În preajma Sfinților. Chipul Cuviosului Siluan Athonitul – mucenicia și smerenia cunoașterii lui Dumnezeu

Unul dintre Sfinții emblematici ai Bisericii noastre din vremurile contemporane este Cuviosul Siluan Athonitul, pomenit astăzi, 24 septembrie (†1938). A trăit într-un anonimat total, dar a devenit foarte cunoscut prin tipărirea scrierilor lui de către ucenicul său, Arhim. Sofronie. Autenticitatea nevoinței ortodoxe și lucrarea harului cu putere în sufletul său sunt vizibile din cuvintele lăsate în scris. Dragostea de Dumnezeu și chiar pentru vrăjmași sunt învățăturile cele mai importante pe care le-a dobândit din lumina Duhului Sfânt și pe care le-a consemnat în rânduri și cuvinte simple. Dar trebuie specificat că s-a luptat 15 ani ca să afle cum să se smerească, încă 15 ca să reușească să pună în practică și alți 15 până să ajungă la odihna deplină, adică până când a murit.
Cu toate că bunătatea sa se revărsa în rugăciune asupra tuturor, dar și în trăirea lui, nu înceta să fie un Sfânt autentic, o mustrare tăcută pentru conștiințele celor din jur.

„Cu Dumnezeu omului nu-i este întotdeauna ușor. Tot așa, a trăi cu Sfinții nu este întotdeauna ușor. Mulți gândesc naiv că viața cu Sfinții este plăcută și plină de bucurie; le pare rău că sunt înconjurați de păcătoși și visează să întâlnească vreun Sfânt. Din întâlniri ocazionale, care adesea umplu câte un suflet îndurerat cu o luminoasă nădejde și cu noi puteri, ei trag concluzia că a petrece cu Sfinții întotdeauna întraripează astfel sufletul. Este o înșelare. Nici un Sfânt nu poate slobozi sufletul de neapărata luptă cu păcatul ce trăiește în noi. El poate împreună-lucra cu rugăciunea, ajuta prin cuvânt și povață, îmbărbăta prin pilda sa, dar nu poate slobozi de trudă și nevoință. Iar când Sfântul ne cheamă și ne trage spre a trăi după porunci, el poate părea ca «aspru». Iată că unii au și spus-o și până astăzi spun despre Însuși Hristos că: «Greu (aspru) este cuvântul acesta; cine poate să-l audă?» (In. 6:60). Așa și cuvântul Sfinților, când cer e la noi paza poruncilor în curăție, devine peste puteri și «aspru».
Starețul Siluan era totdeauna blând, îngăduitor, gingaș, dar în realitate niciodată nu se abătea de la ceea ce învățase de la Dumnezeu. Atitudinea lui era simplă și limpede: «Domnului Îi este milă de toți… El atâta a iubit oamenii, că a luat asupra Sa povara întregii lumi… Și de la noi El voiește să iubim pe fratele». Când îl auzi pe Stareț, simți din tot sufletul că spune adevărul, însă a-i urma se dovedește a fi peste măsura puterilor. Și mulți l-au părăsit. Mireasma sa duhovnicească îți năștea în suflet o adâncă rușine pentru tine însuși și simțământul propriei duhori și murdării. Dacă vă veți plânge lui de cei ce vă jignesc, deși vă va înțelege durerea, vă va împărtăși întristarea, nu însă și mânia. Dacă vă veți gândi să răsplătiți cu rău pentru răul ce vi s-a pricinuit, de-acum se va mâhni de voi. Dacă veți socoti un lucru dăunător a răspunde omului rău cu binele, el se va nedumeri cum, creștini numindu-vă, socotiți că a se purta potrivit poruncii lui Hristos ar putea naște vreo daună. Poruncile lui Hristos erau pentru el o lege de o desăvârșire absolută – și singura cale spre a birui răul din lume, și cea către veșnica lumină. Paza lor nu poate decât să fie de folos; de folos și celui ce urmează lor, și celui față de care se împlinesc. Nu este și nu poate fi vreun caz când urmarea poruncilor lui Hristos ar putea pricinui vătămare, dacă vom judeca vătămarea nu ca pe o pagubă vremelnică și exterioară, ci în planul adevăratei și veșnicei vieți, căci porunca lui Hristos este manifestarea binelui absolut.
S-a întâmplat într-o zi ca un ieromonah să spună Starețului că, dacă toți vor face așa cum învață el, atunci vrăjmașii vor profita și răul va birui. În acea clipă, Starețul a rămas tăcut pentru că cel care i se împotrivise nu era în stare să primească cuvântul; dar, mai apoi, a zis – nu lui, ci altuia: «Oare DUHUL lui Hristos poate gândi cuiva de rău? Oare către aceasta suntem noi chemați de către Dumnezeu?». …
«Aspru» era cuvântul Starețului. Cine poate să-l audă? A trăi potrivit lui înseamnă a se preda chinurilor nu numai în înțelesul osebit al cuvântului, ci și în viața zilnică. …
Starețul nu căuta mucenica, deși cunoscuse harul «mucenicesc». În schimb, viața sa fusese cu adevărat mucenicească. S-ar putea spune și mai mult. Mucenicul, uneori, pentru un scurt răstimp de bărbătească mărturisire, primește drept răsplată viața. Dar a se nevoie zeci de ani, precum Starețul, și zeci de ani a se ruga pentru lume precum el se ruga – «a te ruga pentru oameni este a-ți vărsa sângele» – aceasta este mai presus decât o simplă mucenicie.”[1]

Înfrânarea și rigurozitatea aceasta față de sine nu pot veni decât din dragostea și interesul pentru Dumnezeu, pentru ceva mai înalt decât toate cele lumești. După ce Hristos Se descoperă în suflet, viața întreagă devine o zdrobire, dar o zdrobire pentru ceva negrăit, care nu poate fi explicat și înțeles foarte mult în cuvinte. Dragostea este ceva râvnit de toți, dar de neatins. Iar culmea ei, iubirea de vrăjmași, reprezintă un semn sigur al întâlnirii cu Dumnezeu.
Redăm mai jos câteva frânturi din bogăția experienței Sf. Siluan, consemnate în cartea Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, împărțite în două teme:

Cunoașterea și descoperirea lui Dumnezeu:

„Pentru a cunoaşte pe Domnul n-avem nevoie nici de bogăţii, nici de învăţătură, ci e nevoie să fim ascultători şi înfrânaţi, să avem duh smerit şi să-l iubim pe aproapele, şi Domnul va iubi un asemenea suflet şi Se va arăta pe Sine Însuşi sufletului şi îl va învăţa iubirea şi smerenia şi-i va da tot ceea ce are nevoie pentru a-şi găsi odihna în Dum­nezeu.
Oricât am învăţa, e cu neputinţă să cunoaştem pe Dom­nul dacă nu vom vieţui după poruncile Lui, pentru că nu prin ştiinţă, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul. Mulţi filozofi şi savanţi au ajuns la credinţa că Dumnezeu există, dar nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. Şi noi, mona­hii, învăţăm ziua şi noaptea legea Domnului, dar nu toţi ajung să-L cunoască, chiar dacă cred în El.
A crede că Dumnezeu există e un lucru, dar a-L cu­noaşte pe Dumnezeu e altceva. Iată o taină: există suflete care au cunoscut pe Dom­nul; există suflete care nu L-au cunoscut, dar cred în El; şi, în sfârşit, există oameni care nu numai că n-au cunoscut pe Dumnezeu, dar care nici măcar nu cred în El şi printre aceştia din urmă există mulţi oameni învăţaţi.
La necredinţă se ajunge din mândrie. Omul mândru vrea să cunoască toate prin mintea şi prin ştiinţa lui, dar nu-i este dat să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Dom­nul nu Se descoperă decât sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul le face cunoscute lucrurile Sale, care sunt de neînţeles pentru mintea noastră, dar se descoperă prin Duhul Sfânt. Numai cu mintea omul nu poate cunoaşte decât cele pământeşti, şi pe acestea numai în parte, dar Dumnezeu şi toate cele cereşti nu se cunosc decât prin Duhul Sfânt.
Unii se ostenesc toată viaţa lor să cunoască ce este pe soare sau pe lună sau aiurea, dar aceasta nu e de folos pentru sufletul lor. Dar, dacă ne vom strădui să cunoaştem ce este înăuntrul inimii omului, iată ce vom vedea: în su­fletul unui sfânt – împărăţia cerurilor, iar în sufletul unui păcătos – întuneric şi chin. Şi e de folos să ştim aceasta, pentru că vom locui veşnic fie în împărăţie, fie în chinuri.
Luminaţi prin Botez, oamenii cred în Dumnezeu, dar sunt unii care Îl şi cunosc. E bine să crezi în Dumnezeu, dar să cunoşti pe Dumnezeu, iată fericirea.

Smerenia lui Hristos și pacea sufletului

„Domnul iubeşte atât de mult pe om, încât îi dă darurile Sfântului Duh, dar, până când sufletul se învaţă să păstreze harul, se chinuie mult.
În primul an după ce am primit pe Duhul Sfânt, gân­deam: „Domnul mi-a iertat păcatele: harul dă mărturie de aceasta; de ce mai am nevoie?”. Dar nu trebuie să gândim aşa. Chiar dacă păcatele ne-au fost iertate, toată viaţa tre­buie să ne aducem aminte de ele şi să ne întristăm, ca să păzim zdrobirea [inimii]. N-am făcut aşa şi am încetat zdrobirea şi mult am fost hărţuit de demoni. Eram nedu­merit de ce se făcea cu mine şi-mi spuneam: „Sufletul meu cunoaşte pe Domnul şi iubirea Lui. Cum de-mi vin gân­duri rele?” Dar Domnului i S-a făcut milă de mine şi m-a învăţat El Însuşi cum trebuie să mă smeresc: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!”. Şi, prin aceasta, vrăjmaşii sunt biruiţi. Dar, de îndată ce las mintea mea să iasă din foc, gândurile rele câştigă din nou putere.
Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul e bine să lupte curajos cu demonii. Cunoaşte că tu însuţi eşti vinovat: ai căzut în mândrie şi slavă deşartă şi Domnul îţi dă să cunoşti cu milostivire ce înseamnă să fii în Duhul Sfânt şi ce înseamnă să fii în luptă cu demonii. Astfel, sufletul în­vaţă prin experienţă vătămările mândriei şi fuge de slava deşartă, de laudele oamenilor şi de gânduri. Atunci sufle­tul începe să se vindece şi să înveţe să păstreze harul. Cum să înţelegem dacă sufletul e sănătos sau bolnav? Sufletul bolnav se mândreşte, dar sufletul sănătos iubeşte smere­nia, aşa cum l-a învăţat Duhul Sfânt, şi, dacă nu o cunoaşte încă, se socoteşte pe sine mai rău decât toţi.
Chiar dacă Domnul l-ar înălţa la cer în fiecare zi şi i-ar arăta toată slava cerească în care se află El şi iubirea serafimilor, a heruvimilor şi a tuturor sfinţilor, chiar şi atunci, învăţat de experienţă, sufletul smerit va spune: „Tu, Doamne, îmi arăţi slava Ta pentru că iubeşti zidirea Ta; mie însă dă-mi mai degrabă plâns şi puterea de a-Ţi mulţumi. Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă mi se cuvine să plâng pentru păcatele mele”. Altfel nu vei păzi harul Duhului Sfânt pe care ţi-l dă Domnul după mila Sa.
Domnului i S-a făcut mare milă de mine şi mi-a dat să înţeleg că trebuie să plâng toată viaţa. Aceasta este ca­lea Domnului. Şi, iată, acum scriu din milă faţă de oame­nii care, asemenea mie, sunt mândri şi, din această pricină, se chinuie. Scriu ca ei să înveţe smerenia şi să-şi găsească odihna în Dumnezeu.
Unii zic că aceasta a fost cândva, de demult, dar că acum toate acestea s-au învechit; dar la Domnul, nimic nu trece niciodată, numai noi ne schimbăm, ne facem răi şi astfel pierdem harul; dar celui ce cere Domnul îi dă toate [Mt 7, 7-8], nu pentru că am merita aceasta, ci pen­tru că El este milostiv şi ne iubeşte.
Mare lucru bun este a învăţa smerenia lui Hristos; cu ea viaţa e uşoară şi bucuroasă şi toate se fac dragi inimii. Numai celor smeriţi li Se arată pe Sine Domnul prin Duhul Sfânt, dar, dacă nu ne smerim, nu vom vedea pe Dum­nezeu. Smerenia e lumina în care putem vedea Lumina-Dumnezeu, după cum se cântă: „întru lumina Ta vom ve­dea Lumină” [Ps 35,10].
E o mare deosebire între omul simplu, care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, şi omul, chiar foarte mare, care n-a cunoscut harul Sfântului Duh.
E o mare deosebire între a crede numai că Dumnezeu există, cunoscându-L din natură sau din Scripturi, şi a cu­noaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt.
În cel ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, du­hul arde ziua şi noaptea de iubire pentru Dumnezeu şi su­fletul lui nu se poate să se alipească de nimic pământesc.
Sufletul care n-a făcut experienţa dulceţii Duhului Sfânt se bucură de slava deşartă a acestei lumi, de bogăţii sau de putere; dar sufletul care L-a cunoscut pe Domnul prin Du­hul Sfânt tânjeşte numai după Domnul, iar bogăţiile şi slava lumii nu înseamnă nimic pentru el.
Cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela a învăţat de la El smerenia, s-a asemănat Învăţătorului său, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi a ajuns asemenea Lui.
De multe osteneli şi de multe lacrimi e nevoie pentru a ţine duhul smerit al lui Hristos, dar fără el se stinge în su­flet lumina vieţii şi el moare. Trupul poate fi veştejit repe­de prin post, dar nu e deloc uşor ca sufletul să se sme­rească, aşa ca el să rămână mereu smerit, şi nu e cu putinţă degrabă. Maria Egipteanca a luptat şaptesprezece ani cu patimile ca şi cu nişte fiare sălbatice şi abia după aceea a găsit odihnă, măcar că îşi uscase repede trupul, fiindcă în pustie n-avea nimic cu ce să se hrănească.
Noi ne-am împietrit cu totul şi nu înţelegem ce e sme­renia sau iubirea lui Hristos. E drept că această smerenie şi această iubire nu se cunosc decât prin harul Duhului Sfânt, dar noi nu credem că e cu putinţă să-l atragem la noi. Pentru aceasta e nevoie ca noi să-l dorim din tot su­fletul. Dar cum să doresc ceea ce n-am cunoscut? Puţină cunoaştere avem noi toţi şi Duhul Sfânt mişcă fiecare su­flet să caute pe Dumnezeu.
O, cum trebuie rugat Domnul ca El să dea sufletului smerit pe Duhul Sfânt! Sufletul smerit are o mare odihnă, dar sufletul mândru se chinuie pe sine însuşi. Omul mân­dru nu cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi e departe de Dum­nezeu. Se făleşte pentru că e bogat sau învăţat sau slăvit, dar nu cunoaşte, nenorocitul, sărăcia şi căderea sa, pentru că nu cunoaşte pe Dumnezeu. Dar pe cel ce luptă împotri­va mândriei Domnul îl ajută să biruie această patimă.
Ce trebuie făcut pentru a avea pace în suflet şi în trup?
Pentru aceasta trebuie să iubeşti pe toţi oamenii ca pe tine însuţi şi să fii gata de moarte în fiecare ceas. Când sufletul îşi aduce aminte de moarte, el ajunge la smerenie şi se predă cu totul voii lui Dumnezeu şi doreşte să fie în pace cu toţi şi să iubească pe toţi oamenii.
Sunt multe feluri de smerenie. Unul e ascultător şi se învinuieşte pe sine însuşi întru toate; şi aceasta e smere­nie. Un altul se căieşte pentru păcatele sale şi se socoteşte nemernic înaintea lui Dumnezeu; şi aceasta e smerenie. Dar alta e smerenia celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt; cunoaşterea şi gustul celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt sunt altele.
Când, prin Duhul Sfânt sufletul vede cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se smereşte pe sine până la capăt. Şi această smerenie e cu totul deosebită şi nimeni nu o poate descrie. Dacă oamenii ar cunoaşte prin Duhul Sfânt ce fel de Domn avem, s-ar schimba cu toţii: bogaţii ar dis-preţui bogăţiile lor, savanţii ştiinţa lor, ocârmuitorii slava şi puterea lor şi toţi s-ar smeri şi ar trăi în mare pace şi iubire, şi mare bucurie ar fi pe pământ.


[1] Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. de Ierom. Rafail Noica, Ed. Accent Print, Suceava, 2013, p. 211.

Crucea de astăzi. Unii caută să se mântuiască cu osteneală puțină

Zis-a un bătrân: Astăzi urmărim să ne sfințim cu puțină osteneală. A zis iarăși: Cu cât te ostenești mai mult, cu atât primești mai cu prisosință har și bucurie. Și a continuat.

1. Putea să ne umple inima Dumnezeu cu atâta fericire și dragoste și iubire dumnezeiască, încât să cădem jos, neputând să o suportăm.

Dar atunci am fi părăsit mănăstirile și ne-am fi închis în peșteri.

2. Mirenii și-ar fi părăsit afacerile și grijile familiale și copiii. Pentru aceasta, Dumnezeu, care este dragoste, nu ne umple cu astfel de dragoste și fericire dumnezeiască.

3. Este grea călugăria, Părinte?, a întrebat cineva pe un monah înțelept.

Nu este grea. Vine vremea când uiți de tine, vezi că este cea mai ușoară povară – a zis.

4. A zis un pustnic: Dacă te achiți de cele cu care ești dator în această viață, atunci te mântuiești. Totuși, dacă mănânci și ceva pe deasupra, primești și un franc în plus. Dacă cineva mănâncă bătaie pe nedrept, atunci are plată curată. Adică de multe ori se întâmplă ca oameni cu o viață foarte bună să-i găsească cele mai mari rele. Dacă Dumnezeu îngăduie, de ce îngăduie?

Să dau un exemplu bun!

Este o familie foarte bună. și bărbatul este foarte bun, și femeia foarte bună, și copilașii foarte buni. Toți merg la biserică, se împărtășesc șamd.

O clipă îi trebuie unui bețiv sau nebun să lovească pe capul familiei și îl orbește.

Din senin. Apoi, oamenii care sunt depărtați de Dumnezeu spun:

Ca s-l vezi! Ați văzut? Merge cu crucea în mână și de aceea a pățit-o.

Aceasta este obrăznicie. Dumnezeu îngăduie să pătimească și oameni fără să fi greșit deloc ca să le dea prilej celor cu totul obraznici să spună ce a zis și tâlharul cel bun.

Ce vedem la cei doi tâlhari? Unul a ocărât pe Hristos: Dacă ești Dumnezeu, coboară-te jos șcl., iar celălalt a spus: Nu te temi de Dumnezeu? Noi suntem în necaz pe drept. Omul acesta nu a făcut nimic. Nu te temi de Dumnezeu?

Adică să dea Dumnezeu prilej celor obraznici să-și revină îngăduie să pătimească unii fără să greșească.

În timp ce aceia care suferă pot să fie cei mai iubiți copii ai lui Dumnezeu!

În rai Dumnezeu cred că nu le va spune: Ședeți în locul acesta! Ci: Alegeți cel mai bun loc! Ați înțeles? Asta este. Prin faptul de a ne cere dreptul le pierdem pe toate.

Ne pierdem și pacea. Ne pierdem și plata.

5. A întrebat cineva pe un bătrân câți ani are în Sfântul Munte și i-a răspuns:

Am mulți ani, procopseală nu am. Și șacalii trăiesc în pustie, dar rămân șacali.

6. A zis un bătrân: Cu cât este un om mai duhovnicesc, cu atât mai puține drepturi cere de la viața asta.

7. Sfătuia un monah luminat: Să ai dragoste către toți, dar relații aparte cu nimeni.

8. A spus Gheron Iosif Isihastul:

Scopul cel mai principal al diavolului este să lovească credința și astfel să-l compromită pe om ca trădător și lepădat.

9. Mi-a zis cu câțiva ani mai înainte cinstitul Bătrân Gherasim imnograful: Sfântul Grigorie Palama spune că singurul lucru pe care nu poate Dumnezeu cel atotputernic să-l facă este să Se unească cu omul necurat. Aceasta nu poate.

10. A spus nouă Bătrânul Modest de la Constamonitu: Să aveți orbire de bună voie! Nu vă uitați la greșelile altora!

11. A zis un bătrân: Subiectul mântuirii noastre nu este subiect de vreme prielnică sau de întâmplare, ci subiect de lucrare și silință. «Silitorii răpesc împărăția cerurilor.»

Traducere după sursa online: Βημα ορθοδοξιας.

Sfaturi înțelepte „românești”

“L-am rugat pe Dumnezeu să ia mândria de la mine, și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu. Mândria nu se ia. De ea trebuie să te lepezi.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea răbdare și El mi-a răspuns: Nu. Răbdarea este cununa încercărilor. Ea nu se dă, ea se dobândește.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască fericirea și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu. Eu îți dau binecuvântarea, dar depinde de tine să fii fericit.

L-am rugat pe Dumnezeu să mă ferească de durere și Dumnezeu mi-a raspuns: Nu. Suferințele îl îndepartează pe om de grijile lumești și îl apropie de Mine.

I-am cerut lui Dumnezeu creștere duhovnicească și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu. Duhul trebuie să crească singur. Eu doar îl altoiesc, ca să aducă roade.

L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să-mi iubesc aproapele așa cum mă iubește El și Dumnezeu mi-a spus: În sfirșit, ai înțeles ce trebuie să ceri.

I-am cerut lui Dumnezeu putere și El mi-a dat încercări ca să devin puternic.”

Pr. Irodion – Sf. Mănăstire Lainici

Aflarea și înălțarea Sfintei Cruci este o sărbătoare care se prăznuiește cu post și cu smerenie

Încă se cuvine a pomeni şi că cinstitul şi de viaţă făcătorul lemnul Crucii Domnului a fost luat oarecînd de Perşi (602-610) şi iar s-a întors în Ierusalim, spre mîngîierea credincioşilor; pe vremea împăratului grec Foca, Chosroe II (590-628), împăratul perşilor, biruind Egiptul, Africa şi Palestina, a luat Ierusalimul şi pe mulţi creştini i-a ucis şi luînd cu de-a sila vistieriile cele bisericeşti şi podoabele, între altele a luat şi vistieria cea de mult preţ, lemnul crucii Domnului celei de viaţă făcătoare, şi l-a dus în Persia. Peste puţin, murind Foca împăratul, a fost ales Eraclie (610-641); în locul lui, el încearcă să biruiască pe Chosroe II, dar de multe ori nebiruind a cerut pace, însă nu a cîştigat-o de la vrăjmaşul cel mîndru. Atunci, fiind în mîhnire mare, a început a căuta ajutor la Dumnezeu, şi a poruncit tuturor credincioşilor să facă rugăciuni, priveghieri şi postiri ca să-i scape Domnul de acela ce se lăuda, în mîndria sa, că va pierde pe toţi creştinii; de acela ce hulea numele lui Iisus Hristos, ca să nu zică vrăjmaşii că mîna lor este înaltă şi idolii lor puternici, ci să cunoască neamurile că unul este Dumnezeul cel adevărat, Căruia cine poate să-I stea împotriva puterii şi tăriei? Şi chiar împăratul se ruga singur cu lacrimi şi cu post înde-lungat. Apoi, adunîndu-şi toţi ostaşii şi în nădejdea ajutorului lui Dumnezeu înarmîndu-se cu puterea crucii, a mers asupra perşilor şi lovindu-se cu Chosroe II, l-a biruit şi l-a pus pe fugă. Şi a fost cu oştile în pămîntul Persiei şapte ani, luînd cetăţile, robind satele şi biruind multe prigoniri ale lui Chosroe. Iar mai pe urmă Chosroe, neputînd să se împotrivească puterii greceşti, a fugit din pămîntul său şi, trecînd peste rîul Tigru, cu cel mai tînăr fiu al său, Medars, a împărţit el împărăţia sa. De acest lucru s-a mîniat Siroes, fiul lui cel mai în vîrstă, şi a gîndit ca şi pe tată şi pe frate împreună să-i ucidă; lucru pe care l-a şi făcut degrab. Iar după uciderea acelora, Siroes a fost moştenitor împărăţiei Persiei şi a trimis cu rugăminte şi cu multe daruri la Heraclie, împăratul grec, smerindu-se lui şi poftindu-l să înceteze a prăda pămîntul lui.

