Postirea din prima săptămână a Postului Mare și importanța ei

Post ușor și cele trei zile la fel de ușoare să vă fie! Nădăjduiesc ca în acest Post să nu aveți multe treburi ca Să participați sufletește la Patima Domnului, ca să lucrați mai mult duhovnicește. Din clipa în care începe Triodul, trebuie ca fiecare să înceapă să călătorească spre Golgota. Și, dacă va pune în valoare duhovnicește această perioadă, când va muri, sufletul lui va călători spre cele cerești fără să fie împiedicat de vămi.

În fiecare an vin aceste zile, dar, odată cu fiecare an, mai pierdem un an; și aici este problema. L-am pus în valoare duhovnicește sau l-am risipit în cele materiale?

Odată cu toate celelalte prefaceri lumești ale vremii noastre, s-a pierdut și sensul celor trei zile, pentru că în fiecare săptămână mirenii au trei zile – vineri, sâmbătă și duminică – pe care le petrec lumește. Din fericire, în mănăstiri și în puține familii creștine din lume se mai păstrează adevăratul sens duhovnicesc al celor trei zile și astfel se mai ține lumea. Rugăciunea multă și postul care se fac în fiecare an în aceste trei zile de la începutul Postului Mare frânează lumea de la multe derapaje duhovnicești, care, de obicei, se fac în cele trei zile petrecute lumește.

– Gheronda, care este noima celor trei zile?

– Cele trei zile de la începutul Postului Mare au mai mult sensul de a-l obișnui pe creștin cu postul, cu înfrânarea. Apoi, când va mânca în fiecare zi la ceasul al nouălea (ora 3 după amiază), va considera aceasta prăznuire. În viața de obște, după cele trei zile mâncam o supă la ora 4 după amiază și consideram aceasta mare binecuvântare. După cele trei zile, ce mare binecuvântare era să mâncăm în fiecare zi!

Cele trei zile de la început au rolul de a ne ajuta să postim tot postul. Dacă cineva nu poate ține cele trei zile, să mănânce puțin posmag seara sau să mănânce la ceasul al nouălea. Este mai bine să se cruțe puțin pentru că, dacă îl ia amețeala și nu poate să mai facă nimic din cele duhovnicești, ce câștig duhovnicesc va avea după aceea? Într-o marți din prima săptămână a Postului Mare, bătrânul Varlaam de la Chilia Sfinților Varlaam și Ioasaf a mers la o altă chilie, unde abia se stabiliseră doi monahi tineri, cunoscuți de-ai lui. Bate la ușă. Nimic. Deschide și-i găsește pe amândoi întinși pe pat. „Ce se întâmplă cu voi? Sunteți bolnavi?” „Nu, ci postim cele trei zile”, au spus aceia. „Ia sculați-vă!”, le-a poruncit bătrânul. „Faceți un ceai, puneți două linguri de zahăr, mâncați și vreun posmag, ca să puteți rosti o rugăciune, să faceți un șirag de rugăciuni. Acesta este post? Ce câștig aveți din el?”

– Gheronda, cum voi putea să mă nevoiesc mai mult cu înfrânarea în Postul Mare?

– Acum, în Postul Mare, mirenii sunt mai cu luare aminte la înfrânare, însă noi, monahii, totdeauna trebuie să fim atenți la ea. Însă lucrul cel mai important la care trebuie să ia aminte cineva sunt patimile sufletești și apoi patimile trupești. Pentru că, dacă dă întâietate nevoinței trupești și nu se nevoiește să dezrădăcineze patimile sufletești, nimic nu face. Un mirean a mers odată la o mănăstire la începutul Postului Mare și un monah s-a purtat cu el cu asprime. Sărmanul mirean a pus gândul cel bun și l-a îndreptățit. După aceea a venit la mine și mi-a spus: „Nu l-am judecat, Părinte. Era așa din pricina celor trei zile”. Dacă, însă, ar fi petrecut duhovnicește cele trei zile, ar fi avut o dulceață duhovnicească și i-ar fi vorbit aceluia cu puțină bunătate. Însă el s-a zorit în chip egoist pe sine ca să țină cele trei zile și de aceea toate îl deranjau.

– Gheronda, ce să cuget în Postul Mare?

– La Patimă, la Jertfa lui Hristos să cugeți. Cu toate ca noi, monahii, trebuie să trăim în orice clipă Patima lui Hristos, pentru că la aceasta ne ajută diferitele tropare și slujbele din fiecare zi.

În Postul Mare ni se dă cea mai mare ocazie să ne nevoim și să participăm intens la Patima mântuitoare a Domnului nostru, cu pocăință și metanii, cu tăierea patimilor, prin împuținarea mâncării, din dragoste pentru Hristos.

Să punem în valoare, pe cât putem, acest stadiu duhovnicesc cu multele lui condiții și posibilități pe care ni le dă, ca să ne apropiem cât mai mult de Hristos cel Răstignit, ca să fim ajutați de El și să ne bucurăm de Sfânta Înviere preschimbați duhovnicește, de vreme ce am trăit mai duhovnicește Sfântul și Mrele Post.

Vă doresc să aveți putere multă în Postul Mare, ca să urcați pe Golgota lângă Hristos, împreună cu Maica Domnului și cu ocrotitorul vostru, Sfântul Ioan Teologul, și să vă faceți părtașe la înfricoșătoarea Patimă a Domnului nostru! Amin.


Din cartea Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești – VI, Despre rugăciune.

Valeriu Gafencu: Cum se dobândesc pacea și libertatea autentice

Despre pace

– Valeriu, ce este pacea?

Pacea este o taină şi nu se află decât în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos.

– Pacea e în suflete ori în lume, în istorie ori în veşnicie?

– Fiind în Hristos, ea e în toate şi prin toate.

– Poate exista o falsă pace lăuntrică?

– Patimile duc la o stare de împătimire care devine permanentă, dar nu e pace; greşelile duc şi ele la o rătăcire ce se crede atotştiutoare, dar vine o clipă a adevărului şi o astfel de stare dovedeşte o falsă pace; duhul rău poate să-1 îndrăcească pe om până la orbire, dar asta nu e pace, ci robie; eul, orgoliul, tendinţa de dominare tind să ne înşele printr-o pace personală, lipsită de Dumnezeu, dar omul va afla neapărat că e creatură şi nu poate afla pacea decât la Dumnezeu.

– Poate exista pace lăuntrică fără războiul nevăzut?

– Cine nu luptă şi nu învinge patimile şi ignoranţa, acela nu cunoaşte pacea.

– Ce este de fapt războiul nevăzut?

– Întoarce-te în tine însuţi şi vei vedea!

– Poate exista pace lăuntrică fără pace cu oamenii?

– Atâta vreme cât eşti vinovat faţă de oameni, cu voie şi fără voie, cu ştiinţă şi fără ştiinţă, prin omisiune ori prin acţiune, nu poţi fi împăcat nici cu Dumnezeu şi nici cu tine însuţi.

– Ce este pacea lăuntrică în Hristos?

– Este trăirea în Duhul Adevărului, împărăţia Duhului Sfânt în om. Ea necesită discernerea duhurilor şi capacitatea de statornicire în Adevăr.

– Mi se pare greu de delimitat binele de rău.

– De aceea e omul om, om liber, om-împărat, ca să deosebească duhurile. Dacă n-avem discernământ, nu suntem vrednici a fi oameni. Oamenii trebuie să fie sfinţi.

– Pacea e în Lege ori în Har?

– În Har!

– Pacea, atât în inimile oamenilor, cât şi în lume, pare cu totul instabilă!

– Pacea oamenilor depinde de măsura în care ei se găsesc în Duhul Adevărului, este deci înainte de toate o problemă spirituală, chiar dacă ea se manifestă pe plan politic, social, economic, cultural, educativ ori moral. Toate problemele oamenilor sunt probleme de conştiinţă, iar conştiinţa nu-şi află pacea decât în domeniul religiosului. Religiosul este fundamental în istorie.

– Valeriu, pacea este determinată de conştiinţă ori de putere?

– Este o greşeală a accepta pacea puterii fără adevăr. Nu se poate accepta pacea robiei! Nu se poate accepta pacea răului! Satana îţi oferă puterea lui dacă i te închini, dar toată puterea, în cer şi pe pământ, I-a fost dată lui Hristos, deci creştinii nu pot primi pacea ispititoare a lui satan.

– Valeriu, pacea e luptă?

– Pacea izvorăşte din biruinţa binelui asupra răului, fie la nivelul conştiinţei, fie la nivelul istoriei. Aici se află şi sensul războiului nevăzut al asceţilor, şi sensul apocaliptic al istoriei.

– Deci pacea trebuie să fie în necontenită ofensivă?

– Pacea trebuie să fie în ofensivă şi mereu vigilentă. Pacea lui Dumnezeu a coborât prin „ofensiva” întrupării Domnului Hristos şi prin „ofensiva” Duhului Sfânt, ce va lucra în lume până la a doua venire a Lui. Creştinismul este afirmare, căutare, cutezanţă, stăruinţă, muncă, luptă, putere de jertfa. Creştinii nu vor accepta decât pacea lui Hristos, oricât de multe sacrificii li se vor cere.

– Pacea trebuie apărată?

– Unii apără pacea lui Dumnezeu, alţii apără pacea satanei. Dar puterea fiarei apocaliptice va fi nimicită de puterea Mielului.

– Care sunt metodele de luptă creştine?

– În lupta de afirmare, creştinismul este spiritual şi deci liber. În apărare, creştinii sunt obligaţi adesea să răspundă agresorului cu armele lui: David a trebuit să-l ucidă pe Goliat, Sfântul Nestor l-a aruncat în suliţe pe Lie şi a primit mucenicia.

– Suntem pentru pace ori pentru război?

– Există o pace mai nimicitoare decât orice război şi există un război aducător de pace. Cercetaţi duhul care naşte evenimentele şi finalitatea pe care o urmăresc ele şi aşa veţi şti ce este bine de făcut.

– Auzim mereu vorbindu-se despre pace!

– Fiecare putere propune pacea ei, dar toţi sunt ipocriţi, mascând sub noţiunea vagă a păcii propria lor dominaţie.

– Ce-i lipseşte lumii creştine de azi: credinţa, adevărul ori puterea?

– În primul rând e o criză de credinţă; pe fondul ei lumea se situează în afară de adevăr şi din această cauză Dumnezeu a luat puterea din mâinile creştinilor.

– Cum să interpretăm puterea satanică a secolului nostru?

– Dincolo de explicaţiile istorice, sunt altele de structură şi în ultimă instanţă sunt cele spirituale. Structurile lumii acesteia sunt materialist-ateiste, forţele născute din Est tind să sfărâme planeta. Oamenii sunt atât de posedaţi de putere, de materie şi de plăcere, încât se trăieşte halucinant. Dezastrul este iminent, fie pe cale paşnică, fie pe cale militară, din cauza duhului rău care stăpâneşte modul de viaţă al lumii moderne. Lumea are nevoie de suferinţă pentru a se putea reorienta spiritual. Dumnezeu are căile Sale de intervenţie în istorie. Noi nu participăm la acest dezastru, ci suntem trecuţi pe sub tăvălugul lui nimicitor, căci noi mărturisim oamenilor Adevărul. Dar oamenii de azi nu-l pot primi, căci din nou sunt fii ai satanei.

Despre libertate

– Este libertatea o emanaţie a răului?

– Nicidecum. Răul nu există ontologic (ontologie = teoria existenţei). În Dumnezeu nu există rău. Răul este răstălmăcirea libertăţii cu care Ziditorul a înzestrat pe oameni şi pe îngeri, creaturile Lui, cu conştiinţă liberă. Răul începe cu orgoliul lui satan şi cu neascultarea omului.

– Respectă Dumnezeu libertatea omului?

– Prin atotştiinţa Sa, Dumnezeu a respectat ontologic libertatea omului, căci în creaţie a prevăzut naşterea Fiului Său, iar prin atotbunătatea Sa, Dumnezeu s-a făcut Om şi suferă împreună cu noi până ce se va mântui lumea. Natura omului e liberă. Dar libertatea absolută nu e în creaţie, ci în Creator.

– Satana respectă libertatea omului?

– Satana nu cunoaşte lăuntrul omului, dar foloseşte toate mijloacele ca să-l robească pe om, căci el însuşi este rob netrebnic. Nu există libertate în rău.

– Omul respectă libertatea omului?

– Prin egoism şi tendinţa de dominare, omul e lup pentru om; prin virtute şi luminarea harului, omul e Hristos pentru om. Respectarea omului de către om este o problemă a îndumnezeirii oamenilor.

