La împlinirea unui secol de la naşterea Sfântului Valeriu Gafencu şi în apropierea sărbătoririi plecării sale la Domnul, senatorul Sorin Lavric (A.U.R.) a oferit următoarea declaraţie politică în plenul Senatului României, moment care, pentru cei care avem adâncă evlavie faţă de Sfântul Închisorilor, reprezintă o deosebită însemnătate simbolică şi rar astfel de prilej de bucurie:
Faţă de această declaraţie a domnului senator Sorin Lavric, Institutul Elie Wiesel a emis un comunicat de presă, pe care îl reluăm integral, după care voi adăuga câteva consideraţii cu privire la reacţia INSHR-EW, pe care o găsesc a fi (1) deplasată şi (2) jignitoare.
Până să ajung la chestiunea de fond, voi sublinia două carenţe grave:
– reprezintă un comunicat oficial al unei instituţii publice, aflată în subordinea prim-ministrului, care combate, politic, declaraţia unui parlamentar român, poruncind că „asemenea opinii trebuie să înceteze”;
– comnicatul se justifică prin colportarea voită de minciuni: Valeriu Gafencu „a incitat cu pistolul în mână, elevi din liceele ieșene să se alăture tentativei de lovitură de stat”.
Deplasată?
Atribuţiile institutului şi obiectul său de activitate sunt prevăzute expres de dispoziţiile HG nr. 902/2005 şi niciuna dintre aceste prevederi nu permite „Serviciului Administrativ Comunicare” să pretindă încetarea declaraţiilor publice, cu atât mai mult a celor emise de parlamentari de la pupitrul plenului.
Facem precizarea că opiniile politice exprimate de parlamentarii români sunt, potrivit normei constituţionale, protejate inclusiv juridic şi nu pot face obiectul unor presiuni vizând conţinutul acestora, ce ţine de aprecierea celui învestit în funcţia de demnitate publică. Respectarea Constituţiei este datorată atât în spirit cât şi în literă, mai ales de funcţionarii publici.
Opiniile exprimate de parlamentari pot fi contrazise, combătute cu argumente, de cetăţeni sau de către alţi actori politici, dar nu pot fi cenzurate, nu se poate solicita încetarea acestora, întrucât sunt emise de un reprezentant al poporului, al puterii legislative. Oricare angajat al institutului poate, în nume propriu şi în limitele codului etic al instituţiei să o facă, dar nu instituţia însăşi.
Cu siguranţă un institut, parte componentă a puterii executive, înfiinţat în baza legislaţiei care reglementează înfiinţarea de instituţii culturale, nu are căderea să formuleze, în aceşti termeni, astfel de solicitări. Sub acest aspect, comunicatul are un caracter deplasat, este emis în afara atribuţiilor legale şi reprezintă o uzurpare a funcţiunii publice a institutului de către persoanele acolo angajate, fiind folosit pentru avansarea unor interese personale sau de grup, care nu privesc obiectul de activitate al institutului.
Jignitoare?
A doua problemă este aceea că acest comunicat, emis de o instituţie publică, este o minciună intenţionată, de unde derivă caracterul jignitor al comunicatului, pe care îl reclam în acest articol.
Prima minciună se referă la chiar titlul comunicatului: „Mișcarea Legionară omagiată în Senatul României!”. După cum se poate lesne observa, omagiul adus de domnul senator Sorin Lavric nu vizează sub nicio formă Mişcarea Legionară, ci se referă la Sfântul Valeriu Gafencu. Chiar dacă Valeriu Gafencu ar fi fost Căpitanul Mişcării Legionare, rigoarea exprimării publice, mai ales atunci când se pretinde cenzurarea unui parlamentar, impunea o contextualizare corectă şi precisă, exprimată cu grija şi cu scrupulozitatea unui for aşa zis „ştiinţific”.
A doua minciună flagrantă se referă la următoarea frază: „a incitat cu pistolul în mână, elevi din liceele ieșene să se alăture tentativei de lovitură de stat”. „Pistolul în mână” reprezintă un element de ficţiune literară care nu are ce căuta într-un comunicat care cere cenzurarea unui senator român. Apoi, dincolo de absurdul total al tezei despre elevi, din municipiul Iaşi, instigaţi a participa la o lovitură de stat prezumat dată în Bucureşti, partea cu „lovitura de stat” este reprezentativă şi grăitoare pentru modalitatea cu adevărat „creativă” în care acest institut pretinde că studiază istoria românilor.
Adevărul?
În fapt, asemeni altor mii de români studentul Valeriu Gafencu a reacţionat civic faţă de înlăturarea de la putere a legionarilor de către generalul Antonescu, acţiune politică pe care a perceput-o ca pe o nedreptate. Veleriu nu era nici căpitan, nici comandant nici nu avea altă funcţie relevantă în ierarhia legionară, calitate care să-i fi adus măcar oprobiul public pe care ar trebui să-l arătăm secretarilor de partid de la nivel judeţean din perioada comunistă. În fine, în apărarea Sfântului Valeriu Gafencu rămâne actual articolul scris de părintele Marcel Răduţ Selişte pentru adevărul.ro.
Lăsând deoparte aspectele de ordin istoric, ceea ce e important astăzi pentru noi este dimensiunea religioasă a chestiunii în care intervine acest institut. Linia de comunicare publică a institutului a produs rumoare şi revoltă de fiecare dată când acesta s-a pronunţat cu privire la subiectul Sfinţilor Închisorilor şi speculez că acest efect este urmărit cu intenţie. Ar fi necesar să se aibă în vedere cât anume din această antipatie pe care noi o considerăm îndreptăţită este calificată mai apoi ca fiind antisemitism sau ură faţă de evrei şi dacă nu cumva această confuzie este speculată pe tărâm politic. Acestea sunt însă chestiuni secundare.
Ce este important?
Principal este că libertatea credinţei este garantată de lege iar canonizarea şi evlavia populară fac parte din exercitarea libertăţii religioase. Sub acest aspect se impune a se observa că cinstirea de care Sfântul Valeriu Gafencu are parte în rândul credincioşilor ortodocşi nu are legătură cu faptul că acesta ar fi activat, în scurtul răstimp cât s-a bucurat de liberate, în Mişcarea Legionară. Ceea ce este semnificativ pentru creştinii ortodocşi nu este activitatea sa de legionar, despre care există puţine elemente cunoscute, iar cele care se cunosc despre Valeriu legionarul au fost aduse în discuţie tot de tabăra celor afiliaţi institutului.
