, aici, să ne descurcăm fără învăţător? Cine pro­cedează astfel, acela, chiar de la începutul drumului mântuirii, deschide porţile să pătrundă în el starea cea mai păgubitoare: încrederea în sine, nădejdea în forţele proprii. … Există situaţii când începătorul este nevoit să rămână numai în voia lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu-l ruşinează pe cel ce nădăjduieşte în El. Însă o situaţie ca aceasta trebu­ie s-o considerăm ca ieşită din comun, excepţională. A spera pentru sine minuni, în cadrul ordinii fireşti a evenimentelor înseamnă a ispiti pe Dumnezeu. Domnul, arătându-Se Apos­tolului Pavel, l-a trimis mai întâi la Anania (Fapt. 9, 6) şi de abia apoi l-a învăţat chiar El, nemijlocit (Gal. 1, 12); şi acest Apostol, învăţat de Dumnezeu, păşind pe calea propovăduirii, aleargă la sfatul celorlalţi apostoli, ca nu cumva – spune el – să alerg sau să fi alergat în zadar (Gal. 2, 2). …

Este esențială necesitatea de a te supune conducerii altora și foloasele ei sunt incalculabile, dar nu este indiferent cui să te încredințezi. Mulți părinți – după cum spune, în acelaşi loc, Sfântul Casian – aduc în loc de folos pagubă şi în loc de mân­gâiere disperare celor ce vin la ei să le ceară sfatul, şi întăreşte această observaţie cu un exemplu. Sfântul Petru Damaschinul spunea că de multe ori a fost vătămat de cei la care venea cu întrebări. Iată de ce scrie el că nu oricine este vârstnic cu anii este capabil să îndrume, ci numai cel ce a atins nepătimirea şi a primit darul judecăţii. Este bine să nu-ţi ascunzi gândurile de părinţi, însă nu trebuie să le dezvălui fiecăruia pe care-l întâl­neşti în cale, ci numai părinţilor înduhovniciţi şi având darul dreptei judecăţi, celor albiţi de înţelepciune, iar nu numai de ani. Mulţi, privind numai la vârsta înaintată, şi-au descoperit gândurile şi, din pricina neiscusinţei celor care i-au ascultat, în loc de lecuire, au căzut în deznădejde. Nu fiecare este în sta­re să îndrume, nu numai din pricina propriei neîmbunătăţiri şi nedesăvârşiri, ci, adesea, din pricina repeziciunii cu care a sporit. Mulţi, din cauza marii lor simplităţi şi a focului râvnei, trec foarte repede de primele trepte şi, astfel, sar peste multe încercări, care le rămân necunoscute. Cei neispitiţi nu pot da ajutor celui ispitit. În afară de aceasta, dreapta socotinţă este unul din darurile Sfântului Duh – daruri care sunt multe și nu se dau toate tuturor, ci cui vrea Dumnezeu. Deprinderea simţirilor cu discernerea binelui şi a răului este proprie fiecărui curăţit, dar categorisirea tuturor cazurilor, rezolvarea situaţiilor obişnuite si neobişnuite şi hotărârea a ce anume din ele poate fi acceptat, iar ce trebuie respins – aceasta o pot face numai clarvăzătorii. …

Călăuzirea, fiind, aşadar, unică în esenţa ei, în viaţa reală ea se înfăţişează sub mai multe aspecte. Primul, general, cel mai adesea utilizabil şi cel mai larg răspândit este păstorirea bisericească; al doilea este egumenia monahală, iar al treilea, patrocraţia sau stăreţia.

Păstorirea bisericească are tocmai această însuşire a îndru­mării; vedem aceasta din faptul că păstorului i se încredinţează turma spre a fi mântuită, adică [mai întâi] formată; ea ascultă de glasul păstorului, îl urmează şi merge numai pe unde-i indică el. Păstorul îşi pune sufletul pentru oi; el este paznicul, căruia I se spune: Din mâinile tale le voi cere sufletele. Unirea reciprocă şi legătura dintre păstor şi păstoriţi este exprimată de Apostol astfel: Ascultaţi pe mai-marii voştri […] fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă (Evr. 13, 17). Vedem de aici cum păstoriţii se predau păstorului şi vedem răspunderea acestuia pentru sufletele păstoriţilor. …

Se vede de la sine că egumenia mănăstirească se bucură de aceleaşi însuşiri. În aceasta constă esenţa organizării modului de viaţă mănăstiresc şi a trăirii cucernice. Cel ce intră în co­munitate este primit cu condiţia ca să nu aibă voie proprie şi nici cuget propriu, ci va trăi în supunere necondiţionată şi sub ocârmuirea părintelui-îndrumător (egumen). Cei ce vin la mănăstire spun că vor să-şi mântuiască sufletul. Egumenul este, de asemenea, persoana care poate călăuzi spre mântuire; cu această condiţie este ales de fraţi, cu această condiţie aceştia i se supun.

Stăreţia constă în predarea celui ce caută mântuirea nu egu­menului, ci altei persoane încercate, dinăuntrul sau din afara mănăstirii. Concret, astăzi, cel mai adesea aceştia sunt duhov­nicii sau, în alte lăcaşuri, stareţii (bătrânii îmbunătăţiţi), care au binecuvântarea de a asculta descoperirea gândurilor şi intre care este împărţită întreaga comunitate. Aici, legătura dintre cei doi este nevăzută, ţine de conştiinţă, dar este la fel de pu­ternică şi de roditoare. Pentru pustnici şi eremiţi este singurul mod de îndrumare, aşa cum vedem din istorie. La acest mod se referă tot ce s-a scris în paterice despre ascultare. De fapt, puterea sa lucrătoare decurge din faptul că, nefiind [o legătu­ră] publică şi oficială, prin aceasta cheamă la mai multă des­chidere şi sinceritate. De aceea, dacă astăzi există călăuzire, ea se manifestă prin acest mod.

Iar acum, întrebarea: „Cum şi unde poate fi găsit îndru­mătorul?” se rezolvă de la sine. Du-te la acela pe care ţi l-a tri­mis Dumnezeu și încredinţează-te lui, aşa cum învaţă Ignatie Purtătorul de Dumnezeu. Modurile de călăuzire prezenta­te îmbrăţişează întreaga viaţă creştină. Aşadar, oricine ar fi cel ce se trezeşte, el are întotdeauna deasupra sa o călăuză. Cine se trezeşte fiind în viaţa civilă şi obştească, acela va urma cârmuirea păstorului; cine se trezeşte fiind la mănăstire, acela se va încredinţa egumenului sau aceluia pe care egumenul i-l va indica. În ce rang se află fiecare, în acela să rămână şi să se folo­sească de călăuzirea pe care o găseşte la îndemână, fără să trea­că din proprie iniţiativă dintr-un loc într-altul şi dintr-o tur­mă într-alta, cu îngâmfare şi dispreţ, şi mai ales fără să-şi alea­gă, samavolnic, o cale originală spre desăvârşire. Aceasta este foarte periculos şi este una dintre uneltirile satanei, prin care omul, pocăindu-se şi simţind nevoia unui îndrumător, vrea să fuga de îndrumătorul său legitim, fără să se uite îndărăt, fără să stea să cugete şi să cerceteze. Pe când trăia în păcat, nu se gândea la mântuire; la fel gândea şi despre alţii, pe toţi îi con­sidera la nivelul său. Acum, pocăindu-se şi întorcându-se sin­gur spre Dumnezeu – căci aşa i se pare – crede că toţi au rămas acolo unde fusese el mai înainte, adică în întuneric, în păcat, şi numai el s-a înălţat, a păşit în lumina lui Dumnezeu. Când, de fapt, poate că el calcă pentru prima dată pe terenul pe care alţii – cu care, eventual, petrece zi de zi în aceleaşi cercuri – lucrează de multă vreme, deprinzând deja meşteşugul. Aici se vede vicleşugul satanei: de a-l lăsa pe om fără călăuzire, singur de capul său, ce are ca urmare inevitabilă căderea şi înşelăciunea diavolească sau mutarea dintr-un loc într-altul, care nu es­te ziditoare, ci doar amărăşte. Dacă a făcut aşa, penitentului sau râvnitorului la mântuire nu-i rămâne decât să-şi reînno­iască legătura sau legământul cu părintele care – în persoana păstorului, a egumenului sau a duhovnicului este dat de Dumnezeu pentru chivernisirea vieţii sale. Mai înainte nu se gândea la o călăuză, dar, în virtutea rânduielilor stabilite, avea totuşi un conducător, chiar dacă numai formal; acum trebuie să-şi reconsidere credinţa după semnificaţia ei adevărată şi să se unească sufletește cu acesta, în credinţă, adică să vină și să-i spună: „Mântuieşte-mă, mă încredinţez ţie, voi veni la tine cu toate greutăţile şi cu orice nelămurire” – şi apoi chiar să facă aşa. Din partea îndrumătorilor, obligaţia rămâne neschimba­tă: nimeni dintre ei nu poate şi nu trebuie să refuze ceea ce i se cere. Nu au voie să-şi caute scuze nici în faţa Bisericii, nici în faţa judecăţii lui Dumnezeu, nici în faţa judecăţii oameni­lor. Păstorul răspunde de fiecare suflet, mai ales de acela care este gata să i se încredinţeze şi chiar o face. În această situaţie, se poate pune numai problema dacă penitentul va rămâne sau nu pentru totdeauna la un astfel de părinte. Nepriceperea de a îndruma se va descoperi imediat, şi un preot sau un duhovnic de bună credinţă va recunoaşte pe loc: „Nu pot lua această sar­cină asupra mea”. Apoi, chiar de va exista o schimbare, va fi o schimbare legitimă şi, ceea ce este mai important, o schimbare făcută cu sfătuire. Cel ce nu este în stare poate indica pe un al­tul care este în stare să călăuzească şi totul se va termina după voia lui Dumnezeu, iar nu după voia şi mintea penitentului. Aşa ar trebui să fie. Dar, totodată, nu încape nici o îndoială că, foarte des, respectivele persoane se numesc păstori doar cu numele, nu şi cu puterea; adesea, păstorul este un hoţ strecurat din altă parte sau un lup în piele de oaie; adesea, egumenul es­te un simplu corăbier, în locul unui cârmaci, iar stareţul este stareţ numai după albimea părului. Acest lucru sau este vizibil tuturor, sau este foarte greu de depistat, fiind ascuns bine sub o înfăţişare cuvioasă. De aceea, există întotdeauna pericolul de a ajunge nu la o călăuză adevărată, ci la una falsă, şi să supor­tăm apoi, în loc de folos, pagubă, şi în loc de mântuire, pierza­nie. Un cârmaci neiscusit duce corabia la fund. „Multă pagubă am suferit de la cei pe la care am alergat”, spune Petru Damaschinul. „Mulţi stareţi, spune Casian, în loc să-i hrănească, îi aduc la disperare pe cei care vin la ei”, şi dă şi exemple. Astfel de plângeri pot fi auzite şi întâlnite în orice vremuri. Numai cuvântul: „Trăieşte ca până acum!” sau: „Ce pui atâtea la ca­le?!” va stinge întreaga râvnă şi, aşadar, îl va împinge din nou pe sărmanul care tocmai îşi venise în fire la obiceiurile de mai înainte. Apare întrebarea: Cum să procedeze într-un astfel de caz cel ce înţelege necesitatea cârmuirii şi primejdia de moarte de a rămâne lipsit de ea, cel ce îşi cunoaşte, de asemenea, obli­gaţia de a se adresa unui anumit păstor, dar, în acelaşi timp, se teme, cu îndreptăţire, ca nu cumva să aibă de suferit de pe ur­ma lui şi să nu fie iarăşi împins în prăpastia de mai înainte? …

