Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nifon la Târgovişte

Sursa icoană: Ziarul Lumina

Scrisoare pastoralã adresatã de către Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit NIFON cu ocazia Sărbătorii Sf. Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolitul Ţãrii Româneşti şi a pelerinajului la moaştele Sfântului

– 11 august 2019-

Cu bucurie duhovnicească, împreună, fii și fiice ale Arhiepiscopiei Târgoviștei, vom sărbători, în zilele de 10 și 11 august, pe ocrotitorul spiritual al Eparhiei noastre – Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolitul Ţării Româneşti, importantă personalitate a Ortodoxiei românești și universale.

Primul sfânt canonizat pe teritoriul țării noastre, Sfântul Ierarh Nifon este și marele reorganizator al Bisericii muntene de la începutul secolului al XVI-lea, cel care a marcat în mod rodnic viața spirituală și culturală de la noi, pentru multă vreme. Lui îi datorăm îndemnul repetat și insistent de utilizare a tiparului în misiunea pastorală a Bisericii noastre, de care atât Voievodul Radu cel Mare, cât și Sfântul Voievod Neagoe Basarab au ținut seama, ei sprijinind tipărirea de către Ieromonahul Macarie a vestitelor sale capodopere.

Anul acesta, aniversăm, cu aleasă recunoștință, un deceniu de la aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Nifon, de la Mănăstirea Dionisiu, din Muntele Athos, și așezarea lor în Catedrala din Târgoviște, pentru totdeauna. De asemenea, ne bucurăm de cei 10 ani de la proclamarea locală a canonizării Sfântului Voievod Neagoe Basarab, cel mai cunoscut fiu duhovnicesc al Sfântului Ierarh, cel care ne oferă, peste veacuri, un desăvârșit exemplu de politician creștin.

La două decenii de arhipăstorire, pe tronul arhieresc de la Târgoviște, țin să mulțumesc cu recunoștință colaboratorilor, clericilor și credincioșilor, care în această perioadă m-au sprijinit în îndeplinirea îndatoririlor vlădicești, aici, la Târgoviște, ca de altfel tuturor celor care vă manifestați atașamentul față de valorile noastre tradiționale, românești și creștine, le trăiți și le promovați, în viața cotidiană sau în spațiul virtual.

Cu părintească grijă, Vă îndemn pe toţi, clerici, monahi şi binecredincioși creştini, sã veniţi cât mai mulți, în ziua de duminică, 11 august a.c., de la ora 7.00, la Catedrala din Târgovişte, unde va fi oficiată Sfânta Liturghie şi vă veţi putea închina la racla cu sfintele moaşte, până seara târziu.

Ceremoniile liturgice vor debuta cu Vecernia ce se va oficia în ziua de sâmbătă, 10 august, pe un podium special amenajat în apropierea Catedralei Mitropolitane, de la ora 18.00, și cu Pelerinajul Tinerilor din Arhiepiscopia Târgoviştei, care se va desfăşura prin centrul istoric al vechii noastre Cetăți de Scaun.

Dorindu-vă spor duhovnicesc, pace și bucurie, vă împărtășesc tuturor arhierești binecuvântări.

† N I F O N

Arhiepiscop și Mitropolit

Sursa imagine: TVR Info.ro

Programul sărbătorii Sf. Ier. Nifon, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolitul Ţării Româneşti, 10-11 august 2019

      Sâmbătă, 10 august

ora 18,00: Participarea credincioșilor la slujba vecerniei Sfântului;
-Acordarea diplomelor de excelenţă “Sf. Ier. Nifon” celor 14 elevi din Eparhie, premianţi ai Olimpiadei de Religie, precum și profesorilor care i-au îndrumat.

ora 19,15: Pelerinajul tinerilor pe traseul: Parcul Mitropoliei, Bulevardul Libertății, Calea Domnească, Mănăstirea Stelea, Strada Stelea, Strada Revoluției, Statuia Brâncovenilor (centrul vechi), Piața Mihai Viteazul, Catedrala Mitropolitană.

      Duminică, 11 august

ora 7.00: Începerea sosirii credincioşilor la Catedrala Mitropolitană din Târgovişte și închinarea la moaştele Sf. Ier. Nifon.

ora 8.50: Venirea la Catedrală a Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit NIFON și a Ierarhilor din țară și din străinătate.

ora 9.15: Începerea slujbei Sfintei Liturghii.

ora 11.40: Cuvântul de învăţătură al Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit NIFON adresat clerului şi credincioşilor.
-Lansarea unor volume ale Editurii Arhiepiscopiei Târgoviștei
-Acordarea diplomelor de excelenţă “Sf. Ier. Nifon”
celor 11 elevi din Eparhie, premianţi ai Concursurilor şi
Olimpiadelor Naţionale, precum și profesorilor care i-au
îndrumat;
– Resfințirea catapetesmei Catedralei, în urma restaurării;
– Continuarea închinării la sfintele moaște, până seara târziu.

BIROUL DE PRESĂ AL ARHIEPISCOPIEI TÂRGOVIŞTEI

Au apărut deja anul acesta șerpișorii Maicii Domnului

Șerpișorii Maicii Domnului se arată a fi credincioși și anul acesta la anuala… întâlnire, când deja și-au făcut apariția în Kefalonia.

Conform kefaloniapress, primul șerpișor al Maicii Domnului s-a arătat luni seara în ajunul [sărbătorii] Mântuitorului – după cum stabilește datina – la biserica Maicii Domnului din Laguvarda din Marcopulo. Responsabilii locașului unde «s-a ivit» primul șerpișor al Maicii Domnului au menționat că biserica va fi deschisă pentru închinare de la ora 8:00 dimineață până la 20:00 seara.

Cu câteva ore mai devreme doi șerpișori ai Maicii Domnului s-au arătat la Arghinia. După cum menționează kefaloniapress, locuitorii satului au localizat șerpișorii în locul unde se arată de fiecare dată aici și de zeci de ani. Cei doi șerpișori ai Maicii Domnului au fost transportați în biserica Maicii Domnului și îi așteaptă pe închinători.

Chefalonienii – dar și vizitatorii insulei – așteaptă cu îngrijorare în fiecare an șerpișorii Maicii Domnului pentru că unii se tem că, dacă nu se arată, se va întâmpla ceva rău. Conform tradiției, șerpișorii Maicii Domnului nu s-au arătat până astăzi de două ori: prima dată a fost în august ‘40, puțin înainte să izbucnească războiul și a doua oară în august 1953, când Kefalonia a primit o lovitură puternică de la cutremure.

Șerpișorii Maicii Domnului au unele caracteristici aparte. Au o cruce pe cap și pe limbă, în timp ce au o piele delicată și comportament prietenos.

Conform tradiției, în anul 1.200 d.H., la o tentativă de ocupare a Mănăstirii de femei de atunci din partea piraților, s-au arătat șerpi, care au împletit din trupurile lor o îngrăditură între mănăstire și pirați, pe care i-au întors panicați pe fugă. De atunci, spre amintirea faptului, șerpii Maicii Domnului se arată miraculos până astăzi. Se așteaptă să iasă până pe 15 august și alți șerpi în Markopulo, ca și în Arghinia în Kefalonia.

Βημα Ορθοδοξιας

Starea Bisericii Ruse de odinioară și consecințele ei

O fotografie care s-ar părea că este a Părintelui Arsenie.
Sursa: https://hranitel.club/read-offline/12228/426-otec-arsenij.print

Pe lângă experiențele și principiile de viață ale Părintelui Arsenie, acuzatul ZEK, foarte importante sunt și impresiile exprimate de acesta pe marginea situației Bisericii din vremea aceea, de dinainte de venirea bolșevicilor la putere. Cuvintele de mai jos par a fi izvorâte doar din smerenie creștină, din exagerarea unor greșeli ale clericilor din perioada țaristă. Totuși nu este vorba doar de niște abuzuri oarecare, de multe ori inerente, ci unele impuse de puterea țaristă, care a opresat Biserica și a făcut din ea o unealtă politică de control al populației. Sunt observații ale celui care era martor al situației sociale din acea vreme. Unele detalii pe acest subiect pot fi găsite în articolul tradus în românește și publicat pe Astradrom. Importanța curentului de la Optina și încă alte câteva mănăstiri este subliniată din nou. Au fost semințele unei credințe ce a produs martiri, dar a păstrat și autenticitatea ortodoxiei.

Similitudinile cu situația de astăzi a Bisericii noastre Ortodoxe Române sunt întâmplătoare sau o evoluție firească a istoriei. Cu deosebirea că, cel puțin din afară, Biserica Rusă la ora actuală nu pare la fel de viciată de necredință și politică strict pământească.

Multă ceartă s-a făcut între voi. Este grea și insuportabilă viața în lagăr. Știm unde vom sfârși. Pentru aceasta am devenit atât de duri. Toate putem, dacă vrem, să le explicăm și să ne îndreptățim. În nici un caz nu avem dreptul să brutalizăm și să înjunghiem. V-am auzit că judecați puterea, sistemul și pe oameni. Și pe mine m-ați adus aici numai și numai ca să găsiți un aliat să vă ajute să înfrângeți partea cealaltă. Spuneți, așadar, despre comunism că a dărâmat bisericile, a închis credincioșii, a războit Biserica. Da, așa este. Să cercetăm lucrurile mai în adâncime, să vedem de unde au provenit.

Cu mult mai înainte, poporul nostru și-a pierdut credința, și-a disprețuit tradiția, și-a uitat istoria, negând cele sfinte și cuvioase ale lui. Cine e de vină pentru acestea? Puterea de acum? Noi suntem de vină. Secerăm ce am semănat…

Să ne amintim ce exemplu au dat poporului intelectualii, nobilii, comercianții, funcționarii statului, și mai întâi de toate ce exemplu am dat noi, clericii. Am fost cei mai răi dintre toți. Pentru aceasta, și copiii preoților, văzând în familiile lor imoralitate și iubire de bani, au devenit cei mai fanatici atei, cei mai aprinși revoluționari. Cu mult înainte de Revoluția din 1917, clerul își pierduse orice putere de conducere a poporului. Devenise – vai de mine! – o ceată de meseriași unde împărățea necredința și corupția. Din mulțimea de mânăstiri din țara noastră, numai 5-6 erau faruri luminoase ale creștinismului: Valaam, Optina cu marii ei Stareți, Diveievo, Sarov și poate încă una-două. În celelalte, nici credință și nici virtute nu găsea nimeni, ci se sminteau [oamenii –n.m.] de ideile lor lumești și demonstrația neghioabă.

Ce putea să ia poporul de la asemenea purtători de rasă, de la asemenea așa-ziși reprezentanți ai lui Dumnezeu? Noi l-am împins la revoluție pentru că nu i-am dat exemplu bun, nu i-am insuflat credința, dragostea, răbdarea, smerenia. Nu uitați toate acestea. De aceea ne-a părăsit atât de repede poporul; de aceea L-a negat, împreună cu noi, și pe Dumnezeu; de aceea a dărâmat bisericile.