Atunci Heraclie, făcînd pace cu împăratul Persiei, a luat de la perşi făcătorul de viaţă lemnul Crucii Domnului, cel luat de Chosroe din Ierusalim, care fusese patrusprezece ani la perşi, şi l-a adus împreună cu multe daruri la locul său, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu pentru ajutorul Lui cel mare. Iar cînd a ajuns la Ierusalim, a luat împăratul cinstitul lemn pe umerile sale, ca să-l ducă la locul lui cel mai dinainte. Însă era îmbrăcat în porfira cea împărătească, cu aur şi cu pietre scumpe împodobit, avînd în cap coroana cea împărătească. Atunci se făcu o minune înspăimîntătoare, pentru că deodată a stat în uşile acelea, prin care se intra la locul căpăţînei, şi nu putea să păşească mai departe cu cinstitul lemnul Crucii, oprit fiind de puterea cea Dum-nezeiască; şi toţi se minunau de un lucru ca acesta. Iar Zaharia, patriarhul Ierusalimului (609-631), care a mers cu toată mulţimea Ierusalimului în întîmpinarea împăratului, avînd ramuri de finic în mîini şi ieşind pînă la muntele Eleonului, mergea cu împăratul alături şi, căutînd cu ochii, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu ca un fulger în poartă stînd, oprindu-le intrarea, şi zicînd: “Nu cu astfel de chip Făcătorul nostru a purtat aici acest lemn al Crucii, cu care voi îl duceţi pe el”. Aceasta văzînd-o şi auzind-o patriarhul, s-a înspăimîntat şi, întorcîndu-se spre împăratul, i-a zis: “Să ştii, împărate, că cu neputinţă îţi este ţie ca în haine bogate îmbrăcat şi cu podoabele împărăteşti înfrumuseţat să duci lemnul acesta sfînt, pe care, săracul Hristos, Cel ce a sărăcit pentru mîntuirea noastră, l-a dus. Drept aceea, de voieşti ca să duci Crucea Lui, să urmezi sărăciei Lui”. Atunci, împăratul a dezbrăcat de pe sine porfira şi coroana şi s-a îmbrăcat în haine sărăcăcioase şi proaste şi a dus cinstitul lemn al Sfintei Cruci fără de nici o împiedicare, mergînd cu picioarele desculţe. Şi l-a dus în biserică, la locul de la care îl luase Chosroe al Perşilor. Acolo, binecredinciosul împărat Heraclie a pus iar lemnul Sfintei Cruci şi a fost mare bucurie şi veselie credincioşilor pentru întoarcerea Crucii Domnului, şi dănţuiau precum oarecînd israilitenii pentru întoarcerea chivotului legii de la filisteni, lăudînd pe Cel răstignit pe Cruce, Hristos Împăratul slavei, şi închinîndu-se aşternutului picioarelor Lui, Crucii celei sfinte. Căreia şi de la noi să fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. (Viețile Sfinților pe luna Septembrie)

Harul Preasfântului Duh: etape, transformări și căderi

Hristos, izvorul apei vii a harului, și femeia samarineancă

Dobândirea harului Duhului Sfânt reprezintă esența vieții creștine. Legătura cu Dumnezeu prin sălășluirea Lui în inimă este garanția că suntem pe calea cea bună a mântuirii, după cum spune Sf. Ioan Evanghelistul: «Din aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El întru noi, fiindcă ne-a dat din Duhul Său» (1In. 3,24 și 4,13). Prezența harului este foarte puternică și indubitabilă, încât ea este o dovadă indispensabilă a stării de sănătate duhovnicească interioară și a legăturii reale cu Dumnezeu. Însă foarte adesea este confundată lucrarea de sus, a luminii harice, cu alte energii firești sau pătimașe și chiar demonice. De aceea Sfinții Părinți au lăsat unele indicii clare prin care să fie deosebit harul de înșelăciune și recomandă atenție și precauție în a primi orice simțământ lăuntric ca fiind insuflare de la Dumnezeu.

În general, semnul cel mai elocvent al harului sunt roadele. Venirea Duhului aduce în suflet o altă dispoziție, o transformare prin care iubirea de Dumnezeu și de aproapele nu mai este străină, ci limpede și dorită, clară ca lumina zilei și la îndemână. Sf. Siluan Athonitul a insistat foarte mult pe un semn aparte: dragostea de vrăjmași. Nimeni nu poate iubi pe dușmanii săi decât dacă are în sine pe Dumnezeul dragostei și izvorul a tot binele. În orice caz, sălășluirea Duhului Sfânt în suflet nu este un fapt foarte simplu și la îndemână, ci presupune ispitire și prefaceri interioare ample.

Citim și vorbim adesea despre fapte ale oamenilor sfinți și ne minunăm de ele, dar de foarte multe ori nu înțelegem cum să tragem un folos personal din acestea, care este tâlcul lor și cum acționează Hristos. Ori ni se par inaccesibile, ori prea la îndemână. Există o serie de trei prezentări foarte interesante și ample ale modului cum lucrează harul în sufletul omului în cartea Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină, trad. de Elena Dulgheru și Richard Sârbu, Ed. Sofia, 2001. Acestea sunt folositoare și pentru începători, dar și pentru cei mai sporiți. Aducem în atenție mai jos ultima dintre ele.


Că umblă cu el cu faţa ascunsă şi-l încearcă la început cu ispite şi-l înfricoşează şi-l strâmtorează; şi-l chinuieşte cu în­văţătura sa, până ce va prinde încredere în el şi-l va ispiti în­tru îndreptările sale. Şi iarăşi se va întoarce drept la el şi-l va veseli şi îi va descoperi lui cele ascunse ale sale. Iar de va ră­tăci, îl va părăsi şi-l va da în mâinile căderii lui (Sir. 4,18-21).

Există în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament multe locuri în care se zugrăveşte viu şi precis starea lăuntrică a membrilor Bisericii harice neotestamentare. Printre cele mai bune dintre ele se numără, fără îndoială, cel transcris mai sus, în care sub numele de înţelepciune putem înţelege lucrarea harului Preasfântului Duh, Care chiverniseşte cu înţelepciune mântuirea fiecărui suflet.

Idei generale despre obiectul acestor versete

Ce anume se spune aici despre harul Duhului Sfânt, care îl călăuzeşte pe om spre mântuire?

Se spune că acest har, când se sălăşluieşte în sufletul care i s-a deschis, la început lucrează în el mai mult sau mai puţin în ascuns şi – de cele mai multe ori, de altfel – cu asprime şi oa­recum poruncitor. Apoi, dacă în aceste condiţii cineva îi ră­mâne credincios şi nu încetează să caute sfinţirea lui deplina, harul se îndreaptă spre acela direct, începe să lucreze asupra sufletului în mod deschis, îl înveseleşte şi îi vesteşte tainele sale. Dimpotrivă, dacă cineva îi nesocoteşte insuflările şi se rătăceşte, atunci şi harul îl părăseşte, lăsându-l pierzării, pe care singur şi-a căutat-o.

Ca să nu părem arbitrari în astfel de gânduri, referitoare tocmai la lucrările harului, prezentăm părerea despre această chestiune a celui mai mare dintre asceţi.

„Harul – spune Sfântul Macarie cel Mare – este prezent necontenit în om (în creştin) şi, unindu-se şi înrădăcinându-se în inima lui încă din fragedă copilărie, ca ceva natural şi de nedespărţit, se contopeşte cu el, devenind ca o singură fiinţă cu el: însă îl influenţează pe om în moduri diferite, după bunul său plac şi ţinând seama de folosul urmărit”.

Această putere a harului lui Dumnezeu, care se află în om şi este darul Sfântului Duh, pe care sufletul credincios cu mare trudă se învredniceşte să îl primească, se dobândeşte cu multă aşteptare, cu îndelungă răbdare, prin ispite şi prin încercări”; „cu multă şi îndelungă răbdare, cu înţelepciune şi prin tainică încercare a minţii începe să lucreze în omul care s-a nevoit deja vreme îndelungată în diferite încercări. Şi numai atunci lucrarea harului se va arăta în el desăvârşită, când, după multe încercări, voinţa lui se va înfăţişa bine-plăcută Sfântului Duh şi se va arăta vreme îndelungata răbdătoare şi de neclintit în această lucrare”; „când sufletul nu va mânia cu nimic Duhul, ci va fi de acord cu harul în toate poruncile, atunci el se va învrednici să se elibereze de toate patimile şi va fi cu totul înfiat de Duhul”. Aceste cuvinte ale marelui ascet slu­jesc ca deplină perifrază a citatului de mai sus.

De ce harul Sfântului Duh lucrează astfel ? De ce nu îşi re­varsă din primele clipe mângâierile asupra sufletului care îl caută pe Domnul, mai ales că aceste ispitiri servesc uneori ca piatră de încercare pentru un suflet neexperimentat şi slab?

În general vorbind, la aceasta există un singur răspuns. Desigur că nu se poate lucra altfel pentru convertirea şi îndreptarea păcătosului, dacă înţeleptul har dumnezeiesc alege această cale, şi nu o alta. Înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a pus parcă drept lege neabătută să nu împlinească imediat făgăduințele făcute, ci după o încercare destul de îndelungată şi uneori deosebit de anevoioasă. Lui Avraam i s-a făgăduit înmulțirea urmaşilor ca stelele cerului şi ca nisipul de la marginea mării, dar apoi i s-a poruncit ca însăşi sămânţa făgăduinţei să o adu­că jertfă Celui Care i-a dat făgăduinţa. Lui Iosif, visele îi ves­teau slava şi înălţarea deasupra fraţilor săi, dar până atunci el suferă chinuri, este vândut în ţară străină şi e aruncat în tem­niţă. David este uns pentru împărăţie încă din tinereţe, dar câtă ocară, câtă prigoană şi câte primejdii nu a îndurat până la dobândirea coroanei împărăteşti! Aceeaşi lege, a încetinirii întru ispitire, o respectă şi preaînţeleptul har, chivernisind mântuirea sufletului păcătos. Mari sunt făgăduinţele harului, dar pentru dobândirea lor trebuie să te aşezi sub greutatea crucii.

De altfel, întrucât Dumnezeu, preaînţelept în lucrarea Sa asupra făpturii, ia în considerare şi însuşirile făpturii, atunci, bazându-ne pe noţiunea de stare păcătoasă a sufletului, putem ajunge la unele temeiuri lămuritoare de ce harul lui Dumne­zeu, chivernisind mântuirea omului, lucrează la început în ascuns şi cu asprime. O astfel de lucrare a harului este necesară, date fiind: însuşirea inimii păcătoase, care este curăţită de har; principala condiţie de mântuire şi de transfigurare harică şi cu precădere, în scopuri morale.

Între convertire şi sfinţire, locul de mijloc trebuie să-l ocu­pe îndreptarea sau curăţirea: altminteri, ce părtăşie are lumina cu întunericul? Această curăţire poate fi mai mult sau mai puţin îndelungată, mai mult sau mai puţin anevoioasă. în funcţie de starea morală a celui adus la cuvenita desăvârşire creştină; în orice caz, ea este chinuitoare. Păcatul a pătruns în adâncul cel mai intim al fiinţei omeneşti, de acolo s-a ramificat în diferite porniri, obiceiuri şi patimi şi, străbătând întrea­ga fiinţă a omului, s-a răspândit în afara lui şi l-a legat de lu­crurile sensibile cu legături aproape tot atât de solide ca şi legăturile existenţei. Cu oricâtă grijă vei curăţi de păcat fiinţa molipsită de el, nu poţi să nu-i pricinuieşti durere, după cum nu poţi să nu pricinuieşti durere când scoţi un ghimpe din carne vie. Inima, împătimită de ceva, pătrunde parcă singură în obiectul patimii; rupând inima de obiectul patimii, ori rupând obiectul de ea, desprindem parcă o parte chiar din ini­mă. Îndreptarea este chinuitoare: de aceea, sufletul nu vede mângâierile harului, care săvârşeşte această îndreptare.

„Celor ce încep să iubească cucernicia, drumul virtuţii li se pare aspru şi plictisitor nu pentru că ar fi aşa în realitate, ci pentru că omul trăieşte în voia patimilor încă din pântecele maicii sale”.

Mântuirea noastră este săvârşită de Domnul Iisus Hristos prin suferinţele şi moartea Lui. Acestea sunt cele care au dărâ­mat zidul despărţitor dintre om şi Dumnezeu şi au deschis porţile tuturor binecuvântărilor cereşti peste neamul omenesc. Crucea este temelia împărăţiei harice a lui Hristos. Şi fiecare om, ca să se învrednicească de făgăduinţele acestei împărăţii, trebuie să se facă negreşit părtaş suferinţelor lui Hristos – nu cu gândul, ci cu fapta. O astfel de împărtăşire pogoară har din plin în sufletul omului (vezi: 1Pet. 4, 13-14). De aceea se poate spune că harul mântuitor este cel ce produce în sufletul omului tristeţea, amărăciunea, frica, chinurile lăuntrice, pen­tru ca, înălţându-l pe cruce (vezi Gal. 5, 24; 6, 14) şi împărtăşindu-l astfel cu patimile lui Hristos, să-şi deschidă drum cât mai larg în sufletul omului şi să-l sfinţească.

„Dumnezeu nu-l poate milui altfel pe omul care şi-a dorit să fie cu El decât supunându-l la ispite pentru adevăr. Căci din veac şi din neam în neam, calea către El se ţine prin cruce şi prin moarte. De aici putem afla că Dumnezeu Se îngrijeşte de om atunci când îi trimite necontenit întristări”.

Dar, în principal, harul lui Dumnezeu îngăduie tristeţile şi îşi ascunde mângâierile şi ajutorul vădit, lăsând omul parcă de unul singur, pentru formarea şi întărirea în el a caracterului moral-creştin, şi anume:

a) Pentru a dezrădăcina încrederea în sine şi pentru a în­rădăcina smerita nădăjduire în Dumnezeu. Omul firesc este încredinţat, de obicei, că are destule calităţi şi forţe. Acesta este sentimentul lui permanent, care se întăreşte zi de zi prin succese în diferite treburi neduhovniceşti. O asemenea dis­poziţie se poate naşte în el chiar şi atunci când păşeşte deja în împărăţia harului şi începe viaţa duhovnicească. Întrucât ea îl pune pe om într-o situaţie primejdioasă, apropiată de căderea decisivă, harul lui Dumnezeu se îngrijeşte să o stârpească de la început; de aceea, ori îşi ascunde de om orice mângâiere, ori îl lasă fără nici un ajutor vădit, atunci când inima i se tul­bură, când se ridică cugetele şi patimile şi când toată necurăţia i se arată în faţa conştiinţei, amintindu-i de cele trecute şi cerându-i noi satisfacţii.

Acum este momentul când se dezvăluie pe deplin ce în­seamnă omul în sine! El se grăbeşte cu râvnă să-şi resta­bilească pacea lăuntrică; dar nici prin cea mai puternică încor­dare a voinţei, nici prin cea mai severă convingere a minţii, el nu poate stinge vreo patimă, nu poate curma vreun gând păcă­tos. Numai chemarea cu nădejde a lui Dumnezeu astâmpără furtuna lăuntrică a gândurilor pătimaşe şi, totodată, îi arată omului unde să caute ajutor, de unde vine ajutorul şi prin ce poate fi el, omul, puternic. Repetată de câteva ori, o astfel de experienţă înrădăcinează în om convingerea profundă că omul în sine este jalnic şi sărac: şi sărac şi orb şi gol (Apoc. 3,17) şi că, dacă a făcut ceva bun, dacă a biruit vreo patimă, dacă a rezistat vreunei ispite – toate acestea i-au fost dăruite de Dum­nezeu, în Care, de aceea, şi trebuie să-şi caute mângâierea.

„Retragerea pilduitoare a harului – spune Diadoh – aduce sufletului o mare mâhnire, o înjosire şi chiar o deznădejde mă­surată, pentru ca, după cum se cuvine, să-i fie umilite iubirea de sine şi mândria; de altfel, în acelaşi timp harul îi acordă şi ajutor – dar în mod tainic”. Harul îşi ascunde „de minte prezenţa şi, parcă cu bună ştiinţă, apropie sufletul de răutatea demonilor, astfel încât, cunoscând câte puţin răutatea vrăjmașului său, «sufletul» să caute cu mare frică şi cu profundă smerenie ajutorul lui Dumnezeu – tot aşa cum mama îşi lasă pentru scurtă vreme din braţe pruncul, care nu vrea să sugă cum trebuie la sân, pentru ca acesta, speriindu-se de oarecare oameni urâţi ori de animalele din preajmă, să se întoarcă cu strigăt, cu temere şi cu lacrimi la sânul ei”.

b) Pentru a nu viola libertatea. Nu încape îndoială că în­dreptarea de sine trebuie să fie o problemă de libertate, care este doar înlesnită de har. Dar dacă harul, deschizându-se de prima dată cu toată puterea, nu şi-ar micşora niciodată lumina şi nu şi-ar ascunde lucrarea de ochii sufletului, atunci sufletul s-ar lega, ca să zicem aşa, de har şi ar deveni oarecum obligat să trăiască numai după insuflările lui: căci sufletul nu poate să nu se supună puterii divine a harului, cel care dăruieşte fericirea.

„La început, în cei botezaţi – spune Diadoh – harul îşi tăi­nuieşte prezenţa, aşteptând iniţiativa sufletului, dar de îndată ce omul se îndreaptă cu totul spre Domnul, el îi dezvăluie su­fletului prezenţa sa printr-un fel de senzaţie de nedescris; şi iarăşi aşteaptă mişcarea sufletului, îngăduind în acelaşi timp săgeţilor diavoleşti să-l atingă până în adâncul simţirii, pentru ca sufletul, cu voinţă râvnitoare şi cu dispoziţie smerită, să Îl caute pe Dumnezeu, pentru ca astfel libertatea noastră să nu fie cu totul înlănţuită de legăturile harului”.

c) Pentru ca să pună la încercare sau, mai bine zis, să pună în siguranţă credinţa sufletului. Sufletul, în starea lui actuală, este foarte schimbător. Nu ne putem bizui pe el în nici un fel. De aceea, harul nu se încredinţează sufletului dintr-o dată şi în întregime, nu îi dăruieşte totul dintr-o dată, temându-se ca su­fletul să nu cadă în uitare de sine şi, prin nesocotirea darului, să nu se prăpădească, îl mângâie aşadar doar în parte, îi în­tinde în mod vădit mâna de ajutor numai în cazuri rare şi din­tre cele mai primejdioase. Prin astfel de vizite ale harului, în suflet se formează o dispoziţie constantă de a recurge în nevoi numai la harul lui Dumnezeu şi, totodată – pentru a se învred­nici de ajutorul şi de bunăvoinţa harului – se formează în el o grijă permanentă şi veghetoare de a-i fi credincios, de a dori şi de a face numai ceea ce îi este plăcut harului şi ceea ce acesta îi cere. Printr-o dorinţă îndelungată de acest fel, în suflet prin­de rădăcini un astfel de devotament faţă de harul dumneze­iesc, prin care să nu se îngăduie nici măcar în gând ceva ofen­sator la adresa Duhului lui Dumnezeu. Ce mai poate împie­dica, după aceasta, Duhul Sfânt să lumineze sufletul cu toată lumina Sa? Căci putem deja nădăjdui că sufletul nu va între­buinţa darul cu rele intenţii. În general, ceea ce se obţine cu osteneală se preţuieşte mult şi se păzeşte cu grijă. De aceea, sufletul ajunge la pace abia după ce trece prin foc şi prin apă (Ps.65, 12).

d) În sfârşit, pentru a distruge slava deşartă cea visătoare. Există, după observaţiile marilor asceţi, un fel de forţă de neînfrânt, care îndreaptă sufletul asupra «contemplării» lui însuşi, asupra demnităţii şi a desăvârşirii lui. Căci nu numai fapta bună, ci şi o simplă idee onorabilă – mai ales la vederea unor neajunsuri la alţii – stârnesc sufletul să se laude faţă de el însuşi şi să viseze la propriile eroisme şi fapte duhovniceşti. Tuturor le este cunoscută primejdia unei astfel de îngâmfări. De aceea, harul lui Dumnezeu, călăuzind sufletul spre mân­tuire, prin frecventa lui lăsare de unul singur, se străduieşte să-i sugereze că şi el are aceleaşi neajunsuri pe care le vede şi la alţii, că şi el este încă departe de desăvârşirea pe care o caută şi pe care şi-o atribuie acum, pe nedrept.

„Preasfântul Duh, deşi la începutul desăvârşirii dă sufletu­lui să guste din dulceaţa lui Dumnezeu cu toată simţirea şi pe îndestulate, pentru ca mintea să cunoască precis răsplata fi­nală pentru strădaniile bine-plăcute lui Dumnezeu, apoi însă ascunde pentru multă vreme acest nepreţuit dar dătător de viaţă, pentru ca, deşi am împlini toate celelalte virtuţi, să ne considerăm de nimic pentru că nu am dobândit încă sfânta iubire ca pe o necesitate”.

În general, toate lucrările harului Sfântului Duh, de curățire și de îndreptare – mâhnirile, îngăduirea căderilor, ispitele, îndepărtările și mângâierile – au ca scop să formeze și să întărească omul lăuntric, să-l aducă la starea de sfințenie și, în acest fel, să îl facă templu imaterial al lui Dumnezeu.

Lămurirea amănunțită a acestor versete

Această idee generală despre prezența – la început ascunsă, începătoare și apoi, în cele din urmă, vădită – a harului în sufletele credincioșilor ni se va dezvălui mai limpede, dacă vom pătrunde mai detaliat și mai în particular în sensul cuvintelor înțeleptului Sirah.

Versetul 18: Că umblă cu el cu fața ascunsă și-l încearcă la început cu ispite.

Harul Sfântului Duh, dăruit prin botez sau restabilit prin pocăință, îi este propriu sufletului în permanență: umblă cu el pe toate drumurile lui, ca un prieten, îl păzește ca o dădacă, se îngrijește de binele lui ca o mamă de liniștea pruncului ei. Dar tocmai această grijă educativă îl obligă, parcă, să umble la început cu el cu fața ascunsă, adică indirect, nu față către față, ci în ascuns, imperceptibil chiar pentru suflet, sau aspru, sever, cu un fel de neiubire. (Prima idee se confirmă prin opoziția dintre cuvintele umblă cu fața ascunsă și se va întoarce drept la el, iar ultima idee prin cuvintele care urmează: îl înfricoșează și-l strâmtorează și-l chinuiește).

Și-l înfricoșează și-l strâmtorează. Iată prima descoperire în suflet a lucrării harului purificator. În sufletul păcătos există un fel de insensibilitate, un fel de răceală față de lucrurile duhovnicești. Înrobindu-se și încântându-e de succesele și de desăvârşirile văzute, sufletul nu se lasă impresionat de nimic nevăzut. El meditează sau citeşte despre starea jalnică a păcă­tosului, despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, despre moar­te, despre înfricoşătoarea Judecată, despre chinurile veşnice – dar toate acestea sunt pentru el lucruri străine, care parcă nu îl privesc. Astfel de gânduri – oaspeţi mântuitori ai sufletului – i se menţin uneori oarece vreme în minte, pentru interesele cunoaşterii, dar apoi sunt înlăturate de alte gânduri mai plă­cute, nelăsând nici o urmă a influenţei lor asupra sufletului. Inima neînmuiată de har este de piatră. Tot ce este sfânt ori păleşte în ea, ori este respins înapoi, lăsându-o la fel de rece ca mai înainte. Păcătosul care se îndreaptă simte acut această împietrire şi, de aceea, mai înainte de toate Îl roagă pe Dom­nul ca să-l izbăvească de insensibilitatea cea împietrită şi să-i dăruiască lacrimi sincere de pocăinţă.