– Ce este eliberarea omului?

– Omul trebuie să se elibereze de tirania păcatului, de tirania naturii, de tirania semenilor săi, de tirania ignoranţei şi, până la urmă, să învingă moartea, iar acestea le poate realiza doar prin Hristos.

– Dar robia ce este?

– Este opusul eliberării, adică robia faţă de patimi, faţă de legile naturii, faţă de om, robia ignoranţei şi, în ultimă analiză, robia morţii.

– Se poate acorda libertate răului?

– Răul are libertate, dar oamenii trebuie să-şi apere libertatea lor, demnitatea lor, integritatea lor, valorile lor, credinţa lor. Libertatea ce o are răul nu e şi îndreptăţire la guvernare, el trebuie înfruntat şi eliminat din lume.

– Poate exista o falsă libertate?

– Dacă poate exista un hristos mincinos, este firesc să existe şi o libertate falsă. Ea poate fi spirituală, politică sau socială. Toate formele de manifestare a libertăţii sunt valoroase numai în Adevăr.

– Care e raportul între libertate şi autoritate?

– În lumea noastră nu poate exista libertate fără autoritate şi nici autoritate fără libertate. Aici ele se află într-un echilibru instabil, numai în Dumnezeu sunt absolute.

– Care sunt criteriile de ordine ale conştiinţei libere?

– În primul rând poruncile lui Dumnezeu, apoi necesităţile naturale şi vitale şi după aceea valorile consacrate de experienţa omenească şi legile stabilite de oameni – dar toate acestea trebuie redefinite şi înţelese în context.

– Care e autoritatea ce dă pondere libertăţii?

– Este evident că omul nu este creatorul şi stăpânul lumii şi al vieţii, că omul singur nu are dreptul să fie stăpânul oamenilor. Numai omul aflat în comuniune cu Dumnezeu, omul îndumnezeit are stăpânire peste lume şi intră în comunitatea universală.

– Fiind oameni liberi şi nedesăvârşiţi, cum vezi problema infailibilităţii (desăvârşirii) omului?

– La nivelul conştiinţei personale, omul este infailibil (desăvârşit) prin certitudinea personală a adevărului, dar cu rezerva tocmai a lipsei sale de infailibilitate (desăvârşire). Deci omul singur nu poate fi infailibil. Numai Hristos a fost Om infailibil.

– Ce este deci libertatea omului?

– E mediul în care se dezvoltă personalitatea umană, e condiţia responsabilităţii umane şi mai este justificarea omului-împărat (care deosebeşte duhurile).

– Care e deosebirea între libertate şi libertăţi?

– Libertatea e condiţia, libertăţile sunt drepturi. Libertăţile definesc şi totodată limitează libertatea. Libertatea e în duh, libertăţile sunt în literă.

– Care este condiţia universului în raport cu omul?

– Universul şi natura au fost concepute ca să corespundă libertăţii omului.

– Este un echilibru uimitor între forţe multiple. Universul material al omului funcţionează la fel cu universul spiritual al omului şi amândouă conduc pe om la Dumnezeu.

– Poate omul să-şi determine singur destinul?

– Ateii materialişti, obsedaţi de plăceri, de dorinţa de dominaţie şi egoism, au creat civilizaţia modernă, care culminează în tehnicitate. Ei au izolat natura umană şi au părăsit poruncile lui Dumnezeu. Încercarea lor de a crea un rai pământesc şi senzual a dat însă greş. Natura se epuizează şi se poluează, devenind improprie vieţii. Tehnica, la rândul ei, are mult mai mari posibilităţi de distrugere decât de construcţie. La toate acestea se adaugă răul cel mai rău: alienarea (tâmpirea) oamenilor. În aceste condiţii, adepţii antropocentrismului (teorie conform căreia omul este centrul universului) modern nu se mai simt stăpâni pe destinele lumii pe care ei înşişi au construit-o. Astfel, lumea alienată, fără Dumnezeu, îşi află pedeapsa propriei ei răutăţi.

– Ce este libertatea în viziunea materialismului ateist?

– O farsă, un fel de manifestare a hristosului mincinos. Determinismul materialist culminează în condiţionarea conştiinţei ca un complex de reflexe condiţionate, prin care omul e terminat ca om, ca personalitate, căci nu mai are libertate şi nu mai are sfinţenie în sine.

– Dar materalismul ateu foloseşte idei-forţă ca: libertate, comunism, egalitate, dreptate, materie, popor, ştiinţă, etc.

– Spiritul şi viziunea materialismului ateu pervertesc toate valorile, căci le pun în serviciul egoismului şi tiraniei. Este dovada că valorile umane nu sunt absolute prin ele însele, ci preţuiesc în funcţie de duhul, sensul şi măsura în care sunt folosite. Numai în Hristos totul e adevărat, bun şi folositor. În afara Lui, totul este dezastru.

– Cum îşi poate afla omul împlinirea?

– Împlinirea omului este în comuniunea cu Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e chemat să aducă unitate în diversitate, să aducă ordine în istorie, să aducă sfinţenie în viaţă. Sfinţenia nu e ceva serafic, nepământean şi ezoteric, ci e deschiderea ce o face Hristos spre o lume trăită în Duhul Sfânt.

– Va primi lumea creştină a secolului 20 viziunea libertăţii creatoare şi mesianice?

– Evenimentele tragice prin care trece lumea modernă vor crea condiţiile reîntoarcerii la credinţă. Trebuie să revenim la Duhul Sfânt, la Evanghelie, la forţa apostolică. Avem datoria să strigăm cu toată puterea Adevărul, pocăinţa şi întoarcerea lumii la Dumnezeu. Creştinismul renaşte în cuptoarele de foc şi tortură ale materialismului ateu. Satana va pierde, prin chiar metodele sale de lucru, lumea pe care credea că o va câştiga. Hristos apare limpede ca Mântuitor, ca Mesia, şi va fi urmat cu credinţă de oameni.

Rămas-bun

Sângerând de răni adânci,
De zile fără soare,
De răni ascunse şi puroi,
Cu oasele slabe şi moi,
Stau ghemuit în pat şi mă gândesc
Că în curând am să vă părăsesc,
Prieteni dragi.

Nu plângeţi că mă duc de lângă voi
Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi
Cu hoţii în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viață grea şi-o moarte de martir.
Luându-L pe Iisus de Împărat,
Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă
Luându-mă cu diavolul la trântă
Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
Să devin altul,
Un erou,
Om nou.

Şi-am vrut
Neamul să-l mut
De-aici, de jos,
La Domnul Iisus Hristos.
Nu vă-nfricaţi de cei ce-n temniţi vă închid
Şi nici de cei ce trupul vi-l ucid.
De Cel ce viaţa-ţi scoate din robie
Şi fericirea-ţi dă în veşnicie,
De El să-ţi fie frică, turmă mică.

Acum, când văd cât sunt de păcătos,
De mic şi de neputincios,
Că am nevoie multă de-ndurare,
De dragoste, de milă, de iertare,
Că numai Dumnezeu le poate toate
Şi lumea din robie El o scoate,
Devin copil supus,
Sunt umilit
Şi-s fericit.

Din cerul Tău înalt şi prea ales,
Părinte, când mă vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pământ
Redă-le, Tu, în alb veşmânt
Un suflet care i-a iubit şi i-a-nţeles.
(lipsește ultima strofă)

Fragmente din cartea Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, subcap. „Dialoguri cu Valeriu” și „Un om în care via Hristos – Valeriu Gafencu”.

Despre vădirea păcatelor ascunse ale preoților

Scrisoare către Arsenie[1] a Sf. Marcu Evghenicul

Prea cinstite între ieromonahi și mie prea dorite frate în Hristos, kir Arsenie, mă rog lui Dumnezeu să fie sănătoasă sfinția ta și trupește, cu a Cărui milă și cu rugăciunile tale sunt sănătos și eu până acum.

Primind eu scrisoarea sfinției tale, am aflat din ea că ești sănătos, prin harul lui Dumnezeu, și petreci în pace până în vremea de acum, iar de ce va fi se va îngriji Domnul.

M-ai întrebat și mai înainte, în Limnos, despre cei ce săvârșesc ale preoției în chip nevrednic și ți-am spus să te desparți de ei, însă nu pe față, ci în chip voalat, încât numai ei, și nimeni altul, să simtă lucrul acesta. Iar a le trâmbița păcatele atunci când nu sunt cunoscuți sau nu e sigură vinovăția lor și n-au vreun învinuitor pe față, este lucru străin cu totul chiar și de acrivia canonică. Căci se fac și aici, și în altă parte multe asemenea lucruri și unii dintre clerici își mărturisesc propriile patimi, iar alții cele pe care le-au săvârșit împreună cu clerici, dar nimeni nu cutează să le trâmbițeze păcatele, nici să-i oprească de la preoție; nici duhovnicul la care se mărturisesc, nici vreun altul. Mie mi-a mărturisit cineva patima săvârșită cu o față arhierească care trăiește și lucrează în Biserica lui, însă nu pot să fac nimic împotriva acelui arhiereu decât să plâng pierzania sufletului său. Așadar numai acest lucru e dator duhovnicul ce primește mărturisirea: să-i amintească în particular celui ce se mărturisește să se depărteze de înfricoșata vrednicie a preoției și să se dea la o parte, dar să nu-l mustre pe față și să nu trâmbițeze păcatele. Căci, făcând aceasta, nu va mai fi duhovnic, ci învinuitor și va trebui acesta să aducă și martori. La fel și în privința persoanelor învinuite: dacă au fost învinuite pe față și au fost aduși martori ai vinei lor, datori sunt toți – și clericii, și mirenii – să se despartă de ei. La fel e și dacă păcătuiesc pe față. iar dacă cineva i-a învinuit în particular și a spus că i-a văzut păcătuind, dator e să meargă la episcop sau la preotul întâistătător sau al sinaxa preoților și să-i dovedească pe față, nu să-i învinuiască în particular. Așadar nu trebuie să luăm aminte la unii ca aceștia, ca să nu dăm prilej celor ce vor să calomnieze sau să învinuiască pe temei de bănuială.

Cele spuse de cei ce te contrazic sunt sănătoase și temeinice, iar cele pe care tu le-ai spus contra lor țin de episcopi și judecători și sunt valabile în cazul celor ce păcătuiesc pe față sau care sunt învinuiți pe față. Pentru că s-a zis: „ceartă și judecă drept pe cei ce sunt sub tine, dar nu judeca pe nici unul din cei din afară. Căci scris este: „Nu voi îi judecați pe cei dinăuntru?” (1Cor. 5:2). Așadar nici o întinăciune nu îți fac unii ca aceștia, chiar de te nimerești să liturghisești împreună cu ei. Iar spus Apostolului: „se aude că între voi e sigur desfrânare și o asemenea desfrânare” (1Cor. 5:1) și :„unul ca acesta să fie dat satanei” (1Cor. 5:5) s-a zis despre cel ce a păcătuit pe față și și-a luat ca femeie pe mama vitregă. Prin urmare, numai de unii ca aceștia trebuie să fugim, adică de cei ce mărturisesc pe față și nu tăgăduiesc păcatul, după care totuși stăruie în el. Iar pe ceilalți mia degrabă să-i acoperim, dacă e cu putință, și să-i mustrăm și să-i sfătuim în ascuns – dacă avem îndrăznire către ei –, dar nu să-i dăm în vileag înaintea tuturor. Căci, dacă acoperim păcatul, și Dumnezeu le acoperă pe ale noastre, dar, dacă vom trâmbița păcatul fratelui, și Dumnezeu le va trâmbița pe ale noastre (cf. Mt. 6:14-15). Căci pentru aceștia s-au scris și cuvintele pe care le-ai invocat, ca, citindu-le și fiind mustrați de conștiință, să se depărteze de slujba înfricoșată a preoției, dar nu pentru noi s-au scris, ca să-i judecăm și să-i oprim de la preoție pe cei ce nu sunt supuși nouă. Căci pe mulți de felul acesta îi vei găsi și în Constantinopol, pe care nimeni nu poate să-i judece, nici să-i scoată din preoție fără numai Patriarhul – dar și acesta dacă are pârâși pe față, iar dacă nu, tace și nu poate să facă nimic.

Așadar numai cu acest lucru sunteți datori voi, preoții: să nu dați mărturie pentru nici unul din cei nevrednici ca să intre în preoție. Dar, după primirea preoției, totul trebuie lăsat pe seama conștiinței celui preoțit, în afară de cazul în care are învinuitori pe față, care vor să-l mustre la arătare.