Totul să fie făcut cu răbdare şi cu credinţă în Dumnezeu. Nu trebuie să ne dăm la o parte, cum am văzut mai sus, de la conducătorii puşi să conducă, dar pu­tem să nu ne încredinţăm lor pe de-a-ntregul, dintr-odată, ci să aşteptăm o proniere specială a lui Dumnezeu, o anumită chemare, o înclinaţie sufletească, rămânând, între timp, pre­daţi în voia Sa, în chemare rugătoare, arzătoare, a numelui Său, ca El Însuşi să ne arate calea. Aşadar, păzindu-te de amă­gire, cheamă din tot sufletul numele Domnului, ca El să-ţi spună calea pe care vei merge, predându-te pe de-a-ntregul, cu neclintită nădejde, grijii Sale proniatoare, şi Dumnezeu nu te va lăsa niciodată. Uneori, preotul sau egumenul nu sunt de fo­los nimănui, decât unuia singur. Se schimbă de la sine în faţa lui [a ucenicului] – de unde îi vine înţelepciunea? – şi este rân­duită mântuire de la Dumnezeu şi acolo unde nu te aştepţi. Toată puterea stă aici în predarea hotărâtă în voia lui Dumne­zeu, Cel ce vrea ca toţi să se mântuiască. Sfântul Dorotei rezol­vă această problemă astfel. Dacă cineva nu are cui să ceară un sfat – spune sfântul – ce să facă atunci? Dacă cineva va căuta cu adevărat voia lui Dumnezeu, din toată inima, Dumnezeu nu-l va lăsa niciodată, ci îl va călăuzi în toate felurile după voia Sa. Dacă cineva nu va căuta cu inima deschisă voia lui Dum­nezeu, atunci, chiar de s-ar duce la un prooroc, Dumnezeu îl va inspira pe acela să-i răspundă după ipocrizia inimii Iui, așa cum spune Scriptura: Şi proorocul se poate amăgi […] spune cuvântul, căci Domnul l-a amăgit pe proorocul acela (învăţătura a cincea). La fel spune şi Scărarul. Dar chiar şi atunci când vezi i limpede că duhovnicul rânduit nu-ţi este de folos, nu-ţi rezol­vă îndoielile, nu-ţi dă sfat, în general nu te zideşte – din pri­cina lipsei de experienţă sau din neatenţie nu te grăbi să-l laşi sau să-l schimbi. Căci cu cine-l vei schimba? Cei din ju­rul tău îţi sunt la fel de necunoscuţi ca şi el, iar pe acesta ţi l-a dat Dumnezeu. Dumnezeu ţi l-a indicat, căci tot ce avem este de la Dumnezeu; iar cu altul ce să facem? Ce-i, aşadar, de făcut? Ai o trebuinţă. Rabdă, suferă, strigă tare către Domnul rugându-L să nu te abandoneze în primejdie şi să nu te lase pradă amăgirii: sau să ţi-l rânduiască pe acesta, sau să-ți in­dice pe altul, dar în acest timp rămâi cu primul, sub ascultarea lui, în aşteptare, cu răbdare, chemând pe Dumnezeu. O vei face sub ascultarea lui? Căci trebuie să lucrezi spre mântuire, nu-i aşa? Trebuie! Rânduiala vieţii evlavioase îţi este cunos­cută; urmeaz-o şi fii liniştit. Pentru început, este cu totul de ajuns. Pentru cel ce se pocăieşte, totul este acoperit cu negu­ra necunoaşterii, a neclarităţii. Să nu iasă din obişnuinţele sale cele rânduite de Pronie. Aşa este cel mai smerit, mai neprimejdios, mai sigur. Cel ce se află în negură ar face mai bine să stea într-un loc decât să umble de colo-colo, altfel se poate întâm­pla să cadă în groapă. Este foarte periculos să ia vreo hotărâre curajoasă, deosebită, ieşită din comun; rămâi cu smerenie în simplitate! Dacă, de la bun început, începi să tot schimbi, nu re mai opreşti. Gândurile, să presupunem că poţi să ţi le lipeşti de altcineva – dar, iarăşi, de cineva pe care ţi-l va trimite Dum­nezeu; poţi chiar să-l cauţi activ, mai ales prin rugăciune, ca să ţi-l indice chiar Domnul – dar aşteaptă şi rabdă până când va veni un semn hotărâtor. Dacă ţi l-a dat Dumnezeu, nu te împotrivi, nu judeca, nu-l neglija. Aşteptă pe un altul de la Dumnezeu. Nu te va lăsa Domnul, îţi va da, dacă ai nevoie. …

Unii sfătuiesc ca, rămânând la îndrumătorul pe care-l avem pentru problemele obişnuite, în problemele particulare, ca­re ne privesc propriu-zis pe noi, să facem totul cu dreaptă socotință: aceasta va hotărî ce este folositor şi ce este dăunător – şi aduc drept argument cuvintele Apostolului: Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine (1Tes. 5, 21), ca şi părerea general răspândită a tuturor Sfinților Părinți că cea mai înaltă între virtuţi este dreapta socotinţă. Dar această părere a Sfinţilor Părinţi nu trebuie urmată fără îngrădiri, pe care tot ei le pun. Astfel, Sfinţii Părinţi afirmă că dreapta socotinţă este un dar care se câştigă prin trudă îndelungată, cu smerenie şi cu evla­vioasă rugăciune. Cine a obţinut acest dar să-l păstreze şi să-l folosească pentru binele său şi al altora. Cine nu să nu în­drăznească în nici un caz să-şi alcătuiască propria sa dreap­tă socotinţă, nici cu cuvântul, nici cu fapta. Datoria unuia ca acesta este să-i întrebe pe cei iscusiţi şi încercaţi. Referitor la cel ce se află la început, trebuie să stabilim următoarea pravi­lă: fă totul cu dreaptă socotinţă, dar toată dreapta ta socotinţă trebuie să constea într-o singură regulă: să nu faci nimic după socotinţa ta, ci despre toate să întrebi: de este bună aceasta, de se potriveşte cealaltă, de ţi se potriveşte ţie – căci nu toate le sunt bune tuturor, ci – cum spune Petru Damaschinul – tim­pul, începutul, starea, vârsta, puterea, sănătatea, educaţia şi ce­lelalte au mare greutate în această deosebire. De unde să ştii că le vei rezolva pe toate cum trebuie şi fără rătăcire? Dreapta socotinţă trebuie să fie ţelul, ea trebuie căutată şi pentru aceasta trebuie să exersezi practic în ea, dar nu prin propriile puteri, ci după socotinţa altora. Trebuie să ne deprindem cu dreapta socotinţă. Aşadar dreapta socotinţă este bună şi de lauda, deprinde-te cu ea, dar nu te încrede niciodată în ea, până când nu te vei întări prin sfatul şi experienţa altora.

Alţii spun: ia aminte la dumnezeiasca Scriptură şi la învă­ţătura părinţilor şi le vei învăţa pe toate. Nu încape îndoială că şi lectura este printre primele surse de educare a duhului creştin şi este la fel de trebuincioasă ca şi ochiul pentru trup ori lumina pentru lume. Sfântul Nil Sorski ne învaţă că as­tăzi avem un singur îndrumător: dumnezeiasca Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. La fel povăţuia şi făcea stareţul Paisie. Cu siguranță că au slăbit văzătorii căii de mântuire, dar, prin grija lui Dumnezeu, ne-au lăsat descrierea ei. Ţine-te de aceştia. Purtaţi de Duhul Sfânt, ei au scris regulile de cârmui­re şi de călăuzire pe calea mântuirii. Dacă nu poţi găsi un în­drumător – spune stareţul Serafim – în stare să te călăuzeas­că spre viaţa contemplativă, în acest caz trebuie să te conduci după Sfânta Scriptură, întrucât Însuşi Domnul ne porunceşte și învăţam din Sfânta Scriptură, spunând: Încercaţi…Trebu­ie, de asemenea, să citeşti cu atenţie scrierile patristice şi să te străduieşti, pe cât posibil, după puterile tale, să împlineşti ce­ea ce te învaţă ele şi astfel, puţin câte puţin, să te ridici spre desăvârşire.

