Cum să NU îi citim pe Sfinții Părinți

Acest al treilea material scris de Ierom. Serafim Rose despre citirea cărților patristice este o continuare a părții 1, intitulată: Sfinții Părinți – O călăuză sigură spre adevăratul creștinism și a părții a 2-a: Cum să îi citim pe Sfinții Părinți. Aceste materiale au fost publicate în revista coordonată de el în anii 1974-75. Până la acea vreme, preocuparea principală a Pr. Serafim a fost să depășească modernismul, ecumenismul și serghianismul. Încă nu ajunsese să se confrunte cu latura cealaltă, pe care a denumit-o „supercorectitutine”, a zeloților ortodocși mai ales dintre stiliștii greci. Acest fapt s-a produs un an mai târziu, fapt ce l-a determinat să urmărească o „cale împărătească”, între cele două extreme, care să fie caracterizată de căldura inimii, nu doar de o înțelegere intelectuală a credinței.

Materialul de față, deși scris cu aproape jumătate de secol în urmă, pune la dispoziție îndrumări valabile și pentru zilele noastre, dominate de ușurătate și un mod de a trăi trupesc, comod, lipsit de perspective spirituale. După o educație în acest mediu, oamenii de astăzi sunt predispuși spre o abordare greșită a învățăturii creștine ortodoxe, ceea ce necesită o avertizare prealabilă. Deși articolul de mai jos pune în discuție mai mult pericolele, viziunea Pr. Serafim a fost una luminoasă, dar și serioasă și optimistă asupra viețuirii în duh drept slăvitor. Am lăsat neschimbate rândurile originale, deși se referă la realități trecute, dar pot fi adaptate la momentul de acum de orice cititor cu dispoziție corectă.

S-A SPUS ÎNDEAJUNS pentru a arăta seriozitatea și sobrietatea cu care trebuie a se apropia cineva de studiul Sfinților Părinți. Dar obiceiul de căpătâi al gândirii ușuratice din omul veacului al XX-lea de a nu trata cu seriozitate chiar și cele mai solemne subiecte, de a se „juca cu ideile” – ceea ce fac acum cei ce studiază în universități – face necesar să ne uităm mai îndeaproape la niște greșeli obișnuite ale creștinilor ortodocși cu numele, în studiile sau învățăturile lor asupra Sfinților Părinți. Va fi necesar să cităm aici nume și publicații pentru a cunoaște cu exactitate cursele în care mulți au căzut deja. Această analiză ne va îngădui să vedem mai clar cum nu trebuie să ne apropiem de Sfinții Părinți.

ÎNTÂIA CURSĂ: DILETANTISMUL

Această cursă, în care cad de obicei cei foarte ușuratici în gândire dintre cei interesați de teologia sau spiritualitatea ortodoxă, este cea mai vădită în întrunirile „ecumenice” din tot felul de conferințe, „tabere de retragere” și din cele asemenea. Astfel de întruniri sunt o specialitate a Frăției Engleze a Sf. Alban și Serghie, fapt ce se reflectă în ziarul ei, Sobornost. Aici putem citi, de exemplu, într-un discurs despre Părinții Pustiei, al unui presupus cleric ortodox: „Părinții pustiei pot juca un rol extrem de important pentru noi. Ei pot fi, pentru noi toți, un minunat loc de întâlnire ecumenică”[1]. Poate vorbitorul fi într-atât de naiv, încât să nu știe că Părintele pe care dorește să-l studieze, ca și toți Sfinții Părinți, ar fi îngrozit să afle că vorbele sale sunt folosite spre a-i învăța pe eterodocși arta rugăciunii? Este una din regulile de politețe la astfel de adunări „ecumenice”, ca eterodocșii să nu fie informați că întâia cerință pentru studiul Părinților este a avea aceeași credință cu Părinții Ortodoxiei. Fără îndeplinirea acestei cerințe prealabile, întreaga povățuire în rugăciune și în învățătura duhovnicească este doar o înșelare, un mijloc de a-l lăsa în continuare pe ascultătorul eterodox în greșelile lui. Nu este un lucru drept față de ascultător; este lipsit de seriozitate din partea vorbitorului; este exact felul de a nu începe studiul sau predarea Sfinților Părinți.

În același periodic, se poate citi despre un „pelerinaj în Britania”, unde un grup de protestanți au participat la slujbele diferitelor secte și apoi la o Liturghie Ortodoxă, la care „Părintele a ținut un discurs foarte clar și luminător asupra temei Euharistiei” (Sobornost, Vara, 1969, pag. 680). Fără îndoială că Părintele i-a citat pe Sfinții Părinți în discursul său – dar nu a adus înțelegere ascultătorilor; doar i-a încurcat și, mai mult, îngăduindu-le acum să creadă că Ortodoxia este doar încă una din sectele ce le-au vizitat și că dogma ortodoxă a Euharistiei îi poate ajuta la mai buna înțelegere a slujbelor lor luterane sau anglicane. Într-o relatare a unei „tabere ecumenice” din același număr (pag. 684), găsim un rezultat al propovăduirii „teologiei ortodoxe” în astfel de condiții. După participarea la o Liturghie ortodoxă, participanții au luat parte la o „slujbă baptistă de împărtășire”, care a fost „o gură de aer proaspăt”. „Înviorătoare a fost îndeosebi scurta predică despre bucuria Învierii. Unii dintre noi știu că Biserica Ortodoxă a găsit același adevăr exprimat acolo și am fost bucuroși să îl găsim și într-o slujbă baptistă.” Ortodocșii care încurajează un asemenea diletantism nesimțit au uitat, fără de îndoială, porunca Scripturii: Nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor.

De curând, aceeași Asociație și-a lărgit diletantismul, urmând ultimei mode intelectuale, aceea de a include conferințe despre sufism și alte tradiții religioase ne-creștine, care probabil îmbogățesc „spiritualitatea” ascultătorilor în același fel în care a făcut-o Ortodoxia până acum.

Aceeași atitudine duhovnicească coruptă poate fi văzută, la un nivel mai sofisticat, în „declarațiile comune” provenite din „consultări ale teologilor”, fie că sunt între ortodocși și romano-catolici, ortodocși și anglicani sau altele asemenea. Aceste „căderi de acord” asupra unor subiecte precum „Euharistia” sau „natura Bisericii” sunt, iarăși, un exercițiu de politețe „ecumenică” ce nici măcar nu sugerează eterodocșilor (dacă „teologii ortodocși” prezenți au habar de aceasta) că, orice definiție a unor astfel de realități asupra căreia se va „cădea de acord”, eterodocșii sunt lipsiți de acea realitate, fiind fără experiența viețuirii în Biserica lui Hristos. Astfel de „teologi” nu ezită chiar să caute o „înțelegere” asupra înseși spiritualității, unde ar trebui să fie extrem de vădită imposibilitatea vreunei înțelegeri mai presus decât în orice altă parte.Cei ce pot crede, așa cum declară „Mesajul” oficial al „Simpozionului ortodox-cistercian” (Oxford, 1973), că între monahii romano-catolici, ortodocși și anglicani există o „unitate profundă ca membri ai comunităților monastice ce provin din sânul unor tradiții diferite ale Bisericii”, cu siguranță gândesc potrivit înțelepciunii stricate a lumii acesteia și a obiceiurilor ei „ecumenice”, și nu conform tradiției ortodoxe monastice și duhovnicești, care este strictă în stăruința ei asupra purității credinței. Țelul și tonul lumesc al unor asemenea „dialoguri” devine vădit într-un raport asupra aceluiași simpozion, ce indică faptul că „dialogul” acesta urmează să fie lărgit pentru a include monahismul necreștin, fapt ce va îngădui „monahismului nostru creștin comun… să se identifice într-un mod real cu monahismul budhismului și al hinduismului”[2]. Oricât de sofisticați se cred participanții la acest simpozion, diletantismul lor este egal cu cel al laicilor protestanți ce sunt încântați atât de slujba de împărtășire baptistă, cât și de Liturghia ortodoxă.

Iarăși, se poate citi, într-un periodic „ortodox”, o relatare a unui „Institut ecumenic asupra spiritualității” (catolic-protestant-ortodox) ținut la seminarul Sf. Vladimir din New York, în 1969, unde a fost ținută o prelegere de către profesorul ortodox „cu minte deschisa” Nicholas Arseniev asupra spiritualității creștine a Răsăritului și a Apusului. Un preot ortodox o descrie astfel: „Una din cele mai șocante declarații ale profesorului a fost că deja există o unitate creștină în sfinții tuturor tradițiilor creștine. Ar fi interesant de dezvoltat implicațiile ei, pentru o vindecare a diviziunilor doctrinare și instituționale ce există în mod clar”[3]. Devierile doctrinare ale ecumeniștilor „ortodocși” sunt îndeajuns de rele, dar, când se ajunge la spiritualitate, se pare că nu există limite asupra a ceea ce poate fi spus sau crezut – un indiciu a cât de îndepărtată și de vagă a devenit tradiția și experiența spiritualității ortodoxe autentice, pentru „teologii ortodocși” de azi. Un studiu real și serios de „spiritualitate comparată” ar putea fi într-adevăr făcut, dar nu va da naștere nicicând unei „declarații comune”. Să luăm numai un exemplu: întâiul exemplu de „spiritualitate apuseana” citat de Dr. Arseniev – și de aproape oricine altcineva – este Francisc de Assisi, care, potrivit standardelor spiritualității ortodoxe, este o pildă clasică de călugăr rătăcit duhovnicește și a căzut în înșelare (prelest), fiind cinstit drept sfânt doar din cauză că Apusul căzuse deja în apostazie și pierduse standardul ortodox al vieții duhovnicești. În studiul nostru asupra tradiției duhovnicești ortodoxe din această carte (care nu a mai apărut, n.n.), va fi necesar să indicăm (prin contrast) cu exactitate unde Francisc și „sfinții” apuseni de mai târziu au rătăcit; pentru moment, este suficient să arătăm că atitudinea ce produce astfel de „institute ecumenice” și „declarații comune” este în mare măsură aceeași atitudine de diletantism frivol pe care deja am examinat-o mai sus, la un nivel mai popular.

Cauza principală a acestei atitudini patologice duhovnicește probabil că nu este atât atitudinea intelectuală greșită a relativismului teologic, ce predomină în cercurile „ecumenice”, cât ceva mai profund, ceva implicat în întreaga personalitate și felul de viață al multora din „creștinii” de astăzi. Cineva ar putea zări o frântură din aceasta în comentariul unui student ortodox al „Institutului Ecumenic”, sponsorizat de Consiliul Mondial al Bisericilor la Bossey, Elveția. Vorbind despre valoarea „întâlnirii personale cu atât de multe abordări diferite pe care noi nu le-am experiat până acum”, el notează că „cele mai bune discuții” (ce se purtau pe tema „evanghelismului”) „au avut loc nu în timpul ședințelor plenare, ci mai degrabă atunci când ședeam în fața șemineului, cu un pahar de vin alături”[4]. Remarca aceasta deplasată dezvăluie mai mult decât „obișnuitul” vieții contemporane; indică o atitudine cu totul modernă asupra Bisericii, teologiei și practicii ei. Dar aceasta ne aduce la a doua capcană fundamentală pe care trebuie să o evitam în studiul Sfinților Părinți.

A DOUA CAPCANA: „TEOLOGIE CU ȚIGARA”

Nu doar adunările „ecumenice” pot fi cu gândire ușuratică și neserioase; ar putea fi remarcat fix același ton la convențiile și „taberele de retragere” „ortodoxe” și la adunările „teologilor ortodocși”. Sfinții Părinți nu sunt mereu direct implicați sau discutați în astfel de adunări, dar o conștientizare a duhului acestui fel de adunări ne va pregăti să înțelegem fondul pe care-l aduc cu ei creștinii ortodocși serioși când încep să studieze spiritualitatea și teologia.

Una dintre cele mai mari organizații „ortodoxe” din Statele Unite este „Cluburile Ortodoxe Confederate Rusești”, care constă în principal din membrii fostei Mitropolii Ruso-americane care are o convenție anuală ale cărei activități sunt chiar tipice pentru „Ortodoxia” din America. Numărul din octombrie 1973 al The Russian Orthodox Journal este dedicat Convenției din 1973, la care Episcopul Dimitri de Hartford a spus delegaților: „Ceea ce văd eu aici, și sunt extrem de sincer, este că FROC este potențial cea mai mare forță spirituală din toată Ortodoxia americană” (p. 18). Este adevărat că un număr semnificativ de clerici participă la Convenție, de obicei inclusiv Mitropolitul Irineu, că există slujbe religioase și că există mereu un seminar pe un subiect religios. Important, în timpul seminarului din acest an (intitulat, în spiritul „ortodox american”, „Cum? Din nou Post?”), „au apărut întrebări care priveau seara de sâmbătă ca o perioadă de pregătire pentru duminică. S-au iscat conflicte deoarece stilul de viață american a făcut din noaptea de sâmbătă o ‘noapte de socializare’ a săptămânii”. Un preot care era prezent a dat un răspuns ortodox la această întrebare: „Pledează pentru seara de sâmbătă să fie cu venirea la vecernie, spovedanie și o seară liniștită” (p. 28). Dar pentru organizatorii Convenției, nu exista nici o „contradicție” de nici un fel: au pus la dispoziție (ca la fiecare Convenție) o noapte de sâmbătă de dans în „spiritul vieții americane” depline și în alte nopți amuzamente asemănătoare, inclusiv o „Năzbâtie adolescentină” cu o „formație de Rock and Roll”, o imitație după un cazinou cu jocuri de noroc „cu o atmosferă ce amintea de Las Vegas” și unele cursuri pentru bărbați pentru „arta ‘culturală’ a dansului din buric” (p. 24). Pozele din articole arată unele din aceste prostioare, care ne asigură că americanii „ortodocși” nu sunt nicidecum în urmă față de restul compatrioților în urmărirea distracțiilor nebunești nerușinate – presărate cu fotografii solemne ale Sfintei Liturghii. Acest amestec de sacru și ușurătate este considerat „normal” în „Ortodoxia americană” de astăzi; această organizație este (repetăm cuvintele episcopului) „potențial cea mai mare forță spirituală în toată Ortodoxia americană”. Dar ce pregătire duhovnicească poate să aibă o persoană pentru Sfânta Liturghie când și-a irosit seara dinainte sărbătorind duhul acestei lumi și a petrecut multe ore în weekend în distracții total ușuratice? Un observator serios poate doar să răspundă: O astfel de persoană aduce cu sine duhul lumesc, tocmai lumescul este aerul pe care-l respiră; și, de aceea, pentru el Ortodoxia însăși intră în „stilul de viață normal” american. Dacă o astfel de persoană ar începe să citească pe Sfinții Părinți, care vorbesc despre un mod de viață total diferit, i s-ar părea că sunt total neimportanți pentru modul lui de viețuire sau i s-ar cere să răstălmăcească învățătura lor pentru a o face aplicabilă la modul lui de viață.

Acum să ne uităm la o adunare „ortodoxă” mai serioasă, unde Sfinții Părinți sunt într-adevăr menționați: „Conferințele” anuale ale „Orthodox Campus Commission”. Toamna anului 1975, numărul din revista Concern redă o serie de fotografii de la Conferința din 1975, al cărei scop a fost în întregime „duhovnicesc”: același spirit „normal”, cu tinere în fuste scurte (care face de rușine chiar și Convenția FROC!) și preotul distribuind o „adresă” cu mâna în buzunar… și într-o asemenea atmosferă creștinii ortodocși discută subiecte precum „Duhul Sfânt în Biserica Ortodoxă”. Același număr din Concern ne dă o idee despre ce se întâmplă în mințile unor astfel de oameni formal „normali”. O coloană nouă despre „eliberarea femeilor” (cu un titlu atât de vulgar deliberat, încât nu e nevoie să-l repetăm aici) este editată de o tânără convertită deșteaptă: „Când m-am convertit la Ortodoxie, am simțit că eram conștientă de majoritatea problemelor pe care aveam să le întâlnesc în Biserică. Știam despre naționalismul smintitor care dezbină Biserica, despre certurile și facțiunile care îmbolnăvesc parohiile și de ignoranța religioasă…” Apoi această scriitoare trece să pledeze pentru „reformarea” perioadei tradiționale de „îmbisericire” a femeii după naștere, precum și a altor atitudini din „lumea veche” pe care această americancă modernă le găsește „nedrepte”. Poate nu a întâlnit niciodată un autentic cleric sau mirean ortodox care să-i poată explica sensul sau să-i transmită tonul unui mod de viață autentic ortodox; poate dacă ar întâlni pe cineva așa, nici nu și-ar dori să-l înțeleagă, nici să priceapă că cele mai rele dintre „problemele” convertiților de astăzi nu sunt deloc în mediul ortodox ușor de criticat, ci mai degrabă în mintea și atitudinea convertiților înșiși. Modul de viață reflectat în Concern nu este un mod de viață ortodox și chiar tonul lui face ca orice apropiere de modul ortodox de viață să fie aproape imposibil. Astfel de periodice și conferințe reflectă pe cei mai mulți dintre tinerii răsfățați, ușuratici de astăzi care, atunci când vin la religie, se așteaptă să găsească „duhovnicie prin confort”, ceva ce este logic pentru pe moment pentru mințile lor imature, care au fost năucite de „educația lor modernă”. Tinerii – și mulți dintre clericii bătrâni de astăzi, fiind ei înșiși expuși la atmosfera lumească în care cresc tinerii – uneori se apleacă să măgulească înclinația tinerilor spre criticarea bătrânilor și „ghetou-ului” lor ortodox și în cel mai bun caz le țin o prelegere academică lipsită de putere pe subiecte peste mințile lor. Ce folos este să vorbești cu astfel de tineri despre „îndumnezeire” sau „calea Sfinților” (Concern, Toamna, 1974) – concepte care, sigur, sunt pe înțelesul la nivel intelectual pentru liceenii de astăzi, dar pentru care ei sunt total nepregătiți emoțional și duhovnicește, fără să știe ABC-ul a ce înseamnă să lupți în viața ortodoxă și să se separe cineva de fondul și educația lui lumești? Fără o astfel de pregătire și antrenare în ABC-ul vieții duhovnicești și în ignorarea diferenței dintre lumesc și modul de viață ortodox, astfel de prelegeri nu pot avea vreun rezultat duhovnicesc rodnic.

Văzând acest fond din care ies tinerii de astăzi creștini ortodocși în America (și în lumea liberă), nu este surprinzător să se descopere o lipsă generală de seriozitate în majoritatea lucrărilor – prelegere, articole, cărți – despre teologia și spiritualitatea ortodoxe de astăzi; și mesajul chiar al celor mai bune prelegeri și autori din jurisdicțiile ortodoxe „mainstream” de astăzi pare ciudat de lipsit de putere, fără forță duhovnicească. La fel, la un nivel mai popular, viața unei parohii uzuale de astăzi dă impresia unei inerții duhovnicești asemănătoare cu „teologii ortodocși” de astăzi. De ce se întâmplă asta?

Lipsa de putere a Ortodoxiei după cum este foarte larg exprimată și trăită astăzi este fără îndoială ea însăși produsul sărăciei, a lipsei de seriozitate a vieții contemporane. Ortodoxia de astăzi, cu preoții, teologii și credincioșii ei, a devenit lumească. Tinerii care vin din casele confortabile și fie acceptă sau caută („ortodocșii nativi” și „convertiții” sunt la fel în această privință) o religie care nu este îndepărtată de viața cu mulțumire de sine pe care au cunoscut-o; profesorii și prelegerile al căror centru este lumea academică, unde, în mod notoriu, nimic nu este acceptat ca fiind esențialmente serios, o problemă de viață și moarte; chiar atmosfera academică a lumescului plin de sine în care aproape toate „taberele de retragere”, „conferințele” și „instituțiile” au loc – toți acești factori se combină pentru a produce o atmosferă artificială de seră în care, orice s-ar spune despre adevărurile sau experiențele uimitoare ortodoxe, chiar prin contextul în care sunt spuse și în virtutea orientării lumești atât a vorbitorului, cât și a ascultătorului, nu poate lovi adâncimile sufletului și să producă o implicare profundă care era normală pentru creștinii ortodocși. În contrast cu această atmosferă de seră, educația naturală ortodoxă, transmiterea naturală însăși a Ortodoxiei, intervine în ceea ce era acceptat drept mediul natural ortodox: mănăstirea, unde nu doar începătorii, ci și mirenii evlavioși veneau să fie îndrumați pe cât de mult de atmosfera de pace sfântă și de discuția cu un bătrân cinstit, parohia normală, dacă preotul ei este cu mentalitate „de modă veche”, aprins după ortodoxie și foarte dornic după mântuirea turmei lui căreia nu-i va scuza de voie păcatele și obiceiurile lumești, ci îi îndeamnă mereu spre o viață duhovnicească mai înaltă; chiar și școala teologică, dacă este după tipul vechi și nu modelată după universitățile seculare din Occident, unde există oportunitatea să se producă un contact viu cu cărturari ortodocși adevărați, care chiar își trăiesc credința și gândesc potrivit „vechii școli” de credință și evlavie. Dar toate acestea – ceea ce era privit ca mediu normal ortodox – sunt acum disprețuite de către creștinii ortodocși care sunt în acord cu mediul artificial al lumii moderne și care nu mai face nici măcar parte din experiența noii generații. În emigrația rusă, „teologii” noii școli, care sunt dispuși să fie în acord cu moda intelectuală, să-l citeze pe ultimul academician romano-catolic sau protestant, să adopte tonul total „normal” al vieții contemporane și îndeosebi al lumii academice – au fost numiți corespunzător „teologi cu țigară”. Cu o justificare egală, ar putea fi numiți „teologi la un pahar de vin” sau avocați ai „teologiei cu stomacul plin” sau „spiritualitate confortabilă”. Mesajul lor nu are nici o putere deoarece ei înșiși sunt total din această lume și se adresează oamenilor lumești într-o atmosferă lumească – din toate acestea nu iese la suprafață o mină ortodoxă, ci doar vorbă deșartă și fraze goale, pompoase.

O reflectare fidelă a acestui duh la un nivel popular poate fi văzută într-un articol scurt scris de un mirean proeminent al Arhiepiscopiei grecești din America și publicat în ziarul oficial al acestei eparhii. Evident influențat de „renașterea patristică” ce a lovit Arhiepiscopia greacă și seminarul ei acum câțiva ani, acest mirean scrie: „Expresia ‘a sta nemișcat’ este una necesară astăzi. De fapt, este o parte importantă a tradiției ortodoxe, dar lumea rapidă în care trăim pare să o alunge din programul nostru”. Pentru a găsit această tăcere, el pledează pentru „punerea unui început, chiar și în casele noastre… La masă înainte de mâncare, în loc de o rugăciune pe de rost, de ce nu un minut de rugăciune tăcută și apoi a spune împreună ‘Tatăl nostru’? Am putea experimenta aceasta în parohiile noastre în timpul slujbelor. Nimic nu trebuie adăugat sau scos. La sfârșitul slujbei pur și simplu treceți la o rugăciune, cântare sau mișcare auzită și doar stați în liniște, fiecare rugându-ne pentru prezența lui Dumnezeu în viețile noastre. Liniștea și disciplina trupului sunt o parte din tradiția noastră ortodoxă. În trecutul de secole era numită în Biserica de Răsărit ‘mișcarea isihastă’… A fi nemișcat. Este un început spre înnoirea interioară de care avem toți nevoie și ar trebui să o căutăm” (The Orthodox Observer, Sept. 17, 1975, p. 7.)

Autorul evident are intenții bune, dar, ca înseși bisericile ortodoxe de astăzi, este prins în capcana gândirii lumești care face imposibil ca el să vadă lucrurile în modul normal ortodox. Nu mai trebuie spus că, dacă citește cineva pe Sfinții Părinți și trece la o „înnoire patristică” doar pentru a-și trece în program din când în când un moment de liniște curat exterioară (care este evident umplută interior cu un ton lumesc al vieții lui întregi din afara acelei clipe!) și să o umfle cu numele exaltat de isihasm – atunci e mai bine a nu citi pe Sfinții Părinți deloc, pentru că această privire ne va conduce pur și simplu să devenim fățarnici și falși, nu mai destoinici să separăm sacrul de ușurătate decât organizațiile tinerești ortodoxe. Pentru apropierea de Sfinții Părinți, trebuie strădanie de a ieși din această atmosferă lumească după recunoașterea ei drept ce este. O persoană care este acasă în atmosfera „retragerilor…, conferințelor” și „institutelor” ortodoxe de astăzi nu poate fi acasă în lumea spiritualității autentice ortodoxe, care are un „ton” total diferit de ceea ce este prezent în aceste expresii tipice de lumesc „religios”. Trebuie să înfruntăm deschis un adevăr dureros, dar necesar: o persoană care citește serios pe Sfinții Părinți și care se luptă după puterea sa (chiar și la un nivel primitiv) să ducă o viață duhovnicească ortodoxă – trebuie să nu fie în pas cu timpul, trebuie să fie înstrăinată de atmosfera mișcărilor și discuțiilor „religioase” contemporane, trebuie să-și dea silința conștient să ducă o viață destul de diferită de cea reflectată astăzi în aproape toate cărțile și revistele „ortodoxe”. Toate astea, la sigur, sunt mai ușor de spus decât de făcut; dar dar există unele ajutoare de natură generală care ne pot ajuta în această luptă. Ne vom întoarce la acestea după o scurtă examinare a încă unei capcane de evitat în studiul Sfinților Părinți.

A TREIA CAPCANĂ:

„RÂVNA FĂRĂ CUNOȘTINȚĂ” (Rom. 10:2)

Dată fiind lipsa de putere și de gust a „Ortodoxiei” lumești de astăzi, nu este surprinzător că cineva, chiar și în mijlocul organizațiilor „ortodoxe” lumești, ar trebui să prindă o ocheadă din focul adevăratei Ortodoxii care este conținută în slujbele divine și în scrierile patristice și, ținându-l ca pe un standard împotriva celor care sunt mulțumiți cu religia lumească, ar deveni zeloți ai adevăratei vieți și credințe ortodoxe. În sine, acesta e un fapt lăudabil; dar în practică nu e ușor de scăpat de plasa lumescului și foarte adesea asemenea zeloți nu doar că arată multe semne de lumesc de care vor să scape, dar sunt duși chiar în afara tărâmului tradiției ortodoxe cu totul în ceva mai asemănător unui sectarism înfierbântat.