Valeriu Gafencu este cinstit ca sfânt pentru faptele sale, pentru conduita sa în timpul întemniţării şi martirizării sale, care a reprezentat model şi îndemn spre sfinţenie pentru o întreagă generaţie de martiri. Cinstirea sa a traversat patru decenii de regim comunist, iar cei care au dat mărturie despre statura sa duhovnicească au făcut-o şi înainte şi după căderea regimului comunist. Evlavia faţă de Valeriu Gafencu a reprezentat mereu (şi astăzi!) un risc personal şi nu are nicio componentă de recuperare a memoriei legionare ca atare, ci este strâns legată de învăţătura creştin ortodoxă, de ortopraxie în cel mai curat grad.
Cinstirea Sfântului Valeriu Gafencu nu este legată de simbolismul legionar, omagierea sa nu vizează date cu semnificaţie politică, nu se referă la data adeziunii sale la mişcare, data arestării sale, data reluării demersurilor militante, data mărturisirii crezului legionar, data când a refuzat abjurarea de la doctrina legionară ş.a.m.d. Omagierea sa are loc în cadrul cultului ortodox recunoscut, prin formele ritualice protejate de lege, pentru cinstirea memoriei oricărui suflet adormit şi pentru accederea sa în rândul sfinţilor cinstiţi de Biserică.
S-a dezis de Mişcarea Legionară?
Spre deosebire de personalităţi culturale de prim-plan, Valeriu Gafencu nu a scris, nu a fost ideolog legionar şi, de la înălţimea sa duhovnicească, nu s-a dezis de Mişcarea Legionară. Faptul că nu s-a dezis de Mişcarea Legionară (deşi apropiaţilor le-a vorbit despre greşelile comise de oamenii din mişcare şi de Mişcare ca atare), corespunde atitudinii pe care au avut-o şi alţi părinţi sau credincioşi cu o statură duhovnicească deosebită (de Mişcarea Legionară nu s-au dezis, unii nici sub torturi, dar nici la decenii mai apoi, în liberate, nici părintele Justin Pîrvu, nici părintele Arsenie Papacioc, nici părintele Gheorghe Calciu, nici mulţi, (cu adevărat!) mulţi alţi părinţi şi credincioşi despre care nu putem vorbi decât cu evalvie şi reverenţă).
Ceea ce cinsitim la aceştia nu reprezintă un profil uman-moral superior, în înţelesul secularizat al termenului, nici consecvenţa ideologică, ci faptul că aceştia sunt modele veritabile de îndumnezeire pe care noi le recunoaştem ca atare, potrivit învăţăturii patristice, şi despre care înţelegem să dăm mărturie.
Niciunul dintre aceştia nu au avut interese sau obiective politice, nu s-au manifestat civic sau politic, nu au propus reluarea iniţiativelor legionare şi nici nu s-au alăturat acelor iniţiative marginale (honeypot) constituite după căderea regimului comunist. Cu toţii „au militat” pentru sporirea duhovnicească, pentru trăirea credinţei în adevăr, pentru sfinţire şi mărturisire, dar nu pentru mişcări civice/politice de factură legionară şi, mai ales, antisemită. Iar acest lucru poartă în sine o mare însemnătate şi este concludentă pentru oricine ţine dreptarul credinţei.
Evlavie ortodoxă supraamplificată?
Opinia domnului Alexandru Florian că în cazul Valeriu Gafencu este vorba despre „cucernicie şi evlavie ortodoxă supraamplificată”, probabil cu înţelesul de artificială, falsă, interesată, nu se susţine prin prisma staturii duhovniceşti a celor care dau mărturie despre sfinţenia autentică, adevărată, mântuitoare, a lui Valeriu Gafencu.
Insistenţa domnului Florian de a-şi impune viziunea personală cu privire la Sfinţii Închisorilor se traduce, în termeni lumeşti, într-o siluire şi vexare a sensibilităţilor noastre religioase, faţă de care, în calitate de funcţionar public aflat într-o funcţie de conducere de nivel superior, este dator să manifeste o precauţie deosebită. Faptul că se foloseşte, fără scrupule, de minciuni şi distorsionări istorice străvezii, îl descalifică moralmente şi aduce atingere credibilităţii unei instituţii de stat.
Domnul Florian nu este chemat să pedepsească astăzi pe cei aflaţi în delict de opinie şi delict de cinstire, cu atât mai puţin când o face abuzând de obiectivele şi atribuţiile legale ale institutului pe care îl conduce. Cei pe care ţine să-i corijeze prin comunicatele de presă emise nu sunt infractori, nu sunt în culpă morală şi, mai ales, nu sunt datori nimănui cu explicaţii privitor la cinstirea modelelor creştine, prin urmare, le este datorată o adresare cu caracter prevenitor, respectuos.
Dacă, personal, consideră de prioritară importanţă corectarea cadrului de manifestare publică atunci este dator să câştige bunăvionţa celor pe care doreşte să-i corijeze.
Ce-ar trebui să se întâmple acum?
Comunicatul de presă emis de Institutul Elie Wiesel reprezintă un abuz şi o eroare care trebuie sancţionate. Cel care este răspunzător de activitatea institutului este conducătorul său. Institutul are un colegiu ştiinţific care poate fi chemat să corijeze comunicatul de presă sub aspectul falsităţii sale istorice. Sub aspectul inoportunităţii şi încălcării normei legale, domnul Florian este dator cu scuze publice cuprinzătoare, în care să recunoască şi să declare respectarea ordinii constituţionale şi a ierarhiilor funcţiilor de demnitate publică.
Ne este dator cu scuze publice şi nouă, credincioşilor creştin-ortodocşi ce avem evlavie la Sfântul Valeriu Gafencu, precum şi cu explicaţii privind modalitatea în care astfel de transgresiuni vor fi evitate în viitor de institutul pe care îl conduce.