Dar iată din nou întrebarea: Cine, ce si cum să citească? Și apoi: Ce anume din cele citite şi aflate să ne punem ca regulă şi ce nu? Cine-i va da sfat celui neiscusit şi neîncercat? „Regula, în sine, este bună, dar nu pentru mine; mi se va potrivi, dar nu acum”. Câţi nu pier din această pricină, că încearcă să pună în aplicare tot ce citesc prin cărţi! Se spune că există oameni cu o asemenea constituţie, încât, când aud de o boală – oricare ar fi ea –, îşi închipuie că sunt bolnavi şi chiar se îmbolnăvesc de acea boală. La fel poate fi şi cu cititul fără îndrumare. Aşadar citeşte, cercetează, pătrunde, îmbogăţeşte-te de înţelepciune duhovnicească, dar ce anume să faci din toate acestea, ce să-ţi alegi drept pravilă personală, aceasta să nu hotărăşti singur. Cu alte cuvinte: fă totul cu sfat, şi nu după socotinţa ta. Da­că ai citit ceva, du-te și întreabă cum este cu aceasta, de ți se potriveşte şi cum poţi s-o împlineşti şi tu.

Dar apare problema: Pe cine să întrebi? Păstorul-îndrumător tace, ţi-ai pierdut încrederea în el, ţi-e frică să i te deschizi. Să rămâi în nehotărâre este, iarăşi, periculos: este o stagnare, o zăbovire în van. Ce-i de făcut? Există un singur răspuns: fă totul cu sfat, cu aşteptare. Nimic să nu hotărăşti brusc, nicio­dată după socotinţa ta sau după ce ai citit în cărţi, ci aşteaptă până când [situaţia] se va stabiliza, iar până atunci caută sfat şi rezolvare. În orice timp şi în orice loc pot fi găsiţi oameni încercaţi în trăire evlavioasă, râvnitori mai mult sau mai puţin iscusiţi, care Îl caută pe Dumnezeu. Trebuie să intri în legătură frăţească cu ei, să li te adresezi din inimă şi apoi orice neînţelegere şi îndoială să le-o încredinţezi lor. Unul, al doilea, al treilea, de unii singuri sau împreună îţi vor descurca cumva problema şi ţi-o vor rezolva. Procedează aşa cum ţi-o rezolvă ei şi nu-ţi vei urma propria voie şi socotinţă. Tot ce se face cu predarea de sine lui Dumnezeu şi nu după socotinţa proprie este plăcut Domnului şi mântuitor. De aceea, când părintele-îndrumător nu este în stare să hotărască, iar Dumnezeu încă nu ţi-a indicat pe un altul căruia să i te încredinţezi, înţelepţii dau următorul sfat: dacă ai vreo îndoială şi nu ai pe cine să în­trebi, fa rugăciune lui Dumnezeu pentru trebuinţa ta şi du-te la orice om respectabil şi evlavios şi fii convins că Dumnezeu, Care are grijă de toate şi pe toate le ţine, nu te va lăsa fără o re­zolvare trainică, nu te va lăsa să cazi în amăgire, numai să ai, într-adevăr, o trebuinţă care te apasă şi nădejde puternică.

În privinţa cazurilor particulare, dar şi în general, putem rămâne la această pravilă, căci întreaga noastră viaţă este alcă­tuită din cazuri particulare. Şi astfel se va alcătui o viaţă deo­sebită, trăită cu sfat. Aceasta este o nouă cale de călăuzire, specifică îndeosebi vremurilor noastre. Omul, predându-se pe sine lui Dumnezeu, este învăţat de Scripturile dumnezeieşti şi de scrierile patristice, se foloseşte şi de judecata sa, dar nu hotărăşte nimic singur, ci face totul cu sfat şi cu întrebare. Aici, călăuza sunt Dumnezeu şi Scriptura; lepădarea de voia şi de judecata proprie stă în sfat; puterea de pornire stă în pre­darea lui Dumnezeu, rugându-L fierbinte şi cu cutremur să ne izbăvească de amăgire, de rătăcire şi de greşeli. …

Aşadar în privinţa cârmuirii putem pune următoarele pra­vile: teme-te să rămâi fără nici o călăuzire; caut-o ca pe bunul cel mai de preţ. Pentru început, umblă după cunoscuta rân­duială a evlaviei, sub îndrumarea părintelui care îţi este numit. Când Dumnezeu îţi va da semn printr-un folos mare, evident şi netăgăduit venit de la acela, ca semn că acela este cârmuitorul tău, atunci predă-te lui. Dacă se va întâmpla dimpo­trivă, doreşte-ţi un altul, dar caută-l cu prudenţă, cu răbdare, cu aşteptare, cerând semnul lui Dumnezeu sau întâlnirea unui trimis al Lui, rămânând în aceeaşi întocmire a vieţii evla­vioase şi sub acelaşi părinte, nedespărţit de el. Totodată, intră în legătură deschisă cu cei de un acelaşi cuget cu tine şi mergi spre Dumnezeu cu sfatul lor şi sub călăuzirea părintelui du­hovnicesc, nădăjduind. De întâlneşti pe cineva de acelaşi cu­get cu tine, apropie-te cu sinceritate de el, fără să-i părăseşti pe ceilalţi, şi trăieşte cu el în deplină pace şi înţelegere, întru Domnul, pentru mântuire. Dar să respecţi lucrul cel mai im­portant: predarea hotărâtă lui Dumnezeu, cu rugăciune pu­ternică şi cu frângere a inimii, pentru izbăvirea de amăgire, şi să nu te conduci niciodată în nimic după propria minte şi vo­ie, ci tot ce faci, fa cu sfat, şi Dumnezeu îţi va întocmi calea pe nesimţite, pe nevăzute, fără să ştii, fără să prinzi de veste.

NECAZURILE de pe urmă. Ascuțimea și rostul lor în mijlocul apostaziei

O învățătură de căpătâi a Sf. Ignatie Briancianinov, care merită reluată și subliniată, este că partea călugărilor, dar și a creștinilor din vremea de pe urmă sunt necazurile. Deoarece nu se ridică la înălțimea trăirii celor dintâi creștini, modalitatea prin care pot compensa lipsurile duhovnicești și să-și păstreze duhul în smerenia autentică este suportarea necazurilor. Aceasta nu înseamnă pur și simplu o trudă din greu, ci o suferință a inimii în mijlocul ispitelor întețite și tot mai deznădăjduitoare prin amploarea lor, prin presiunea tot mai felurită din jur, chiar din partea celor din Biserică. Învățătura aceasta trebuie coroborată cu necesitatea călăuzirii după Evanghelie și Sfinții Părinți din cauza împuținării îndrumătorilor autentici și a nedesăvârșirii lor.

Deși în textul de mai jos sfaturile Sfântului sunt cât se poate de nimerite pentru vremurile noastre, trebuie subliniat îndeosebi un aspect important: apostazia înconjoară pe cel credincios și-l destabilizează prin intimidare. Nu doar că majoritatea ierarhilor se abat pur și simplu de la normele elementare ale Ortodoxiei (dogmatic îndeosebi prin ecumenism, dar și liturgic prin oprirea slujbelor și acceptarea folosirii unor lingurițe de unică folosință), dar și mulți teologi care au ținut linia trezviei în credință, cum ar fi Jean Claude Larchet, produc răni în conștiința multora prin viziunea lor neconsecventă în ea însăși și smintitoare. Acestea sunt cele mai dureroase necazuri, care ating sufletul, încrederea interioară, nu trupul. Acestui tip de destabilizări trebuie să facem față cu înțelepciune, fără a cădea în capcane duhovnicești.

Necazurile vor fi partea călugărilor din vremurile de pe urmă

Arhimandritul Arcadie, superiorul Mănăstirii Sfântul Chiril din Novozersk, mort în 1847, relatează următoarele: „Într-o zi, pentru un motiv oarecare, eram foarte întristat. În această stare m-am dus la Utrenie şi, în timp ce stam în biserică, mă gândeam la tulburarea mea. Nu ştiam ce o să mi se întâmple: involuntar am închis ochii, într-un fel de absenţă, dar nu dormeam, căci auzeam limpede fiecare cuvânt ce se citea. Deodată l-am văzut în faţa mea pe patronul Mănăstirii noastre, Sf. Chiril. El mi-a zis: ‘De ce eşti abătut? Nu ştii tu că monahii din vremurile de pe urmă se vor mântui prin ispite?’ Auzind aceste cuvinte, arhimandritul şi-a revenit în sine. Vedenia a lăsat în sufletul acestui stareţ extrem de simplu – căci aşa era Arcadie – o pace profundă.

Aşadar, după cum Dumnezeu ne-a promis, necazurile sunt prin excelenţă partea noastră, a călugărilor de astăzi. Faptul că ştim acest lucru ne aduce mângâiere. Ne încurajează şi ne întăreşte în faţa tuturor necazurilor şi ispitelor cu care ne confruntăm! „Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe Ia timpul cuvenit. Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (l Petru 5, 6-7). Din toată inima să ne lăsăm lucraţi prin necazuri, împlinind cu mare grijă poruncile Evangheliei: Aceasta este voia lui Dumnezeu cu noi.