Cel mai uimitor exemplu de asemenea „râvnă/zel fără cunoștință” poate fi văzut în mișcarea „harismatică” din ziua de astăzi. Nu trebuie să fie descrisă aici această mișcare[5]. Fiecare număr din revista The Logos al „harismaticilor ortodocși” vădește tot mai clar că printre acești creștini ortodocși care au fost trași în această mișcare nu există un fond solid în experiența creștinismului patristic și apologiile lor sunt aproape integral protestante în limbaj și ton. The Logos, sigur, a citat lucrări ale Sf. Simeon Noul Teolog și ale Sf. Serafim de Sarov despre dobândirea Duhului Sfânt; dar contrastul dintre aceste învățături ortodoxe adevărate despre Duhul Sfânt și experiențele protestante descrise în aceeași revistă este atât de strălucitoare, încât este evident că sunt implicate două realități total diferite: una, Duhul Sfânt, Care vine doar la cei care luptă în adevărata viețuire ortodoxă, dar nu (în aceste timpuri din urmă) într-un mod spectaculos; și cealaltă, „spiritul vremii” ecumenist religios, care ia în posesie tocmai pe cei care renunță (sau nu au știut niciodată) la modul de viață „exclusiv” ortodox și „se deschid” pe ei înșiși unei noi revelații accesibile tuturor, indiferent din ce sectă. Cine studiază cu grijă pe Sfinții Părinți și aplică învățăturile lor la viața sa va fi în stare să detecteze într-o astfel de mișcare semnele de basm ale înșelării duhovnicești și va recunoaște și practicile și tonul destul de ne-ortodoxe care o caracterizează.

Există și o formă destul de nespectaculoasă de „râvnă fără cunoștință” care poate fi mai primejdioasă pentru creștinul ortodox serios de rând deoarece îl poate duce aiurea în viața lui duhovnicească personală fără să-i fie vădită prin vreun semn evident de înșelare duhovnicească. Acesta este un pericol în special pentru noii convertiți, pentru începătorii de mănăstire – și, într-un cuvânt, pentru oricine a cărui râvnă este tânără, în mare parte netestată de experiență și nedomolită de prudență.

Acest tip de râvnă este produsul a combinării a două atitudini de bază. Prima, există un idealism înalt care este inspirat în special de relatările locuitorilor din pustie, faptele de nevoință aspră, stări duhovnicești ridicate. Acest idealism în sine este bun și este caracteristic pentru toți adevărații râvnitori după viața duhovnicească; dar, pentru a fi roditor, trebuie să fie temperat de o experiență reală a greutăților și luptei duhovnicești și de umilința născută din această luptă dacă este autentică. Fără această temperare, va pierde contactul cu realitatea vieții duhovnicești și va deveni neroditoare prin următoarele – pentru a cita din nou cuvintele Episcopului Ignatie – „un vis imposibil după o viață perfectă descrisă viu și atrăgător în imaginația lui”. Pentru a face acest idealism roditor trebuie cum să fie urmate sfatul Episcopului Ignatie: „Nu te încrede în gândurile, opiniile, impulsurile sau înclinațiile tale, chiar dacă-ți oferă sau îți pun în față într-o formă atractivă cea mai sfântă viață monahală” (The Arena, cap. 10).

În al doilea rând, se adaugă acestui idealism înșelător, în special la vârsta raționalistă o atitudine extrem de critică aplicată la orice nu se ridică la standardul imposibil de înalt al începătorului. Aceasta este cauza principală a deziluziei care lovește adesea pe convertiți și pe începători după ce s-a stins prima lor răbufnire de entuziasm pentru Ortodoxie sau viața monahală. Deziluzia este un semn sigur că abordarea lor față de viața duhovnicească și față de citirea Sfinților Părinți are fost părtinitoare, cu o supra-accentuare pe cunoașterea abstractă care-l umflă și o lipsă de accentuare sau totală ignoranță față de durerea inimii, care trebuie să însoțească lupta duhovnicească. Așa este cazul cu începătorul care descoperă că regula postului în mănăstirea pe care a ales-o nu se ridică la ceea ce a citit despre Părinții pustiei sau că tipicul slujbelor nu se ține la literă sau că părintele său duhovnicesc are scăderi omenești ca oricine altcineva și nu este, de fapt, un „Bătrân purtător de Dumnezeu”; dar același începător este primul care se prăbușește după scurtă vreme sub un canon de postire sau un tipic nepotrivit pentru zilele noastre slabe duhovnicește și care găsește că e imposibil să fie încrezător în părintele duhovnicesc fără de care nu poate fi călăuzit duhovnicește deloc. Oamenii care trăiesc în lume pot găsi paralele la fel cu această situație monahală în noii convertiți din parohiile ortodoxe de astăzi.

Învățătura patristică despre durerea inimii este una dintre cele mai importante învățături pentru zilele noastre, când „cunoașterea din cap” este atât de supra-accentuată pe seama unei dezvoltări corecte a vieții emoționale și duhovnicești. Acest punct va fi discutat în capitolele potrivite ale acestei Patrologii. Lipsa acestei experiențe esențiale este responsabilă mai presus de toate pentru diletantismul, trivialitatea, lipsa de seriozitate în studierea curentă a Sfinților Părinți astăzi; fără ea, nu pot fi împlinite învățăturile Sfinților Părinți în viață. Poate fi atins nivelul cel mai înalt al înțelegerii cu mintea al învățăturii Sfinților Părinți, pot fi la degetul mic citate din Sfinții Părinți pe orice subiect, pot fi dobândite „experiențe duhovnicești” care par să fie cele descrise în cărțile patristice, pot fi cunoscute perfect capcanele în care este posibil să cazi în viața duhovnicească – și totuși, fără durerea inimii, poți fi un smochin uscat, un „atoatecunoscător” plictisitoare este mereu „corect” sau un adept în toate experiențele din ziua de astăzi, care nu cunoaște și nu poate transmite adevăratul duh al Sfinților Părinți.

Tot ce a fost spus mai sus nu este nicidecum un catalog complet al modurilor cum să nu citim sau să abordăm pe Sfinții Părinți. Este doar o serie de sugestii despre multele moduri în care este posibil să abordăm pe Sfinții Părinți greșit și, de aceea, să nu iasă nici un folos sau chiar să fim vătămați din citirea lor. Este o încercare de a avertiza pe creștinii ortodocși că studierea Sfinților Părinți este o problemă serioasă, care nu ar trebui asumată în ușor, potrivit cu vreuna din modele intelectuale ale timpurilor noastre. Dar acest avertisment ar trebui să nu sperie pe creștinii ortodocși serioși. Citirea Sfinților Părinți este, într-adevăr, un lucru indispensabil pentru cineva care prețuiește mântuirea lui și dorește să o lucreze cu frică și cutremur; dar trebuie să vină la această citire într-un mod practic, așa încât să aducă un folos maxim din ea.

Din The Orthodox Word, Vol. 11, No. 6 (Nov.-Dec., 1975), 228-239. Se pare că a fost începutul unei cărți intitulată Sfinții Părinți ai spiritualității ortodoxe. Din nefericire, această serie s-a încheiat cu acest al treilea fascicul.


[1] Archimandrite Demetrius Trakatellis, „St. Neilus on Prayer,” Sobornost, 1966, Winter-Spring, page 84.

[2] Diakonia, 1974, no. 4, pages 380, 392.

[3] Fr. Thomas Hopko, in St. Vladimir’s Theological Quarterly, 1969, no. 4, p. 225, 231.

[4] St. Vladimir’s Theological Quarterly, 1969, no. 3, p. 164.

[5] O descriere detaliată poate fi citită în Ortodoxia și Religia viitorului, 1975.

Cum să îi citim pe Sfinții Părinți

Părintele Serafim Rose († 2 septembrie 1982)

PATRISTICA DE FAȚĂ îi va înfățișa pe Părinții spiritualității ortodoxe, prin urmare, amploarea și scopurile ei sunt destul de diferite față de cursul obișnuit al unui seminar de Patristică. Scopul nostru, în acesta pagini, va fi unul dublu: (1) Să înfățișăm temelia teologică ortodoxă a vieții spirituale – natura și țelul luptei duhovnicești, viziunea patristică asupra firii omenești, caracterul activității harului divin și al efortului omenesc etc.; și (2) Să oferim o învățătura practică asupra trăirii acestei vieți spirituale ortodoxe, cu caracterizarea stărilor duhovnicești, atât bune, cât și rele, pe care cineva le poate întâlni sau prin care poate trece în aceasta luptă duhovnicească. Prin urmare, întrebări de natură strict dogmatică privind firea lui Dumnezeu, Sfânta Treime, întruparea Fiului lui Dumnezeu, purcederea Duhului Sfânt și altele asemenea vor fi atinse doar în măsura în care implică întrebări asupra vieții duhovnicești; și numeroși Sfinți Părinți, ale căror scrieri tratează îndeosebi aceste întrebări dogmatice, atingând doar în secundar chestiunea vieții duhovnicești, nu vor fi comentați deloc. Într-un cuvânt, acesta va fi mai ales un studiu asupra Părinților Filocaliei, acea culegere de scrieri duhovnicești ortodoxe făcută în zorii evului contemporan, cu puțin înainte de izbucnirea teribilei Revoluții Franceze, ale cărei efecte finale le constatăm în zilele noastre, de stăpânire ateistă și anarhie.

În secolul de față există o creștere notabilă a interesului pentru Filocalia și Sfinții ei Părinți. În mod particular Părinți de dată mai recentă, precum Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Sinaitul și Sf. Grigorie Palama, au început să fie studiați, iar unele din scrierile lor să fie traduse și tipărite în engleză și în alte limbi apusene. Cineva chiar ar putea spune ca în anumite seminarii și cercuri academice au „ajuns la modă”, într-un contrast vădit cu secolul al 19-lea, când ei nu erau nicidecum „la modă” în majoritatea academiilor teologice ortodoxe (spre deosebire de cele mai bune mănăstiri, care au păstrat mereu amintirea lor ca sfântă și au viețuit potrivit scrierile lor).

Dar însuși faptul acesta este un mare pericol, asupra căruia trebuie insistat în cele ce urmează. „Venirea la modă” a celor mai adânci scrieri duhovnicești nu este în mod necesar un lucru bun. De fapt, ar fi cu mult mai bine ca numele acestor Părinți să rămână cu totul necunoscute decât să ajungă îndeletnicirea școlarilor raționaliști și a „convertiților țicniți”, care nu dobândesc nici un folos duhovnicesc de la aceștia, ci doar își sporesc mândria lor, lipsită de sens, de a „cunoaște mai bine” decât ceilalți, sau – și mai rău – să înceapă a urma povețele duhovnicești din scrierile părinților fără pregătirea necesară și fără o călăuzire duhovnicească. Toate acestea, desigur, nu înseamnă că iubitorul de adevăr ar trebui să abandoneze citirea Sfinților Părinți; Doamne, ferește! Ci înseamnă că noi toți – școlari, călugări sau simpli mireni – trebuie să ne apropiem de Părinții aceștia cu frică de Dumnezeu, cu smerenie și cu o mare neîncredere în înțelepciunea și în judecata noastră. Ne apropiem de ei pentru a învăța și, mai înainte de toate, trebuie să acceptăm că pentru aceasta avem nevoie de un învățător. Și învățătoriexista: în vremurile noastre în care Bătrânii purtători de Dumnezeu au dispărut, învățătorii noștri trebuie să fie acei Părinți care, mai ales în vremurile apropiate, ne-au spus în mod anume cum să citim – și cum să nu citim – scrierile ortodoxe despre viața duhovnicească. Dacă Fericitul Stareț Paisie Velicicovski însuși, cel care a adunat scrierile primei Filocalii slavone, a fost „cuprins de frică” aflând că astfel de cărți urmau să fie tipărite și să nu mai circule doar în cadrul câtorva mănăstiri, în forma manuscrisă, atunci cu cât mai mult ne vom apropia de ele cu frică și cu înțelegerea pricinei acestei frici, cu atât mai puțin va veni asupra noastră catastrofa duhovnicească prevăzută de el.

Sfântul Paisie, în scrisoarea sa către arhimandritul Teodosie al Sihăstriei Sf. Sofronie[1], scrie: „Legat de publicarea ca tipăritură a cărților patristice, atât în greacă cât și în slavonă, sunt cuprins atât de bucurie cât și de frică. De bucurie, deoarece nu vor fi date uitării depline și cei râvnitori vor putea să le dobândească mai cu ușurință; cu frică, fiind înspăimântat și cutremurat ca nu cumva să fie oferite ca un lucru ce poate fi vândut precum o carte obișnuită, nu doar monahilor, ci tuturor ortodocșilor creștini și ca nu cumva aceștia din urmă, cercetând lucrarea rugăciunii minții după propria voie, fără povățuire din partea celor cu experiență, să cadă în înșelare și ca nu cumva, din pricina înșelării, cei fără de minte să hulească împotriva acestei lucrări sfinte și fără de cusur, care a fost mărturisită de către foarte mulți Sfinți Părinți… și ca nu cumva din pricina hulelor să apară neîncredere în învățătura Părinților noștri purtători de Dumnezeu”. Practica Rugăciunii minții, continuă Sfântul Paisie, este cu putință doar în condițiile ascultării monastice.

Cu siguranță, puțini sunt cei ce, în vremurile noastre din urmă de plăpânde nevoințe ascetice, năzuiesc către înălțimile rugăciunii minții (sau chiar cunosc ceea ce este aceasta); dar avertismentele Sfântului Paisie și ale altor Sfinți Părinți rămân adevărate și pentru nevoințele mai mici ale multor dintre creștinii ortodocși de astăzi. Oricine citește Filocalia și alte scrieri ale Sfinților Părinți, și chiar multe din Viețile Sfinților, va întâlni pasaje despre rugăciunea inimii, despre vederea dumnezeiască, despre îndumnezeire și despre alte stări duhovnicești înalte și este esențial pentru creștinul ortodox să cunoască ce ar trebui să gândească și să simtă despre acestea.

Să vedem, prin urmare, ceea ce spun Sfinții Părinți despre aceasta și despre abordarea Sfinților Părinți în general.

Sfântul Stareț Macarie de la Optina (+ 1860) a găsit cu cale să scrie, în mod deosebit, un „Avertisment celor ce citesc cărți patristice duhovnicești și doresc să practice Rugăciunea mintală a lui Iisus”[2] Aici, acest mare Părinte foarte apropiat secolului nostru ne spune cu limpezime ce atitudine trebuie să avem față de aceste stări duhovnicești: „Sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți au scris despre mari daruri duhovnicești nu pentru ca oricine să năzuiască fără discernământ spre a le primi, ci pentru ca acei ce nu le posedă, auzind despre astfel de daruri și descoperiri înalte care au fost primite de către cei ce s-au învrednicit, să-și poată conștientiza propria slăbiciune adâncă și marea neputință și să poată în mod involuntar să tindă spre smerenie, care este cu mult mai trebuincioasă celor ce caută mântuirea decât toate celelalte lucrări și virtuți”. Iarăși, Sf. Ioan Scărarul (secolul al VI-lea) scrie: „Precum un sărac, văzând bogățiile împărătești, cu atât mai mult își conștientizează sărăcia; astfel și duhul, citind relatările marilor fapte ale Sfinților Părinți, în mod inconștient se smerește în gândurile sale.” (Treapta 26:25). Prin urmare, prima noastră abordare a scrierilor Sfinților Părinți trebuie să fie una a smereniei.

Iarăși, Sf. Ioan Scărarul scrie: „A admira nevoințele Sfinților este demn de lauda; a le urma este mântuitor de suflet; dar a râvni dintr-o dată să le devii imitator este lipsit de sens și cu neputință.” (Treapta 4:42). Sf. Isaac Sirul (secolul al 6-lea) învăța în a doua sa Omilie (așa cum este rezumată de către Starețul Macarie de la Optina, op. cit.,p. 364): „Cei ce caută în rugăciune simțăminte duhovnicești dulci și le așteaptă și mai ales cei ce năzuiesc înainte de vreme spre vederea și contemplarea duhovnicească cad întru înșelarea vrăjmașului și pe tărâmul întunecării și al încețoșării minții, fiind părăsiți de ajutorul lui Dumnezeu și lăsați diavolilor spre batjocură, pentru căutarea lor plină de mândrie, peste măsură și vrednicia lor”. Prin urmare, trebuie să ne apropiem de Sfinții Părinți cu intenția smerită de a începe viața duhovnicească de la treapta cea mai de jos, și nici măcar să nu visăm la dobândirea acelor stări duhovnicești înalte, care ne depășesc pe de-a-ntregul. Sf. Nil de Sora (+ 1508), un mare Părinte rus al vremurilor mai apropiate nouă, scrie în Regula sa monahală (cap. 2), „Ce vom spune de cei ce, în trupul lor muritor, au gustat hrana cea nemuritoare, care au fost găsiți vrednici să primească în această viață trecătoare o părticică din bucuriile ce ne așteaptă în patria noastră cereasca?… Noi, cei împovărați cu nenumărate păcate și pradă patimilor, suntem nevrednici chiar și de a auzi asemenea cuvinte. Totuși, punându-ne nădejdea în harul lui Dumnezeu, suntem încurajați să ținem cuvintele scrierilor sfinte în mințile noastre, încât să sporim măcar în conștientizarea decăderii întru care ne tăvălim”.

Spre a ajuta intenției noastre umile de a-i citi pe Sfinții Părinți, trebuie să începem cu cărțile patristice de bază, cele ce învață ABC-ul. Un începător al secolului al VI-lea din Gaza a scris odată marelui bătrân văzător în duh, Sf. Varsanufie, cu mult în duhul școlarului ortodox neexperimentat de astăzi: „Am cărți dogmatice și, pe când le citesc, simt că mintea mi se duce dinspre gândurile pătimașe către contemplarea dogmelor.” La aceasta, sfântul bătrân i-a răspuns: „Nu aș vrea să te ocupi de acele cărți din pricină că îți înalță mintea; ci este mai bine a studia cuvintele Bătrânilor care îți smeresc mintea, coborându-o. Am spus aceasta nu pentru a desconsidera cărțile dogmatice, ci ți-am dat o povață; căci mâncărurile sunt deosebite”. (Întrebări și răspunsuri, nr. 544). Un scop important al acestei Patristici va fi exact acela de a indica ce cărți patristice sunt mai potrivite începătorilor și care ar trebuie lăsate până pe mai târziu.

Iarăși, diferite cărți patristice despre viața duhovnicească sunt potrivite creștinilor ortodocși în diferite condiții de viață: cea potrivită mai ales celor singuratici nu este aplicabilă în mod direct călugărilor ce trăiesc viață obișnuita; cea potrivită călugărilor în general nu va fi relevantă în mod direct pentru mireni; și în fiecare condiție, hrana duhovnicească potrivită celor ce au ceva experiență poate fi cu totul nedigerabilă pentru cei începători. Din momentul în care cineva a dobândit un anumit echilibru în viața duhovnicească, prin practicarea activă a poruncilor lui Dumnezeu în disciplina Bisericii Ortodoxe, prin citirea rodnică a scrierilor elementare ale Sfinților Părinți și prin călăuzirea duhovnicească din partea părinților ce trăiesc – atunci acel cineva poate dobândi mult câștig duhovnicesc din toate scrierile Sfinților Părinți, aplicându-le la propriile-i condiții de viețuire. Episcopul Ignatie Briancianinov a scris referitor la aceasta: „S-a observat că începătorii nu pot adapta niciodată cărțile la starea lor, ci sunt în mod invariabil atrași de tendința cărții. Dacă o carte dă sfaturi asupra tăcerii și arată bogăția de roade duhovnicești ce sunt adunate prin tăcerea profundă, începătorul va avea, în mod invariabil, o dorință puternică de a merge în singurătate, către un pustiu nelocuit. Dacă o carte vorbește de ascultarea necondiționată sub povățuirea unui Părinte purtător de Duh, începătorul va căpăta, în mod inevitabil, o dorință pentru viața cea mai strictă în supunere desăvârșită față de un Bătrân. Dumnezeu nu a dat vremilor noastre nici una din aceste două căi de viețuire. Dar cărțile Sfinților Părinți ce descriu aceste stări pot influenta un începător într-atât încât, din pricina lipsei de experiență și a neștiinței, acesta să hotărască cu ușurătate să părăsească locul unde trăiește și unde are toate mijloacele de a-si lucra mântuirea și de a spori duhovnicește punând în practica poruncile evanghelice, pentru un vis imposibil al unei vieți desăvârșite zugrăvită în culori strălucitoare și ispititoare în imaginația sa”. Prin urmare el concluzionează: „Nu te încrede gândurilor, părerilor, viselor, impulsurilor ori inclinațiilor tale, chiar de îți oferă sau îți aștern dinainte-ți, într-o înfățișare atrăgătoare, cea mai sfântă viață monastică” (Arena, cap. 10). Ceea ce episcopul Ignatie spune aici despre călugări se referă și la mireni, cu îngăduire pentru condițiile diferite ale vieții laice. Comentarii specifice vor fi făcute la sfârșitul acestei Introduceri, privind lectura duhovnicească potrivită mirenilor.

Sf. Varsanufie indică în alt Răspuns (nr. 62) un alt lucru extrem de important pentru noi, cei ce ne apropiem de Sfinții Părinți mult prea academic: „Cel ce se îngrijește de mântuirea să nu trebuie nicidecum să întrebe [Bătrânii, de ex. să citească cărțile Patristice] doar pentru dobândirea cunoașterii, căci cunoștința semețește (I Cor. 8:1), precum spune Apostolul; ci este cu mult mai potrivit să întrebe despre patimi și cum trebuie cineva să își trăiască viața, adică cum să se mântuiască; caci aceasta este trebuincios și călăuzitor spre mântuire”. Prin urmare, cineva nu este pregătit să citească Sfinții Părinți doar din curiozitate sau ca un exercițiu academic, fără o intenție activă de a practica ceea ce învață ei, după măsura propriului său nivel duhovnicesc. „Teologii” academici moderni au dovedit pe deplin că este cu putință să posezi multă informație abstractă despre Sfinții Părinți fără a avea nici o cunoaștere duhovnicească. Despre unii ca aceștia, spune Sf. Macarie cel Mare (Omilia 17:9): „Precum cel îmbrăcat în veșminte de cerșetor se poate vedea în somn ca fiind bogat, dar la trezire se vede din nou sărac și dezbrăcat, asemenea și cei ce vorbesc despre viața duhovnicească par a glăsui logic, dar atât timp cât ceea ce vorbesc nu este dovedit în minte de vreun fel de experiență, putere și confirmare, ei rămân într-un soi de închipuire.”

Un test pentru a afla dacă citirea de către noi a Sfinților Părinți este academică sau adevărată este indicat de către Sf. Varsanufie în răspunsul sau către un începător care a descoperit că a ajuns semeț și mândru când vorbea despre Sfinții Părinți (Răspunsul nr. 697): „Când vorbești despre viața Sfinților Părinți și despre răspunsurile lor, trebuie să te condamni, spunând: Vai mie! Cum pot vorbi despre virtuțile Părinților, când eu însumi nu am dobândit nimic asemenea lor și nu am sporit deloc și trăiesc învățându-i pe ceilalți spre folosul lor; cum să nu se împlinească în mine cuvântul Apostolului: Tu, cel care înveți pe altul, pe tine însuți nu te înveți?” (Rom. 2:21). Prin urmare, atitudinea constantă față de învățătura Sfinților Părinți trebuie să fie una a reproșului de sine.

În cele din urmă, trebuie să ne aducem aminte că întreg scopul citirii Sfinților Părinți nu este de a ne oferi un soi de „bucurie duhovnicească” sau de a ne confirma dreptatea de sine, cunoașterea superioară sau o stare „contemplativă”, ci doar pentru a ne ajuta în lucrarea căii active a virtuții. Mulți dintre Sfinții Părinți comentează distincția dintre viața „activă” și cea „contemplativă” (sau, mai potrivit, „noetică”) și ar trebui accentuat aici că aceasta nu se referă, precum ar putea crede unii, la orice fel de distincții artificiale între cei ce duc viața „obișnuita” a „Ortodoxiei exterioare” sau doar „faptele bune” și o viață „interioară” cultivată doar de monahi sau de o elita intelectuală; nicidecum. Există o singură viață duhovnicească ortodoxă, și ea este trăită de către fiecare luptător ortodox, fie monah sau mirean, fie începător sau sporit; „acțiunea” sau „practica” (praxis în greacă) este calea, iar „vederea” (theoria) sau „îndumnezeirea” este capătul. Aproape toate scrierile patristice se referă la viața de acțiune, nu la viața de vedere; când cea din urmă este amintită, este pentru a ne readuce în minte țelul nevoințelor și luptelor noastre, care în viața aceasta este gustat profund doar de câțiva dintre marii Sfinți, dar este cunoscut în deplinătatea sa numai în veacul ce va veni. Chiar și cele mai înălțate scrieri ale Filocaliei, precum scrie episcopul Teofan Zăvorâtul în prefața ultimului volum al Filocaliei în limba rusă, „au avut în vedere nu viața noetică, ci aproape în întregime viața activă”.

Chiar și cu ajutorul acestei introduceri, cu siguranță, creștinii ortodocși ce trăiesc în secolul nostru, al cunoașterii neserioase, nu vor scăpa de unele capcane ce zac așteptându-l pe cel ce dorește să îi citească pe Sfinții Părinți în deplinătatea înțelesului și contextului lor ortodox. Prin urmare, să ne oprim aici, înainte de a începe Patristica propriu-zisă, și să examinam pe scurt unele din greșelile care au fost făcute de către cititorii contemporani ai Sfinților Părinți, cu intenția a fundamenta o altă noțiune esențială, cea de cum nu trebuie citiți Sfinții Părinți.

Articol tradus de Radu Hagiu din revista The Orthodox Word, Vol. 11, No.1 (ian.-feb.., 1975), 35-41. 


[1] Din Ediția de la Optina a Vieții și scrierilor Starețului Paisie, pag. 265-267.

[2] În culegerea sa de Scrisori  către monahi, Moscova, 1862, pag. 358-380 (în lb. rusă).

Hristos este gata să sufere și pentru necredincioși. Pildă de blândețe față de ei de la Sf. Ap. Carp

Ajuns cândva în Creta, m-a primit Carp (cf. II Tim. 4,13), bărbat sfânt ca nici un altul, învrednicit pentru curăţia minţii de vederea lui Dumnezeu. De fapt, nu voia nici să se apropie de Sfintele Taine dacă nu i se arăta în vremea sfintelor rugăciuni preadesăvârşitoare o vedere binevoitoare. El zicea că a fost întristat odată cineva dintre necredincioși. Iar în­tristarea a fost că acela a amăgit pe cineva din Biserică la necredinţa în Dumnezeu (ateism, păgânism) pe când se săvârșeau unele zile vesele pentru el. Trebuind să se roage pentru amândoi cu bunătate ca, primind ajutorul Mântuitorului, Dumnezeu pe unul să-l întoarcă, iar pe celălalt să-l învingă cu bunătatea. Şi n-a încetat să-i sfătuiască viaţa întreagă până astăzi şi să-i aducă la cunoştinţa dumnezeiască, încât şi cei ce aveau o judecată îndoielnică, asemenea lor, şi o îndrăzneală fără minte au fost siliţi să se cuminţească printr-o dreaptă judecată. Dar, înainte de a i se întâmpla aceasta, simţind în sine, nu ştiu cum, multă duşmănie şi amără­ciune, a adormit. Iar întunecându-se, (că era seară), în vreme ce era în această indispoziţie, pe la miezul nopţii (fiindcă obişnuia în acea vreme să se trezească pentru cântările dum­nezeieşti), încă dinainte de-a se trezi bine din somn, căci era obosit, întrerupând mereu somnul, nu s-a simţit în afara tulburării. Iar stând la dumnezeiasca rugăciune, nu avea toată liniştea, ci se simţea încă apăsat, zicând că nu e drept să trăiască oamenii care sunt fără credinţa în Dumnezeu şi care se abat de la căile drepte ale Domnului. Şi, zicând acestea, se ruga lui Dumnezeu să le pună fără milă capăt vieţii amândurora ca printr-un fulger.