Este chemat să arate că a înţeles că atribuirea unei denotaţii negative, care decurge ex officio din activitatea politică desfăşurată cu acuş un secol în urmă, pe care o consideră precumpănitoare sfinţeniei mărturisite de duhovnici ai zilelor noastre, şi o exprimă prin platforma oferită de o instituţie publică, reprezintă o ingerinţă nepermisă în exercitarea libertăţilor politice dar şi, de facto, o atingere adusă cultului creştin ortodox.
Pentru toate acestea, am puţine speranţe.
Ce facem cu INSHR-EW?
Întrucât reprezintă o instituţie aflată în subordinea prim-ministrului, în lipsa unor dovezi de corijare şi de renunţare explicită la implicarea în jocul politic, trebui solicitată demiterea conducătorului institutului.
Se impune o auditare temeinică a activităţii institutului, atât sub aspectul gestiunii materiale şi a managementului defectuos care a produs îndemnul de cenzurare a opiniilor politice exprimate în Senatul României, dar, mai cu seamă, sub aspectul obiectivelor ştiinţifice, de studiu şi de documentare, pentru care acesta a fost înfiinţat şi pentru care se consideră că prezintă utilitate şi relevanţă publică.
Spre deosebire de Institutul Studierii Revoluţiei Române, proaspăt desfiinţat, institutul Elie Wiesel trebuie să funcţioneze în continuare întrucât reprezintă, virtual, un instrument valid de apropiere a comunităţii etniei evreieşti de cea românească. Eventuale modificări/schimbări/completări de personal ar trebui să aibă în vedere erorile comise deja în cazul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, cu privire la care domnul senator Sorin Lavric a emis anterior o altă declaraţie politică.
Creştinii ortodocşi sunt datori să se coaguleze în forme de participare publică prin care să supravegheze activitatea acestui institut, astfel încât aceste transgresiuni să nu se repete, iar datinile şi procedurile de canonizare care au fost anunţate a debuta să nu fie influenţate pe criterii politice.
Atât de antisemit a fost Valeriu Gafencu încât și-a donat medicamentul tocmai unui evreu, Richard Wurmband. Adică a ales să nu încerce să își salveze viața, dar să o salveze pe a unui evreu. Ar trebui să scriem la institut? Mă întreb ce ar fi de făcut în acest caz.
Da, eu o să scriu. Vreau să aflu care e documentația care a stat la baza emiterii comunicatului și vreau să îl modifice .
Foarte frumos! Doamne ajuta sa fie de folos!
https://www.youtube.com/watch?v=PPLLR0prOek
Mișcarea Legionară, cu exigențele ei, clar a avut un impact pozitiv asupra lui Valeriu. Bineînțeles că cel mai mare aport l-a avut suferința din temniță.
El a depășit efuziunea legionară și și-a asumat un crez înnoit, fără să se dezică de trecut pentru că practic nu avea de ce. Chiar și în privința aspectelor sociale și-a făcut un plan pe baze strict duhovnicești, un program. Deși practic nu a mai fost legionar, nu s-a dezis cel puțin în fața comuniștilor. A deplâns unele greșeli, dar nu s-a reeducat, din cum am înțeles eu viața lui.
Da, i s-a cerut o abjurare de tipul celor pretinse în timpul reeducării, când trebuia să scuipi şi pe icoană şi pe mamă şi pe tot ceea ce îţi este drag. Aşa ceva nu poate primi nicio conştiinţă liberă, iar Valeriu a refuzat să o facă.
Pe de altă parte cine înţelege evoluţia duhovnicească a Sfântului Valeriu Gafencu înţelege că dezicerea sa de ML este una mult mai profundă decât ar fi cea dorită de stăpânitorii lumii de azi. Au fost mulţi legionari care au rezistat torturilor şi care au părăsit închisorile nereeducaţi. Alţii nu au rezistat chinurilor şi au murit în star ede demonizare sau au părăsit închisorile plini de fiere şi venin.
Dar cei pe care-i cinstim ca Sfinţi ai Închisorilor s-au aflat cu toţii în duhul avut de Valeriu Gafencu, tânăr care a reprezentat un model şi un exemplu de parcurs duhovnicesc într-un regim deschis de exterminare.
Convingerea mea este că dacă nu ar fi existat calea deschisă de Valeriu Gafencu, şi de cei într-un duh cu el din temniţe, după Revoluţie am fi avut o vânătoare, o ură şi o orbire devastatoare, o sete de răzbunare demonică, iar mişcările neo-legionare ar fi avut un cu totul alt parcurs în societatea noastră. Duhul acesta în care s-au aflat Sfinţii Închisorilor, al iertării şi pocăinţei şi pentru victime cât şi pentru torţionari, a dezamorsat mult din răul regimului carlist, antonescian şi comunist şi ne-a lăsat nouă loc curat şi odihnitor pentru trăirea credinţei noastre în iubire de neam.
Acest duh autentic creştin (să nu ne răzbunaţi!) este ceea ce a împiedicat reluarea, reînvierea legionarismului în România în modalitatea interbelică de exprimare şi motivul pentru care îngrijorările evreilor pentru un reviriment (neo?)legionar sunt fără obiect şi fără orizont. În lipsa acestui duh autentic ortodox, puteau securiştii să se dea şi peste cap şi tot nu ar fi reuşit să controleze mişcarea naţionalistă după 1989.
În fine, ar fi mai multe de scris în sprijinul acestor opinii, dar nu e locul aici. Exemplific doar prin măsurile cuprinzătoare şi absolutiste luate de austrieci în Bucuvina împotriva societăţilor studenţeşti, măsuri care nu au reuşit să stingă dorinţa de emancipare a românilor, dimpotrivă.
Măcar din perspectiva aceasta dacă s-ar înţelege greutatea şi importanţa Sfântului Valeriu Gafencu pentru ortodoxia românească.
Parinte, nu cred ca apartenenta la o miscare extremista face cuiva, oricui, bine. Daca Valeriu Gafencu este in Ceruri ca sfant, asta esta datorita faptului ca a L-a urmat pe Hristos pina la capt ca mucenic crestin, nu ca adept legionar.