În cele mai multe cazuri, încercările ce vin asupra noastră, la prima vedere, sunt neînsemnate încât nici nu le-ai putea socoti încercări. Dar aceasta-i doar o viclenie a vrăjmaşului care, datorită unei experienţe îndelungate, a dobândit în lupta cu omul necălit o dibăcie extraordinară. Îngerul căzut a observat că ispitele evidente, grosiere şi violente îi insuflă omului un zel puternic şi un mare curaj pentru a se lupta cu ele. Pentru a rămâne ascuns, le va înlocui pe acestea cu ispite mai uşoare, dar foarte subtile şi de o extremă eficacitate. Ele nu provoacă zel în inimile noastre, ele nu declanşează o luptă duhovnicească, dar te ţin într-un fel de letargie şi aruncă duhul nostru în stare de expectativă. Ele te copleşesc şi în mod progresiv îţi epuizează puterile psihice, te aruncă în plictiseală şi în inactivitate; ele te ruinează şi fac din tine o ţintă a patimilor, ca urmare a slăbănogirii, plictiselii şi inactivităţii.

Viclenia diavolului şi greutatea luptei pe care o duce el astăzi cu călugării au fost descoperite mai dinainte de către Dumnezeu. Dumnezeu îi încununează pe luptătorii de astăzi ca şi pe cei de demult, deşi nevoinţele acelora, în mod aparent, erau mai mari decât ale acestora. Să ne păzim, dar, să nu ajungem în istovire, în plictiseală şi în lenevire! Să ne mobilizăm toate puterile şi toată atenţia pentru a păzi poruncile Evangheliei! Împlinindu-le, vom descoperi nenumăratele curse ale vrăjmaşului şi viclenia cu care el le combină şi le pune în lucrare. Vom vedea că necazurile şi ispitele de astăzi, uşoare în aparenţă, tind, ca şi cele de odinioară, să-l îndepărteze pe om de Hristos, să distrugă din lume adevăratul creştinism, nelăsând să dăinuiască decât forma exterioară, cu care să-i înşele mai uşor pe oameni. Vom vedea că ispitele uşoare pe care satan le pune în lucrare cu o răutate infernală acţionează mult mai eficient decât ispitele violente, sigure, văzute şi directe.

Motivul principal pentru care necazurile sunt atât de chinuitoare pentru călugării de astăzi ţine de monahismul însuşi şi stă, înainte de toate, în lipsa de formare duhovnicească. Această lipsă, greu de depistat, trebuie considerată ca cea mai mare nenorocire. Călugărul n-o poate sesiza imediat. Începătorul, plin de zel pentru nevoinţă şi mai puţin pentru cunoştinţe duhovniceşti, se mulţumeşte de obicei cu educaţia pe care o găseşte în mănăstire sau care vine de la sine. Mult mai târziu, după un studiu aprofundat al Sfintelor Scripturi şi al scrierilor patristice, asceţii (şi dintre ei un număr mic) devin conştienţi încet, încet, că este de neapărată trebuinţă o formare duhovnicească pentru a înainta în viaţa călugărească; că formarea intelectuală, oricât de bogată şi splendidă ar fi în aparenţă şi ori de ce apreciere s-ar bucura în lumea aceasta lovită de orbire, rămâne întunecată şi-i atrage în tenebre, în locaşul spiritelor căzute pe cei ce i se dedică ei.

O formare duhovnicească întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum îl găseşti în carte, dar n-o primeşti printr-o povăţuire vie şi orală, este singura călăuză pe care o ai la îndemână şi aşa, prin forţa lucrurilor, călugărul îşi devine în mare măsură propriul său dascăl. Acest mod de formare, cu tot folosul pe care-l poate aduce, este adesea însoţit de greşeli şi abateri grave, consecinţă inevitabilă a stării de ignoranţă a celor supuşi puterii patimilor. Un începător, din cauza necunoaşterii şi influenţei ce o au patimile asupra lui, nu poate înţelege corect Sfintele Scripturi, nici nu se poate ţine cu statornicie de acestea. Traversând înot marea de păcate, adeseori ni se împuţinează forţele: epuizaţi, cădem şi ne afundăm în mare, riscând să ne înecăm.

Din pricina lipsei povăţuitorilor duhovniceşti, a marilor trăitori în Duh, datorită nenumăratelor pericole de care suntem înconjuraţi, ajungem într-o stare de plâns. Suntem disperaţi, ne-am rătăcit şi nu există voce care să se întoarcă din rătăcire: cartea rămâne mută, duhul căzut, dorind să ne ţine în eroare, ne face să uităm chiar că o asemenea carte există. „Mântuieşte-mă, Doamne!”, striga David care, în duh profetic, prevedea necazurile noastre şi vorbea în numele celui ce doreşte să fie salvat, „că a lipsit cel cuvios”. Nu mai există mentor sau povăţuitor purtător de Duh, capabil să ne arate fără greşeală calea mântuirii şi căruia cel ce vrea mântuirea să i se încredinţeze fără de nici o grijă. „Că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor, deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său” (Ps. 11, l-3) la îndemnul unei înţelepciuni profane capabile să exagereze şi să întărească erorile şi nălucirile. Am devenit foarte vulnerabili, iar ocaziile de cădere s-au înmulţit în jurul nostru şi au căpătat o putere enormă; ele sunt foarte diversificate şi înşelătoare pentru ochiul nostru sufletesc bolnav şi pentru inima noastră, care, atrasă de ele, se îndepărtează de Dumnezeu.

Suntem atât de stăpâniţi de ispite, încât am abandonat formarea noastră duhovnicească întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu şi care este totuşi singurul mijloc de salvare. Această formare duhovnicească cere să duci o viaţă atentă, eliberată de distracţii, dar voinţa noastră pervertită caută tocmai contrariul. Suntem porniţi înspre câştig material, înspre reuşită în această lume.

Dorim onoruri, dorim belşug şi lux. Dorim distracţii şi partea noastră de plăceri mondene. Pentru a dobândi toate acestea, noi suntem exclusiv preocupaţi de dezvoltarea naturii căzute. Am pierdut noţiunea firii născute din nou; poruncile Evangheliei le-am neglijat şi le-am uitat; nevoinţa interioară ne este total necunoscută, cea exterioară absorbindu-ne complet, cu scopul de a părea evlavioşi şi sfinţi în faţa oamenilor şi de a ne lua răsplata de la aceştia. Am părăsit calea mântuirii cea strâmtă şi cu chinuri şi călătorim pe calea cea largă şi uşoară. „Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios. Iată-ne pe noi (călugării) mai mici decât toate neamurile, iată-ne astăzi smeriţi pentru tot pământul din pricina păcatelor noastre. Nu mai este nici căpetenie, nici profet, nici rege” pentru a ne călăuzi în războiul nevăzut ochilor trupeşti, „căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpăniilor, împotriva stăpănitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhri” (Efeseni 6, 12).

“Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină” (Matei 18, 7), a zis Domnul. Dumnezeu îngăduie uneori să vină ispitele şi dimpreună cu ele suferinţele pe care le provoacă, înspre sfârşitul veacurilor acestea vor fi atât de puternice şi de numeroase încât „din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12). „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8). Casa lui Israel – Biserica – va fi nimicită prin sabie, prin violenţa aducătoare de moarte a patimilor, şi va deveni pustie (Iez. 38, 8).

Viaţa după Dumnezeu va deveni foarte dificilă. Şi va fi aşa pentru că cel ce trăieşte în mijlocul ocaziilor de cădere, şi care le are mereu sub ochi, nu se poate să nu fie influenţat de ele. Precum gheaţa îşi pierde duritatea în contact cu căldura şi se transformă în apă dulce, la fel inima nestăpânită de bunăvoie, dacă este expusă la influenţa ispitelor, chiar atunci când este statornică, slăbeşte şi sfârşeşte prin a se schimba. Trăirea vieţii după Dumnezeu va deveni foarte dificilă din cauza apostaziei generalizate. Apostaţii vor creşte numeric prin faptul că vor continua să se numească creştini şi în aparenţă se vor purta ca atare şi vor putea foarte uşor să-i persecute pe adevăraţii creştini; aceşti apostaţi îi vor înconjura pe creştinii adevăraţi cu nenumărate curse şi punând la cale maşinaţii pentru a-i sminti din calea mântuirii şi din dorinţa de a-L sluji pe Dumnezeu, cum spune Sfântul Tihon de Voronej şi Zadonsk.

Ei vor acţiona împotriva slujitorilor lui Dumnezeu prin violenţa puterii, prin calomnie, prin maşinaţii pline de răutate, prin tot felul de artificii şi prin persecuţii crude. Mântuitorul lumii, în timp ce era persecutat, a  găsit  adăpost  într-un  sat  obscur  şi  îndepărtat,  Nazaret, ascunzându-se de Irod, de cărturarii şi fariseii, de preoţii şi arhiereii evrei care-L urau; la fel în vremurile de pe urmă un adevărat călugăr cu greu va găsi un loc retras şi necunoscut, pentru a-I sluji lui Dumnezeu într-o oarecare libertate şi fără a se lăsa antrenat de violenţa apostaţilor în slujba lui Satan. O, vremuri nenorocite! O, situaţie dezastruoasă! O, disperare morală, mult mai mare decât catastrofele materiale şi neînţeleasă de către oamenii senzuali! O, catastrofă care începe în timp, dar nu se termină în timp, ci trece în eternitate! O, dezastrul dezastrelor cunoscut numai de către adevăraţii creştini şi de către adevăraţii călugări, dar ignorat de către cei pe care-i loveşte şi înghite.