Harul mântuitor, în prima sa acţiune asupra inimii, resta­bileşte şi curăţeşte simţul duhovnicesc. Acum sufletul, venindu-și în fire, îşi vede totala neorânduială şi se gândeşte să facă ba una, ba alta pentru îndreptarea sa; dar nu găseşte în sine nici forţa şi nici dorinţa de fapte bune. De aici, în mod firesc, se naşte în el gândul: oare nu a depăşit, cumva, limita dincolo de care nu mai există întoarcere la Dumnezeu? Nu s-a depra­vat oare într-atât, încât nici puterea lui Dumnezeu nu poate să facă din el ceva bun? Un astfel de gând frânge sufletul. În această tulburare, el se îndreaptă către milostivul Dumnezeu, dar conştiinţa muşcătoare i-L prezintă mai viu pe Dumnezeu ca pe Dreptul Judecător, ca pe asprul pedepsitor al nelegiuiţi­lor. El îşi derulează toată viaţa şi nu găseşte nici o faptă bună, pentru care să se poată socoti vrednic de preţuirea lui Dumne­zeu. Pe Dumnezeu, deasupra Căruia nu mai este nimeni, o făptură atât de măruntă dintr-o lume atât de mare a cutezat să-L insulte, împotrivindu-se faţă de voinţa Lui atotputernică! Apoi groaza morţii, a Judecăţii, a chinurilor veşnice, închipu­irea că toate acestea îl pot ajunge peste câteva clipe sau chiar acum – îi desăvârşesc înfrângerea. Frica şi cutremurul se abat asupra lui şi întunericul îl acoperă (vezi Ps. 54, 6). În acest timp, sufletul se atinge într-un fel de chinurile veşnice. Harul, care a adus sufletul în această stare apăsătoare, îl păzeşte, to­todată, de deznădejde şi, când cutremurul îşi produce efectul, îl ridică până la cruce şi astfel revarsă în inimă nădejdea feri­cită a mântuirii. De altfel, această frică mântuitoare nu mai părăseşte apoi sufletul pe tot parcursul îndreptării lui: numai la început ea conlucrează obligatoriu la zdruncinarea din te­melii a bolii păcatului, iar după aceea rămâne în suflet ca paznic împotriva căderilor, amintindu-i încotro duce păcatul. De aceea, când află vreo ispită, când în inima necurăţită se mai naşte vreo aprindere pentru păcatele obişnuite, sufletul se îndreaptă cu teamă şi cu frică spre Domnul, rugându-L să nu-l lase să cadă şi să-l izbăvească de focul cel veşnic. În acest fel, harul abate asu­pra sufletului frica mântuitoare pe tot parcursul îndreptării şi chiar până la capătul vieţii, dacă sufletul nu reuşeşte să se înalţe până la acea stare în care frica dispare în iubire.

„Când sufletul începe, cu multă luare aminte, să se curăţească – spune Diadoh – atunci el simte frica de Dumnezeu ca pe un fel de leac dătător de viaţă, care, prin dezvăluirile con­ştiinţei, îl arde în focul nepătimirii. Apoi, curăţindu-se puţin câte puţin, el ajunge la purificarea deplină, sporind în iubire pe măsura micşorării fricii şi, in acest fel, dobândeşte iubirea desăvârşită”.

Versetul 19. Şi-l chinuieşte cu învăţătura sa.

Adică, prin modul său de conducere şi de educare(παιδεια), prin îngăduirea ispitelor, a nenorocirilor, a ademeniri­lor, a mişcărilor păcătoase, harul îl încearcă pe om şi îi dez­văluie conştiinţei lui ce este el de fapt, care îi este starea, cât de sus se află în viaţa duhovnicească, cât de mult a reuşit în îndreptarea sa (βασανιζω de la βασανος – piatră prin care σε determină calitatea aurului). Pentru aceasta este de ajuns îngăduirea mişcării gândurilor. Acum se dezvăluie complet ce se ascunde în străfundurile cele mai adânci ale inimii; căci gândurile izvorăsc din adâncul ei. Apreciindu-și calitatea gân­durilor, omul află limpede cine este şi ce îi rămâne de făcut. De altfel, oricum ar face harul aceasta, principalul fel, ca să spunem aşa, al călăuzirii lui constă în a-l face pe om în per­manenţă pe deplin conştient de neputinţele sale.

Sau, mai direct: îl chinuieşte cu învăţătura sa – adică prin modul său de călăuzire, prin faptul că nu-i dezvăluie sufletului dintr-o dată toată lumina sa şi toată puterea mângâierii lui, ci îl va ţine multă vreme într-o stare de oarecare amărăciune şi tristeţe (βασανιζω, adficio quocunque modo – a înfrânge, a răni (prin orice mijloc)).

Omul îndreptat poartă în mintea sa conturul desăvârşirii creştine şi al fericirii date de viaţa în Hristos. Pe de altă parte, chiar la începutul drumului desăvârşirii, însuşi Preasfântul Duh – cum conchide Diadoh – lasă sufletul să se înfrupte din dulceaţa lui Dumnezeu, cu toată simţirea şi pe îndestulate. Apoi, când pentru multă vreme harul ascunde de suflet acest dar nepreţuit, acesta este silit să se întristeze, amintindu-şi de iubirea duhovnicească ce l-a vizitat, dar pe care acum nu o mai simte, şi este mâhnit, neavând puterea să renască în sine aceeaşi desfătare, pare-se din neajunsul faptelor ascetice desă­vârşite. Astfel se pot explica marile strădanii, neobişnuitele privegheri, posturile ieşite din comun ale sfinţilor asceţi. Ei caută cu lacrimi în ochi comoara nepreţuită, pe care au avut-o, dar pe care nu o mai au. Acesta este marele dor după împărăţia cerească!

Până ce va prinde încredere în el (în suflet) şi-l va ispiti întru îndreptările sale: până când va putea avea încredere în su­flet şi îl va face iscusit şi încercat în toate drumurile lui, cele prin care harul aduce în suflet îndreptare; sau, altfel spus, până când trezeşte în suflet credinţa în el sau încrederea în el, astfel încât sufletul să aibă evlavie faţă de îndemnurile lui ca faţă de tot ce e mai sfânt şi dumnezeiesc; sau cât timp îl va călăuzi pe toate căile lui, acelea prin care sufletul poate să-şi însuşească îndreptăţirea. Iată hotarul acţiunilor de ispitire ale harului, iată limita de educare a sufletului, în urma căreia pu­tem spune că ajunge la starea barbarului desăvârşit, la măsu­ra vârstei plinirii lui Hristos (Ef. 4, 13).

Însuşi harul deţine un fel de schiţă a educaţiei (fără îndo­ială, schimbătoare, în funcţie de persoanele educate), după care el nu îi arată deschis sufletului faţa sa până când nu îm­plineşte tot ce-i de trebuinţă pentru acesta; iar pe de altă parte, şj fiecare suflet are o limită a lui, doar prin atingerea căreia se face vrednic de instaurarea deplină a harului. Acestea sunt, după cum se vede, încrederea în suflet din partea harului şi credinţa în har din partea sufletului. Într-adevăr, după o ase­menea stare a sufletului, nu-şi mai are locul îndoiala că sufle­tul va rămâne credincios pentru totdeauna insuflărilor harului.

Această mobilitate a sufletului la semnul harului este pri­mul lucru pe care se străduieşte să-l formeze Duhul, Care edu­că sufletul, sau, altfel spus, în împărăţia harului, mobilitatea sufletului reprezintă însuşirea cea mai importantă pe care tre­buie să-o aibă sufletul transfigurat de har.

„Omul care Îl caută pe Domnul îşi supune mintea la as­cultare faţă de Hristos şi se învredniceşte de un acelaşi duh cu Domnul, pentru că niciodată nu Îl mâhnește pe Duhul Domnului”.

„Dumnezeu Însuşi Se încredinţează inimii, când omul Îi dedică sufletul şi gândurile sale.”

De altfel, pentru noi, un astfel de hotar este slab definit. Mai precis îl explică Apostolul Pavel. El spune: o urmăresc că doar o voi prinde (Fil. 3, 12). Ce anume? Ca pe Hristos să dobândesc, ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui (Fil. 3, 8, 10). Ce face el pen­tru aceasta? Pe toate le socotesc că sunt pagubă… m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie ca… să mă aflu întru El (Hristos), nu având dreptatea mea cea din Lege (Fil. 3, 8,9).

Calea spre comuniunea vie cu Hristos este respingerea tu­turor celor personale, o anumită uitare de sine şi o totală în­străinare de sine. În Iisus Hristos nu te poţi afla cu ceva al tău, personal. De aceea, Diadoh spune:

„Când omul va dobândi toate virtuţile, dar mai cu seamă totala neagonisire, atunci harul îi va lumina întreaga făptură cu o anumită simţire deosebit de profundă”. Aşa se pare că trebuie să fie.

Căci ce înseamnă neagonisirea? Sau ce se întâmplă în su­flet când apare în el neagonisirea? Duhul omenesc, prin firea sa, nu este lacom. El devine lacom atunci când este dominat de suflet şi de trebuinţele trupeşti. Apoi, când, prin îndelun­gate strădanii şi eroisme, cu ajutorul harului, duhul îşi supune complet şi sufletul, şi trupul şi, primindu-le în sine, înăbuşă în el mișcările şi astfel îl înduhovniceşte pe om în întregime – atunci în el nu trebuie să mai rămână nici urmă de agonisire, dar totodată dispare şi orice piedică din calea instaurării depline a harului în el.

De aceea, Diadoh spune: „Dacă cineva, încă trăind, va muri în urma strădaniilor ascetice, acela va deveni întru totul lăcaş al Sfântului Duh: întrucât acesta, încă înainte de a muri, a înviat”. Aşadar neagonisirea poate fi socotită drept limită a curăţirii sufletului.

Versetul 20. Şi iarăşi se va întoarce drept la el…

Adică, cu cuvintele lui Macarie cel Mare: „după curăţirea omului, lucrarea harului se arată în el cu desăvârşire şi el primeşte deplina înfiere a Duhului”; sau, cu cuvintele lui Diadoh: „Harul îi luminează întreaga făptură, într-o anumită simţire deosebit de profundă, şi el se face întru totul lăcaş al Sfântului Duh”. Şi, odată cu aceasta, după făgăduinţa Sa, Domnul nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl vin la el şi Îşi fac lăcaş în fiinţa lui sfinţită (vezi In. 14, 23). Şi se va însem­na peste om lumina feţei lui Dumnezeu (vezi Ps. 4, 6).

Şi-l va veseli Şi-l va întâmpina ca o mama şi ca femeia tinereţilor îl va primi. Îl va hrăni cu pâinea înţelegerii şi cu apa înţelepciunii îl va adăpa; și… desfătare şi cunună de bu­curie și nume veşnic va moşteni (Sir. 4, 20; 15, 2-3, 6).

A săltat fătul Ioan in pântecele mamei sale când a simţit apropierea Domnului. Se bucură şi saltă duhul nostru când harul Sfântului Duh îl face părtaş la dumnezeire. Dumnezeul nostru este Dumnezeul fericirii. De aceea toţi cei care I se fac părtaşi se umplu de o desfătare de negrăit. Sfinţii asceţi care s-au împărtăşit de această fericire nu găsesc cuvinte pentru a o exprima.

„Uneori, lumina ce străluceşte în inima omului – spune Macarie cel Mare – îl pătrunde pe dinăuntru atât de puternic, încât, cufundându-se pe de-a-ntregul în această dulceaţă şi în această plăcută simţire, el iese afară din sine, din preaplinul iubirii şi de atâtea taine ascunse, pe care le contemplă în el”.

„Sufletul se înflăcărează în această stare – spune Diadoh – și, cu o bucurie şi o iubire de negrăit, năzuieşte atunci să iasă din trup şi să se ducă la Domnul şi să nu mai cunoască această viaţă trecătoare.”

Versetul 21. Şi îi va descoperi lui cele ascunse ale sale – Ce taine are harul? Tainele harului sau ale lucrării harice a Sfântului Duh asupra omului. Harul îi dezvăluie discipolului Său:

a) Taina întrupării, a suferinţei, a morţii şi a învierii lui Iisus Hristos. Apostolul Pavel pune acest lucru drept ţel al năzuinţelor creştinului (Fil. 3, 10), care fără îndoială că este atins de cei desăvârşiţi, ajunşi la măsura vârstei plinirii lui Hristos Nu se poate ca Domnul să nu-i învrednicească a li Se dezvălui în toată plinătatea Lui, a Se dezvălui şi inimii, şi în­ţelegerii, care stă toată în Domnul (vezi Evr. 3, 16-19). Şi ce este aici cu neputinţă, când Însuşi Domnul sălăşluieşte în această inimă?

b) Taina îndreptăţirii sau a însuşirii de către suflet a meri­telor lui Hristos, după care acestea se socotesc a fi ale lui. Apostolul Pavel pune drept mijloc de comuniune cu suferințele lui Hristos asemănarea cu El în moartea Lui (vezi Fil. 3, 10), iar această asemănare s-a săvârşit deja în cel sfinţit, aşa cum am văzut mai sus. Acelaşi Apostol consideră îndreptăţi­rea drept o urmare a sfinţirii: Dar v-aţi spălat – spune el dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru (1Cor. 6, 11). Iar cel îndreptăţit trebuie să simtă comuniunea cu suferinţele Dom­nului, comuniune care l-a îndreptat;

c) Taina vieţii harice: iubirea şi, prin iubire, smerenia.

Dumnezeu este iubire; de aceea numai cel ce s-a îm­părtăşit de El are iubire şi ajunge la ea.

„Mintea – spune Diadoh – cu toate că primeşte toate vir­tuţile prin simţire, desăvârşindu-se cu o anumită ritmicitate şi cu o armonie inexplicabilă, totuşi nu poate dobândi iubirea duhovnicească dacă nu va fi pe deplin luminată de Sfântul Duh… Harul divin, zugrăvindu-l pe om după asemănarea lui Dumnezeu, arată prin iluminarea iubirii că chipul a primit întru totul frumuseţea asemănării”.

„După arătarea crucii – vorbeşte Macarie cel Mare despre viziunea sa – harul lucrează şi împacă toate mădularele şi inima, astfel încât sufletul, de mare bucurie, se arată ca un copil lipsit de răutate şi omul nu mai osândeşte pe elin sau pe iudeu sau pe păcătos ori pe cel dedat lumii; ci omul lăuntric vede totul cu ochi curat şi se bucură de întreaga lume şi doreşte să-i cinstească în orice fel şi să-i iubească şi pe elini, şi pe iudei”. Totodată el uită de sine datorită prearevărsatei iu­biri faţă de Dumnezeul cel sfinţitor.

„Eu cunosc un asemenea om – spune Diadoh – care într-atâta Îl iubeşte pe Dumnezeu, încât nu ştie ce este el însuși. El își ascunde parcă în iubirea de Dumnezeu meritele dobândite de la aceasta şi întotdeauna se consideră pe sine ca rob netrebnic.”

„Când mintea se luminează vizibil şi mulţumitor de sfântul har – spune el într-alt loc – atunci sufletul are o smerenie parcă firească. Întrucât, fiind hrănit de harul dumnezeiesc, el nu se mai poate înfumura de slavă deşartă, chiar dacă ar împlini necontenit poruncile Domnului, ci se consideră mai prejos decât toţi: căci s-a împărtăşit din blândeţea lui Dumnezeu.”

Cât priveşte credinţa şi nădejdea, acestea se desăvârşesc și chiar sunt înghiţite de iubire, care este mai mare decât ele. Diadoh, explicând înalta putere a iubirii, adaugă: „Cel în care Dumnezeu produce o astfel de iubire, acela se află în timpul acesta mai presus decât însăşi credinţa, întrucât, prin înalta iubire, el Îl cuprinde deja în simţirea inimii sale pe Cel venerat de credinţă”. Când Domnul Se află în inimă, atunci şi nădejdea îşi atinge sfârşitul: cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? (Rom. 8,24).

Astfel de taine ajung parcă firesc în orice suflet, copleşit în întregime de har. Dar nu încape îndoială că harul, uneori în viziuni sau în extaze, îi dezvăluie sufletului şi alte taine cereşti, ca unei persoane care, prin desăvârşirile sale, este vred­nică să le vadă aşa cum sunt. Despre aceste dezvăluiri, Macarie cel Mare vorbeşte astfel:

„Unora li s-a arătat prin lumină semnul Crucii şi s-a pe­cetluit în omul lăuntric. Altădată, stând cineva iarăşi la rugăciune, a fost parcă răpit în extaz şi s-a pomenit stând în biseri­că înaintea altarului, unde i s-au adus trei pâini, care păreau frământate cu mir; şi, cu cât mânca mai mult din ele, cu atât mai mult se înmulţeau şi creşteau. Altora li s-a arătat un fel de veşmânt luminos cum nu se află pe pământ în veacul acesta şi care nu poate fi făcut de mâini omeneşti. Căci, aşa cum Domnul, urcând pe munte cu Ioan şi cu Petru, Şi-a prefăcut veșmântul şi l-a făcut strălucitor asemenea fulgerului – aşa era și acel veşmânt, încât s-a minunat şi s-a înspăimântat acel om, scoţându-şi-l de pe el”.

„Uneori el, fiind ca un fiu de împărat, într-atât nădăjduieşte în Fiul lui Dumnezeu, ca şi în Tatăl, că i se deschid porţile şi intră în multe lăcaşuri. Şi, cu cât intră mai departe, tot mai multe uşi i se deschid, de la o sută de lăcaşuri la altă sută de lăcaşuri; şi se îmbogăţeşte şi, cu cât se îmbogăţeşte mai mult, cu atât mai mult i se arată în depărtare alte noi descoperiri mi­nunate. Şi i se încredinţează, ca unui fiu şi moştenitor, aseme­nea lucruri, pe care buzele şi limba omenească nu le pot po­vesti şi descrie.”

De altfel, chiar dacă această înălţime poate fi atinsă de omul care s-a dăruit cu totul lui Dumnezeu, să se menţină în permanenţă la nivelul ei îi este cu neputinţă. Acest lucru nu poate fi suportat de firea omenească. Un sfânt bărbat L-a rugat pe Domnul: „Doamne! Slăbeşte-mi valurile harului Tău, căci altfel mor de plinătatea fericirii”.

Şi Macarie cel Mare, căruia Dumnezeu i-a dezvăluit atâtea taine (putem crede că dezvăluirile despre care vorbeşte i-au fost arătate chiar lui), consideră că o astfel de înălţare are loc numai din când în când.

„Dacă acele semne minunate care i se arată acum omului și pe care le-a văzut din proprie experienţă s-ar afla tot timpul cu el, el nu ar mai putea nici să primească cuvântul slujbei, nici să împlinească anumite munci, nici să audă ceva, nici să se în­grijească de sine în caz de nevoie şi nici de ziua de mâine, ci doar ar sta într-un colţ, extaziat şi parcă îmbătat. De aceea nu îi este dată omului treapta desăvârşirii.”

Versetul 22. Iar de va rătăci, îl va părăsi şi-l va da în mâinile căderii lui.

De va rătăci – dacă va îngădui să se lase ademenit. Chiar şi după primirea (prin botez) sau întoarcerea (prin pocăinţa a darului harului, din inimă se nasc multe şi felurite cugete păcătoase, întrucât potolirea lor completă nu se săvârşeşte dintr-o dată ci, putem spune, abia după sfinţire. Dar, in acelaşi timp, din partea harului, prin intermediul conştiinţei capătă libertate şi trebuinţele legitime, care de obicei, la prima încer­care a ispitei, sunt mai puternice decât mişcările vicioase sau cel mult egale cu acestea – dacă omul îşi va îndrepta întregul suflet către îndemnurile harului. Atunci, de regulă, gândul vicios este izgonit din suflet, mai devreme sau mai târziu, şi în suflet se întronează liniştea.

Dar, dacă a îngăduit obiectului ispitei să zăbovească în su­flet – la început, poate numai ca să se amuze sau pentru dis­tracţia minţii (acesta este primul pas spre cădere) – atunci la scurtă vreme i se alătură inima, care naşte o mişcare pătimaşă (este al doilea pas); slaba voinţă, pe care inima s-a obişnuit să o conducă, începe să dorească (este al treilea pas); între timp, glasul conştiinţei, trezită la început de har, se stinge tot mai mult; apare raţiunea, care, sub acoperirea inimii, ticluieşte jus­tificări sofiste; glasul conştiinţei amuţeşte; toată făptura s-a aprins de dorinţă; voinţa s-a hotărât şi taina fărădelegii lăun­trice s-a înfăptuit (este al patrulea pas). După aceasta, fireşte, urmează şi fapta însăşi (este al cincilea pas). Omul şi-a îngă­duit să se lase ademenit si a căzut.

Cu mult mai uşor se înfăptuieşte cea de-a doua cădere şi cu atât mai lesne a treia; şi, cu cât mai des se repetă căderea, cu atât mai mult păcatul se înrudeşte iarăşi cu sufletul şi, în cele din urmă, se cuibăreşte în el şi îl cuprinde în întregime. Bolovanul aruncat de pe povârnişul unei prăpăstii nu se opreşte până când nu ajunge la fundul ei. Sufletul depravat nu mai este în stare să se umple de har, la fel cum burduful vechi nu poale primi vinul nou şi atunci harul îl părăseşte.

De va rătăci, îl va părăsi şi-l va da în mâinile căderii lui. Păcătosul îşi pierde libertatea. Sclav al păcatului, el i se supune în toate, ca un animal instinctului. Întunericul i-a orbit ochii, iar el nu mai vede încotro merge, nu îşi vede pierzania. În sfârșit, precum ochiul lumina, un alt suflet va cere iarăşi lumina harică. În iad i se preface viaţa trăită în păcat! Înflăcărându-se de râvnă, el intră din nou în rândul adevăraţilor fii, după duh şi după viaţă, ai Bisericii. Dar un alt suflet cade iarăși și iarăşi se ridică; de câteva ori cade şi de câteva ori se ridică.            În acest timp, simţul îi amuţeşte din ce în ce mai mult, se înăspreşte, se pietrifică şi, prin urmare, devine tot mai puţin capabil să perceapă insultările harului şi să simtă starea în care se află. Pentru un alt suflet este posibilă căderea defini­tivă în deznădejde, în urma căreia nu mai există restabilire şi putinţă de înnoire prin pocăinţă. Atunci harul îl lasă pentru totdeauna în mâinile căderii lui.

Atât de grijuliu este harul, atât de anevoioasă este îndrep­tarea, atât de bogate şi de înalte sunt făgăduinţele harului, atât de primejdioasă este căderea, şi mai cu seamă căderea repe­tată! Nu putem să încheiem mai bine cercetarea noastră decât cu cuvintele lui Macarie cel Mare:

„Cu adevărat, minunat este atunci când sufletul, afierosindu-se întru totul Domnului, alipindu-se numai de El, Unicul, şi vieţuind fără prihană în poruncile Lui şi cinstind cu evlavie Duhul lui Hristos, Care l-a găsit şi l-a acoperit – se va învred­nici să fie de un singur duh şi de o singură alcătuire cu El, aşa cum spune Apostolul: Cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El (1Cor. 6, 17).

Dacă însă cineva se lasă pradă grijilor sau slavei deşarte ori dorinţei de putere ori se agită în căutare de onoruri omeneşti şi dacă sufletul acestuia se alipeşte şi se amestecă cu cugetele lumii ori se face robul vreunor lucruri ale acestei lumi şi se îngrijeşte de dobândirea acestora – un asemenea suflet nu poate în nici un chip să evite, să îndepărteze şi să alunge droa­ia de patimi, în care este ţinut prizonier de căpeteniile viclene; pentru că iubeşte şi împlineşte voia căpeteniei întunericului şi nu se scârbeşte de începuturile cele rele.

Să ne sârguim, aşadar, cu tot sufletul şi cu toată gândirea a ne alătura Domnului şi a fi urmaşii lui Hristos, ca astfel să ne arătăm vrednici de împărăţia cea veşnică şi să ne facem păr­taşi cereştilor bunătăţi, proslăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfân­tul Duh în vecii vecilor!”

Părintele Arsenie, „acuzatul ZEK” (2): principii de viață

Chipul reconstituit al Părintelui Arsenie

După ce am prezentat observațiile Părintelui Arsenie despre transformările adânci din societate și din sufletele oamenilor în rău, în articolul de față sunt înfățișate principiile pe care și le-a stabilit cu mult zbucium în viața de preot și călăuzire duhovnicească. Acestea sunt valoroase în sine, dar constituie și un îndemn la citirea cărții cu mărturiile ucenicilor, în care este dezvoltată practic tema lucrării lui Dumnezeu în sufletul fiecăruia.

Vreau acum să vă povestesc câteva fragmente din viaţa mea, care au fost pricina formării concep­ţiilor mele duhovniceşti, care au determinat calea mea de mai departe spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi spre ocârmuirea turmei încredinţate mie de Dumnezeu.

Am trăit o viaţă lungă, din care mai mult de ju­mătate din ea am fost înconjurat de oameni purtători de lumină şi bucurie duhovnicească.

Prima a fost mama mea, Maria Alexandrovna, om înzestrat, inteligent, pătruns de o adâncă credinţă în Dumnezeu. Conştientă că sunt trup şi suflet, ea s-a purtat faţă de mine în două feluri; ca şi către un fiu adevărat şi ca şi către o creatură cuvântătoare a lui Dumnezeu, obligată să mă educe în adânca credinţă a Creatorului.

Ea se socotea pe sine cu totul responsabilă în faţa lui Dumnezeu, căci El i-a încredinţat un suflet omenesc.

Eu am fost al treilea copil în familie. Fratele meu a murit când avea doi ani, iar sora mea a murit când avea patru ani.