Tocmai ce discutam că ar fi mare nevoie de o discuţie în Biserică despre compatibilitatea între legionarism şi sfinţenie. Din păcate cadrul juridic de acum nu o permite, decât într-un sens, aşa încât fiecare rămâne la propriile convingeri până când vor veni vremuri mai bune.
Dar este adevărat că niciunul dintre cei pe care îi cinstim ca Sfinţi ai Închisorilor nu au rămas, ca formulă de exprimare politică, la nivelul legionarismului interbelic. Pentru toţi a existat o evoluţie clară, o părăsire a discursului legionar, nu însă şi o renunţare la vis.
Nu am pus sfințenia pe seama mișcării și nici nu o asociez. Dar cred că a avut un rol benefic în dezvotarea lui morală din tinerețe.
Mulțumim pentru articol – era mare nevoie de el. Ce putem spune mai mult? Cu toții știm adevărul – care e chiar mai dur decât exprimăm, dar suntem sub robie:
https://r3media.ro/grunsperger-mihaly-criminal-comunist/
Singura poziție reală și posibiă în HRISTOS este o organizare a tuturor creștinilor ,care încă mai sunt, în vederea unei întruniri la sediul Patriarhiei și, prin reprezentanți bine aleși, să se solicite Patriarhului și Sinodului canonizarea imperativă a sfinților și mărturisitorilor precum și a marilor duhovnici ai neamului. Poporul trebuie să ceară direct canonizarea sfinților și nu să aștepte la considerentele de putere și politice ierarhiei. Dacă poporul nu cere.. rămân doar discuțiile..
Nu cred că aceasta este calea, ci trebuie urmată calea bisericească îndătinată.
Eu unul cred că sănătos pentru noi ar fi ca organizarea creştinilor şi întrunirea să aibă loc la parlament, pentru a cere constituirea unei comisii parlamentare speciale pentru iniţierea unei legi de amnistiere, nominală, pentru un număr de persoane pe care le considerăm Sfinţi ai Închisorilor.
Trebuie să existe o dezbatere (şi) parlamentară în urma căreia să opereze o amnistiere, care să reprezinte o platformă mai largă de dezbatere în societate, acolo unde s-ar putea auzi argumentele tuturor celor interesaţi, inclusiv ale evreilor.
Ceea ce avem astăzi este efectiv o formă de hăituire a credincioşilor şi a Bisericii, lucru care nu ar putea fi evitat dacă am proceda în felul în care sugeraţi dvs.
Din păcate, nu cred să existe la acest moment parlamentari interesaţi de constituirea unei astfel de comisii ori, dacă sunt, probabil sunt din tabăra celor care ar dori ca acest demers să eşueze, tocmai pentru a reîntări condamnarea şi oprobiul din trecut.
Dar dacă s-ar obţine amnistierea, atunci Biserica nu ar avea motiv să nu procedeze de îndată la canonizarea mărturisitorilor din temniţele comuniste.
Voi fi scurt, și propun pe viitor un subiect de dezbatere, și anume despre Sfinții Închisorilor și apartenența lor la Mișcarea Legionară.
Stim că Sf. Sinod a propus cum spune și în articol noi canonizări peste putina vreme. Și mai știm ca mulți ortodocși sunt de cele mai multe ori apăsați și de spiritul civic și patriotic (împreună cu cel ortodox) in a-și alege modelele și chiar sfinții. Totuși, faptele istorice nu pot fi schimbate, și apa vietii veșnice curge de sus în jos, și nu invers. Într-un interviu recent, Mihail Neamțu cu istoricul Dragoș Ursu dezbat problema istorica și politica a unor personalități, Valeriu Gafencu și Mircea Vulcanescu. În mare, concluzia este ca nu Mișcarea i-a sfințit, ci temnița, alături de Hristos. Acum se pune problema, sfinții au devenit sfinți prin apartenența lor la aceasta mișcare (ce se vrea a fi salvatoare și un model pentru tineri) sau tocmai inversul, adică lepădarea de politic și de ideile acestei Mișcări ce nu e un model de sfințire și nicidecum de urmat a tinerilor ce vor a urma lui Hristos în duh și adevăr, fără afilieri extreme și chiar un simt patriotic puțin exagerat (și trebuie înțeles contextul acelei epoci). Pentru a nu fi catalogat un nerecunoscator și chiar ca unul ce ma lepăd (?!) de neam și tara, propun analizarea acestui articol ce denota erorile și lacunele mișcării tocmai din sursele proprii ce se vor a fi ortodoxe.
Este un subiect cu adevărat delicat, dar eu cred ca mai important e nu sa ascundem faptele, ci sa le cântărim într-o maniera mântuitoare. Mulți părinți promovează sub stindardul Sfinții Închisorilor diferite personalități, însă lucrurile sunt mult mai complicate. Propun analiza celor doua linkuri, mai ales al doilea și sper sa fie dezbătută cât de cât pe un fond nepartinitor aceasta problema. Și sa înțelegem ca unele fapte sunt pe buna dreptate condamnabil, dar sfinți sau eroi, sa fie judecați de noi, adică de urmașii lor și nu de străini. Așadar sa nu condamnam nici patriarhia
cum ca e aservita scopurilor antibisericesti,dar nici sa sfințim Mișcarea prin prisma sfinților ce ulterior au renunțat la acele idei ce nu erau nicidecum ortodoxe, după cum chiar şi sf. Valeriu Gafencu în cartea “Sfântul Închisorilor” considera că: “Codreanu, în doctrina sa, s-a abătut de la adevăratul creştinism.”Foarte greu de purtat o astfel de dezbatere, cel puţin la nivelul nostru, care să aibă totuşi o anumită greutate. Nu este suficientă doar documentarea, care este totuşi esenţială, dar mai e necesar şi un efort de transpunere, de înţelegere a duhului acelor vremuri şi a inerţiilor istorice, sociale şi culturale, poate chiar şi a celor duhovniceşti. Mi-am propus mai demult să scriu pe acest subiect (măcar) un articol ciot, în jurul căruia să se sintetizeze mai multe concluzii pe care le-aş considera necesare şi care sunt importante pentru sufletul meu.