(extras din cartea Sf. Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospățului, Alba Iulia, 1996)

Mângâierea plânsului duhovnicesc este partea cea bună, nu distracțiile. Evitarea capcanei râvnei trupești

Un mare îndrumător duhovnicesc al vremurilor din urmă a fost Sf. Ignatie Briancianinov (†30 aprilie 1867). Alături de Sf. Teofan Zăvorâtul, contemporan cu el, a fost un Părinte care a repus temeliile corecte pentru trăirea duhovnicească. Viața monahală și-a început-o la Optina, sub călăuzirea Starețului Leonid, a ajuns Episcop de Stavropol, scaun din care s-a retras după patru ani din cauza bolii. Principala sa învățătură, pe care o subliniem și noi prin aceste fragmente de mai jos din operele sale, este discernământul, înțelegerea vieții autentice creștine, căutarea virtuților duhovnicești și evitarea înșelării, a părerii de sine. A fost și un apărător al Ortodoxiei în fața apostaziei pe care o întrevedea încă de pe atunci, dar punctul pe care a insistat mereu și pe care trebuie să-l conștientizeze orice credincios este despătimirea și dobândirea harului Duhului Sfânt prin nevoințe corecte.

Deosebirea dintre virtuțile sufletești și cele duhovnicești

Pe noi, toți oamenii, ne privește Dumnezeu Cel întru totul desăvârșit. În fața nesfârșitului Său bine piere binele omenesc, care e atât de nedesăvârșit, că, după foarte îndreptățita spusă a unui Sfânt Părinte, el poate fi numit mai degrabă schimonosire a legii lui Dumnezeu. Până și Avraam, cel atât de îmbunătățit, are laudă pentru virtuțile sale înaintea oamenilor, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Înaintea lui Dumnezeu i s-a socotit întru virtute credința în Cel ce acoperă neajunsurile omenești: Dumnezeu. Dumnezeu primește virtuțile noastre numai atunci când ele sunt martore ale credinței; în sine, ele sunt nevrednice de Dumnezeu. Toată dreptatea noastră, a zis Sfântul Prooroc Isaia, este ca o cârpă de femeie curvă (potrivit versiunii slavone) (Is. 64:6). Din această pricină, Dumnezeu, privind inimile noastre, binevoiește doar către inimile smerite, pline de recunoașterea propriei păcătoșenii, care mărturisește zădărnicia binelui lor firesc, vătămarea lui de către cădere, care îi aduc prinos dorința lor după binele cel duhovnicesc. Omul poate săvârși cu propriile puteri virtuțile sufletești, însă virtuțile duhovnicești sunt în el ca dar al Milostivului Dumnezeu, Care dă acest dar celor săraci cu duhul, care flămânzesc și însetează de dreptatea lui Hristos.

Fericiți sunteți voi, cei ce ați cunoscut deosebirea dintre virtuțile duhovnicești și cele sufletești, dintre virtuțile proprii doar Noului Adam și virtuțile de care e în stare Adam cel vechi, dintre virtuțile evanghelice și virtuțile firii noastre căzute, virtuți de care nu sunt străini închinătorii la idoli, mahomedanii și toți ceilalți oameni care s-au abătut de la urmarea sfântului Adevăr!

Spuneți că dorința binelui duhovnicesc este încă nestatornică în dumneavoastră? Dar în cine nu este ea nestatornică? Cu câtă ușurință trădează inima binele! Ce uitare, ce orbire, ce patimi și ce căderi însoțesc aceste trădări! De câtă osteneală este nevoie, de câtă luptă a omului cu sine însuși pentru a se întoarce la bine! Și iarăși este nevoie de osteneală, și iarăși este nevoie de luptă dârză până la sânge pentru a rămâne credincios binelui! Străvechiul ispititor, încercatul ispititor ne îmbie neîncetat cu gustarea fructului oprit. Pentru biruința asupra răului avem nevoie neapărată de ajutorul lui Dumnezeu. Când lucrează împreună cu noi ajutorul acesta atotputernic, biruim; când el se depărtează de la noi, suntem biruiți. Eu am zis întru îndestularea mea: „Nu mă voi clătina în veac!”, dar, când Ți-ai întors fața Ta, eu m-am tulburat (Ps. 29:6-7). Când suntem biruiți, simțim atât de adânc neputința noastră, încât starea de biruitori ni se pare nefirească, ni se pare cu neputință, iar când biruim, dacă experiențele dinainte nu ar da mărturie grăitoare, nu am crede că este atât de aproape de noi înfrângerea, și încă în fața unui dușman atât de nimicnic, de respingător ca păcatul. Preaînțeleapta pronie a rânduit în așa fel, încât nevoitorii lui Dumnezeu să nu se afle totdeauna în starea de bucurie, de triumf și de biruință. O asemenea stare neîncetată ar putea naște în ei o trufie cruntă: nevăzându-și niciodată din experiență înfrângerile și neputințele, li s-ar părea că starea de necontenit triumf asupra păcatului nu e un dar al lui Dumnezeu, ci meritul lor. Tocmai de aceea Dumnezeu a amestecat pentru ei, după cum spune Cuviosul Isaac Sirul, „mângâierea și bântuirea, lumina și întunericul, războaiele și clipele de ocrotire dumnezeiască – pe scurt, strâmtorarea și lărgimea. Și acesta este semnul că omul sporește, cu ajutorul lui Dumnezeu”. În urma acestui amestec de biruințe și înfrângeri, de treceri de la una la cealaltă, omul își cunoaște tot mai mult neputința: treptat, înaintea lui Dumnezeu crește și, în cele din urmă, devine pentru el totul, obiectul întregii sale iubiri, nădejdi și credințe. Această cale pe care îl duce pe om Însuși Dumnezeu, pe care omul este ținut într-o necontenită stare de umilință a duhului, de sărăcie cu duhul, de vedere a păcatelor proprii, de plângere pentru ele, se numește „calea pocăinței”. Pe ea au mers toți sfinții de la păcat la Dumnezeu. Această cale e luminată de învățătura Sfântului Duh, ce strălucește din Sfânta Scriptură și din scrierile Părinților.

Pe calea pocăinței nu vei afla mulțumire de sine. Privind în dumneavoastră înșivă, nu veți afla nici un lucru care să vă lingușească părerea de sine: dimpotrivă, veți afla multe lucruri vrednice de tânguire și de suspine, vrednice de lacrimi amare și îndelungi. Vă vor mângâia plânsul dumneavoastră și lacrimile dumneavoastră; mângâiere vă vor fi ușurimea și libertatea conștiinței, pe care le vor aduce, pe care le vor întări și face să crească treptat plânsul dumneavoastră, suspinele dumneavoastră, lacrimile dumneavoastră. Doar cei smeriți, doar cei săraci cu duhul își vor găsi odihnă, vremelnică și veșnică. Aceasta este soarta și partea lăsată de Dumnezeu pentru cei pe care El i-a ales ca să-I slujească duhovnicește, adevărat. De-a lungul vieții pământești, ei trebuie să petreacă în pocăință, străini de plăcerile și de distracțiile stricăcioase, și prin această necontenită pocăință se deosebesc aleșii lui Dumnezeu de fiii lumii. Numai prin mijlocirea pocăinței se poate trece din starea sufletească în starea duhovnicească. Spune Sfântul Isaac Sirul: „De vreme ce toţi suntem păcătoși și nici unul dintre noi nu s-a înălţat mai presus de toate ispitele, înseamnă că nici una dintre virtuţi nu poate fi mai presus de pocăinţă (adică toate virtuţile, până şi cele mai înalte, trebuie îmbinate cu pocăinţa). Nevoinţa pocăinţei nu se poate încheia niciodată: ea este cuvenită întotdeauna tuturor păcătoşilor şi tuturor drepţilor care vor să primească mântuirea. Nu este hotar care să însemneze desăvârşita ei împlinire, căci până şi desăvârşirea celor desăvârşiţi este, cu adevărat, nedesăvârşită. Drept aceea, pocăinţa nu poate fi mărginită nici de timp, nici de mulţimea nevoinţelor, până în clipa morţii”.

În alt Cuvânt, acest mare îndrumător spune: „Pocăinţa este uşa milostivirii dumnezeieşti pentru cei ce se îndeletnicesc osârdnic cu ea. Pe această uşă intrăm în mila lui Dumnezeu şi nu putem intra în ea altfel decât pe această uşă”. Deşarte, sterpe, adeseori vătămătoare de suflet sunt nevoinţele, oricât ar fi ele de înalte, dacă nu sunt amestecate cu simţământul pocăinţei. Pocăinţa e străină de amăgirea de sine; aceasta nu se poate apropia de ea. În faptul că Dumnezeu v-a descoperit calea pocăinței se vede o milă aparte, o deosebită purtare de grijă a Lui faţă de dumneavoastră. Despărţiţi-vă de pământ cu mintea și cu inima! Începeți, pe calea care s-a deschis înaintea dumneavoastră, să mergeți spre Dumnezeu! La porunca Lui, toate împrejurările, chiar și cele ce par potrivnice, vă vor ajuta. Întru răbdarea dumneavoastră vă veți dobândi sufletul, privind cu mărinimoasă îngăduință la neputințele lui, la alunecările lui cele fără voie. A pretinde de la tine însuți să fii neschimbat și fără de păcat întru totul este o cerință cu neputință de împlinit în acest veac trecător. Neschimbarea și nepăcătuirea deplină sunt proprii omului în veacul ce va să fie, pe când aici trebuie să îndurăm cu mărime de suflet neputințele aproapelui și neputințele noastre proprii. Fugiți, pe cât vă stă în putere, de toate păcatele, iar neputințele de care nu puteți scăpa, în care cad fără voie gândul și inima, răbdați-le bărbătește! Dobândiți din vederea propriilor neputințe adâncul și statornicul simțământ al sărăciei cu duhul, care Îi este atât de plăcut lui Dumnezeu, nu descurajare și puținătate de suflet! Și săvârșiți-vă calea vieții pământești umblând înaintea Domnului întru umilința duhului!

(din cartea Sf. Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu. Scrisori către mireni, Ed. Sophia, 2012)

Râvna firească și râvna duhovnicească

Un călugăr trebuie cu desăvârşire să se păzească de râvna trupească şi psihică ce dă aparenţa exterioară de evlavie, dar care, în realitate, nu-i altceva decât împietrirea şi întunecarea sufletului.