Nu pot, așadar, nu pot să judec statul, puterea de astăzi, deoarece sămânța ateismului a căzut atunci pe pământul pe care noi înșine l-am pregătit cu greșelile și decăderea noastră. Aceasta a fost cauza și începutul răului. Toate câte au urmat, încă și acest lagăr și martiriul nostru, jertfele fără sens ale atâtor oameni nevinovați, nu sunt decât consecințele inevitabile. Câte se întâmplă, desigur, sunt înfricoșate, dar ca preot și patriot trebuie să vă spun și vouă ce le spuneam și fiilor mei duhovnicești: țara noastră, în orice stare s-ar găsi, trebuie să o iubim, să o sprijnim, să o apărăm. Suferințele de astăzi vor trece; toate se vor îndrepta cândva…

Sursa: Ovidiu Nacu

Două ortodoxii în cadrul Bisericii?

Într-un interviu recent, Mitropolitul Onufrie al Bisericii canonice din Ucraina a afirmat că „noi (BOU) suntem un fragment din lupta globală împotriva lui Hristos”. Nu doar atât, ci mai declară: „Nu vrem să plătim cu acuratețea credinței pentru locul nostru cuvenit în acest nou stat mare”. Aceasta ar trebui să fie atitudinea corectă a tuturor ierarhilor ortodocși din lume la ora actuală, dar și a credincioșilor de rând.

Însă, în același timp, există și multe alte declarații și poziții smintitoare din partea a foarte mulți ierarhi din alte părți, chiar Patriarhi și Întâistătători de Biserici. Mai ales în jurul problemei autocefaliei acordate schismaticilor din Ucraina, ierarhii și credincioșii ortodocși formează două fronturi diferite. Și asta în cadrul aceleiași Biserici Ortodoxe Universale! Patriarhia Ecumenică acordă autocefalie și intră în comuniune cu niște schismatici caterisiți anterior. Același lucru l-au făcut și unii delegați din Sfântul Munte, dar tot membri ai Constantinopolului. Dar acum și ierarhi din Biserica Greciei intră în comuniune cu „autocefalii” ucraineni. Ieri, duminică, Mitropolitul Ioan de Lagada a slujit împreună cu Epifanie și soborul său. Iar acest lucru nu este pentru prima dată; cu ceva zile în urmă, a slujit în Lagada cu „Episcopul” Gherman din BOaU, dar și împreună cu alți 3 Mitropoliți greci. Iar acestea nu au rămas doar acțiuni izolate, nici nu aveau cum; Epifanie, conducătorul „autocefalilor” din Ucraina a declarat imediat: „participarea de astăzi a unui Ierarh din Grecia (la sărbătoarea de la Kiev) arată că există recunoaștere de facto”. Nu e de mirare această declarație în contextul în care  chiar un Arhimandrit grec a fost hirotonit episcop în cadrul noii structuri ucrainene în luna mai. Se confirmă că se depune un efort imens pentru ca Biserica Greciei să recunoască noua structură, după cum a previzionat Patriarhul Bartolomeu, care a afirmat că aceasta va fi prima Biserică Locală ce va face acest pas în viitorul apropiat.

Așadar, oricum am da-o, Epifanie este îndreptățit să pretindă o recunoaștere de facto în urma conslujirii ierarhului grec. Chiar dacă Mitropolia de Lagada încearcă să nege aceasta prin argumentul că Mitropolitul a fost prezent în calitate de Profesor la o Facultate din Ucraina, nu ca membru al Sinodului grecesc. Doar nu a predat cursuri la slujba de duminică, ci a slujit ca arhiereu. Orice conslujire cu un cleric caterisit înseamnă negarea condamnării și recunoașterea lui drept episcop canonic. Nu este suficient acest comunicat, ci este necesară o poziționare urgentă din partea Sinodului grec. Orice amânare nu face decât să aducă un motiv în plus înspre forțarea recunoașterii la Sinodul anual din toamnă. Deja apar întrebări adresate Ierarhiei.

Dar toate acestea nu sunt evenimente de moment, ci se înscriu în atmosfera tot mai ecumenistă, sincretistă și fără limite canonice. Deja credincioșii s-au obișnuit să accepte toate derapajele bisericești despre care aud că se întâmplă. Se tocește simțul critic și reacția, dar și legătura cu Dumnezeu. Căci mai putem spune că toate erodările trec ca apa, fără să lase urme? Biserica devine tot mai vulnerabilă, dar nu doar instituțional, ci și la nivel de creștini simpli, care sunt tot mai apatici și tot mai puțin practicanți și tot mai mulți manifestă adversitate față de valorile ortodoxe.

Atmosfera aceasta de subordonare a Bisericii față de interese străine a mai existat în istorie. Pe vremea iconoclastă împărații bizantini eretici și-au impus punctul de vedere cu forța perioade lungi de timp. La fel, monotelismul a fost susținut de puterea imperială și Sf. Maxim a fost exilat și prigonit crunt, până la moarte. Nu mai vorbim de perioada de după unirea de la Ferrara-Florența, când lumea ortodoxă era împărțită între unioniști și anti-unioniști. Însă anvergura de acum depășește cu mult tot ce a fost în trecut.

Încălcarea canoanelor a devenit acum obișnuință și chiar lege de multă vreme. Se acumulează foarte multe cazuri când cei ce fac gesturi smintitoare rămân nepedepsiți. Ridicarea anatemelor de către Patriarhul Atenagora nu a fost sancționată de nimeni; nici persoana, nici acțiunea în sine nu au fost respinse. Participarea la acțiuni ecumeniste se face în cadru reglementat de Consiliul Mondial al Bisericilor și acceptat de majoritatea Bisericilor Ortodoxe Locale. În țară la noi, Mitropolitul Nicolae Corneanu a rămas nepedepsit pentru împărtășirea cu greco-catolicii și chiar fără a renega ceea ce a făcut. Diferite ritualuri oculte săvârșite în biserici din Timișoara și Iași nu s-au soldat cu caterisirea preoților participanți. Cea mai gravă acțiune, Sinodul din Creta, rămâne consemnată ca un eveniment important, nicidecum ca o trădare impardonabilă. Toate acestea și foarte multe altele, care revin cu o frecvență mare, nu sunt evenimente disparate, ci acțiuni concertate  prin care se urmărește schimbarea cugetului Bisericii. De aceea fenomenul este fără precedent, este un fel de „urâciunea pustiirii în locul cel sfânt” (Mt. 24: 35) pe care aproape nimeni nu o mai înțelege ca atare.

Revenind la schisma din Ucraina, ea ne privește și pe noi, românii, direct. Gruparea „autocefală” se străduiește să ne facă aliați, oferind Patriarhiei noastre posibilitatea de a organiza un Vicariat român pe teritoriul ucrainean. Bineînțeles că acesta este un măr otrăvit pentru că nu face decât deservicii atât la nivel bisericesc, cât și etnic. Românii din zonă nu vor intra în această formațiune și se vor simți trădați. Dar oare sinodalii noștri vor fi capabili să cântărească bine lucrurile și să nu se lase influențați de alte interese?

Partea cea mai rea este că nu acționează asupra Bisericii doar forțe externe, cum erau împărații bizantini de odinioară sau prigonitorii păgâni, ci ierarhi și Patriarhii din interior. Se ajunge la o dihotomie atât la nivel instituțional, cât și de mentalități. Trădarea credinței și valorilor ortodoxe devine un virus intern care afectează conștiințe și identități. Atinge, în ultimă instanță, mântuirea fiecăruia pentru că rușinarea de Hristos nu este o greșeală mică, ci apostazie clară.

La nivel structural, este afectată însăși ființa cerească a Bisericii, încât să nu mai fie valabile cuvintele Mântuitorului:  „Voi nu sunteți din lume” (In.  15: 19). Desigur că toate păcatele și certurile ne fac trupești și nevrednici de Hristos, dar numai la nivel personal; pe când ereziile și schismele și, mai rău decât toate, compromisul cu ele ating însăși natura Bisericii. Când nu mai există principii, când sunt încălcate flagrant și constant canoanele, este subminată însăși existența și menirea Bisericii. O Biserică exclusiv instituțională este un non-sens. Ea are valoare doar în măsura în care lucrează la mântuirea sufletelor, ca legătură cu Dumnezeu. Dacă se transformă într-o instituție strict pământească, cu interese trecătoare, își pierde rațiunea de a exista și credibilitatea în fața oamenilor.

Situația nu a ajuns încă la un apogeu, încă ne putem mântui în Biserică; cu greu, dar se poate. Dar nici nu este departe ziua când se vor înrăutăți și mai tare, poate chiar iremediabil, lucrurile. Toate ereziile din trecut au fost condamnate în mai puțin de un secol. Ecumenismul deja durează de mai mult timp și nu dă semne că va fi soluționat curând, ci, dimpotrivă, că va acapara toată Ortodoxia. În foarte scurt timp este posibil să asistăm la unirea bisericească efectivă cu greco-catolicii. Până atunci capacitatea de reacție a Bisericii este slăbită tot mai mult de schisma ucraineană și de erezia neopapistă constantinopolitană.

Acțiunile de destabilizare forțează litera canoanelor atât cât să producă o tocire a conștiințelor. Este un joc al nervilor. Prin intimidări, replieri și tatonări, se urmărește devalorizarea dogmelor și rânduielilor bisericești. Spre exemplu, dacă inițial formațiunea nouă bisericească ucraineană anunța o unire și apropiere de greco-catolici, acum a fost abandonată ideea, dar nu părăsită de tot. Probabil pentru că încă nu a sosit vremea ei.

Un aspect foarte important este disimularea. Schisma din Ucraina se prezintă ca un conflict etnic între ucraineni și ruși. Primii vor independență și acuză Biserica Ortodoxă Ucraineană-Patriarhia Moscovei că este un vehicul prin care Putin își exercită controlul asupra populației. Apare ca fiind firească dorința de a scăpa de o instituție controlată din afară. Deci fostul Președinte ucrainean, Petro Poroșenko, a acționat în interesul țării sale când a militat pentru obținerea autocefaliei, după acest scenariu. Atunci cum se explică faptul că nu a câștigat alegerile? Cum se explică numărul foarte mic al participanților la marea sărbătoare a creștinării rușilor la BOaU, condusă de Epifanie (prezență raportată de 20.000, dar mai aproape de realitate ar fi cifra de 3.000 de oameni)? Aceasta pe când Mitropolitul canonic Onufrie a avut lângă el cel puțin 300.000 de participanți (IPS Longhin apreciază că au fost cam un milion). Ambele serbări au avut loc în Kiev, în capitală.  Este evident că ucrainenii nu au o problemă cu Biserica Ortodoxă canonică tocmai pentru că nu-și are centrul de conducere la Moscova și este autonomă. Atunci ce l-a împins pe Patriarhul Bartolomeu să întreprindă acțiuni necanonice de asemenea amploare, pe care le duce mai departe în ciuda opoziției majorității Bisericilor Locale? Desigur că nu motive bisericești și nici întemeiate. Și, mai mult, ce-i împiedică pe ierarhii ortodocși să reacționeze cum se cuvine față de validarea schismei, față de introducerea doctrinei ecumeniste la Sinodul din Creta prin modificarea ecleziologiei? Dar ce-i ține pe credincioși să nu vadă corect lucrurile?

Consider că răspunsul se găsește în titlu: avem parte de două mentalități, două ortodoxii în Biserică. Una progresistă, care o sabotează subtil și orchestrat pe cealaltă, și una tradiționalistă, care este ca o feștilă fumegândă, fără putere și incapabilă să vadă pericolul din jur, real, arzător și devastator ca o molimă.