Acestea ți le-am răspuns pe scurt la cele întrebate, sub formă epistolară, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.


[1] Din cartea: Sf. Marcu Evghenicul, Opere, vol. 1, editura Pateres, 2009.

Sf. Serafim de Sarov despre cunoașterea lui Dumnezeu

Prezentăm mai jos alte câteva cuvinte de folos, care se referă la raportarea noastră la credința în Dumnezeu, cum să o trăim și să o păzim printre oamenii din lume, extrase din învățăturile Sf. Serafim de Sarov, din cartea Arhim. Dosoftei Murariu, Sfântul Serafim de Sarov. Toate acestea provin din inima aprinsă de Duhul Sfânt a Cuviosului Serafim și se adresează îndeosebi oamenilor cu o anumită trăire duhovnicească, dar sunt de folos oricui are o năzuință curată spre Dumnezeu și grijă pentru mântuirea proprie.

3. Despre Dumnezeu

Dumnezeu este foc arzător, care încălzește inima împreună cu întreg lăuntrul omului. Și, astfel, de vom simți în inima noastră răceală, care este de la diavol, căci diavolul este lipsit de căldură, atunci să chemăm pe Domnul și El, venind, va încălzi din nou inimile noastre cu dragostea Lui cea desăvârșită nu numai față de El, ci și față de aproapele nostru. În felul acesta, răceala urâtorului de bine va fi izgonită din preajma acestei călduri…

Despre lucrurile lui Dumnezeu nu se cuvine a grăi după ce ne-am umplut de sațiul mâncării, deoarece cu pântecele plin nu se vor vedea tainele lui Dumnezeu…

4. Despre dragostea lui Dumnezeu

Cel ce și-a dobândit dragostea cea desăvârșită trăiește în lumea aceasta în așa fel ca și cum n-ar trăi. Căci unul ca acesta se socotește pe sine străin pentru toate cele văzute, așteptând cu nerăbdare pe cele nevăzute… El s-a schimbat întreg în dragoste față de Dumnezeu și a dat uitării orice altă dragoste… Sufletul cel plin de dragostea lui Dumnezeu, la vremea ieșirii din trup, nu se va înfricoșa de stăpânitorul cel rău din văzduh, ci se va înălța însoțit de îngeri întocmai cum ar trece dintr-o țară străină în patria sa…

5. Despre frica de Dumnezeu

Omul care a luat asupra sa de bunăvoie însărcinarea cea grea de a străbate calea cea strâmtă a păzirii inimii trebuie, înainte de toate, să aibă frica de Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii. În mintea lui trebuie să fie necontenit întipărite aceste cuvinte proorocești: Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați Lui cu cutremur (Ps. 2: 11).

El trebuie să străbată această cale cu cea mai mare luate aminte și cu respect față de tot ce este sfânt, iar nu cu nepăsare. Astfel trebuie să se teamă, ca nu cumva să atragă asupra lui acea hotărâre dumnezeiască: Blestemat este omul care face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă (Ier. 48:10). De aceea este de trebuință aici cucernicia chibzuită, căci mare și întins este acest noian de nepătruns, inima, cu gândurile și poftele ei, pe care trebuie s-o curățim cu multă băgare de seamă: Acolo sunt jivine cărora nu este număr (Ps. 103), adică multe gânduri deșarte, strâmbe și necurate, semințe ale duhurilor rele.

În scurt grăind, înfățișările fricii de Dumnezeu sunt două: dacă vrei să faci răul, atunci teme-te de Domnul și nu-l fă. Iar dacă vrei să faci binele, atunci teme-te de Domnul și săvârșește-l!

6. Despre taina Sfintei Treimi

Ca să ne putem îndrepta privirile minții către Preasfânta Treime, trebuie neapărat să rugăm pentru aceasta pe marele Vasile, pe Grigorie Teologul și pe Ioan Gură de Aur, care au învățat despre Sfânta Treime și a căror mijlocire poate să aducă asupra omului binecuvântarea Preasfintei Treimi. Iar așa singuri, fără ajutorul nimănui, trebuie să ne ferim și de a încerca măcar să privim.

7. Despre cauzele venirii lui Hristos în lume

Cauzele venirii Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în lume sunt acestea:

1. Dragostea Lui față de neamul omenesc, căci așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât și pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat (In. 3:16).

2. Aducerea din nou a omului căzut la vrednicia chipului și asemănării cu Dumnezeu, cum cântă și Sfânta Biserică: «Pe cel căzut pentru neascultare, care era după chipul lui Dumnezeu și care s-a făcut cu totul întru stricăciune, căzând din cea mai bună viață dumnezeiască, iarăși îl înnoiește înțeleptul Ziditor» (Canonul1, cântarea 1 la Nașterea Domnului).

3. Mântuirea sufletelor omenești: N-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să mântuiască lumea prin El (In. 3:17).

9. Despre păstrarea adevărurilor cunoscute

Nu trebuie să-ți deschizi inima ta niciodată fără trebuință. Dintr-o mie, nu știi de se va putea găsi măcar unul care ar fi în stare să păstreze taina ta. Și, când noi înșine nu o vom putea păstra în sufletul nostru, cum vom putea nădăjdui că ea ar putea fi păstrată de alții?

Cu omul simplu trebuie să vorbești despre lucrurile omenești, iar cu omul bogat în înțelepciunea duhovnicească trebuie să grăiești despre cele cerești.

Oamenii plini de înțelepciune duhovnicească judecă felul de a fi al unui om oarecare după Sfânta Scriptură, căutând să se încredințeze  dacă spusele lui sunt după voia lui Dumnezeu. Și numai după aceea își dau o părere sau alta despre el.

Când se întâmplă să fii în lume, în mijlocul unui grup de oameni, nu trebuie să vorbești despre lucrurile sufletului, mai ales dacă între ei nu observi nici o dorință de a asculta asemenea lucruri. În acest caz, trebuie urmată învățătura Sfântului Dionisie Areopagitul, care spune: «Cel ce s-a îndumnezeit pe sine prin cunoașterea lucrurilor dumnezeiești și ascunde în taină sfânta înțelepciune în fața norodului celui neluminat, să și-o păstreze ca pe una ce ar fi asemenea cu ei, căci nu este bine, cum zice Scriptura, să arunci mărgăritarele cele înțelegătoare înaintea porcilor, căci acelea sunt o podoabă curată, luminată și de mare preț». Pentru aceasta trebuie să ascunzi întru tine, cu toată luarea aminte, comoara darurilor. Altfel, le vei pierde și nu le vei mai găsi. Iar când nevoia va cere sau când va veni vorba și de lucruri duhovnicești, atunci trebuie să-ți deschizi gura și să grăiești deschis pentru slava lui Dumnezeu, după cuvântul care zice: «Căci calea este acum deschisă…»”

„Învățătura” Sf. Serafim de Sarov dacă există sau nu chinurile iadului

Pe lângă încredințarea deosebit de importantă a Sf. Serafim de Sarov dată lui Motovilov despre scopul vieții creștine ca dobândire a Duhului Sfânt, mai există și alte învățături folositoare, care pornesc din aceasta. Redăm aici o altă întâmplare uimitoare și pilduitoare pentru coordonatele vieții creștine mai ales pentru mulți dintre cei care cred că nu exiată iad, ci doar o mustrare de conștiință și vorbesc mai mult despre harul Duhului Sfânt, ignorând realitățile copleșitoare ale lumii de dincolo. Și nu doar oamenii de rând, nici numai creștinii simpli ajung la astfel de concepții, ci aceste idei se găsesc și la diverși “teologi”.

Fragmentul este preluat din cartea Arhim. Dosoftei Murariu, Sfântul Serafim de Sarov, Ediția a III-a, Mănăstirea Sihăstria, 2010.

Istorisirea lui N.A. Motovilov
(după revista rusească Pravoslavnaia Karpatskaia Rosii (ian. 1933); trad. de pr. N. Grosu în manuscris)

N. A. Motovilov, robul lui Serafim, după cum îi plăcea lui să se numească, un om cu inimă curată și credință fierbinte, după ce s-a vindecat cu rugăciunile Părintelui Serafim de o grea suferință și după ce s-a învrednicit să vadă cu proprii săi ochi strălucirea chipului binefăcătorului său cu lumina taborică a harului Sfântului Duh, s-a hotărât ca, în amintirea Părintelui Serafim, să plece el însuși la locul de naștere al marelui stareț, la Kursk, pentru a aduna unele date din copilăria și tinerețea lui și să cerceteze Mănăstirea Kievo-Florensky. Această plecare a avut foarte grele urmări pentru N.A. Motovilov, întrucât, cu voia lui Dumnezeu, el s-a îmbolnăvit, devenind victima vrăjmașului, care s-a răzbunat cumplit asupra lui pentru faptul că a slujit la proslăvirea plăcutului lui Dumnezeu Serafim. Împrejurările în care a avut loc îmbolnăvirea lui Motovilov și care lămuresc începuturile ei sunt următoarele:

Odată, într-o convorbire mai îndelungată cu Preacuviosul Serafim, a venit vorba despre atacurile pe care vrăjmașul diavol le dă asupra oamenilor. Motovilov, care a avut o creștere lumească, n-a pregetat, desigur, să se îndoiască de existența adevărată a puterilor rele. Atunci Preacuviosul i-a destăinuit lupta groaznică pe care a avut-o împotriva demonilor timp de o mie de zile și o mie de nopți. Și, prin puterea cuvântului său, ca și prin autoritatea sfințeniei sale, în care nu mai încăpea nici o urmă de îndoială, l-a convins pe Motovilov de existența demonilor, care se arată nu numai în felurite năluciri sau vise, ci chiar aievea, în cea mai crudă înfățișare văzută cu ochii trupești. Aprins cum era din fire, Motovilov s-a însuflețit în așa măsură de povestirea starețului, încât a strigat din adâncul sufletului: «Părinte, am mare dorință să mă lupt cu dracii!».

Părintele Serafim, umplându-se de spaimă, l-a întrerupt, zicând: «Ce-i cu dumneata, bucuria mea? Îți dai seama ce vorbești? Dacă ai ști că cel mai mic dintre demoni este în stare să răstoarne tot pământul numai cu o singură unghie (în măsura în care îi îngăduie Dumnezeu), atunci nu te-ai mai apuca să te lupți cu ei!».

«Dar dracii au unghii, Părinte?» «Hei, bucuria mea, bucuria mea! Ce vă mai învață pe voi profesorii pe la școlile mari? Nu știți oare că demonii nu au unghii? Ei sunt zugrăviți cu copite, cu coarne, cu coadă pentru că închipuirea omenească nu poate să născocească ceva mai respingător, mai grozav decât astfel de chipuri. Căci, în adevăr, ei sunt neînchipuit de respingători, deoarece, în urma căderii lor de bunăvoie din fața lui Dumnezeu și din pricina împotrivirii lor voite la harul Duhului Sfânt, din îngeri luminați au devenit demoni, atât de întunecați și de respingători, încât este cu neputință să fie înfățișați prin vreo asemănare omenească. Și, cu toate acestea, este nevoie de o asemănare care să cuprindă toată răutatea lor și atunci sunt înfățișați negri și urâți. Dar, întrucât au fost creați cu puteri și însușiri de îngeri (care nu li s-au luat întru totul după cădere), ei se arată sub înfățișare de oameni și au față de lume, ca și față de tot ce este pământesc, o putere neobișnuită, așa încât cel mai mic dintre ei, după cum ți-am spus, este în stare să răstoarne pământul întreg numai cu o singură unghie. Și doar harul Sfântului Duh, care ni s-a dat nouă, creștinilor ortodocși pentru meritele dumnezeiești ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, numai El zădărnicește cu desăvârșire și nimicește uneltirile și vicleșugurile vrăjmașului.

Atunci Motovilov s-a îngrozit. Și, atâta vreme cât s-a aflat sub scutul de apărare al rugăciunilor Părintelui Serafim, el a putut să nu se teamă de răutatea satanică. Dar această provocare îndrăzneață și chiar nesocotită, cu îngăduința lui Dumnezeu, n-a rămas fără urmări. Când Motovilov, după adormirea Părintelui Serafim, a plecat cu trăsura la Kursk, n-a putut aduna decât puține știri despre copilăria și tinerețea Părintelui Serafim. Rudele mai apropiate nu-și mai aminteau de el încă de pe când era tânăr; unele din ele muriseră, iar altele spuneau că l-au uitat. Chiar casa în care s-a născut copilul Prohor era distrusă și în locul ei se ridicaseră alte clădiri. Totuși s-a găsit un uncheș, care era cam de aceeași vârstă cu Părintele Serafim și care a dat lui Motovilov unele informații care au fost trecute după aceea în toate cărțile câte s-au scris despre viața Părintelui Serafim. Așa că această călătorie la Kursk și rămânerea acolo a fost încununată cu un oarecare succes, căci vijelia potrivnicului nu s-a dezlănțuit asupra lui Motovilov decât la întoarcerea spre Voronej.

