Tema avortului nu poate fi un prilej de a atrage Biserica în logica profană

Așa-zisa dezbatere despre dreptul la avort a fost împinsă și în spațiul nostru mediatic. Din nefericire, Biserica a intrat în logica profană prin mesajul purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, în loc să-și expună învățătura prin gura ierarhilor sau clericilor săi într-un mod cât se poate de cuviincios.

Mesajul purtătorului de cuvânt este unul profan

Textul domnului Bănescu a fost promovat, de data aceasta, și de Basilica, agenția oficială a Patriarhiei, dar conținutul integral poate fi consultat în alte părți, cum ar fi pe Hotnews. Deoarece exprimarea este foarte alambicată, ca de obicei, autorul a simțit nevoia să răspundă criticilor printr-un rezumat caracterizat de același limbaj contorsionat și nebisericesc.

Sintetizând, ideea centrală este aceea că Biserica nu impune în mod totalitar femeilor să nu renunțe la sarcină, ci cu iubire de oameni, respectând în mod absolut libertatea credincioșilor. Doar unii preoți își permit în mod greșit chipurile „să comită intruziuni în intimitatea adâncă a vieții strict personale” și să se substituie medicului. Această perspectivă este una în acord cu viziunea catolică modernă de după Vatican II, unde nu este luat în calcul păcatul, judecata lui Dumnezeu și moartea, ci doar un bine abstract și nedefinit.

Este adevărat că a surprins corect faptul esențial că avortul nu vizează corpul mamei, ci al copilului nenăscut, dar introducerea altor idei străine banalizează în mod nepermis gravitatea faptei. Biserica nu recomandă, ci interzice prin poruncă avortul. Ba în așa măsură, încât nu există excepții de la această regulă deoarece morala creștină nu este o recomandare la încurajarea aducerii pe lume a ființelor umane. Iar militantismului ucigaș de prunci nu i se opune o recomandare firavă la responsabilitate, ci o hotărâre fermă de a proteja viața fătului cu orice preț.

Este ales greșit momentul și modul în care să fie subliniat caracterul uman și sensibil al legii lui Dumnezeu. Iubirea de oameni se manifestă în fața avortului prin hotărâre și fermitate, nu prin evitarea și dezvinovățirea de totalitarism.

Expresia: „Biserica nu comite intruziuni în intimitatea adâncă a vieții strict personale” este cel puțin neinspirată, dacă nu chiar rău-voitoare. Tocmai că spiritualitatea creștină atinge cele mai sensibile coarde ale sufletului și duhului uman; atât prin dragoste și lumina adevărului, cât și prin înfricoșarea cu chinurile iadului care îi așteaptă pe păcătoși.

Dar expresia care dezvăluie adevărata miză (urmărită voit sau din inerție) a dezbaterii este următoarea: „Pe Decalog s-a clădit civilizația euro-atlantică însăși”. Numai dacă luăm în calcul recenta rezoluție a Parlamentului European prin care se cere ca avortul să fie înscris în Carta drepturilor fundamentale, constatăm fix contrariul. Fără să mai adăugăm că este de notorietate politica anti-ortodoxă, pro-LGBT și pro-avort a Occidentului. De fapt, mesajul domnului Bănescu apără valorile euro-atlantice, nu evanghelice.

Câteva repere privind problematica avortului

În discuția televizată la care am făcut referire în debutul articolului, avocații „dreptului” la avort invocă doar faptul că el oricum se face și ar trebui săvârșit în mod igienic și fără riscuri, să nu ducă la drame ale femeilor care fac chiuretaje pe ascuns. Dar acest argument are mai multe puncte slabe.

În primul rând, există multe alte delicte care se săvârșesc și totuși nu devin legale. Arhim. Epifanie Teodoropulos argumentează că evaziunea fiscală generalizată nu poate duce la acceptarea ei pentru că statul „este și pedagog. Nu trebuie să se mărginească și să exprime doar situația existentă, ci este dator să arate ceea ce trebuie și să îndrepte spre aceea” (Familiei ortodoxe, cu smerită dragoste, p. 84). Chiar dacă nu sunt respectate, normele legale trebuie să fie corecte, formatoare.

Pe de altă parte, problema sarcinilor nedorite este una complexă și implică mai multe resorturi. Raporturile sexuale responsabile, în cadrul căsătoriei, și prețuirea vieții umane, a fătului, sunt lucruri indispensabile și evidente pentru orice om. Desigur că se poate întâmpla ca cineva să calce strâmb, dar trebuie să-și asume greșeala și să suporte consecințele.

Canoanele bisericești (2 al Sf. Vasile) nu fac diferențe după vârsta fătului; el este om deplin de la zămislire. Dar și dreptul civil privește la fel lucrurile și, de aceea, legislația permite ca embrionul să poată fi declarat moștenitor.

Așa cum uciderea unui copil mai mic dovedește cruzime mai mare, la fel și avortul ucigaș este o faptă abominabilă și inacceptabil să fie de legalizată.

Deși canoanele nu prevăd situații excepționale în care să fie permis avortul, Arhim. Epifanie vorbește despre un singur caz, acela când nașterea (nu continuarea sarcinii) are drept rezultat inevitabil moartea mamei. Dar și atunci depinde de alegerea ei, îndemnul fiind mai degrabă să se jertfească pe sine, știut fiind că morala creștină insistă în mod deosebit pe a nu săvârși păcatul uciderii cu orice preț. Nu putem vorbi de „avort justificat medical” decât precizând clar limitele lui pentru a nu lăsa loc la interpretări progresiste.

Dreptul la avort

În mod eronat, s-a spus că decizia recentă din SUA anulează așa-zisul drept constituțional la avort. De fapt, ea constată inexistența acestuia și, practic, denunță abuzul de până acum prin care a fost impus acest drept fals. Cu alte cuvinte, la nivel de state avortul poate fi interzis de acum încolo. Hotărârea nu este la nivel federal, ci doar o opțiune la nivel local.

Însă în termeni bisericești problema trebuie pusă altfel. Avortul este un delict și nu poate fi acceptat. În caz că este săvârșit, se impune pocăință după gravitatea circumstanțelor. Prin urmare, ar fi normal ca Biserica să militeze, deși nu are capacitatea de a impune, pentru clasificarea avortului în normele legale civile drept crimă pasibilă de pedeapsă. În felul acesta ar fi conștientizată corect gravitatea acestei fapte și consecințele ei grozave în societate.

„Esența moralei religioase cu rădăcini cerești, dar și cea a bioeticii seculare oneste” ne provoacă la o seriozitate maximă, la respectul cu frică nu doar față de viața copiilor nenăscuți, ci și față de propriul nostru suflet, pe care nu ar trebui să-l lăsăm pradă păcatelor. Mai de preț este legea morală de la Dumnezeu decât cea seculară și cu atât mai mult când vorbim de cea euro-atlantică. Indiferent de regimul politic în care ne aflăm, Biserica trebuie să fie un spațiu sfânt al Evangheliei, nu „sacrosanct” profan.