Dacă am fi fost în vremea persecuțiilor, ce am fi făcut? Dacă trăim aceste vremuri, cum reacționăm? Cred că trebuie să cultivăm mai mult spiritul de sacrificiu, care vine din faptul de a avea un ideal. Răul e necesar să fie contracarat din timp, prevăzut și acționat în consecință, măcar când deja e mare și amenințător. Nu putem deveni sclavii momentului și ai lipsei de perspectivă, pentru a nu pieri striviți de vrăjmași. În primul rând la nivel sufletesc, dar problema se pune chiar și la nivel trupesc, al existenței în această lume și în cea de dincolo. Este nevoie să fie cultivat un duh sănătos.

Vremuri mai bune pentru BOU canonică. Curtea de Apel îi dă câștig de cauză

„Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană a consemnat o altă victorie judiciară luni, când Curtea de Apel a districtului șase din Kiev a respins recursul Ministerului Culturii în cazul redenumirii forțate a Bisericii. Astfel, decizia de mai înainte a Curții de Apel cu privire la oprirea procesului de redenumire forțată rămâne în vigoare, relatează canalul de YouTube Primul Cazac.

Cu toate acestea, Ministerul Culturii continuă să caute soluții și să facă tot posibilul pentru a renumi forțat Biserica Ortodoxă Ucraineană în „Biserica Ortodoxă Rusă din Ucraina”, obligând BOU să continue să-și apere drepturile constituționale în justiţie, relatează canalul.

Decizia finală a Curții de Apel stipulează: „Curtea a decis respingerea ca nefondat a recursului Ministerului Culturii și lasă neschimbată decizia Curții Administrative Districtuale a orașului Kiev”.

„Curtea de Apel a respins recursul Ministerul Culturii și a menţinut decizia Tribunalului Districtual, care a interzis autorităților de înregistrare ale statului să ducă mai departe orice acțiuni de înregistrare și înscriere vizând denumirea BOU, inclusiv în a introduce noi înregistrări în Registrul de Stat Unificat”, scrie în raportul departamentului legislativ al Bisericii Ucrainene.

În 20 decembrie, Rada Supremă ucraineană a votat propunerea legislativă nr. 5309, care obligă orice organizație religioasă cu sediul în Rusia, pe care Ucraina o consideră drept „stat agresor”, „să menţioneze acest lucru în denumirea ei”, cu referire, în opinia Parlamentului, inclusiv la Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană. Propunerea a fost promulgată ca lege două săptămâni mai târziu de Președintele Petro Poroșenko.

Pe baza presupunerii autorităților că Biserica cea canonică va fi forțată să-și schimbe denumirea, Biserica schismatică a fost înregistrată în registrul de stat, la sfârșitul lui ianuarie, cu aceeași denumire legală.

Biserica a anunțat că va ataca dispoziţiile legii pe baza faptului că, deși este un corp autonom în interiorul Bisericii Ortodoxe Ruse, sediul ei administrativ legal recunoscut este, de fapt, în Kiev. Tribunalul Administrativ Districtual din Kiev a început judecata în procesul Bisericii în 23 martie. Ulterior, pe 22 aprilie, Tribunalul a suspendat procedura administrativă de redenumire forțate a Bisericii. Ca răspuns, Ministerul Culturii a intentat un proces care a fost respins definitiv astăzi, luni.

Orthochristian

Trebuie avut în vedere faptul că o eventuală redenumire a Bisericii canonice ar presupune inventarierea totală a activelor ei și s-ar putea solda cu preluarea multor biserici și mănăstiri și alte clădiri sau averi. Ar fi un prilej nimerit pentru schismatici să profite și să ocupe diferite imobile, îndeosebi biserici parohiale. Acest fapt dă o importanță deosebită subiectului. Noua putere instalată la Kiev, în schimb, susține Biserica Ortodoxă canonică, ceea ce mai calmează apele și dă speranțe că multe biserici ocupate să poată fi cedate înapoi parohiilor canonice pentru a-și desfășura în pace activitatea și slujbele curente.

Ce tradiție și credință lăsăm mai departe?

„Au venit la mine unii și mi-au spus: „Toți cei care credem în Hristos, să facem o religie”. „Asta este ca și cum am lua aur și aramă, aur de atâtea carate și toate cele ce au fost separate de el, și să le amestecăm din nou ca să facem una. Este corect să le amestecăm iarăși? Întrebați un aurar: E bine să amestecăm zgura cu aurul? S-a dus atâta luptă ca să strălucească dogma”. Sfinții Părinți au știut ceva atunci când au interzis legăturile cu cel eretic. Dar astăzi spun: „Nu numai cu cel eretic, dar și cu budistul și cu închinătorul la foc și cu închinătorul la diavol să ne rugăm. Trebuie ca și ortodocșii să se afle la rugăciunile și conferințele lor. Este o prezență”. Ce prezență? Le rezolvă pe toate cu rațiunea și justifică cele ce nu se pot justifica. Duhul european crede că și problemele duhovnicești pot intra în Piața Comună.

Unii dintre ortodocși, ușori la minte și care vor să facă proiecte, „misiune”, convoacă conferințe cu eterodocșii, ca să facă zgomot și cred că astfel vor scoate în față Ortodoxia, prin a deveni adică o salată împreună cu cei rău slăvitori. După aceea super zelotiștii încep și apucă cealaltă extremă. Spun și hule despre Tainele celor de pe stil nou etc. și smintesc greu sufletele care au evlavie și sensibilitate ortodoxă. Eterodocșii, pe de altă parte, vin la conferințe, fac pe dascălul, iau tot materialul duhovnicesc bun ce-l află la ortodocși, îl trec prin atelierul lor, pun vopseaua și firma lor și-l prezintă ca prototip. Și lumea ciudată de azi este mișcată de astfel de lucruri ciudate, după care se distruge duhovnicește. Dar Domnul, atunci când va trebui, va ridica pe Marcii Evghenicii și Grigorii Palama, care vor aduna pe toți frrații noștri cei smintiți, ca să mărturisească credința ortodoxă și să întărească tradiția și să dea bucurie mare Maicii noastre Biserica. Dacă am fi trăit după Sfinții Părinți, toți am fi avut deplina sănătate duhovnicească, pe care ar fi invidiat-o și eterodocșii și astfel și-ar fi lăsat înșelăciunile lor bolnăvicioase și s-ar fi mântuit fără piedică. Aceasta deoarece ei acum nu se mai mișcă de tradiția noastră patristică sfântă, ci vor să vadă și continuitatea noastră patristică, înrudirea noastră adevărată cu Sfinții noștri. […] Ceea ce am înțeles este că toate acestea, pe care le avem astăzi, fie cărți patristice, fie tipice, sunt ceva de foarte mică însemnătate, adică asemenea unor rămășițe ce rămân după culesul strugurilor. De aceea trebuie să luăm aminte ca să se păstreze puțin aluat. Ca și creștini, avem mare datorie și nu avem dreptul să lăsăm o tradiție rea în urma noastră.

Cu câțiva ani înainte (de 1992) s-au adunat niște teologi la Geneva, profesori universitari etc. și au făcut pre-Sinodul. Au spus să desființeze Postul Nașterii Macii Domnului și al Sfinților Apostoli și din Postul Mare să taie vreo două săptămâni deoarece și așa lumea nu postește. Au mers profesori și de aici. Atât de mult m-am supărat atunci când au venit și mi-au spus acestea, încât am strigat la ei: „Vă dați seama ce faceți? Dacă unul e bolnav, e îndreptățit să mănânce; nu este sub canon. Dacă unul nu e bolnav, dar a mâncat din slăbiciune, să spună: „Dumnezeule, iartă-mă!”, să se smerească, să spună: „am greșit”. Nu-l va spânzura Hristos. Dar, dacă nu e bolnav, atunci să țină postul. Cel indiferent mănâncă orice și nu-l interesează. Așadar lucrul merge normal. Dacă cei mai mulți nu țin posturile, și mai ales fără un motiv serios, și mergem să-i odihnim pe aceștia și să desființăm posturile, de unde vom ști cum va fi generația următoare? Se poate să fie mai bună și va putea ține o astfel de scumpătate. Cu ce drept să le desființăm pe toate acestea dacă un lucru e simplu?” Apusenii au o oră de post înainte de Sfânta Împărtășanie. Vom merge și noi cu duhul acesta? Să ne binecuvântăm slăbiciunile și căderile noastre? Nu avem dreptul ca, din pricina slăbiciunilor noastre, să facem un creștinism după măsura noastră. Și puțini dacă ar fi cei ce pot, trebuie să se țină rânduiala.

Pe cât poate cineva, să se facă un creștin corect. Atunci va avea pricepere duhovnicească. Mult-puțin, îl va durea și de Ortodoxie și de patria sa și va simți și datoria ce o are ca grec. Așadar de acolo vine și experiența; dacă a aflat ceva, se întristează, se neliniștește, se roagă. Dar, dacă trebuie să i se spună: „Acum să te interesezi de asta, apoi să te interesezi de cealaltă”, va fi ca o roată pătrată care trebuie mereu împinsă ca să meargă înainte. Scopul e ca omul să se împingă dinlăuntru. Și, dacă cineva devine un creștin adevărat, este împins dinlăuntru, după care îl va înălța Dumnezeu mai mult decât pe cel ce citește despre foarte multe lucruri. Unul ca acesta știe nu numai pe cele scrise, dar și pe cele ce se gândesc să le scrie. Ai înțeles? Vine iluminarea dumnezeiască și toate inițiativele lui sunt luminoase.

Moștenirea pe care ne-a lăsat-o Hristos nu avem dreptul să o facem să dispară în zilele noastre. Vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu. Noi, acest neam mic, am crezut în Mesia, ni s-a dat binecuvântarea să luminăm toată lumea. Vechiul Testament s-a tradus în limba elină cu mai bine de 100 de ani înainte de venirea lui Hristos. Câte au tras primii creștini! Viața lor li se primejduia mereu. Ce nepăsare există astăzi!… Cum lăsăm ca astăzi, fiind fără durere, fără să ni se primejduiască viața noastră, putând lumina neamurile, să devenim mai nepăsători?

Astăzi (Părintele a murit în 1994, n.n.) avem puțină pace, dar știi câte au tras cei de demult? Știi câți s-au jertfit? Astăzi n-am fi avut nimic dacă nu s-ar fi jertfit aceia. Și fac comparație: cum atunci, deși li se primejduia viața, au ținut credința și cum acum, fără nici o silire, pe toate le nivelează. Toți cei care nu și-au pierdut libertatea lor națională nu înțeleg. Eu le spun: „Dumnezeu să vă păzească să nu vină barbarii și să ne necinstească!”, iar ei îmi spun: „Și ce vom păți?”. Auzi vorbă?… oameni pierduți! dă-le bani, mașini și nu-i interesează nici de credință, nici de cinste, nici de libertate.

Din cartea: Cuviosul Paisie Aghioriul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Chilia Bunei-Vestiri, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, p. 321-334.

Recomandăm să fie citită și vedenia pe care a avut-o Cuviosul Paisie cu Sfânta Eufimia cu o introducere bună, care este foarte de actualitate astăzi, deși se pare că nu are aproape deloc ecou, din care redăm doar un fragment:

„Durerea inimii și neliniștea cea bună, pe care Cuviosul Paisie le-a avut față de Biserică în general, au fost motivul pentru care acesta s-a învrednicit de o convorbire detaliată cu o Sfântă Mare Muceniță ca Eufimia. De aici înțelegem cât de grabnic vin Sfinții în ajutor atunci când realmente ne doare pentru Biserică, atunci când chiar ne neliniștim pentru mântuirea de obște. Mulți ar zice în vremurile noastre că preocuparea pentru lucrurile ce privesc „Biserica în general” sunt inutile sau chiar dovada unei mândrii și a unei ignorări a “vieții duhovnicești”. Viețile Sfinților ne arată că, dimpotrivă, acest gen de înfruntare – mai bine zis, de eludare – a realității este de la bun început unul profund eronat și vădește tocmai o ocolire a vieții duhovnicești reale.