Dar, zicând acestea, spune că i se părea că vede deodată casa în care se afla crăpându-se mai întâi şi apoi despărţită prin mijloc în două începând de la vârf şi o oarecare flacără foarte luminoasă în faţa lui, coborând din cer până la el (căci locul i se părea luminat ca ziua). Iar cerul îl vedea deschis şi în spatele cerului pe Iisus, având în jurul Lui îngeri nenumăraţi cu chip omenesc. Şi acestea se arătau de sus şi îl umpleau de uimire. Iar Carp, aplecându-se în jos, spunea că vedea pământul despicându-se ca o adâncă prăpastie întunecoasă şi pe bărbaţii aceia, care îl supăraseră, stând înaintea lui la gura prăpastiei, tremurând, înfricaţi, ca cei ce vor cădea în prăpastia de sub picioarele lor, iar mai de jos, din adânc, se ridicau şerpi ce se mişcau în jurul picioarelor lor, uneori târându-sc împrejur, dar şi apăsându-i şi atrăgându-i, alteori muşcându-i cu dinţii sau cu ghimpii sau storcându-i şi căutând prin toate să-i arunce în adânc. Dar erau şi unii oameni în mijlocul şerpilor, repezindu-se la ei şi împingându-i şi lovindu-i şi trăgându-i. Iar ei păreau că sunt gata să cadă, pe de o parte vrând, pe de alta nevrând, siliţi treptat de răul din ei, deci şi din convingere.

Iar Carp zicea că avea plăcere să privească în jos şi să uite de cele de sus. Şi era supărat şi nemulţumit că aceia n-au căzut încă şi ajuta spre aceasta de multe ori. Dar, neputând, se supăra şi se tulbura. Şi, silindu-se cu greu să vadă iarăşi cerul, cum văzuse şi înainte, văzu pe Iisus privind cu milă la ceea ce se întâmpla şi ieşind din tronul Lui şi pogorând până la aceia şi dându-le mâna Sa cea bună, având pe îngeri în jurul Său. Apucând pe fiecare din cei doi bărbaţi din altă parte, Iisus a zis lui Carp: Ai întins mâna să mă loveşti. Dar sunt gata să pătimesc iarăşi pentru oameni ca să-i mân­tuiesc şi Îmi este plăcut aceasta, să nu păcătuiască alţi oameni. Deci ia seama că e bine pentru tine să vezi schimbându-se vieţuirea cu şerpii în prăpastie în vieţuirea cu Dum­nezeu şi cu îngerii cei buni şi de oameni iubitori.

Aceasta este ceea ce auzind eu cred că e adevărat.

(Epistola VIII, 6, după vol. Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Paideia, 1996)

Toma Omul-Lup. (2) În vremea epidemiei

În Prologul cărții se spune, cu referire la pocăința și întoarcerea lui Toma: „Ce desparte lumina de întuneric? Bucuria de tristețe? Viața de moarte? Binele de rău? Ele par potrivnice și departe unele de altele, dar în esență sunt separate doar de un fir subțire, de un cuvânt, de o atingere, de o clipă…”. Totuși o altă mare taină este păstrarea nestinsă a pocăinței în același duh de la început; mai ales în fața amenințărilor de tot felul și a morții.

Foto: Predania

La nașterea fiului țarului (29 aprilie 1818), mărinimosul țar Nicolae I, care dăduse iertare obștească tuturor, îi dăduse și lui Toma libertatea. Toma nu o căutase, drept urmare, aceasta nu făcuse nici o impresie asupra lui. (…)

7. Epidemia

În zilele acelea, din pricina îngrijirii medicale precare, molimele izbucneau adesea. Odată, în timpul unei veri de-a dreptul dogoritoare, s-a răspândit o epidemie de holeră. Populația era decimată atât de iute de acea nimicitoare boală, încât cei vii nu aveau timp să-i îngroape pe cei ce mureau. Nu era casă în orașul Tobolsk, cel odinioară vesel și plin de viață, care să nu fi pierdut unul sau doi membri ai familiei și care să nu aibă mulți alții grav bolnavi la pat, zvârcolindu-se de durere din pricina vărsăturilor și a suferinței. Nimeni nu voia să-i ajute, căci această boală era foarte molipsitoare. Chiar dacă se mai afla cineva care putea sta pe propriile picioare fiindcă fusese mai puțin atins, acela nu îndrăznea să se apropie de cineva grav bolnav. Teama de recădere în boală și de o nouă molipsire, precum și nevoia de apărare a propriei ființe îl făceau să fie nepăsător și să se îndepărteze cât mai mult de oricine era bolnav, cu febră mare. Atunci starea suferindului devenea o priveliște ce-ți rupea inima. Oamenii erau părăsiți pe patul lor de suferință. Ei făceau o ultimă sforțare ca să strige:

– Ajutor! Trecătorilor, frații mei, pentru numele lui Dumnezeu, veniți și-mi dați puțină apă, fiindcă sunt pe moarte!

Puținii trecători însă fugeau cât puteau de repede ca să scape, de parcă holera i-ar fi urmărit.

În toiul acestui iad al deznădejdii și al groazei, o singură persoană rămăsese stăpână pe sine și dornică să alerge pretutindeni cu o dragoste ca de mamă pentru a da o mână de ajutor; era Toma Rizkov! Nu lăsa nici o casă fără să arate cât poate o inimă ce are în ea pe Hristos, care are „dragostea desăvârșită” (Ioan 4, 18), după cum întărea ucenicul iubit, Sf. Ioan Teologul. Acesta este adevărul: oricine iubește cu adevărat creștinește nu se teme de nimic în viață. (…)

În orașul Tobolsk, Toma Omul Bun va rămâne pururi o pildă de dragoste vie, amintind de jertfa Mântuitorului! Povestea sa va fi întotdeauna cel mai frumos și mișcător imn al celor mai de preț sentimente creștinești pentru aproapele, pe care el l-a cercetat și pe care l-a alinat în vreme de durere și singurătate. Căci în clipe ca acestea se vădește dragostea noastră pentru Hristos, Dumnezeu-Omul, precum a grăit însăși gura negreșalnică a Celui mai dulce Învățător al iubirii: „Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40). (…)

Printre gemetele oamenilor bolnavi, suferind de holeră și aflați în pragul morții, răzbătea vocea caldă, mângâietoare și plină de dragoste a lui Toma Omul Bun:

– Hristos a înviat! Vin acum! Vin, frățiorul meu. Sunt eu, Toma! O să-ți dau tot ce ai nevoie.

Apoi își sufleca mânecile și pornea să le dea tot ce putea. Unuia îi aducea prosoape înmuiate în oțet și apă rece. Altuia îi schimba așternuturile și păturile. Undeva îi turna cuiva un leac și îl freca cu el pe spate, iar altundeva răcorea tâmplele fierbinți. Le schimba hainele bolnavilor și le spăla el însuși. Purta de grijă caselor lor părăsite și se îngrijea de copiii lor orfani. Ba chiar alerga să le hrănească animalele flămânde, bolnave, care și ele răgeau cu putere, dând o notă lugubră întregii atmosfere deznădăjduite a orașului, de parcă și ele ar fi înțeles nenorocirea ce căzuse asupra lui.

Cuvântul „minuni” nu este îndeajuns pentru a înfățișa ce a înfăptuit Toma cu atâta râvnă și bărbăție creștină. Toți rămâneau fără cuvinte înaintea mărturiei lucrării lui salvatoare. Mai uimitor dintre toate era că se apropia de toți fără teamă și îi îngrijea chiar și pe cei grav bolnavi! În ciuda acestui lucru, devenea din ce în ce mai sănătos, mai neînfricat și mai puternic. Este adevărat că „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc” (Romani 8, 28). Cunoaștem aceasta, iar experiența de viață reală o verifică neîndoios. Oricine săvârșește fapte bune, insuflate de pilda luminoasă a lui Hristos cel Înviat, nu piere niciodată. Harul lui Hristos nu-l părăsește niciodată! Din această pricină, Toma a rămas nevătămat de înfricoșătoarea boală ce pustia gubernia. El avea armura, binecuvântarea și ocrotirea atotputernicului Domn și Mântuitor înviat.

Într-atât de mare era binecuvântarea lui Dumnezeu în viața lui Toma, încât s-a petrecut ceva neobișnuit și aproape de necrezut. În timp ce stătea, târziu în noapte, la căpătâiul feluritelor persoane aflate în fierbințeala bolii, obișnuia să le povestească, în felul său, câte ceva despre mila și dragostea lui Dumnezeu pentru orice păcătos care se pocăiește. Când acești bolnavi se trezeau a doua zi de dimineață, constatau că febra le trecuse, de parcă i-ar fi tămăduit o mână nevăzută! Cu lacrimi în ochi, ei sărutau mâinile mărinimoase și neobosite ale lui Toma.

În sfârșit, au venit și primele zile reci de toamnă, iar molima s-a stins. Autoritățile locale au vrut să-l răsplătească după vrednicie pe Toma – acel viteaz al iubirii, acel înger al mângâierii, care a stat la căpătâiul tuturor bolnavilor din oraș cu atâta altruism și sacrificiu de sine! Însă toți cei ce lucrează cu sinceritate pentru sufletul lor cred că sfârșitul faptelor bine ale lor nu este recele și tristul mormânt, ci măreția fericirii cerești. Ei știu că sunt „fericiți cei morți, cei ce de acum mor întru Domnul […] căci faptele lor vin cu ei” ( Apocalipsa 14, 13). Ei nu așteaptă din partea lumii slavă și cinste omenească pentru tot ce au făcut aici în lume. De aceea, Toma, cu smerenie sinceră, refuză orice medalie și distincție de onoare pe car ei voiau să i le dea. Singurul lucru pe care l-a cerut de la ei a fost să i se îngăduie să petreacă niște zile în străvechea Mănăstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și să se bucure de frumusețea și liniștea de acolo. Dorința lui Toma a fost primită îndată cu bucurie de toată lumea și i-au dat doi cai puternici, pe care orășenii i-au încărcat cu danii și prinoase pentru mănăstire, însoțindu-l până la ieșirea din oraș. Toți locuitorii, cu mic cu mare, și-au luat rămas bun cu lacrimi calde și cu multă tulburare sufletească de la marele lor binefăcător. Iar Toma, cu mâna dreaptă pe inimă, făcea plecăciuni în dreapta și în stânga către toți, spunându-le zâmbind:

– Hristos a înviat! Hristos a înviat!

(Din cartea Toma Omul-Lup. Povestea adevărată a unui ucigaș pocăit, Ed. Predania)

Prima parte la Toma Omul-Lup. (1) Pocăința minunată de Înviere

Toma Omul-Lup. (1) Pocăința minunată de Înviere

Foto: Predania

3. Paștele hotărâtor

„- Tatiana Sailovski, cât este de frumoasă această seară de Paști! Farmecul ei liniștitor dovedește că cizmele (crimele?) murdare ale lui Toma Omul-Lup au pierit din această regiune.

Ochii mari, expresivi ai Tatianei se deschiseră și se închiseră cu gingășie în vreme ce îl privea pe Alexei cu tandrețe, iar buzele ei rostiră, de parcă ar fi recitat un poem ritmat:

– Alexei Ivanovici Sailovski! Numele acelui înspăimântător Toma Omul-Lup a devenit deja o legendă, pe care o folosim doar ca să ne speriem copiii când nu vor să ne asculte.

Și, ca să-și întărească spusele, începu să cânte un alt cântec pascal, încă mai plin de viață și de veselie.

Curând după aceea, vocea lui Alexei Sailovski o întrerupse:

– Doamna mea, am ajuns deja, fără ca măcar să ne fi dat seama cum a trecut timpul.

Apoi, curtenitor, îi dădu mâna soției sale ca să o ajute să coboare din sanie. Înaintea lor se ridica măreț vechiul conac al familiei Sailovski, aflat la doar un kilometru și jumătate în afara orașului. Avea trei etaje, două balcoane largi și o grădină nesfârșită cu copaci uriași. Tăcerea domnea pretudindeni. Nimeni nu era de văzut, ceea ce o surprinse într-atât pe Tatiana, încât exclamă:

– Asta-i ciudat!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Tăcerea de moarte ce stăpânea pretudindeni le spori teama nedefinită și îngrijorarea, așa că Alexei începu să strige cu putere, cu vocea lui gravă, impunătoare:

– Domna! Dimitri! Chiril!

Însă ecoul glasului său le dădea amândurora o stranie senzație ce le făcea părul măciucă. În ciuda strigătelor domnului Sailovski, nimeni nu ieși pe ușa întredeschisă. Fără să vrea, scoaseră un oftat din adâncul sufletului, în timp ce se grăbeau către intrarea în casă, fără să-și dea seama cum au ajuns înăuntru. Ce au văzut i-a umplut de o asemenea groază, încât Tatiana se prăbuși pe un scaun din apropiere. Până și lui Alexei Sailovski aproape că i se tăie respirația. Cei doi servitori ai lor zăceau unul lângă altul într-o baltă de sânge, cu capetele sparte…

Cu picioarele tremurându-i, Alexei merse mai departe, ca atras de un magnet, către camera Domnei, pe care o găsi în patul ei, cu o privire plină de groază întipărită pe chip și cu capul deformat într-un mod dezgustător, dormind somnul veșnic al morții.

– Ah, biată Domna, ce suflet bun aveai…

După priveliștea acestei nenorociri de nedescris, Tatiana își luă capul în ambele mâini ce tremurau și începu să-și cheme cu disperare unicul ei fiu, ca ieșită din minți: „Copilul meu! Copilul meu! Mihail! Unde ești?”

Țipetele ei sfâșietoare răsunau cu putere între pereții înalți și muți ai conacului. Mihail era un copil bălai, cu ochișori neobișnuiți, verzi și foarte vii. Purta o cămașa de noapte de culoare albastru-deschis. Arăta mai degrabă ca un înger pogorât din dumnezeiasca adunare și venit să aducă lumii bune-vestiri de bucurie.

La auzul vocii îngrijorate a mamei sale, el se trezi și se ridică în picioare în pătuțul lui. Răspunse dulce:

– Aici sunt, mămică dragă!

Și, frecându-și ochii încetișor, întrebă:

– De ce strigai așa tare?

De îndată ce îl văzu, ea se aruncă în brațele lui, nebună de bucurie, și îl acoperi cu mii de sărutări, strigând în lacrimi:

– Copilul meu, dulcele meu copil! Dragul meu! Ești bine?

Îl strângea atât de tare în brațe, încât micuțul scoase un „uf” de durere. Un zâmbet nevinovat care se răspândea pe buzele lui trandafirii mărturisea adânca lui mulțumire pentru marea dragoste a mamei sale. Îi răspunse neprefăcut:

– Da, mămica mea de aur. Sunt bine. Am adormit la loc îndată ce a plecat un om uriaș, cu o barbă lungă, care a năvălit la mine în cameră. Ținea în sus jucărioara asta.

Îi arătă lângă patul lui acea armă înfricoșătoare, cunoscută rușilor sub numele de „kisten”. Un „kisten” era o armă folositoare vânătorilor din partea locului. Era o bilă de fier legată de o curea puternică din piele. Oricine era lovit în cap cu această armă înfricoșătoare avea parte de o moarte năprasnică. Această armă mortală era practic îmbibată în sângele celor trei slujitori uciși ai lui Alexei Sailovski. Tatiana îi aruncă o privire îngrozită soțului ei și spuse cu vocea înăbușită:

– Vai, Alexei! Toma Omul-Lup încă trăiește și este pe undeva pe aproape!

Micul Mihail izbuti să îndepărteze paloarea înspăimântată de pe chipul mamei sale, întorcându-i capul spre el cu mânuțele lui calde și spunându-i cu tandrețe:

– Știi ceva, mami? Eu dormeam aici în patul meu când l-am auzit pe omul acela cu barbă și cu părul vâlvoi deschizând ușa cu o lovitură puternică. M-am trezit și, de îndată ce l-am văzut ridicându-și jucăria, am scos de sub pernă oul acela minunat, pe care am stat atâta timp ieri să-l pictez, i-am zâmbit și i l-am dat, spunându-i: „Domnule, Hristos a înviat!”. El m-a privit în ochi multă vreme, iar apoi, încetul cu încetul, și-a coborât mâna cu care-și ținea jucăria… S-a uitat mult timp la oul meu, de parcă l-ar fi fermecat, și, după aceea, ca și cum ceva l-ar fi ars la mână, și-a lăsat jucăria la mine în pat. Apoi și-a întins mâna și a luat oul de la mine. S-a uitat la el cu multă curiozitate o vreme destul de îndelungată, apoi și-a ridicat privirea și s-a uitat la mine. Întregul său chip era prefăcut și atunci îmi zâmbi și îmi spuse: „Cu adevărat a înviat!”. Și atunci am văzut, continuă micul Mihail, două lacrimi strălucind în ochii lui! Iar când l-am întrebat de ce plânge, a strâns oul la piept, a fugit pe ușă și s-a făcut nevăzut.

Mihail zâmbi mulțumit că și-a spus povestea, apoi, cu nevinovăție copilărească, se duse în fugă să vadă ce se petrecea. Căci, între timp, veștile despre noua catastrofă care lovise ținutul se răspândiseră cu iuțeala fulgerului și mulți oameni, plini de teamă, veniseră în fugă să afle mai multe despre cea mai nouă crimă a lui Toma, Omul-Lup. „Suntem pierduți”, spuneau unii dintre ei în disperarea lor, dându-și seama că Toma Omul-Lup continua să ucidă oameni cu aceeași furie răzbunătoare.

4. Prefacerea

Sunau clopotele ce vesteau a doua zi de Paști, iar autoritățile erau cu totul neputincioase. Cu aceeași intensitate cu care ieri toată lumea prăznuia, astăzi jeleau. Cu toate acestea, își făcuseră curaj să meargă la biserică, unde părintele Vladimir, îmbrăcat în veșminte aurii, îi aștepta pentru a săvârși o minunată Liturghie pascală. Clopotele băteau cu o anume dulceață veselă, care umplea de nădejde inimile tulburate ale credincioșilor, ca și cum L-ar fi auzit pe Mântuitorul Însuși strigându-le: „Îndrăzniți! Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

Însă atunci toți orășenii ce tremuraseră de frică au fost cuprinși dintr-o dată de o mai mare uimire când l-au văzut pe Toma Omul-Lup stând în picioare în biserică, privind icoana dulcelui nostru Mântuitor Iisus Hristos, Care era înfățișat răstignit pe cruce deasupra ușilor împărătești. Stătea acolo murmurând fără încetare: „Hristos a înviat! Cu adevărat a înviat!”, în timp ce ținea la piept oul pictat al micului Mihail.

Unii nu voiau să-și creadă ochilor și gândeau că acela care se ruga cu atâta străpungere de inimă și umilință înaintea crucii aurite de la ușile împărătești era bine-cunoscutul cerșetor local Boris Pliatov. Alții se însemnau cu semnul crucii și spuneau, cu lacrimi:

– Dumnezeul meu! Oare ne înșeală ochii care îl văd pe Toma înaintea noastră aici înăuntru? Poate fi cu putință? Se petrece cu adevărat una ca asta? E aici acea bestie care a măcelărit atâția oameni, care a făcut ca atâția oameni să se încuie în casele lor și simpla pomenire a numelui său îi face pe toți să le stea inima în loc?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Dumnezeiasca Liturghie se sfârși, iar oamenii plecau de la biserică plini de bucurie. Toți se salutau unul pe altul cu familiara salutare pascală; numai Toma rămăsese în genunchi, răpit în continuare în rugăciune…

– Toma, Hristos a înviat!

Încet și cu frică, de parcă s-ar fi rușinat să-l privească, Toma își întoarse ochii plini de lacrimi către acest preot al Celui Preaînalt, în timp ce-i răspunse printre suspine:

– Părinte, Cu adevărat a înviat!

Preotul își recăpătă curajul și scoase un suspin de ușurare. Apoi i se adresă lui Toma:

– Fiule, ai vrea să te închini cinstitei cruci și icoanei Învierii Mântuitorului? Pe cruce a fost răstignit Domnul nostru ca să spele toate păcatele omenirii cu scump Sângele Său.

Când Toma îl auzi pe preot spunând acestea, se dădu înapoi cu frică, de parcă ar fi vrut să se ferească de ceva, și rosti cu o voce tremurătoare:

– Nu! Nu, părinte! Nu îndrăznesc, nu sunt vrednic să mă apropii cu buzele mele necurate de preacinstita cruce a Domnului nostru!

Preotul nu se putu abține și izbucni în plâns. Însă, cu dragoste părintească, îi aduse crucea la buzele lui Toma, care se închină și o sărută de multe ori, cu adâncă emoție.

– Fiule, șopti preotul de-abia auzit, fie ca Dumnezeu să-ți dăruiască tămăduirea sufletului. Amin.

Chiar în acea clipă năvăliră înăuntru patru polițiști. Fuseseră înștiințați să vină și să pună mâna pe Toma. Când îi văzu, el nu doar că nu le opuse rezistență, ci chiar își întinse mâinile spre ei și le spuse cu un zâmbet și cu ochi plini de lacrimi:

– Hristos a înviat!

Ei îi aruncară o privire nedumerită, totuși îi puseră cătușele, fiindcă le era oarecum teamă. (…)

(Din cartea Toma Omul-Lup. Povestea adevărată a unui ucigaș pocăit, Ed. Predania)

Partea a doua: Toma Omul-Lup. (2) În vremea epidemiei.

Să dezvolți în tine duhul prin pocăință și să fii prieten cu Postul (Sf. Teofan Zăvorâtul)

Slavă Ţie, Doamne! Încă ne-am mai învrednicit să trăim până la Sfântul Post; încă ni se mai dă vreme pentru a ne veni în fire; Dumnezeu încă Se mai arată gata să ne primească în braţele părinteşti ale miluirii. Trei săptămâni am strigat rugându-ne: „Uşile pocăinţei deschide-ne nouă, Dătătorule de viaţă!” Iată, s-a apropiat această vreme mântuitoare a pocăinţei! Stăm la intrarea în Sfântul Post – arena pocăinţei şi a milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi. Să purcedem, aşadar, cu îndrăznire şi să intrăm cu dor. Nimeni să nu se dea în lături. Nimeni să nu se abată aiurea.

Postul pare întunecat până ce intrăm în arena lui; însă începe numai, şi vei vedea că el e lumină după noapte, libertate după lanţuri, uşurare după trai greu. Aţi auzit că în Apostolul de astăzi s-a spus: „Noaptea a trecut, iar ziua s-a apropiat (Romani 13, 12)”? Noaptea e vremea dinaintea Postului, iar ziua este Postul. Apostolul vrea ca noi să întâmpinăm Postul cu acelaşi dor cu care întâmpinăm ziua după o noapte lungă. Doar să primiţi în inimă ceea ce cere, ce dă şi ce făgăduieşte Postul – şi veţi vedea că altfel nici nu poate fi. Fiindcă ce cere Postul? Pocăinţă şi îndreptarea vieţii. Ce dă? Iertare desăvârşită şi înapoiere a tuturor milelor lui Dumnezeu. Ce făgăduieşte? Bucurie în Duhul Sfânt aici şi veşnica fericire dincolo. Primeşte toate acestea cu inima, şi nu vei avea cum să nu doreşti Postul.

Împotriva postului se răzvrăteşte numai trupul, şi cei ce nu binevoiesc spre postire trupeşti sunt, cu toate că ei nu vor să pară trupeşti şi dau o explicaţie întrucâtva mai arătoasă pentru înstrăinarea lor de post: ei bine, nu vor să renunţe la viaţa plăcută trupului şi de asta înalţă plângeri împotriva postului. Iar latura noastră duhovnicească iubeşte postul, însetează după post, se simte în voie în el. Ar trebui spus: să iubeşti şi să dezvolţi în tine latura duhovnicească si să fii prieten cu postul – dar tocmai pentru dezvoltarea acestei laturi a şi legiuit Domnul postul. Iată, la început este neapărat trebuincioasă silirea de sine; este neapărat trebuincioasă osteneala lipsită de dulceaţă, ca mai apoi să gustăm roadele cele dulci. Cugetarea trupească n-are decât să se înstrăineze de post; tu supune-te sub jugul credinţei şi ia aminte la învăţătura apostolească: „Cugetarea trupească moarte este, iar cugetarea duhovnicească – viaţă şi pace: căci cugetarea trupească este vrăjmaşă lui Dumnezeu, că legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Romani 8, 6-8)”.

Iată cu ce se învecinează înstrăinarea de post izvorâtă din răsfăţarea trupului şi supunerea înaintea cugetării trupeşti: cu pierderea putinţei de a plăcea lui Dumnezeu şi chiar cu vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu! Aşadar, dacă cineva are fie şi o mică scânteie a temerii de Dumnezeu, acela nu se va înstrăina de post şi, în lumina acestei temeri, va respinge toate pretextele mincinoase de a-l strica. S-ar putea spune: dă viaţă în tine fricii de Dumnezeu, şi cu plăcere vei intra în arena Postului, străbătând-o fără osteneală pe toată, de la început până la sfârşit. Dar, pe de altă parte, cum să dai viaţă fricii de Dumnezeu fără osteneală? Deşertăciunea, grijile, distracţiile vane, plăcerile, aplecările păcătoase, presiunea legăturilor lumeşti statornicite nu îl lasă pe om să intre în sine însuşi, să îşi vină în fire şi să capete conştiinţa vie a legăturilor cu Dumnezeu la care e îndatorat! De aceea, trebuie să ne silim a intra în arena postului şi a îndeplini toate cerinţele lui. Atunci se potolesc dorinţele, gândurile şi patimile deşarte, se aude limpede glasul conştiinţei şi învie conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu şi a răspunderii faţă de El. Iar după aceasta, ostenelile obişnuite ale postului ţi se vor părea, poate, chiar neîndestulătoare: fiindcă temerea de Dumnezeu, care a înviat pe această cale, devine o putere nebiruită, ce nu cunoaşte nici un fel de îngrădiri, a cărei lucrare este îndreptată de-a dreptul împotriva oricărui răsfăţ al trupului, răsfăţ pe care îl sprijină cruţarea de sine.