Când m-am născut, mama a făcut o făgăduinţă înaintea lui Dumnezeu, că va depune în mine credin­ţi sinceritate şi dragoste către oameni. Şi aşa, cu ade­vărat, m-a educat mama.

La vârsta de 16 ani, fiind pasionat de arta veche rusă, deja năzuiam spre monahism.

A urmat pentru mine apoi pustia Optinei. Era greu să ajungi sub conducerea Stareţilor de acolo, dar din mila lui Dumnezeu am fost primit. Doi ani am trăit în Mănăstirea Pustiul Optinei sub povăţuirea Stareţilor Nectarie şi Anatolie. De ce doi Stareţi? Pe mulţi acest lucru îi nedumerea. Probabil după înţe­lepciunea Stareţilor mei asta intra în sistemul meu de formare duhovnicească. […]

Venind la Stareţ, zdrobit şi asuprit, doream să-i povestesc totul, dar el ştia deja. Da, ştia totul. După caracterul atitudinii tale, faţă de ceea ce s-a petrecut, determina nivelul tău de cădere sau de desăvârşire duhovnicească. Te învăţa apoi a primi întâmplarea cu rugăciune, ca pe voia lui Dumnezeu.

Comentariile tale, necinstirile primire, supără­rile tale nu se iau în considerare. Se iau în considerare în faţa lui Dumnezeu doar smerenia şi înţelepciunea duhovnicească. Celui neînţelept şi nedesăvârşit duhovniceşte, cele întâmplate cu el, ca urmare a păcăto­şeniei sale, le vede ca nedreptate.

Când am primit de la părintele Nectarie şi de la Părintele Anatolie binecuvântarea de a pleca să slujesc în lume în biserică de enorie (aceasta era ceva cu totul neobişnuit în acele timpuri), eu am rămas profund uimit şi dezorientat.

Nu ştiu ce i-au vorbit stareţii mei despre mine Prea Fericitului Patriarh Tihon, dar am fost invitat el.

Primindu-mă Sfinţia Sa, mi-a dat voie să slujesc ca al treilea preot într-o biserică de enorie unde protoiereu era părintele Pavel, om duhovnicesc.

Cam zece minute a vorbit cu mine Patriarhul Tihon. M-a binecuvântat şi cu cuvinte prooroceşti mi-a spus despre soarta mea de păstor, adică despre ceea ce avea să se întâmple cu mine în viitor. Să vă spun acele cuvinte nu pot. Pentru mine ele sunt foarte preţioase. Vă spun doar că aflându-mă în exiluri, prin mai mul­te lagăre, scos pentru a fi împuşcat, bătut în timpul anchetelor şi aproape mort în marşurile făcute pe tim­puri geroase, în toate aceste împrejurări eu credeam în cuvintele marelui Preasfinţit al pământului rusesc, Patriarhul Tihon, că se vor împlini, adică voi veni din nou la fiii mei duhovniceşti. Credeam cuîndrăzneală, deoarece acestea erau cuvintele Patriarhului. […]

Eu, ieromonahul Arsenie, am simţit cu duhul şi am văzut două căi diferite, dar care duc la aceeaşi ţintă. Am căzut pe gânduri şi am cerut de la Domnul să mă călăuzească pe care cale duhovniceas­că să merg, pe care trebuie să o aleg.

Am stat mult pe gânduri, rugându-mă stă­ruitor ca Domnul să mă ajute să iau o alegere dreaptă. Am plecat la Optina ca să iau un sfat de la stareţ.

Am stat trei zile acolo. Părintele Anatolie m-a ascultat şi mi-a zis: „Te binecuvântez! Mila Domnului să fie cu tine. Îndrăzneşte!”.

Părintele Nectarie m-a primit în a treia zi înainte de a pleca. Ascultându-mă, a tăcut apoi înde­lung. Se pare că se ruga. Mi-a spus: „În Moscova sunt preoţi care îi călăuzesc pe enoriaşii lor după pravila de la Optina. Iată de la cine trebuie să luăm exemplu. Mergi pe la biserici, vezi, cercetează, sfătuieşte-te! Domnul să te povăţuiască! Mergi, îţi vei găsi calea ta”.

Întorcându-mă la Moscova, am trecut pe la mulţi preoţi care conduceau comunităţi religioase. Fiecare avea părerea sa. Sfaturile pe care le primeam erau diferite, se deosebeau unul de altul, dar binecu­vântarea părintelui Anatilie era pentru mine ca o stea călăuzitoare. Am văzut, Guvernul făcea tot posibilul pentru distrugerea Bisericii, şi am înţeles că pe viitor va fi şi mai rău. Clerul bisericesc era supus presiuni­lor, unele biserici le închideau, pe altele le dărâmau. Mintea mea era mereu frământată de aceasta: cum să-i învăţ pe oameni să creadă în Dumnezeu până la infinit şi să-l iubească pe aproapele lor?

Socoteam şi iarăşi socoteam că credinţa creşti­nă se bazează pe două porunci: a iubi pe Dumnezeu şi a iubi pe aproapele. Cuvintele acestea de multe ori vi le-am spus vouă.

Domnul a fost milostiv cu mine, mi-a arătat o mare minune mie, nevrednicului. Fiind ceasul în ju­rul orei două, după terminarea Sfintei Liturghii, într-o adâncă îngândurare, am plecat pe străzile oraşului. Gândindu-mă la slujirea mea preoţească, pe neașteptate am văzut că mă aflu în ulicioara Goncear. Acum mi se pare că se numeşte strada Volodarsk, aproape de Piaţa Taganska. Uitându-mă la ceas, am văzut că era dena ora cinci. Însemna că trei ore am mers îngândurat. Oare ce m-a adus pe mine aici? Amintiri din copilărie sau altceva?

Am văzut că eram aproape de casa prietenului meu, prieten cu care nu mă întâlnisem de câţiva ani. Despre viața lui acum nu mai ştiu multe. Am vrut să trec mai departe, dar o putere de neînţeles m-a împins să intru. Am sunat la uşă. Uşa mi-a deschis-o chiar Kostea, bucurându-se foarte mult şi zicându-mi: „Petru! Acum la mine este Preasfinţitul Ilarion, epi­scopul Vereiei. Voi avea o discuţie importantă şi înde­lungată. Aşteaptă în camera vecină”.

Eu am simţit că voi încurca discuţiile lor. Spunându-i câteva cuvinte, am început să-mi iau rămas bun. Deja deschisesem uşa de la intrare ca să ies, când aud o uşă din casă deschizându-se şi o voce poruncitoare zicându-mi: „Ieromonah Arsenie! Eu vă aştept!”. Am tresărit. Aceasta era o minune mare. Am intrat în cameră. Preasfinţitul Ilarion m-a binecu­vântat şi mi-a propus să iau loc. Cu toate că auzisem multe lucruri despre el, totuşi, îl vedeam acum pentru prima oară. Se ştia că el era foarte apropiat de Patriar­hul Tihon.

Cu episcopii nu prea eram în legătură, aşa că de unde putea să mă ştie pe mine, al treilea preot dintr-o biserică nu prea mare din Moscova, aflată departe de şoseaua „Sadovoekoliţa” în cartierul Kupecesk?

– Spuneţi-mi de îndoielile dumneavoastră, zise Prea Sfinţitul.

De unde putea să ştie Vlădica Ilarion de îndoielile şi cugetările care mă chinuiau?

Stânjenit, am început să povestesc. Vlădica, întrerupându-mă, mi-a zis:

– Timp la dispoziţie am. Aruncaţi-vă toată ruşinea şi vorbiţi cuvânt cu cuvânt, aşa cum ați fi la mănăstire.

Am luat îndrăzneală şi, netemându-mă că aş putea spune ceva împotriva pravilei obişnuite, am început destăinuirea mea încurcată, plină de îndoială, în căutarea căii mele de păstor. I-am vorbit despre do­rinţa mea de a organiza o comunitate şi cum aş vrea să-mi desfăşor lucrul duhovnicesc şi să-i povăţuiesc pe enoriaşi. Am vorbit despre multe.

Vlădica m-a ascultat cu atenţie neîntrerupându-mă. Eu am evidenţiat poruncile Domnului, spu­nând că vreau să sădesc în sufletele fiilor duhovniceşti credinţă în Dumnezeu şi dragoste faţă de aproapele, pentru ca acestea să-i dea omului posibilitatea şi pu­terea de a merge pe calea credinţei şi a dragostei, mai ales în timpurile de față, când răutatea, fărădelegea şi prigoana împotriva Ortodoxiei au început să crească.

Fiind format duhovniceşte la Optina și fiind legat de ea cu tot sufletul, înţelegeam măreția Stareţilor duhovniceşti şi gândeam că această cale este cea mai bună dintre căile pe care ți le poate oferi Biserica pentru a duce sufletul omenesc spre mântuire. Dar pot eu, oare, un preot de enorie, să conduc zeci sau poate sute de fii duhovniceşti de-ai mei pe o aşa cale, dându-le sfaturi şi conducând fi­ecare enoriaş? Nu pot. Slujind în Biserică şi fiind în legătură cu enoriaşii, mărturisindu-i, am întâlnit în mijlocul lor suflete care puteau să primească măreaţa şi adevărata cale a slujirii potrivit Optinei, dar erau şi alți credincioşi cu alt caracter, nefiind în stare să pri­mească.

Cum să procedez? Eu trebuie să-i învăţ pe toţi a crede în Dumnezeu, să-i învăţ să iubească pe cei din jurul lor şi să pun în inimile lor gând de împotrivire faţă de răutăţile, fărădelegile ateismului, „să forţez” pe oameni cu dragostea şi credinţa mea în Dumnezeu pentru a înlătura tot răul, pentru a se putea orienta în zăpăcelile lumii şi ale răului.

Calea pe care mergea superiorul bisericii, protoiereul Pavel, era tradiţională pentru preoţii din oraş şi, după părerea mea, astfel de cale nu dădea statorni­cie în viaţa duhovnicească lăuntrică.

Toate cele ce le gândeam şi le râvneam le-am expus pe faţă Vlădicii Ilarion.

Ascultându-mă atent, Vlădica Ilarion a început să vorbească cu mine ca şi când el ar fi ştiut toată viaţa mea.

Mi-a amintit de mama mea, de arta de care în tinereţe eram preocupat, mi-a amintit despre viaţa în Optina şi foarte călduros a vorbit despre părintele Pavel.

Ridicându-se apoi în picioare, cu faţa către icoane, a zis pronunţat: „Domnului să ne rugăm”. După terminarea rugăciunii, Vlădica s-a așezat, iar eu am rămas în picioare. Atunci mi-a zis.

– Dumneavoastră vreţi să uniţi două căi într-una: Optina şi ceea ce se trăieşte în parohiile noastre, la superiorul dumneavoastră, părintele Pavel.

– Da, i-am răspuns eu.

– Dumneavoastră vreţi să puneţi iubire infinită de Dumnezeu şi iubire către aproapele, ca şi cum v-ați iubi pe dumneavoastră înşivă şi cu acestea să înteme­iaţi în sufletele oamenilor puterea de rezistenţă împo­triva păcatelor, prigoanelor, tulburărilor, ateismului şi căderilor. Întâlnirea noastră s-a petrecut din pro­nia lui Dumnezeu, fiind necesară pentru noi amân­doi. Eu, Episcopul Ilarion, vă binecuvântez pe Sfinţia Voastră să mergeţi pe drumul pe care l-aţi ales, unind două căi într-una. Despre convorbirea noastră îl voi anunţa şi pe Prea Fericitul Patriarh. Vă binecuvântez să mergeţi pe calea aleasă. Dumnezeu să vă păzească de toate nenorocirile şi năpastele.

Din ziua aceea am început să slujesc în biserică acţionând conform hotărârii luate. În fiecare zi slujieam Liturghia de dimineaţă, străduindu-mă să fac totul clar, pe înţelesul credincioşilor, ca să participe şi ei duhovniceşte la Liturghie. Cu părintele diacon Lev m-am înțeles ca fiecare cuvânt al ecteniei să fie pronunțat cu voce tare și clar. Acelaşi lucru l-am discutat cu cântăreţii din corul bisericesc, care erau trei femei. La Liturghia de dimineață veneau 8-10 oameni care trăiau în apropierea bisericii. La mărturisire, către mine nu venea nimeni. La Liturghia a doua era mulțime de oameni. Slujea Părintele Pavel. Eu eram doar preot ajutător.

La părintele Pavel la mărturisire era întotdeau­na rând. Eu stăteam cu crucea în mână şi cu Sfânta Evanghelie pe analog, dar enoriaşii nu veneau la mine.

Apoi părintele Pavel a început să trimită și la mine dintre enoriaşii care veneau la spovedit. Se apro­piau fără tragere de inimă, iar când se spovedeau îi țineam mult, vorbindu-le despre importanţa spoveda­niei şi despre necesitatea de a ne ruga în toatăclipa şi de a citi zilnic câte un capitol din Sfânta Evanghelie.

Ascultau cu răceală, câteodată intrau chiar in contrazicere, dar treptat, puţin câte puţin, 10-15 persoane au început să vină regulat la mine. […]

Acum vă voi vorbi despre anii fizic grei, dar, din punct de vedere duhovnicesc, cei mai luminoși, pentru că și în exiluri, și în lagăre eu am întâlnit oameni de o statură duhovnicească foarte înaltă, nevoitori ai credinței, pătimitori ce ajutau oamenilor. Voi știți, eu am întâlnit oameni a căror credință era atât de mare și de desăvârșită, încât mie mi se părea că, dacă apropiai de ei o lumânare, acea lumânare se va aprinde îndată de o lumină cerească.

Iată, despre acești drepți vă voi destăinui vouă fiindcă învățam și învățam de la ei.

Mă întorc către mama mea, Maria Alexandrova. Eu am mai vorbit despre ea. Mama a fost un om neobișnuit. A crescut într-o familie intelectuală de profesori, unde credința era socotită un obiecei necesar pentru poporul rus, ceva asemănător cu folclorul popular.

În astfel de împrejurări, ea singură a venit la credință, aducându-i apoi la cunoașterea credinței pe mama și pe tatăl ei, bunicii mei.

Credința mamei în Dumnezeu era atât de mare, iar cunoașterea Sfinților Părinți și a literaturii duhovnicești atât de largă, încât minuna și pe filosofii duhovnicești contemporani. De ce să vorbesc despre mama? Pentru că anume mama mea a sădit în sufletul meu boabele credinței, le-a crescut, iar eu am ieșit în viață stând pe o temelie tare de pe care nimic nu putea să mă miște.

Mănăstirea Optina, primirea preoției, înființarea comunității, drumul greu al lagărelor și al exilurilor, toate au fost zidite pe credința ce m-a fost dată de mama.

Acum vă voi vorbi despre a treia parte a vieţii mele, pe care am petrecut-o în lagăre şi exiluri, însă nu despre greutăţile fizice pe care le-am suferit, ci despre oamenii minunaţi pe care i-am întâlnit acolo, care m-au învăţat multe şi care mi-au transmis expe­rienţele lor duhovniceşti.

Primul dintre aceste făclii duhovniceşti a fost preotul Ilarion, în călugărie Ioan, care a slujit în satul Troiţa, regiunea Arhanghelsk. Despre el sunt scrise frumoasele amintiri ale Xeniei Vladimirovna. În acele amintiri este redată cu amănuntul influenţa pe care preotul Ioan a avut-o asupra mea.

Al doilea a fost ieromonahul Serafim din Mănăstirea Hila – Ktolobensk.

Amintirile despre el le-a scris Alexandra Sergheievici. Cu al treilea m-am întâlnit pe neaştepta­te chiar în baraca mea din lagăr. Acesta este monahul Mihail.

Fiecare din ei mi-a transmis, chiar neştiind ei, o adâncă înţelepciune duhovnicească care m-a îmbogă­ţit foarte mult.

Din punct de vedere fizic, lagărul era peste pu­teri şi groaznic, însă nenumăratele întâlniri şi mărtu­risiri ale deţinuţilor mi-au descoperit mie, preotului, o nemăsurată (înaltă) duhovnicie a oamenilor.

Să nu vă gândiţi că toţi aceşti oameni au fost episcopi, preoţi sau monahi. Printre acei nevoitori ai credinţei se aflau simpli mireni care primiseră o astfel de plinătate a credinţei în Hristos încât eu, ieromona­hul, eram departe de ei. Mărturisirile lor erau pentru mine o descoperire dumnezeiască.

Îmi amintesc de simplul țăran Ivan Sergheievici.

Întotdeauna tăcut, liniştit. El s-a mărturisit cu trei zile înainte de moarte. Eu am ascultat mărturisirea lui, povestirea vieţii sale. La urmă, el mi-a spus următoa­rele cuvinte: „Părinte, eu peste trei zile voi muri. Mă trimit în mină”. El vorbea adâncit în sine, cu o adâncă credinţă în Domnul. Eu ascultam şi plângeam.

Îmi amintesc de un inginer în vârstă. I-am ţinut numai numele de botez: Viaceslav. Îl vedeam în baracă în fiecare zi. Odată, seara, s-a apropiat de mine şi mi-a zis: „Părinte, eu sunt un credincios rău. Mâine va fi curăţirea lagărului. Pe mine mă vor împuşca, primiţi-mi spovedania şi dezlegaţi-mi păcatele”.

Acest „credincios rău” era atât de înalt duhovniceşte, încât eu îl ascultam pe el cu cutremur. În ziua următoare l-au împuşcat.

Dar câte au fost aceste întâlniri şi cât de mult am câştigat!

Tot acolo în lagăr se afla ierodiaconul Ioan din

Mănăstirea Peciora. Era mic de statură, tuns ca şi ceilalţi, cu fața tristă în toată vremea. Când vorbea, vocea îi răsuna. Muzicanţii dintre deţinuţi vorbeau că Ioan posedă un bas profund – lucru foarte rar – şi cu acest glas trebuia să cânte numai la Opera „La Scala” din Milano.

Părintele Ioan a venit la mine în baracă să se mărturisească în şoaptă, dar fiecare cuvânt al lui era auzit la cel puţin cinci metri. Mărturisirea nu a putut decurge. Ne-am înţeles să-i ascult mărturisirea la pădure, la tăierea copacilor. În acel an, pe mine mă scoteau la tăiat pădurea.

Ceea ce am auzit la acea spovedanie m-a adus într-un cutremur duhovnicesc. În faţa mea stătea un mare drept. Eu m-am îmbogăţit atunci cu o comoară duhovnicească nemăsurată. Tot ce a vorbit el despre viaţa sa, purtări, au fost pentru mine o adevărată des­coperire şi o învăţătură pentru întreaga mea viaţă.

Dar pe toţi drepţii pe care i-am întâlnit în lagăr este cu neputinţă a-i număra.

Aş dori să vă vorbesc încă de problemele lega­te de mărturisire. Dacă cel ce venea la mărturisire era plin de dorinţa de a-şi deschide sufletul său Domnului şi cu nădejdea în lucrarea harului dat preotului dorea să-şi cureţe sufletul prin iertarea păcatelor, atunci aceasta întotdeauna era pentru mine o bucurie şi un pas spre desăvârşire. Pe omul ce venea la mine cu un mare necaz: moartea copilului, a soţiei, a bărba­tului sau cu alte nenorociri, eu îi primeam, mă rugam împreună cu ei şi primeam suferinţa lor ca pe a mea. Pătimeam împreună cu ei şi retrăiam starea lor ca şi cum m-aş fi unit cu ei în durerile lor.

Dacă omul acesta pleca liniştit după mărtu­risire, înţelegând că în toate scârbele este vorba lui Dumnezeu pentru noi, atunci eu eram duhovniceşte fericit. După mărturisire mă rugam cu sârguinţă pentru cei ce se mărturiseau.

Odată am povestit unui episcop K. şi unui protoiereu din Nijnii Novgorod despre trăirile mele in­terioare atunci când primesc mărturisirea celui ce se spovedește. Ei mi-au răspuns: „Este periculos să vă implicați sufletește așa fierbinte în mărturisirea celui venit. Vă veți arde sufletul dumneavoastră. Nu vor putea încăpea toate scârbele străine”.

Eu nu m fost de acord. V-am mai povestit cândva, dar voi repeta. Am mărturisit sute, poate chiar mii de oameni. De la fiecare dintre ei m-am îmbogățit cu câte o părticică de lumină duhovnicească. Aceste bogății le-am dat mai departe altor oameni nefericiți și pătimitori.

Pe când slujeam în biserică, am întâlnit enoriași care veneau o singură dată pe an ca „să le dezleg păcatele”, în Postul Mare. Venirea lor la mărturisire, o dată pe an, era un obicei formal. Cuvintele mele către aceștia cădeau în deșert, nu erau primite. Eu mă mâhneam cu adevărat.

Din cartea Părintele Arsenie, acuzatul «ZEK-18376». Un sfânt în lagărele comuniste, Editura Egumenița, 2009.

Părintele Arsenie, „acuzatul ZEK” (1): Transformarea „ecumenistă” a lumii și a Bisericii

Cuvintele de mai jos constituie finalul relatării experiențelor Părintelui Arsenie din decursul vieții sale și sunt, cumva, o concluzie și un diagnostic amar asupra stării în care se găsește societatea. Dar am ales să fie prezentate primele pentru că rezonează cel mai tare cu situația noastră de astăzi. Ca și Starețul Sampson, a fost un preot monah deosebit, care a trecut prin vremuri tulburi atât pentru lume, cât și pentru Biserică în Rusia comunistă.

În decursul multor ani de trăire în „lagărul morții” (așa numeam noi, deținuții, lagărul cu regim strict, unde ne trimiteau nu pentru ispășirea pedepsei, ci cu siguranță pentru a fi omorâți), am înțeles că oamenii care se aflau acolo nu mai sperau la nimic. Așteptau numai moartea, de aceea definiția binelui și a răului era cu totul alta la majoritatea deținuților. Alta faţă de cea din libertate. De aceea şi raportul lor faţa de viața personală şi faţă de cea a aproapelui era altul: aspru, brutal fără îngăduinţă. Însăşi definiţia „binelui şi a răului” era înţeleasă în chip demonic: „bine” când aproapelui îi era rău şi „rău” când aproapelui îi este bine. Din acest punct de vedere erau analizate acţiu­nile tale şi erau înţeleşi străinii.

În această împrejurare de iad, când omul din lagăre venea la pocăinţă, la mărturisire, el era încărcat cu o astfel de povară de păcate, încât preotul se pier­dea cu firea. Preotul nu mai ştia: Oare are dreptul de a-i ierta lui toate acele păcate cumplite?

Cel venit la mărturisire nu mai avea timp pentru a-şi schimba şi îndrepta viaţa. Mâine îl pot omorî tocmai prietenii lui criminali sau îl pot împuş­ca paznicii, în mină îl poate îngropa minereul sau să-l strivească copacul ce se taie în pădure. Dacă eu îi refuz mărturisirea, acest om va pleca din această viaţă nepocăit şi neîmpăcat cu Dumnezeu. Oricât de păcă­tos ar fi, el a venit să se căiască şi să primească iertare de păcate, după măsura conştiinţei sale.

Stând în faţa celui ce se mărturisea, ascultând sincera lui spovedanie, uneori mă îngrozeam de cele auzite. Sufletul meu îngheţa, însă ascultam, luam aminte şi, dacă înţelegeam că era sincer, atunci îi dez­legam păcatele. Se întâmpla ca, ascultând mărturisi­rea, să-l rog pe deţinut să aştepte până seara următoa­re. Eu mă rugam toată noaptea aceea ca Domnul să-mi dea puteri de a dezlega păcatele celui ce s-a mărturi­sit. Deseori se întâmpla ca în zilele următoare de­ţinutul ce s-a mărturisit să moară. În aceasta se arăta Pronia lui Dumnezeu. Dacă vedeam nesinceritate în căința celui venit, atunci îi vorbeam despre necesitatea sincerității căinței, iar dezlegarea de păcate nu i-o săvârșeam.

Au  fost câțiva deținuți la care nu am putut să le dezleg păcatele. Pe deasupra, atât de mari erau răutățile săvârșite de acești oameni, încât conștiința mea duhovnicească a fost chinuită și mai mult. Din această cauză, de două sau de trei ori au încercat chiar să mă omoare. Această intenție a lor confirma încă o dată dreptatea hotărârii mele. Mai înainte de a fi exilat, am citit multe cărți bune și duhovnicești despre mărturisire, scrise de Sfinții Părinți ai Bisericii și de autori contemporani. Aceste cărți s-au întipărit în sufletul și în conștiința mea ca un adevăr neschimbat.