Oamenii din lume, ba chiar şi mulţi călugări, elogiază o asemenea râvnă, fără să-şi dea seama că ea provine din părere de sine şi din mândrie. O laudă ca zel pentru credinţă, pentru evlavie, pentru Biserică, pentru Dumnezeu. Această râvnă constă în tendinţa, mai mult sau mai puţin manifestată, de a-i judeca şi condamna pe alţii pentru greşelile lor de natură morală sau pentru abaterea de la disciplina şi rânduiala bisericească, înşelaţi printr-o concepţie falsă ce o au despre râvnă, aceşti oameni imprudenţi cred că aşa îi imită pe Sfinţii Părinţi şi mucenici, uitând că ei nu sunt nişte sfinţi, ci nişte păcătoşi.

Dacă sfinţii îi mustrau pe cei ce trăiau în păcate şi-n impietate, o făceau la porunca lui Dumnezeu, cu mandat şi inspiraţie de la Sfântul Duh, şi nu după pornirea lor sau după provocarea dracilor. Cel ce se hotărăşte cu de la sine putere să-l blameze pe fratele său, sau să-i facă reproşuri, arată limpede că se consideră mai înţelept şi mai virtuos decât acela, şi că acţionează sub impulsul unei patimi şi într-o stare de orbire sufletească, provocată de gândurile drăceşti. Trebuie să-şi aducă aminte de cuvântul Mântuitorului: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 3-5).

Ce înseamnă bârna din acest citat? înseamnă înţelepciunea trupească groasă ca o bârnă, şi care înlătură de tot puterea de pătrundere dată de Dumnezeu minţii şi inimii omului. Omul călăuzit de către înţelepciunea trupească nu poate în nici un chip să judece nici propria sa stare lăuntrică, nici a altora. Judecata pe care şi-o face sieşi, sau altora, este întemeiată pe cea care o are el despre sine şi despre alţii, văzuţi din exterior prin prisma deformată a înţelepciunii trupeşti. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu îl numeşte pe bună dreptate “om cu judecată strâmbă”.

După ce a fost tămăduit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Sfântul Duh, un creştin capătă o viziune corectă a stării sale duhovniceşti, precum şi a aproapelui, înţelepciunea trupească, arătându-i semenului “bârna” din ochi, îl tulbură, adesea îl distruge, nu-i poate da nici un ajutor şi n-are nici cel mai mic efect asupra păcatului. Dimpotrivă, înţelepciunea duhovnicească acţionează exclusiv asupra bolii sufletului aproapelui având milă de el, tămăduindu-l şi salvându-l.

Fără teamă notăm că atunci când s-a dobândit înţelepciunea duhovnicească, neîmplinirile şi greşelile semenului încep a se părea foarte puţin importante, fiind deja răscumpărate de Mântuitorul, şi uşor de tămăduit prin pocăinţă, pe când pentru înţelepciunea trupească păreau deosebit de mari şi serioase. Este evident că fiind ea însăşi o “bârnă” le-a acordat o importanţă atât de mare. înţelepciunea trupească vede în semeni păcate care de fapt nu există; din acest motiv cei care se lasă cuprinşi de un zel exagerat cad adesea în păcatul bârfirii aproapelui şi devin un instrument de joacă pentru duhurile căzute.

Sfântul Pimen cel Mare povesteşte că un călugăr oarecare, cuprins de zelul său, a fost supus ispitei următoare: a văzut pe un alt călugăr culcat peste o femeie. Mult timp s-a luptat cu gândul de a-l opri de la păcat; în sfârşit s-a decis şi i-a lovit cu piciorul zicând: opriţi-vă! Abia atunci şi-a dat seama că erau doi snopi.

Avva Dorotei povesteşte că atunci când el era în mănăstirea Sfântului Sava, un frate a fost cuprins de o râvnă fără discernământ (aceasta aduce întotdeauna suspiciune şi neîncredere faţă de ceilalţi şi predispoziţie înspre fabulaţie) şi l-a bârfit pe un alt frate, îl acuza pe acela că, toată, dimineaţa, a furat smochine din grădină şi le-a mâncat. Egumenul făcând o cercetare a aflat că cel acuzat nici n-a fost dimineaţa în mănăstire, ci a fost trimis de către econom în satul vecin, şi nu s-a întors în mănăstire decât spre sfârşitul Sfintei Liturghii.

Dacă vrei să fii un fiu râvnitor al Bisericii Ortodoxe, să realizezi acest lucru prin împlinirea statornică a poruncilor Evangheliei faţă de semenii tăi. Nu-ţi îngădui să-i bârfeşti. Nu-ţi permite să-i înveţi. Nu-ţi îngădui să-i judeci şi să le faci reproşuri. Toate acestea nu sunt izvorâte din credinţă, ci dintr-o râvnă exagerată, din părerea de sine şi din mândrie. Avva Pimen a fost întrebat: Ce este credinţa? Şi a răspuns: credinţa constă în umilinţă şi în milostivire, adică a te smeri în faţa aproapelui şi a-i ierta toate calomniile şi batjocurile; toate păcatele. Cum pot spune “zeloşii” lipsiţi de înţelepciune că raţiunea zelului lor stă în credinţă, când ştiu bine că adevărata credinţă, şi prin urmare zelul autentic, trebuie să se manifeste prin smerenie şi milostenie faţă de semeni? Să lăsăm judecata şi purtarea de grijă de alţii, pe seama celor ce trebuie s-o facă.

Cel ce este cuprins de o râvnă falsă, a spus Sfântul Isaac Sirul, suferă de o boală grea. Tu, care crezi că te foloseşti de zel pentru a tămădui infirmităţile altora, ai renunţat la sănătatea propriului tău suflet! Ocupă-te mai bine cu grija de sănătate a propriului tău suflet. Şi dacă vrei să tămăduieşti bolnavii, să ştii că ei au mai întâi nevoie de grijă, decât de vorbe dure. Dar tu, fără a-i ajuta pe alţii, te arunci într-o gravă şi dureroasă boală. Acest fel de zel nu este dovadă de înţelepciune, ci este dovadă de boală sufletească, este semn de micime sufletească şi de ignoranţă, începutul înţelepciunii, celei după Dumnezeu, este blândeţea şi bunătatea; ele sunt pecetea unui suflet mare şi puternic, care gândeşte sănătos şi este în stare să poarte slăbiciunile oamenilor. “Datori suntem noi cei tari, zice Scriptura, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi” (Romani 15, 1); şi încă: “chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii” (Galateni 6, 1).

Într-altă cuvântare a sa, Sfântul Isaac zice: Nu-l urâţi deloc pe păcătos, căci noi toţi suntem păcătoşi. Dacă pentru dragostea lui Dumnezeu te preocupi de el, atunci varsă lacrimi pentru el. De ce să-l urăşti? Urăşte păcatele lui şi roagă-te pentru el, căci aşa te vei asemăna cu Hristos care nu S-a mâniat pe păcătoşi, ci S-a rugat pentru ei. Nu vezi cum a plâns pentru Ierusalim? Şi noi de multe ori devenim pricină de râs pentru diavoli. De ce să-l urâm pe cel de care-şi bate joc diavolul ca şi de noi? De ce omule îl urăşti pe păcătos? Pentru că nu este aşa de drept ca tine? Unde este dreptatea ta, când tu nu ai dragoste? De ce în loc de a-l condamna nu plângi pentru el? Când un om oarecare îşi închipuie că face o judecată dreaptă asupra faptelor păcătoşilor, sub acest pretext ajunge să se mânie pe ei şi să acţioneze în necunoştinţă de cauză.

Nu este o mai mare nenorocire ca părerea de sine. Aceasta alungă smerenia. Este o mare pacoste pentru un călugăr predispoziţia de a-i învăţa pe alţii, fără să i se fi cerut acest lucru. Atunci când eşti solicitat să dai un sfat, sau să-ţi exprimi opinia, ori refuză, ca şi cum n-ai şti nimic, sau, în caz de mare necesitate, vorbeşte cu o extremă precauţie şi modestie, ca să nu devii victima mândriei şi orgoliului, nici să-l răneşti pe aproapele tău printr-un cuvânt aspru nelalocul lui.

Dacă și ca răsplată pentru truda ta în grădina poruncilor lui Dumnezeu, vei simţi în sufletul tău un zel dumnezeiesc, acesta te va determina să fii tăcut şi smerit în prezenţa altora, să-i iubeşti, să le arăţi afecţiune şi compasiune, cum spune Sfântul Isaac Sirul.

Zelul dumnezeiesc este foc care nu încălzeşte sângele, ci linişteşte frământarea şi o aduce la o stare de linişte. Zelul inspirat de înţelepciunea firească este întotdeauna însoţit de o înfierbântare a sângelui şi de o invazie de gânduri şi de imagini. Consecinţele unui zel orb şi ignorant, dacă aproapele i se împotriveşte, sunt în mod obişnuit ura împotriva acestuia şi dorinţa de răzbunare sub diferite forme; şi dacă ne supunem acestui zel, ni se umple inima de o mândră autosatisfacţie şi de o amplificare a mândriei şi a părerii de sine.

(din cartea Sf. Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospățului, Alba Iulia, 1996)

Postirea din prima săptămână a Postului Mare și importanța ei

Post ușor și cele trei zile la fel de ușoare să vă fie! Nădăjduiesc ca în acest Post să nu aveți multe treburi ca Să participați sufletește la Patima Domnului, ca să lucrați mai mult duhovnicește. Din clipa în care începe Triodul, trebuie ca fiecare să înceapă să călătorească spre Golgota. Și, dacă va pune în valoare duhovnicește această perioadă, când va muri, sufletul lui va călători spre cele cerești fără să fie împiedicat de vămi.