Atunci când intri în starea aceasta, toate drepturile trupului la comoditatea pe care i-o oferim în viaţa obişnuită ni se vor părea de la sine ciudate şi caraghioase; iar până ce vei intra, degeaba dai în vileag cât de mincinoase sunt pretextele de răsfăţare a trupului care abat de la post. Pot da un singur sfat: lasă în urmă întreaga ta viaţă, oricât de lungă ţi-ai fi făgăduit-o; stai la patul tău de moarte şi cugetă: oare poate conştiinţa ta să îţi făgăduiască ieşire bună din trup dacă aceasta te va afla aşa cum eşti acum? Dacă nu poate, să ştii dinainte că în acea clipă vei fi gata să ridici dintr-o dată greutatea a zeci, sute, mii de posturi, numai să primeşti milă – şi mila nu îţi va fi dată. Astfel, în loc să cunoşti atunci refuzul acesta amar, iată că ţi se dă postul, unul singur fiindu-ţi de ajuns pentru a fi miluit: intră în el cu bărbăţie şi străbate-l după voia lui Dumnezeu. Cine ştie, poate că este ultimul tău post şi ultima ta miluire! Dacă-l vei irosi, altul să nu aştepţi.

Şi de ce să îl iroseşti? Destul am trăit făcând voia trupului şi a gândurilor: e vremea ca, părăsind păcatele, să trăim în dreptate. „Destul este vouă vremea cea trecută”, spune Apostolul, „celor ce în vremea trecută a vieţii am făcut voia păgânească, umblând întru necuraţii, întru pofte, întru beţii, întru ospeţe, întru băuturi şi întru urâte slujiri idoleşti (l Petru 4, 3)”. Este vremea să lepădăm faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii. E vremea să începem a umbla cuviincios, ca ziua, şi a înceta să mai facem grija de trup spre poftă (Romani 13, 12-14). Căci dacă vom începe să trăim după trup, vom muri; iar dacă vom începe să omoram cu duhul faptele trupeşti, vii vom fi (Romani 8, 13). Acum e pomenită căderea protopărinţilor, şi în ei este căderea cea de obşte a noastră, a tuturor. Ce a mijlocit această cădere? Îngăduinţa faţă de trup şi încălcarea postului şi a înfrânării. Căderea este moarte; scularea este viaţă. Vrei să intri în viaţă? Intră în nevoinţa postului, şi asta cu atât mai mult cu cât nu poţi să nu-ţi dai seama că şi propriile tale căderi au ieşit din acelaşi izvor.

S-ar părea că sunt destule imbolduri care să ne hotărască la chinuirea trupului în postul de faţă prin nevoinţele omorârii de sine. Ceva ciudat se săvârşeşte, însă, în noi: cel mai mult se chinuie pe sine în posturi cei care ar putea să îşi facă înlesniri; iar cei cărora li s-ar cădea cel mai mult să se chinuie cu postirea îşi fac înlesnirile cele mai mari. Drepţii îşi adaugă osteneală peste osteneală, iar păcătoşii îşi îngăduie înlesnire peste înlesnire. Oare asta nu se întâmplă fiindcă dreptul se simte păcătos, iar păcătoşii se pun pe sine în rândurile drepţilor? Iar dacă aşa stau lucrurile, nu este semn mai limpede al orbirii de sine în care ne ţine iubirea de trup şi nici temei mai logic ca să n-o ascultăm şi să facem în ciuda ei.

Deci să intrăm cu bărbăţie în arena postului. Să nu fie între noi slujitori ai trupului fricoşi, ce tremură pentru viaţa lor dacă se lipsesc de vreun fel la masă ori îndepărtează vreo plăcere! Să nu fie între noi nici slujitori ai trupului cu gând deşert, care au prefăcut corcolirea trupului într-o lege, în virtutea unor învăţături ale lor, aparte. Pe unii ca aceştia încă dintru început i-a făcut de ruşine Apostolul, numindu-i vrăjmaşi ai crucii, „al căror sfârşit este pierzarea, al căror dumnezeu este pântecele şi a căror slavă este spre ruşinea lor, care cele pământeşti cugetă (Filipeni 3, 18-19)”. Acum se aud multe învăţături care lărgesc căile vieţii şi deja s-au încetăţenit multe obiceiuri în care trupul nostru se simte în largul lui. Dar să ne amintim nemincinosul cuvânt al Domnului: „Intraţi prin uşa cea strâmtă, că largă este uşa şi lată calea ceea ce duce în pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră printr-însa; că strâmtă este uşa şi îngustă calea ce duce în viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pe ea (Matei 7, 13-14)”.

Deci să ne alipim şi noi la acei puţini, şi să intrăm cu bărbăţie prin uşa ce ni se deschide a postului aducător de strâmtorare, neîngăduindu-ne răstălmăciri deşarte şi abateri după socotinţa proprie de la ceea ce a fost legiuit în chip atât de înţelept, de la ceea ce a fost şi este împlinit în chip atât de mântuitor de către toţi cei ce au înţeles şi înţeleg scopul şi preţul vieţii în trup, dar nu pentru trup (Romani 8, 12). Amin.

(Predică din cartea Sf. Teofan Zăvorâtul, Pregătire pentru Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Predici la Triod, Ed. Sofia, 2007)

Sensibilitatea Sf. Grigorie Teologul în lupta cu neputințele membrilor Bisericii

Deși a murit necunoscut în pustie iarna, neștiut de nimeni, izolat de lume, Sf. Grigorie Teologul a rămas în amintirea Bisericii ca luptător din linia întâi și apărător al dreptei credințe împotriva uneltirilor ereticilor. A înfruntat atât dichisurile și întortocherile învățăturile mincinoase, opunându-le lumina și limpezimea adevărului, dar și obiceiurile lor tiranice cu care acaparau toate bisericile. La Sinodul II Ecumenic a reușit să-și biruie întristarea și disperarea pe care i le provocau ignoranța, sfidarea și opacitatea sufletească a multor episcopi și a explicat și a luptat pentru acuratețea dogmei ortodoxe. Înainte de aceasta, a predicat un an de zile într-o bisericuță improvizată pentru că toate erau răpite de ereticii arieni în Constantinopol, suportând cu blândețe înverșunarea cu care era înconjurat.

Dar, înainte de toate acestea, sufletul său poetic și rănit de dragostea sinceră de Dumnezeu s-a speriat de priveliștea luptei la care era chemat. Conștient de sarcina preoției, a fugit de ea pentru a rămâne neatins de influențele pe care ar fi trebuit să le suporte. Însă fuga sa nu a durat mult, biruind în el simțul datoriei față de Biserică, de credincioși, de Dumnezeu.

În rândurile de mai jos ilustrează viu frământarea pe care o trăiește orice păstor adevărat în fața provocării de a se îngriji de oile amestecate cu capre din turma lui Hristos, care este Biserica. Și cu atât mai mare este copleșirea cu cât mulți dintre preoți și ierarhi sunt cuprinși de întuneric și duc pe alții în același întuneric în loc de lumina și odihna Stăpânului. Această priveliște este la fel de actuală și astăzi, de aceea cuvintele lui sunt potrivite (după cum au considerat și alți părinți din Grecia din jurul Părintelui Teodor Zisis) să ne însuflețească și pe noi să stăm împotriva răului dinafară, dar și celui dinăuntru, după sfaturile lui. Nu doar preoții cei buni au această îndatorire, ci și creștinii conștiincioși, după cum reiese din fragmentul de mai jos.

„81. Dacă vrei, toate au ajuns ca într-o luptă pe timp de noapte, când abia luminează luna şi nu poţi deosebi feţele duşmanilor de ale prietenilor, sau ca într-o luptă mare, pe timp de furtună, când vânturile suflă, marea fierbe, valurile năvălesc, corăbiile se izbesc, vâslele se-ncurcă, comenzile răsună şi cei căzuţi se vaită; când zgomotul te acoperă, când nu ştii ce să faci şi n-ai timp de vitejie! Vai, ce grozăvie ! Cădem unii peste alţii şi ne mâncăm unii pe alţii!

82. Şi nu-i poporul într-un fel, iar preotul în alt fel, ci mi se pare că acum s-a împlinit întocmai ceea ce se spunea în vechime a blestem: „A ajuns preotul ca şi poporul” (Isaia 24, 2; Osea, 4, 9). Nu sunt cei mulţi aşa, iar întâistătătorii poporului şi conducătorii lui duhovniceşti altfel, ci poporul duce pe faţă război cu preoţii, având ca temei de încredinţare dreapta lui credinţă. Şi pe toţi câţi fac asta pentru credinţă şi pentru dogmele cele mai înalte şi de frunte nici eu nu-i ţin de rău, ci, dimpotrivă, dacă trebuie să spun adevărul, îi laud şi-s de acord cu ei. O, dacă aş fi unul din cei ce luptă pentru adevăr şi sunt urâţi pentru adevăr! Dar, mai bine zis, mă voi lăuda că sunt! Mai bine un război vrednic de laudă decât o pace care te desparte de Dumnezeu! Pentru aceea Duhul pune arma în mâna luptătorului celui blând (Ioil 3, 11), ca să poată lupta mai bine.

83. Sunt, însă, printre noi,credincioşi care luptă pentru lucruri de nimic şi de nici un folos şi-şi fac, prosteşte şi cu îndrăzneală, tovarăşi ai luptei celei rele pe cine pot. Mai mult! Amestecă credinţa în toate şi târăsc numele sfânt de creştini în certurile lor. Din pricina asta, după cum e şi firesc, noi preoţii, suntem urâţi între neamuri – şi ceea ce-i mai rău e că nici nu putem spune că nu pe bună dreptate – şi suntem bârfiţi şi de cei mai buni dintre credincioşi. Şi nu e de mirare dacă suntem bârfiţi chiar de credincioşii de rând, care abia de pot înţelege ceva din cele bune.

84. Pe la spatele nostru lucrează păcătoşii (Ps. 128, 3) şi cele ce gândim unii împotriva altora, pe acelea le spun aceia împotriva tuturor creştinilor. Am ajuns privelişte nouă nu îngerilor şi oamenilor (1 Cor. 4, 9; Evr. 10, 33), ca Pavel, cel mai viteaz dintre atleţi, care a luptat cu începătoriile şi cu stăpâniile (Efes. 6, 12), ci privelişte tuturor celor răi, aproape. Suntem bârfiţi în orice timp şi în orice loc! În piaţă, la un pahar de vin, la petreceri, la jale! Am fost puşi chiar şi pe scenă – aproape că-mi vin lacrimi în ochi când spun asta – şi suntem ridiculizaţi la fel cu cei mai mari stricaţi. Şi nimic nu-i atât de plăcut ascultători lor şi spectatorilor ca atunci când creştinul e batjocorit pe scenă!

85. Asta a adus asupra noastră războiul cel dintre noi! Asta au făcut cei ce se luptă pentru bine şi blândeţe, depăşind măsura! Asta au făcut cei ce iubesc pe Dumnezeu mai mult decât e de folos! Că nu este îngăduit să lupţi decât după cum porunceşte legea (2 Tim. 2, 5); nu ţi-i îngăduit să dai altă luptă. Atletul care luptă altfel decât îngăduie legile luptei, care nu se luptă după legile puse luptei este fluierat, ocărât şi pierde victoria, oricât de viteaz şi iscusit ar fi. Oare când lupţi pentru Hristos, nu trebuie să lupţi după legile lui Hristos? Vei face oare bucurie păcii, adică lui Hristos, Care e pacea, când lupţi pentru El aşa cum nu trebuie?

86. Dracii şi acum se cutremură când este chemat numele lui Hristos. Şi puterea acestui nume n-a fost slăbită nici chiar de răutatea noastră! Noi însă nu ne ruşinăm să facem de ocară un nume atât de sfânt, realitate şi nume, cu toate că-L auzim pe Hristos strigându-ne în faţă chiar în fiecare zi: ,,Numele Meu este hulit între neamuri din pricina voastră” (Isaia 52,5; Rom. 2, 24).

87. Nu mă tem de războiul ce ni-l dau duşmanii din afară, nici de fiara care s-a ridicat acum împotriva Bisericilor (Iulian Apostatul)! Nu mă tem de pliroma celui viclean, chiar de m-ar ameninţa cu focul, cu sabia, cu fiarele, cu aruncarea în prăpastie şi în groapă! Chiar dacă duşmanul de acum ar fi cel mai crud dintre toţi duşmanii care s-au pornit cândva nebuneşte împotriva Bisericii, chiar dacă va descoperi munci încă şi mai cumplite! Împotriva tuturor acestora am un leac, o cale spre biruinţă – în Hristos mă voi lăuda (Filip. 3,3; Gal. 6,14; 1 COL 1,31) –, moartea pentru Hristos!

88. Dar împotriva războiului dintre creştini nu ştiu ce să fac, ce ajutor să găsesc, ce cuvânt înţelept, ce har! Nu ştiu ce armură să-mi pun împotriva uneltirilor celui viclean (Efes. 6, 11). Care om îl va birui? Care Moise să-şi întindă mâinile pe munte în chipul crucii (Ieş. 17, 11), preînchipuind crucea, ca să biruie? Care Iisus al lui Navi, care să aibă alături de el în luptă pe voievodul oştirilor dumnezeieşti? (Iosua 5, 14). Care David, fie cântând psalmi (l Regi 16, 16), fie luptând cu praştia (1Regi 17, 37-52), să fie încins de Dumnezeu cu putere de luptă, căruia Dumnezeu să-i deprindă degetele la război (Ps. 143, 1)? Care Samuel să se roage pentru popor, să aducă jertfe (1 Regi 7, 5-12), să ungă împărat pe unul în stare să biruie (1 Regi 10, 1)? Care Ieremia să scrie plângeri pentru Israel şi să plângă după vrednicie războiul acesta (Plâng. 1-5)?

89. Care om va striga: „Cruţă, Doamne, poporul Tău şi nu da spre ocară moştenirea Ta, ca să o stăpânească neamurile” (IoiI 2, 17)? Care Noe, Iov sau Daniel (Iez. 14, 14, 20) să se roage pentru alţii şi să fie socotiţi ajutători şi să se roage pentru noi? Care om, deci, se va ruga ca să potolească puţin războiul dintre noi, ca să fim noi înșine, ca să ne cunoaştem unii pe alţii, ca să nu mai fim Iuda şi Israel, nici Roboam şi Ieroboam, nici Ierusalim şi Samaria, care pentru păcatele lor pe rând au fost daţi în mâinile duşmanilor şi pe rând jeliţi, ci să fim un singur Israel?

90. Eu, mărturisesc, sunt mai slab decât acest război. De aceea am fugit, mi-am acoperit faţa de ruşine (Ps. 68, 9) şi am căutat să stau singur (Plâng. 3, 28). Că m-am umplut de amărăciune (Ier. 15, 17). Am căutat chiar să tac, înţelegând că vremurile sunt grele (Mih. 2, 3). Că au azvârlit din picioare cei iubiţi (Deut. 32, 15). Că am ajuns să fim depărtaţi (Ier. 3, 14) noi, via cea cu viţă bună (Osea 10, 1), via cea adevărată, roditoare (Ier. 2, 21), toată frumoasă (Ier. 11, 16), care creştea bine cu picăturile cele de sus (Ps. 64, 11).

S-a întors întru necinste diadema frumuseţii mele (Înţ. Sol. 5, 17), pecetea slavei mele (1 Cor. 9, 2), cununa laudei mele (1 Tes. 2, 19). Dacă este cineva curajos şi viteaz, să dea o astfel de luptă! Îl fericesc pentru curajul şi vitejia lui!

91. Şi încă n-am vorbit de războiul cel dinăuntrul meu, de războiul din mine însumi, de războiul cu patimile, de războiul dus împotriva mea, zi şi noapte, uneori pe ascuns, alteori pe faţă, de trupul cel smerit (Filip. 3, 21), care, ca un val, mă ridică şi mă pogoară şi mă învârte şi prin simţuri şi prin vârtejul celorlalte desfătări ale vieţii acesteia.”

(fragment din Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau despre preoție, în vol. Sf. Ioan Gură de Aur, Sf.Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoție, Editura Sofia, București, 2004)

Locul medicinii în creștinism (Sf. Vasile cel Mare)

Întrebarea 55: Dacă este potrivit scopului bunei-credințe folosirea lucrurilor din medicină.

Răspuns: Fiecare artă ne-a fost dată de Dumnezeu ca ajutor pentru natura noastră slabă. Spre exemplu: agricultura ne-a fost dată întrucât cele ce cresc de la sine din pământ nu sunt îndeajuns pentru mângâierea celor de trebuință; iar țesutul, fiindcă folosirea îmbrăcămintei este necesară și pentru bună-cuviință și pentru vătămările aerului; și arhitectura (zidăria) la fel, așa și medicina. Deoarece corpul nostru pătimitor este supus la felurite vătămări, care intervin din afară și care constituite dinăuntru de la mâncăruri, și suferă când din cauza abundenței, când din lipsă, de aceea ne-a fost dăruită de Dumnezeu, conducătorul vieții noastre întregi, medicina ca un model pentru vindecarea sufletului, pentru ca prin ea să se taie ceea ce este de prisos și să se adauge ceea ce este de nevoie. Căci, precum n-am fi avut nevoie de inventarea și munca agriculturii dacă am fi rămas în raiul desfătării, la fel n-am avea nevoie de nici un ajutor medical pentru înlăturarea durerilor dacă am fi rămas liberi de orice durere, așa cum ne era dat după creare, înainte de cădere. Dar, așa cum, după ce am fost izgoniți din acest loc și am auzit cuvintele: «În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta» (Fac. 3: 19), după lungă experiență și osteneală în lucrarea pământului, am deprins arta agriculturii spre mângâierea de întristările din acest blestem, fiindcă Dumnezeu ne-a dat cunoașterea și priceperea acestei arte, la fel, fiindcă am primit porunca întoarcerii iarăși în pământ din care am fost luați și fiindcă am fost uniți cu trupul cel dureros, care din cauza păcatului a fost condamnat la pieire și pentru aceasta este supus acestor pătimiri, (de aceea) ni s-a dat și ajutorul artei medicale, care ajută, atât cât se poate, pe bolnavi.

2. Căci ierburile care sunt potrivite pentru fiecare boală n-au răsărit din pământ așa, automat, ci s-au produs în mod cert prin voința Creatorului ca să ne fie nouă de folos. De aceea puterile naturale ce se află în rădăcini și flori sau în frunze sau în fructe sau în sucuri și toate câte din metale și din mare s-au găsit priincioase pentru folosul corpului, toate sunt asemenea acelora pe care le-am descoperit ca să mâncăm și să bem. Însă ceea ce s-a inventat pe deasupra, fără să fie nevoie și este rod al curiozității și pretinde multă ocupație și ne ține îndreptată spre grija de trup aproape toată viața, (de așa ceva) creștinii trebuie să se ferească; iar de arta medicală, dacă ar fi cândva necesară, trebuie să se îngrijească s-o folosească în așa fel încât să nu-i atribuie ei toată cauza sănătății sau a bolii, ci să primească folosirea binefacerilor ei ca rânduită spre slava lui Dumnezeu și ca un model al îngrijirii sufletelor. În ce privește ajutoarele artei medicale, să nu ne punem toată nădejdea pentru ușurarea durerilor numai în această artă, ci să știm că Domnul sau nu va lăsa să fim încercați mai mult decât putem suporta (1Cor. 10: 13), sau, ca atunci când câteodată pregătea tină și ungea pe bolnavi și le poruncea să se spele în Siloam (In. 9: 6, 7) sau ca altădată, când se mărginea la simplă voinţa Lui, spunând: «Voiesc, fii curăţit» (Mt. 8: 3), iar pe unii îi lăsa să lupte cu suferinţele spre a-i face mai probați prin ispitire; la fel se întâmplă şi cu noi: câteodată ne ajută în mod nevăzut şi în ascuns, când socoteşte că aceasta este în folosul sufletelor noastre, iar altădată socoteşte de cuviință să întrebuinţeze şi mijloace materiale pentru bolile noastre, (astfel), ca prin amânarea vindecării să ne facă mai puternică şi mai constantă amintirea binefacerii sau, încă, precum am spus, să ne dea un model de imitat pentru îngrijirea sufletului. Căci, precum în privinţa trupului este necesară fie îndepărtarea a ceea ce este străin, fie adăugarea a ceea ce este nevoie, la fel şi în privinţa sufletului nostru, este necesar să îndepărtăm ceea ce este străin şi să primim ceea ce este potrivit cu natura noastră. Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om drept şi pe noi ne-a creat spre fapte bune, ca întru ele să umblăm.

3. Şi, desigur, aşa cum în cazul artei medicale, pentru vindecarea trupului suportăm operaţii, cauterizări și bem medicamente amare, la fel şi pentru vindecarea sufletului trebuie să suportăm tăietura cuvintelor de mustrare şi medicamentele cele amare ale epitimiilor. Aceasta o spune şi cuvântul profetic celor care nu s-au îndreptat, mustrându-i: «Oare nu mai există balsam în Galaad? Ori nu mai este nici un medic acolo? De ce nu se ridică vindecare pentru fiica poporului Meu?» (Ier. 8: 22). Și faptul că vindecarea bolilor învechite se obține cu tratamente diferite şi dureroase aplicate timp îndelungat, aceasta constituie un indiciu că şi păcatele sufletului trebuie să le îndreptăm prin rugăciune stăruitoare, prin căinţă îndelungată şi printr-o disciplină aspră, pe care şi Scriptura ne-o arată ca suficientă pentru însănătoşire. Aşadar, pentru faptul că unii nu întrebuinţează în mod cinstit arta medicală, nu se cade să fugim de orice folos pe care ea ni-l poate aduce. Căci, dacă câțiva neînfrânați în plăceri se folosesc de arta fiertului, a coptului sau a ţesutului pentru iscodirea deliciilor, trecând peste limitele necesităţii, nu înseamnă că trebuie să condamnăm toate artele la un loc, ci dimpotrivă, prin întrebuinţarea dreaptă a lor, să mustrăm ceea ce s-a corupt de către aceia. Tot aşa şi în privinţa artei medicale, nu este drept ca din cauza unei rele întrebuințări, să denigrăm darul lui Dumnezeu. Căci (dacă) pe de o parte este lucru nesocotit să-şi pună cineva toată nădejdea de însănătoşire a lui (numai) în mâinile doctorilor, cum vedem (că fac) unii dintre nefericiţii suferinzi, care nu se dau în lături să-i numească pe doctori chiar mântuitori, pe de altă parte este încăpăţânare să fugi complet de orice folos din cele pe care le poate aduce medicina. Dar, precum Iezechia n-a socotit şirul de smochine (pus pe rănile lui) drept cauza principală a însănătoşirii lui (IV Regi 20: 7) şi nici n-a atribuit acestuia vindecarea corpului său, ci la slava lui Dumnezeu a adăugat şi mulţumire pentru crearea smochinilor, la fel şi noi, când primim răni de la Dumnezeu, Cel Care conduce cu dreptate şi înţelepciune viaţa noastră, Îi cerem întâi să cunoaştem cauza pentru care adaugă biciuirile, apoi să ne scape de suferinţe şi să ne dea răbdare, în aşa fel încât, odată cu încercarea (la care suntem supuşi) să ne dea şi puterea ca s-o putem suporta (1Cor. 10: 13).

4. Darul vindecării care ni se dă fie prin vin şi untdelemn, ca în cazul celui căzut între tâlhari (Lc. 10: 34), fie prin smochine, ca în cazul lui Iezechia (IV Regi 20: 7), îl primim cu recunoştinţă. Şi nu vom face nici o deosebire, fie că purtarea de grijă a lui Dumnezeu se face în mod nevăzut, fie că se face printr-unul din mijloacele materiale, care adesea ne conduc mai eficace la cunoaşterea harului (ce vine) de la Domnul. Dar, fiindcă ne îmbolnăvim pentru pedepsirea noastră, suntem condamnaţi să suportăm o vindecare dureroasă şi grea ca parte a pedepsei. Aşadar rațiunea sănătoasă ne învaţă să nu fugim nici de operații, nici de cauterizări, nici de suferinţele pe care le provoacă medicamentele tari şi dureroase, nici de postiri, nici de regim aspru, nici de abțineri de la lucruri vătămătoare; şi toate acestea, o repet, ca să se salveze scopul  folosului sufletesc, aşa încât, avându-l pe acesta ca model, să se învețe grija de sine însuşi. Există însă pericolul de a cădea în concepţia rătăcită că pentru orice boală este nevoie de ajutoarele medicinii. Căci nu toate bolile ne vin de la natură sau de la o dietă greşită sau din alte cauze corporale, pentru care vedem că medicina este câteodată de folos, fiindcă adesea bolile sunt pedepse pentru păcatele noastre, venite asupra noastră pentru întoarcere. Căci Scriptura spune: «Pe cine iubește Domnul, pe acela îl ceartă» (Pilde 3: 12) şi: «Pentru aceasta mulţi sunt slabi și bolnavi între voi și mulți mor; căci, dacă ne-am judeca pe noi înșine, (atunci) n-am mai fi judecați. Fiind însă judecați de Domnul, suntem pedepsiți ca să nu fim osândiți împreună cu lumea» (1Cor. 11:30-32). Aşadar cei de felul acesta, când vor cunoaşte greşelile lor, fiind liniştiţi şi uitând de ajutoarele medicale, trebuie să îndure cele trimise asupra lor, după exemplul celui care a zis: «Îndura-voi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui» (Mih. 7: 9), şi să dea dovadă de îndreptare prin aceea că fac roade vrednice de căinţă şi să-şi aducă aminte de Domnul, Care spune: «Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău» (In. 5: 14). Dar bolile mai provin câteodată şi la cererea celui rău, când Stăpânul cel iubitor de oameni pune la luptă ca un împotrivitor al acestuia pe un mare luptător şi dărâmă trufia lui prin răbdarea la cea mai înaltă treaptă a robilor Săi, ceea ce ştim că s-a întâmplat în cazul lui Iov (Iov 2: 6). Sau ca exemplu pentru cei nerăbdători se aduc de către Dumnezeu (unii) care pot să suporte până la moarte, ca în cazul lui Lazăr, care, acoperit de astfel de bube (Lc. 16: 20), aşa cum se arată în Scriptură, niciodată n-a cerut ceva de la cel bogat şi nici nu s-a arătat nemulţumit din cauza stării lui; de aceea a şi obţinut odihna în sânurile lui Avraam, ca unul ce primise cele rele în viaţa lui (Lc. 16: 22, 25). Dar mai aflăm şi altă cauză pentru care se întâmplă bolile la sfinţi, ca în cazul Apostolului. Căci, ca să nu se pară că trece peste limitele naturii omeneşti şi ca să nu creadă cineva că el ar fi înzestrat de la natură cu ceva în plus (lucru pe care l-au făcut unii licaonieni, care i-au adus cununi şi lauri) (Fapte 14: 13), era bolnav necontenit, ca să arate că natura lui era cu adevărat omenească.