În comuniunea cu fiii mei duhovnicești mă conduceam după aceste adevăruri. Am împrumutat și experiența preoților ce erau duhovnicește cu mult mai înalți și mai îmbogățiți de îndelungata lor slujire în Biserică. Acești preoți m-au pregătit să pot ajuta și în aceste cazuri neașteptate din lagă pe oameni sortiți morții, îngreuiați cu cele mai groaznice păcate: crime nenumărate, violențe, jafuri, tâlhării.

Stăteam uneori în îndoială în privința binelui duhovnicesc făcut cu acești deținuți din lagăr. În 1961, întâlnindu-mă cu Episcopul Atanasie, i-am povestit amănunțit despre aceste cazuri și l-am întrebat dacă am procedat bine. Vlădica Atanasie mi-a răspuns că aceste cazuri le-a întâlnit și Sfinția Sa și că a procedat la fel.

Vă aduceţi aminte? Biserica noastră nu era prea mare. Intrând în ea, te cuprindea imediat umilinţa şi împăcarea. }n Moscova nu se auzea despre biserica noastră.

Enoriaşii, în majoritate, erau oameni intelectu­ali şi mulţi tineri între 18 şi 30 de ani. Oameni înstăriţi erau destui. Ceilalţi enoriaşi erau din împrejurimile bisericii. Numărul persoanelor din comunitate era în medie de 90-95, dar venea şi mult norod din diferi­te părţi ale Moscovei. Biserica întotdeauna era plină. Noi toţi, care suntem de faţă acum, noi am întemeiat obştea noastră. Pentru aceasta vreau să-mi împart gândurile mele cu voi, fiii mei duhovniceşti.

Sunt şaisprezece ani de când mă aflu din nou în mijlocul vostru. Timp de 18 ani, cât am fost închis în lagăr, s-a schimbat pacea şi mentalitatea oamenilor, chiar şi voi, iubiţii mei fii duhovniceşti, v-aţi schimbat.

Credinţa a devenit la mulţi diferită, perceperea lui Dumnezeu a luat o „nuanţă manierată”. Desigur, Dumnezeu în Treime, Maica Domnului, Sfinţii şi ca­noanele, într-un cuvânt Biserica, sunt şi vor fi aceiaşi, dar peste toate aceste adevăruri s-a pus un val de cea­ţă: „progresul contemporan”.

Dumnezeu există şi îndoieli în privinţa Sa nu sunt, dar auzi adesea aceste cuvinte: „ieşite din practi­că”, „cosmice”, „ieşite din sfera lumească”. Şi acestea le rostesc oamenii credincioşi. Ei cugetă aşa: „Desigur, este Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi sunt şi Sfinţii. Această tradiţie bună, bisericească, învie cre­dinţa şi îi dă continuitate apostolică, în duhul din ve­chime. Biserica este necesară, dar voi gândiţi-vă: două mii de ani ne despart pe noi de vremea înfiinţării ei. În acest timp de două mii de ani omul a devenit altul, intelectual. A sporit ştiinţa şi în jurul omului totul s-a reînnoit şi s-a schimbat, dar Biserica a rămas în cercul ei”.

Cuvântul „ecumenism” în înţelesul său e bun, dar pentru Ortodoxie este vătămător. Aşa gândesc eu și părerea mea nu o impun nimănui.

Credinţa în Dumnezeu curată de la începutul lumii, numită şi „copilărească”, ce exista la mulţi oameni ruşi, se mai găseşte acum doar la puţini cre­dincioşi.

Cunoaşterea cea materială, „raţionalismul”, a intrat prea adânc în sufletele oamenilor.

Spun toate acestea cu amărăciune şi cu tristeţe, dar cred că Domnul Dumnezeu, până la urma urmei, Îşi va deschide înţelepciunea Sa oamenilor.

Eu mă întâlnesc cu mulţi oameni. Fiecare îşi deschide sufletul său în mod deosebit, unul într-un fel, altul în alt fel. Dar pot eu oare să-i numesc fii du­hovniceşti pe toţi cei care vin la mine? Cu părere de rău, nu. La unii din ei în cugetarea inimii lor a apărut independenţa. Pentru ei, eu nu sunt un părinte duhovnicesc, călăuzitor al vieţii lor, aşa cum era în obștea noastră, ci pur şi simplu un preot chemat pentru a-i mărturisi, a le ierta păcatele şi pentru a-i împărtăşi. Sfaturile şi îndemnurile mele ei le ascultă, dar procedează și trăiesc după cum gândesc ei şi cu aceasta mă socotesc pe mine părintele lor duhovnicesc, amăgindu-se că trăiesc sub povăţuirea mea duhovnicească.

Discutând cu preoţii şi ierarhii veniţi la mine, aud de la ei tot felul de evenimente. Părinţi duhovni­ceşti, fii şi fiice duhovniceşti, care să-şi poată conduce viaţa lor duhovnicească în înţelesul deplin al cuvân­tului, devin din ce în ce tot mai puţini. Aceasta e o mare tragedie duhovnicească pentru omul credincios contemporan, dar cred că starea aceasta va trece şi din nou se vor reînnoi mănăstirile, bisericile şi comunită­ţile creştine. Bisericii îi va aparţine rolul de conducere în viaţa comunităţilor creştine.

Din cartea Părintele Arsenie, acuzatul «ZEK-18376». Un sfânt în lagărele comuniste, Editura Egumenița, 2009.

Observații: Cuvintele acestea au fost rostite de Părintele Arsenie în vremea bolșevică. De atunci Biserica s-a ridicat, mai ales în Rusia, nu mai este prigonită atât de virulent. Totuși remarcile lui rămân actuale pentru că decadența duhovnicească, împietrirea și întunecarea oamenilor, crește mereu. Comunismul a fost o etapă violentă în acest proces de degradare, dar asistăm acum la unul de o violență subtilă, mascată, antihristică. Nu doar de pecetea formală trebuie să fugim și de erezii, ci prima dată de duhul inuman care se înstăpânește la nivel individual, dar și colectiv, instituționalizat. Lumea nu mai reacționează la ororile erorilor care îi sunt impuse pentru că îi lipsește duhul de pocăință, de credință, simțul acut al normalului. Chiar și credința a devenit rigidă sau formală.

Este imperioasă acum revenirea la umilința și smerenia și la valorile pe care le-a sădit Dumnezeu în sufletul omenesc. Vorbim de un adevărat zbucium de a scăpa de ghearele nepocăinței.

Sfaturi duhovnicești ale Starețului Leonid de la Optina (II)

Întrebările altui ucenic[1] şi răspunsurile Starețului

OSÂNDIREA ALTORA

Ucenicul: Ce înseamnă osândirea şi de ce Sfinţii Pă­rinţi îl alătură pe cel care osândeşte lui Antihrist?

Stareţul: Osândirea se face atunci când vezi sau afli de un păcat sau defect al fratelui tău şi spui în inima ta: „După părerea mea, merită chinuri, pedeapsă sau boală”. Atunci te faci judecător peste aproapele tău şi te aşezi singur pe tronul singurului Judecător, Hristos; şi, pentru această mândrie ne­bună, te asemeni lui Antihrist. Vorbirea de rău şi defăimarea sunt altceva, fără a ajunge totuşi la osândire. Ruşinarea este atunci când, fără să vrei, din pornirea spontană a firii, su­fletul tău se revoltă din pricina unei fapte ruşinoase sau a unui cuvânt mârşav. Tăcerea Părinţilor, preocupaţi de lu­crarea lăuntrică, nu ştia de păcatele semenilor lor, ci privea numai la propriile greşeli.

VORBIREA DESPRE PĂCATELE ALTORA

Ucenicul: La spovedanie, îmi este îngăduit să vorbesc despre un altul care mi-a greşit cu cuvântul sau cu fapta?

Stareţul: Vrei să te căieşti tu pentru el? Dacă nu vrea să îşi recunoască păcatul, atunci vorbeşte doar despre ale tale: Am păcătuit prin grăire de rău sau prin convorbiri neruşinate sau ceva de felul ăsta.

PĂCATELE ALTORA

Ucenicul: Pot să îi propun unui frate să meargă să se căiască la stareţul lui pentru un păcat pe care l-a făptuit cu cuvântul?

Stareţul (zâmbind): Porţi grijă cam prea mult de mân­tuirea fratelui tău. Cred că e mai bine să te rogi ca Domnul Însuşi să îl inspire.

MĂRTURISIREA GÂNDURILOR PĂTIMAŞE

Ucenicul: Părinţii spun că descrierea amănunţită a gândurilor şi faptelor pătimaşe este fără rost, că e de-ajuns să le explici într-o relatare generală, că reamintirea lor înti­nează buzele şi mintea. Aşa este?

Stareţul: Aşa e. Părinţii erau mult mai încercaţi decât noi în problemele sufletului. Numai că fiecare are regula lui. Un stareţ îţi poate asculta spovedania fără patimă sau pagubă; şi să presupunem că tu însuţi chiar poţi face o des­criere amănunţită fără patimă, cu părere de rău şi defăimându-te însuţi, pentru smerenie. În felul acesta, o spovedanie amănunţită (deşi rar) poate fi folositoare. Dar, în realitate, bătrânii ştiau marea milostivire a lui Dumnezeu, Care nu vrea să ne vadă ajunşi în cea mai joasă umilinţă; astfel, ei au socotit mai bine să scurteze mărturisirea gândurilor rele. Uneori diavolul e cel care le trimite, în aşa fel încât să des­coperi nu gândurile tale, ci sugestiile lui; şi te va amăgi că faci un lucru bun. Alteori, stareţul, nefiind foarte tare, nu poate alunga imediat gândurile tale din urechile inimii lui.

GÂNDURILE ÎMPOTRIVA STAREŢULUI

Ucenicul: Ar fi mai bine, deci, să păstrezi tăcerea cu privire la gândurile rele şi defăimătoare la adresa stareţului, a vieţii şi slăbiciunilor lui?

Stareţul: Aceasta depinde de stareţ. Ε mai bine să taci cu privire la amănuntele gândurilor şi să vorbeşti în linii mari că „Am avut gânduri defăimătoare la adresa Sfinţiei Voastre”. Uneori diavolul vrea să batjocorească şi să cleve­tească pe stareţ cu buzele tale şi tu o să-l distrezi pe diavol devenind purtătorul lui de cuvânt. Dacă stareţul e încercat, fără tulburare îţi va explica toate acestea. Dar, dacă e slab, se va scârbi, mai ales dacă acest război se prelungeşte. Stareţul te-ar putea chiar respinge, din propria lui şi din propria ta lipsă de experienţă. Numai foarte rar îngăduie Domnul unu­ia mai tânăr să mustre pe cel mai bătrân, deşi noi toţi sun­tem datori să îi iubim pe cei care ne mustră.

DEOSEBIREA GÂNDURILOR

Ucenicul: Cum putem deosebi gândurile noastre de cele care ne vin de la vrăjmaşul?

Stareţul: Un anumit pustnic de la Koneviț spunea că, după ce sc ocupase îndelung cu trezvia minţii, tot nu putea deosebi gândurile lui de cele ce i le dă vrăjmaşul. Atunci când vrăjmaşul îți abate gândurile la ceva, el nu spune: „Du-te de fă asta sau aceea”. El pare să gândească în locul tău şi îți spune cu propriul tău gând: „Mi-ar place să fac asta sau ace­ea. Cred că e un lucru bun acesta, dar acela dăunător; m-am hotărât să fac cutare”. Adesea toate acestea nu sunt gându­rile tale, ci ale lui, dar camuflate sub masca propriului tău „eu” sau sub cea a „eu-lui” lui. Tu ai impresia că ele sunt gândurile tale, dar nu-s; tu nu auzi decât insinuările lui.

DURATA SPOVEDANIEI

Ucenicul: Anumiţi preoţi cu educaţie teologică cer, pentru curăţirea sufletului, spovedanii foarte amănunţite.

Stareţul: Lasă-i în pace, doar e treaba lor. Numai că, pot ei păstra procedura asta, dacă ar avea, de pildă, de ascul­tat 500 de spovedanii în trei ore?

RUGĂCIUNEA MINŢII

Ucenicul: Stă rugăciunea minţii la îndemâna oricui?

Stareţul: Pe oricine îl cercetează Domnul cu o încerca­re dureroasă, cu un necaz sau cu lipsirea de un semen iubit, acea persoană se va ruga spontan, fără să-şi propună asta, cu toată inima sa, cu toate gândurile şi cu toată mintea sa. Prin urmare izvorul rugăciunii se află în oricine, dar el se deschide ori prin adâncirea treptată în sine, potrivit cu învăţăturile Părinţilor, ori spontan, într-o clipită, prin intervenţia directă a lui Dumnezeu.

IUBIREA PENTRU MAICA DOMNULUI

Ucenicul: Unii dintre părinţii pe care îi cunosc au o dragoste mare pentru Maica Domnului şi se laudă cu ea; de ce ni se pre, însă, înflăcărarea aceasta a lor îndoielnică?

Stareţul: Da! Oricine face paradă de virtuţile lui e într-o stare suspectă. Uneori ne lăudăm cu rugăciunile noastre, dar în acelaşi timp suntem departe de împărăteasa Cerului. Să ne rugăm Maicii Domnului având virtuţile ei în noi înşine – curăţie, smerenie – şi nu cu rugăciunile acestea, rostite cu mândrie.

CITIREA CĂRŢILOR SFINŢILOR PĂRINŢI

Ucenicul: Care cărţi ale Sfinţilor Părinţi e mai bine să le citim: cea a lui Ioan Scărarul, a lui Isaac Sirul sau a lui Varsanufie?

Stareţul: Citeşte cuvintele Sfinţilor din faptele tale.

ACATISTELE

Ucenicul: Ce trebuie să se spună despre Acatistele cu care unii obişnuiesc să îşi umple pravila?

Stareţul: Omul care pătrunde cuvintele Acatistului ai­doma imnografului şi care intră în miezul fiecărui cuvânt se roagă prin Acatist şi aduce laude nu lipsite de raţiune – adică, atât timp cât nu îşi atribuie luişi, minţii lui, ostene­lile altuia şi cuvintele altuia, sau psalmii, sau cântările. Nu suntem decât cititorii lor. Nu sunt David toţi cei care citesc Psaltirea şi nu sunt Damaschin cei care citesc canoanele. Simpla rugăciune a cârciumarului e mai bună şi e mai aproape de noi toţi.

CALEA MÂNTUIRII

Ucenicul: Care e modul cel mai simplu de a te mân­tui? Care e calea? Întreb pentru mine însumi.

Stareţul: Închipuie-ţi că Domnul Iisus Hristos Se plim­bă prin lume în toată simplitatea Sa omenească, evanghelică. Dacă ai umbla împreună cu El, ai fi cu ceva mai bun decât ești acum?

Ucenicul (după ce se gândeşte o clipă, răspunde): Cred că aș rămâne la fel ca înainte, fără vreun har deosebit de la Dumnezeu. Şi apoi nu au fost mulţi cei care L-au urmat şi apoi au căzut?

Stareţul: Şi ce atrage harul lui Dumnezeu mai mult decât orice altceva?

Ucenicul: Nu ştiu, părinte.

Stareţul: Dacă ai avea o inimă simplă, precum Apos­tolii, nu ţi-ai tăinui slăbiciunile omeneşti, nu te-ai preface a fi în mod deosebit evlavios, dacă ai umbla liber de făţărnicie, atunci ai fi pe calea cea bună. Deşi e uşoară, nu oricine o poate găsi sau înţelege. Ea e drumul cel mai scurt către mântuire şi atrage harul lui Dumnezeu. Neprefacătoria, neviclenia, sinceritatea sufletului – iată ce este pe placul Domnului, Care e smerit cu inima. De nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Matei 18,3).

ÎNFRÂNGEREA INIMII

Ucenicul: De ce ajung uneori să mă dezgust de prostia și neştiinţa oamenilor care vin la Sfinţia Voastră, deşi ştiu că mulţi se folosesc venind aici?

Stareţul: Pentru că nu ai inimă înfrântă. Cel rănit de dragostea pentru aproapele său nu observă prostia lui. Ci, mai degrabă, se roagă Domnului cu teamă să i se arate ce să spună pentru folosul semenului şi împlineşte lucrarea de a sfătui cu evlavie, ca pe un lucru al Domnului. Câteodată nici după rugăciune nu găseşti un răspuns folositor; atunci te rușinezi şi ar trebui să te mustri însuţi. Având această cunoaştere a propriei tale nevrednicii, şi nu a prostiei oameni­lor, poţi să spui oricui: rugaţi-vă pentru mine, un rob al lui Dumnezeu.

SENTIMENTUL PENTRU STAREŢ

Ucenicul: Cum de se face că uneori vă iubesc, aşa ca acum (aveam lacrimi în ochi, iar vocea îmi tremura), iar alteori mă enervez din pricina oamenilor mulţi care vin şi vă necăjesc?

Stareţul: Mă vei înţelege, oare, vreodată? Asta e pen­tru că nu te-ai făcut călugăr, ci eşti încă un simplu trecător; tot mai ai de lucru la lepădarea de lume. Vrei să-mi prinzi vorbele din zbor; vrei să afli mântuirea în trecere, să înveţi în grabă. De aici şi tot entuziasmul ăsta, pupatul ăsta al mâi­nilor sau umerilor stareţului. Dar eu, faţă de părintele Teo­dor, fără fanatism, eram gata oricând să cad în genunchi la picioarele lui, cu dragoste filială. Uită-te la Anatolia egume­na şi la Maica Arcadia[2]! Ele nu îi invidiază pe cei ce vin la mine. Sunt gata să le facă loc oricând şi oriunde. În acelaşi timp, ele mă iubesc mai mult decât tine pentru că împlinesc cuvintele mele în faptele lor. Când te va slobozi Domnul şi pe tine cu totul din lume? Poate că şi tu vei iubi vreodată pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Mai mult, dincolo de asta, nici nu îţi doresc starea sufletească a Tavitei.

Notă: Maica Tavita, despre care se vorbește aici, trăia în Mănăstirea Borisov, fiind nu numai o călugăriță cu o severă viață ascetică, ci și o bătrânică foarte harnică; avea grijă de multe alte persoane și dădea povețe multora. Dar avea și o dispoziție foarte extaziată a sufletului, căutând lucrările înalte ale vieții duhovnicești, fără a disprețui cu totul slava omenească sau a se curăța de alte patimi. Judeca sever slăbiciunile altora, pesemne dintr-o lipsă de smerenie. Și, deși a fost povățuită mult de duhovnici, nu și-a părăsit nici râvna nepotrivită, nici dispoziția extaziată. Din acest motiv a căzut în amăgirea vrăjmașului și a murit în stare de demență, chiar dacă parțială.

Cuvintele starețului către Părintele Antonie că poate va ajunge și el să își iubească aproapele ca pe sine însuși s-au împlinit 30 de ani mai târziu, după moartea părintelui Leonid. În 1871, după ce a demisionat din funcția de egumen al Mănăstirii Cermenețk, Părintele Antonie Bohkov se stabili în Schitul Sfântul Nicolae Ugrejski, lângă Moscova. În acel an a fost epidemie de holeră în Moscova și, de aceea, egumenului Mănăstirii Ugrejski i s-a cerut să trimită ieromonahi la Moscova ca să ajute preoții moscoviți în săvârșirea sujbelor pentru bolnavi și muribunzi și pentru a-i îngropa pe cei morți. Atunci Părintele Antonie însuși și-a exprimat dorința de a se închina acestei lucrări de filantropie. La începutul lui 1872 se mută într-un spital pentru muncitorii de rând din Moscova, unde i se pregătise o chilie anume pentru dânsul. Timp de două luni, starețul de 70 de ani spovedi zilnic și îi împărtășea cu Sfintele Taine pe mulți dintre bolnavi, el însuși împărtășindu-se zilnic. De asemenea, săvârșea Sfântul Maslu pentru trei persoane zilnic și, câteodată, slujea îngroparea a câte șase oameni într-o singură zi, pe timp de iarnă, într-un paraclis neîncălzit. Pe când făcea acestea, Părintele Antonie spunea despre sine însuși că niciodată nu a mai încercat sentimentul unei așa sănătăți sau al unei păci sulfetești atât de mari ca în acea perioadă. În cele din urmă, la 17 martie (fosta sa zi onomastică – Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu), s-a îmbolnăvit de tifos exantematic și a murit la 5 aprilie. A fost îngropat în Mănăstirea „Sf. Nicolae Ugrejski”.

Ierom. Clement Sederholm, Viața și învățăturile Starețului Leonid de la Optina, p. 192-200.


[1] Alexei Policaropivici Bohkkov, mai târziu Antonie, egumen al Mănăstirii Cermenețk.

[2] Anatolia, din Mănăstirea Borisov, era o femeie de o bunătate deosebită, cu o inimă foarte caldă. Pe Arcadia, de la Mănăstirea Sevsk, din pricina ținutei distinse și a nobleții ei, stareţul o numea amuzat „Regina”.

Sfaturi duhovnicești ale Starețului Leonid de la Optina (I)

Întrebările unui ucenic și răspunsurile Starețului Leonid consemnate de cel dintâi în scris

ΡAZA GURII

Ucenicul: Cum să fac când sunt în tovărășia altor fraţi și nu mă pot înfrâna de la vorbă şi apoi, vorbind, jignesc pe  cineva prin ceea ce spun?

Starețul: Ar trebui să-ţi aminteşti de strigătul Bisericii către Dumnezeu: Pune, Doamne, pază gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele (Psalmul 140, 3). Mai mult, ar trebui să socoţi că cei care vorbesc o fac cu înţelep­ciune duhovnioească şi că sunt vrednici de asta, dar pe tine să te vezi nevrednic de a vorbi cu dânşii. Când îți pun ei o întrebare, tu răspunde cu respect.

Când ajungi să te împotriveşti în cuvânt, căieşte-te şi fă tot ceea ce poţi ca să te îndrepţi. Ar trebui, de altfel, să te porţi astfel încât fraţii să observe că faci un efort anume ca să te îndrepţi.

JUDECAREA CELORLALŢI

Ucenicul: Cum ar trebui să mă port când îi văd pe alții exprimându-şi liber gândurile şi sunt scandalizat? Daratunci când, cu privire la Sfinţia Voastră, Părinte, nu văd întotdeauna blândeţea unui stareţ în purtarea faţa de alţii şi atunci mă simt şi eu jignit?

Stareţul: Ţi se pare asta pentru că îţi lipseşte atenţia şi îţi lipseşte înţelegerea. Nu trebuie niciodată să judeci pe cineva de vreme ce nu cunoşti raţiunea lucrurilor sale. Şi nici scopul, care se ascunde în spatele felului în care mă port cu alţii nu îl ştii. Astfel de fapte pot scoate la iveală mult mai iute caracterul interior al unei persoane şi sunt necesare în cazul celor ce se comportă cu trufie. Aşa că nu ai dreptate. Încearcă mai bine să fii atent la tine însuţi şi să nu mai urmăreşti faptele, purtarea şi treburile altora. Ai venit la şcoala lepădării de sine ca să faci ce ţi se spune; de aceea nu ai dreptul să judeci când, unde, cum şi cu cine au alţii treabă.

DRAGOSTEA FRĂŢEASCĂ

Ucenicul: Nu văd dragoste între fraţi şi nu aflu pe nimeni cu care să pot vorbi despre Sfintele Scripturi.

Stareţul: Ε cu neputinţă să nu existe dragoste între ei. Asta ar trebui să gândeşti şi asta este concluzia corectă la care ar trebui să ajungi. Dacă nu vezi dragoste între ei asta e pentru că nu ai tu însuţi dragoste. Tu însuţi trebuie să arăţi primul faptele adevăratei iubiri şi apoi o să vezi că dragostea sălășluiește între ei și e din plin păstrată în tine. Mai mult, nis-a dat poruncă de la Dumnezeu sa iubim pe aproapele cu inimă curată, dar nu scrie nicăieri să căutăm noi iubirea lor. Dacă ei nu sunt în stare sau, mai bine spus, dacă nu îndrăznesc să discute cu tine despre Scripturi, atunci nu o căuta cu dinadinsul. Cine are smerenie, acela are şi simpli­tate, iar acest vlăstar dumnezeiesc nu iscodeşte judecăţile lui Dumnezeu. Se supune lor, pur şi simplu, cu credinţă, iar la timpul cuvenit se mulţumeşte cu acele concepţii pe care credinţa i le dezvăluie. Dumnezeu nu o sâ îl întrebe pe înce­pător de ce nu a ajuns teolog, ci mai degrabă de ce nu a luat aminte la sine. Dumnezeu nu îl va părăsi în cele ce îi pri­vesc mântuirea. Or, dacă e plăcut Lui, îi va descoperi şi tai­nele căilor Lui. Mintea luminată cu lumina lui Dumnezeu, potrivit măsurii credinţei sale, e mai presus de orice carte de învăţătură, căci evident că mintea descoperă învăţătura şi nu învăţătura mintea.