În cele din urmă am ales să-mi exprim poziţia prin ilustraţia de la pagina Despre theodosie.ro (proiectată cu mulţi! ani în urmă), în care las Casa verde în ceaţa istoriei, urmărind alte tipuri de evoluţii. Limbajul artistic este mult mai substanţial şi mai apt să transmită idei complexe decât cel textual şi, în principiu, cam nimic din ce fac şi ce scriu nu este întâmplător, chiar dacă sunt exprimate la un nivel rudimentar.
Este evident că în ML au existat elemente justificate de critică, o pleiadă de greşeli de ordin material dar şi spiritual, dar nu accept să discut despre acest lucru cu oricine şi nu de pe poziţii acuzatoare/denigratoare. Nu sunt interesat să dezbat subiectul ML cu cei care nu vor să vadă partea validă, sănătoasă a românismului şi a ortodoxiei din ML. Iar dacă ajungi să le vezi, atunci trebuie totuşi să ne apropiem de acest subiect cu ceva mai multă înţelegere decât am găsit până acum la cei ce vor să-şi exprime o părere proprie pe acest subiect.
Este inerent să găseşti răul în orice întreprindere umană, dar puţini sunt cei care au capacitatea de a recupera ceea ce este valoros. Această aptitudine (de a pune în valoare) reprezintă prin ea însăşi un element critic, dat fiind că, în lumina binelui, răul se infirmă în mod firesc, fără să mai fie nevoie să facem noi eforturi taxonomice, să distingem ce e rău de ce a fost bine în ML şi de câte feluri a fost acest rău.
Dincolo de faptul că eu mă simt constrâns, limitat, din punct de vedere juridic, să tratez acest subiect, cred că avem mare nevoie de lecturi complementare despre românii din acele vremuri. De pildă, mie mi-au ajutat foarte mult lecturile despre societăţile studenţeşti din Bucovina de dinainte de primul război mondial, apoi partea aceasta de personalizare a istoriei, de îndrăgostire de oamenii care au trăit în acele vremuri, pentru a putea avea o înţelegere mai largă, dar care totuşi să nu se rupă de partea profesionistă a ştiinţei, despre care am încercat să sugerez în Năzuinţe (XXIII).
Aparent fără niciun fel de legătură, dar eu am gândul acesta că noi nu ne putem înţelege interbelicul dacă nu înţelegem (despre) ce a scris Soljeniţîn. E o teză a mea ce pretinde mai multe explicaţii, la care voi ajunge la un moment dat când voi scrie despre Rusia. Căci dincolo de toate acuzele care se aduc ortodocşilor că-s putinişti, că-s dughinişti sau mai ştiu eu cum, cu adevărat eu unul sunt (şi cred că mulţi mireni ar trebui să fim) soljeniţînist. Revenind.
Acestea ar fi câteva elemente de principiu cu care aş porni eu în dezbatere dacă aş fi liber să o fac.
Însă, în lumina subiectului propriu-zis, al canonizărilor anunţate pentru anul 2025, cred că o astfel de discuţie este subsidiară celei cu caracter politic care trebuie adusă la zi.
Mă refer la faptul că atunci când Biserica deschide acest subiect firest este să înceapă cu ceea ce e legitim în firea lucrurilor. Dacă deschizi subiectul canonizării mărturisitorilor din perioada comunistă, nu ai cum să nu începi discuţia de la persoana lui Valeriu Gafencu decât dacă îţi doreşti deturnarea subiectului. Ca să fiu şi mai explicit, eu nu aştept să se înceapă de la Corneliu (cum simt că e bine), întrucât această convingere îmi aparţine şi este, din ce am văzut, una singulară în rândul ortodocşilor practicanţi.
Dar despre subiectul Sfinţilor Închisorilor relevant şi concludent este Sfântul Valeriu Gafencu. Faptul că pe surse sunt înaintate alte nume, care nu au nici măcar o fracţiune din aura de evlavie populară a acestui tânăr Sfânt, îmi întăreşe această impresie de confiscare şi îngropare a unor aşteptări şi năzuinţe legitime.
De aceea zic că subiectul compatibilităţii ML cu sfinţenia este subsidiar subiectului despre libertatea Bisericii de a aborda în proprii termeni chestiunile ce ţin de esenţa cultului. Facem cum facem şi tot la ecumenism şi laşităţile specifice ajungem, la duhul acesta care împiedică orice deschidere reală de la inimă la inimă. Sunt unele lucruri care chiar nu ar trebui să facă obiectul discuţiilor de pe margine, ci de pe acoperişuri, şi care merită răbdarea şi îndelunga răbdare a unor vremuri mai bune. Asta e părerea mea, acum, dar simt că-s în minoritate.
Și eu sunt pentru eroii națiunii… Dar e prea mult. Domnul vrea sa ii salvam și pe ei
Ești conștient Vlad ca biserica nu va purta o discuție reala. Și dacă va purta, biserica e singura ce va salva sufletele celor adormiți. Nu sentimentele nu parerile,ci Hristos. De aceea am și cerut o mica lămurire…iertare. Oricum nu de noi depinde, ci de Hristos.
Eu unul cred că această discuție se va impune singură atunci când ni se va descoperi Sfântul Valeriu. Indiferent cine va fi canonizat în 2025, discuția pe bune va fi când ni se vor dezvălui Sfintele sale Moaște. Sper numai să nu se întâmple cum a fost cu părintele Calciu.
Nu este Sf. Valeriu până nu acceptam ca biserica e inafara legiunii…..
Biserica nu e musai în afara ML, ci nu e dependentă de ea. Am cunoscut oameni care au trăit și au vorbit laudativ la adresa mișcării. Printre ei este și p. Iustin. Au deprins o conduită care i-a ajutat să se apropie de Dumnezeu, să se roage, să fie cinstiți… Bine, evident că au fost devieri crase, e greu de identificat ce anume a fost și ce acțiuni nu au reprezentat Legiunea. Dar în mod clar organizarea cuiburilor și idealurile lor au avut și ceva bun. Sfințenia ține de mai mult de atât, dar nu e chiar corect să condamnăm la modul absolut mișcarea legionară și pe simpatizanți fără contextualizare sau să negăm orice aport pozitiv al ei la formarea Sf. Valeriu Gafencu.