Ce ne facem însă noi, ceilalți, care am socoti că ne neliniștim pentru Biserică? Oare o facem noi din toată inima? Până la capăt? Oare vom avea putere să păstrăm neliniștea în ciuda acestui război de uzură la care suntem supuși zi de zi? Sau nu cumva ne-am blazat deja sau ne-am refugiat pe pozițiile unei „rezistențe” pur ideologice, în care reacționăm mai mult automat, defensiv, și nu dintr-o autentică frământare a duhului?”

Având în vedere că arătarea Sfintei Eufimia a avut loc în anul 1974, la puțin timp după moartea Patriarhului Atenagora, este de bănuit că problema bisericească ce a fost discutată era aceea a reluării pomenirii Patriarhului Ecumenic următor, Dimitrie. După cum se știe, Cuviosul Paisie a fost unul dintre cei care au susținut întreruperea pomenirii Patriarhului Atenagora pentru ereziile sale. Deci neliniștea sa a fost una binecuvântată și echilibrată, încuviințată de Dumnezeu prin arătarea Sfintei. Nu a fost nici nepăsător, încât să rămână apatic față de ereziile ecumeniste promovate atunci, nici nu a căzut în extrema fanatismului de a lungi inutil oprirea pomenirii asupra noului Patriarh, care nu era vinovat direct pentru hulele celui dinainte.

Scopul oricărui creștin ar trebui să fie cultivarea neliniștii bune atât pentru sine, cât și pentru aproapele. Cine are în el sarea care dă gust adevărat credinței, acela are sensibilitate bună, echilibru, rugăciune și implicare sănătoasă, fără microbi duhovnicești dăunători. Însă lucrul pe care am dori să-l promovăm cel mai mult este persistența în bine, fără comoditate, stăruința și dăruirea de a trăi după legile de sus și a le apăra în fața lumii.

Sinodul grec din toamnă nu se va atinge încă de „problema ucraineană”

„Chestiunea ucraineană” nu este pe agenda de lucru a următoarei întruniri a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, care va fi ținut în octombrie 2019.

Din 8 până pe 11 octombrie 2019 va avea loc o întrunire curentă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei, prezidată de Arhiepiscopul Ieronim al Atenei și a toată Grecia.

Potrivit informației în exclusivitate a ediției, ierarhii nu intenționează să discute situația bisericească din Ucraina; nu este cuprinsă pe ordinea de zi.

Vor fi prezentate trei teme de către trei Mitropoliți (Gavriil de Nea Ionia și Filadelfia, Macarie de Siderocastro și Maxim al Ioaninelor). Aceștia vor supune dezbaterii problema ratei scăzute a natalității, problemele tinerilor neangajați, care nu-și pot întemeia familii și care devin homosexuali, și problema tehnicii inteligente.

Șeful departamentului pentru Relații Externe al BOU, Preotul Nicolai Danilevici apreciază că Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a luat o decizie înțeleaptă și de înțeles.

„Așa este. Marea majoritate a ierarhilor greci sunt împotriva recunoașterii BOaU. Membrii individuali nu sunt prea tare în favoarea recunoașterii, cât pentru sprijinirea cumva a Fanarului. Astfel, chestiunea ar putea declanșa o discordie în sânul Bisericii Ortodoxe a Greciei. Arhiepiscopul Ieronim înțelege aceasta”, a remarcat Preotul Nicolai pe Facebook. „Într-adevăr, de ce să fie ajutat Fanarul să-și rezolve problemele, care sunt create de el, cu consecința creării unor probleme în propria lor Biserică? Astfel, chiar și Biserica Greacă, în care își puneau speranțele dușmanii unității Bisericii lui Hristos, nu recunoaște schisma, care este BOaU”.

După cum a relatat mai devreme UJO, în timpul întâlnirii dintre șeful Departamentului Relații Externe al BORu, Ilarion (Alfeyev), și Arhiepiscopul Ieronim și membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, a fost discutată chestiunea „autocefaliei” ucrainene. Presa a relatat că „a avut loc un schimb de păreri asupra acestor chestiuni într-o atmosferă frățească, în timpul cărora ambele părți au stăruit asupra importanței unității Bisericii Ortodoxe”.

Surse: Romfea și UJO

Mitropolitul Ierotheos Vlachos – ideologul neopapismului fanariot?

Mitr. Ierotheos de Nafpaktos continuă seria de articole pe tema primatului în sânul Bisericii Ortodoxe, susținând, de data aceasta, că autocefalia este o caracteristică improprie atribuită Bisericilor Locale. Ultimul său articol pe această temă, Termenul de «Biserică Autocefală», care a fost tradus și în engleză, a primit o critică îndreptățită din partea unui profesor oarecare grec, Nikolaos Manis, care exprimă o dilemă: «Biserică Autocefală» sau ecleziologie «autocefală»?. Critica adusă este neașteptat de valoroasă și merită să fie rezumată în rândurile de mai jos.

Înainte de toate, voi expune pe scurt concepția Mitropolitului despre autocefalie și inconsecvențele ei.

Ca observație generală, în ultimele sale texte se bazează îndeosebi pe teologi contemporani și foarte puțin pe Sfinții Părinți și canoanele Bisericii. Cel puțin ideile de bază nu sunt sprijinite pe mărturii patristice. Lucrul acesta este în contradicție flagrantă cu critica sa la adresa teologiei post-patristice. El însuși ajunge să răstălmăcească tradiția Părinților, făcând apel mai mult la teorii moderne. Chiar dacă nu se folosește de scrierile teologilor personaliști, totuși nu valorifică cum se cuvine comorile tradiției patristice.

Ultimul său articol prezintă o teorie despre autocefalie care sună astfel: termenul provine de la existența unor episcopi autocefali, care erau subordonați direct Patriarhului, nu Mitropolitului din regiunea din care făceau parte. În mod analog, Bisericile Autocefale nu trebuie înțelese ca fiind independente, ci ca având un Protos, care este primul din diptice, adică Roma odinioară și acum Constantinopolul.

Își începe pledoaria de la faptul că Biserica își are drept cap pe Hristos, însă și episcopii sunt conducători ai Bisericii: „Întâistătătorii locali sunt priviți ca și conducători în tipul/felul și locul lui Hristos, și nu ca reprezentanți sau vicari ai Lui”. Pornind de la canonul 34 apostolic, desprinde ideea că Mitropoliții sunt conducători ai Bisericilor Locale, care cuprindeau și alte Episcopii. Nu este clar de ce este raportat acest canon doar la Mitropolii, nu și la Patriarhii, deși nu se menționează în cuprinsul său decât că fiecare neam trebuie să-și aibă drept cap un episcop, care să acționeze sinodal împreună cu restul ierarhilor din acel teritoriu. Acest lucru nu se aplică doar la nivel mitropolitan, ci și patriarhal. Spre exemplu, ortodocșii din Republica Moldova au un Mitropolit, care este subordonat Moscovei, dar cei din România au un Patriarh, care nu este subordonat nici unui alt episcop direct. Rezultă că avem de-a face cu o teorie care nu se susține: Mitropoliile au un Protos și, prin analogie, și Patriarhiile au unul, în consecință, și Biserica în ansamblul ei ar avea unul. Însă  trebuie observat că aplicabilitatea canonului în discuție nu este doar la nivel de Mitropolii, ci și la nivel de Patriarhii, fără a presupune neapărat un superior al episcopilor din fruntea creștinilor de diferite neamuri.

În capitolul al 3-lea Mitropolitul face referire la Arhiepiscopi autocefali, care au apărut cu trecerea timpului, fără a menționa când și unde anume. Un exemplu ar fi Metodie din Moravia. Sursa acestor informații este Ioannis Tarnanidis, fără altă documentare istorică sau măcar trimitere precisă.

Termenul de „autocefal” se găsește la canonistul Balsamon. Acesta spune, în comentariul la canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, că Mitropoliții din Asia, Tracia și Pont erau autocefali și abia Sinodul IV a hotărât să fie hirotoniți de Arhiepiscopul de Constantinopol, nu de Sinoadele lor mitropolitane. Există un aspect pe care nu-l menționează IPS Ierotheos: situația lor este comparată de acest canonist cu cea a unor Biserici autocefale, cum ar fi Bulgaria, Cipru și Georgia. Ultima primise autocefalia de la Patriarhia Antiohiei, sub care fusese mai înainte. Așadar este uimitor cum dintr-un text în care sunt menționate Biserici autocefale este preluată doar informația despre Episcopi autocefali, care, în plus, chiar aveau statut independent. Mai concret, Mitropolitul Ierotheos face referire la termenul de Biserică autocefală pomenit de Balsamon, dar în comentariul altui canon, deși se regăsește și în comentariul canonului amintit mai sus. Deci teoria că inițial doar episcopii au fost numiți autocefali și Bisericile abia peste câtva timp rămâne nedemonstrată.

Mai departe, deși face o critică a sistemului papist din Apus, practic ajunge să afirme același sistem ierarhic și în Răsărit. Din faptul că Sinodul (Pentarhia de odinioară sau Sinaxa Primaților de astăzi) este forul suprem, peste Bisericile Autocefale, iar acesta este prezidat de un Protos, decurge concluzia că în Ortodoxie este necesar să fie un cap al ei, în persoana Președintelui Sinodului Panortodox. Dar această concluzie este una pur logică, nebazată pe dovezi istorice și, cel mai grav, în contradicție cu afirmația din început că Hristos este capul Bisericii.

Este prezentată o analogie între întruchiparea lui Hristos în persoana ierarhului care slujește Liturghia, care este întâiul între co-slujitori, și primatul jurisdicțional între Patriarhi. Scrierile Sf. Simeon al Tesalonicului vorbesc doar despre Liturghie și ordinea de onoare, nu despre conducerea Bisericii și ierarhizarea jurisdicțională. La fel, corespondența dintre ierarhia prezentată de Sf. Dionisie Areopagitul este pusă ca un model al primatului în Biserică, deși Sfântul vorbește despre cele trei trepte ierarhice (arhiereu, preot, diacon), nu și despre o ierarhie piramidală care are alt cap decât Hristos. Într-adevăr, prin har, Hristos este prezent și lucrează prin arhierei și ar putea fi justificată existența unui conducător suprem, dar practica ne arată că acela este doar Domnul Însuși. Mai jos de El sunt apostolii și urmașii lor, nu o persoană anume.

Practic, toată argumentația constă, în principiu, în aceste cuvinte: „La cine se raportează Întâistătătorii? Nu ar trebui să se raporteze la Sinaxa sau Sinodul Întâistătătorilor, cu Patriarhul Ecumenic drept Protos? Altfel, probabil că autocefalia este interpretată drept ‘autocefalarhie’ (guvernare de sine independentă)? Și Sinaxa sau Sinodul Întâistătătorilor nu are nici un cap sau Protos? Este Biserica Ortodoxă fără cap, în maniera protestantă?”. Cu alte cuvinte, avem de-a face doar cu niște raționamente și întrebări confuze care s-ar dori a fi argumente solide. Mai mult, răspunsul este simplu: capul este Hristos nevăzut. Așa cum la o Liturghie poate fi protos un preot, iar altă dată alt preot, fără să însemne asta că vreunul este conducătorul celuilalt în sens absolut, la fel este și între Patriarhi, ca să păstrăm comparația făcută chiar de Mitr. Ierotheos.