În fiecare an vin aceste zile, dar, odată cu fiecare an, mai pierdem un an; și aici este problema. L-am pus în valoare duhovnicește sau l-am risipit în cele materiale?

Odată cu toate celelalte prefaceri lumești ale vremii noastre, s-a pierdut și sensul celor trei zile, pentru că în fiecare săptămână mirenii au trei zile – vineri, sâmbătă și duminică – pe care le petrec lumește. Din fericire, în mănăstiri și în puține familii creștine din lume se mai păstrează adevăratul sens duhovnicesc al celor trei zile și astfel se mai ține lumea. Rugăciunea multă și postul care se fac în fiecare an în aceste trei zile de la începutul Postului Mare frânează lumea de la multe derapaje duhovnicești, care, de obicei, se fac în cele trei zile petrecute lumește.

– Gheronda, care este noima celor trei zile?

– Cele trei zile de la începutul Postului Mare au mai mult sensul de a-l obișnui pe creștin cu postul, cu înfrânarea. Apoi, când va mânca în fiecare zi la ceasul al nouălea (ora 3 după amiază), va considera aceasta prăznuire. În viața de obște, după cele trei zile mâncam o supă la ora 4 după amiază și consideram aceasta mare binecuvântare. După cele trei zile, ce mare binecuvântare era să mâncăm în fiecare zi!

Cele trei zile de la început au rolul de a ne ajuta să postim tot postul. Dacă cineva nu poate ține cele trei zile, să mănânce puțin posmag seara sau să mănânce la ceasul al nouălea. Este mai bine să se cruțe puțin pentru că, dacă îl ia amețeala și nu poate să mai facă nimic din cele duhovnicești, ce câștig duhovnicesc va avea după aceea? Într-o marți din prima săptămână a Postului Mare, bătrânul Varlaam de la Chilia Sfinților Varlaam și Ioasaf a mers la o altă chilie, unde abia se stabiliseră doi monahi tineri, cunoscuți de-ai lui. Bate la ușă. Nimic. Deschide și-i găsește pe amândoi întinși pe pat. „Ce se întâmplă cu voi? Sunteți bolnavi?” „Nu, ci postim cele trei zile”, au spus aceia. „Ia sculați-vă!”, le-a poruncit bătrânul. „Faceți un ceai, puneți două linguri de zahăr, mâncați și vreun posmag, ca să puteți rosti o rugăciune, să faceți un șirag de rugăciuni. Acesta este post? Ce câștig aveți din el?”

– Gheronda, cum voi putea să mă nevoiesc mai mult cu înfrânarea în Postul Mare?

– Acum, în Postul Mare, mirenii sunt mai cu luare aminte la înfrânare, însă noi, monahii, totdeauna trebuie să fim atenți la ea. Însă lucrul cel mai important la care trebuie să ia aminte cineva sunt patimile sufletești și apoi patimile trupești. Pentru că, dacă dă întâietate nevoinței trupești și nu se nevoiește să dezrădăcineze patimile sufletești, nimic nu face. Un mirean a mers odată la o mănăstire la începutul Postului Mare și un monah s-a purtat cu el cu asprime. Sărmanul mirean a pus gândul cel bun și l-a îndreptățit. După aceea a venit la mine și mi-a spus: „Nu l-am judecat, Părinte. Era așa din pricina celor trei zile”. Dacă, însă, ar fi petrecut duhovnicește cele trei zile, ar fi avut o dulceață duhovnicească și i-ar fi vorbit aceluia cu puțină bunătate. Însă el s-a zorit în chip egoist pe sine ca să țină cele trei zile și de aceea toate îl deranjau.

– Gheronda, ce să cuget în Postul Mare?

– La Patimă, la Jertfa lui Hristos să cugeți. Cu toate ca noi, monahii, trebuie să trăim în orice clipă Patima lui Hristos, pentru că la aceasta ne ajută diferitele tropare și slujbele din fiecare zi.

În Postul Mare ni se dă cea mai mare ocazie să ne nevoim și să participăm intens la Patima mântuitoare a Domnului nostru, cu pocăință și metanii, cu tăierea patimilor, prin împuținarea mâncării, din dragoste pentru Hristos.

Să punem în valoare, pe cât putem, acest stadiu duhovnicesc cu multele lui condiții și posibilități pe care ni le dă, ca să ne apropiem cât mai mult de Hristos cel Răstignit, ca să fim ajutați de El și să ne bucurăm de Sfânta Înviere preschimbați duhovnicește, de vreme ce am trăit mai duhovnicește Sfântul și Mrele Post.

Vă doresc să aveți putere multă în Postul Mare, ca să urcați pe Golgota lângă Hristos, împreună cu Maica Domnului și cu ocrotitorul vostru, Sfântul Ioan Teologul, și să vă faceți părtașe la înfricoșătoarea Patimă a Domnului nostru! Amin.


Din cartea Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești – VI, Despre rugăciune.

Valeriu Gafencu: Cum se dobândesc pacea și libertatea autentice

Despre pace

– Valeriu, ce este pacea?

Pacea este o taină şi nu se află decât în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos.

– Pacea e în suflete ori în lume, în istorie ori în veşnicie?

– Fiind în Hristos, ea e în toate şi prin toate.

– Poate exista o falsă pace lăuntrică?

– Patimile duc la o stare de împătimire care devine permanentă, dar nu e pace; greşelile duc şi ele la o rătăcire ce se crede atotştiutoare, dar vine o clipă a adevărului şi o astfel de stare dovedeşte o falsă pace; duhul rău poate să-1 îndrăcească pe om până la orbire, dar asta nu e pace, ci robie; eul, orgoliul, tendinţa de dominare tind să ne înşele printr-o pace personală, lipsită de Dumnezeu, dar omul va afla neapărat că e creatură şi nu poate afla pacea decât la Dumnezeu.

– Poate exista pace lăuntrică fără războiul nevăzut?

– Cine nu luptă şi nu învinge patimile şi ignoranţa, acela nu cunoaşte pacea.

– Ce este de fapt războiul nevăzut?

– Întoarce-te în tine însuţi şi vei vedea!

– Poate exista pace lăuntrică fără pace cu oamenii?

– Atâta vreme cât eşti vinovat faţă de oameni, cu voie şi fără voie, cu ştiinţă şi fără ştiinţă, prin omisiune ori prin acţiune, nu poţi fi împăcat nici cu Dumnezeu şi nici cu tine însuţi.

– Ce este pacea lăuntrică în Hristos?

– Este trăirea în Duhul Adevărului, împărăţia Duhului Sfânt în om. Ea necesită discernerea duhurilor şi capacitatea de statornicire în Adevăr.

– Mi se pare greu de delimitat binele de rău.

– De aceea e omul om, om liber, om-împărat, ca să deosebească duhurile. Dacă n-avem discernământ, nu suntem vrednici a fi oameni. Oamenii trebuie să fie sfinţi.

– Pacea e în Lege ori în Har?

– În Har!

– Pacea, atât în inimile oamenilor, cât şi în lume, pare cu totul instabilă!

– Pacea oamenilor depinde de măsura în care ei se găsesc în Duhul Adevărului, este deci înainte de toate o problemă spirituală, chiar dacă ea se manifestă pe plan politic, social, economic, cultural, educativ ori moral. Toate problemele oamenilor sunt probleme de conştiinţă, iar conştiinţa nu-şi află pacea decât în domeniul religiosului. Religiosul este fundamental în istorie.

– Valeriu, pacea este determinată de conştiinţă ori de putere?

– Este o greşeală a accepta pacea puterii fără adevăr. Nu se poate accepta pacea robiei! Nu se poate accepta pacea răului! Satana îţi oferă puterea lui dacă i te închini, dar toată puterea, în cer şi pe pământ, I-a fost dată lui Hristos, deci creştinii nu pot primi pacea ispititoare a lui satan.

– Valeriu, pacea e luptă?

– Pacea izvorăşte din biruinţa binelui asupra răului, fie la nivelul conştiinţei, fie la nivelul istoriei. Aici se află şi sensul războiului nevăzut al asceţilor, şi sensul apocaliptic al istoriei.

– Deci pacea trebuie să fie în necontenită ofensivă?

– Pacea trebuie să fie în ofensivă şi mereu vigilentă. Pacea lui Dumnezeu a coborât prin „ofensiva” întrupării Domnului Hristos şi prin „ofensiva” Duhului Sfânt, ce va lucra în lume până la a doua venire a Lui. Creştinismul este afirmare, căutare, cutezanţă, stăruinţă, muncă, luptă, putere de jertfa. Creştinii nu vor accepta decât pacea lui Hristos, oricât de multe sacrificii li se vor cere.

– Pacea trebuie apărată?

– Unii apără pacea lui Dumnezeu, alţii apără pacea satanei. Dar puterea fiarei apocaliptice va fi nimicită de puterea Mielului.

– Care sunt metodele de luptă creştine?

– În lupta de afirmare, creştinismul este spiritual şi deci liber. În apărare, creştinii sunt obligaţi adesea să răspundă agresorului cu armele lui: David a trebuit să-l ucidă pe Goliat, Sfântul Nestor l-a aruncat în suliţe pe Lie şi a primit mucenicia.

– Suntem pentru pace ori pentru război?

– Există o pace mai nimicitoare decât orice război şi există un război aducător de pace. Cercetaţi duhul care naşte evenimentele şi finalitatea pe care o urmăresc ele şi aşa veţi şti ce este bine de făcut.

– Auzim mereu vorbindu-se despre pace!

– Fiecare putere propune pacea ei, dar toţi sunt ipocriţi, mascând sub noţiunea vagă a păcii propria lor dominaţie.

– Ce-i lipseşte lumii creştine de azi: credinţa, adevărul ori puterea?