SPORIREA DUHOVNICEASCĂ

Ucenicul: De ce am ajuns ca după cinci ani de vieţuire in mănăstire şi încercări susţinute de a mă îndrepta, să simt contrariul: că am devenit de fapt mai rău, faptele mele necu­getate, inima rece şi laşă de a mărturisi?

Stareţul: Foarte puţini s-au înălţat în scurt timp pe aripile credinţei şi virtuţii spre cerul cel duhovnicesc sau au simţit în ei certitudinea veşnică întru nădejde şi logodna cu slava viitoare. Foarte puţini, după osteneli îndelungate, au simţit mistic răsplata cea mângâietoare sau florile bunei făp­tuiri în Domnul, care să îmbie gândul la mulţimea roadelor în via cea dintru înălţime a lui Hristos. Şi sunt alţii care nu vor simţi niciodată acestea în toată viaţa lor pământească, po­trivit rânduielii Ocrotitorului nostru cel ceresc, Dumnezeu, Care întotdeauna dă ceea ce e bun pentru noi. Căci noi, cruzi încă în înțelegerea judecăţilor Celui ce conduce lumea, cerem adesea instrumente care, în ele însele şi în puterea lor, sunt spre mântuire, dar pe care noi, în nepriceperea noas­tră, le-am folosi în defavoarea noastră. De aceea iubitorul Părinte al Luminilor ascunde unor oameni evlavioşi darurile care sunt spre mântuire altora, lor însă aducându-le pierzarea. Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu, Care le ştie pe toate, ne-ar împlini orice dorinţă? Cred, deşi nu sunt sigur, că toată lumea s-ar pierde. Chiar dacă nu respinge rugăciunile celor aleşi ai Lui, totuşi, uneori Dumnezeu nu le împlineşte cererile. Și asta numai pentru a le potrivi pe toate în cel mai bun mod, potrivit cu voia Sa dumnezeiască. Ar mai trebui să ştii că oamenii care trăiesc fără a lua aminte la ei înşişi nu sunt niciodată găsiţi vrednici de a primi har; dar dacă totuşi se învrednicesc de aceasta numai prin bunătatea lui Dum­nezeu se petrece doar înainte de sfârşit. Ori, numai pentru că tu nu te vezi înaintând, nu înseamnă că nu înaintezi deloc. Astfel de trăiri pot sădi adevărata smerenie în inima ta. Iar când ai dobândit cunoaşterea că eşti lipsit de roade duhovni­ceşti, atunci trebuie să-ţi îndârjeşti lupta pentru Dumnezeu. Când aflăm că suntem lipsiţi de virtuţi şi, astfel, nu mai avem o părere înaltă despre noi înşine, aceasta prin ea însăşi poate atrage atenţia binevoitoare a lui Dumnezeu, care ne va întări prin nădejde împotriva duhului ucigător al deznădej­dii. Când nu am reuşit nimic în virtuţi, nu e nici o altă cale mai aproape de mântuire decât smerenia. Înălţarea de sine, chiar dacă însoţită de virtuţi, jigneşte pe Dumnezeu; dar un suflet blând nu va fi uitat înaintea Lui.

PIERDEREA ÎNCREDERII ÎN POVĂŢUITOR

Ucenicul: Cum de am ajuns că mi-am pierdut încre­dere şi preţuirea ce acordam sfaturilor Sfinţiei Voastre şi că poveţele ce mi le dați au încetat să mai aibă ecou în inima mea și totul pare greu de făcut?

Starețul: Ți-ai pierdut încrederea din pricina bănuielii, și preţuirea din pricina familiarităţii. Poveţele mele nu mai găsesc ecou în inima ta pentru că tu le asculţi dintr-un fel de curiozitate; te gândeşti că sar brusc de la un subiect la altul și că răspund întrebărilor tale doar cu nişte simple sintagme. Lasă curiozitatea; caută să fii cumpătat în îndrăznire; şi fii convins de faptul că Dumnezeu este Cel Care te povăţuieşte prin alţii. Nu fi distins; păstrează-te în simplitatea ascultării, atunci vei simţi ceva deosebit în inima ta. Dacă nu ai sim­plitatea care discerne, dobândeşte-o prin a nu te încrede în tine și prin amintirea scopului cu care ai venit aici. Amintește-ţi râvna şi starea sufletească pe care ai avut-o la înce­putul întâlnirii inimii tale cu Dumnezeu, prefacerea sfântă lucrată de dreapta Celui Preaînalt. Căci celui ce se află cu adevărat în ascultare, cu ajutorul lui Dumnezeu, nimic nu-i vine greu să facă. Adevărata lepădare de sine va face întot­deauna ca jugul mântuirii să fie mai uşor. Dacă ispitele nu întrec darurile lui Dumnezeu, omul care voieşte să se mân­tuiască poate face orice în numele Celui Care îi întăreşte pe toţi, Domnul Iisus. Iar acesta este un adevăr sfânt de care oricine are credinţă vie nu se va îndoi niciodată. Pentru cineva puţin-credincios, chiar şi un fir de praf pare cât un munte; şi, la fel, pentru cineva care crede, este foarte simplu, foarte uşor să mute munţii ispitelor.

RÂSUL

Ucenicul: Ce trebuie să fac atunci când, în prezenţa Părinţilor mănăstirii, aceştia introduc în convorbirea lor ceva de care să îţi vină greu să nu râzi?

Stareţul: Cu privire la cuvintele lor ar trebui să gân­deşti în felul următor: Fiindcă am o minte proastă, eu nu pot înţelege raţiunea spuselor lor. De vreme ce nu ştiu motivul, nu ar trebui să râd. Dacă, pe neaşteptate şi fără să vrei, râzi totuşi, mustră-te singur, amintindu-ţi adevărata învăţătură a Sfinţilor Părinţi, că nimic nu sfărâmă legătura virtuţii şi aiubirii evanghelice ca râsul şi gluma. Aşa cum învoirea în cugetarea lăuntrică a gândurilor murdare alungă harul, aşa şi obiceiul râsului şi pornirea către el depărtează pe îngerul păzi­tor. Virtuţile sunt golite când se amestecă cu vreun viciu, în suflet; turnul reuşitei astfel cade. Mântuitorul lumii a rân­duit ruşinea vcşnică pentru cei care se scufundă în glume: Vai vouă, celor ce astăzi râdeţi! (Luca 6, 25).

PLĂCERILE TRUPEŞTI

Ucenicul: Cum mă pot elibera de simţirile foarte pu­ternice ale patimilor trupeşti, şi nu numai în prezenţa feme­ilor, ci şi la gândul la ele?

Stareţul: Văzându-le, trebuie să îţi păzeşti mintea şi sentimentele şi, în special, să nu spui nimic fară chibzuinţă. Fă tot ce poţi să pleci cât mai curând posibil. Când apare gândul la ele, stăpâneşte-l. Înfrânarea este bună, însă mai bună este dreapta socoteală în toate. Dar mai întâi de toate trebuie să-L rogi pe Atotputernicul nostru Domn să te scape de asalturile celei mai cumplite patimi, căci omul prin el însuşi niciodată nu va reuşi să o dezrădăcineze. Când scopul nostru e bun, mult-milostivul Dumnezeu stinge izbucnirile acestui foc.

RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA TRUPULUI

Ucenicul: Cum pot scăpa de gândurile ademenitoaretrupeşti care târâie mintea după ele?

Stareţul: Coboară cu mintea la iad în oglinda Sfintelor Scripturi priveşte-i pe cei robiţi plăcerilor cărnii. Ești sigur că vrei pierzania veşnică în schimb pentru dulceaţa trecătoare a păcatului? Adu-ţi aminte că eşti muritor. Roagă-L cu smerenie pe Dumnezeu, căci El este Biruitorul patimilor, să abată săgeţile gândite ale cărnii, acest vrăjmaș care se răzvrăteşte neîncetat împotriva legii minţii şi a duhului – căci fără Cel Preaînalt nu putem face nici cel mai mic dintre lucrurile bune.

ŢINEREA DE MINTE A RĂULUI

Ucenicul: Cu ce arme să lupt împotriva gândurilor care mă forţează să-mi judec aproapele – mai ales pe cel care mă insultă dureros, ale cărui fapte par jignitoare şi nu corespund menirii sale în Hristos şi care jigneşte în mod evident pe ceilalţi? Când văd asta şi iau parte la nemulţumirea lor, devin încă şi mai nervos şi nu-mi mai găsesc liniş­tea; iar atunci când îmi pierd pacea, port o povară stricătoare de suflet.

Stareţul: Când apar gândurile care te provoacă să îl judeci pe aproapele tău pentru vreun rău pe care ţi l-a făcut, când furtuna gândurilor face valuri şi îndeamnă la răzbunare, atunci pune alături de scârba ta scârba de mai înainte a Mântuitorului lumii. El, Îngerul Sfatului celui Mare. Fiul lui Dumnezeu Cel fără de păcat, a răbdat cu mărinimie cea mai mare dintre scârbe; cu cât mai mult, atunci, trebuie să răbdăm noi împrejurările amarnice, fiind păcătoşi şi vrednici de certare? Mai mult, trebuie chiar să ne osândim pe noi înşine.

În acest caz, cu arma osândirii de sine, putem lupta împo­triva celui care ne necăjeşte sufletul, filisteanul nevăzut care răpeşte corabia cea dumnezeiască a sufletului nostru. Pe de altă parte, ar trebui să îl privim pe cel care grămădeşte rele asupra noastră ca pe binefăcătorul nostru; căci nu e decât o unealtă prin care Dumnezeu ne lucrează mântuirea.

În felul acesta îi vom cinsti pe cei care ne fac rău ca pe nişte binefăcători, iar atunci când vom începe a învăţa osân­direa de sine, vom spori fără să ne dăm seama în învinuirea noastră interioară. Atunci inima, cu ajutor de sus, poate de­veni uşoară, blândă, în sens duhovnicesc; atunci cineva de­vine vas al harului şi al păcii duhovniceşti. Sufletul va simţi o astfel de pace, pe care nu o va pierde nici în stare de supă­rare sau, mai bine spus, se împărtăşeşte de ea. Este pacea care va ilumina mintea nevoitorului. Zorile blândeţii duhov­niceşti îşi vor răspândi razele în mintea, în grăirea şi în inte­ligenţa lui; atunci se va putea el împotrivi mult mai uşor răului, supunându-şi şi închinându-şi inima numai celor ce sunt spre mântuire. Nemulţumirile lui i se vor părea atunci vesele şi plăcute.

NESIMŢIREA

Ucenicul: Când nici un gând sau închipuire sfântă nu poate avea efect asupra inimii mele, aflate în stare de ner­vozitate sau pornite spre insensibilitate, ce trebuie să fac pentru a mă linişti?

Stareţul: Trebuie să te izolezi undeva, să te sileşti aco­lo la rugăciune, să îţi verşi sufletul înaintea lui Dumnezeu. Cand valurile nesimţirii se mai potolesc întrucâtva, atunci caută să scoți la iveală pricina acestei răciri. Dacă vreo pa­timă se va fi stârnit în tine, alung-o. Dar, când o astfel de greutate amarnică s-a aşezat înlăuntru pentru motive pe care nu le poţi pătrunde, cere de la Cel Omniprezent ca El să risipească prin harul Său toate pricinile necredinţei, vlăstarul dăunător al nesimţirii.

CĂLDURA SUFLETULUI

Ucenicul: Cum se poate sufletul încălzi,după ce s-a răcit bine?

Starețul: Prin cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciune, printr-o simţire smerită, recunoscătoare a inimii către Dum­nezeu în toate prefacerile neaşteptate, petrecute nu doar în starea noastră exterioară, ci şi în cea lăuntrică.

SLAVA DEŞARTĂ

Ucenicul: Simt înlăuntrul meu nu numai pornirea, ci mişcările reale ale slavei deşarte; aş vrea să pot scăpa de ele. Cum să reuşesc?

Stareţul: Dacă vei rămâne în ascultare cu sinceritate, dacă nu vei încerca să îi faci pe mai-marii tăi să fie de acord cu voia ta în orice sau să cauţi să le atragi atenţia asupra ta, dacă aduci întru totul nimicnicia ta în faţa lui Dumnezeu, atunci, prin harul Său atotputernic poţi fi, cu timpul, eliberat de slava deşartă. Această patimă adesea ţine de la tinereţe până la vârsta bătrâneţilor şi chiar până în mormânt. Îi chinuie nu numai pe cei pătimaşi şi pe cei ce sporesc, dar uneori chiar şi pe cei desăvârşiţi. De aceea e nevoie nu de puţină chibzuinţă. Doar Ziditorul Cel fără de patimă o poate smulge din rădăcini. Oh, cât de greu este să eviţi această otravă care ucide roadele chiar şi ale celor mai desăvârşite virtuţi!

CITIREA SFINTELOR SCRIPTURI

Ucenicul: Când am citit cărţile Sfintei Scripturi, am însemnat cele mai educative fragmente. Ar trebui sau nu să fac aceasta, este un lucru folositor?

Stareţul: Bătrânul meu, de care – cu ajutorul Atotţiitorului – am ascultat douăzeci dc ani, mi-a interzis să fac asta. Însemnările pe care le faci vor da pe neobservate naş­tere urmelor înălţării în inima ta, trăsătura distinctivă a mândriei celei atotstricătoare. Aceasta se ştie din experienţă. Când Dumnezeul păcii face ca lumina adevărată să îşi arate zorile în mintea ta, atunci îţi vei aminti fără însemnări unde sunt de găsit anumite pasaje şi care este rostul lor. Puterea de înţelegere luminată de har îţi va arăta în Sfânta Scriptură tot ceea ce e necesar pentru mântuirea ta. Sfânta Scriptură, deşi ne-a fost dăruită de Dumnezeu mai ales ca un fel de călăuză spre sporire, are totuşi împărţirile ei. De pildă: unele părţi îi privesc pe cei care au puterea, altele pe cei care se supun acelora; unele se potrivesc celor înaintaţi în vârstă, al­tele celor de vârstă mijlocie şi celor tineri; unele sunt pentru călugări, altele pentru mireni; pentru cei căsătoriţi, pentru feciorelnici şi aşa mai departe. Tu nu trebuie decât, pur şi simplu, să citeşti cărţile. Trebuie să ceri atotştiutorului Dumnezeu să înscrie în sufletul tău voia Sa sfântă; apoi tu să o împlineşti cu smerenie. Atunci vei fi înţelept dumneze­ieşte şi vei avea o memorie ascuţită în Domnul.

ÎNDREPTAREA FRATELUI

Ucenicul: Când întâlnesc un începător care e uşuratic în unele din faptele sale sau făcând ceva necuvenit, trebuie să-l îndrept?

Starețul: Dacă ești obligat iei seama la tine însuţi, dacă nu ai binecuvântarea mai-marelui tău şi dacă înţelegi că ești victimă a patimilor, atunci nu te implica în nici un fel în chestiuni și prilejuri care nu sunt treaba ta. Păstrează tăcerea! Toți stau sau cad în faţa propriului lor Domn. Fă tot ce poți ca să nu devii ispititorul aproapelui tău. Doc­tore, vindecă-te pe tine însuţi!

RÂNDUIALA DE CHILIE SÂMBĂTĂ

Ucenicul: Trebuie să îmi fac sâmbăta rânduiala de chilie?

Starețul: Trebuie, cu excepţia sărbătorilor şi a acelor zile în care se face priveghere. Fă mai degrabă închinăciuni decât metanii.

RÂNDUIALA DE CHILIE

Ucenicul: Atunci când, datorită faptului că am lipsit sau din pricina ascultării, nu mai găsesc timp pentru rânduiala pe care o am de făcut decât noaptea târziu, ce să fac?

Starețul: Dacă ai fost departe şi eşti obosit, odihneşte-te. Lasă deoparte rânduiala, smereşte-te şi nu te îngrijora din pricina asta. Dar, când ascultarea ta este mai mijlocie, fă un efort să îţi completezi rânduiala şi vei avea nu mic folos din aceasta. Ţine-te de rânduială până către ora zece. Dar dacă e mai târziu, atunci citeşte cu atenţie rugăciunile de dinainte de culcare şi treci la odihnă, spunând rugăciunea lui Iisus până adormi; vei fi astfel mai bine pregătit pentru Utrenie şi pentru continuarea ascultării în ziua următoare, dacă e pe placul lui Dumnezeu să te mai scoale. Aceasta se potriveşte însă numai la începători.

BIRUIREA PATIMILOR

Ucenicul: Vreau mult să mă pot îndrepta, dar sunt în continuare tulburat de dorinţele pătimaşe. Ce pot face să le biruiesc?

Stareţul: Stăruie în voinţă, iar Dumnezeul Cel Atotpu­ternic te va răsplăti după inima ta; căci începutul virtuţilor şi izvorul lor este deschiderea şi dorinţa de bine a cuiva în Domnul. Omul nu poate birui patimile prin el însuşi. Aceas­ta e lucrarea dreptei Celui Preaînalt, este lucrarea puterii lui Dumnezeu. Dinspre partea noastră, noi trebuie doar să păstrăm întreagă deschiderea întru sfinţenie dăruită nouă de Dumnezeu şi, potrivit ei, să aducem ostenelile noastre de a atinge limanul lin al nepătimirii. Fără nici o îndoială, Cel Preaînalt va desăvârşi osteneala celui care voieşte aceasta. Aşa că, dacă voieşti să te ridici din mormântul patimilor, atunci ţine-ţi întotdeauna mintea atentă la aceasta; îngrijeşte-te de aceasta şi lucrează cu râvnă neşovăielnică. Nă­dăjduieşte în Dumnezeu, Care poate arăta puterea Sa, prin harul Său, în slăbiciunile noastre şi te vei mântui.

RISIPIREA GÂNDURILOR

Ucenicul: Cum pot scăpa de risipirea gândurilor în timpul rugăciunii?

Stareţul: Când te rogi cu buzele, roagă-te şi cu mintea; adică îngrădeşte-ţi mintea cu puterea cuvintelor rugăciunii. Dacă eşti tulburat de vreun gând la ceva, de cum ai observat această neluare aminte, întăreşte-ţi atenţia la rugăciune. Fă aceasta tot timpul şi vei simţi folosul. Statornicia minţii atrage lucrări deosebite ale harului.

TRÂNDĂVIA

Ucenicul: Lenea mă stăpâneşte încă mult; cum să scap de ea?

Stareţul: Dacă lupţi împotriva lenei fără hotărâre, nu o vei birui niciodată. Dar, de cum te-ai ridicat împotriva ei cu hotărâre neclintită, cu ajutorul lui Dumnezeu, deşi nu fără suferinţe, poţi câştiga biruinţa. A rezista chiar dacă eşti atacat este semnul unui oştean bun şi credincios; dar a renunţa de fiecare dată este trăsătura unui purtător de arme nepăsă­tor. Când cineva ajunge în această patimă trebuie să ia aminte la sine până în mormânt, altfel va auzi în ultima zi cea mai înfricoşătoare judecată de la Cunoscătorul inimilor: Slugă vicleană şi leneşă! (Matei 25, 26).

În Scripturi se spune „Celui care biruieşte”, şi nu „Celui care a biruit” deoarece fără ajutorul Celui Preaînalt nu putem birui pe vrăjmaş cu desăvârşire; niciodată nu am putea câştiga vreo superioritate asupra lui. Numai cel care biruieşte este încununat, numai cel care porneşte la luptă cu hotărâre neclintită de a duce războiul până la ultima suflare – numai cel care nu aruncă niciodată armele în clipa celei mai mari primejdii, cel care, fie el în prizonierat fără de voie, nu îşi predă inima duşmanului. Unui astfel de om, chiar de ar fi câteodată învins, nu i se împuţinează niciodată râvna cea sfântă; el se jertfeşte neîncetat, cu duh dc nădejde. Din acest motiv sporeşte şi primeşte cunună numai pentru hotărârea lui, căci a fost găsit curajos şi vrednic de cinstirile cereşti.

DEZNĂDĂJDUIREA

Ucenicul: Cum pot scăpa de ucigătorul duh al deznădejdii?

Stareţul: Pesemne că, din voia ta proprie, ești atrascătre ceva anume. Dacă încetezi a te mai călăuzi singur și dacă vei face totul cu binecuvântarea lui Dumnezeu, atunci, cu această binecuvântare, vei culege pacea sufletului și celelalte roade ale Duhului Sfânt. Dacă vei părăsi cu totul voia-ţi proprie, nu vei simţi niciodată greul întuneric al deznădăjduirii. Cele mai groaznice valuri ale patimilor se vor potoli; în locul lor vor răsări limpezimea minţii, liniștea gândurilor, blândeţea duhului şi pacea cea neamăgitoare, care te va binecuvânta din înalt şi va veni să se sălășluiască în sufletul tău. Dacă vei păstra atenţia neîntreruptă şi luarea aminte la tine însuţi, vei deveni asemenea fecioarelor înţe­lepte şi vei intra în cămara de nuntă a Mirelui celui nemu­ritor. Mirele vine în miezul nopţii! Ai grijă, deci, să nu-ţi îngreuiezi inima cu deznădejdea! Dă slavă Domnului Dum­nezeului tău până ce nu va apune soarele! Vino în numele Domnului la calea lepădării de sine dacă vrei cu adevărat să te mântuieşti! Deznădejdea îi chinuie pe toţi; ea strică roa­dele aşteptate ale înţelepciunii, chiar şi în cei mai mari oameni. Dar nu are loc în începătorul simplu şi curat. Cel care s-a lepădat de sine cu nădejde în Dumnezeu, de ce să mai fie deznădăjduit? Pentru un astfel de om, vrăjmaşului i-au lipsit de tot săbiile (Psalmul 9, 6).

TUNDEREA ÎN MONAHISM, VEŞMINTELE CĂLUGĂREȘTI

Ucenicul: Am auzit de propunerea spre tunderea în monahism a unor fraţi, mai ales dintre cei intraţi în mănăstire după mine. Aş vrea şi eu să primesc rânduiala cea îngerească; dar, pentru că nu am binecuvântarea mai-marelui meu, sunt foarte mâhnit şi simt că nu îmi împlinesc scopul. Cum pot să îmi redobândesc pacea duhului, pe care am pierdut-o în felul acesta?

Stareţul: Mai întâi, trebuie să te smereşti şi, fără nici o altă cumpănire, să te supui voii lui Dumnezeu. Hotărârea mai-marelui este voia Celui Care domneşte peste toate. Din această pricină, oricine nu se supune mai-marelui nu se supune voii lui Dumnezeu, care le conduce pe toate şi oricine nu se supune voii lui Dumnezeu se nenoroceşte amarnic pe el însuşi, lipsindu-se de har, cu duhul stricător al mâhnirii, cu neorânduiala, cu scârbele şi toate felurile de lucruri prost cumpănite. Acei care au fost propuşi pentru tundere, peste tine, trebuie că sunt socotiţi mai vrednici. Vrând să primeşti veşmântul îngeresc cel din afară, ai grijă să devii mai înainte înger pe dinăuntru. Fără monahismul lăuntric, numai cel exterior nu te va mântui. Potrivit cu chemarea pe care o ai şi cu scopul pe care ți l-ai propus, urmează, în mă­sura în care poţi, modul de viaţă al Sfinţilor Părinţi de demult şi crede că Atotputernicul Dumnezeu domneşte peste noi toţi. Cinsteşte pe mai-marele ca pe cel care împli­neşte sfânta şi dreapta Sa voie, căci el poartă mistic chipul lui Hristos. De crezi aceasta, bineînţeles că nu vei urma mai-marelui fără discernământ. Iată, cum îndrăznim noi să păstrăm duh netulburat împotriva lui Hristos, când suntem datori să fim în pace cu cei care nu caută niciodată pacea, să fim blânzi şi ascultători smeriţi? Dar nu voi mai vorbi mai mult despre aceasta. Dacă Dumnezeu vede inima şi gândul şi priveşte la faptele fiecăruia, dacă El ştie toate lucrurile noastre viitoare şi sfârşitul vieţii noastre, atunci noi trebuie să ne mai îndoim că El, fiind întru tot bun, potriveşte toate cum e mai bine pentru noi? Ε de ajuns ca Dumnezeu să vrea, şi rânduiala firii este biruită; căci harul, în el însuşi, fără de îndoială, e mai presus de toată înţelepciunea şi puterea aces­tei lumi. Ceea ce Dumnezeu a hotărât nici un sfat omenesc nu poate schimba. Este evident că nu e pe placul lui Dum­nezeu ca tu să fii primit în rânduiala călugărească. Dacă te vei învrednici de aceasta, atunci fii sigur că, chiar şi înaintea morţii tale, vei fi dăruit cu ea sau, după ce te vei fi eliberat de trup, îngerii te vor duce înaintea Domnului în veşmânt călugăresc. Acesta este adevărul. Şi, dacă ai avea doar puţină credinţă în suflet, credinţă dincolo de înţelegere, l-ai putea primi; dar, dacă nu ai astfel de credinţă, atunci strigă mai bine cu Sfântul Apostol Petru: „Doamne, dă-mi credinţă!”.