Făcându-se noapte, Motovilov a fost nevoit să rămână pentru găzduire la una din stațiile de poștă, care se afla pe drumul dintre Kursk și Voronej. Fiind singur în casa de oaspeți, și-a scos din cufăr manuscrisele sale și a început să le descifreze la lumina slabă a unei lămpi care abia pâlpâia într-o oaie largă. Cele dintâi însemnări care i-au căzut sub ochi vorbeau despre vindecarea unei femei de neam novil, Erapkin, la sicriul Sfântului Mitrofan de la Voronej. „În acel moment m-am gândit, scria Motovilov, cum este cu putință ca o creștină ortodoxă, care se împărtășește cu Preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos să mai poată fi stăpânită de duhul cel rău al diavolului și încă un timp așa de îndelungat de treizeci și mai bine de ani? Și am zis: «E o prostie! Nu se poate una ca asta! Aș vrea să văd cum ar îndrăzni necuratul să se cuibărească înlăuntrul meu dacă m-aș împărtăși cât se poate de des cu Trupul și Sângele Domnului Hristos!»

În aceeași clipă, un nor înfricoșat, rece ca gheața și cu miros nespus de urât l-a înconjurat și a început să se strecoare prin gura lui închisă, cu toate că el se opunea din răsputeri, zbătându-se în spasme. Și, în ciuda tuturor zvârcolirilor nenorocitului Motovilov, în ciuda încercărilor lui disperate de a se apăra împotriva norului de gheață și împotriva puterii de care se vedea împresurat, norul puturos a intrat în întregime înlăuntrul lui, fără să țină seama de sforțările lui mai presus de om. I se părea că mâinile îi sunt paralizate și nu era în stare să facă semnul Crucii, iar mintea fiindu-i încremenită de spaimă, nu-și putea aminti de numele Domnului nostru Iisus Hristos. Se săvârșise ceva dezgustător și groaznic și pentru Motovilov a început perioada celor mai cumplite munci. Chinurile pe care le-a suferit el atunci au fost descrise astfel în însemnările făcute cu propria sa mână:

„Domnul m-a învrednicit să cunosc din proprie experiență, în deplină trezvie a trupului și a duhului, nu în stare de vis ori de nălucire, trei din muncile iadului. Prima a fost focul cel nestins (nematerialnic), care nu se poate stinge prin nimic altceva decât prin harul Sfântului Duh. Acest chin a durat trei zile și trei nopți, în timpul cărora simțeam cum mă mistuie flăcările și cum, cu toate acestea, nu ard de tot. De zece ori, iar altădată de șaptesprezece ori în curs de o zi și o noapte ștergeam de pe corpul meu un fel de funingine ca de gheenă, pe care oricine o putea vedea. Și aceste munci n-au contenit decât după ce m-am spovedit și m-am împărtășit cu Sfintele Taine, prin rugăciunile Arhiepiscopului Antonie și prin ecteniile de însănătoșire pe care acest vlădică le-a rânduit la 47 de biserici și mănăstiri din Voronej pentru vindecarea robului lui Dumnezeu Nicolae.

A doua muncă a durat două zile și două nopți. Acesta a fost chinul tartarului celui neîmblânzit al gheenei, care îmi băga atâta răceală în oase, încât focul nu numai că nu mă ardea, dar nici nu mă putea încălzi. După dorința personală a IPS Antonie de Voronej, am ținut mâna timp de o jumătate de oră asupra unei lumânări aprinse și, cu toate că mâna s-a afumat cu desăvârșire, totuși nu s-a încălzit deloc. Această probă, care a fost verificată de mai mulți martori, eu am scris-o pe o coală de hârtie pe care apoi am semnat-o, aplicând totodată pe ea și mâna mea plină de funinginea lumânării. Aceste chinuri nu mi se ușurau prin Sfânta Împărtășanie. Trupul și Sângele Domnului îmi dădeau numai putința să mănânc, să beau și să dorm puțin. Dar, dacă aceste două munci erau cu putință de văzut pentru oricine, al treilea chin de gheenă, deși a fost de mai scurtă durată, căci n-a ținut decât 36 de ore, a fost îngrozitor, iar suferințele mele erau de nedescris și de nepătruns cu mintea omenească.

Mă mir eu singur cum de am mai putut să rămân în viață. Și de acesta am scăpat tot prin spovedanie și împărtășire cu Sfintele Taine ale Domnului. De data aceasta m-a împărtășit însuși Arhiepiscopul Antonie, cu propriile sale mâini. Acest chin a fost pricinuit de viermele cel neadormit al gheenei, pe care nu l-a putut vedea nimeni afară de mine și de Arhiepiscopul Antonie. Eu însă am fost copleșit peste tot de acest vierme atât de rău, care se târa prin toate mădularele mele și-mi rodea într-un chip nespus de îngrozitor toate măruntaiele dinăuntrul meu, ieșind când pe gură, când pe urechi ori pe nas și apoi întorcându-se iarăși înăuntru. Dumnezeu mi-a dat putere asupra lui, așa încât puteam să-l iau în mână și să-l întind. Eu declar toate acestea de nevoie, căci nu în zadar mi s-a dat mei de sus ca să încerc toate acestea, ci ca să nu mai poată gândi cineva că eu îndrăznesc să chem numele lui Dumnezeu în deșert. Nu! În ziua Înfricoșătoarei Judecăți a Domnului, El Însuși, Dumnezeu, ajutorul și acoperitorul meu, va mărturisi că eu n-am mințit împotriva Lui și împotriva providenței Sale dumnezeiești!”

Curând după această încercare groaznică și nepătrunsă de mintea omului, Motovilov a văzut într-o vedenie pe iubitul său îndrumător și ocrotitor, pe Părintele Serafim, care l-a mângâiat și i-a făgăduit că va primi vindecare desăvârșită abia atunci când se vor descoperi moaștele Sfântului Tihon de Zadonsk, iar până atunci demonul care s-a cuibărit în el va continua să-l chinuiască, dar nu cu atât cruzime.

Într-adevăr, această făgăduință s-a împlinit după mai bine de treizeci și mai bine de ani, când așteptarea lui Motovilov a luat sfârșit și, după marea lui credință, s-a vindecat. În ziua când s-au descoperit moaștele Sfântului Tihon de Zadonsk (1861), Motovilov sta în fața sfântului altar și se ruga plângând cu amar că Domnul nu-i trimite vindecarea, pe care sufletul lui necăjit o aștepta de atâta vreme, potrivit cu făgăduința Preacuviosului Serafim de Sarov. Și iată că, în timp ce se cânta Heruvicul, el și-a ridicat ochii în sus și a văzut pe Sfântul Tihon, care l-a binecuvântat și apoi s-a făcut nevăzut. După aceea, Motovilov s-a vindecat cu desăvârșire.

Inimă de mamă către aproapele (Părintele Cleopa)

Care-i cel dintâi și cel mai de folos gând al omului în viața asta și ce-i trebuie omului ca să se mântuiască?

Pe lângă credința dreaptă, îi trebuie aceste trei lucruri, după învățătura Sfinților Părinți: să aibă către Dumnezeu inimă de fiu, către sine minte de judecător, iar către aproapele să aibă inimă de mamă.

Iată, așa trebuie să fim noi fii ai lui Dumnezeu după dar! Noi avem darul punerii de fii prin dumnezeiescul Botez. Biserica este mama noastră duhovnicească, care ne-a născut pe toți prin apă și prin Duh. Prin dumnezeiescul botez avem punerea de fii, darul înfierii, fii după dar ai lui Dumnezeu, nu după ființă, că după ființă numai Unul este, Hristos.

Dar, dacă suntem fiii lui Dumnezeu după dar și dacă zicem lui Dumnezeu: „Tatăl nostru, Care ești în ceruri”, apoi cum este un fiu adevărat al unui părinte pe pământ? Un copil adevărat, care într-adevăr iubește pe tatăl său și nu cu viclenie, ci cu toată inima, el se teme tare să nu-l mâhnească pe tatăl său nu de frică, ci ca nu cumva să-l supere pe cel care i-a dat ființă și l-a născut și l-a crescut.

Îndată ce a greșit acest copil, aleargă la tata și își cere iertare. „Iartă-mă, tata, că am greșit!” Și-i foarte bucuros când tatăl îl iartă și-i spune: „Dragul tatei, fii atent să nu mai greșești!” Așa trebuie să avem și noi grijă față de Tatăl nostru cel din ceruri.

Noi suntem fiii lui Dumnezeu după dar, fiii Tatălui Ceresc. Avem un Părinte acolo Care privește spre toate popoarele lumii, cum zice psalmul: Ochii Lui spre neamuri privesc. Genele Lui cercetează pe fiii oamenilor (Psalm 10, 4). Iar Mântuitorul ne învață: Voi tată să nu numiți pe pământ! De ce? Unul este Tatăl vostru, cel din ceruri (Matei 23, 9).

Ai auzit că Tatăl are toată zidirea cea de sub cer și cea din cer; Tatăl, Care a făcut toate din cer și de pe pământ? Deci, când Îl supărăm, măcar atât respect să avem, cum are un copil cuminte către tatăl său, că, îndată ce-a greșit, își cere iertare. Aceasta ne trebuie și nouă ca o condiție a mântuirii.

Să avem către noi minte de judecator. Cum? Să ne judecam pe noi totdeauna: „Ce gandim noi, Îi place lui Dumnezeu? Ce vorbim noi, Îi place lui Dumnezeu? Ce facem noi acum, Îi place lui Dumnezeu? Ce intenționăm noi, oare Îi place lui Dumnezeu?” Și, dacă constiința, care este oglinda sufletului, ne spune că nu, atunci să încetăm de a gândi aceste lucruri, de a le vorbi și de a le pune în plan să le facem.

Aceasta înseamnă să se judece omul pe sine, că auzi ce spune dumnezeiasca Scriptură: De se va judeca omul pe sine, nu mai cade în judecata lui Dumnezeu (1 Corinteni 11, 31). Și, dacă îți spune conștiința că da, atunci este bine, căci avem mărturia conștiinței noastre bune. Apoi să avem știința gândului curată despre ceea ce gândim sau vorbim sau facem.

Al treilea plan spre mântuire și datorie prea mare și sfântă este să avem către aproapele inimă de mamă. Așa se cere, să iubim pe toți oamenii din lumea asta, precum o mama își iubește pe toți copiii la fel. O mamă bună, care-i adevărată mamă, dacă ar avea și zece copii, ea ține la toți deopotrivă.

O mama bună este ca o cloșcă, care, ați văzut, chiar dacă are 30 de pui, și numai unul dacă i-l iei, îți sare în cap. De ce? Este tot al ei. Așa face și o mamă bună!

Ea, când pune mâna pe vargă și lovește copilul, mai tare o doare pe dânsa decât pe copil. Ea îl lovește cu atâta milă! Și, ca să nu se facă rău, îl bate cu vărguța. Și nu-l bate din ură, ci din dragoste îl bate, ca să se facă bun.

Este un proverb creștinesc: „Unde dă mama, crește!” Ea din dragoste ceartă pe copii și foarte mult îi iubește. Uneori se mânie, se face că-i ocărăște, pune mâna pe vargă, în tot chipul, ca să-i facă buni. Ceartă și pe cei buni, și pe cei răi, dar, în vreme de primejdie, uită toate. Care este adevărata mamă își pune sufletul pentru toți.

Și, dacă ar avea unul betiv, rău, înjurător și n-o ascultă, Doamne ferește, dacă l-ar vedea că a intrat în apă și se îneacă, sau în foc, sare după dânsul! Moare odată cu dânsul ca să-l scoată. Nu mai ține minte că a supărat-o. Uită toate, uită ca a necăjit-o. Moare pentru dânsul. Când strigă: „Mamă, nu mă lăsa”, ea uită totul.

Pentru ce? Că-i mamă adevărată, iar copilul este rupt din inima ei și nu poate să-l lase, când îl vede în necaz.