– În primul rând e o criză de credinţă; pe fondul ei lumea se situează în afară de adevăr şi din această cauză Dumnezeu a luat puterea din mâinile creştinilor.

– Cum să interpretăm puterea satanică a secolului nostru?

– Dincolo de explicaţiile istorice, sunt altele de structură şi în ultimă instanţă sunt cele spirituale. Structurile lumii acesteia sunt materialist-ateiste, forţele născute din Est tind să sfărâme planeta. Oamenii sunt atât de posedaţi de putere, de materie şi de plăcere, încât se trăieşte halucinant. Dezastrul este iminent, fie pe cale paşnică, fie pe cale militară, din cauza duhului rău care stăpâneşte modul de viaţă al lumii moderne. Lumea are nevoie de suferinţă pentru a se putea reorienta spiritual. Dumnezeu are căile Sale de intervenţie în istorie. Noi nu participăm la acest dezastru, ci suntem trecuţi pe sub tăvălugul lui nimicitor, căci noi mărturisim oamenilor Adevărul. Dar oamenii de azi nu-l pot primi, căci din nou sunt fii ai satanei.

Despre libertate

– Este libertatea o emanaţie a răului?

– Nicidecum. Răul nu există ontologic (ontologie = teoria existenţei). În Dumnezeu nu există rău. Răul este răstălmăcirea libertăţii cu care Ziditorul a înzestrat pe oameni şi pe îngeri, creaturile Lui, cu conştiinţă liberă. Răul începe cu orgoliul lui satan şi cu neascultarea omului.

– Respectă Dumnezeu libertatea omului?

– Prin atotştiinţa Sa, Dumnezeu a respectat ontologic libertatea omului, căci în creaţie a prevăzut naşterea Fiului Său, iar prin atotbunătatea Sa, Dumnezeu s-a făcut Om şi suferă împreună cu noi până ce se va mântui lumea. Natura omului e liberă. Dar libertatea absolută nu e în creaţie, ci în Creator.

– Satana respectă libertatea omului?

– Satana nu cunoaşte lăuntrul omului, dar foloseşte toate mijloacele ca să-l robească pe om, căci el însuşi este rob netrebnic. Nu există libertate în rău.

– Omul respectă libertatea omului?

– Prin egoism şi tendinţa de dominare, omul e lup pentru om; prin virtute şi luminarea harului, omul e Hristos pentru om. Respectarea omului de către om este o problemă a îndumnezeirii oamenilor.

– Ce este eliberarea omului?

– Omul trebuie să se elibereze de tirania păcatului, de tirania naturii, de tirania semenilor săi, de tirania ignoranţei şi, până la urmă, să învingă moartea, iar acestea le poate realiza doar prin Hristos.

– Dar robia ce este?

– Este opusul eliberării, adică robia faţă de patimi, faţă de legile naturii, faţă de om, robia ignoranţei şi, în ultimă analiză, robia morţii.

– Se poate acorda libertate răului?

– Răul are libertate, dar oamenii trebuie să-şi apere libertatea lor, demnitatea lor, integritatea lor, valorile lor, credinţa lor. Libertatea ce o are răul nu e şi îndreptăţire la guvernare, el trebuie înfruntat şi eliminat din lume.

– Poate exista o falsă libertate?

– Dacă poate exista un hristos mincinos, este firesc să existe şi o libertate falsă. Ea poate fi spirituală, politică sau socială. Toate formele de manifestare a libertăţii sunt valoroase numai în Adevăr.

– Care e raportul între libertate şi autoritate?

– În lumea noastră nu poate exista libertate fără autoritate şi nici autoritate fără libertate. Aici ele se află într-un echilibru instabil, numai în Dumnezeu sunt absolute.

– Care sunt criteriile de ordine ale conştiinţei libere?

– În primul rând poruncile lui Dumnezeu, apoi necesităţile naturale şi vitale şi după aceea valorile consacrate de experienţa omenească şi legile stabilite de oameni – dar toate acestea trebuie redefinite şi înţelese în context.

– Care e autoritatea ce dă pondere libertăţii?

– Este evident că omul nu este creatorul şi stăpânul lumii şi al vieţii, că omul singur nu are dreptul să fie stăpânul oamenilor. Numai omul aflat în comuniune cu Dumnezeu, omul îndumnezeit are stăpânire peste lume şi intră în comunitatea universală.

– Fiind oameni liberi şi nedesăvârşiţi, cum vezi problema infailibilităţii (desăvârşirii) omului?

– La nivelul conştiinţei personale, omul este infailibil (desăvârşit) prin certitudinea personală a adevărului, dar cu rezerva tocmai a lipsei sale de infailibilitate (desăvârşire). Deci omul singur nu poate fi infailibil. Numai Hristos a fost Om infailibil.

– Ce este deci libertatea omului?

– E mediul în care se dezvoltă personalitatea umană, e condiţia responsabilităţii umane şi mai este justificarea omului-împărat (care deosebeşte duhurile).

– Care e deosebirea între libertate şi libertăţi?

– Libertatea e condiţia, libertăţile sunt drepturi. Libertăţile definesc şi totodată limitează libertatea. Libertatea e în duh, libertăţile sunt în literă.

– Care este condiţia universului în raport cu omul?

– Universul şi natura au fost concepute ca să corespundă libertăţii omului.

– Este un echilibru uimitor între forţe multiple. Universul material al omului funcţionează la fel cu universul spiritual al omului şi amândouă conduc pe om la Dumnezeu.

– Poate omul să-şi determine singur destinul?

– Ateii materialişti, obsedaţi de plăceri, de dorinţa de dominaţie şi egoism, au creat civilizaţia modernă, care culminează în tehnicitate. Ei au izolat natura umană şi au părăsit poruncile lui Dumnezeu. Încercarea lor de a crea un rai pământesc şi senzual a dat însă greş. Natura se epuizează şi se poluează, devenind improprie vieţii. Tehnica, la rândul ei, are mult mai mari posibilităţi de distrugere decât de construcţie. La toate acestea se adaugă răul cel mai rău: alienarea (tâmpirea) oamenilor. În aceste condiţii, adepţii antropocentrismului (teorie conform căreia omul este centrul universului) modern nu se mai simt stăpâni pe destinele lumii pe care ei înşişi au construit-o. Astfel, lumea alienată, fără Dumnezeu, îşi află pedeapsa propriei ei răutăţi.

– Ce este libertatea în viziunea materialismului ateist?

– O farsă, un fel de manifestare a hristosului mincinos. Determinismul materialist culminează în condiţionarea conştiinţei ca un complex de reflexe condiţionate, prin care omul e terminat ca om, ca personalitate, căci nu mai are libertate şi nu mai are sfinţenie în sine.

– Dar materalismul ateu foloseşte idei-forţă ca: libertate, comunism, egalitate, dreptate, materie, popor, ştiinţă, etc.

– Spiritul şi viziunea materialismului ateu pervertesc toate valorile, căci le pun în serviciul egoismului şi tiraniei. Este dovada că valorile umane nu sunt absolute prin ele însele, ci preţuiesc în funcţie de duhul, sensul şi măsura în care sunt folosite. Numai în Hristos totul e adevărat, bun şi folositor. În afara Lui, totul este dezastru.

– Cum îşi poate afla omul împlinirea?

– Împlinirea omului este în comuniunea cu Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e chemat să aducă unitate în diversitate, să aducă ordine în istorie, să aducă sfinţenie în viaţă. Sfinţenia nu e ceva serafic, nepământean şi ezoteric, ci e deschiderea ce o face Hristos spre o lume trăită în Duhul Sfânt.

– Va primi lumea creştină a secolului 20 viziunea libertăţii creatoare şi mesianice?

– Evenimentele tragice prin care trece lumea modernă vor crea condiţiile reîntoarcerii la credinţă. Trebuie să revenim la Duhul Sfânt, la Evanghelie, la forţa apostolică. Avem datoria să strigăm cu toată puterea Adevărul, pocăinţa şi întoarcerea lumii la Dumnezeu. Creştinismul renaşte în cuptoarele de foc şi tortură ale materialismului ateu. Satana va pierde, prin chiar metodele sale de lucru, lumea pe care credea că o va câştiga. Hristos apare limpede ca Mântuitor, ca Mesia, şi va fi urmat cu credinţă de oameni.

Rămas-bun

Sângerând de răni adânci,
De zile fără soare,
De răni ascunse şi puroi,
Cu oasele slabe şi moi,
Stau ghemuit în pat şi mă gândesc
Că în curând am să vă părăsesc,
Prieteni dragi.

Nu plângeţi că mă duc de lângă voi
Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi
Cu hoţii în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viață grea şi-o moarte de martir.
Luându-L pe Iisus de Împărat,
Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă
Luându-mă cu diavolul la trântă
Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
Să devin altul,
Un erou,
Om nou.

Şi-am vrut
Neamul să-l mut
De-aici, de jos,
La Domnul Iisus Hristos.
Nu vă-nfricaţi de cei ce-n temniţi vă închid
Şi nici de cei ce trupul vi-l ucid.
De Cel ce viaţa-ţi scoate din robie
Şi fericirea-ţi dă în veşnicie,
De El să-ţi fie frică, turmă mică.

Acum, când văd cât sunt de păcătos,
De mic şi de neputincios,
Că am nevoie multă de-ndurare,
De dragoste, de milă, de iertare,
Că numai Dumnezeu le poate toate
Şi lumea din robie El o scoate,
Devin copil supus,
Sunt umilit
Şi-s fericit.

Din cerul Tău înalt şi prea ales,
Părinte, când mă vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pământ
Redă-le, Tu, în alb veşmânt
Un suflet care i-a iubit şi i-a-nţeles.
(lipsește ultima strofă)

Fragmente din cartea Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, subcap. „Dialoguri cu Valeriu” și „Un om în care via Hristos – Valeriu Gafencu”.