5. Aşadar ce câştig pot să aibă de la medicină oamenii de acest fel? Nu este mai degrabă un pericol (pentru ei), ca unii care s-au abătut de la învăţătura cea dreaptă ca să se îngrijească de corp? Însă aceia care s-au îmbolnăvit dintr-o dietă rea trebuie să se folosească de vindecarea corpului ca de un model şi exemplu pentru îngrijirea sufletului, precum s-a spus mai înainte. Căci abţinerea de la cele păgubitoare, (cerută) de raţiunea medicală, ne este şi nouă folositoare, (ca şi) alegerea celor folositoare şi păzirea poruncilor (ei). Chiar şi trecerea corpului de la boală la sănătate să ne fie o mângâiere (încurajare), ca să nu ne decepţionăm în privinţa sufletului, ca şi cum nu s-ar mai putea întoarce prin căinţă de la păcate la integritatea sa proprie. Aşadar nici nu trebuie să fugim cu totul de această artă, nici nu trebuie să ne punem toată nădejdea în ea. Ci, precum folosim agricultura, dar roadele le cerem de la Dumnezeu şi precum cârma o încredințăm conducătorului, dar pentru salvarea din mare ne rugăm lui Dumnezeu, la fel şi când chemăm pe medic, dacă ar fi nevoie, să nu părăsim nădejdea în Dumnezeu. Dar mie mi se pare că această artă contribuie mult şi la înfrânare. Căci eu văd că ea suprimă desfătările, dispreţuieşte săturarea (peste măsură) şi înlătură ca nepriitoare varietatea bucatelor dietei şi abundenţa netrebuitoare a condimentelor şi în general ea numeşte sobrietatea ca maică a sănătăţii, încât şi în această privinţă îndrumările ei ne sunt folositoare.

Aşadar, fie că ne-am folosi cândva de recomandările medicinii, fie că le-am respinge pentru vreunul din motivele arătate mai înainte, să se păstreze totdeauna scopul de a plăcea lui Dumnezeu, să se poarte grijă de folosul sufletului şi să se împlinească porunca Apostolului, care spune: «Deci, ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi» (1Cor 10: 31).

(Fragment reprodus din opera Sf. Vasile cel Mare, Reguli mari (pe larg), din vol. Scrieri 2, col. PSB, vol. 18, EIBMBOR, București, 1989, cu revizuiri pe alocuri după textul original grecesc)

Dobândirea Duhului Sfânt – scopul vieţii creştine (Sf. Serafim din Sarov)

Unul din cele mai însemnate texte despre spiritualitatea ortodoxă este cel de mai jos, în care Sf. Serafim dă învățătura de căpetenie, anume că scopul faptelor noastre este să dobândim harul Duhului Sfânt. Aceasta nu este o învățătură nouă sau exprimată diferit, ci în continuitate perfectă cu toată tradiția ascetică a Bisericii. Însă minunea săvârșită de Sfânt și puterea cuvintelor lui care provine din lucrare sunt uimitoare și elocvente. Descoperirea lui Dumnezeu rămâne punctul de demarcație între formalismul exterior și trăirea autentică a cuvintelor Evangheliei, pe care ar trebui să insistăm de fiecare dată. De aceea aceasta este o mărturie la care ar trebui revenit de nenumărate ori și care este necesar să fie înțeleasă corect.

Această învăţătură a fost dată lui N. A. Motovilov, unul dintre marii săi admiratori, pe care l-a vindecat de o foarte grea suferinţă. Motovilov a scris mai apoi cele auzite de la Părintele Serafim, dar însemnările lui N. Alexandrovici Motovilov au stat în Mănăstirea Diveevsk mai mult de 70 de ani. În anul 1902, S. A. Nilus le-a primit de la bătrâna Elena Nicolaevna, văduva lui Motovilov şi, cu încuviinţarea egumenei Maria, le-a publicat în anul 1903 în Buletinul Moscovei, luna iulie, sub titlul „Duhul Sfânt care a umbrit în mod vădit pe Părintele Serafim de la Sarov în convorbirea lui despre scopul vieţii creştine”.

Mai apoi aceste însemnări au fost copiate de I. Denisov în lucrarea sa: Viaţa Preacuviosului Serafim de la Sarov. Tot de acest text al lui Nilus s-a folosit şi Părintele P. Florensky în lucrarea sa Stâlpul şi întărirea adevărului (Moscova 1914, scrisoarea a V-a, Iliin, p. 104).

Iată textul însemnării lui S. A. Nilus:

Amin, Amin, zic vouă,
cel ce crede întru Mine
lucrurile pe care le fac Eu
şi acela le va face şi încă
mai mari decât acestea va face
(Ioan 14, 12)

I

„Odată, scrie Motovilov în însemnările sale, eram în Mănăstirea Sarovului, nu mult după vindecarea mea, într-o marţi, pe la sfârşitul lui noiembrie, anul 1831, şi stăteam de ascultam slujba Vecerniei în biserica de iarnă a «Izvorului Tămădu­irii» la locul meu obişnuit, ca întotdeauna după aceea, drept în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Aici a venit la mine o soră din Mănăstirea Diveevsk, din obştea «cea de la moară». Despre numele şi existenţa acestei obşti, despărţită de cealaltă obşte mănăstirească, tot Diveevsk numită, eu nu aveam pe atunci nici o cunoştinţă.

Această soră mi-a spus: «Nu cumva dumnea­voastră sunteţi domnul acela olog pe care l-a vindecat nu demult Părintele Serafim?» Eu i-am răspuns că «Da, eu sunt». «Bine, a reluat ea, veniţi la părintele. El mi-a spus să vă chem la dânsul. Acum el este în chilia lui de aici din mănăstire şi a zis că vă aşteaptă».

Lumea care a fost cel puţin o dată în Mănăstirea Sarovului în timpul vieţii marelui Părinte Serafim sau cel puţin a auzit de el poate să înţeleagă ce bucurie negrăită a cuprins inima mea la această chemare neaşteptată a Părintelui de la Sarov. Lăsând ascultarea dumnezeieştii slujbe, eu am alergat la chilia lui fără întârziere. Părintele Serafim m-a întâmpinat la uşa sălii şi mi-a zis: «Bucuria mea, te aşteptam şi iată mai îngăduie puţin până am să vorbesc ceva cu „orfanele mele”. Eu am de vorbit multe şi cu tine. Iată, şezi ΄colea».

La aceste cuvinte, mi-a arătat o scăriţă cu câteva trepte, făcută probabil pentru închiderea uşiţelor de la sobe, care la Sarov sunt zidite cu corpul în sală pentru ca să încălzească deodată două chilii vecine.

Eu m-am aşezat pe treapta de jos, dar el mi-a zis: «Nu, stai pe cea de sus». Eu m-am mutat pe cea de-a două treaptă, dar el mi-a zis din nou: «Nu, bucuria mea, binevoieşte să stai pe treapta cea mai de sus». Şi aşezându-mă el singur, a adăugat: «Iată aşa, şezi aici şi aşteaptă, iar eu, după ce voi termina de vorbit cu orfanele mele, voi ieşi la tine». Apoi părintele a chemat la el în chilie pe două surori, dintre care una era fiică de nobil, sora lui Montorov, moşierul din Nijegorodsk, anume Elena Vasilievna, cum mi-au spus celelalte surori care au rămas cu mine în sală.

Mult am aşteptat eu pe sală până ce marele părinte a deschis uşa chiliei şi pentru mine. Asta s-a întâmplat după ce a vorbit cu orfanele sale ca la două ceasuri, când, petrecându-le, mi-a zis: «Te-am reţinut cam mult, bucuria mea, te rog să nu mă osândeşti. Iată, orfanele mele au avut multe nevoi şi eu, sărmanul, le-am mai mângâiat».

În chilie a vorbit el multe cu mine despre diferite lucruri privitoare la mântuirea sufletului şi la viaţa lumească şi apoi mi-a poruncit ca a doua zi să merg cu părintele Gurie, arhondarul Mănăstirii Sarovului, la chilia lui din apropiere, de la „Izvorul Bogoslovului”.

II

Toată noaptea am vorbit cu părintele Gurie despre părintele Serafim, nedormind aproape deloc de bucurie, iar a doua zi ne-am dus la dânsul, la chilia cea din apropierea mănăstirii, fără să gustăm ceva şi toată ziua am aşteptat la uşa chiliei lui, nemâncând şi nebând nimic. Mii de credincioşi veneau la marele părinte duhovnicesc şi toţi plecau fără binecuvântare de la el. De aceea, stând puţin în sală, se întorceau înapoi. Numai vreo şapte-opt oameni au rămas împreună cu noi să aştepte sfârşitul acestei zile şi ieşirea Părintelui Serafim din chilia lui sihăstrească. Printre aceştia era şi soţia casierului prefecturii din oraşul Nijegorodsk, gubernia Balahna, şi o închinătoare credincioasă, care se sârguise mult pentru descoperirea moaştelor Sfântului Pafnutie, care odihneşte fără putrezire, se pare, chiar în Balahna. Acestea s-au hotărât să aştepte împreună cu noi deschiderea uşii chiliei părintelui. Dar, până la urmă şi ei s-au tulburat cu duhul şi chiar însuși părintele Gurie, lăsându-se de acum seara târziu și pierzându-şi răbdarea, mi-a spus: «De acum s-a întunecat şi calul a îngheţat de frig şi sărmanul copil, vizitiul, o fi flămânzit. Şi nu cumva, dacă vom pleca prea târziu, să ne iasă şi fiarele înainte». Iar eu am zis: «Nu, părinte Gurie, întoarce-te dumneata singur înapoi, dacă te temi de ceva, iar pe mine pot să mă sfâşie chiar şi fiarele, nu mă depărtez de uşa chiliei părintelui Serafim, chiar dacă mi s-ar întâmpla să și mor de foame, ci voi sta cu toate acestea să-l aştept până ce-mi va deschide uşa sfintei sale chilii».

Şi, într-adevăr, mai zăbovind puţin, Părintele Serafim a deschis uşa chiliei sale şi, uitându-se la mine, mi-a zis: «Bucuria mea, eu te-am chemat, dar te rog să nu mă osândeşti că nu ţi-am deschis uşa toată ziua. Astăzi e miercuri, zi în care eu nu vorbesc. Dar, iată, mâine fii bine venit. Voi sta de vorbă cu tine din tot sufletul. Dar să nu vii aşa de dimineaţă, căci atunci, negustând nimic toată ziua, vei slăbi peste măsură. Ci aşa, cam pe la a doua Liturghie (în jurul orei nouă dimineaţa) după ce te vei întări cu destulă hrană, pofteşte cu părintele Gurie la mine. Acum mergi de gustă ceva, căci ai slăbit». Apoi ne-a binecuvântat începând de la mine, iar părintelui Gurie i-a zis: «Aşa, prietene, aşa bucuria mea, poftiţi mâine cu domnul acesta la mine, iar acum mergeţi cu pace. Cu bine, bucuria mea». Zicând aceste cuvinte, părintele s-a închis din nou în chilie.

Nici un cuvânt nu poate să exprime acea bucurie pe care am simţit-o eu în inima mea; pluteam de fericire. Fără să ţin seama de îndelungata răbdare cea de toată ziua, gândul că măcar la sfârşit o să mă învrednicesc, totuşi, nu numai să văd faţa Părintelui Serafim, dar să şi aud binecuvântarea cuvintelor lui de Dumnezeu insuflate, mă mângâia nespus.

Da, eram în culmea unei fericiri care nu-şi poate găsi asemănare în lumea pământească şi, fără să ţin seama că n-am mâncat şi n-am băut nimic toată ziua, am devenit deodată aşa de sătul, ca şi cum aş fi mâncat şi aş fi băut ceva până la îndestulare. Mărturisesc adevărul, cu toate că pentru unii, care nu sunt obişnuiţi cu o astfel de îndulcire, de sfinţenie şi de bucurie, cu care se umple sufletul omului în momentul pogorârii Duhului lui Dumnezeu, atât cuvintele mele se vor părea exagerate, cât şi istorisirea din cale afară de însufleţită. Încredinţez însă pe conştiinţa mea de creştin ortodox că nu fac nici o exagerare, că toate cele spuse de mine nu numai că sunt adevăr curat, dar este încă o expunere cu totul slabă despre ceea ce am simţit eu atunci cu adevărat în inima mea. Dar cine-mi va da cuvânt vrednic să grăiesc măcar câtuşi de puţin, măcar în parte, despre cele ce am simţit în sufletul meu în ziua următoare?

III

Era într-o joi. Ziua era posomorâtă. Zăpada se înălţa ca de o palmă deasupra pământului, iar deasupra fulgii se cerneau destul de des. Aşa era în momentul când părintele Serafim a început să stea de vorbă cu mine, în grădiniţa lui singuratică de lângă chilia de pe malul râului Sarovka, sub colina ce se înclină spre malul apei. M-a aşezat mai întâi pe rădăcina unui copac pe care nu demult îl tăiase, iar el a stat în faţa mea.

«Domnul mi-a descoperit, a început marele Părinte Serafim, că încă de când erai copil ai dorit cu multă osârdie să afli care este anume scopul vieţii noastre creştine, lucru pentru care în repetate rân­duri ai întrebat pe mulţi duhovnici şi oameni învăţaţi».

Şi, într-adevăr, trebuie să mărturisesc aici că, încă de la vârsta de doisprezece ani, acest gând mi-a frământat necontenit sufletul şi eu, ce-i drept, m-am îndreptat către multe feţe bisericeşti cu această întrebare, însă răspunsurile lor nu m-au mulţumit. Dar acest lucru eu nu l-am spus niciodată Părintelui Serafim.

«Însă nimeni, a continuat el, nu ţi-a dat un răs­puns potrivit şi hotărât la această întrebare. Ei ţi-au spus: cercetează biserica, roagă-te lui Dumnezeu, îndeplineşte poruncile Lui, fă binele; iată scopul vieţii creştine. Ba unii chiar s-au supărat pe tine că te îndeletniceşti cu asemenea curiozităţi neplăcute lui Dumnezeu şi ţi-au spus: „Nu căuta cele mai presus de tine”. Dar ei n-au vorbit aşa cum s-ar fi cuvenit. Şi de aceea, iată, eu, sărmanul Serafim, am să-ţi lămuresc acum în ce anume stă scopul vieţii noastre creştine:

Rugăciunea, postul, privegherea şi orice alte fapte creştineşti, oricât ar fi de bune prin ele însele, totuşi scopul vieţii noastre creştine nu poate sta numai în îndeplinirea acestora, cu toate că ele pot servi ca mijloace absolut trebuitoare la ajungerea acestui scop. Adevăratul scop al vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Iar postul şi rugăciunea, privegherea şi milostenia, precum şi orice altă faptă bună săvârşită pentru Hristos sunt numai mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt. Ţine minte, frăţia ta, că orice faptă bună, numai atunci ne poate procura roadele Duhului Sfânt, când este făcută pentru Hristos. Iar tot ce nu este făcut pentru Hristos, deşi este bun, nu ne procură nici o răsplătire în viaţa veşnică şi nici în această viaţă pământească nu ne câştigă harul Duhului Sfânt. Iată pentru care motiv şi Domnul nostru Iisus Hristos a spus: Tot cel ce nu adună cu Mine risipeşte. Fapta cea bună nu poate fi numită altfel decât adunare, agoniseală, fiindcă ea, chiar dacă nu se face pentru Hristos, totuşi rămâne în sinea ei bună, fără însă ca ea să fie valorificată în acest înţeles.

În Sfânta Scriptură se spune: În orice neam, cel ce face dreptate şi se teme de Domnul îi este Lui plăcut. Şi, după cum vedem în continuarea acestor cuvinte din Sfânta Scriptură, acest cel ce face dreptate este un prieten atât de plăcut lui Dumnezeu, încât lui Cornelie Sutaşul, care se temea de Dumnezeu şi făcea dreptate, i s-a arătat îngerul Domnului în timpul rugăciunii şi i-a zis: Trimite la Iope, la Simon Curelarul şi acolo vei găsi pe Petru, care-ţi va descoperi cuvintele vieţii veşnice; în ele te vei mântui tu şi toată casa ta. Şi astfel Dumnezeu foloseşte toate mijloacele Sale dumnezeieşti ca să procure unui astfel de om posibilitatea de a nu se lipsi de răsplătire în viaţa renaşterii (celei din apă şi din duh). Însă pentru aceasta trebuie să punem început de aici, prin dreaptă credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, precum şi prin osârdie întru dobândirea harului Duhului Sfânt, care aduce în inimile noastre împărăţia lui Dumnezeu și ne înlesneşte calea spre dobândirea fericirii în viața viitoare. Dar acest lucru nu-L face pe Dumnezeu să înceteze a iubi faptele cele bune care sunt făcute pentru Hristos. Ziditorul ne dă mijloace pentru înfăptuirea lor, omului rămânându-i numai hotărârea de a le săvârşi sau nu. Iată pentru ce Dumnezeu a spus iudeilor: Dacă aţi fi orbi, păcat nu aţi avea; acum însă ziceţi: noi vedem, de aceea păcatul vostru rămâne asupra voastră.

Aşa că, de se va folosi omul, ca şi Cornelie Sutaşul, de dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de fapta cea bună, chiar nefăcută pentru Hristos, şi va crede în Fiul Său, atunci şi fapta bună a unui astfel de om i se va socoti ca făcută pentru Hristos, dar numai în schimbul credinţei în El. Astfel, omul nu va avea dreptul să se plângă că lucrul lui bun nu s-a schimbat în faptă bună. Acest lucru nu se întâmplă niciodată la săvârşirea unei fapte bune pentru Hristos, deoarece fapta bună pentru El nu numai că procură cununa dreptăţii în viaţa viitoare, dar şi în această viaţă umple pe om de darul Duhului Sfânt şi aceasta, după cum s-a spus: Dumnezeu nu dă Duhul Sfânt cu măsură, căci Tatăl iubeşte pe Fiul şi dă totul în mâinile Lui.

Aşa stau lucrurile, bucuria mea! În dobândirea Acestui Duh al lui Dumnezeu se cuprinde adevăratul scop al vieţii noastre creştine, iar rugăciunea, postul, privegherea, milostenia şi toate celelalte fapte bune săvârşite pentru Hristos sunt numai mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt».

«Dar cum este această dobândire, am întrebat eu pe Părintele Serafim, că nu înţeleg ce va să zică asta?»

«Dobândire este tot una cu agonisire sau câştigare, mi-a răspuns el. Pricepi tu oare, bucuria mea, ce înseamnă în înţeles obştesc „dobândire”? Scopul vieţii lumeşti pentru oamenii de rând este dobândirea sau câştigarea de bani, iar la un om de viţă nobilă mai presus de aceasta este câştigarea onorurilor, a cinstei şi a altor răsplătiri pentru slujbele aduse ţării sale. Dobândirea Duhului Sfânt este de asemeni o agonisită, numai că aceasta este o „agonisită” binecuvântată şi veşnică, dar şi ea, întocmai ca agonisitele lumeşti, se dobândeşte pe aceleaşi căi. Domnul nostru, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos aseamănă viaţa noastră cu un bâlci (târg, piaţă) şi fapta vieţii noastre pe pământ o numeşte negustorie, spunându-ne tuturor: Cumpăraţi până voi veni, răscumpăraţi vremea, că zilele rele sunt. Câştigaţi adică timpul pentru dobândirea bunurilor cereşti, cu ajutorul lucrurilor pământeşti. Şi mărfurile pământeşti sunt faptele bune săvârşite pentru dragostea lui Hristos şi care ne procură harul întru tot Sfântului Duh.

În pilda celor cinci fecioare înţelepte şi a celor cinci nebune, când celor nebune nu le-a ajuns untdelemnul, s-a spus: Mergeţi la cei ce vând şi vă cumpăraţi. Dar până să cumpere ele, uşile cămării de nuntă s-au închis şi ele n-au mai putut să intre înăuntru. Unii, tălmăcind acest loc din Sfânta Scriptură, spun că lipsa untdelemnului la fecioarele cele nebune înseamnă lipsa faptelor bune din timpul vieţii. Dar o asemenea tălmăcire nu este dreaptă. Căci în ce fel a fost această lipsă a lor de fapte bune când ele, deşi neînţelepte, totuşi sunt numite toate fecioare? Şi desigur, fecioria este cea mai înaltă faptă bună, ca una ce imită starea îngerilor şi ar putea să înlocuiască prin sine toate faptele bune.

Eu, sărmanul, socot însă că ele n-au fost lipsite de fapte bune, ci de harul întru tot Sfântului Duh al lui Dumnezeu. Săvârşind faptele cele bune, aceste fecioare au socotit în simplitatea inimii lor că numai în aceasta constă şi fapta creştină, ca să săvârşească doar fapte bune. Am făcut, zice, fapta bună şi prin aceasta am făcut lucrul lui Dumnezeu. Dar prin aceasta au dobândit ele oare harul Duhului Sfânt? Căci în caz că n-au dobândit o astfel de vieţuire, cei ce se bizuiesc numai pe săvârşirea faptelor bune, fără o cercetare mai amănunţită, primesc ei oare harul Duhului lui Dumnezeu? În caz că-L primesc, atunci în ce măsură?

În Sfânta Scriptură se spune: Unele căi par drepte în ochii omului, dar sfârşitul lor sunt căile morţii (Pilde 14, 12). Sfântul Antonie cel Mare, în scrierile lui către monahi, spune despre astfel de fecioare: „Mulţi monahi şi fecioare nu au nici o cunoştinţă despre deosebitele voiri care lucrează în om şi nu ştiu că în el lucrează trei voiri deodată: cea dintâi este voia lui Dumnezeu, cu totul desăvârşită şi atotmântuitoare; a doua este cea omenească, a noastră proprie, care, dacă nu este pierzătoare, în orice caz, nu este nici mântuitoare; iar a treia este voia satanei, cu totul pierzătoare. Această din urmă voire, cea vrăjmaşă, este aceea care-l învaţă pe om fie să nu facă nici o faptă bună, fie să le facă din îngâmfare, fie să le facă numai aşa, pentru binele în sine (ca un imperativ categoric), dar nu pentru dragostea lui Hristos.

Voirea cea de-a doua, a noastră proprie, ne povăţuieşte să facem totul pentru împlinirea poftelor noastre, lucru care este întocmai cum învaţă şi vameşul, adică a face binele pentru bine, fără să dea vreo atenţie harului care se poate dobândi prin acest bine. Cea dintâi însă este voia dumnezeiască atotmântuitoare, care tocmai în aceasta constă: în a face binele pentru Dumnezeu, cu scopul de a dobândi harul Duhului Sfânt, comoara cea veşnică, neîmpuţinată şi care cu nimic nu poate fi preţuită pe deplin şi după vrednicie.

Ea, această dobândire a Duhului Sfânt, se şi numeşte în chip propriu acel untdelemn, de care erau lipsite fecioarele cele neînţelepte, căci au uitat de roada cea lăuntrică a faptelor bune care este neapărat trebuitoare, anume de Harul Duhului Sfânt, fără de care nimeni nu se poate mântui, deoarece: „Prin Sfântul Duh tot sufletul viază şi prin curăţie se înalţă, se luminează prin unimea Treimii cu sfinţenie de taină”. Însuşi Duhul Sfânt Se sălăşluieşte în sufletele noastre şi însăşi această sălăşluire a Sa, a Atotţiitorului, în sufletele noastre şi locuirea împreună a unităţii Sale treimice cu duhul nostru se dă nouă numai prin dobândirea, pe orice cale din partea noastră, a Duhului Sfânt, Care şi pregăteşte în sufletul şi trupul nostru un altar viu pentru împreună petrecerea lui Dumnezeu Atotcreatorul cu duhul nostru după neschimbatul Său cuvânt: Mă voi sălăşlui întru ei şi voi veni şi voi fi lor Dumnezeu și ei vor fi poporul Meu.

Iată acesta este untdelemnul din candelele fecioarelor celor înţelepte, care a putut să ardă luminat vreme îndelungată, aşa că ele au putut să aştepte cu candele aprinse Mirele, Care a venit la miezul nopţii şi să intre împreună cu El în cămara cea cu bucurie. Iar cele neînţelepte, văzând că se sting candelele lor, deşi au mers în piaţă să cumpere untdelemn, n-au reuşit să se întoarcă la vreme şi, când au venit, uşile (cămării de nuntă) erau închise. Piaţa este viaţa noastră. Uşile cămării de nuntă închi­se, care nu le-au îngăduit să intre la Mire, închipuiesc moartea trupească. Fecioarele înţelepte şi neînţelepte sunt sufletele creştinilor. Untdelemnul nu închipuieşte faptele bune, ci harul Duhului Sfânt primit înlăuntrul fiinţei noastre prin mijlocirea faptelor bune şi prin a cărui lucrare fiinţa noastră se transfor­mă din aceasta în aceea, adică din stricăcioasă în nestricăcioasă, din întuneric în lumină, din moarte sufletească în viaţă duhovnicească, din peşteră pustie, unde patimile mişună ca jivine şi fiare sălbatice, în Biserica lui Dumnezeu, în camera prealuminată a veşnicei bucurii cu Hristos Iisus, Domnul nostru, Ziditorul şi Mântuitorul şi veşnicul Mire al sufletelor noastre.

Cât este de mare îndurarea lui Dumnezeu faţă de sărăcia noastră, adică faţă de nebăgarea de seamă pe care o avem faţă de purtarea Lui de grijă cea către noi, când Dumnezeu spune: Iată, Eu stau la uşă şi bat, înţelegând prin uşă cursul vieţii noastre încă neînchis de moarte.

O, cât aş dori eu, bucuria mea, ca şi tu să fii în această viaţă umbrit întotdeauna de Duhul lui Dumnezeu! Căci în ce te vei afla în aceea te voi judeca, zice Domnul. De aceea, vai, grozavă nenorocire de ne va afla robiţi de grijile şi de plăcerile acestei vieţi trecătoare, pentru că cine va putea să stea împotriva mâniei Lui? Iată de ce s-a zis: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită, adică să nu vă lipsiţi de harul Duhului lui Dumnezeu, fiindcă privegherea şi rugăciunea aduc îndeosebi acest dar al Său. Desigur, orice faptă bună făcută pentru Hristos este aducătoare a harului Duhului Sfânt; dar mai mult decât oricare faptă foloseşte la aceasta rugăciunea, deoarece ea totdeauna este în mâinile noastre, întocmai ca o armă pentru dobândirea Duhului Sfânt.

Ai vrea, de exemplu, să mergi la biserică şi, fie că nu este nici o biserică prin apropiere, fie că este, dar s-a terminat slujba; ai vrea să miluieşti pe săraci şi nu-i nici unul în cale, sau, dacă este, nu ai ce să-i dai; ai vrea să-ţi păzeşti fecioria, dar din cauza firii tale slabe sau din cauza încordării împotrivirilor vrăjmaşe, cărora, din pricina neputinţelor omeneşti, nu-i poţi sta împotrivă, te vezi lipsit de puterea trebuitoare pentru îndeplinirea acestei dorinţe; ai vrea să faci şi altă faptă bună oarecare pentru Hristos şi de asemeni te vezi lipsit de putere sau nu poţi găsi vreme prielnică. Dar toate aceste piedici nu se potrivesc nicidecum pentru rugăciune. Căci pentru îndeplinirea ei oricine şi oriunde are posibilitatea, şi bogatul, şi săracul, şi cel înălţat şi cel simplu, şi cel tare în putere ca şi cel slab, şi cel sănătos şi cel bolnav, şi cel drept şi cel păcătos. Aşa, bucuria mea, rugăciunea o poate face oricine şi puterea ei este aşa de mare, încât cel ce o îndeplineşte cu sârguinţă dobândeşte mai mult decât prin oricare faptă bună Darul Duhului Sfânt.