Iată, așa trebuie să facem și noi. Tot omul din lume este aproapele nostru. Cum face o mamă bună, care își pune sufletul pentru copii, așa trebuie să iubim și noi pe toți deopotrivă și să ne punem sufletul pentru ei. Să fim exact ca o mama bună cu toți, și cu cei buni, și cu cei răi; să nu facem deosebire, să-i iubim pe toți ca pe noi înșine.

În această privință o să vă spun o istorioară cu inima de mama, ca să vedeți până unde merge inima de mamă.

Era o biată mamă tânără. A murit soțul ei în razboi cu perșii. Era din Grecia și i-a rămas un copilaș. Ea, femeie serioasă, cu frica lui Dumnezeu, a hotărât în inima ei să nu se mai căsătorească.

A dus viață cinstită, în curăție, în post, în milostenie, în cercetarea bisericii și a crescut copilașul ăsta. Toată mângâierea ei era copilul.

Așa l-a crescut biata mamă dintr-o fărâmătură de carne, cu multă dragoste, ca o mama când are unul singur și, când nu are, mai ales, nici soț. L-a învățat scoală, mă rog, ținea la el ca la ochii din cap. Dar, crescând copilul, creștea și grija mamei.

Așa a trecut tinerețea copilului și a făcut armata. Mama, până la armată, l-a crescut ca pe o fată mare în casa ei. Era cel mai cinstit din tot satul, cel mai cuminte. Nici un cuvânt n-a zis împotriva mamei, nici n-a mâhnit-o vreodată; nimic nu făcea ceva fără sfatul mamei.

Dar, o, răutatea lumii! Când a venit din armată, i s-a schimbat mintea. A început să nu mai asculte de mama. A început să nu-și mai arate dragostea față de mama ca mai înainte; se ducea seara prin sat și venea tot mai târziu. Mama se topea de scârbă acasă. Aprindea candela la Maica Domnului și făcea metanii: „Maica Domnului, păzește-l!” Și, când venea Ioan mai târziu, că Ioan îl chema, îi zicea:

– Dragul mamei, Ioane, unde ai stat tu așa de târziu, că mare scârbă am avut? Uite, ai mâncare caldă, ai camera ta grijită. Eu am plâns, că tu n-ai frați; te vei fi întâlnit cu cineva, ai fi greșit sau niște oameni răi te-or bate.

Dar el a început, ca niciodată, să vorbească împotrivă:

– Mamă, lasă-ma în pace! Ce mă păzești ca pe copii? De acum înainte eu știu să mă port în lume!

Niciodata nu vorbise el așa. Mama se topea când auzea.

– Vai de mine, dragul mamei! Dar eu pentru că te urăsc îți spun asta? Eu te iubesc! Dar mă tem, că numai pe tine te am, singura mea nădejde! Dacă nu te mai văd, mai bine să mor și eu!

Să vedeti ce s-a întâmplat.

În satul vecin era o fata rea, blestemată, trăgeau mai mulți. A început să se ducă și el acolo. Mamă-sa nu știa nimic.

– Unde te duci tu?, l-a întrebat ea. Eu am auzit că te duci la vrăjitoarea aceea. Vai mie, mai bine muream decât să aud aceasta!

El, în loc să asculte, a zis:

– Lasă-mă, mamă! Ce mă pazești? Eu știu să-mi port căciula de-acum!

Niciodată în viață nu vorbise așa cu mama lui. Iar ea se topea de plâns, că nu mai avea ce să-i facă. Ce s-a întâmplat? Blestemata aceea de vrăjitoare a auzit de la alții că mama lui nu-l lasă să vina pe la dânsa. Odată, mergând el la casa ei, i-a spus:

– Ia ascultă, măi! Să-mi spui drept, pe cine iubești mai mult? Pe mine sau pe mama ta? El, fermecat la minte de muierea aceea blestemată, stă oleaca și zice:

– Pe tine te iubesc mai mult!

– Eu nu cred! a zis ea. Du-te acasă și, dacă mă iubești pe mine mai mult decât pe maică-ta, în noaptea asta să vii cu inima mamei tale la mine! Faci așa sau nu? A stat oleacă și, îndemnat de satana, a zis:

– Și aceasta o fac!

Și s-a dus din fața ei și a venit acasă. Mama, săraca, îi pregătise mâncarea, îi încălzise camera și plângea la Maica Domnului să-l aduca sănatos acasă. Iată ce pregătea mama pentru dânsul și iată ce pregătea el pentru mama lui!

Ce contrast era aici? Ce fărădelege nemaipomenită? Mama îl aștepta plângând, să-l păzească Dumnezeu de primejdii și el vine să-i scoatî inima.

Vine acasă. Trecuse de miezul nopții. Mama i-a ieșit în cale:

– Dragul mamei, dar acum se vine? Vai, multă grijă am avut de tine!

El nu vedea nimic. Se uita în stanga și-n dreapta prin casă după cuțit. Și vede cuțitul cel mare din bucătărie. Ia cuțitul în mână, o ia pe mama de grumaz, să nu răcnească, și o junghie în inimă.

Biata mamă s-a dus! Sângele a înăbușit-o, s-a stins mama cea scumpă, care se jertfea pentru el!

Ce-a făcut? Auzi până unde l-a dus satana! A spintecat sânul stâng al mamei, a scos inima mamei, a pus-o într-un castron, a spălat-o de sânge, a îmbracat-o pe mama-sa cu haine de moarte, a culcat-o pe pat, a încuiat ușa și a luat inima mamei lui în basma și a pornit prin pădure să o ducă vrăjitoarei, ca să-i arate că o iubește mai mult.

Ați văzut, când merge un om repede prin pădure, dacă-i pădurea deasă, te lovesc crengile. El mergea repede, ca până la ziua să vină înapoi, să nu afle nimeni crima pe care a făcut-o, și totodată s-o încredințeze pe aceea că o iubește mai mult decât pe mama lui.

Mergând el repede cu inima mamei într-o basma albă, o creangă din pădure s-a arcuit și l-a lovit peste ochiul drept; și-l durea și a pus mâna la ochi. Atunci aude din inima mamei, care era în basmaua albă: „Puiul mamei, te doare rău?”

Atunci de abia s-a trezit el! „Vai, mamă, cum am ajuns până aici? Unde sunt eu? Unde mă duc? Mamă scumpă, mamă bună, cum ți-am scos inima ta de la loc și încă te mai doare pentru durerea ochiului meu?” Și a început a plânge groaznic. Atunci a văzut că-i fermecat și s-a întors înapoi, când a auzit glasul mamei din inimă: „Puiul mamei, te doare rău?”

A venit acasă – mai era un ceas-două până la ziuă -, a desfăcut pieptul mamei, a pus inima la locul ei și apoi a început să strige tare că a murit mama lui. Se făcea ziuă și au auzit vecinii.

– Ce-i, măi Ioane?

– A murit mama!

– Dar cum se poate?

– Mama mea a murit! Mama mea a murit!

A venit lumea să-l mângâie, dar el nu se putea mângâia, că mai era un semn dumnezeiesc. Din sfert în sfert de ora, unde se ducea, auzea glasui mamei: „Puiul mamei, de ce m-ai omorât?” Când auzea glasul mamei, era cea mai grea pedeapsă pentru el!

Atunci toată lumea se mira, oare de ce plânge el așa de tare disperat după mama, că de obicei bărbații sunt mai tari de fire! Dar el știa de ce plânge, că auzea glasul mamei, care îl mustra cu milă: „Puiul mamei, de ce m-ai omorât?”

Ce s-a întâmplat? S-a dus repede la două bătrane și le-a adus să o scalde pe mama. Când au scăldat-o, au văzut că este junghiată în inima:

– Mai Ioane, mama ta a fost junghiată!

El, când a auzit, s-a topit de plâns, că stia cine a junghiat-o. A imbrăcat-o, după trei zile a înmormântat-o; dar el, în loc să se liniștească, mai tare plângea și bocea, încât toată lumea zicea: „Iată cât de mult a iubit el pe mama lui!” Dar el știa și auzea glasul mamei mereu, mereu, care îl mustra și zicea: „Dragul mamei, de ce m-ai omorât?”

După ce și-a pus mama în mormânt, și-a adus aminte și zicea, plângând, în casă: „Mamă scumpă, mamă bună, cum te luptai tu cu mine! Cum te luptai să mă scoți din ispite, să mă duci la mănăstire, și acum am rămas singur”.

Ce-a pus Dumnezeu în mintea lui? Să se ducă singur la un duhovnic de mănăstire și să se spovedească: „Mă duc, că mama săraca voia să mă scoată din ispite și eu nu cunoșteam atunci! Mă duc eu!”

A încuiat ușile și s-a dus la un mare duhovnic al unei mănăstiri și a căzut cu fața la pământ:

– Părinte, eu sunt cel mai rău om din lume, cel mai mare criminal! Bătrânul l-a linistit, i-a citit molitfa de spovedanie, l-a spovedit și el i-a spus duhovnicului cum a omorât pe mama lui bună. Iar duhovnicul, om înțelept, i-a zis:

– Fiule, nu te deznădăjdui de mântuirea ta! Dar să știi că cine omoară pe mamă sau pe tată, treizeci de ani nu poate lua Sfintele Taine!

– Părinte, a zis el, dar altceva se întâmplă. Aud glasul mamei de câteva ori pe ceas, care zice: „Puiul mamei, de ce m-ai omorât?”

Și a zis duhovnicul:

– Tot bine vrea să-ți facă, ca să-ți aduci aminte de crima pe care ai făcut-o și să te pocăiești, ca măcar, dacă nu te-a avut în lumea asta, să fii cu dânsa dincolo!

– Cum să mă pocăiesc, părinte?

– Iată cum, fiule. Dacă vrei să te faci călugar, canonul se scade la jumătate, adică la 15 ani!

– Ma duc! Nu-mi mai trebuie căsătorie, numai să mă ierte Dumnezeu!

– Du-te, fiule, plânge-ți păcatul și te va ierta Dumnezeu!

– Mă duc, părinte!

A vândut toate, și-a luat două rânduri de haine, a dat casa de pomană la o văduvă și s-a dus la o mănăstire de pe malul Iordanului. Aici a bătut în poartă.

– Ce dorești, frate?

– Am venit să-mi plâng păcatele! Oare mă primește părintele stareț aici?

– Primim, doar mănăstirea este spital duhovnicesc pentru orice păcătos! Mănăstirea îi vindecă pe toți!

L-a primit și, ca nou începător, l-a pus la încercare la cele mai grele ascultări. La bucătărie, la trapeză, la grădină, la îngrijirea bolnavilor, la slujba dobitoacelor. El făcea cu atâta dragoste, și numai plângând, aducându-și aminte de păcatele lui și cum și-a omorât mama.

Dar, pe măsură ce se pocăia el în mănăstire și făcea ascultare, glasul mamei venea mai rar. La câteva zile îl mai auzea. Mai târziu, la câteva luni, duhovnicul i-a spus:

– Cu cât glasul mamei vine mai rar, cu atât Dumnezeu se apropie de tine, că mama vrea să te aducă la cer, că-i pare rău că te-a pierdut în lumea asta! Ea tot mamă a rămas!

– Părinte, a întrebat el, ce canon mai aspru să fac eu ca Dumnezeu să mă ierte mai repede?

– Fiule, să mănânci doar o dată în fiecare zi mâncare fără untdelemn trei ani de zile, să faci câte cinci sute de metanii pe zi și să zici psalmul 50 de câte ori vei putea mai mult pe zi.

– Fac, părinte!

Pe lăngă ascultarea grea, numai sâmbata și Duminica venea de două ori la masă, în celelalte zile mânca o dată în zi, mâncare fără untdelemn, vin nu gusta deloc și a făcut trei ani acest canon.

Călugării se minunau de dânsul, cu câtă dragoste face ascultare și canon, că ei nu știau taina lui: „Măi, acela are dar de la Dumnezeu, că zilnic plânge!”

La trei ani de zile, înainte de Florii, a venit el la duhovnic să se mărturisească. Iar duhovnicul i-a spus:

– Frate Ioane, cum mai stai? Mama te mai cercetează?

– Părinte, mai rar. Parcă aș dori s-o aud mai des, dar mai rar se aude! El a slăbit de atâta post. Trei ani de zile mâncare fără untdelemn, cinci sute de metanii pe zi și ascultarea grea în mănăstire, și atunci a zis duhovnicul:

– Frate Ioane, iată, vine săptămâna Sfintelor Patimi. De la Florii până în ziua de Paști să nu guști nimic, nici apă, nici mâncare, iar în sâmbata Paștilor să vii la mine.