Sfintia voastra, ma iertati, dar ML a fost, orice oricine ar spune, o miscare extremista, pentru care violenta politica era un mijloc acceptat si liant al constructiei sale ideologice (nu ca liberalii, taranistii si alte partide burgheze centriste, de extrema dreapta si extrema stinga, ar fi fost esentialmente diferite in aceasta privinta). A canoniza oameni care au suferit ca si crestini exemplari in temnite burgheze, naziste si comuniste este un ogor fertil pentru Biserica (“singele martirilor zideste noi altare”), dar…cititi orice discurs al capeteniilor legionare: invariabil, o anume comunitate etnoreligioasa este privita ca “paraziti” si “indezirabili”. Dupa orice cod moral normal si dupa orice cod penal drept, asta e instigare la ura si violenta. Nu am nimic contra campaniei “sfintilor inchisorilor”, daca: 1. e vorba de oameni care s-au pocait explicit de trecutul lor extremist; 2. sint considerati ca martiri si acei crestini persecutati de statul burghez “democrat” (inainte de 1938), de dictaturile carlista si antonesciana si de scurtul regim legionar. Inca o data, ma iertati de interventie, si post cu folos!
Nu cunosc bine trecutul legionar. Ce spun eu este că am cunoscut oameni care au fost legionari de la începuturi și au perceput altfel mișcarea. A existat o acțiune împotriva evreilor, după cum ziceți, dar o contraofensivă bine direcționată și fundamentată. Adică nu se urmărea lichidarea lor, ci o împotrivire față de intruziunea extrem de mare și necinstită pe care o aveau în societatea românească.
Repet, este un domeniu istoric pe care nu-l stăpânesc bine, dar am această convingere formată de la oameni care au trăit fenomenul. Deci eu nu validez crimele și rebeliunile, dar nu cred că apartenența la ML a echivalat cu aprobarea lor, nu erau idealul mișcării.
Deși eu, ca monah, nu simt să mă implic în mersul societății, aș lăuda un partid sau o mișcare care ar căuta sincer astăzi să elimine corupția și tirania modernă și să urmărească interesele românilor.
O posibila confirmare sau completare lamuritoare la unele opinii exprimate in aceasta discutie:
https://fgmanu.ro/2021/02/19/centenar-valeriu-gafencu-suferinta-traire-in-duh-si-jertfa-pentru-hristos/
„Iată aşadar care au fost antecedentele şi în cazul lui Valeriu Gafencu, fondul sufletesc dinspre care el şi cei din grupul din care făcea parte au purces pe calea desăvâşirii duhovniceşti, ca o prelungire firească a preocupărilor lor anterioare. Ele nu au însemnat altceva decât o importantă lucrare pregătitoare asupra ogorului lor sufletesc, pentru a permite mai apoi rodirea în el a seminţei evanghelice. Mai precis, dorinţa iniţială de a se orienta după calea Bisericii s-a transformat în trecerea de la imaginea unui reper considerat drept mai mult sau mai puţin îndepărtat, la identificarea vie şi desăvârşită cu acesta.”
I rushed myself. Iertați-mă. Un mic mare exces de zel, ce nu și-a avut rostul prea mult. Părinte Lavrentie și Vlad, va doresc un post cu multa pace lăuntrică.
Să înțeleg că îți dai seama că nu trebuie să ne aliniem și noi pur și simplu la linia oficială de condamnare absolută a legionarismului fără discernământ.
Să avem cu toții post cu folos!
Da. Și am avut o stare aiurita după intenția inițială. Va sărut Dreapta,si sa ma pomeniți pentru un post cât mai cu folos.
Ca sa nu ramina loc de echivoc: http://silviu-ion.blogspot.com/2015/05/marile-probleme-ale-miscarii-legionare.html?m=1
Grija aceasta de a denunţa caracterul anticreştin/ecumenist al ML aduce mult cu grija statului interbelic de a publica declaraţiile de disociere, abandonare a convingerilor politice şi de condamnare a legionarismului din partea foştilor membri ai ML. Iar asta trebuie privită snop cu tot ceea ce a însemnat massmedia acelor vremuri şi cu efortul statului de a zdrobi mişcarea legionară.
Repet, nu e o discuţie pe care eu să o pot purta în actualul cadru juridic, nu pentru că aş avea chestii ilegale de spus/scris, ci pentru că ar fi foarte uşor de speculat cu rea-credinţă.
Astfel de „rechizitorii” de-a valma, care se încheie cu fotografii din chilia părintelui Justin, unde fotografia lui Corneliu este aşezată lângă icoane, împreună cu recuzită şi literatura legionară, reuşesc exact contrariul lucrurilor pe care şi le propun. Părintele Justin nu a fost singurul duhovnic care şi-a păstrat dacă nu evalvia, măcar respectul şi cinstirea faţă de Corneliu şi faţă de martirii legionari ai închisorilor carliste, antonesciene şi comuniste.
Nu e ca şi cum am vorbi despre o slăbiciune singulară a părintelui Justin pentru acest curent politic sau pentru figuri istorice de o anumită factură, ci despre o convingere comună multor duhovnici care nu au fost nici ecumenişti, nici antisemiţi, nici nu au promovat ura inter-etnică, nici nuau avut mize sau obiective politice. Nu au participat la iniţiative de revigorare a naţionalismului, nu au avut activitate în acest plan ci, din chilia lor, nu au dat loc naraţiunii oficiale.
Au văzut dincolo de minciuni şi strâmbarea adevărului, nu s-au raliat curentului oficial, nici nu s-au făcut părtaşi la disocierile „cu mantinela” ci au dat această mărturisire mută care să păstreze atenţia noastră asupra perspectivei lor de a vedea lucrurile.
Stim că această perspectivă există, că ea diferă de ceea impusă oficial şi că o vom discuta atunci când ne vom simţi liberi să o facem. După cum am scris deja, şi eu îl consider pe Corneliu Zelea Codreanu sfânt şi fac distincţia aceasta foarte necesară între omul Corneliu şi ceea ce a însemnat ML. Sub acest aspect, legea antilegionară este oportună, pentru că obligă la această diferenţiere şi înţelegere specifică a evoluţiilor lor.