Însă cele mai grave afirmații și acuze sunt aduse în ultimul capitol, al 7-lea. Aici se spune că oprirea pomenirii Patriarhului Bartolomeu de către ruși este schismă și ieșire din Biserica Ortodoxă deoarece s-au rupt de capul ei „în afară de cazul când Protos-ul a căzut într-o erezie și aceasta a fost probată sinodal”. Practic, avem de-a face cu aceeași atitudine ca în cazul semnatarilor documentelor din Creta, care se declară ortodocși fără a binevoi să-și confrunte temeinic părerile lor cu învățătura statornicită în Biserică, declarând pe cei ce au întrerupt pomenirea drept schismatici în mod automat.

În rândurile de mai jos voi prezenta, într-o traducere selectivă, combaterea adusă de profesorul Nicolaos Mannis, care aduce un aport important la tema de față.

„Din păcate, în textul acesta IPS-ul vine în contradicție în principal cu sine însuși. Pentru că, deși dezvoltă foarte corect ecleziologia ortodoxă despre Capul Bisericii (doar Hristos), se contrazice apoi, considerând drept cap pe «Protos», indiferent dacă îl respinge teoretic.

Scrie IPS: «Patriarhul Ecumenic are anumite funcții ca Prim-Tron, pe care i le-au recunoscut în practică toate Bisericile Ortodoxe. Printre altele, este faptul că a prezidat Sinodul II Ecumenic și la următoarele Sinoade Ecumenice». Totuși aceasta nu este deloc întocmai! Pentru că la Sinodul II președinte a fost Sf. Meletie al Antiohiei și numai după moartea lui a fost ales președinte Sf. Grigorie Teologul, Arhiepiscop de Constantinopol; la Sinodul III președinte a fost Sf. Chiril al Alexandriei, iar Nestorie al Constantinopolului a fost condamnat; la Sinodul IV și VI președinția a fost ținută de legații Papei de la Roma; doar la Sinoadele V și VII au prezidat Patriarhi de Constantinopol (Sf. Eutihie și Sf. Tarasie).

IPS-ul continuă scriind că Patriarhul de Constantinopol «a acordat nu numai Tomuri de Autocefalie, ci și demnitatea și cinstea de Patriarhie tuturor Bisericilor mai noi de la Biserica Rusiei până astăzi».

Totuși nici aceasta nu este deloc întocmai. Este cunoscut din istoria bisericească faptul că la 1589 Patriarhul Ieremia al II-lea Tranos al Constantinopolului a acordat vrednicia patriarhală anticanonic Bisericii Rusiei (dându-i locul al treilea) și a înaintat ca Patriarh pe Mitropolitul Iov al Moscovei[1]. Totuși este cunoscut că la această acțiune samavolnică au reacționat mulți Ierarhi luminați, precum Ierothei al Monemvasiei și Sf. Meletie Pigas, care cunoșteau că, după ecleziologia ortodoxă, numai Sinodul Ecumenic dă vrednicia și cinstea patriarhală. Mai întâi Ierothei al Monemvasiei a reacționat și a «a spus îndeosebi Patriarhului: Stăpâne al meu, aceasta nu merge, pentru că marele Constantin a făcut Patriarhiile prin Sinod Ecumenic; și marele Iustinian a făcut Arhiepiscopie Ahrida prin Sinod Ecumenic și Ierusalimul Patriarhie pentru cinstitele patimi ale lui Hristos»[2]. Patriarhul Ieremia, în efortul de a-și consolida fapta lui samavolnică, a convocat un Sinod Endemic în mai 1590 în Constantinopol (care a cedat Tomosul Patriarhal Bisericii Rusiei, așezând-o în poziția a cincea), la care au participat și Patriarhii Ioachim al Antiohiei, Sofronie al Ierusalimului și optzeci de alți Episcopi[3]! Pe lângă acestea, Sf. Meletie Pigas, Patriarhul Alexandriei, cel caracterizat și ca un «nou Fotie de după schismă»[4], a reacționat și a revendicat convocarea unui Sinod Ecumenic. În epistola lui către Ieremia al Constantinopolului din 1591 scrie următoarele lucruri foarte importante, care constituie niște catapulte împotriva tezelor IPS-ului de Nafpaktos și oricărui alt apărător al samavolniciei fanariote din epoca noastră: «Am văzut aceste lucruri grozave cu privire la ridicarea la rang de Patriarhie a Mitropoliei de Moscova; căci nu-ți ascund că acest lucru nu ține de un Patriarh (doar Noua Romă a cunoscut să urmeze pe cea Veche), ci de un Sinod și Sinod Ecumenic (adică al ortodocșilor)· căci în felul acesta au fost așezate și Patriarhiile de până astăzi. De aceea trebuia ca sufletul tău sfânt și al celorlalți frați să se angajeze la vot, căci trebuie ca toți (după cum au stabilit Părinții la al III-lea Sinod) să știe ce se face, pentru că este o reflectare aspra unui fapt comun. Și este evident că nici un Tron Patriarhal nu se supune altuia, ci este legat de Biserica sobornicească»[5]. […]

De altfel, singura întâietate pe care o recunoaște Biserica lui Hristos este întâietatea cinstei cu totul protocolară, pe care impune, după Macarie al Ancirei, în a «prezida, a ședea primul, a vorbi primul, a spune părerea primul, a semna primul în adunările și acțiunile sinodale și a fi pronunțat numele lui în Diptice»[6]. Deci iată ce mod de «privilegii deosebite» are «Protos»-ul: să săvârșească dumnezeiasca Liturghie, să stea pe primul loc, să vorbească și să-și exprime primul părerea, să pună primul semnătrua lui și să fie pomenit primul numele lui în Diptice! Adică nici o legătură cu «privilegiile» pe care vor să i le recunoască neopapistașii și avocații lor.

Mai departe IPS-ul avansează la propuneri pentru anularea pomenirii tradiționale a Întâistătătorilor («pentru toți episcopii ortodocși») și înlocuirea ei cu pomenirea Patriarhului de Constantinopol de către ceilalți Întâistătători (acesta s-ar transforma în felul acesta în Protos mondial, după modelul papistaș!), propuneri care clar învață o ecleziologie «autocefală» a monarhiei Fanarului în locul ecleziologiei ortodoxe cu privire la poliarhia (pluriconducere) unor episcopi-conducători sub monarhia absolută a Capului general, Care este numai Hristos!

În acest punct trebuie să fie accentuat faptul că aceste teze ale IPS-ului nu sunt susținute de Părinții Bisericii. Dimpotrivă, pozițiile patristice sunt tocmai opuse și nimeni nu vorbește despre vreun «primat mondial» și «cap al celorlalți Întâistătători». Sf. Meletie Pigas scrie în acest sens: «Bisericile fiecăruia și capii Bisericilor, care se adună toți odată într-un singur plen (sic) al Bisericii sobornicești constituie un trup, al cărui cap este numai Hristos! Așadar Biserica sobornicească, ce are un Cap sobornicesc pe Hristos, nu este o pocitanie. Căci capetele diferite[7] nu dăunează rațiunii sobornicității, ci o împlinesc prin cele ale fiecăruia; după cum nici Bisericile diferite ale Bisericii una nu dăunează rațiunii sobornicității»[8]. Și Sf. Maxim Peloponesiatul mai detaliat: «Și toți sunt capete, toți învățători, toți păstori ecumenici ai Bisericii și ei au cap sobornicesc pe Hristos, pe Care sunt întemeiați și ei, cu toată Biserica, toți sunt slujitori și propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos, la care aduc și pe ceilalți creștini. Chiar dacă sunt căpetenii, dar nu sunt astfel de căpetenii încât să dea viață mădularelor din partea lor. Pentru că numai Hristos face asta, ca Unul ce este viață în sine și dătător de viață… Și oricine este despărțit de El[9], chiar și păstorii înșiși, chiar și Apostolii (sic), nu se poate să fie viu. Deci sunt numiți și ei căpetenii, dar în parte, nu deplin»[10].”


[1] Vezi Feida, Εκκλησιαστική ιστορία της Ρωσίας, εκδ. Αποστολικής Διακονία (Αθήνα), 2011, σ. 295.

[2] Κων. Σάθα, Βιογραφικόν Σχεδίασμα περί του Πατριάρχου Ιερεμίου Β’, Αθήνα, 1870, σ. 21.

[3] Καλλινίκου Δελικάνη, Πατριαρχικών εγγράφων, τόμ. γ΄, Κωνσταντινούπολη, 1905, σ. 24-26.

[4] Χριστόδουλου Παρασκευαΐδη (μετέπειτα Αρχιεπισκόπου Αθηνών), Μελέτιος Πηγάς, Αθήνα, 1971, σ. 27.

[5] Μεθοδίου Φούγια, Επιστολαί Μελετίου Πηγά, Εκκλησιαστικός Φάρος ΝΒ΄ (1970), σ. 232.

[6] Δοσιθέου Ιεροσολύμων, Ιστορία των εν Ιεροσολύμοις πατριαρχευσάντων, Βουκουρέστι, 1715, σ. 954.

[7] Oare de ce nu menționează ca unele capete au pe cineva între ele drept «cap» și «Protos»?

[8] Μελετίου Πηγά, Διάλογος ορθόδοξος χριστιανός (Harley MS 5643, f.309v).

[9] De Hristos, nu de «Protos»!

[10] Μαξίμου Πελοποννησίου, Εγχειρίδιον κατά του σχίσματος των παπιστών, Βουκουρέστι, 1690, σ. 36-37, 79. Și iarăși nici o referință la cineva care să fie căpetenia anumitor capete

Dintre toate, simptomatică este propunerea ca Patriarhul Ecumenic să nu mai pomenească nominal pe toți ceilalți Întâistătători. Acesta este, de fapt, adevărul cel mai incomod: toți Patriarhii sunt egali, drept aceea se pomenesc între ei. Acest fapt provine din vremea apostolilor, când nici unul nu era superior celorlalți. Putem asista la o răsturnare din temelii a rânduielii Bisericii Ortodoxe, iar unul din teoreticienii acesteia pare a fi, din păcate, chiar IPS Mitropolit Ierotheos.

Sf. Ioan Maximovici: Teolog echilibrat între extreme

Caracteristica cea mai importantă a vieții Sf. Ioan Maximovici, prăznuit astăzi, este că a făcut nenumărate minuni prin rugăciunile sale și avea un mod de viață foarte nevoitor chiar și în mijlocul civilizației. Dar o altă trăsătură importantă este păzirea neabătută a tradiției ortodoxe într-un mod echilibrat. S-a delimitat de erorile teologice ale vremii sale, dar fără să intre în polemici inutile. Acest aspect îl zugrăvește ucenicul său, Pr. Serafim Rose în rândurile ce urmează.

Fragmente dintr-un Cuvânt de învățătură rostit de Părintele Serafim Rose în luna iulie a anului 1976 la Mănăstirea Sfântul Gherman din Alaska din Platina, California, cu ocazia Duminicii Sfinților Părinți ai celor Șapte Sinoade Ecumenice, în amintirea celei de-a zecea pomeniri a adormirii Arhiepiscopului Ioan.