Și a venit în sâmbata Paștilor foarte slăbit, dar vesel oarecum, că Duhul Sfânt, după măsura pocăinței, îl bucura.

– Iată, frate Ioane, noi mergem la slujba Învierii la noapte, tu însă să nu vii la biserică.

– Dar ce să fac, părinte?

– Du-le în chiliuța ta, pregătește-ți candela, pune-i untdelemn, pune fitil și n-o aprinde. Roagă-te la Dumnezeu și pomenește și pe mama ta, că ea este martiră și are mare trecere la Dumnezeu să te ajute cu rugăciunea. Și, dacă va fi un semn și ți se va aprinde candela singură, să știi că te-a iertat Dumnezeu și mama ta de tot păcatul.

El s-a dus în chilie – nu mâncase de la Florii nimic -, s-a pus cu fața la pământ și a început să se roage: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul, pentru rugăciunile Preasfintei Maicii Tale și ale mamei mele!”

Și așa s-a rugat patru ceasuri, cu multe lacrimi și, văzând că nu-i nici un semn și trebuia să iasă cu Învierea, s-a aruncat în chipul crucii și striga cât putea la Mântuitorul, la Maica Domnului și la mama lui să-l ierte și să-i dea un semn de mângâiere că l-a iertat.

Când se trăgeau clopotele pentru Înviere și toți călugării ieșeau afară, deodată, o lumină dulce a umplut chilia lui și s-a aprins candela singură, iar de la sfintele icoane s-a auzit un glas: „Puiul mamei, te-am iertat!”

După atâta jertfa, mama bună tot mamă a rămas! În loc ca el să facă treizeci de ani de pocăință sau cincisprezece în mănăstire, în trei ani de zile mama l-a iertat. L-a adeverit prin aprinderea candelei. După ce a omorât-o, după ce a suferit martiriul din mâna lui, ea tot cu inima de mamă a rămas.


Iubiți credincioși, v-am spus aceasta ca să vă fie milă unul de altul. Acestea să le țineți: Să avem către Dumnezeu inimă de fiu, către noi minte de judecător și către aproapele inimă de mamă!

Oricine ne-ar greși, să-l iertăm; și, cum este o mamă bună, care iartă pe toți, așa să iertăm și noi. Dacă ar fi așa, pe fața pământului, să se iubească toți unii cu alții cum iubește mama pe copii, pământul s-ar face cer, s-ar face rai, n-ar mai fi judecăți, n-ar mai fi morți, n-ar mai fi războaie, n-ar mai fi tulburări, ci ar fi milă și îndurare și bucurie în toată lumea.

Dumnezeu, Cel în Treime închinat, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria și cu ale tuturor Sfinților, să ne miluiască, să ne ajute și nouă, păcătoșilor, să ținem minte această învățătură, ca să avem către Dumnezeu inimă de fiu, către noi să avem minte de judecător și către aproapele inimă de mamă. Amin.

Sursa: Sfaturi ortodoxe.

Consfătuirea ortodoxă este adesea ruinată de duhul papal

Textul postat într-un comentariu recent reprezintă o radiografiere mișcătoare a situației actuale bisericești. De aceea am decis să-l punem mai bine în valoare într-un articol separat. Este vorba de cuvintele inspirate ca de obicei ale Cuviosului Paisie Aghioritul, care îndeamnă la răspundere și smerenie.

Conducerea în Biserică

Biserica Ortodoxă a funcţionat întotdeauna prin sinoade. Duhul ortodox cere ca în Biserică să funcţioneze Sinodul, iar în mănăstiri Sinaxa Bătrânilor. Arhiepiscopul şi Sinodul să hotărască împreună. Stareţul sau stareţa şi Consiliul mănăstiresc să hotărască împreună. Arhiepiscopul este primul dintre egali. Şi Patriarhul nu este Papă, ci are acelaşi grad cu ceilalţi ierarhi, stă împreună cu ceilalţi ierarhi şi aprobă. Şi un stareţ sau o stareţa în raport cu proiestamenii sunt tot primii între egali.

Arhiepiscopul sau un stareţ nu poate face ce vrea. Dumnezeu luminează pe un ierarh sau proiestamen într-o problemă, pe altul în alta. Vezi că şi cei patru evanghelişti se completează unul pe celălalt. Tot astfel şi aici, fiecare îşi spune părerea sa, iar atunci când există părere contrară, se scriu procese verbale. Pentru că, atunci când este vorba să se ia o hotărâre contrară poruncilor Evangheliei şi unul nu este de acord cu aceasta, dacă nu va cere să se scrie părerea lui, înseamnă că este de acord cu acea hotărâre. Dacă nu este de acord, dar semnează fără să se consemneze părerea lui, face rău şi este răspunzător pentru aceasta; este vinovat, în timp ce, dacă îşi spune părerea sa şi majoritatea este împotrivă, el este în regulă înaintea lui Dumnezeu. Dacă în Biserică Sinodul sau în Mănăstiri Sinaxa nu funcţionează corect, atunci, deşi vorbim de duh ortodox, îl avem totuşi pe cel papal. Duhul ortodox este ca fiecare să-şi spună şi să-şi scrie părerea sa, iar nu să tacă pentru că se teme sau să linguşească pentru a se pune bine cu arhiepiscopul sau cu stareţul.

Dar şi clericii care intră în conducere de tineri, deşi au calităţi pentru aceasta, se vatămă, se netrebnicesc. Intră în angrenaje, conducere, cancelarie etc., şi nu se ajută duhovniceşte, deşi au înclinaţii. Unii, dacă nu s-ar fi netrebnicit şi ar fi făcut lucrare duhovnicească în ei înşişi, ar fi ajuns mai târziu oameni de bază în Biserică. Atunci când omul nu se ocupă de sine în înţelesul cel bun, adică nu face lucrare în el însuşi, este ca negustorul care cumpără şi vinde şi nu ştie ce datorie are, sfârşind în cele din urmă în puşcărie.

Mult mă doare când aud de preoţi tineri că sunt la birou. Dacă ar fi rămas încă puţin afară de conducere, ar fi ajutat mai târziu mai mult. Din păcate, însă, adesea devin proiestameni preoţi tineri, şi nu cei experimentaţi, care ar fi putut face lucrare duhovnicească în turma lor, şi în felul acesta răul devine îndoit. Adică cei tineri îşi iau asupra lor responsabilităţi înainte de a face lucrare duhovnicească în ei înşişi şi se află în funcţii în care trebuie să dăruiască mai înainte de a dobândi bogăţia duhovnicească. Iar cei mai mari, neavând funcţii de răspundere, nu au posibilitatea să ofere experienţa lor preţioasă şi iluminarea lor dumnezeiască.

Cred că mesajul acestui text este acela că nici nu trebuie să impunem părerea noastră, dar nici să tăcem din frică și calcule lumești, păgubindu-ne pe noi duhovnicește, dar și pe alții. Avem nevoie de un Sinod adevărat pentru a rezolva problemele mari acumulate în Ortodoxie, dar și de duh sinodal, de consfătuire începând cu nivelul de jos, al înțelegerii și dezbaterii dintre noi ca și creștini simpli.

Din cartea Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 343-345

Caracteristicile prieteniei autentice potrivit Sf. Nectarie din Eghina

Cu toate că Sf. Nectarie a fost un mare apărător al credinței, scriind foarte multe cărți pe această temă, totuși calitatea sa cea mai mare a fost răbdarea și noblețea sufletească în ciuda urii și răutății celor din jur. De aceea am găsit și preferat un cuvânt frumos și folositor al său despre prietenie, pe care o descrie în termeni cu adevărat nepătimași. Pe tema credinței, una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale este De ce Papa și supușii lui s-au despărțitde Biserica lui Hristos, în care prezintă istoria pretențiilor și schismei papale.

Prietenia este dragostea unui suflet sănătos față de un suflet de asemenea sănătos. Prietenia, ca rezultat al sufletului sănătos, este sacră/sfântă, curată, neprihănită, credincioasă, statornică, sinceră, adevărată, veșnică.

Prietenia este o virtute pentru că se întemeiază pe morală și pe buna conduită a sufletului. De aceea se leagă numai de virtute și devine iubitoare a ei și o îmbrățișează, rămânând cu ea mereu.

Prietenia ca virtute provine din ceva asemănător și se odihnește în virtuțile înrudite. Este legătura dintre două suflete asemănătoare. Este o pasiune a unui suflet priceput și leagă pe prieteni printr-o dragoste viguroasă. Leagă prin dor pe oamenii care au din firea lor tendința de a se dezbina.

Prietenia are un moral statornic și fără compromisuri. Prietenia este un mod al mulțumirii morale, care împlinește sufletul. Prietenia toate le rabdă, pătimind împreună și fiind alături.

Aristotel a spus: «Prietenia este un suflet care locuiește în două trupuri». Prietenia este mai puternică decât dragostea de familie pentru că dragostea de familie este un lucru de nevoie, totuși prietenia are la bază voința.

Prietenia îndeamnă la evlavie față de cele sacre ale prietenilor, la curăție în comportament, la neprihănire în moral, la credință în caracter, la statornicie în decizii, la sinceritate în cuvinte, la îndrăzneală în a fi spuse cele corecte și folositoare și în a fi spus adevărul.

Prietenia este sprijin pentru fericirea a doi oameni buni pentru că numai între oameni buni poate să se dezvolte prietenia adevărată.

Platon spune: «Prietenia este acordul pentru cele bune și drepte. Voința pentru modul comun de viață, același mod de gândire și făptuire, viață cu armonie și bună dispoziție, încât să existe înțelegere, tovărășie atât în cele mulțumitoare, cât și în cele neplăcute».

Trei sunt chipurile prieteniei: cea care are la bază virtutea, cea care se întemeiază pe interes și cea care există din obicei. Totuși cea mai bună este prietenia datorată virtuții pentru că o întărește virtutea dragostei.

Sf. Nectarie de Pentapolis – “Cunoaște-te pe tine însuți!” (traducere după Αγιος Νεκτάριος : Τι είναι η φιλία).

În preajma Sfinților. Chipul Cuviosului Siluan Athonitul – mucenicia și smerenia cunoașterii lui Dumnezeu

Unul dintre Sfinții emblematici ai Bisericii noastre din vremurile contemporane este Cuviosul Siluan Athonitul, pomenit astăzi, 24 septembrie (†1938). A trăit într-un anonimat total, dar a devenit foarte cunoscut prin tipărirea scrierilor lui de către ucenicul său, Arhim. Sofronie. Autenticitatea nevoinței ortodoxe și lucrarea harului cu putere în sufletul său sunt vizibile din cuvintele lăsate în scris. Dragostea de Dumnezeu și chiar pentru vrăjmași sunt învățăturile cele mai importante pe care le-a dobândit din lumina Duhului Sfânt și pe care le-a consemnat în rânduri și cuvinte simple. Dar trebuie specificat că s-a luptat 15 ani ca să afle cum să se smerească, încă 15 ca să reușească să pună în practică și alți 15 până să ajungă la odihna deplină, adică până când a murit.
Cu toate că bunătatea sa se revărsa în rugăciune asupra tuturor, dar și în trăirea lui, nu înceta să fie un Sfânt autentic, o mustrare tăcută pentru conștiințele celor din jur.