Deocamdată nu găsesc niciun motiv să scriu despre acest subiect pentru că nu acest subiect arde ci cel al Sfinţilor Închisorilor care, oricât s-ar încerca, este distinct de subiectul mişcării legionare. De dragul polemicii putem admite că sfinţii au fost încarceraţi pentru infracţiuni de drept comun şi să avansăm cu discuţia spre criteriile ortodoxe de verificare a sfinţeniei acestora, după datină.
Partial sint de acord cu dvs. Insa ideea de a il considera sfint pe CZC este…exotica si stranie, ca sa ma exprim minimalist din punct de vedere critic. Miliarde de oameni nu au ucis, nici macar in situatii de legitima aparare, si totusi il considerati sfint pe CZC care a instigat la ura, la violenta, a ucis, si apoi a comis instigarea in continuare. Nu, nu trebuia sa fie ucis miseleste: trebuia supus unui proces echitabil, cum a fost cel de la Nurnberg sau cel al lui Eichmann. Insa sa fie considerat sfint…cu o astfel de abordare, nu ma mir daca aud ca ucrainenii il vor canoniza pe Bandera sau armenii pe Melkonian. In fond, violenta este, alaturi de concupiscenta, una dintre luminile fascinante de neon otravit ale existentei cazute ale adamitilor. (Mai clar, de la caderea lui Adam si crima lui Cain, tot traim in fascinatie fata de violenta: pentru ca, asa cum spune antropologia crestina, noi adamitii sintem fiinte cazute. Insa cu asa tendinte trebuie sa ne luptam, nu sa le justificam).
Fac o remarcă în spiritul a ce am scris și anterior. Înfierarea în articol a declarațiilor p. Iustin despre tinerii legionari mi se pare exagerată. Am cunoscut și alți oameni duhovnicești care au spus același lucru, că tinerii legionari nu au avut interese politice, ci curăție sufletească și dragoste de țară.
Este evident că la fruntea ML au existat și alte ambiții, mai puțin compatibile cu sfințenia, dar nu le pot cataloga drept ilegale sau pericole sociale. Mulți nu și-au însușit aceste principii, ci doar tot ce a fost absolut nobil și de care nu aveau de ce să se dezică.
Articolul, pe lângă faptul că aduce multe mărturii valoroase, este cam inflamat. Spre exemplu, citatele din Țuțea sunt răstălmăciri crase ale unor afirmații scoase din contextul vorbirii curente. Autorul articolului mi se pare un anti-ecumenist, adică se bucură de condamnarea ecumeniștilor, ceea ce nu cred că e în firea ortodoxiei. Eu nu sunt și niciodată nu am fost simpatizant legionar, dar prefer o linie mai cumpătată, de a nu condamna mai mult decât se cuvine.
Parinte, cred totusi ca un lucru este evident: CZC ii numea pe evrei „paraziti”. Asta, in sine, spune totul. Cind iti vezi pe unii semeni umani ca „paraziti”, inseamna ca in mintea ta deja le-ai negat apartenenta la umanitatea biologica si spirituala si, pe termen lung, drepturile sociale si politice si dreptul la viata in ultima instanta. Intrebati orice psiholog si orice sociolog ce inseamna demonizarea politica a grupului care este tinta a discursului extremist. Da, legionarii nu au participat ca atare, ca ML inchegata, ca structuri legionare organizate ierahic si functional partinic, la quasi-exterminarea evreimii din partea de Rasarit a statului fascist roman de atunci, precum si in teritoriile transnistrene ocupate, pentru ca deja la inceputul Operatiunii Barbarossa erau de jumatate de an in ilegalitate, cu structurile organizatorice demantelate. E insa complet irelevant acest aspect tehnic: cititi comparativ orice opere ale legionarilor, si audiati discursurile lui Hitler, Antonescu, Bandera, Ante Pavelici, Mussolini, etc. Veti observa cu limpezime de cristal ca legionarii (si fratii lor ideologici, gen Ustava, etc., ca sa contextualizez la nivel de europolitica toata activitatea lor) ar fi aprobat actiunile naziste asupra evreilor. Era in linia de gindire a antisemitismului militant si violent. Partinic, Europa Axei era si un mozaic destul de omogen si de disciplinat, cu NSDAP in frunte, in anume perioade. Nu aveau cum sa fie legionarii niste criptodizidenti, chipurile crestini in spirit: ei erau, pina la un punct, o clona a antisemitismului european de atunci. Horia Sima a fost adapostit de Reich. De crestin ce era? Nu vad nimic, nu zic religios sau spiritual, dar nici macar uman, in militantismul legionar. Juraminte nocturne? Amenintari cu moartea? A omorit Domnul pe cineva? (Retoric). Au omorit apostolii Petru sau Paul pe cineva? Ah, da: Petru a taiat urechea unui sclav al Templului cu sabia (si Domnul a vindecat imediat acel sclav), iar Paul a scuturat o vipera in foc, in Malta. Au ucis legionarii pe cineva? (Din nou, retoric). Sa spunem ca legionarii nu au participat efectiv la holocaustul din Transnistria sau la pogromurile din Dorohoi sau Iasi e ca si cind spunem ca un talhar, un pedofil sau un violator, deja arestat, condamnat si inchis in inchisoare nu (mai) e talhar, pedofil sau violator pentru ca nu a mai comis crime de felul respectiv dupa ce a fost inchis. Violenta, politica sau personala este ingaduita, de Dumnezeu si de morala comuna sanatoasa, doar in legitima aparare (personala, a celor dragi, a comunitatii si a tarii). Erau in Romania organizatii sioniste teroriste (precum cele de dupa razboi din teritoriul viitorului Israel, care se razboiau cu organizatii omoloage ale arabilor)? Ah, daca ar fi existat, puteau si trebuiau sa fie combatute folosind toata forta legilor de atunci. Dar nu existau. Erau doua extremisme violente si ilegale, cel de sorginte sovietica, anume cel comunist (si da, stiu de atentatul din 1920 si de revolta de la Tatarbunar, si de altele de felul), si cel autohton de inspiratie germana, anume cel legionar (care doua extremisme militante ba se infruntau, ba colaborau in subteranele politicii), precum si terorismul de stat (pardon, apararea intereselor celor avuti) burghez al liberalilor si taranistilor (atunci cind se aflau la putere). (Bine, mai erau si alti antisemiti gen cuzistii). Deci, asa-zisa scuza a „pericolului evreiesc” pica. Evreii erau o sursa importanta de creatii culturale si de provocari ideologice. Erau cel mai literati (in sensul cuvintului englezesc „literate”) si cultivati dintre popoarele si minoritatile din Romania de atunci (poate egalati de maghiari, armeni si germani). Asta stirnea complexe, si de aici invidie, care invidie este mama urii. Ati citit „De doua mii de ani” de Mihail Sebastian? Cartea aceea explica fenomenologia acelor vremuri mult mai bine decit o pot face eu, sau oricine altul acum traitor. Cu profund respect, post cu folos tuturor!