Dumnezeu caută hotărârea. Iată pilda Fericitei Thaisia, care, deşi fusese femeie nevrednică, într-o clipă, printr-o hotărâtă lepădare de sine numai, a ajuns călugăriţă desăvâr­şită. Ea şi-a imaginat soluţia în a sluji numai lui Dumnezeu şi şi-a predat cu desăvârşire inima călăuzirii lui Hristos. Când, în miezul acestei hotărâri, a prins-o moartea pe drum, însoţitorul ei, Sfântul Ioan, care o convertise cu ajutorul Celui Preaînalt, aducând-o din căile desfrânării la calea mântuitoare a pocăinţei, spre marea sa uimire, văzu cu duhul său curat cum îngerii luară sufletul Thaisiei, care se împă­case cu Dumnezeu, ducând-o întru lumina cea neapropiată. Nu ajunsese încă în pustie; nu aflase în ce stă viața călugărească; nu fusese îmbrăcată în hainele pe care le dorise. Dar, prin întoarcerea spre Dumnezeu, prin disprețuirea lumii și prin lepădarea de sine, i s-a dăruit în aceeași clipă cea mai mare milă a judecății lui Dumnezeu și a fost adusă să se sălășluiască în locașurile cerești cele nefăcute de mâini omenești. Nu devenise ea călugăriță desăvârșită? A fost plăcut voii tainice a milei Celui-peste-toate să-i taie zilele chiar în clipa gândului ei hotărâtor şi astfel doar hotărârea cea bună a fost încununată la fel ca fapta însăşi. Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Dacă vrei o mărturie şi mai clară decât aceasta, priveşte atunci cu ochii smereniei şi ai credinţei la acel începător care, pentru gândul bun și vrednicia vieţii sale, a fost, imediat după înmormântarea sa, îmbrăcat în schimă de către îngeri, aşa cum vedem în vieţile Sfinţilor Părinți ai Peşterilor. Dar vai acelui schimonah de la care judecata lui Dumnezeu a hotărât să se ia veşmântul cel dinafară ca dovadă a goliciunii lui celei din lăuntru.

Dacă te îmbraci în Hristos, în veşmântul monahului dinăuntru, atunci nu te vei mai îngrijora prea mult cu privire la veşmântul cel din afară – chiar dacă nu e nici un păcat să doreşti aceasta. Văzătorul inimilor. Care întotdeauna poruncește toate cele de folos nouă, îţi va da potrivit credinţei şi faptelor tale plăcute Lui. Adu-ţi aminte de Sfântul Pimen, îndelung-răbdătorul. Mulţi s-au făcut monahi numai cu gândul, deşi în lumea aceasta nu s-au putut tunde de către mâini muritoare, din judecăţile Stăpânului lumii. Sfânta Pelaghia a cunoscut credinţa cea adevărată şi astfel a dorit să aducă roade vrednice de pocăinţă de cum a primit iluminarea. Şi, prin nevoinţe ascetice de negrăit, a devenit sfântă, deşi nu a fost îmbrăcată în mantia călugărească de oameni. Mantia simbolizează mâhnirea trupului, votul sărăciei de bună-voie, al curăției, al ascultării şi smereniei monahale. Dar mantia veşmântului lăuntric a fost mai dinainte stabilită de Cel Prea Înalt ca răsplată veşnică în ceruri; aceasta este îmbrăcarea întru tot sfântă a veşmintelor Sfântului Duh.

CREDINŢA IN VISE

Ucenicul: Ni se cere să credem în vise care, aparent, descriu veridic viitorul?

Stareţul: Nu, nu ni se cere, chiar dacă în felul lor s-ar putea dovedi adevărate; prin credinţa în vise mulţi au fost amăgiţi. Iubitorul de înţelepciune stareţ Teostirict, care a alcătuit Paraclisul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, prin credinţa în vise, a ajuns în cele din urmă atât de înşelat, încât a pierit. Este cu adevărat înţelept acela care nu crede nici în cele mai adevărate arătări.

(RUGĂCIUNE PENTRU SINUCIGAȘI)

Ucenicul: Dar cum mă pot ruga pentru astfel de oameni?

Starețul: Potrivit cu duhul în care o fac oamenii virtuoși și înțelepți: „Caută, o, Doamne, la sufletul pierdut al tatălui meu dacă e cu putință; fie-Ți milă! Judecățile Tale sunt de nepătruns. Nu socoti această rugăciune a mea ca pe un păcat! Facă-se voia cea sfântă a Ta!”.

Roagă-te simplu, fără să te gândești, încredințându-ți inima dreptei Celui Preaînalt. Bineînțeles, o astfel de moarte nefericită nu a fost voia lui Dumnezeu pentru tatăl tău, dar acum dânsul se află cu totul în voia Lui, care poate să arunce atât sufletul, cât și trupul în cuptorul cel de foc, căci El smerește și El înalță, omoară și învie, coboară la locuința morților și iarăși scoate (I Regi 2, 6-7). Mai mult, El este atât de milostiv, atotputernic și plin de iubire, că toate calitățile tuturor celor născuți pe pământ sunt nimic pe lângă suprema Sa bunătate. Din acest motiv, tu nu ar trebui să te mâhnești până la exces. Tu spui: „Îl iubesc pe tatăl meu, așadar plâng fără să pot fi mângâiat”. E adevărat; dar Dumnezeu l-a iubit cu mult mai mult decât tine și încă îl mai iubește. Ceea ce înseamnă că singurul lucru care ți-a rămas să îl faci este să lași soarta din veșnicie a tatălui tău pe seama bunătății și a iubirii lui Dumnezeu, Căruia, dacă Lui Îi place să arate milă, cine Îi poate sta împotrivă?

Din cartea Ierom. Clement Sederholm, Viața și învățăturile Starețului Leonid de la Optina, Editura Bunavestire, 1998, p. 169-192.

ADORMIREA STAREŢULUI SAMPSON (cuvinte de pe urmă)

Unele cuvinte de pe urmă ale Starețului Sampson Sievers către fiii săi duhovniceşti adunaţi la el:

Slăbesc tot mai tare… Să nu-i judecaţi niciodată [pe eterodocşi]. Ei nu cunosc această bogăţie pe care voi şi eu o cunoaştem, această bogăţie nesfârşită… pe care ni s-a dăruit s-o cunoaştem – a fi ortodox, şi nu eretic… Îi cer iertare Patriarhului pentru tot ce am făcut necugetat şi din voie proprie… vreau să fiu cinstit… acestei despărţiri de trup… pe durata perioadei de până la A Doua Venire şi a celei de a treia perioade – veşnicia. După veşnicie, ce este viaţa pământească? Nimeni nu poate să ajungă la deplinătatea veşniciei.

… este cuviincioasă înfăţişarea mea? Sunteţi trişti că v-am ţinut aşa de mult? Nu v-am smintit?

Nu, suntem fericiţi…

Sunt ceea ce sunt!

Nu avem nevoie de altul, nici de un sfânt, nici de un păcătos. Sunteţi ceea ce sunteţi. Sunteţi tocmai ceea ce avem nevoie!

N-am fost niciodată un sfânt.

Avem nevoie chiar de ceea ce sunteţi, Părinte, n-avem nevoie de nimic altceva!

Mi-e greu să respir…

Slava noastră e veşnicia!

Umilinţa! Nimic nu e mai important ca umilinţa şi lacrimile. Înveţi – eşti monah.

Să vă ducem trupul la Zhirnovitry, dacă ne primesc?

Pentru ce?

Ce vreţi să spuneţi, Părinte?

Înmormântează-mă lângă părinţii tăi.

Părinte, ce ziceţi de Peşterile din Pskov*?

Prea multă cinste… prea multă cinste…

Oriunde sunteţi… la muncă sau oriunde, totdeauna să vă aduceţi aminte că cea mai mare garanţie a mântuirii noastre suntem noi înşine. Viaţa altuia nu e treaba noastră. Să-i lăsăm să facă ce vor! Să-i dezvinovăţim, să-i îndreptăţim, să ne aducem aminte totdeauna… că sunt oameni sărmani, că nu i-a învăţat nimeni, nimeni, aşa-i?

Spuneţi lui ___ că ne vom vedea unul cu altul la Judecata din urmă. Să se uite la mine fără frică, pentru că mi-a provocat o mare suferinţã, o mare răbdare, o mare umilinţã şi toate spre mântuirea mea veşnică. Dacă m-am plâns cuiva de ea din lipsă de răbdare, din milă de sine, îi cer iertare ei…

*             *           *

La 4:20 după-amiaza, pe 24 august 1979 Stareţului Sampson i s-a dăruit cea mai mare dorinţã a sa – o adormire creştină.

O fiică duhovnicească de-a sa ţinea totdeauna mese de pomenire pentru Părintele în oraşul ei, adunând laolaltă pe toţi prietenii ei. Părintele i-a apărut în vis şi i-a dat următoarele indicaţii:

1. Să nu iroseşti timpul de la ceilalţi oameni şi să nu-ţi pierzi timpul tău propriu. Fiecare minut ar trebui să fie dedicat slujirii Domnului pentru că acest timp este cel care a dobândit veşnicia.

2. Să mă asculţi fără deosebire, să slujeşti oamenilor şi în mintea ta să fii totdeauna cu Domnul. Eu sunt o pildă a voii lui Dumnezeu.

3. Tu crezi că vei câştiga mila mea prin mese de pomenire – gândeşti greşit. Eu cer o strictă împlinire a tuturor rânduielilor şi făgăduinţelor pe care le-ai dat.

4. Tu eşti cu inima deschisă. Ai nevoie să-ţi ascunzi toate mişcările emoţionale de toţi. Să ai luare aminte şi să-ţi curăţi inima de toată necurăţia, aşa ca să poţi agonisi Duhul Sfânt în inima ta.

5. Nu există întoarcere înapoi. Fii tare în orice problemă duhovnicească, să slujeşti numai Domnului în fiecare minut în gând, cuvânt şi faptă! Biografia Stareţului Sampson se încheie cu culegere de cuvinte de neuitat spuse către fiii săi duhovniceşti: „Pot să vă descopăr doar a opta parte din taina vieţii duhovniceşti. Nu puteţi auzi mai mult decât atât”.


* Adică să fie înmormântat în peşterile de la Mănăstirea Peşterile Pskov, unde trăise înainte Stareţul Sampson.

Convorbiri & învăţături pătrunzătoare la suflet ale Stareţului Sampson (3) – Milostenia adevărată și despătimirea

Continuare la partea 1 și 2.

MILOSTENIA (DESPRE PROTOIEREUL IOAN KONONOV)

Cui ar trebui să fie date milosteniile şi cui n-ar trebui să se dea milostenii? Cum putem proba oamenii cine are şi cine nu are într-adevăr nevoie?

E foarte greu să-i probezi. Noi avem ştiinţã deja de o regulă: a nu da celor ce cerşesc pe treptele bisericii. În vremea noastră toţi aceşti oameni îşi cheltuie banii ca să-şi cumpere băutură, tutun, pastile etc. Sunt clienţi constanţi ai farmaciilor. Sunt oameni bolnavi. Vieţile lor sunt atât de încâlcite, încât li se pare cel mai uşor mod de a trăi şi au devenit de netămăduit. Un astfel de om nu simte nici frigul, nici ploaia; simte nevoia doar să-şi răsfeţe patima: ori vin, ori bani. Chiar ştim că sunt mulţi cerşetori care au conturi în bancă şi sunt foarte sănătoşi. Cu scopul de a nu ajuta o persoană la păcatul acesta, nu-i vom da nimic, nu-i aşa? Nu trebuie să ne facem vinovaţi de a-l fi ajutat să se scufunde în păcatul acesta ucigător. Apoi, Domnul vede că am crezut pe cerşetor şi i-am dat o rublă, aşa-i? Şi cerşetorul ia rubla aia şi cumpără nişte vin sau se duce şi o pune în contul său de la bancă. Drept aceea, suntem preveniţi dinainte să nu schilodim un om bolnav. Aceştia sunt oameni bolnavi. Ci trebuie să cauţi pe cel cu adevărat nevoiaş, care-ţi cere cu adevărat ajutorul pentru Domnul Iisus Hristos şi aşteaptă, dar nu este nimeni care să i-l dea. Suntem vinovaţi de a nu fi căutat pe aceşti oameni şi să fi purtat grijă de ei.

Dar este şi altceva, ca milostenia duhovnicească. Putem ajuta nu doar cu bani şi material, ci şi într-un alt fel oarecare?

Bineînţeles că putem. Putem da un sfat, o compătimire, lacrimi, lacrimile noastre sau putem să ne bucurăm cu bucurie. Putem da, de asemenea, lucruri de-ale noastre de care avem nevoie noi înşine. Regula este: să nu refuzăm ceva cuiva. Câteodată nu avem nimic. Dă batista ta, dacă-i curată. Dă-o! Spune: „Am o cârjă” şi dă cârja ta. Apoi mergi acasă fără cârja ta.

Ţi-am spus odată cum mergeam pe stradă cu Părintele Ioan Kononov şi cum a spus unui cerşetor: „Aşteaptă o clipă să trec colţul şi-ţi voi da ceva chiar acum”. Cum s-a întors, a mers după colţ, şi-a scos reverenda şi apoi şi-a scos ultima sa şi singura cămaşã şi a adus-o cerşetorului: „Poftim, ia-o, dacă vrei!” Şi a rămas doar cu reverenda pe pielea goală. În final n-a rămas cu nici o haină pe dedesubt. Începuse să poarte bluzele nevestei sale şi apoi a dat, de asemenea, şi bluzele acestea săracilor. În ultima vreme, nevasta sa plângea că nu mai avea nimic ce să poarte. Dar a murit în curând. S-a rugat pentru moartea ei. Era o persoană dificilă şi-l mustra totdeauna. În simplitatea inimii lui, a început să se roage în timpul Liturghiei: „Să lucreze bunătatea Ta cea iubitoare asupra mea, scapă-mă de soţia mea”. S-a simţit bolnavă, i-a făcut Sfântul Maslu, i-a dat Sfânta Împărtăşanie şi a plecat în pace. A slujit la înmormântarea ei, a îngropat-o şi a mers cu ea întru veselie.

Ei bine, iubea să dea totul. Ascundeau de el zahărul, sarea, cerealele. Era imposibil la drept vorbind – dădea totul. Dădea cărţi, icoane. Avea o aşa dragoste! „Ei bine, cum să nu-l mângâi, să nu-i aduc bucurie”, spunea.

Părintele Ioan era plin de o grămadă de înţelepciune deosebită, absolvind Academia Teologică din Kazan. Am fost în închisoare împreună. Am slujit de multe ori împreună cu el în biserica de parohie, unde venea să slujească cu mine. Eram prieteni. Ne-au băgat în închisoare pe noi, doi porumbei împreună, la început în celule separate şi apoi s-au hotărât să ne unească. Noi doi am fost împreună aproape un an. Nu ştiau că eram prieteni şi nimeni nu le-a spus că ne cunoşteam de mult timp şi că eram de un gând. Apoi ne-au despărţit oricum. Am rămas singur şi el a fost luat. I-au dat drumul mai târziu, dar nu pentru mult timp. L-au eliberat în aparenţã din supravegherea lor ca să-l poată prinde din nou. Era un predicator remarcabil şi un duhovnic remarcabil, remarcabil. Era un psiholog şi a vindecat demonizaţi şi bolnavi. Am slujit privegheri împreună, care durau şase ore. „Hai să cântăm din nou”, spunea. Cântase deja de doisprezece ori „Doamne, strigat-am…”, dar voia s-o facă din nou. Spunea: „Ce frumos, ce bine, să cântăm!”. Cântau oamenii din biserică pentru că nu aveam cor. „Părinte Simeon, putem să mai cântăm o dată?”

Bineînţeles, l-au luat pe el, porumbelul, şi m-au luat şi pe mine, aşijderea. Înţelegi, era un om uimitor. Şi în asemenea împrejurări, după cum ai pomenit, în privinţa cerşetorilor, nu le dădea bani. Le arăta întâi ospitalitate, îi încălzea şi-i hrănea. „Vino oricând şi-ţi vom da ceai şi supă de varză ori borş şi pâine”. Dar nu lua niciodată nimic [bani] cu el. Toată casa sa era plină de cerşetori. Cerşetorii îşi petreceau noaptea în casa lui şi venea câteodată poliţia. Erau scandaluri fără sfârşit etc. Era un sfânt adevărat. Da, dacă arăţi fotografia lui unui demonizat, demonul se va scutura.

Numai la fotografie?

Da, de la o fotografie, de la fotografia lui. Vestitul Kononov, Protoiereul Kononov. A slujit în sudul Stavropolului. Fiica lui este încă în viaţã, o cunosc – Olga. A fost exilat la Borisoglebsk, unde eram şi eu exilat. Acolo am devenit cunoscuţi. A fost închis de doisprezece ori. Dar nu era niciodată vreun motiv real pentru că nu se implica niciodată în politică şi nu se angaja niciodată în discuţii anti-sovietice. Era un om foarte înţelept, sensibil. Era, cum se spune, „Păstorul cel bun”. Ştia Evangheliile pe de rost, din scoarţã în scoarţã. Ştii despre ce a fost dizertaţia lui de doctorat? Despre Fraţii Karamazov. A analizat valoarea Fraţilor Karamazov şi a Stareţului Zosima din punctul de vedere creştin. Pentru aceasta şi-a primit doctoratul.

LUPTA CU PĂCATUL

Părinte, cum putem începe războiul cu păcatele şi cu patimile noastre?

Ia-ţi păcatul tău preferat, mica ta rădăcină: un nărav, cum îl numim, sau, cum îl numesc Sfinţii Părinţi, o patimă. Dacă nu ne dezicem de el, nu vom moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi ce va fi dacă avem vreo câteva sau şi mai multe? Suntem copleşiţi, aşa-i? Episcopul Teofan Zăvorâtul scria: „Ia cea mai rea patimă a ta, nărav sau păcat şi mergi de lucrează asupra lui. Vei avea de-a face prin aceasta şi cu toate celelalte păcate ale tale şi în final le vei clarifica. Dar roagă-te totodată pentru ajutor din cer – să nu crezi că poţi să lucrezi asupra lor singur”. Episcopul Teofan remarcă: „dacă ai o pocăinţã sinceră şi o umilinţã sinceră, care urmează din ea, atunci cere celor care locuiesc cu tine să te ajute. De dragul unei astfel de umilinţe – prin care te-ai umilit pe tine însuţi în faţa celor apropiaţi ai tăi şi, după cum s-a întâmplat, te-ai pocăit în mod public – Domnul te va scăpa repede de acest păcat şi patimă statornicită. Te va mântui pentru singură pocăinţa ta, pentru că te-ai pocăit nu doar înaintea unui preot, ci chiar şi înaintea celor apropiaţi şi a rudelor”. Nu mă refer, oricum, la vicii ca beţia, ci la aşa fel de păcate ca trândăvia, lenea, mânia, un temperament înfocat, lăcomia, ambiţia, preocuparea de sine, măgulirea de sine, toate cele pe care trebuie să le dezrădăcinăm fără greşeală.

Ce trebuie să fac – cum să fiu slobozit de patima care dă război împotriva mea? N-am nici o putere să lupt cu ea şi asta mă duce la disperare.

Dacă ai pocăinţã sinceră, atunci Domnul, în chip nevăzut şi fără greş, într-un mod de neînţeles pentru cel ce se pocăieşte, Îşi va trimite harul Său să te ajute şi vei ajunge să urăşti acea patimă. Tu însuţi nu-ţi vei da seama cum se va întâmpla aceasta. Numai că Domnul cere sinceritate, tărie şi perseverenţã. E uşor pentru noi, călugări şi preoţi, să vărsăm lacrimi pentru aceste lucruri când ne pregătim pentru slujirea şi primirea Sfintei Împărtăşanii, când plângem în chip stăruitor, insistent, cutezător pentru ele şi ne rugăm la Liturghie ca să fim vindecaţi, curăţiţi şi eliberaţi. Toată puterea noastră este în credinţa noastră, nu-i aşa? Şi tăria, statornicia şi umilinţa, toate sunt din credinţã.

Neglijând aceasta şi sperând să facem faţã cumva [păcatului] înseamnă o uşurătate de minte de neiertat. Şi, desigur, nu vei găsi niciodată slobozire de păcatele tale printr-o credinţã ne-ortodoxă, aşa-zicând vagă. Trebuie să te lipseşti pe tine însuţi de slavă, să te necinsteşti, dând în vileag cu răbdare… cum a fost săvârşit păcatul şi nu doar numele păcatului. Apoi primim ajutor nevăzut din partea harului şi păcatul este şters din inimile noastre… până la punctul de a avea oroare faţã de el. Acesta este indiciul că păcatul a fost iertat. Dar, atâta timp cât simţim doar părere de rău că am păcătuit şi că n-am ajuns încă să-l urâm, n-a apărut nici un semn că păcatul a fost iertat.

Ar fi nimerit să cer unui frate să-mi atragă atenţia asupra tuturor faptelor mele greşite, a păcatelor şi a păcătoşeniei în cuvânt şi fapte şi să mă mustre?

Nu poţi să te adresezi chiar către orice frate pentru un asemenea ajutor. Trebuie să-ţi aminteşti cum ai putea să faci rău acelei persoane prin faptul că trebuie să te mustre în timp ce el însuşi îşi pierde mântuirea. Nu pentru că va fi ispitit să păcătuiască în acelaşi fel ca tine, nu. Ci pentru că s-ar putea să fie rănit de părerea de sine, care este în principiu mândrie sau ar putea deveni vanitos. Unui începător n-ar trebui să i se dea o asemenea însărcinare, nu contează cât de mult îl iubeşti. În asemenea cazuri, în mănăstiri, merge în felul acesta: du-te la Părintele duhovnic, plânge-te [de tine însuţi] şi spune: „Părinte, arată-mi către care din fraţii bătrâni m-aş putea adresa pentru ajutor spre a fi slobozit de patima asta şi asta”. S-ar putea să-ţi dea pe unul din fraţi pentru ajutor.

Harul lui Dumnezeu! Nu este nici un păcat, nici un nărav, chiar înnăscut de la părinţi, care să nu poată fi tămăduit de harul lui Dumnezeu. Totul este vindecabil, în măsura credinţei fiecăruia. De aceea noi, prin harul lui Dumnezeu, am plecat pentru un „spital”, care se numeşte mănăstire, aşa încât putem tămădui cu precizie păcatele noastre ascunse. Aceasta este motivaţia pentru monahism. Nu perfecţionarea sinelui – nu!!! – ci pocăinţã!!!

Dar câteodată sunt convorbiri printre fraţi despre desăvârşirea duhovnicească.

În general, orice discuţie despre plecarea la mănăstire pentru a se desăvârşi cineva este foarte îndrăzneaţã. Descoperă un stadiu avansat de mândrie. Înţelegi? Arată că este un om plin de părere de sine, un om grav bolnav! Trebuie dată alarma că n-ar trebui nici să gândească un asemenea lucru, cu atât mai mult să-l spună tare.

CONŞTIINŢA

Trebuie să înţelegem că unealta pe care o numim conştiinţã este o unealtă deosebit de delicată. Este, cum se spune adesea, mai delicată decât un ceas de damă. N-ai să tai lemne cu un ceas de damă, nu-i aşa? S-ar opri, aşa-i? Nici n-ai să crăpi lemne cu el, aşa-i? Mecanismul s-ar dezmembra. La fel este cu conştiinţa noastră. Cea mai fină greşeală se reflectă în conştiinţa noastră, în oglinda noastră. Este glasul Duhului Sfânt. Aceasta este pricina pentru care, înţelegi, cea mai mică constrângere a voinţei sau a conştiinţei noastre devine un păcat de moarte pentru noi. Ne silim pe noi înşine, nu-i aşa? Ştim că se întâmplă aşa ceva. Ne forţãm să păcătuim, ne obligăm pe noi înşine, vorbim cu noi înşine înăuntrul ei. Şi, deşi voinţa şi glasul nostru interior – ceea ce numim noi conştiinţã – se împotriveşte, totuşi o facem. Ce viaţã minunată ar fi fost dacă oamenii ar fi înţeles şi ar fi băgat în seamă conştiinţa lor! N-ar fi fost nevoie de poliţie, judecători sau închisori – de nimic. Oamenii ar fi avut grijă unii de alţii, nu-i aşa? S-ar fi temut de păcat, va să zică de a batjocori pe Dumnezeu. Aceasta-i dragostea de Dumnezeu.