„Cu Dumnezeu omului nu-i este întotdeauna ușor. Tot așa, a trăi cu Sfinții nu este întotdeauna ușor. Mulți gândesc naiv că viața cu Sfinții este plăcută și plină de bucurie; le pare rău că sunt înconjurați de păcătoși și visează să întâlnească vreun Sfânt. Din întâlniri ocazionale, care adesea umplu câte un suflet îndurerat cu o luminoasă nădejde și cu noi puteri, ei trag concluzia că a petrece cu Sfinții întotdeauna întraripează astfel sufletul. Este o înșelare. Nici un Sfânt nu poate slobozi sufletul de neapărata luptă cu păcatul ce trăiește în noi. El poate împreună-lucra cu rugăciunea, ajuta prin cuvânt și povață, îmbărbăta prin pilda sa, dar nu poate slobozi de trudă și nevoință. Iar când Sfântul ne cheamă și ne trage spre a trăi după porunci, el poate părea ca «aspru». Iată că unii au și spus-o și până astăzi spun despre Însuși Hristos că: «Greu (aspru) este cuvântul acesta; cine poate să-l audă?» (In. 6:60). Așa și cuvântul Sfinților, când cer e la noi paza poruncilor în curăție, devine peste puteri și «aspru».
Starețul Siluan era totdeauna blând, îngăduitor, gingaș, dar în realitate niciodată nu se abătea de la ceea ce învățase de la Dumnezeu. Atitudinea lui era simplă și limpede: «Domnului Îi este milă de toți… El atâta a iubit oamenii, că a luat asupra Sa povara întregii lumi… Și de la noi El voiește să iubim pe fratele». Când îl auzi pe Stareț, simți din tot sufletul că spune adevărul, însă a-i urma se dovedește a fi peste măsura puterilor. Și mulți l-au părăsit. Mireasma sa duhovnicească îți năștea în suflet o adâncă rușine pentru tine însuși și simțământul propriei duhori și murdării. Dacă vă veți plânge lui de cei ce vă jignesc, deși vă va înțelege durerea, vă va împărtăși întristarea, nu însă și mânia. Dacă vă veți gândi să răsplătiți cu rău pentru răul ce vi s-a pricinuit, de-acum se va mâhni de voi. Dacă veți socoti un lucru dăunător a răspunde omului rău cu binele, el se va nedumeri cum, creștini numindu-vă, socotiți că a se purta potrivit poruncii lui Hristos ar putea naște vreo daună. Poruncile lui Hristos erau pentru el o lege de o desăvârșire absolută – și singura cale spre a birui răul din lume, și cea către veșnica lumină. Paza lor nu poate decât să fie de folos; de folos și celui ce urmează lor, și celui față de care se împlinesc. Nu este și nu poate fi vreun caz când urmarea poruncilor lui Hristos ar putea pricinui vătămare, dacă vom judeca vătămarea nu ca pe o pagubă vremelnică și exterioară, ci în planul adevăratei și veșnicei vieți, căci porunca lui Hristos este manifestarea binelui absolut.
S-a întâmplat într-o zi ca un ieromonah să spună Starețului că, dacă toți vor face așa cum învață el, atunci vrăjmașii vor profita și răul va birui. În acea clipă, Starețul a rămas tăcut pentru că cel care i se împotrivise nu era în stare să primească cuvântul; dar, mai apoi, a zis – nu lui, ci altuia: «Oare DUHUL lui Hristos poate gândi cuiva de rău? Oare către aceasta suntem noi chemați de către Dumnezeu?». …
«Aspru» era cuvântul Starețului. Cine poate să-l audă? A trăi potrivit lui înseamnă a se preda chinurilor nu numai în înțelesul osebit al cuvântului, ci și în viața zilnică. …
Starețul nu căuta mucenica, deși cunoscuse harul «mucenicesc». În schimb, viața sa fusese cu adevărat mucenicească. S-ar putea spune și mai mult. Mucenicul, uneori, pentru un scurt răstimp de bărbătească mărturisire, primește drept răsplată viața. Dar a se nevoie zeci de ani, precum Starețul, și zeci de ani a se ruga pentru lume precum el se ruga – «a te ruga pentru oameni este a-ți vărsa sângele» – aceasta este mai presus decât o simplă mucenicie.”[1]

Înfrânarea și rigurozitatea aceasta față de sine nu pot veni decât din dragostea și interesul pentru Dumnezeu, pentru ceva mai înalt decât toate cele lumești. După ce Hristos Se descoperă în suflet, viața întreagă devine o zdrobire, dar o zdrobire pentru ceva negrăit, care nu poate fi explicat și înțeles foarte mult în cuvinte. Dragostea este ceva râvnit de toți, dar de neatins. Iar culmea ei, iubirea de vrăjmași, reprezintă un semn sigur al întâlnirii cu Dumnezeu.
Redăm mai jos câteva frânturi din bogăția experienței Sf. Siluan, consemnate în cartea Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, împărțite în două teme:

Cunoașterea și descoperirea lui Dumnezeu:

„Pentru a cunoaşte pe Domnul n-avem nevoie nici de bogăţii, nici de învăţătură, ci e nevoie să fim ascultători şi înfrânaţi, să avem duh smerit şi să-l iubim pe aproapele, şi Domnul va iubi un asemenea suflet şi Se va arăta pe Sine Însuşi sufletului şi îl va învăţa iubirea şi smerenia şi-i va da tot ceea ce are nevoie pentru a-şi găsi odihna în Dum­nezeu.
Oricât am învăţa, e cu neputinţă să cunoaştem pe Dom­nul dacă nu vom vieţui după poruncile Lui, pentru că nu prin ştiinţă, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul. Mulţi filozofi şi savanţi au ajuns la credinţa că Dumnezeu există, dar nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. Şi noi, mona­hii, învăţăm ziua şi noaptea legea Domnului, dar nu toţi ajung să-L cunoască, chiar dacă cred în El.
A crede că Dumnezeu există e un lucru, dar a-L cu­noaşte pe Dumnezeu e altceva. Iată o taină: există suflete care au cunoscut pe Dom­nul; există suflete care nu L-au cunoscut, dar cred în El; şi, în sfârşit, există oameni care nu numai că n-au cunoscut pe Dumnezeu, dar care nici măcar nu cred în El şi printre aceştia din urmă există mulţi oameni învăţaţi.
La necredinţă se ajunge din mândrie. Omul mândru vrea să cunoască toate prin mintea şi prin ştiinţa lui, dar nu-i este dat să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Dom­nul nu Se descoperă decât sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul le face cunoscute lucrurile Sale, care sunt de neînţeles pentru mintea noastră, dar se descoperă prin Duhul Sfânt. Numai cu mintea omul nu poate cunoaşte decât cele pământeşti, şi pe acestea numai în parte, dar Dumnezeu şi toate cele cereşti nu se cunosc decât prin Duhul Sfânt.
Unii se ostenesc toată viaţa lor să cunoască ce este pe soare sau pe lună sau aiurea, dar aceasta nu e de folos pentru sufletul lor. Dar, dacă ne vom strădui să cunoaştem ce este înăuntrul inimii omului, iată ce vom vedea: în su­fletul unui sfânt – împărăţia cerurilor, iar în sufletul unui păcătos – întuneric şi chin. Şi e de folos să ştim aceasta, pentru că vom locui veşnic fie în împărăţie, fie în chinuri.
Luminaţi prin Botez, oamenii cred în Dumnezeu, dar sunt unii care Îl şi cunosc. E bine să crezi în Dumnezeu, dar să cunoşti pe Dumnezeu, iată fericirea.

Smerenia lui Hristos și pacea sufletului

„Domnul iubeşte atât de mult pe om, încât îi dă darurile Sfântului Duh, dar, până când sufletul se învaţă să păstreze harul, se chinuie mult.
În primul an după ce am primit pe Duhul Sfânt, gân­deam: „Domnul mi-a iertat păcatele: harul dă mărturie de aceasta; de ce mai am nevoie?”. Dar nu trebuie să gândim aşa. Chiar dacă păcatele ne-au fost iertate, toată viaţa tre­buie să ne aducem aminte de ele şi să ne întristăm, ca să păzim zdrobirea [inimii]. N-am făcut aşa şi am încetat zdrobirea şi mult am fost hărţuit de demoni. Eram nedu­merit de ce se făcea cu mine şi-mi spuneam: „Sufletul meu cunoaşte pe Domnul şi iubirea Lui. Cum de-mi vin gân­duri rele?” Dar Domnului i S-a făcut milă de mine şi m-a învăţat El Însuşi cum trebuie să mă smeresc: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!”. Şi, prin aceasta, vrăjmaşii sunt biruiţi. Dar, de îndată ce las mintea mea să iasă din foc, gândurile rele câştigă din nou putere.
Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul e bine să lupte curajos cu demonii. Cunoaşte că tu însuţi eşti vinovat: ai căzut în mândrie şi slavă deşartă şi Domnul îţi dă să cunoşti cu milostivire ce înseamnă să fii în Duhul Sfânt şi ce înseamnă să fii în luptă cu demonii. Astfel, sufletul în­vaţă prin experienţă vătămările mândriei şi fuge de slava deşartă, de laudele oamenilor şi de gânduri. Atunci sufle­tul începe să se vindece şi să înveţe să păstreze harul. Cum să înţelegem dacă sufletul e sănătos sau bolnav? Sufletul bolnav se mândreşte, dar sufletul sănătos iubeşte smere­nia, aşa cum l-a învăţat Duhul Sfânt, şi, dacă nu o cunoaşte încă, se socoteşte pe sine mai rău decât toţi.
Chiar dacă Domnul l-ar înălţa la cer în fiecare zi şi i-ar arăta toată slava cerească în care se află El şi iubirea serafimilor, a heruvimilor şi a tuturor sfinţilor, chiar şi atunci, învăţat de experienţă, sufletul smerit va spune: „Tu, Doamne, îmi arăţi slava Ta pentru că iubeşti zidirea Ta; mie însă dă-mi mai degrabă plâns şi puterea de a-Ţi mulţumi. Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă mi se cuvine să plâng pentru păcatele mele”. Altfel nu vei păzi harul Duhului Sfânt pe care ţi-l dă Domnul după mila Sa.
Domnului i S-a făcut mare milă de mine şi mi-a dat să înţeleg că trebuie să plâng toată viaţa. Aceasta este ca­lea Domnului. Şi, iată, acum scriu din milă faţă de oame­nii care, asemenea mie, sunt mândri şi, din această pricină, se chinuie. Scriu ca ei să înveţe smerenia şi să-şi găsească odihna în Dumnezeu.
Unii zic că aceasta a fost cândva, de demult, dar că acum toate acestea s-au învechit; dar la Domnul, nimic nu trece niciodată, numai noi ne schimbăm, ne facem răi şi astfel pierdem harul; dar celui ce cere Domnul îi dă toate [Mt 7, 7-8], nu pentru că am merita aceasta, ci pen­tru că El este milostiv şi ne iubeşte.
Mare lucru bun este a învăţa smerenia lui Hristos; cu ea viaţa e uşoară şi bucuroasă şi toate se fac dragi inimii. Numai celor smeriţi li Se arată pe Sine Domnul prin Duhul Sfânt, dar, dacă nu ne smerim, nu vom vedea pe Dum­nezeu. Smerenia e lumina în care putem vedea Lumina-Dumnezeu, după cum se cântă: „întru lumina Ta vom ve­dea Lumină” [Ps 35,10].
E o mare deosebire între omul simplu, care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, şi omul, chiar foarte mare, care n-a cunoscut harul Sfântului Duh.
E o mare deosebire între a crede numai că Dumnezeu există, cunoscându-L din natură sau din Scripturi, şi a cu­noaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt.
În cel ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, du­hul arde ziua şi noaptea de iubire pentru Dumnezeu şi su­fletul lui nu se poate să se alipească de nimic pământesc.
Sufletul care n-a făcut experienţa dulceţii Duhului Sfânt se bucură de slava deşartă a acestei lumi, de bogăţii sau de putere; dar sufletul care L-a cunoscut pe Domnul prin Du­hul Sfânt tânjeşte numai după Domnul, iar bogăţiile şi slava lumii nu înseamnă nimic pentru el.
Cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela a învăţat de la El smerenia, s-a asemănat Învăţătorului său, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi a ajuns asemenea Lui.
De multe osteneli şi de multe lacrimi e nevoie pentru a ţine duhul smerit al lui Hristos, dar fără el se stinge în su­flet lumina vieţii şi el moare. Trupul poate fi veştejit repe­de prin post, dar nu e deloc uşor ca sufletul să se sme­rească, aşa ca el să rămână mereu smerit, şi nu e cu putinţă degrabă. Maria Egipteanca a luptat şaptesprezece ani cu patimile ca şi cu nişte fiare sălbatice şi abia după aceea a găsit odihnă, măcar că îşi uscase repede trupul, fiindcă în pustie n-avea nimic cu ce să se hrănească.
Noi ne-am împietrit cu totul şi nu înţelegem ce e sme­renia sau iubirea lui Hristos. E drept că această smerenie şi această iubire nu se cunosc decât prin harul Duhului Sfânt, dar noi nu credem că e cu putinţă să-l atragem la noi. Pentru aceasta e nevoie ca noi să-l dorim din tot su­fletul. Dar cum să doresc ceea ce n-am cunoscut? Puţină cunoaştere avem noi toţi şi Duhul Sfânt mişcă fiecare su­flet să caute pe Dumnezeu.
O, cum trebuie rugat Domnul ca El să dea sufletului smerit pe Duhul Sfânt! Sufletul smerit are o mare odihnă, dar sufletul mândru se chinuie pe sine însuşi. Omul mân­dru nu cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi e departe de Dum­nezeu. Se făleşte pentru că e bogat sau învăţat sau slăvit, dar nu cunoaşte, nenorocitul, sărăcia şi căderea sa, pentru că nu cunoaşte pe Dumnezeu. Dar pe cel ce luptă împotri­va mândriei Domnul îl ajută să biruie această patimă.
Ce trebuie făcut pentru a avea pace în suflet şi în trup?
Pentru aceasta trebuie să iubeşti pe toţi oamenii ca pe tine însuţi şi să fii gata de moarte în fiecare ceas. Când sufletul îşi aduce aminte de moarte, el ajunge la smerenie şi se predă cu totul voii lui Dumnezeu şi doreşte să fie în pace cu toţi şi să iubească pe toţi oamenii.
Sunt multe feluri de smerenie. Unul e ascultător şi se învinuieşte pe sine însuşi întru toate; şi aceasta e smere­nie. Un altul se căieşte pentru păcatele sale şi se socoteşte nemernic înaintea lui Dumnezeu; şi aceasta e smerenie. Dar alta e smerenia celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt; cunoaşterea şi gustul celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt sunt altele.
Când, prin Duhul Sfânt sufletul vede cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se smereşte pe sine până la capăt. Şi această smerenie e cu totul deosebită şi nimeni nu o poate descrie. Dacă oamenii ar cunoaşte prin Duhul Sfânt ce fel de Domn avem, s-ar schimba cu toţii: bogaţii ar dis-preţui bogăţiile lor, savanţii ştiinţa lor, ocârmuitorii slava şi puterea lor şi toţi s-ar smeri şi ar trăi în mare pace şi iubire, şi mare bucurie ar fi pe pământ.