Fericiţi vom fi dacă Domnul Dumnezeu ne va găsi priveghind, adică rugându-ne în plinătatea darurilor Duhului Sfânt. Atunci vom putea cu bună îndrăzneală să nădăjduim că vom fi răpiţi în nori întru întâmpinarea Domnului în văzduh, Care va veni cu slavă şi cu putere multă să judece viii şi morţii şi să dea fiecăruia după faptele lui. Prin rugăciune, noi ne învrednicim a sta de vorbă cu El Însuşi, cu întru tot Bunul şi Dătătorul de viaţă Dumnezeu şi Mântuitorul nostru. Însă şi aici trebuie să ne rugăm numai până atunci, până când Dumnezeu-Duhul Sfânt revarsă în sufletul nostru, după măsura ştiută numai de El, harul Său ceresc. Şi când El binevoieşte să ne cerceteze, atunci trebuie să încetăm cu rugăciunea, căci de ce să mai continuăm a zice: „Vino şi Te sălăşluieşte întru noi”, când El deja a venit să ne mântuiască pe noi, care am nădăjduit în El şi am chemat întru adevăr numele cel sfânt al Lui, ca să vină înlăuntrul cămării sufletului nostru însetat şi flămând de puterea Lui. Eu am să explic aceasta dragostei tale printr-un exemplu.

Iată, să presupunem că tu m-ai poftit să vin la tine ca oaspete şi eu, după această poftire, am venit şi am voit să stau de vorbă cu tine. Iar tu, cu toate acestea, ai continua să mă pofteşti mereu, zicând: „Poftiţi, poftiţi la mine”. Atunci chiar şi nevrând ar trebui să zic: „Oare ce-i cu el? Iată eu am venit deja la dânsul şi, cu toate acestea, el continuă să mă cheme”.

Aşa stau lucrurile şi în privinţa Domnului Dumnezeu-Duhul Sfânt. De aceea s-a şi spus: Părăsiţi-vă, (opriţi-vă) şi înţelegeţi că Eu sunt Dumnezeu, care M-am înălţat pe pământ…, adică Acela care Mă arăt şi Mă voi arăta oricui crede în Mine şi Mă cheamă şi voi vorbi cu el cum am vorbit oarecând cu Adam în Rai, cu Avraam şi cu Isaac şi cu ceilalţi robi ai Mei, cu Moise, cu Iov şi cu cei asemenea lor.

Mulţi, tălmăcind acest loc, spun că prin această „părăsire” se înţelege numai lepădarea lucrurilor lumeşti, adică în timpul rugăciunii trebuie să ne debarasăm, să ne eliberăm de cugetarea la lucrurile lumeşti. Eu însă îţi spun după Dumnezeu, că, deşi se cuvine ca şi de acestea să ne eliberăm în timpul rugăciunii, dar în momentul când, prin puterea cea atotbiruitoare a credinţei şi a rugăciunii, Domnul Dumnezeu Duhul Sfânt binevoieşte să ne cerceteze şi vine la noi în deplinătatea negrăitului Său har, atunci trebuie să ne eliberăm chiar şi de rugăciune: trebuie să încetăm a ne mai ruga.

Sufletul vorbeşte şi se află în grai când săvâr­şeşte rugăciunea, iar în momentul venirii Duhului Sfânt trebuie să fie deplină tăcere, să asculte lămurit şi cu înţelegere toate cuvintele vieţii veşnice pe care El atunci binevoieşte să i le vestească. Trebuie să fii în acel moment în deplină trezvie a sufletului şi a duhului şi în deplină curăţie a trupului. Aşa s-a întâmplat în timpul călătoriei prin pustie, când li s-a spus israeliţilor că, până la arătarea Domnului pe Muntele Sinai, timp de trei zile să nu se atingă de femei, fiindcă Dumnezeul nostru este foc arzător, mistuitor a toată necurăţia şi în legătură cu El nu poate să intre nimeni, fiind întinat cu trupul sau cu sufletul».

IV

«Ei, dar cum este, părinte, cu celelalte fapte bune făcute pentru Hristos, cu scopul de a dobândi harul Duhului Sfânt? Căci ai binevoit să-mi vorbeşti numai despre rugăciune».

«Dobândeşte-ţi harul Duhului Sfânt şi prin celelalte fapte făcute pentru Hristos; neguţătoreşte şi cu acelea dintre ele care-ţi aduc un câştig mai mare. Strânge agoniseala binecuvântatei bogăţii a bunătăţii lui Dumnezeu, depozitează pe muntele credincioşiei Sale celei veşnice şi nu pe 4 sau 6 %, ci pe o sută de arginţi duhovniceşti la unul singur sau chiar de un număr nesfârşit mai mare decât acesta. De exemplu: simţi că te învredniceşti de mai mult har dumnezeiesc prin rugăciune şi priveghere: priveghează şi te roagă. Aduce mai mult Duh dumnezeiesc postul: posteşte. Aduce încă şi mai mult milostenia: fă milostenie. Şi tot aşa socoteşte despre fiecare faptă bună făcută pentru Hristos.

Iată, ca să înţelegi mai bine, am să-ţi spun chiar despre mine, sărmanul Serafim. Eu mă trag dintr-o familie de comercianţi din Kursk şi mai înainte de a pleca eu la mănăstire am văzut că părinţii mei făceau comerţ cu acea marfă care aducea mai mult câştig.

Aşa fă şi tu. Şi, întocmai ca în afacerile acestea negustoreşti, să nu-ţi pui toată grija numai în aceea, ca să faci comerţ şi atâta tot; ci să urmăreşti aceea ca să câştigi cât mai mult. Tot aşa, şi în lucrurile vieţii noastre creştine: nu trebuie să-ţi pui toată grija numai în aceea ca să te rogi sau să faci o altă faptă bună oarecare. Căci, deşi Apostolul spune rugaţi-vă neîncetat, dar după aceea adaugă: Vreau mai bine cinci cuvinte să spun cu mintea decât mii cu limba. Şi Domnul grăieşte: Nu tot cel ce-Mi zice Mie, Doamne, Doamne, se va mântui, ci cel ce face voia Tatălui Meu, adică cel ce face lucrul lui Dumnezeu cu bună chibzuinţă, ştiind că: Tot cel ce face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă este blestemat.

Iar lucrul Domnului acesta este: Ca să credeţi în Dumnezeu şi în Iisus Hristos, pe care El L-a trimis. Aşa că, dacă vom cugeta bine asupra poruncilor Mântuitorului Hristos şi ale Apostolilor, vom vedea că datoria noastră creştină este nu numai de a spori oricum numărul faptelor celor bune, care servesc drept mijloace în ajungerea scopului nostru creştin, ci mai ales în a scoate din ele cel mai mare folos, adică urmărind cea mai bogată câştigare a celor mai înalte daruri ale Duhului Sfânt.

Aşa aş dori eu, bucuria mea, ca şi tu însuţi să dobândeşti de-a pururea acest nesecat izvor al harului lui Dumnezeu şi întotdeauna să te cercetezi pe tine însuţi şi să vezi dacă te afli în Duhul lui Dumnezeu sau nu. Şi, dacă vei fi în Duhul lui Dumnezeu, atunci, binecuvântat fie El, nu vei avea de ce să te întristezi la înfricoşata Judecată a lui Hristos. Căci în ce te voi afla în acea te voi judeca.

Iar dacă nu, atunci este de neapărată nevoie a cerceta din ce cauză şi pentru care pricină Domnul Dumnezeu Duhul Sfânt a socotit să te părăsească. Și din nou să te osteneşti să-L descoperi şi să nu te lași până ce Domnul Dumnezeu Duhul Sfânt cel căutat nu va fi aflat din nou şi va petrece iarăşi împreună cu noi prin harul Său. Iar asupra vrăjmaşilor noştri, care ne îndepărtează de El, trebuie să ne năpustim şi să ne luptăm în aşa fel, încât până şi praful lor se va spulbera, cum a zis proorocul: Voi secera pe vrăjmaşii mei şi-i voi apuca şi nu mă voi întoarce până ce nu se vor sfârşi; îi voi înfrunta şi nu vor putea să stea, vor cădea sub picioare mele.

Aşa stau lucrurile, bucuria mea, aşa stau şi vezi, binevoieşte a neguţători cum se cuvine duhovniceşte fapta cea bună. Împarte din darurile Duhului Sfânt și altor doritori, după exemplul făcliei aprinse, care însăşi luminează, arzând cu o flacără materială, fi aprinde spre luminarea tuturor şi pe alte făclii aprinse, fără să-şi împuţineze prin aceasta propria sa lumină. Şi, dacă aşa stau lucrurile cu lumina pământească, atunci oare ce vom spune despre lumina harului întru tot Sfântului Duh al lui Dumnezeu? Fiindcă bogăţia pământească a harului lui Dumnezeu, cu cât mai mult se împarte, cu atât mai mult se înmulţeşte la cel ce o împarte. Aşa şi Însuşi Domnul a binevoit să spună femeii samarinence: Cel ce bea din apa aceasta va înseta iarăşi, iar apa pe care Eu i-o voi da se va face în el izvor pururea curgător în viaţa veşnică».

V

«Părinte, iată – am zis eu -, tu ai binevoit să-mi spui totul despre dobândirea harului Duhului Sfânt ca scop al vieţii creştine. Dar cum şi unde aş putea să văd eu acest har? Faptele bune se pot vedea; dar oare Duhul Sfânt poate fi văzut? Şi cum aş putea eu să ştiu dacă El este cu mine sau nu?»

«Noi, în timpul de faţă – aşa mi-a răspuns bătrânul -, din cauza nepăsării noastre faţă de sfânta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos şi din cauza neatenţiei noastre faţă de lucrarea dumnezeieştii Sale providenţe cea pentru noi şi a legăturii omului cu Dumnezeu, am ajuns până acolo, încât se poate spune că ne-am îndepărtat aproape cu totul de adevărata viaţă creştină. Nouă ni se par ciudate acum acele cuvinte ale Sfintei Scripturi, când Duhul lui Dumnezeu spune prin gura lui Moise: Şi a văzut Adam pe Dumnezeu umblând prin rai. Sau când citim la Sfântul Apostol Pavel: Am mers în Ahaia şi Duhul lui Dumnezeu nu era cu noi; apoi ne-am întors în Macedonia şi Duhul lui Dumnezeu mergea cu noi. De asemenea, de nenumărate ori se vorbeşte şi în alte locuri din Sfânta Scriptură despre arătarea lui Dumnezeu oamenilor. Unii spun chiar: «Aceste locuri sunt neînţelese: oare oamenii pot să vadă pe Dumnezeu?» Dar aici nu este nimic greu de înţeles. Această părută neînţelegere vine de acolo că noi ne-am îndepărtat de duhul acelei cunoaşteri creştine care era la început şi, sub motiv că suntem oameni tare învăţaţi, am intrat într-un aşa întuneric de necunoaştere, încât ni se par cu totul de neînţeles acele locuri pe care cei dinaintea noastră, care au trăit în vremurile de demult, le înţelegeau aşa de bine, încât în cuvintele lor zilnice, ideea despre arătarea lui Dumnezeu oamenilor nu li se părea niciodată ciudată, ci ca ceva foarte obişnuit. Aşa de pildă Iov, când cei trei prieteni ai lui îl mustrau, zicând că huleşte pe Dumnezeu, el le-a răspuns: Cum poate să fie adevărat acest lucru când eu simt suflarea Atotţiitorului în nările mele? Adică zice: „cum pot să hulesc pe Dumnezeu, când Duhul Lui cel Sfânt petrece cu mine? Dacă eu aş huli pe Dumnezeu, atunci Duhul Lui S-ar îndepărta de la mine. Dar iată că eu şi suflarea Lui o simt în nările mele!” Şi întocmai în acest înţeles se vorbeşte şi despre Avraam şi despre Iacov, că ei au văzut pe Domnul şi au vorbit cu El. Moise a văzut pe Domnul şi tot poporul cu dânsul, când el s-a învrednicit să primească din mâinile Creatorului tablele legii pe muntele Sinai. Stâlpul cel de nor şi de foc sau, ceea ce este tot una, harul vădit al Duhului Sfânt, a slujit drept călăuză poporului celui ales de Dumnezeu în pustie.

Pe Dumnezeu şi harul Duhului Său cel Sfânt ei nu l-au văzut în somn ori în vis ori în vreo răpire duhovnicească sau într-o închipuire bolnăvicioasă a minţii, ci în înfăţişare adevărată. Noi am devenit acum lipsiţi cu totul de atenţie faţă de lucrurile mântuirii noastre, de unde rezultă că şi alte multe cuvinte ale Sfintei Scripturi nu le primim în acelaşi înţeles adevărat în care s-ar cuveni. Iar toate acestea ni se întâmplă pentru că nu căutăm harul lui Dumnezeu şi pentru că din cauza îngâmfării minţii noastre nu-I îngăduim să se sălăşluiască în sufletele noastre, pentru care motiv nici nu avem adevărata iluminare de la Dumnezeu, trimisă în sufletele oamenilor care flămânzesc şi însetoşează din toată inima după adevărul dumnezeiesc.

Iată, mulţi tălmăcesc cum că acolo unde spune Biblia: Şi a suflat Dumnezeu duh de viaţă în faţa lui Adam celui întâi zidit şi plăsmuit de El din ţărâna pământului, ar însemna că până în acel moment al insuflării, în fiinţa lui Adam n-a existat suflu şi duh omenesc, ci că ar fi fost numai simplu trup alcătuit din ţărâna pământului. Această explicaţie însă nu poate fi adevărată deoarece Domnul Dumnezeu a zidit pe Adam din ţărâna pământului în acea stare cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: Ca să fie păzit cu totul fără prihană şi duhul şi sufletul şi trupul vostru la venirea Domnului nostru Iisus Hristos. Şi toate aceste trei părţi ale fiinţei noastre au fost create din ţărâna pământului, căci doar Adam n-a fost făcut doar cu trup mort, ci fiinţă vie, lucrătoare, asemenea celorlalte creaturi zidite şi însufleţite de Dumnezeu care trăiesc pe pământ.

Însă, iată care este deosebirea între unele şi altele, că, dacă Domnul Dumnezeu n-ar fi suflat după aceea în faţa lui Adam suflare de viaţă, adică harul Sfântului Duh, Care de la Tatăl purcede şi în Fiul odihneşte şi prin Fiul a fost trimis în lume, atunci Adam, oricât de desăvârşit de minunat ar fi fost plăsmuit faţă de celelalte creaturi, ca o coroană a tuturor făpturilor pământeşti, totuşi ar fi rămas lipsit înlăuntrul său de Duhul Sfânt, Care l-a înălţat la vrednicia de asemănare cu Dumnezeu şi ar fi fost la fel cu toate celelalte creaturi, care deşi au trup și suflet şi duh, părţi care sunt deosebite la fiecare din ele după neamul lor, totuşi nu au înlăuntrul lor Duhul Sfânt. Când însă Domnul Dumnezeu a suflat în fața lui Adam duh de viaţă, atunci, după mărturisirea la Moise, Adam a devenit un suflet viu, adică un suflet întru totul şi desăvârşit asemenea lui Dumnezeu şi cu putinţa de a fi tot aşa de nemuritor ca şi El în veci.

Adam a fost făcut atât de liber de lucrarea stihiilor create de Dumnezeu, încât nici apa nu-l putea îneca, nici focul nu-l putea arde, nici pământul nu-l putea înghiţi în adâncurile sale, nici văzduhul nu-l putea vătăma cu o lucrare a lui oarecare. Totul era supus lui ca unei creaturi alese a lui Dumnezeu, ca unui împărat şi stăpân al făpturii şi toate îl admirau ca pe o cunună cu totul desăvârşită a creaturilor lui Dumnezeu. Acest duh de viaţă i s-a insuflat atunci în faţa lui Adam din gura cea atotcreatoare a Ziditorului a toate, Dumnezeu. Iar Adam întru atâta de mult s-a înţelepţit, încât din veac n-a existat vreodată şi te miră de va mai exista cândva pe pământ un om mai înţelept ca el şi mai însemnat decât el.

Când i-a poruncit Dumnezeu să dea nume celorlalte creaturi, atunci el a dat fiecăreia în parte un aşa nume, încât acesta cuprindea deplin toate însuşirile, toată puterea şi zestrea naturală deosebită, pe care o are fiecare după darul lui Dumnezeu, primită de la El în momentul când a creat-o. Iată, datorită acestui dar mai presus de fire al harului lui Dumnezeu, dăruit lui prin suflarea cea de viaţă, a putut Adam să vadă şi să înţeleagă pe Domnul, Care umbla prin rai, să priceapă cuvintele Lui şi să poată grăi cu sfinţii îngeri, să înţeleagă graiul tuturor animalelor, al păsărilor şi al târâtoarelor, care trăiau pe pământ. Tot ceea ce este ascuns acum pentru noi, din cauza păcătoşeniei, care ne-a adus căderea din har; pentru Adam, până la căderea lui, era cu totul limpede.

Aceeaşi înţelepciune, aceeaşi tărie şi atotputer­nicie împreună cu toate celelalte bunuri şi însuşiri sfinte a dăruit bunul Dumnezeu şi Evei, pe care a zidit-o nu din ţărâna pământului, ci din coasta lui Adam, în raiul desfătării cel sădit de El în mijlocul pământului. Şi, pentru ca ei să poată păstra nestin­gherit şi pentru totdeauna în firea lor nemurirea, precum şi toate însuşirile cele pline de dar dumne­zeiesc ale acestei suflări de viaţă, Dumnezeu a sădit în mijlocul raiului pomul vieţii, în rodurile căruia se cuprindea toată esenţa şi deplinătatea darurilor acestei insuflări dumnezeieşti.

Dacă Adam şi Eva n-ar fi greşit, atunci atât ei înşişi, cât şi toţi urmaşii lor, ar fi putut de-a pururi să se folosească din gustarea pomului vieţii, să păstreze în ei veşnic puterea cea viu făcătoare a harului lui Dumnezeu şi deplinătatea nemuririi, ca şi puterea veşnic tânără a trupului, a sufletului şi a duhului, precum şi continua neîmbătrânire a fericitei lor stări nemuritoare şi fără de sfârşit. Când însă, prin gustarea pomului cunoştinţei binelui şi răului, mai înainte de vreme, în chip potrivnic voinţei şi poruncii lui Dumnezeu, au cunoscut deosebirea dintre bine şi rău şi au căzut în primejdia tuturor nenorocirilor care au urmat pentru nesocotirea poruncii lui Dumnezeu, atunci s-au lipsit de acest nepreţuit dar al Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, aşa încât, până la însăși venirea în lume a lui Dumnezeu Omul Iisus Hristos, Duhul lui Dumnezeu „prin urmare n-a fost proslăvit”. Totuşi asta nu înseamnă că Duhul lui Dumnezeu a lipsit cu totul din lume, ci numai că prezenţa Lui nu a fost într-o aşa deplină măsură cum a fost în Adam şi în noi, creştinii ortodocşi, ci se arăta numai din afară şi semnele prezenţei Lui în lume erau ascunse neamului omenesc. Aşa, de exemplu, chiar lui Adam după cădere şi de asemeni Evei, le-au fost descoperite multe taine cu privire la mântuirea viitoare a neamului omenesc. Şi chiar lui Cain, fără a ţine seama de nelegiuirea şi crima lui, i-a fost cu putinţă să recunoască glasul binecuvântatei, deşi mustrătoarei, grăiri a lui Dumnezeu cu el.

Noe a vorbit cu Dumnezeu, Avraam a văzut pe Dumnezeu şi ziua Lui şi s-a bucurat. Harul Sfântului Duh, care lucra din afară, îşi revărsa lumina sa şi în toţi proorocii Vechiului Testament şi în sfinţii lui Israel. Mai târziu au fost înfiinţate la evrei nişte şcoli anume prooroceşti, unde tinerii învăţau cum se pot recunoaşte semnele arătării lui Dumnezeu sau a îngerilor Lui şi a deosebi lucrările Duhului Sfânt de lucrările şi arătările obişnuite, care aveau loc în firea lipsită de har a vieţii pământeşti. Dreptul Simeon, primitorul de Dumnezeu, dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana şi alţi nenumăraţi robi ai lui Dumnezeu aveau continui şi felurite arătări dumnezeieşti în vis, glasuri de descoperire, care se dovedeau ca vădite întâmplări minunate.

Duhul lui Dumnezeu Îşi arăta de-asemeni lucrarea Sa şi între păgâni, care nu cunoşteau pe Domnul cel adevărat, deşi nu cu aceeaşi putere cum se arăta în mijlocul poporului lui Dumnezeu, căci şi în mijlocul lor Dumnezeu Și-a găsit oameni aleşi. Astfel au fost de exemplu, tinerele proorocițe sibile care-şi afieroseau fecioria lor, deşi unui Dumnezeu necunoscut, dar totuşi pentru Dumnezeu Ziditorul întregii făpturi, Atotţiitorul şi Conducătorul lumii cum Îl recunoşteau şi păgânii. De asemenea şi filozofii păgâni, care, deşi rătăceau în întunericul necunoaşterii de Dumnezeu, dar căutând adevărul care este plăcut lui Dumnezeu, au putut pentru această singură căutare a Sa, să nu rămână cu totul neîmpărtăşiţi de Duhul lui Dumnezeu, pentru că s-a spus: păgânii care nu cunosc pe Dumnezeu (din lege, ca iudeii) din fire fac ale legii şi săvârşesc cele plăcute lui Dumnezeu. Iar Domnul, atât de mult laudă şi preţuieşte adevărul, încât El însuşi prin Sfântul Duh vesteşte despre El: Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit.

Aşa că, iată, bucuria mea, după cum vezi, prezenţa Duhului Sfânt atât în mijlocul poporului celui ales şi iubit al lui Dumnezeu, cât şi în mijlocul popoarelor păgâne care nu cunoşteau pe Dumnezeu, adică nu aveau o închipuire clară şi bine judecată despre modul cum Domnul Dumnezeu Duhul Sfânt lucrează în om şi cum anume şi după care semne din afară se poate încredinţa că un anumit fapt este lucrarea Duhului Sfânt şi nu a vreunei năluciri vrăjmaşe oarecare. Aşa au fost lucrurile de la căderea lui Adam şi până la venirea trupească în lume a Domnului nostru Iisus Hristos. Fără această idee bine înţeleasă despre lucrările Duhului Sfânt în lume, idee care s-a păstrat întotdeauna în mijlocul neamului omenesc, lumea n-ar fi putut cu nici un chip să afle adevărat dacă a venit în lume sau încă nu acel rod făgăduit din sămânţa femeii, care fusese făgăduit lui Adam, şi care avea să sfarme capul şarpelui.

Iată însă că Simeon, primitorul de Dumnezeu, care a trăit cu darul întru tot Sfântului Duh trei sute de ani, după prevestirea tainei zămislirii şi naşterii lui Iisus Hristos din Preacurata şi Pururea Fecioara Maria, prevestire care i s-a făcut la vârsta de 65 de ani ai vieţii sale, când a ajuns la 365 de ani a avut fericitul prilej să spună deschis în biserica Domnului că acum a cunoscut în mod simţit prin darul Sfântului Duh, că acest prunc este El însuşi acel Hristos, Mântuitorul lumii, despre a Cărui zămislire mai presus de fire şi naştere feciorelnică de la Duhul Sfânt se prevestise de înger cu trei sute de ani mai înainte. De asemenea Sfânta Ana Proorociţa, fata lui Fanuil, care slujise Domnului Dumnezeu 80 de ani din văduvia sa, o adevărată văduvă sfântă şi roabă curată a lui Dumnezeu, a vestit că Acesta este cu adevărat El, Mesia cel făgăduit lumii, Adevăratul Hristos, Dumnezeu şi Om, Împăratul lui Israel, Care a venit să mântuiască pe Adam şi tot neamul omenesc.

Când însă El, Domnul nostru Iisus Hristos, a binevoit a săvârşi tot lucrul mântuirii noastre, atunci, după Învierea Sa din morţi, a suflat asupra Sfinţilor Apostoli, reînnoind astfel suflarea cea de viaţă pierdută de Adam, şi le-a dat din nou acel har al întru tot Sfântului Duh, care fusese dat lui Adam dintru început. Dar aceasta încă e puţin; căci doar El le-a spus că de folos este lor ca El să meargă la Tatăl, căci dacă va merge El, Hristos, la Tatăl, atunci Îl va trimite din nou în lume, pe El, Mângâietorul, Care îi va învăţa, pe ei ca şi pe toţi cei ce vor urma învăţăturii lor, adevărul şi va aminti lor din nou toate câte le-a vorbit lor încă fiind cu ei în lume. Asta înseamnă că deja le-a fost promis har peste har. Şi iată că, în ziua Cincizecimii, El le-a trimis în chip arătat pe Sfântul Duh în suflare de vânt sub înfăţişare de limbi de foc care au stat pe fiecare din ei, a intrat în ei şi i-a umplut de puterea dumnezeiescului har care a fost văzut sub închipuirea focului ce suflă, aducând pe Dumnezeu, şi lucrează în sufletele oamenilor, producând bucurie celor ce se fac părtaşi de puterea şi lucrurile Lui.

Şi iată că însuşi acest dar al Sfântului Duh se dă şi nouă, tuturor celor ce credem în Hristos, la Taina Sfântului Botez, în momentul când în chip sfânt ni se pecetluiesc prin ungerea cu Sfântul Mir părţile cele mai însemnate ale trupului, ca unul ce devine de aici înainte păstrător veşnic al acestui har, zicându-se în acel moment: pecetea darului Duhului Sfânt.

Şi pe ce anume, iubitul meu frate, punem noi, sărmanii, peceţile Sale, dacă nu pe aceste vase ale trupurilor noastre care sunt păstrătoare ale unui odor atât de scump? Ce poate fi însă mai înalt pe lume şi mai de preţ decât darurile Duhului Sfânt trimise de sus în Taina Sfântului Botez, fiindcă acest har al Botezului este atât de mare şi atât de trebuitor, atât de dătător de viaţă pentru om, încât chiar de omul eretic nu se înstrăinează până la moartea sa, adică până la vremea hotărâtă de sus, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pentru încercarea omului în timpul vieţii sale pământeşti, ca să vadă ce este anume în stare să facă cu ajutorul harului primit de sus şi ce anume va face în acest soroc dăruit lui de Dumnezeu.

Şi dacă noi n-am păcătui niciodată după primi­rea Botezului, atunci am rămâne pentru totdeauna în stare de sfinţenie, neprihăniţi şi plăcuţi lui Dumne­zeu, feriţi de toată întinăciunea trupului şi a sufletu­lui. Dar, iată că tocmai în aceasta constă şi nenoro­cirea, că noi, pe măsură ce sporim cu vârsta, nu sporim cu harul şi înţelepciunea lui Dumnezeu, cum sporea Domnul nostru Iisus Hristos, ci dimpotrivă, corupându-ne puţin câte puţin, ne lipsim de lucrarea harului întru tot Sfântului Duh şi devenim oameni păcătoşi, mai mult sau mai puţin slăbănogi în cele duhovniceşti.