Lucrările teologice ale Arhiepiscopului Ioan sunt destul de puține ca număr. Nu le-am găsit încă pe toate pentru că nu sunt încă adunate într-un singur loc. Se află în reviste vechi, de obicei reviste bisericești care aveau o circulație foarte restrânsă și care acum sunt aproape toate pierdute. Unele sunt din vechile reviste bisericești din Iugoslavia anilor 1920 si ’30; altele sunt din propriile sale mici periodice din China si America. Am găsit, printr-o pură întâmplare, un articol lung – bineînțeles că prin harul lui Dumnezeu l-am găsit – ce a fost tipărit la Varșovia în 1930 și din care probabil n-au mai ramas decât câteva copii. Multe dintre scrierile sale sunt articole foarte scurte – predici foarte adânci –, dar are și mai multe articole lungi – de 20, 30, 40 de pagini – ce sunt foarte importante. A scris împotriva ereziei lui Bulgakov și a sofiologiei. A scris despre Maica Domnului într-un tratat pe care îl traducem pentru un nou număr din „Cuvântul Ortodox”. (Lucrare tradusă și în limba română cu titlul Cinstirea Maicii Domnului în tradiția ortodoxă, trad. de Cristian Maxim, Editura Icos, Cluj -Napoca, 2000, n. trad). A scris, de asemenea, despre Sfânta Rusie, Noii Mucenici, Biserica – Trup al lui Hristos, însemnătatea diasporei ruse, monarhia ortodoxă și multe alte asemenea teme.

Din scrierile sale teologice vedem că Arhiepiscopul Ioan era destul de diferit de Mitropolitul Antonie. Principala caracteristică pe care o putem desprinde din scrierile sale teologice este libertatea. Este întru totul adâncit în tradiția ortodoxă și este el însuși un izvor de adevărată teologie
ortodoxă.
Nu are nici un fel de influențe străine sau vreo supraaccentuare a unei părți a tradiției din pricina vreunei controverse. El devine astfel foarte valoros ca autoritate în discuțiile ce se poartă în limba engleză despre așa zisa influență apuseană asupra teologiei ortodoxe din ultimii 700 de ani. De exemplu, într-un articol pe care l-a scris despre iconografie, afirmă adevaratul stil ortodox iconografic, dar în același timp nu este prea mâhnit de icoanele în stil apusean, atâta timp cât sunt în anumite limite și au fost binecuvântate să se afle în biserică.

A scris de asemenea despre o întrebare: „Pentru ce S-a rugat Hristos în Grădina Ghetsimani?” Aici vedem cum a reușit să se descurce cu un subiect care, la vremea aceea, era foarte controversat. Devenise controversat deoarece dascălul său, Mitropolitul Antonie, opunându-se la ceea ce el numea interpretarea scolastica a „răsplătirii făcute unui Dumnezeu jignit”, a mers puțin prea departe în direcția opusă și astfel a pus un accent prea mare pe semnificația rugăciunii lui Iisus Hristos din Grădina Ghetsimani, ca și cum aceasta ar fi fost cea mai importantă parte a răscumpărării noastre, iar Crucea a fost cumva subestimată. Aceasta se intamplă adesea când cineva este implicat în polemici cu argumente cu alți teologi. Unii merg puțin prea departe într-o parte și, ca o contracarare a acestui fapt, celălalt merge prea departe în cealaltă parte. Arhiepiscopul Ioan avea un foarte bun echilibru în acestea, ceea ce arată cât de sănătos era punctul său de vedere și cum nu cădea în nici un fel de extreme. A luat partea cea mai bună din învățătura Mitropolitului Antonie despre acest subiect – dragostea compătimitoare a Domnului Iisus Hristos pentru întreaga omenire – și, în același timp, a corectat câteva dintre greșelile pe care le avea Mitropolitul Antonie în articolul său. De exemplu, Mitropolitul spunea că este necuviincios din partea noastră să gândim că Domnului Iisus Hristos I-ar fi fost frică de suferințele ce-I stăteau înainte, pe când majoritatea Sfinților Părinți vorbesc exact despre acest punct: prin aceasta se dovedește natura umana a lui Iisus Hristos, că Îi era teamă de suferințele ce aveau să vină. Deci Arhiepiscopul Ioan a corectat aceasta și a arătat de asemenea și partea bună a învățăturii Mitropolitului Antonie despre iubirea compătimitoare. Oamenii vorbeau una și alta, unii apărând un punct de vedere, alții apărându-l pe celalalt, iar Arhiepiscopul Ioan l-a discutat fără să facă din el nici un fel de controversă. De fapt, citindu-i articolul, n-ai ghici niciodată că era vreo controversă. Aceasta arată cât de echilibrat era. […]

Lucrul important pe care noi îl învățăm din scrierile Arhiepiscopului Ioan este: să ne ridicăm mai presus de ceartă în teologie. (Acest fel de a face teologie este explicat de Pr. Serafim și în prefața pe care a scris-o la Dogmatica Pr. Mihail Pomazansky. Aici el spune: „Pentru creștinii ortodocși din zilele noastre, care sunt înconjurați de non-ortodocși, sunt foarte folositoare distincțiile atente pe care le face între învățăturile ortodoxe și cele ale romano-catolicismului și protestantismului, chiar în unele opinii care la exterior par identice. El face aceasta fără vreun ton iritat împotriva non-ortodocșilor – ton care astăzi este atât de comun în scrierile polemice – ci, după ce totdeauna mai întâi descrie cu nepărtinire punctul de vedere al acelora, prezintă învățătura ortodoxă într-o manieră obiectivă ce ajută pe creștinul ortodox să-și înțeleagă credința mult mai bine. Pr. Mihail, în toate scrierile sale, nu încearcă să descopere ceva nou sau să se evidențieze prin asprimea criticilor sale – greșeli comune în teologia academică de azi. Mai degrabă, el încearcă să dăruiască propriile sale reflecții smerite și senine despre bogăția învățăturii ortodoxe pe care o acceptă ca fiind deja stabilită și experimentată de veacuri de către teologii și creștinii simpli dinaintea lui. Chiar și atunci când, în numele adevărului, găsește că este necesar să critice o concepție, fie ea înăuntrul sau în afara Bisericii Ortodoxe, o face cu atâta delicatețe și bună intenție, încât este imposibil ca cineva să se simtă ofensat. Mai mult decât orice, în scrierile Pr. Mihail se poate găsi o caracteristică a teologiei ortodoxe autentice ce este adesea uitată în vremea noastră rece și raționalistă. Teologia nu este în primul rând despre argumente, critici, dovezi și contestări ale dovezilor; ea este, mai întâi de toate, cuvântul oamenilor despre Dumnezeu, în concordanță cu de-Dumnezeu inspirata învățătura a Ortodoxiei. De aceea, prima ei țintă și intenție este totdeauna aceea de a inspira, de a încălzi inima, de a ridica pe om mai presus de preocupările meschine pământești, pentru a întrezări dumnezeiescul început și sfârșit al tuturor lucrurilor și astfel să dăruiască energia și încurajarea de a lupta spre a ajunge la Dumnezeu și la casa noastră cea cerească. Acesta este, cu siguranță, înțelesul și duhul teologiei celor trei străluciți „teologi” ai Ortodoxiei: Sf. Ioan Evanghelistul, Sf. Grigorie de Nazianz și Sf. Simeon Noul Teolog; ei se poate spune că au dat tonul teologiei ortodoxe și acesta va rămâne tonul și sarcina teologiei chiar și în vremurile noastre analitice și împietrite la inimă. Pr. Mihail este calm și obiectiv, exprimându-se mai degrabă prin afirmații sobre discrete decât prin exagerarea ce vine din părere de sine îngustă.” (Protopresbiter M. Pomazansky, Orthodox Dogmatic Theology, translated and edited by Hieromonk Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Brotherhood, 1997, p. 17, 12 – n. trad). Dacă luăm oricare dintre scrierile Arhiepiscopului Ioan, fie o predică sau un articol mai lung, vedem că nu există absolut nici un fel de controversă. Chiar și atunci când se „luptă” cu cineva ca Bulgakov și trebuie să arate unde îi citează pe Părinți greșit și unde învățătura sa nu e ortodoxa – chiar și acolo, nu ai impresia că se ceartă, ca teologii noștri savanți. Din contra, este foarte calm. Unde e o anumita învățătură a Părinților – o prezintă; și unde Bulgakov greșește arată: „Aici nu e bine, aici a citat greșit”.
Dintre toți acești eretici ai Școlii de la Paris, Bulgakov a fost considerat a fi unul dintre cei mai patristici, fiindcă îi cita în mod constant pe Părinți. Majoritatea oamenilor nu i-au aprofundat pe Părinți prea bine și de aceea sunt foarte impresionați când, de exemplu, Bulgakov citează o învățătură despre Maica Domnului. Bulgakov nu spune exact ce cred latinii – că exista o concepție imaculată –, ci spune că Maica Domnului este fără de păcat. După învățătura ortodoxă, nu spunem că Maica Domnului este fără de păcat. Spunem că nu a căzut în păcat, dar ea a avut păcatul originar, păcatul strămoșesc și, de asemenea, că ea avea urmările păcatului în mintea sa. (Aceasta expresie trebuie înțeleasă în sensul celor spuse mai sus de Părintele Serafim: este vorba de păcătoșenia (sinfulness) apărută în urma păcatului strămoșesc de care nu este lipsit nici un om. „Străină oricărei căderi în păcat, ea nu a fost străina ispitei păcatului” spune Sf. Ambrozie al Mediolanului citat de Sf. Ioan Maximovici în cartea sa Cinstirea Maicii Domnului în tradiția ortodoxă. Iată ce spune și Sfântul Siluan: „Într-o zi ascultam în biserică citirea din proorocul Isaia, iar la cuvintele „Spălați-vă și vă veți curăți” (Isaia 1, 16), mi-a venit gândul: „Poate că Maica Domnului a păcatuit vreodată chiar și numai cu gândul”. Și, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea un glas mi-a spus lamurit: „Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a mărturisit în inima mea curăția ei”. (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, trad. de diac. Ioan. I. Ica jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 145 – n. trad).  Nu există nici un dubiu că a fost expusă acelorași păcate la care, în general, toata firea e expusă, în afară de Domnul nostru Iisus Hristos; dar ea nu a căzut în păcat. Bulgakov, totuși, nu a înțeles această deosebire când a vorbit despre nepăcătoșenia Maicii Domnului; și a citat 50 de texte din slujbele bisericești și din scrierile Sfinților Părinți despre această problemă a nepăcătoșeniei Maicii Domnului.

Arhiepiscopul Ioan, fiind un teolog foarte competent, a examinat toate aceste 50 de texte și a arătat că nici măcar unul dintre ele nu spune ceea ce pretinde Bulgakov că ar spune. Bulgakov ori scotea un text din context undeva unde restul pasajului din acel Sfânt Părinte spunea exact opusul, ori îl făcea să spună mai mult decât trebuia. În general, Bulgakov pur și simplu n-a înțeles cum se citesc Sfinții Părinți și încerca sa-i forțeze și să-i facă să zică ceea ce voia el. Arhiepiscopul Ioan a trebuit să arate în fiecare caz că nu era adevărat, că acești Sfinți Părinți nu spuneau ceea ce credea Bulgakov că spuneau.