Vă mulţumesc pentru urare şi pentru intervenţie. O să mă folosesc de ceea ce aţi scris dvs când voi fi liber să scriu pe acest subiect. Menţionez că nu este vorba de eschivă ci de o alegere voită.
Insist că subiectul Mişcării Legionare nu trebuie confundat cu subiectul Sfinţilor Închisorilor, chiar dacă unii dintre cei sfinţi au făcut parte sau au fost simpatizanţi ai mişcării. A încerca să mă folosesc de subterfugiul declarării sfinţeniei pentru a menţine cultul naţionalist cu specificul legionar este vătămător pentru Biserică şi nu asta am în vedere.
Pe de altă parte, muult mai vătămător pentru Biserică este să îngropăm acest subiect şi, mai ales, să repudiem pe Sfinţii lui Dumnezeu, care prin credinţă şi prin mărturisire s-au distins, mai mult decât prin activism politic. Ceea ce văd specific la Sfinţii Închisorilor şi foarte relevat pentru vremurile noastre este o anumită manifestare a conştiinţei acestora, o aducere la îndeplinire în termeni maximali a libertăţii de conştiinţă, care i-a ridicat pe cei mai mulţi din căderi şi, cum a fost cazul părintelui legionar Calciu, chiar din stare de demonizare. Mai departe, preoţia părintelui Calciu şi activitatea sa o văd ca efect şi manifestare clară a acestei libertăţi de conştiinţă specifică, care l-a adus în conflict direct cu comuniştii. Este ceva specific în viaţa/atitudinea părintelui Calciu, a părintelui Arsenie Papacioc, a părintelui Justin, faţă de cea a altor duhovnici sau părinţi de atunci, chiar înduhovniciţi, şi vă îndemn să vă gândiţi la acest lucru, pentru că eu resimt acest aspect ca fiind foarte palpabil şi concludent.
Strict legat de acest aspect, al libertăţii de conştiinţă, în sensul de priveghere neadormită asupra conştiinţei, insist că avem nevoie înainte de toate să înţelegem ce a scris Soljeniţîn. Stim că părintele Steindhardt a propus în Jurnalul fericirii „cele trei soluţii”: Soljeniţîn, Zinoviev, Churchill, Bukovski. Dar dacă veţi reflecta puţin şi mai ales dacă veţi trece de formularea extrem de superficială a poziţiei lui Soljeniţîn, veţi observa că, de fapt, un mirean credincios ortodox nu se poate ralia, zi cu zi, decât la poziţia lui Soljeniţîn. Nu vorbim aici de un mod de a gândi, de a înţelege realităţile sociale şi ideologice ale vremii (cum este Gândirea captivă a lui Ceslaw Milosz) ci despre o judecată vie a conştiinţei, în condiţii de libertate, şi vieţuirea potrivit acestei judecăţi continue. Pentru cei care ar dori să înţeleagă mai bine ce am în vedere recomand cartea publicată la editura Doxologia în 2017, probabil una dintre cele mai importante apariţii în planul civismului ortodox: Celălalt Soljeniţîn.
Este doar una dintre lentilele de care avem nevoie atunci când privim viaţa lui Corneliu Zelea Codreanu, separat de evoluţia mişcării legionare. Comentariul dvs este clar cristal naraţiunea oficială, inclusiv din tabăra ortodox religioasă, în care chestiunile istorice sunt judecate „în condiţii de laborator”, de neutralitate morală, care ignoră dinamica socială din acele vremuri şi, mai ales, transpune în termeni actuali, cu o semnificaţie diferită, curente şi atitudini de atunci. Ar trebui reţinut că stigmatizări precum extremist, terorist, fanatic ş.a. au fost folosite din plin în acea epocă, nu doar termenul de parazit. E nevoie de o înţelegere îmbogăţită a vremurilor,nu doar de cunoaştere a datelor istorice. Este nevoie şi de echilibru în propensiunea de a judeca taberele, ca să nu ne trezim captivi în haloul naraţiunii unuia sau altuia dintre actori. Nu putem reduce totul la un joc în trei (stat, evrei, naţionalişti), cel puţin nu de maniera în care o face naraţiunea oficială.
Nu îmi doresc să continuăm această discuţie la acest articol, dar vă voi ruga să reflectaţi dacă nu cumva sunt necesare completări substanţiale la această explicaţie extrem de simplistă, completări pe care să le aveţi în vedere atunci când vom relua acest subiect:
Ar fi nevoie să discutăm şi ce anume înţelegem prin ură, având în vedere cum este instrumentat acest termen acum, dar, iarăşi, nu la acest articol care vorbeşte despre canonizările BOR. Sunt oricum tentat să mut toată linia de comentarii la articolul despre institutul elie wiesel. Iertaţi. Doamne, ajută!
Comentariile principale şi replicile acestora, enumerate în cele ce urmează, au fost aduse la acest articol, fiind iniţial publicate de autorii acestora la articolul:
https://theodosie.ro/2021/02/26/decizii-ale-sinodului-de-primavara-al-bor-botezul-ramane-neschimbat-noi-canonizari-programate-pentru-2025/
Comentariile principale mutate:
Comentariul 3108
andrei-d
Comentariul 3182
andrei-d
Comentariul 3196
Vecinicul
Replicile acestor comentarii se regăsesc mai jos.