Dar, când cineva, fiind mişcat de înţelepciunea lui Dumnezeu, Care caută mântuirea noastră, trecând cu vederea toate, aleargă către Dumnezeu şi depune osteneală pentru dobândirea veşnicei lui mântuiri, săvârşind fapte bune, contrare celor rele pe care le-a făcut până atunci, poate să ajungă din nou la dobândirea deplinătăţii harului Duhului Sfânt, care lucrează şi întemeiază împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul nostru. Căci nu degeaba vorbeşte cuvântul Scripturii: Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru şi ea se răpeşte şi silitorii o răpesc pe ea. Adică a acelor oameni care, fără să se deznădăjduiască de legăturile păcatelor ce i-au cuprins – care prin puterea ce o au asupra lor şi prin aţâţarea la alte păcate noi, nu le îngăduie să vină la El, la Mântui­torul nostru, să se mărturisească cu desăvârşită pocăinţă înaintea Lui totuşi dispreţuiesc toată răutatea acestor încătuşări păcătoase şi se silesc să rupă legăturile lor. Asemenea oameni se arată apoi în faţa lui Dumnezeu cu drept cuvânt mai curaţi decât zăpada prin harul Său. Veniţi să ne judecăm, zice Domnul, şi de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi.

Aşa oarecând Sfântul Ioan Evanghelistul, văzătorul de taine, a văzut pe nişte astfel de oameni în veşminte albe, adică în veşmintele pocăinţei şi ale desăvârşirii şi cu stâlpări în mâinile lor, ca semn al biruinţei, şi cântau lui Dumnezeu acea minunată cântare: Aliluia, iar frumuseţea cântării lor nimeni nu putea să o spună. Şi îngerul Domnului a zis despre ei: Aceştia sunt cei ce au venit de la întristare, cei care şi-au reînnoit hainele lor şi le-au albit cu Sângele Mielului, reînnoindu-le prin suferinţă şi înălbindu-le prin împărtăşirea cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui Mielului Celui neprihănit şi preacurat, Hristos, Care S-a jertfit din propria Sa voie pentru păcatele lumii.

El din veac şi până în veac Se jertfeşte şi Se sfărâmă, dar niciodată nu Se sfârşeşte, ci Se dă nouă pururea ca veşnică şi nepreţuită mântuire. Această Jertfă ne este nouă veşnică, răspuns bine primit la înfricoşata Lui Judecată şi cel mai scump şi neajuns de nici o minte preţ de răscumpărare al acelui fruct al pomului vieţii, de care vrăjmaşul oamenilor, luceafă­rul cel ce a căzut, a vrut să lipsească pe întreg neamul omenesc. Şi cu toate că a înşelat pe Eva şi împreună cu dânsa a căzut şi Adam, dar Domnul nu numai că le-a dat lor în rodul seminţei femeii pe Răscumpără­torul, Care a călcat cu moartea pe moarte, ci şi nouă, tuturor, ne-a dat în chipul femeii, al Pururea Fecioarei Maria – care a sfărâmat în ea însăşi mai întâi şi după aceea în tot neamul omenesc sfarmă capul şarpelui – , o neîncetată rugătoare şi mijlocitoare către Fiul ei şi Dumnezeul nostru. Ea este pentru toţi neamăgitoare şi neînvinsă chezaşă, chiar şi pentru cei mai deznădăjduiţi păcătoşi. Pentru acest motiv se şi numeşte Maica Domnului, „rana dracilor”, fiindcă nu poate satana să piardă pe om fără numai dacă omul însuşi ar fi nebăgător de seamă faţă de acest preţios ajutor al Maicii Domnului…

VI

Trebuie ca eu, nevrednicul Serafim, să-ţi mai explic, bucuria mea, şi aceea în ce anume constă deosebirea între lucrările Duhului Sfânt – Care prin mijlocirea Sfintelor Taine Se sălăşluieşte în inimile celor ce cred în Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos -, şi lucrările întunericului păcatului – care lucrează hoţeşte prin îmboldirea şi aţâţarea satanicească.

Duhul lui Dumnezeu ne aminteşte de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos şi lucrează una cu El, totdeauna la fel, umplând de bucurie inimile noastre şi îndreptând paşii noştri pe calea păcii; iar duhul cel viclean, satanic, totdeauna unelteşte împotriva lui Hristos şi lucrările lui în noi sunt răzvrătitoare, aspre şi pline de poftă trupească, de pofta ochilor şi de trufia vieţii pământeşti. – Amin, amin zic vouă, tot cel viu şi credincios Mie, nu va muri în veac! – cel ce a câştigat harul Sfântului Duh pentru dreapta sa credinţă în Hristos, chiar dacă s-ar întâmpla să şi moară sufleteşte, din cauza vreunui păcat oarecare, săvârşit din neputinţa firii omeneşti, totuşi nu va muri pentru veşnicie, ci va fi înviat cu harul Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce ridică păcatul lumii şi dăruieşte har peste har. Despre acest har care a fost arătat întregii lumi şi neamului nostru omenesc în Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, s-a şi spus în Evanghelie: în Acela era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor şi adaugă: Şi lumina întru întuneric luminează şi întunericul n-a cuprins-o. Asta însemnă că harul Sfântului Duh, dăruit nouă la Botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, fără să ţină seama de căderea oamenilor în păcate şi nici de întunericul din jurul sufletului nostru, luminează în inimă cu lumina dumnezeiască a nepreţuitelor merite ale Domnului Hristos. Şi această lumină a lui Hristos, când păcătosul este încă nepocăit, strigă către Tatăl: „Avva, Părinte, nu Te mânia până în sfârşit asupra acestei neîntoarceri”, iar mai pe urmă, după întoarcerea păcătosului în calea pocăinţei, şterge cu desăvârşire din amintire, chiar şi urmele călcărilor de poruncă săvârşite, îmbrăcând pe cel ce era mai înainte păcătos din nou în haina nestricăciunii, ţesută din firele harului Duhului Sfânt, despre a cărui dobândire, ca scop al vieţii creştine, vorbesc eu de atâta vreme dragostei tale. Şi pentru ca să fii şi mai bine lămurit, îţi voi spune ce trebuie să înţelegi sub această denumire de „har” al lui Dumnezeu, cum să-l recunoşti şi prin ce se face arătat, îndeosebi lucrarea sa în sufletele oamenilor luminaţi prin puterea lui.

Harul Duhului Sfânt este lumină care luminează pe om. Despre aceasta vorbeşte toată Sfânta Scriptură. Aşa dumnezeiescul Părinte David a spus: Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele şi de n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întru smerenia mea. Adică harul Duhului Sfânt, care a grăit în Lege prin cuvintele poruncilor Domnului, este făclia şi lumina mea şi dacă acest har al Duhului Sfânt, pe care eu îl capăt cu atâta nevoinţă şi osârdie, încât de şapte ori în zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale, nu m-ar fi luminat în întunericul grijilor legate de răspunderea cea mare a rangului meu împărătesc, atunci de unde aş fi luat această scânteie de viaţă binevoitoare, trăind în mijlocul neprietenilor mei, așa de rău voitori? Şi chiar în faptă Domnul a făcut arătat de nenumărate ori, în faţa multor martori, lucrarea harului Sfântului Duh asupra acelor oameni, pe care El i-a sfinţit şi i-a luminat prin arătările Sale măreţe, Lumea n-a putut să privească la El, aşa de tare strălucea cu o neobişnuită lumină care înconjura chipul Său. El a vrut chiar să se arate poporului nu altfel decât sub o formă tăinuită, luând chipul unul om de rând. Îţi aminteşti de Schimbarea la Faţă a Domnului pe muntele Tabor. O mare lumină L a învăluit şi s-au făcut hainele Lui albe ca zăpada, iar ucenicii de spaimă au căzut cu feţele la pământ. Iar când Moise şi Ilie s-au arătat în aceeaşi lumină, atunci, ca să acopere strălucirea dumnezeiescului har, care orbise ochii ucenicilor, un nor luminos, zice, i-a acoperit pe ei. Şi astfel întru tot Sfântul Duh al lui Dumnezeu se arată într-o lumină negrăită tuturor acelora care Dumnezeu vrea să le arate lumina Sa».

VII

«Dar în ce fel, am întrebat eu, aş putea să fiu încredinţat că mă aflu în harul Sfântului Duh?»

«Asta-i foarte simplu, bucuria mea, a răspuns Părintele. Pentru aceasta şi Domnul zice: Toate sunt uşoare celor ce află înţelepciunea. Dar paguba noastră mare vine tocmai de acolo că noi înşine nu căutăm acea dumnezeiască înţelepciune care, nefiind din lumea aceasta, nu se făleşte. Această înţelepciune este plină de dragoste către Dumnezeu şi către aproapele şi zideşte pe orice om în calea mântuirii.

Despre această înţelepciune a zis Domnul: Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Iar Apostolilor Săi le-a spus cu privire la neajunsurile acestei înţelep­ciuni: Oare sunteţi nepricepuţi şi oare n-aţi citit Scripturile şi nu înţelegeţi aceste pilde? Şi iarăşi se vorbeşte în Evanghelie despre înţelepciune cu privire la Apostoli, că Domnul le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile.

Aflându-se în lumina acestei înţelepciuni, Apostolii au cunoscut întotdeauna dacă este cu ei Duhul Domnului sau nu şi fiind pătrunşi de El şi văzând împreună petrecerea Duhului lui Dumnezeu cu ei, propovăduiau cu încredinţare că lucrul lor este sfânt şi cu desăvârşire plăcut lui Dumnezeu. Aşa se şi explică de ce au scris ei în Epistolele lor: Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă şi numai pe aceste temelii încredinţându-se au dat creştinătăţii Epistolele lor ca pe un adevăr neschimbat, spre folosinţa tuturor cre­dincioşilor. În felul acesta, Sfinţii Apostoli în mod simţit au cunoscut în ei prezenţa Duhului lui Dumnezeu. Iată, vezi, bucuria mea, cât este de uşor să te încredinţezi despre acest lucru?»

Eu am răspuns: «Totuşi eu nu înţeleg după ce semne pot să fiu bine încredinţat că mă aflu în Duhul lui Dumnezeu! Şi cum pot să recunosc înlăuntrul meu adevărata Lui prezenţă?»

Părintele Serafim a răspuns: «Eu deja ţi-am spus cum se află oamenii în Duhul lui Dumnezeu şi cum trebuie să înţelegem prezenţa Lui înlăuntrul nostru. Ce-ţi mai trebuieşte?»

«Îmi trebuieşte, am spus eu, ca să înţeleg bine acest lucru». Atunci, Părintele Serafim m-a apucat strâns de umeri şi privindu-mă drept în faţă, a zis: «Noi amândoi, în acest moment suntem în Duhul lui Dumnezeu. De ce nu te uiţi la mine?»

Eu am răspuns: «Nu pot să mă uit, Părinte, pentru că din ochii tăi se răspândesc nişte fulgere ca de foc. Faţa ta s-a făcut mai strălucitoare decât soarele şi mi se vatămă ochii de durere». Părintele Serafim a zis: «Nu te speria, bucuria mea; şi tu în acest moment eşti tot aşa de luminos ca şi mine. Tu însuţi acum eşti în deplinătatea Duhului Sfânt, căci altfel nici n-ai putea să mă vezi pe mine în această stare (comp. 1In. 3:2)».

Şi, plecându-şi capul spre mine, mi-a spus încet la ureche: «Dă slavă Domnului Dumnezeu, pentru negrăita Lui milostivire cea către tine. Ai văzut că eu nici nu mi-am făcut măcar semnul Sfintei Cruci pe chipul meu, ci numai în inima mea m-am rugat cu gândul Domnului Dumnezeu şi am zis înlăuntrul meu: „Doamne, învredniceşte-l şi pe el să vadă lămurit şi cu ochii trupeşti acea pogorâre a Duhului Tău, de care Tu învredniceşti pe robii Tăi, când binevoieşti să Te arăţi în lumina negrăitei Tale slave!” Şi iată, bucuria mea, că Domnul a şi împlinit îndată smerita rugăciune a sărmanului Serafim. Cum dar să nu-I mulţumim pentru această negrăită milostivire a Lui arătată către noi amândoi? În acest fel, ca acum, să ştii frăţia ta că nu arată Domnul Dumnezeu mila Sa nici chiar pustnicilor mari. Acest har al lui Dumnezeu a binevoit să mângâie inima ta întristată, întocmai ca o mamă iubitoare de fii, prin mijlocirea Maicii Domnului. Dar de ce, frăţia ta, nu te uiţi în ochii mei? Uită-te la mine în mod obişnuit şi nu te teme; Domnul este cu noi».

După aceste cuvinte, eu m-am uitat în faţa lui şi m-a cuprins o cucernică groază şi mai mare. Închipuiţi-vă că faţa omului care vă vorbeşte ar fi în mijlocul soarelui, în cea mai sclipitoare strălucire a razelor sale de amiază. Vedeţi mişcarea buzelor lui, înfăţişarea schimbătoare a ochilor săi, auziţi glasul lui, simţiţi că vă ţine cineva cu mâinile de umeri, şi nu numai că nu vedeţi aceste mâini, dar nu te vezi nici pe tine însuţi, nici faţa lui, ci numai o singură lumină orbitoare, răspândindu-se până departe, la mai mulţi stânjeni împrejur şi luminând cu lumina ei strălucitoare până şi pânza de zăpadă care acoperă poiana şi chiar fulgul de zăpadă care se cerne din văzduh şi, în mijlocul acestei privelişti m-ai vedea pe mine şi pe marele Părinte duhovnicesc Serafim… Este oare cu putinţă să-şi închipuiască cineva în mintea lui acea stare în care mă aflam eu atunci?

«Ce simţi acum?», m-a întrebat după aceea Părintele Serafim. «Mă simt neobişnuit de bine», am răspuns eu. «Dar ce fel de bine? Ce anume simţi?» Eu am răspuns: «Simt o astfel de linişte şi pace în sufle­tul meu, încât nu pot spune prin cuvinte». «Aceasta este, bucuria mea, a reluat Părintele Serafim, acea pace despre care a spus Domnul ucenicilor Săi: Pacea Mea dau vouă; nu cum vă dă lumea, vă dau Eu. Căci dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi pe al său. Dar pentru că Eu v-am ales din lume, de aceea vă urăşte pe voi lumea. Dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.

Iată, acestor oameni urâţi de toată lumea, dar aleşi de Domnul, le şi dă El acea pace, pe care tu o simţi acum: pacea care covârşeşte mintea, cum spune Apostolul. Aşa o numeşte Apostolul, fiindcă prin nici un cuvânt nu se poate cuprinde acea fericire sufletească pe care o produce ea înlăuntrul acelor oameni, în inimile cărora Domnul Dumnezeu binevo­ieşte să o insufle. Mântuitorul Hristos o numeşte pace izvorâtă din propriile Sale îndurări, şi nu din lumea aceasta, pentru că nici o fericire pământească, vremelnică, nu este în stare s-o procure inimii omeneşti. Această pace se dă de sus, de la însuşi Domnul Dumnezeu, pentru care se şi numeşte „pace dumnezeiască”. Dar ce altceva mai simţi?» – m-a întrebat iarăşi Părintele Serafim.

«O desfătare neobişnuită!» – am răspuns eu şi el a continuat: «Aceasta este desfătarea aceea despre care se vorbeşte în Sfânta Scriptură: Din grăsimea casei Tale se vor îndestula şi cu râul desfătării Tale îi vei adăpa. Iată, acea desfătare umple acum inimile noastre şi se revarsă afară prin tot cuprinsul trupului nostru, producându-ne o negrăită voioşie. De această desfătare sufletele noastre se topesc, oarecum, în această clipă şi noi amândoi suntem plini de o fericire care nu poate să fie grăită de nici o limbă omenească… Ce altceva mai simţi?»

«O bucurie neobişnuită în toată inima mea!» Şi Părintele Serafim a adăugat: «Când Duhul lui Dumnezeu Se pogoară la om şi-l luminează cu deplinătatea luminii Sale, atunci inima omului se umple de o negrăită bucurie, fiindcă Duhul lui Dumnezeu înveseleşte totul, cu orice ar veni în atingere. Aceasta este însăşi acea bucurie, despre care Domnul vorbeşte în Evanghelia Sa: Femeia când naşte are întristare, pentru că i-a sosit vremea ei; dar după ce a născut pruncul nu-şi mai aminteşte de acea întristare, pentru bucuria ce o are că s-a născut om în lume. Şi iarăşi, alt cuvânt care zice: în lume, scârbe veţi avea … dar când vă voi vedea, se vor bucura inimile voastre şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi.

Însă, oricât de mângâietoare ar fi această bucurie, pe care o simţi acum tu în inima ta, totuşi ea nu este nimic faţă de acea bucurie, despre care Însuşi Domnul a spus prin gura Apostolului Său, zicând că: bucuria aceea nici ochiul n-a văzut-o, nici urechea n-a auzit-o, nici la inima omului nu s-a suit, bucuria pe care a gătit-o Domnul celor ce-L iubesc pe El. Arvunele acestei bucurii ni se dau acum nouă şi dacă numai din aceste arvune ne simţim noi aşa de fericiţi, aşa de bine şi aşa de veseli în sufletele noastre, atunci oare ce să zicem despre însăşi acea bucurie care este pregătită acolo, în cer, pentru cei ce au plâns pe pământ? Şi tu, bucuria mea, care ai plâns mult în viaţa ta pământească, vezi cu ce bucurie te mângâie Domnul, chiar în această lume. Acum lucrul nostru este ca să adăugăm osteneli la osteneli, să ne înălţăm din putere în putere şi să ajungem la măsura deplinătăţii lui Iisus Hristos, întru bărbat desăvârşii, ca să se plinească şi asupra noastră cuvintele Domnului: Iar cei ce rabdă pentru Domnul îşi vor reînnoi puterea, se vor întraripa ca vulturii, vor merge şi nu vor obosi, vor merge şi nu vor înseta, vor merge din putere în putere şi li se va arăta lor Dumnezeul Dumnezeilor în Sionul înţelegerii şi al vederilor cereşti.

Bucuria aceasta pe care o simţim noi acum şi care ni s-a arătat numai într-o mică măsură şi pentru puţină vreme, atunci ni se va arăta în toată deplinătatea ei şi nimeni nu o va lua de la noi, ci vom rămâne pentru totdeauna copleşiţi de o bucurie netâlcuită. Dar ce altceva mai simţi, bucuria mea?»

Am răspuns: «O căldură neobişnuită!» «Cum căldură, tăicuţule? Doar ne aflăm în pădure, afară este acum vreme de iarnă şi zăpadă destulă sub picioarele noastre, zăpada pe noi de o palmă şi din văzduh fulgii se cern mereu? Ce fel de căldură poate să fie aici?» Eu am răspuns: «O căldură ca în baie; însă după lucrarea ei cu totul altfel decât aceea, căci nu este la fel cu cea din baie, când pun apă peste piatră fierbinte şi se înalţă din coloana de aburi, ci o căldură deosebită care încălzeşte toate simţurile, toate încheieturile şi umple tot sufletul de bucurie».

«Dar mirosul, a întrebat el, este la fel cu cel din baie?» «Nu – i-am răspuns eu – pe pământ nu cred că se află nimic asemănător cu această plăcută mireasmă. Pe când trăia încă mama mea şi eu eram tânăr, îmi plăcea să mă distrez şi să umblu pe la baluri şi serate cu dans. Atunci ea mă stropea cu parfumuri pe care le cumpăra de la cele mai bune magazine de mode din Kazan; dar nici unul din acele parfumuri nu răspândeau o asemenea bună-mireasmă».

Şi Părintele Serafim, zâmbind uşor, a zis prieteneşte: «Şi eu însumi, bucuria mea, ştiu întocmai ca şi tine acest lucru, şi de aceea te întreb înadins: oare aşa simţi şi tu ceea ce se petrece acum? Adevăr curat, frăţia ta. Nici o plăcere a mirodeniilor pământeşti nu poate să fie asemănată cu această bună mireasmă pe care o simţim noi acum, fiindcă pe noi ne înconjoară în acest moment mireasma cea bună a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Şi ce lucru pământesc ar putea să fie asemănat cu lucrarea Duhului Sfânt? Însă bagă de seamă, frăţia ta, doar mi-ai spus că în jurul nostru este cald ca-n baie şi cu toate acestea, nici pe tine, nici pe mine şi nici sub picioarele noastre nu se topeşte zăpada. Ceea ce înseamnă că această căldură nu s-a făcut în văzduh, ci numai înlăuntrul nostru. Aceasta este însăşi acea căldură, pentru care Duhul Sfânt ne sileşte să strigăm către Domnul prin cuvintele rugăciunii: „Încălzeşte-mă cu căldura Duhului Tău cel Sfânt”. Cu aceasta încălzindu-se pustnicii cei de demult, nu purtau grijă de frigul pământesc, fiind îmbrăcaţi întocmai ca şi cu nişte veşminte călduroase, în haina cerescului har, ţesută de Duhul Sfânt. Şi aşa doar se şi cuvine să fie de fapt, deoarece harul lui Dumnezeu trebuie să locuiască înlăuntrul nostru, în inima noastră, cum a zis Domnul: împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru. Şi prin această «împărăţie a lui Dumnezeu», Domnul înţelege harul Duhului Sfânt. Iată, prin urmare, că împărăţia lui Dumnezeu se găseşte acum înlăuntrul nostru, iar harul Duhului Sfânt şi din lăuntrul nostru ne luminează şi ne încălzeşte și, umplând de bune miresme văzduhul ce ne înconjoară, desfătează sufletele noastre cu o desfătare mai presus de ceruri, îmbătându-ne inimile cu o bucurie negrăită. Starea noastră din această clipă este întocmai cu aceea, despre care zice Apostolul: Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Credinţa noastră nu se cuprinde în cuvintele măgulitoare ale înţelepciunii pământeşti, ci în arătarea puterii şi a Duhului. Iată, în această stare a zis Domnul: Sunt unii dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până când nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Iată, frate dragă, de ce bucurie negrăită ne-a învrednicit astăzi Domnul Dumnezeu. Iată ce însemnează a fi în deplinătatea Duhului Sfânt, despre care Sfântul Macarie Egipteanul scrie: „Eu însumi am fost în deplinătatea Duhului Sfânt”. De această deplinătate a Duhului Sfânt ne-a umplut acum Domnul şi pe noi, sărmanii. Aşa că, după cât se pare, acum nu mai ai nimic de întrebat, bucuria mea, despre felul cum se face că oamenii sunt în Duhul lui Dumnezeu. Dar oare vei ţine tu minte această arătare a negrăitei milostiviri a lui Dumnezeu, Care ne-a cercetat acum?»

«Nu ştiu Părinte, am răspuns eu, dacă mă va învrednici Dumnezeu să reţin pentru totdeauna aşa de viu şi clar în mintea mea, cum simt acum, această milostivire a Lui către noi».

«Eu cred însă, a zis Părintele Serafim, că Domnul îţi va ajuta să reţii pentru totdeauna în mintea ta acest fapt dumnezeiesc, pentru că altfel harul Lui nu s-ar fi plecat aşa de îndată smeritei mele rugăciuni şi n-ar fi luat înainte să asculte aşa de repede pe sărmanul Serafim; cu atât mai mult, că nu s-a dat ca numai tu singur să înţelegi acest lucru, ci prin tine a fost dat la toată lumea, ca întărindu-te mai întâi pe tine însuţi în lucrul lui Dumnezeu, să poţi fi de folos după aceea şi altora. Iar cât priveşte faptul că eu sunt monah, iar tu un simplu mirean, nu are nici o însemnătate; la Dumnezeu se caută numai credinţa dreaptă în El, în Unul Născut Fiul Său, căci pentru aceasta se dă din belşug harul Duhului Sfânt. Domnul caută numai o inimă plină de dragoste către Dumnezeu şi către aproapele; acesta este tronul pe care îi place să împărăţească şi pe care Se arată în deplina Lui slavă, cea mai presus de ceruri. Dă-mi, fiule, inima ta, zice El, iar pe celelalte toate Eu însumi ţi le voi adăuga, fiindcă în inima omului poate să încapă împărăţia lui Dumnezeu.

Domnul porunceşte ucenicilor Săi: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă. – Ştie însă Tatăl vostru cel din ceruri că trebuinţă aveţi de toate acestea. Nu mustră Domnul Dumnezeu nici pentru folosinţa bunurilor pământeşti, deoarece şi El însuşi zice, că din cauza firii noastre cu care petrecem în viaţa pământească, avem trebuinţă de toate acestea, adică de tot ceea ce îndestulează pe pământ viaţii noastră omenească şi face plăcută şi uşoară cale» către împărăţia cerurilor. La aceasta gândindu-se Sfântul Apostol Petru a spus că, după părerea lui, nu este nimic mai bun pe lume decât evlavia unită cu mulţumirea.

Şi Sfânta Biserică se roagă ca Domnul Dumnezeu să ne dea aceste lucruri şi cu toate că viaţa noastră pământească este împletită cu multe întristări, nenorociri şi felurite nevoi, totuşi Domnul Dumnezeu n-a vrut şi nu vrea ca noi să fim numai în scârbe şi năpaste, pentru care ne şi porunceşte prin Sfinţii Apostoli să purtăm sarcina unul altuia, ca să plinim legea (dragostei) lui Hristos. Însuşi Domnul Iisus ne dă această poruncă de a ne iubi unul pe altul şi aşa, mângâindu-ne între noi prin această dragoste frăţească, să ne uşurăm calea cea strâmtă şi cu chinuri a călătoriei noastre către împărăţia cerului. Căci, pentru ce S-a pogorât El din cer la noi, dacă nu ca să ia asupra Lui sărăcia noastră, să ne îmbogă­ţească cu bogăţia harului Său şi cu îndurările Sale negrăite? Căci doar nu de aceea a venit, ca alţii să slujească Lui, ci ca El să slujească altora şi să-şi dea viaţa Sa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi. Aşa să faci şi tu, bucuria mea, şi văzând lămurit mila lui Dumnezeu care ţi s-a arătat acum, istoriseşte despre aceasta oricui va dori să se mântuiască. Căci secerişul este mult, dar secerătorii sunt puţini, zice Domnul.

Iată, şi pe noi ne-a chemat Domnul la lucru şi ne-a dat darurile harului Său, ca secerând spicele mântuirii aproapelui nostru, printr-un număr cât mai mare al celor aduşi de noi în împărăţia lui Dumnezeu, să-I aducem roduri vrednice, fie treizeci, fie şaizeci, fie chiar o sută. Să ne păzim însă, frate, ca să nu fim pedepsiţi împreună cu sluga cea vicleană şi leneşă, care a îngropat talantul Domnului în pământ, ci să ne sârguim a face ca slugile cele bune şi credincioase, care au adus stăpânului lor, unul – patru în loc de doi, iar altul – zece în loc de cinci.