Aici vedem marea libertate a scrierilor teologice ale Arhiepiscopului Ioan: cum era mai presus de certuri pătimașe. Unii oameni, care merg la școli academice, țin foarte mult la „a demonstra” că celălalt este „pe dinafară” și astfel să „triumfe”. E ca o cearta de nivel studențesc. Arhiepiscopul Ioan era mai presus de aceasta, arătând calm și limpede care este învățătura adevărată a Bisericii, fără să se tulbure pentru mici amănunte. Aceasta libertate a duhului său teologic este foarte importantă pentru noi.

Există o povestire interesantă, pe care am auzit-o de la un preot din San Francisco, care ne arată cât de liber era Arhiepiscopul Ioan în duhul său teologic, cum era mai presus de micile detalii; cum, chiar când era vorba de mici detalii care în ele însele era foarte bune, totuși el era mai presus de ele.

Faptul s-a întâmplat la Shanghai, când Școala rusă de catehism era la sfârșitul anului. În astfel de scoli ortodoxe rusești aveau obiceiul să examineze oral. În loc să scrie răspunsurile la întrebări, studenții trebuiau să se ridice și să dea un răspuns oral, care arăta profesorului cât de capabili erau să se exprime, cât de politicoși, cât de cuviincioși și altele. De asemenea, examinatorul – care este de obicei conducătorul școlii (în acest caz Arhiepiscopul Ioan) – vedea cât de bine i-a învățat profesorul pe studenți. La aceasta examinare orală, s-a ridicat o fată și recita partea din catehism despre Vechiul Testament. Era o parte care spunea: „Enumeră profeții mari și profeții mici din Vechiul Testament”. Știm, bineînțeles, că, pentru scopuri practice, în aceste catehisme moderne profeții sunt împărțiți în cei care au scris cărți lungi cu proorocii importante în ele și cei care au scris cărți foarte mici în care profețiile nu sunt atât de izbitoare. Este o distincție clară și un ajutor pentru a învăța. Poți memora numele mai bine dacă înveți că exista 12 profeți mici și așa mai departe. Înaintea lui Dumnezeu, totuși, este limpede că nu e așa de important. Astfel, când fata a început să enumere numele celor 12 profeți mici, destul de bine, după cum ii memorase, dintr-o data Arhiepiscopul Ioan zice: „Nu există profet mic!” Bineînțeles că fata s-a emoționat, iar profesorul a fost mustrat că i-a învățat pe copii despre profeți mici și mari.

De ce a spus Arhiepiscopul Ioan un asemenea lucru, de ce a negat ceea ce toată lumea învățase? Pentru că se gândea în primul rând cum sunt la Dumnezeu. La Dumnezeu, bineînțeles, nu exista profeți mici. Oricine este profet vede viitorul; este în mod clar o persoană îndumnezeită, un sfânt. Este adevărat că unii au proorocit mai puțin, iar alții mai mult, dar la Dumnezeu toți sunt de seamă, toți sunt profeți mari.

Această povestire ne arată că Vlădica Ioan era mai presus de a pune lucrurile pe categorii – deși bineînțeles accepta faptul că se învăța care sunt mici și care mari. Aceasta arata din nou echilibrul său, sobrietatea și libertatea sa – și faptul că, pentru el, învățătura Bisericii era, mai înainte de toate, ceea ce citim în Condacul Sfinților Părinți: ceva „țesut din teologia cea de sus”. Vine de la Dumnezeu, are o altă mireasmă, nu este doar ceea ce citești în cărți. Ajută și ceea ce citești în cărți și e bine să înveți, dar trebuie să ne amintim că mai presus de aceasta este teologia ce vine de sus, de la Dumnezeu.

Aceasta este ceea ce-l face azi pe Arhiepiscopul Ioan atât de plin de inspirație și un adevărat exemplu pentru a nu ne încurca cu amănunte, cu mici controverse, ci să ne amintim că teologia este ceva ce vine de sus, de la Dumnezeu. El însuși, fiind prezent zi de zi la slujbele dumnezeiești, folosea această sursă mai mult decât toate atunci când făcea teologie.

Poate că mai mult decât oricare alt teolog al timpurilor moderne, el citează slujbele Bisericii, deoarece pentru el teologia nu ținea doar de faptul de a citi cărți și de a scrie, ci însemna în primul rând a adânci învățătura Bisericii din slujbe. Și de aceea atitudinea de controversă, de polemici este absentă în lucrările sale chiar și atunci când demonstrează ce e bine și ce e greșit.

Traducere de Victor Popescu-Sandu (de pe Sf. Ioan Maximovici)

Articol publicat in revista „The Orthodox Word”, Nr. 175-176, Anul 1994, p. 142-158 si in Glasul Bisericii pe 2007 nr. 1-3.

Destructurarea Ortodoxiei – între apostazie și exemple de credință vie

Biserică goală din America

Situația tensionată bisericească din ultima vreme pare că produce doar dezastre. Dar mai întâlnim și situații fericite, care sunt de urmat nu neapărat în literă, cât mai ales în duhul lor. Este firesc să fie ales grâul de neghină prin ispite.

Știrea că în SUA o parohie sau mai multe au trecut din jurisdicția Patriarhiei Ecumenice (PE) în cea rusească rămâne o informație seacă pentru că sunt imediat bănuite afinități etnice. Dar faptul că inițiativa vine din partea unor americani stârnește alt interes. Înainte de a puncta unele detalii importante, iată relatarea evenimentelor din gura (penița) celor implicați:

Desemnarea (ar putea fi numită „alegere” doar în sensul cel mai îngust etimologic) Mitropolitului Elpidofor (Lambriniadis) ca Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Bisericii Grecești din America va fi pomenită fără îndoială ca un punct de cotitură în istoria Bisericii secolului XXI. S-a stins cu siguranță acum orice speranță ar mai fi existat că schisma dintre Constantinopol și Moscova cu privire la Ucraina este doar un eveniment temporar, neimportant.

Arhiepiscopul Elpidofor este un teolog distins și cultivat. Ca cetățean turc, este un candidat de primă linie și evident cândva să-l urmeze pe SS Bartolomeu la Tronul Ecumenic. În controversele majore ale domniei lui Bartolomeu (Sinodul Cretan, ca și schisma ucraineană), a apărat poziția și autoritatea Patriarhului în mod susținut și fidel. Chiar dacă nu există nici un motiv de îndoială asupra sincerității cu care a adoptat aceste poziționări, este evident că are in interes întemeiat să întărească o jurisdicție fragilă în prezent, pe care este previzibil că o va conduce într-o zi.

Astfel, desemnarea lui în al doilea cel mai puternic post din Patriarhia Ecumenică are o semnificație dublă.

Pe de o parte, transmite mesajul că este puțin probabil să fie vreo revenire în Fanar când Patriarhul Bartolomeu părăsește scena. Pe de altă parte, ridică mizele teologice deoarece Arhiepiscopul Elpidofor nu consideră treaba ucraineană o problemă oarecare de a proclama din nou controlul Constantinopolului asupra unui domeniu năbădăios stăpânit ilegal de câteva secole de Moscova.

Dimpotrivă, folosește cel mai serios termen de oprobriu dintre toată Ortodoxia pentru a-și descrie adversarii, unul pentru care Fanarul face și imposibilul pentru a-l evita să-l folosească. El spune că ei sunt eretici.

În 2009, Arhimandritul de atunci Elpidofor a ținut un discurs memorabil la Școala Teologică Sfânta Cruce (Holy Cross), care mai poate fi găsit online, de exemplu la https://www.aoiusa.org/ecumenical-patriarchate-american-diaspora-must-submit-to-mother-church/. În acest discurs face următoarele declarații interesante, pe care le-a dezvoltat altă dată în teza lui bine-cunoscută că Patriarhul Ecumenic este „primus sine paribus”:

„Permiteți-mi să adaug că refuzul de a recunoaște primatul în sânul Bisericii Ortodoxe, un primat care nu poate fi decât să fie întrupat de un primus (adică de un episcop care are prerogativa de a fi primul între episcopii colegi) constituie nu mai puțin decât o erezie. Nu se poate accepta, pe cât de des se spune, ca unitatea dintre Bisericile Ortodoxe să fie păzită fie de o normă comună de credință și cult, fie de un Sinod Ecumenic ca o instituție. Ambii factori sunt impersonali, în timp ce principiul unității în teologia noastră ortodoxă este totdeauna o persoană. Într-adevăr, la nivelul Sfintei Treimi, principiul unității nu este firea dumnezeiască, ci Persoana Tatălui („Monarhia” Tatălui), la nivelul ecleziologic al unei Biserici Locale, principiul unității nu este preoțimea sau cultul comun al creștinilor, ci persoana Episcopului, așa încât, la nivel pan-ortodox, principiul unității nu poate fi o idee, nici o instituție, ci este necesar să fie, dacă suntem consecvenți cu teologia noastră, o persoană… În Biserica Ortodoxă avem un primus și el este Patriarhul Constantinopolului.”

De remarcat prima frază: „constituie nu mai puțin decât o erezie”.

De remarcat a doua teologumenă (opinie teologică general recunoscută), că persoana care funcționează ca principiu de unitate pentru Biserica sobornicească nu este Hristos Însuși, ci mai degrabă un episcop.

În sfârșit, de remarcat că episcopul în cauză nu este (după cum pare să indice o citire literală naivă a sfintelor canoane) episcopul Romei, ci cel al Noii Rome. (Acesta din urmă este un punct serios foarte neglijat în controversa prezentă. Oricare ar fi rolul deținut de Primus în Ortodoxie – i.e. fie că este „primus inter pares”, fie „primus sine paribus” – nu există îndoială că de secole Primatul istoric a fost Papa Romei. Singurul motiv pentru respingerea primatului roman astăzi este că Biserica romană a abandonat învățătura ortodoxă. Și totuși Constantinopolul, cu anatemele sale ridicate, părea să sugereze mai mult decât orice altă Patriarhie Ortodoxă că nu există o asemenea apostazie. Atunci cum poate Fanarul să pretindă că este esențial pentru Biserică, de vreme ce Vaticanul ar trebui să aibă o pretenție mai solidă? Dacă mișcarea ecumenică ar fi să aibă succes și comuniunea deplină cu Roma ar fi restabilită, ar ceda cu plăcere Constantinopolul primatul? Și cum se împacă existența, chiar și doar formală, a Romei ortodoxe cu pretenția Fanarului că Biserica „nu poate exista” fără Patriarhul de Constantinopol?)

Probabil cuvintele lui sunt pasibile de o răstălmăcire, dar Arhiep. Elpidofor pare să creadă că Patriarhul Ecumenic este un soi de Papă, nu Vicarul lui Hristos, în aparență, ci al lui Dumnezeu Tatăl! Pare să creadă și că cei care nu sunt de acord cu acest punct de vedere sunt eretici.

Aceasta este mai degrabă o pretenție mai serioasă decât „Știi, acum, că URSS a dispărut, ar trebui să fie o Biserică Ortodoxă Ucraineană Autocefală liberă de Moscova”.

Cum poate menține Ortodoxia mondială comuniunea cu o Patriarhie care promovează o ecleziologie străină și se referă la cei care obiectează ca la niște „eretici” (un termen pe care nu-l aplică romano-catolicilor și protestanților)?