[1] Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. de Ierom. Rafail Noica, Ed. Accent Print, Suceava, 2013, p. 211.

Crucea de astăzi. Unii caută să se mântuiască cu osteneală puțină

Zis-a un bătrân: Astăzi urmărim să ne sfințim cu puțină osteneală. A zis iarăși: Cu cât te ostenești mai mult, cu atât primești mai cu prisosință har și bucurie. Și a continuat.

1. Putea să ne umple inima Dumnezeu cu atâta fericire și dragoste și iubire dumnezeiască, încât să cădem jos, neputând să o suportăm.

Dar atunci am fi părăsit mănăstirile și ne-am fi închis în peșteri.

2. Mirenii și-ar fi părăsit afacerile și grijile familiale și copiii. Pentru aceasta, Dumnezeu, care este dragoste, nu ne umple cu astfel de dragoste și fericire dumnezeiască.

3. Este grea călugăria, Părinte?, a întrebat cineva pe un monah înțelept.

Nu este grea. Vine vremea când uiți de tine, vezi că este cea mai ușoară povară – a zis.

4. A zis un pustnic: Dacă te achiți de cele cu care ești dator în această viață, atunci te mântuiești. Totuși, dacă mănânci și ceva pe deasupra, primești și un franc în plus. Dacă cineva mănâncă bătaie pe nedrept, atunci are plată curată. Adică de multe ori se întâmplă ca oameni cu o viață foarte bună să-i găsească cele mai mari rele. Dacă Dumnezeu îngăduie, de ce îngăduie?

Să dau un exemplu bun!

Este o familie foarte bună. și bărbatul este foarte bun, și femeia foarte bună, și copilașii foarte buni. Toți merg la biserică, se împărtășesc șamd.

O clipă îi trebuie unui bețiv sau nebun să lovească pe capul familiei și îl orbește.

Din senin. Apoi, oamenii care sunt depărtați de Dumnezeu spun:

Ca s-l vezi! Ați văzut? Merge cu crucea în mână și de aceea a pățit-o.

Aceasta este obrăznicie. Dumnezeu îngăduie să pătimească și oameni fără să fi greșit deloc ca să le dea prilej celor cu totul obraznici să spună ce a zis și tâlharul cel bun.

Ce vedem la cei doi tâlhari? Unul a ocărât pe Hristos: Dacă ești Dumnezeu, coboară-te jos șcl., iar celălalt a spus: Nu te temi de Dumnezeu? Noi suntem în necaz pe drept. Omul acesta nu a făcut nimic. Nu te temi de Dumnezeu?

Adică să dea Dumnezeu prilej celor obraznici să-și revină îngăduie să pătimească unii fără să greșească.

În timp ce aceia care suferă pot să fie cei mai iubiți copii ai lui Dumnezeu!

În rai Dumnezeu cred că nu le va spune: Ședeți în locul acesta! Ci: Alegeți cel mai bun loc! Ați înțeles? Asta este. Prin faptul de a ne cere dreptul le pierdem pe toate.

Ne pierdem și pacea. Ne pierdem și plata.

5. A întrebat cineva pe un bătrân câți ani are în Sfântul Munte și i-a răspuns:

Am mulți ani, procopseală nu am. Și șacalii trăiesc în pustie, dar rămân șacali.

6. A zis un bătrân: Cu cât este un om mai duhovnicesc, cu atât mai puține drepturi cere de la viața asta.

7. Sfătuia un monah luminat: Să ai dragoste către toți, dar relații aparte cu nimeni.

8. A spus Gheron Iosif Isihastul:

Scopul cel mai principal al diavolului este să lovească credința și astfel să-l compromită pe om ca trădător și lepădat.

9. Mi-a zis cu câțiva ani mai înainte cinstitul Bătrân Gherasim imnograful: Sfântul Grigorie Palama spune că singurul lucru pe care nu poate Dumnezeu cel atotputernic să-l facă este să Se unească cu omul necurat. Aceasta nu poate.

10. A spus nouă Bătrânul Modest de la Constamonitu: Să aveți orbire de bună voie! Nu vă uitați la greșelile altora!

11. A zis un bătrân: Subiectul mântuirii noastre nu este subiect de vreme prielnică sau de întâmplare, ci subiect de lucrare și silință. «Silitorii răpesc împărăția cerurilor.»

Traducere după sursa online: Βημα ορθοδοξιας.

Sfaturi înțelepte „românești”

“L-am rugat pe Dumnezeu să ia mândria de la mine, și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu. Mândria nu se ia. De ea trebuie să te lepezi.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea răbdare și El mi-a răspuns: Nu. Răbdarea este cununa încercărilor. Ea nu se dă, ea se dobândește.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască fericirea și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu. Eu îți dau binecuvântarea, dar depinde de tine să fii fericit.

L-am rugat pe Dumnezeu să mă ferească de durere și Dumnezeu mi-a raspuns: Nu. Suferințele îl îndepartează pe om de grijile lumești și îl apropie de Mine.

I-am cerut lui Dumnezeu creștere duhovnicească și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu. Duhul trebuie să crească singur. Eu doar îl altoiesc, ca să aducă roade.

L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să-mi iubesc aproapele așa cum mă iubește El și Dumnezeu mi-a spus: În sfirșit, ai înțeles ce trebuie să ceri.

I-am cerut lui Dumnezeu putere și El mi-a dat încercări ca să devin puternic.”

Pr. Irodion – Sf. Mănăstire Lainici

Aflarea și înălțarea Sfintei Cruci este o sărbătoare care se prăznuiește cu post și cu smerenie

Încă se cuvine a pomeni şi că cinstitul şi de viaţă făcătorul lemnul Crucii Domnului a fost luat oarecînd de Perşi (602-610) şi iar s-a întors în Ierusalim, spre mîngîierea credincioşilor; pe vremea împăratului grec Foca, Chosroe II (590-628), împăratul perşilor, biruind Egiptul, Africa şi Palestina, a luat Ierusalimul şi pe mulţi creştini i-a ucis şi luînd cu de-a sila vistieriile cele bisericeşti şi podoabele, între altele a luat şi vistieria cea de mult preţ, lemnul crucii Domnului celei de viaţă făcătoare, şi l-a dus în Persia. Peste puţin, murind Foca împăratul, a fost ales Eraclie (610-641); în locul lui, el încearcă să biruiască pe Chosroe II, dar de multe ori nebiruind a cerut pace, însă nu a cîştigat-o de la vrăjmaşul cel mîndru. Atunci, fiind în mîhnire mare, a început a căuta ajutor la Dumnezeu, şi a poruncit tuturor credincioşilor să facă rugăciuni, priveghieri şi postiri ca să-i scape Domnul de acela ce se lăuda, în mîndria sa, că va pierde pe toţi creştinii; de acela ce hulea numele lui Iisus Hristos, ca să nu zică vrăjmaşii că mîna lor este înaltă şi idolii lor puternici, ci să cunoască neamurile că unul este Dumnezeul cel adevărat, Căruia cine poate să-I stea împotriva puterii şi tăriei? Şi chiar împăratul se ruga singur cu lacrimi şi cu post înde-lungat. Apoi, adunîndu-şi toţi ostaşii şi în nădejdea ajutorului lui Dumnezeu înarmîndu-se cu puterea crucii, a mers asupra perşilor şi lovindu-se cu Chosroe II, l-a biruit şi l-a pus pe fugă. Şi a fost cu oştile în pămîntul Persiei şapte ani, luînd cetăţile, robind satele şi biruind multe prigoniri ale lui Chosroe. Iar mai pe urmă Chosroe, neputînd să se împotrivească puterii greceşti, a fugit din pămîntul său şi, trecînd peste rîul Tigru, cu cel mai tînăr fiu al său, Medars, a împărţit el împărăţia sa. De acest lucru s-a mîniat Siroes, fiul lui cel mai în vîrstă, şi a gîndit ca şi pe tată şi pe frate împreună să-i ucidă; lucru pe care l-a şi făcut degrab. Iar după uciderea acelora, Siroes a fost moştenitor împărăţiei Persiei şi a trimis cu rugăminte şi cu multe daruri la Heraclie, împăratul grec, smerindu-se lui şi poftindu-l să înceteze a prăda pămîntul lui.

Atunci Heraclie, făcînd pace cu împăratul Persiei, a luat de la perşi făcătorul de viaţă lemnul Crucii Domnului, cel luat de Chosroe din Ierusalim, care fusese patrusprezece ani la perşi, şi l-a adus împreună cu multe daruri la locul său, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu pentru ajutorul Lui cel mare. Iar cînd a ajuns la Ierusalim, a luat împăratul cinstitul lemn pe umerile sale, ca să-l ducă la locul lui cel mai dinainte. Însă era îmbrăcat în porfira cea împărătească, cu aur şi cu pietre scumpe împodobit, avînd în cap coroana cea împărătească. Atunci se făcu o minune înspăimîntătoare, pentru că deodată a stat în uşile acelea, prin care se intra la locul căpăţînei, şi nu putea să păşească mai departe cu cinstitul lemnul Crucii, oprit fiind de puterea cea Dum-nezeiască; şi toţi se minunau de un lucru ca acesta. Iar Zaharia, patriarhul Ierusalimului (609-631), care a mers cu toată mulţimea Ierusalimului în întîmpinarea împăratului, avînd ramuri de finic în mîini şi ieşind pînă la muntele Eleonului, mergea cu împăratul alături şi, căutînd cu ochii, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu ca un fulger în poartă stînd, oprindu-le intrarea, şi zicînd: “Nu cu astfel de chip Făcătorul nostru a purtat aici acest lemn al Crucii, cu care voi îl duceţi pe el”. Aceasta văzînd-o şi auzind-o patriarhul, s-a înspăimîntat şi, întorcîndu-se spre împăratul, i-a zis: “Să ştii, împărate, că cu neputinţă îţi este ţie ca în haine bogate îmbrăcat şi cu podoabele împărăteşti înfrumuseţat să duci lemnul acesta sfînt, pe care, săracul Hristos, Cel ce a sărăcit pentru mîntuirea noastră, l-a dus. Drept aceea, de voieşti ca să duci Crucea Lui, să urmezi sărăciei Lui”. Atunci, împăratul a dezbrăcat de pe sine porfira şi coroana şi s-a îmbrăcat în haine sărăcăcioase şi proaste şi a dus cinstitul lemn al Sfintei Cruci fără de nici o împiedicare, mergînd cu picioarele desculţe. Şi l-a dus în biserică, la locul de la care îl luase Chosroe al Perşilor. Acolo, binecredinciosul împărat Heraclie a pus iar lemnul Sfintei Cruci şi a fost mare bucurie şi veselie credincioşilor pentru întoarcerea Crucii Domnului, şi dănţuiau precum oarecînd israilitenii pentru întoarcerea chivotului legii de la filisteni, lăudînd pe Cel răstignit pe Cruce, Hristos Împăratul slavei, şi închinîndu-se aşternutului picioarelor Lui, Crucii celei sfinte. Căreia şi de la noi să fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. (Viețile Sfinților pe luna Septembrie)