Au conştiinţã chiar şi oamenii necredincioşi?

Cu siguranţã. Este, peste toate, o calitate naturală dată de Dumnezeu din naştere. La necredincioşi, oricum, este foarte slabă şi crudă (necoaptă). Dar conştiinţa, luminată de Sfântul Botez, ba chiar mai mult decât atât, de Sfintele Taine, este foarte simţitoare, delicată şi subtilă. Şi, pe măsură ce ne curăţim conştiinţa noastră prin pocăinţã şi prin taina pocăinţei, adică prin despătimire, devine tot mai sensibilă. De aceea Sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu erau aşa de uimitor de sensibili în privinţa dragostei şi a păcatului. Asta va să zică desăvârşire.

Părinte, dacă conştiinţa unui om este întunecată, de unde ar trebui să înceapă? E cu putinţã să o curăţească?

Cu siguranţã. Trebuie să încerce să strice rădăcinile o dată pentru totdeauna prin taina pocăinţei, nu doar mergând la preot şi mărturisindu-se. Asta nu-i de ajuns. Trebuie să postească vreo câteva săptămâni, să citească şi canoanele de pocăinţã sau către Iisus – asta-i regula pocăinţei. Dar îndeosebi trebuie să verse lacrimi pentru păcatul său şi să ceară ajutor aşa ca să nu mai repete păcatul. Dacă-l săvârşeşte din nou, trebuie să meargă la preot şi să se mărturisească din nou. Această luminate prin taina [pocăinţei] va ajunge să se sălăşluiască în om şi păcatul sau năravul se va face în cele din urmă uitat cu totul de la sine şi nu va mai fi repetat.

ÎNFRÂNAREA

Părinte, de ce nu are un loc de frunte postul în timpurile noastre, ci este cel mai adesea trecut cu vederea sau ţinut în mod formal?

Din cauza neînţelegerii dragostei lui Dumnezeu, a neînţelegerii mântuirii cuiva şi veşnicia devine din ce în ce mai puţin văzută în fiecare din noi.

Părinte, dar se spune că postul este maica tuturor virtuţilor.

Înfrânarea.

Postul nu trebuie neglijat?

Imposibil. Imposibil! Este cu totul neavenit! Ştim ce fel de spovedanie ne-ortodoxă fac oamenii care nu ţin posturile. Nu sunt niciodată înnoiţi. Sunt neînstare de a-şi părăsi păcatul lor iubit. Asta pentru că o pocăinţã fără de înfrânare nu poate fi adusă înaintea lui Dumnezeu. Orice spovedanie, orice faptă de pocăinţã este legată fără drept de apel de înfrânare. Imaginează-ţi pentru o clipă că ai să mănânci până la săturare şi apoi te vei sili pe tine să te pocăieşti. Va ieşi ceva din aceasta? Nu va ieşi nimic din ea. Vei cădea în păcat pentru că demonii te vor înfrânge cu mila ta de sine: „Fie-ţi milă de tine însuţi! De ce ai nevoie să faci asta? Ia o gură de mâncare, păstrează-ţi energia, întinde-te, odihneşte-te!” Pentru că demonii nu vor să te pocăieşti şi te supui lor datorită milei de sine.

Poate un diavol să împiedice pe cineva de la pocăinţã? De vreme ce un om se hotărăşte să se pocăiască, să înceapă de a pune în faptă înfrânarea, să postească, aude din toate părţile: Du-te de te odihneşte, posteşti prea mult, păstrează-ţi sănătatea, ai nevoie, peste toate, de putere şamd.

Asta pentru că-şi zice în sine din mândrie: „Mă voi pocăi, mă voi pune la punct”. E vorba de acel blestemat „eu” – mândria – care-l împiedică.

Şi din această pricină nu poate face faţã îndemnului.

Ei, desigur. Dar umilinţa pune început într-un cu totul alt fel: „Doamne, ajută-mă, ajută-mă!” Omul începe cu rugăciunea, aşa-i? Cerşeşte ajutor şi oroare de păcat. Această oroare şi pocăinţã, această cerşire: „Iartă-mă şi ajută-mă!” sau „dăruieşte-mi-o!” va întoarce pe orice criminal pe dos. În experienţa mea pastorală am avut prostituate care nu-şi puteau imagina cum ar putea să trăiască fără patima lor de căpătâi, fără plăcerea lor de căpătâi. Dar, fiind rănite de conştiinţã şi având, până la urmă, credinţã, au venit la mine prin mila lui Dumnezeu. Ei bine, au trebuit să se silească la început să vină la mine, dar pe parcurs s-au obişnuit cu mine şi au început să vină foarte des şi după un an sau mai puţin s-au dezbărat de patima lor de căpătâi. Şi îşi aduceau aminte de ea doar cu o cumplită oroare şi lacrimi. Nu faptele în sine, ci că le-au făcut vreodată cumva. Una dintre aceste persoane este acum călugăriţã, şi încă o călugăriţã puternică. Eu am tuns-o – este o călugăriţã minunată. Şi nimeni n-ar fi putut ghici, văzând-o acum, că a fost cum a fost. Se întâmplă aşa pentru că pocăinţa nu doar tămăduieşte oameni, ci-i şi înnoieşte. Dar diavolii te ponegresc, spunând că nu vei putea să te întorci vreodată de la păcat. Asta e o sugestie drăcească.

Am avut un cleptoman. Nu se putea abţine şi fura. Dar prin pocăinţã a devenit un om curat. A înapoiat tot ceea ce furase şi s-a pocăit. Vezi, asta e o dovadă de cum se poate pocăi cineva sincer, aşa-i? Prin hotărâre, neabatere şi nădejde. Dumnezeu îl va ierta. Acum este un om fericit, un om încântător. Nu-şi aminteşte niciodată ce a fost pentru că oroarea l-a vindecat de frica că Dumnezeu nu-l va ierta. Domnul i-a iertat totul din clipa în care a început să urască dorinţa de a lua ceea ce nu aparţinea lui. Ei bine, bineînţeles că s-a luptat mult timp, era cu mine adesea sau în orice vreme din zi şi din noapte. Şi, bineînţeles, dracii l-au atacat: începuse să mă urască, să mă ponegrească, dar mi se supunea. Împlinea orice ceream de la el, adică întâi se ruga, apoi întorcea tot ceea ce furase.

Îndelungarea vine din neabaterea lacrimilor şi a pocăinţei sau din tăria lacrimilor, din plânsul pentru păcat. Când vorbesc de lacrimi nu mă refer la apa din ochi. Vorbesc de inimă, când inima plânge şi nu când curge apă din ochi. Apa din ochi este adesea emotivă şi nu trebuie crezută niciodată. Apa din ochi poate veni, de asemenea, din ambiţie, din mila de sine, din admirarea de sine. Câteodată este numai apă ceea ce numim lacrimi. Dar, când inima e curăţită de mândrie, atunci începe să verse lacrimi adevărate şi apa iese din inimă. Oamenii mari au asemenea apă. Vorbeam odată de cineva pentru care nu erau suficiente patru batiste pe durata Liturghiei.

Am cunoscut un episcop căruia îi dădeau prosoape. Asta arată ce inimă delicată, sfinţită avea. Şi cum iubea oamenii, cum era în stare să se bucure cu bucurie sfântă şi să plângă pentru întristările altora. Nu avea, desigur, viaţã proprie. Aparţinea în întregime oamenilor. Dar a trăit până la adânci bătrâneţi, ajungând să orbească de lacrimi, dar, orb fiind, avea darul străvederii. Deşi orb, striga pe oamenii care veneau la el pe nume şi putea să le citească gândurile. Când se termina Liturghia, se aşeza pe un scaun. Preotul slujitor stătea în picioare cu crucea. Oamenii se închinau crucii şi apoi se întorceau spre el şi spunea ceva fiecăruia, ceva ce aveau nevoie să audă: ori un gând, ori un necaz, ori o bucurie. Ipodiaconii erau, bineînţeles, epuizaţi; biserica nu se închidea până ce nu termina vlădica. Liturghia se termina pe la 11 sau 12, dar Vlădica stătea în biserică până ce şirul acela enorm de oameni venea pe la el. Dar era imposibil să nu te duci pe la el. Asta e puterea harului Duhului Sfânt.

Părinte, care-i era numele lui?

Serafim. Odihneşte aici, în Zagorsk [Serghiev Posad, unde se află Lavra Sfânta Treime a Sf. Serghie].

Este îngropat în Lavră?

Nu, în cimitirul public. A avut un secretar care a avut grijă de afacerea asta şi ciocănea foarte tare. Vlădica nu l-a dojenit niciodată. „Prea Cucernicia Voastră, iertaţi-mă, am întârziat puţin. Iertaţi-mă că v-am răpit din timpul vostru preţios”, obişnuia să spună Vlădica. Apoi bătrânul se umilea, dându-şi seama că tocmai ciocănise foarte rău. Când a murit pe neaşteptate, Vlădica a plâns trei zile ca un copil. O aşa dragoste! A murit cu o moarte neaşteptată, subită. Era preotul mai mare al bisericii, cancelarul diocezan şi secretarul lui. L-am cunoscut bine. Eram în subordinea lui. Ei bine, nu poţi decât să te minunezi de cum se umilea pe sine însuşi acest plăcut al lui Dumnezeu înaintea unui asemenea om, da. Aceasta este o caracteristică a sfinţeniei. Ştia prin Duhul Sfânt toate jocurile murdare pe care i le făcea acest vechi protoprezbiter. Dar aşa-l dojenea: „Ei bine, de ce ai făcut asta, Părinte Protoprezbiter, de ce? Hai să nu mai faci aşa din nou!” Şi nimic mai mult.

Convorbiri & învăţături pătrunzătoare la suflet ale Stareţului Sampson (2) – Inima creștină

Spiritualitatea ortodoxă este strâns legată de dreapta credință. Lupta cu patimile, ceea ce este cunoscut drept viață duhovnicească, este fundalul pe care se dezvoltă și este păzită învățătura dreaptă despre Dumnezeu, Biserică, mântuire = Ortodoxie. Fără duh autentic, dogma este doar fanatism, după cum și spiritualitatea care nu se fundamentează pe corectitudinea credinței este neroditoare. Învățăturile Starețului Sampson, pe care le continuăm aici, scot în evidență faptul că păzirea credinței trebuie să meargă mână în mână cu lupta autentică cu patimile, amândouă ducând la viața cea adevărată în Hristos.

MAI MULT DESPRE INIMA CREŞTINĂ

…Întâi se pune întrebarea ce este o inimă creştină? Prima dată, inimă necreştină este aceea care nu iartă şi nu poate să ierte şi să cruţe. Nu poate şi nu va ierta! De aceea o astfel de inimă este în vrăjmăşie cu Dumnezeu, nu poate spune rugăciunea domnească, n-are nici un drept să spună rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat” şi nu are nici o nădejde de veşnică mântuire dacă nu îndreptăţeşte, cruţã şi se roagă cumva pentru o persoană, pentru oameni pe care nu-i poate suferi, nu-i poate ierta. Mărturisim că hoţul şi preacurvarul, cârciumarul s-au mântuit, aşa-i? Dar fariseul a fost lipsit de mântuire, cel ce a ţinut doar o formă exterioară a credinţei. Se preţuia pe sine şi nu putea să ierte.

Părinte, nu ne puteţi spune cum să facem inimile noastre să ierte?

Problema este că mustrările noastre, atenţionările directe şi probabil aspre nu lucrează asupra inimii unei asemenea persoane. Omul mândru nu e în stare să ierte. Un om mândru nu vrea să ierte şi întreabă „De ce pot ceilalţi să ierte şi să se roage totuşi şi să primească Sfintele Taine – de ce stărui ca eu să iert şi numai după aceea pot să mă spovedesc şi să primesc Împărtăşania?” Aceasta e iubire de sine mândră, şi nu creştină, când cineva nu vrea şi nu intenţionează să ierte şi să iubească. Cum poate Domnul Dumnezeu să audă un astfel de suflet şi să-i ierte ceva, dacă inima lui nu are nici o intenţie să ierte?!

Părinte, ei bine, oamenii primesc Împărtăşania oricum. Se poate întâmpla să sporească în alte virtuţi [în ciuda nevolniciei de a ierta]?

Nu, nici o virtute nu poate ţine locul lipsei de iertare, a lipsei de dragoste pe care o au aceşti oameni. Nici o nevoinţã, nici o milostenie nu poate ţine locul refuzului de a ierta. Milostenia unui preacurvar este o grozăvie înaintea lui Dumnezeu pentru că este dată de mâini murdare. Dă milostenii, dar, în acelaşi timp, plănuieşte să se scalde în păcate animalice. Milosteniile lui nu-l pot îndreptăţi de nu se pocăieşte şi nu cere ajutor ca să poată renunţa la păcatul său şi la patima sa. Şi omul nemilostiv este lipsit chiar şi de dreptul de a fi auzit şi de a dobândi dreptul de a da milostenii. Este cumplit! «Şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!». Aceasta este singura condiţie de a fi auzit pentru mântuire. Nu-L poţi cumpăra pe Dumnezeu prin nici o formalitate. Legea lui Dumnezeu este o lege absolută (strictă). De aceea este aşa de dureros şi de greu pentru noi când întâlnim suflete care nu sunt creştine, adică suflete care nu au nici o intenţie, sau măcar dorinţa, nu numai putinţa de a ierta. „Şi de ce”, îl întrebi, „nu poţi să ierţi?” „Pentru că nu sunt iubit”, spune persoana, „de aceea nu voi iubi!”

Părinte, le daţi voie să se apropie de Potir?

Nu.

Acelaşi lucru s-a întâmplat cu mine şi cu o soră. Inima mea nu o iertase.

Aceasta e o funcţie a invidiei femeieşti.

Nu, nu-i.

Dacă-i aşa, trebuie să lucrezi asupra ta aşa încât să poţi să dezvinovăţeşti acea persoană şi să te osândeşti pe tine însuţi înaintea lui Dumnezeu. Totul e aşa de prostesc şi de nesăbuit. Problema e că asta e creştinismul.

Părinte, mi-aţi spus înainte că nu mă sfătuiţi să mă întâlnesc cu ea.

Aşa-i. Nu te sfătuiesc să iriţi acea persoană sau pe tine însăţi. Dacă eşti liniştită şi paşnică în tine însăţi, asta înseamnă că eşti în deplină pace cu cerul şi că eşti pregătită să înduri şicanele de la acea persoană. Persoana aceea ar putea să te asuprească, să ţi se opună în public, să-ţi facă jocuri murdare, să te înşele şi vei zâmbi. Nu vei râde, ci vei zâmbi! Pentru că vei fi aşa de luminată de mila cea binecuvântată şi de o asemenea dreptate înaintea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, încât toate aceste biciuiri răutăcioase vor fi o bucurie pentru tine.

Ei bine, Părinte, merită să fie binecuvântat cineva în asemenea cazuri.

Ştii ce?! Creştinismul ortodox deţine în sine harul Sfântului Duh. Şi sensul Ortodoxiei este în legătură cu Duhul Sfânt şi cu a-L purta cu tine. Poate face totul! Tocmai acesta e semnul de a fi ortodox.

Am avut unele izbucniri, dar mă voi duce la ea chiar acum.

Da.

Dar mi-aţi spus că nu mă sfătuiţi.

Nu te sfătuiesc asta pentru că cunosc slăbiciunea ei şi slăbiciunea ta. Te vei duce la ea cu mânie, cu cuvinte batjocoritoare, cu aducerea aminte a greşelilor şi îndeosebi cu un fel de răfuieli vechi care au fost îngropate şi putrezite şi care vor fi înviate.

Şi voi fi lipsită de pace după ce o voi vedea?

Învinovăţeşte-te pe tine însuţi, numai n-o învinovăţi pe ea şi nu pentru că ţi-a greşit ţie. Aceasta e o fiinţã omenească slabă, aşa că să te iei pe tine însăţi în mâini şi să fii aspră doar cu tine. Creştinismul cu asta se ocupă.

În toate împrejurările să fii aspru doar cu tine însuţi?

Numai cu tine însuţi. Chiar şi călăii pot fi dezvinovăţiţi şi îndreptăţiţi. ‘Îşi împlinea datoriile sale – cum i s-a ordonat, aşa face’. Nu m-am simţit niciodată jignit de ei. [Stareţul Sampson a fost împuşcat înainte de un călău, dar a supravieţuit].

Aceasta este soarta Domnului Însuşi. L-au răstignit pe Domnul, dar El a zis: „Doamne, iartă-i!”

Pentru că nu ştiu ce fac. N-au avut curajul să spună: „Nu, nu voi face asta!” Asta-i singura lor vină. Dar Domnul le va şterge vina acesta pentru că nimeni nu i-a învăţat vreodată.

Părinte, dacă mă duc la ea, voi avea nevoie de curaj ca să pot să-i zâmbesc.

Dacă vii la ea în Domnul, cu rugăciunea lui Iisus în buzunar şi cu ‘Atotmilostiva’, vei zâmbi în mod sincer. Şiragul de metanii va fi în buzunar. Foarte sincer. Îi vei spune: „Cum te simţi? Ce bucuroasă sunt că arăţi aşa de bine!” Este tocmai această dragoste creştină cea care va fi sinceră şi nu una de circumstanţã!!

Mă gândesc la ea tot timpul. Ar trebui să mă duc la ea, dar mi-e frică.

E vorba de păcatul micimii de suflet şi al lipsei de dragoste, a dragostei frăţeşti. Da, este lipsă de dragoste. Resimt o cruntă nelinişte şi tristeţe pentru că nici unul dintre noi nu vrea să se ducă până la urmă la K. Fiecare îşi găseşte o scuză. „Va fi fără folos, nepotrivit – pentru care scop mă voi jertfi pe mine însumi?” Dar… biata aceea fată, singură între patru pereţi.

Dar şi noi suntem singuri!

Voi sunteţi oameni sănătoşi, ar trebui să fiţi mulţumiţi că sunteţi singuri şi nu vine nimeni să vă deranjeze rugăciunea şi vi se permite să fiţi liniştiţi. Mai de preţ ca aurul! Şi tu fugi de liniştea aceasta! Liniştea aceea e un chin pentru tine. Dar cel ce fuge de linişte, care nu iubeşte liniştea va avea o mare greutate când va trece prin vămi. Demonii s-ar putea să-l înşface pe cel ce n-a iubit liniştea şi singurătatea. Pentru că sufletul e neajutorat după ce a părăsit trupul… Închipuieşte-ţi pentru o clipă că ţi-ai părăsit trupul, „cutia”, bine? Eşti singură. E bine dacă îngerul păzitor este de faţã. Dar ce se întâmplă dacă nu-i? Şi demonii te supără primprejur? Şi asta se va întâmpla!!!

Părinte, nu spune lucruri aşa de înspăimântătoare!

Asta e pentru că nu am deprins creştinismul cât am fost aici, pe pământ, ci l-am înlocuit cu o paradă şi cu formalităţi. Ca să vorbesc adevărat, nu ştim cum să ne fie milă de noi înşine. Dacă am fi avut într-adevăr părere de rău pentru noi înşine, ne-am fi gândit la moartea noastră de neocolit, la clipa, la ziua despărţirii noastre de trup. Nu ştim cum să avem milă de noi înşine pentru că nu ştim cum să ne înfuriem pe noi înşine şi să ne pedepsim. Sfântul Teofan Zăvorâtul sfătuieşte adesea în scrisorile sale: „Să te mânii tare pe tine însuţi, ia-te în mână, ai milă de tine!”

Cel mai rău lucru este să nu ierţi şi să nu iubeşti şi să ai duşmănie în inimă. Acestea sunt cele trei motive principale. Domnul va ierta pe cel preadesfrânat, pe tâlhar, pe hoţ, pe fariseu. Dar nu va ierta un astfel de suflet.

Ei bine, nu sunt atât de crudă încât să nu iert.

Ai grijă de tine. Toate citirile noastre din Psaltire, acatistele şi canoanele noastre, Evangheliile – toate sunt goale dacă nu ne fac moi, delicaţi, iubitori, plângători. Toată acea citire va fi doar spre osânda noastră.

Un duh zdrobit şi umilit nu ştie cum să ţină vrăjmăşie. Iartă până la sfârşit, cruţã până la sfârşit şi se judecă doar pe sine însuși, căutând fără încetare totdeauna vina în sine însuși. Va ierta şi va dezvinovăţi pe orice om, chiar dacă a fost călău sau torţionar. Am avut multe cumpene grozave în viaţa mea, dar totul era într-un anume fel uşor de iertat.

Părinte, chiar aţi iertat totul într-o clipă?

Nu trebuie decât să te rogi la Maica Domnului şi jignirea este înlăturată. E înlăturată dacă te rogi numai către Maica Domnului. E de ajuns pentru tine să ai un fel de legătură directă cu Maica Domnului şi acea cruzime, jignire şi rană, întristare şi ponegrire va fi înlăturată.

Părinte, poate că e doar uitată, dar, când îţi aduci aminte, iese la iveală.

Nu. Nu se poate. Dacă inima a iertat şi a dezvinovăţit, atunci nu va reveni în amintire. Revine în amintire doar în cap, în memorie, fără implicarea inimii. De asta trebuie să facă distincţia între aceste două lucruri: inima şi raţiunea. Rememorarea poate fi a inimii sau a creierului. Dacă inima a iertat, atunci nu-şi va aminti niciodată pentru că nu mai are ţinere de minte. Creierul, sistemul nervos s-ar putea să nu uite şi să-şi aducă aminte, dar inima se va împotrivi şi va sili creierul să tacă.

Părinte, am avut o astfel de experienţã. În inimă eram în pace, dar raţiunea mea îşi amintea, cu toate acestea.

Aşa cum suntem aici, inimile noastre nu s-au întors către Maica Domnului. Când spui „Atotmilostiva”: „Nu te scârbi de mine, nu te întoarce de la mine, nu mă părăsi, nu mă lăsa”, vine o răceală, linişte şi orice stare de fapt în care îi ceri ajutorul este iertată. Aceeaşi persoană umbroasă, putredă, haină, murdară, care vine în contact cu ea pe moment suferă o schimbare a inimii şi inima devine moale şi cu mustrare de conştiinţã. Vine duhul zdrobit şi umilit, care este singurul semn al creştinismului – trebuie să fie duh zdrobit şi umilit. În afară de acesta nu este alt semn. Nu ţinerea posturilor, nu mersul la biserică, nu citirea acatistelor şi a canoanelor – nu! Doar un duh care este zdrobit şi umilit nu poate să nu ierte – nu poate! Asta e o stare a inimii, a unei inimi dumnezeieşti (a lui Dumnezeu)…

Părinte, zicerile populare merg pe ideea că timpul vindecă toate.

Nu! Aceasta-i categoric înţelepciune omenească. Ascuţimea durerii inimii sau impresia sistemului nervos s-ar putea să se diminueze. Dar, în această privinţã, vorbim din punct de vedere al condiţiilor exterioare, şi nu de o stare duhovnicească sau morală.

Starea lăuntrică?

Da, cea morală, duhovnicească. Aşa se întâmplă că, dacă inima nu poate ierta sau dezvinovăţi, chiar şi după trei ani îşi aduce aminte întocmai la fel de clar totul.

Nu, Părinte, nu pot să zic că starea mea este de aşa natură. Aşa s-a întâmplat cu mine: când îmi aduceam aminte, mă simţeam rău. Nici nu mă puteam gândi la ea, îmi era rău. Dar acum nu mai am aceeaşi reacţie.

Asta înseamnă că inima ta în timpul acela se căznea să o dezvinovăţească şi s-o ierte. Înţelegi? Totul depinde de inimă. Altfel nu e posibil. În plus, nu creierul este cel ce primeşte harul sfânt al Duhului Sfânt, ci inima. Sfântul Serafim de Sarov vorbea totdeauna mult despre asta tuturor.

Ce poate face o persoană supărată (înfuriată)?

Trebuie să se roage şi să se roage pentru vindecare. De dragul credinţei sale, de dragul insistenţei, Domnul îi va schimba inima. În al doilea rând, orice manifestare a răului trebuie întotdeauna răscumpărată prin milostenie. Milosteniile trebuie să fie ceva propriu, ceva de care ai nevoie şi nu ceva care zace primprejur nefolosit.

*       *       *

Continuarea în partea a treia.