Iar cât priveşte milostivirea lui Dumnezeu, întru nimic să nu ne îndoim, căci vezi tu singur că s-au împlinit chiar cu noi înşine cuvintele Domnului pe care le-a spus prin gura Proorocului: Eu sunt Dumnezeu, Care nu stau departe, ci aproape şi pe buzele tale este mântuirea ta. Căci n-am apucat eu, sărmanul, nici semnul Sfintei Cruci să-mi fac, ci numai în inima mea m-am rugat ca Domnul să te învrednicească a vedea bunătatea Lui în toată plină­tatea ei şi El a binevoit şi în faptă a Se grăbi, fără în­târziere, cu îndeplinirea cererii mele. Nu lăudându-mă spun acest lucru, şi nu de aceea, ca să-ţi arăt vrednicia mea şi să te pornesc spre invidie şi nici pentru aceea ca să te fac atent să ţii seamă că eu sunt monah, iar tu un credincios de rând. Nu! Bucuria mea, nu! Căci Domnul este aproape de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr şi nu caută la faţa omului. Tatăl însă iubeşte pe Fiul şi totul a dat în mâinile Lui, numai dacă noi L-am iubi pe El, pe Părintele nostru ceresc, întocmai ca nişte fii adevăraţi. Domnul ascultă la fel şi pe credinciosul de rând, ca şi pe monah, numai să fie amândoi creştini ortodocşi, să iubească pe Dumnezeu din adâncul sufletului lor, şi să aibă credinţă tare în El, măcar cât un grăunte de muştar. Căci însuşi Domnul zice: Toate sunt cu putinţă celui credincios; iar Sfântul Apostol Pavel strigă cu mare glas: Toate le pot în Hristos, Care mă întăreşte.

Şi încă şi mai minunat decât aceasta este ceea ce spune Domnul nostru Iisus Hristos despre cei ce cred întru El: Cel ce crede întru Mine, lucrurile pe care le fac Eu, şi acela le va face, ba încă şi mai mari decât acelea va face. Căci Eu mă duc la Tatăl şi-L voi ruga pentru voi ca bucuria voastră să fie deplină. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; acuma însă cereţi şi veţi primi.

Aşa, bucuria mea, totul, orice ai cere de la Domnul Dumnezeu vei primi, numai să fie spre slava Lui, sau spre folosul aproapelui, deoarece şi folosul aproapelui El tot spre slava Lui îl socoteşte, pentru care şi zice: Orice aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie aţi făcut. Aşa că, nu este nici un motiv ca Domnul Dumnezeu să nu îndeplinească cererile noastre, numai ca ele să fie îndreptate, cum am spus, fie spre slava lui Dumnezeu, fie spre folosul şi întărirea sufletească a aproapelui nostru. Şi, chiar dacă ar fi spre folosul sau nevoia ta proprie sau ai avea vreo nevoie şi lipsă oarecare, chiar şi pentru aceasta, tot aşa de repede ascultător este Domnul Dumnezeu şi binevoieşte să-ţi îndeplinească cererea, numai să fie pornită cu adevărat din cea mai mare lipsă şi trebuinţă, fiindcă Domnul iubeşte pe cei ce-L iubesc pe El şi de aceea, Bun este Domnul întru toate, Se îndură şi dă tuturor celor ce cheamă numele Lui şi îndurările Lui întru toate lucrurile Lui; voia celor ce se tem de Dânsul o va face şi rugăciunea lor va auzi şi orice sfat va împlini.

Va împlini Domnul orice rugăciune a ta, însă numai de un lucru să te păzeşti, bucuria mea, ca să nu ceri de la Dumnezeu ceva de care nu ai neapărată nevoie. Nu te va lăsa pe tine Domnul nici întru aceasta, pentru credinţa ta cea dreaptă în Mântuito­rul Hristos, pentru că nu va lăsa Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor şi voia robului Său David o va face curând…, dar, cu toate acestea, va întreba pentru ce supără el pe Dumnezeu, fără o nevoie deosebită? A cerut de la El aceea de care s-ar fi putut lipsi cu destulă uşurinţă?

Iată, aşa, bucuria mea, ţi-am spus acum şi ţi-am arătat în faptă totul, ceea ce Domnul şi Maica Dom­nului au binevoit să-ţi spună şi să-ţi arate prin mine, sărmanul Serafim. Mergi de-acum în pace. Domnul şi Maica Domnului să fie cu tine totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Mergi cu pace».

Şi în tot timpul cât am grăit noi împreună aceste lucruri duhovniceşti, din momentul când faţa Părin­telui s-a luminat, vedenia aceasta nu s-a sfârşit; şi toate cele spuse de la începutul istorisirii până acum mi le-a vorbit aflându-se în una şi aceeaşi stare. Iar acea negrăită strălucire de lumină care se răspândea de la el, am văzut-o eu însumi, cu proprii mei ochi, lucru pentru care sunt gata a întări şi cu jurământ…”.

Şi S. A. Nilus, care a dat pentru prima dată la lumina tiparului această convorbire, încheie aşa: „În acest loc se termină manuscrisul lui Motovilov. Iar adâncimea însemnătăţii acestui act al triumfului Ortodoxiei nu este dat peniţei mele să încep a-l explica şi sublinia, căci el nici nu are nevoie de mărturie, deoarece singur mărturiseşte pentru sine cu o aşa de neînvinsă putere, încât însemnătatea lui nu se poate micşora în faţa vorbelor deşarte ale acestui lumi. Nu este greu să-şi închipuie cineva bucuria negrăită pe care am avut-o eu la aflarea acestei nepreţuite comori şi cât de importante mi s-au părut mie îndeosebi aceste cuvinte ale manuscrisului: «Eu însă cred, mi-a răspuns Părintele Serafim, că Domnul îţi va ajuta să reţii pentru totdeauna în minte această întâmplare, fiindcă harul Său nu s-ar fi plecat aşa de neîntârziat smeritei mele rugăciuni şi n-ar fi luat înainte să asculte aşa de repede pe sărmanul Serafim, cu atât mai mult, că nu numai ţie ţi s-a dat să înţelegi acest lucru, ci prin tine s-a dat la toată lumea».

Timp de şaptezeci de ani a zăcut aceasta comoară, manuscrisul lui N. A. Motovilov, ascunsă în pod, printre diferite vechituri uitate. Dar a trebuit ca el să nimerească odată sub presa tiparului şi anume, când? Chiar acum, în preajma proslăvirii cinstitelor moaşte ale aceluia, pe care Sfânta Biserică Ortodoxă, începea să-l cheme, zicând: «Preacuvioase Părinte Serafime, roagă-te pentru noi!»”

(Din cartea Arhimandrit Ddosoftei Murariu, Sfântul Serafim de Sarov, 2002)

Educația copiilor după Sf. Ioan Gură de Aur

Unul dintre cele mai des abordate subiecte de către Sf. Ioan Gură de Aur în predicile sale este cel al educației tinerilor. Această temă o consideră definitorie Părintele Teodor Zisis pentru acest mare Sfânt Părinte al Bisericii noastre și prezintă succint ideile sale mai importante pentru a reuși creșterea corectă a copiilor.

Cele trei iubiri

Nepăsarea față de formarea duhovnicească a tinerilor, față de desăvârșirea lor morală, era cea dintâi caracteristică a atitudinii părinților. Planurile lor pentru viitorul copiilor se mărgineau doar la a reuși în viață din punct de vedere profesional, la a trăi în bunăstare. Țelurile lor erau unele practice, materialiste și individualiste. Pentru a le atinge, părinții se îngrijeau să asigure copiilor toate înlesnirile materiale; nu precupețeau nici o cheltuială, nici un efort sau sacrificiu pentru a găsi școlile potrivite și cei mai buni profesori, astfel încât copiii să dobândească toate mijloacele care să-i ajute în viața lumească și în cariera lor. Obsesia dobândirii bunurilor materiale era cel mai puternic stimul în îngrijirea copiilor. Tinerii erau tratați în mod unilateral, de parcă ar fi fost doar niște ființe trupești, de parcă nu ar fi avut un suflet care să aibă și el nevoie de îngrijire. În această atmosferă, așadar, de goană după bogăție și pentru slava lumească, creșteau și se dezvoltau copiii.

Când auzi pe părinți că-și sfătuiesc copiii să învețe carte, spune Sf. Ioan Gură de Aur, argumentația lor este următoarea: Cutare, deși se trăgea dintr-o familie săracă și neînsemnată, cu școala pe care a făcut-o, a reușit să ajungă mare și faimos, să ocupe funcții importante, să devină bogat, să se însoare cu o femeie bogată, să zidească o casă frumoasă. Altul, iarăși, cu limbile pe care le-a învățat, a ocupat o funcție înaltă la palat și el e cel care rânduiește toate treburile. Cei mai mulți îi dau ca pildă pe oamenii realizați în viață,  „pe cei străluciți și renumiți pe pământ”[1]. Astfel, părinții înșiși introduc în sufletele ușor modelabile și receptive ale tinerilor două mari rele, două iubiri tiranice: iubirea banilor, a bogăției, și iubirea slavei lumești, a „ascensiunii sociale”, cum am numi-o astăzi. Însă, în felul acesta, tinerii sunt stricați, devenind materialiști și plini de slavă deșartă. Stricarea tinerilor arată marele pedagog, se datorează exclusiv goanei după bunurile pământești: „De niciunde altundeva nu vine stricarea copiilor decât de la goana pentru cele pământești”.

Toți părinții se îngrijeau, spune Sfântul, să asigure copiilor bogăție, îmbrăcăminte, slujitori, pământuri. Singurul lucru pentru care nu se îngrijeau era cultivarea lor sufletească, anume ca tinerii să devină virtuoși și evlavioși. Ba chiar dimpotrivă, virtuțile le socoteau defecte și slăbiciuni. Domnea o desăvârșită inversare a valorilor. Viciile erau numite virtuți, iar virtuțile – vicii. Iubirea de slavă se numea mărinimie sufletească, îmbogățirea – libertate; obrăznicia se numea curaj, nedreptatea – bărbăție. Dimpotrivă, întreaga-înțelepciune era socotită bădărănie, îngăduința – lașitate, dreptatea – lipsă de bărbăție, răbdarea – slăbiciune și smerenia – slugărnicie.

Nu mai exista nimic limpede și statornic în această confuzie duhovnicească. Nu puteau să îndrepte [situația] nici tribunalele, nici legile, nici școlile. Pe judecători îi cumpărau cei bogați, iar învățătorii erau interesați doar de salarii. „Nu sunt de nici un folos tribunalele, nici legile, nici pedagogii, nici părinții, nici însoțitorii și nici dascălii copiilor; cei dintâi sunt corupți prin bani, iar ceilalți se gândesc doar la cum să-și primească leafa”. Cei ce se nelinișteau pentru această situație fie erau amăgiți cu cuvinte liniștitoare, fie nu vorbeau pentru că se temeau de puterea celor vicioși.

Decăderea morală și tulburările sociale se datorează, după Sf. Ioan Gură de Aur, îngrijirii greșite a copiilor și neglijării cultivării lor sufletești: „De aici vine dărâmarea întregii lumi, de la faptul că nu ne îngrijim de copiii noștri: de averile lor ne îngrijim, dar sufletul lor îl trecem cu vederea”. De aceea, Sfântul nu șovăie să numească ucigașă această nepăsare a părinților față de cultivarea virtuților și a sufletului copiilor: sunt ucigași de prunci, își omoară proprii copii cei ce îi deprind cu patimi tiranice, cu vicii care omoară și chinuiesc zilnic sufletul lor.

Societatea nu suferă din lipsă de afaceriști abili, nu suferă din lipsă de oameni învățați sau cultivați, ci suferă din lipsă de oameni virtuoși. Suferă pentru că a fost năpădită de oameni necinstiți, care pentru a-și înmulți bogățiile și pentru a-și asigura bunul trai nu se dau înapoi de la nimic. Suferă pentru că cei însetați de putere, în încercarea lor de a urca pe scara socială răvășesc totul în cale. Suferă pentru că dobândirea de case luxoase și de confort a devenit unicul țel în viață. De aici vine nenorocirea societății, aceștia sunt cei ce distrug conviețuirea pașnică în societate, iar nu cei ce trăiesc în virtute și sfințenie. „Aceasta e ceea ce strică totul, anume că lucrul cel cu adevărat de trebuință, cel care menține viața noastră, este socotit de prisos și secundar”. Iar lucrul de care societatea are cu adevărat trebuință și care o menține în armonie este tocmai virtutea, cultivarea sufletească.

În legătură cu aceste două patimi, o alta – tot la fel de chinuitoare și primejdioasă sau poate chiar mai primejdioasă pentru înflăcărata tinerețe – domina atmosfera în care creșteau tinerii. Libertinajul sexual, cum am spune astăzi, adică stârnirea și satisfacerea poftei trupești, iubirea trupului. Sfântul Părinte șovăie să vorbească despre această temă, despre acest domeniu sacru al legăturilor dintre oameni, care ajunsese însă cel mai murdar; atât de murdar, încât erau la modă și nu stârneau împotriviri nici măcar legăturile trupești dintre persoanele de același sex. Își depășește însă șovăielile și rușinea pentru a mustra și a înfiera nepăsarea tuturor celor răspunzători cu educația față de această răsturnare nu numai a legăturilor morale, ci și a celor firești. Și este uimit el însuși – exprimând de asemenea uimirea multora – cum de rabdă Dumnezeu  atât de mult și îngăduie această îndobitocire a omului, cum de nu trimite foc ca să ardă cetatea Antiohiei, după cum făcuse altădată cu Sodoma și Gomora.

O mare răspundere pentru destrăbălarea morală Sfântul o atribuie teatrului, ale cărui piese aveau mai ales subiecte obscene, curvii și adultere: „Acolo iau naștere adulterele, acolo se pune la cale stricarea căsniciilor, acolo sunt femei ce-și vând trupul, bărbați care se prostituează, tineri destrăbălându-se; toate sunt pline de fărădelege, toate pline de măscări, toate pline de rușine”, remarcă el, cuvânt cu cuvânt.

Aceste trei iubiri, așadar, a banilor, a slavei și a trupului, domneau în atmosfera duhovnicească a vremii Sf. Ioan Gură de Aur și ele determinau și principiile după care se orienta educarea tinerilor.

Mediul social. Slava deșartă

Educația tinerilor este influențată în mod hotărâtor de concepția de viață predominantă, de felul de a trăi și a gândi al membrilor grupului în care se dezvoltă tânărul. În acest mediu al vieții de grup, tânărul respiră și se dezvoltă și, în chip inevitabil, acest mediu îi determină calitatea morală şi personalitatea duhovnicească. Şi faptul că acest mediu este nesănătos, spune Sf. Ioan Gură de Aur, se datorează slavei deşarte, înţelegerii greşite a demnităţii şi, legat de aceasta, încli­naţiei de a face paradă cu bogăţia, cu îmbrăcămintea, cu casele, cu mobila…

Se răspândise obiceiul printre cei bogaţi de a face paradă cu posibilităţile lor economice prin finanţarea de spectacole de teatru şi prin organizarea de întreceri la hipodrom. Ceea ce îi îndemna la aceasta erau aplauzele, ovaţiile poporu­lui şi slava. Această concurenţă de a-şi etala puterea economică ajunsese la un aşa grad, încât unii, numai şi numai pentru a nu-şi pierde faima, ajungeau la să­răcie şi mizerie, împrăştiindu-şi cu nesăbuinţă banii în astfel de manifestări, în timp ce exista mulţime de oameni care mureau de foame.

Însă această înclinaţie de a face paradă nu era doar o trăsătură a câtorva bogaţi: ea cuprinsese toa­te păturile societăţii. Până şi cei săraci se îngrijeau să cumpere cele mai bune haine, cele mai bune mobile şi unelte, pentru a ieşi în evidenţă. Angajau până şi slu­jitori în casă, deoarece socoteau că faptul de a se sluji singuri le micşora statutul social.

Mulţi, deşi mureau de foame, nu se îngrijeau de întreţinerea lor, ci doar de demnitatea socială şi de a arăta că sunt cineva, că sunt înstăriţi. Tipul omului ide­al, realizat în viaţă şi vrednic de uimire, nu era omul virtuos şi cumpătat, ci cel bogat şi aranjat economic.

Sf. Ioan Gură de Aur este indignat de această situație: toate acestea, spune el, sunt lucruri exterioare şi nu au nici o legătură cu omul lăuntric, nu-l definesc pe om. Omul ideal se măsoară după virtutea sa. Virtutea dă demnitate, cinste şi slavă: „aceasta este adevărata vază, aceasta este adevărata slavă, aceasta este adevă­rata cinste”. Şi în acest punct, făcând astfel legătură între slava deşartă şi creşterea copiilor, Sfântul arată că pricina tuturor relelor este faptul că tinerii cresc în această atmosferă nesănătoasă şi sunt înrâuriţi de ea.

De îndată ce se naşte copilul, părinţii fac totul nu pentru a găsi modul corespunzător de a-1 educa, ci pentru a-l împodobi, pentru a-l îmbrăca şi pentru a-i cumpăra tot felul de bijuterii de aur. Nu se îngrijesc să scoată din sufletul copilului această patimă, ci ei înşişi introduc de la bun început dragostea de bani şi gri­ja pentru lucruri fără rost. Iar vârsta copilăriei, vârsta cea dintâi, este anume timpul cel mai potrivit pentru a se sădi fie virtutea, fie viciul. De aceea răspunderea părinţilor este uriaşă dacă nu se îngrijesc de educarea corectă şi la timp a copiilor lor.

Educația la timp

Sufletele copiilor, spune Sfântul, sunt moi şi fra­gede; dacă învăţăturile bune sunt întipărite asupra lor încă de la început, nimeni nu o să le mai poată şterge deoarece cu timpul ele se întăresc ca o pecete, așa cum se întâmplă cu ceara. Un lucru moale ia orice contur, deoarece încă nu a căpătat o formă a sa statornică. Sufletele copiilor mai seamănă și cu niște planșe de pictură sau cu un material pentru sculptat. Sculptorii, de asemenea, îndepărtează cu multă răbdare ceea ce prisosește și adaugă ceea ce este necesar pentru a obține opera pe care o doresc. Nu există un material mai minunat pentru a crea o operă de artă decât sufletele copiilor; tot ce trebuie e ca aceasta să se facă la timp. Astfel, părinții făuresc niște icoane însuflețite ale lui Dumnezeu, niște statui vii.

În continuare, Sf. Ioan aseamănă sufletul copilului cu o cetate nouă, iar pe părinte cu împăratul acestei cetăți. El are datoria de a așeza legi și de a o organiza în așa fel încât să nu fie distrusă de lucrarea puterilor rău-făcătoare sau anarhiste. Felurite tendințe, înclinații și puteri – bune și rele – se luptă pentru a câștiga un loc și pentru a-și întări stăpânirea asupra sufletului copilului. În această nouă cetate, părinții sunt cei ce pun legile; iar această muncă este ușoară la vârsta copilăriei deoarece, lipsiți de experiență și ascultători cum sunt, copiii se modelează ușor. După ce cresc, această muncă de zidire a casei sufletului lor devine mult mai anevoioasă.

Selecția influențelor în educație. Asprimea

Pentru a reuși în formarea sufletului copilului, este nevoie de o atentă supraveghere a ceea ce intră în el, a influenţelor oferite. Aşadar selecţia influ­enţelor are o însemnătate hotărâtoare. În chip plastic, Sf. Ioan Gură de Aur prezintă această supraveghere în felul următor: zidul cetăţii sufleteşti a copilului este trupul, iar cele cinci simţuri sunt porţile. Prin simţuri pătrund înăuntru toate impresiile şi toţi stimulii din lumea de afară. Dacă lăsăm ca prin aceste porţi să in­tre necontrolate orice fel de impresii, cetatea va fi cu siguranţă cucerită sau dărâmată, deoarece puterea de rezistenţă a copilului este mică.

În continuare, restul scrierii arată cum trebuie supra­vegheat fiecare simţ în parte, ce trebuie să vadă, să audă, să vorbească, să guste sau să atingă copilul. Însă, deoarece prezentarea tuturor acestor recomandări ar ocupa mult spaţiu, ne vom referi doar la câteva dintre ele.

Asprimea este un factor esenţial în reuşita muncii pedagogice. Ea trebuie să fie însă măsurată şi consec­ventă, ca să nu ajungă nici la brutalitate, dar nici să lase impresia că ar fi doar de formă. De pildă, bătaia continuă nu este un mijloc corect de aplicare a pedep­selor: copilul se obişnuieşte cu ea şi nu se îndreaptă. Folosirea ameninţării, care din când în când să fie pusă şi în practică, astfel încât copilul să se teamă de pedeapsă şi să nu creadă că sunt doar vorbe, este cel mai indicat mod de a aplica pedepsele. Severitatea continuă nu este îngăduită, deoarece din fire omul are nevoie de destindere şi blândeţe. „Când vei vedea că teama are bune rezultate, fii îngăduitor: că are nevoie și de blândeţe firea noastră”.

Mai ales, Sfântul stăruie asupra grijii ce trebuie arătate faţă de ceea ce aude şi vede copilul. Iar ceea ce spune el în acest sens este cu atât mai valabil pentru creșterea tinerilor de azi, când mijloacele de informare şi comunicare în masă (cărţi, radio, televizoare, inter­net etc.) asediază de-a dreptul auzul şi văzul tinerilor. Astfel, aceste simţuri devin nişte porţi prin care intră în lumea lăuntrică a tinerilor fără absolut nici un con­trol material de foarte slabă calitate sau chiar primej­dios din punct de vedere moral.

După cum plantele, arată Sfântul, au nevoie de mai multă îngrijire atunci când sunt firave şi fragede, tot la fel şi copiii. Trebuie să fim atenţi cu anturajul lor, ca să putem verifica ce se vorbeşte în acest anturaj şi ce învaţă copilul. Nu trebuie să îngăduim oricui să devină un ziditor al lumii sufleteşti a copilului nos­tru. Trebuie evitate şi povestirile deşarte şi fără rost, ca de pildă: „Cutare s-a îndrăgostit de cutare; prinţul şi prinţesa au făcut asta şi asta…” Există în Sfânta Scrip­tură istorisiri încântătoare, care, dacă sunt rostite în chip potrivit, vor ţine aprins şi interesul copilului şi îl vor şi învăţa virtutea. Sf. Ioan Gură de Aur însuşi dă exemple de rostire corectă a unor astfel de istorisiri.

Educația sexuală

Prezintă interes şi ceea ce spune Sfântul despre educaţia sexuală a tinerilor. Bineînţeles, învăţătura sa este în contradicţie cu ceea ce promovează azi concepția generală de viaţă şi pedagogia libertină şi lipsită de orice frâu. Pofta trupească îl asaltează cu putere pe om începând cam cu cel de-al 15-lea an al vieţii, iar stăpânirea ei este foarte dificilă. Sfântul îndeamnă să se evite priveliştile şi vorbele necuviincioase, care stârnesc pofta. Pentru a contrabalansa aceste distrac­ţii pierzătoare, el recomandă îndreptarea interesului tinerilor spre alte preocupări: excursii, vizitarea ora­şelor şi a muzeelor, legătura cu oameni duhovniceşti şi sfinţi…

În vremea noastră, situaţia e deja scăpată de sub orice control. Nu ajunge ploaia de senzaţii şi excitaţii primite de copii din cauza înfăţişării necuviincioase şi goliciunii provocatoare a femeilor şi a bărbaţilor – care tinde să devină normă – cât şi din cauza is­teriei pornografice, promovată mai ales prin canalele de televiziune şi prin internet; înţelepţii pedagogi ai vremurilor noastre – în fapt, distrugători ai tineretu­lui! – plănuiesc să introducă în şcoli predarea orelor de „educaţie sexuală”. În această privinţă, înţeleapta tradiţie pedagogică a Părinţilor încearcă să controleze excitaţiile şi senzaţiile, pentru ca tinerii, pe de o par­te, să se ocupe pe cât posibil liniştiţi şi nestânjeniţi cu învăţătura şi educaţia, iar pe de alta să guste bucuriile legăturii trupeşti în cadrul binecuvântat al căsătoriei, care astfel rămâne şi din punct de vedere firesc un iz­vor de bucurie şi fericire. Needucaţii educatori de astăzi nu-i lasă în pace pe tineri nici măcar în şcoli, unde ispitele și excitaţiile ar fi trebuit înlăturate, pentru ca învățământul să constituie o scăpare nobilă [din astfel de ispite] şi un loc potrivit pentru studiu şi învăţătură. Câţi dintre profesori sunt persoane morale şi cultiva­te duhovnicește, care să se angajeze cu seriozitate şi responsabilitate la sarcina predării educaţiei sexuale? Şi câţi dintre părinţi ar accepta cu plăcere ca acest do­meniu prin excelenţă sacru şi personal al copiilor lor sa fie stricat şi siluit de vorbele şi învăţătura orişicărui profesor, care poate să aibă în această privinţă propri­ile experienţe şi păreri, poate chiar perverse? Şi ce va rămâne să înveţe şi să guste tinerii în cadrul căsătoriei, dacă le învaţă şi le gustă pe toate în afara ei? Tocmai de aceea şi-au pierdut căsătoria şi familia orice atracţie şi farmec în zilele noastre, de vreme ce această legătură sacră, unică şi personală dintre un bărbat şi o femeie a ajuns să fie în cele din urmă doar una din multele legături [trupeşti] pe care le-au avut mai înainte cei doi; ba a ajuns chiar într-o situaţie mai proastă, deoarece este legată de problemele traiului în comun şi de feluritele obligaţii ale vieţii de familie.

Nu e nevoie de învăţătură în cele legate de împre­unarea trupească. Firea însăşi îşi este un învăţător sufi­cient sieşi. La fel cum nu avem nevoie să învăţăm cum să mâncăm, să bem sau să dormim. Tot ce este în plus este de la vrăjmașul. Generații întregi de oameni au făcut căsătorii și familii – și încă fericite și statornice – fără educație sexuală. Aceasta nu e nimic altceva decât încă o lovitură dată la temelia educației și a familiei.

În fine, Sf. Ioan Gură de Aur socotește căsătoria de la o vârstă tânără drept unul din cele mai potrivite mijloace nu doar pentru înfruntarea problemei poftei sexuale, ci și pentru reușita în căsătorie.


[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Πρὸς τοὺς πολεμοῦντας [Către cei care se războiesc] 3, 5. PG 47, 357. (Titlul complet al operei este: Către cei care atacă pe cei care îndeamnă la viața monahală. Lucrarea a fost tradusă în limba română sub numele de Apologia vieții monahale în Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor).

(Extrase din cartea Protoprezbiter Teodor Zisis, Urmând dumnezeieștilor Părinți. Eseuri asupra tradiției patristice, trad. de Ierom. Grigorie Benea, Ed. Renașterea, 2016)

Translate page >>