Mai există un aspect în ridicarea lui Elpidofor pe care-l relevă discursul din 2009. Deși Fanarul a fost istoric foarte împotriva etnofiletismului (în parte pentru a opri incursiunile Biserici bulgare și ale altora în teritoriul ei canonic), este o problemă de documentare istorică faptul că Patriarhia s-a văzut mereu pe sine ca bastionul naționalismului grecesc. (Însuși Patriarhul Bartolomeu probabil că nu ar nega aceasta, nici nu ar vedea vreo problemă în ea, după cum este clar din remarcile sale din 2018 despre „precăderea” „poporului nostru”.)

În cuvântarea sa, ținută la seminarul din America doar grecesc, Elpidofor este preocupat în mare măsură tocmai de această chestiune. Spune că „ecumenicitatea este inima elenismului și e străină prin definiție de orice formă de naționalism sau șovinism cultural”. Adaugă faptul că „diaspora” se referă nu la oameni care trăiesc temporar în pământuri dincolo de Imperiul Roman, ci la aceia care trăiesc permanent acolo. Totuși, într-o contradicție aparentă, viziunea lui despre acești oameni este limitată la imigranții din țările tradițional ortodoxe și la descendenții lor. Preocuparea lui primordială este menținerea culturii și tradiției (grecești în acest caz) fără asimilare și are de spus aceasta despre „convertiți”:

„Un alt mare număr de candidați la preoție a venit dintre convertiți, care au puțină familiarizare, dacă nu chiar deloc, cu experiența ortodoxă și sunt caracterizați de obicei de comportament și mentalitate super-râvnitoare. Atrage interesul faptul că convertiții care au fost hirotoniți în preoție reprezintă un procent disproporționat mai mare decât convertiții dintre credincioși. Rezultatul acestei reprezentări necorespunzătoare este că, cel mai adesea, preoții convertiți păstoresc turme care sunt purtătoare ale unor tradiții culturale, dar, din cauza păstorilor lor fie sunt lipsiți de familiaritatea necesară cu tradiția, fie chiar se opun ei conștient, reușesc să o degradeze și treptat să dezrădăcineze acele elemente culturale care erau expresia parohiilor pe care le deservesc”.

Chiar dacă este o preocupare legitimă, este de remarcat că Eplidofor nu vorbește niciunde despre o misiune de a-i aduce pe americani ca un întreg la Ortodoxie, nici nu discută despre parohiile care nu au o etnie singulară (sau deloc). În contextul unei discuții la un seminar (unde Decanul din vremea aceea se numea Fitzgerald), discursul părea să aibă un mesaj clar descris printr-o poreclă pe care i-au dat-o unii în mod sarcastic: discursul „prea mulți xenoi (străini).

Eu sunt un xenos. După câte știu, interacțiunea strămoșilor mei de după schismă cu creștinii ortodocși a fost limitată la a se lupta cu ei pe Frontul de Est. Soția mea și eu ne-am convertit la Ortodoxie în 1988 la catedrala OCA din Boston. Am fost fondatorii și editorii bibliotecii Sf. Pahomie acum adormite, unul dintre primele site-uri de patristică ortodoxă din 1994. Obișnuiam să predăm istorie creștină online și am fost implicat pentru un număr de ani în mobilizarea evanghelizării ortodoxe în secta rastafarienilor. În 1997, ne-am mutat din Boston în Lubbock, Texas, unde am fost hirotesit citeț în GOARCH (Biserica diasporei grecești din America) și am fost cântăreț la Biserica Ortodoxă Greacă Sf. Andrei până în octombrie anul trecut.

Lubbock este un orășel universitar cu o populație de aproape un sfert de milion. Este plasat în centrul Llano Estacado, un platou de-abia populat, care încalecă granița de stat dintre Texas-New Mexico. Primii ortodocși din Lubbock probabil că au fost negustorii libanezi care au ajuns în jur de 1900, dar nu era nici o parohie până când câțiva greci s-au decis să întemeieze una în anii ’70. Au reușit după o luptă grea și multe dificultăți: Lubbock, deși destul de întins, este neobservat pentru majoritatea americanilor din cauza izolării sale. Sf. Andrei nu a avut preot până în 1996; înainte de asta, oamenii conduceau peste 100 de mile până la Amarillo pentru Liturghie.

Când am ajuns eu și soția mea, nu eram siguri la ce să ne așteptăm. Am găsit o parohie care era parte din Arhiepiscopia Greacă, dar și multi-etnică și primitoare. Ritualul liturgic și muzica erau biantine, dar slujbele erau în întregime în engleză și era depus orice efort pentru a adapta pe oameni cu fonduri diferite: greci, bineînțeles, și convertiți, arabi, ucraineni, ruși, sârbi, români, bulgari… și probabil membri ai altor naționalități pe care le uit. „Grecii” din parohie erau ei înșiși o amestecătură de imigranți recenți care erau în SUA de câteva generații. Ambii preoți care au slujit în cei 21 de ani ai mei la parohia Sf. Andrei erau absolvenți ai Seminarului Sf. Vladimir (OCA).

Parohia nu era utopică, ci avea reușitele ei. Doi dintre tinerii din parohie (amândoi convertiți, după cum ar fi prezis Arhiepiscopul Elpidofor) au ajuns să devină preoți ai Arhiepiscopiei Grecești, un record remarcabil pentru o parohie atât de mică și tânără după standardele grecești. Amândoi sunt, aș putea adăuga, clerici remarcabili, chiar sfinți. Unul dintre ei, pe care îl admir în mod special, a fost portretizat pe pagina de internet a GOARCH în martie. Nici unul dintre ei nu corespunde cu caricatura de preot-convertit a Arhiep. Elpidofor ca ignorant fanatic al culturii grecești (într-adevăr, amândoi s-au însurat cu grecoaice!)

Eu și soția mea am fost foarte impresionați de generozitatea parohienilor greci la Sf. Andrei, de devotamentul lor pentru educația religioasă a copiilor și, mai presus de toate, de stăruința lor absolută de a păstra vie o parohie într-un orășel neînțelegător fundamentalist protestant, ignorat de restul țării, mereu pe marginea colapsului financiar. Cel puțin de două ori parohia părea că se închide sigur; o dată a fost salvată de o donație „anonimă”, de fapt din partea episcopului actual al eparhiei, un om foarte bun și sfânt.

Apoi a intervenit în 2018schisma din prezent. Eu și soția mea eram nefericiți cu direcția Arhiepiscopiei Grecești de ceva vreme (am fost președinte al consiliului parohial în timpul Sinodului din Creta), dar am reușit mereu să ne convingem să rămânem, chiar și numai pentru că nu aveam unde să mergem în altă parte: parohia din Amarillo de la 100 mile era cea mai apropiată și era grecească și ea. Mai mult, nu doream să provocăm o separare în comunitatea deja luptată; îl respectam pe Mitropolitul nostru; și (după cum îmi amintesc că spuneam mai mult de o dată) „Dacă aceasta ar fi fost cu adevărat o erezie, și nu doar vorbărie, sigur cel puțin una dintre Bisericile Ortodoxe ar rupe comuniunea pentru ea”.

În orice caz, chestiunea ucraineană a făcut ca pretenția mai mult decât papistă a Patriarhului Bartolomeu de a fi „primus sine paribus” să fie imposibil de ignorat. Am decis să părăsim parohia și să ținem slujbele citețului în particular. Totuși nu am spus nimănui ce făceam, în afară de preotul paroh. Nu doream să fim văzuți ca și cum am semăna dezbinare și tot speram ca treaba să fie rezolvată în câteva săptămâni. Apoi am descoperit că alții au observat absența noastră și am decis eventual să anunțăm public că începeam o nouă parohie sub ocrotirea Sf. Ecaterina din Alexandria.

La început nu am avut nici un loc să ne întâlnim așa că ne întâlneam afară, pe o bancă din campusul universitar, cu cupola cerului deasupra capetelor, stolurile de porumbei (ocazional șoimi) făcând cercuri deasupra noastră. Unii alergători se uitau la noi amuzați, dar în cea mai mare parte eram ignorați. Timp de trei luni aceasta a fost biserica noastră.

Îmi imaginam că, odată ce anunțasem existența noastră, mulți dintre parohienii noștri de la Sf. Andrei vor dori să ni se alăture; la urma urmei, chestiunile teologice păreau mai degrabă evidente. Nu s-a întâmplat asta. În schimb, vechea parohie s-a împărțit după linii etnice clare. Aproape toți parohienii care au venit din fosta Uniune Sovietică s-au alăturat grupului nostru; aproape nimeni altcineva nu a făcut asta. (Ar putea să-l intereseze pe Arhiepiscopul Elpidofor că cei convertiți au rămas – până acum – cu GOARCH).

Aceasta este tragedia a ceea ce se întâmplă: o parohie abia-viabilă a devenit două. Parohia noastră, sunt încrezător, sub omoforul unor episcopi care învață Ortodoxia, iar cealaltă este (în schismă) sub omoforul unui Patriarh și al unui Arhiepiscop devotați unei doctrine despre care cred că este eretică. Chiar dacă nu cred că cea a Sf. Andrei este fără har, parohienii ei sunt supuși unei influențe nocive. Dar aceasta nu este vina este parohienilor rămași de la Sf. Andrei. Puțini sau nici unul nu sunt preocupați deloc de hegemonia constantinopolitană, cu atât mai puțin de autocefalia ucraineană. Pentru ei, parohia Sf. Andrei este biserica ortodoxă, biserica pe care ei sau părinții lor au construit-o din nimic cu sudoare și sacrificiu, biserica unde au fost botezați sau cununați sau unde se așteaptă să le fie slujită înmormântarea. Acolo L-au întâlnit pe Domnul în fiecare duminică în Euharistie. Poate că este atât de imposibil pentru ei să părăsească GOARCH pe cât le-ar fi țăranilor francezi din secolul al XII-lea să respingă papismul; pentru ei, ar însemna să „iasă din Biserică”.

Dar, cu aducerea Arhiepiscopului Elpidofor, sigur într-acolo ajung lucrurile.

La prohia misionară Sf. Ecaterina, am avut un progres rapid. Am fost acceptați în Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei aproape imediat. Cunoscutul decan din Texas, Pr. John Whiteford, a fost numit parohul nostru; cu toate că distanța l-a împiedicat să ne viziteze încă în persoană, am avut două Liturghii slujite de Ierromonahul Aidan (Keller) din Austin.

Nu mai trebuie să facem slujba pe o bancă din parc; o parohie anglicană ne-a permis să folosim capela lor abandonată a Școlii de duminică, întregită cu ferestre pătate amuzant care descriu bucuria copiilor din anii 1930 din lume. Un prohian (Alexey Ageev, care merită să fie menționat pe nume) a construit un altar tradițional de lemn și a donat câteva sute de icoane tipărite. Cu voia lui Dumnezeu, cu rugăciunile Sf. Ecaterina Mara Muceniță (și ale Sf. Andrei cel întâi-chemat!), probabil că vom fi în stare, în ciuda păcatelor și slăbiciunilor noastre, să asigurăm o mărurie pentru Hristos pe Llano Estacado.

Dar cum e cu cealaltă parohie? Cum e cu „diaspora” grecească? Cum o vor duce sub Arhiepiscopul Elpidofor?

Acum este anul 1055.

Dionysius Redington

Observațiile noastre:

1. Întâi de toate, trebuie spus că am introdus în forma finală a textului un amendament, o precizare enunțată de autor la comentarii, ulterior publicării articolului. Inițial caracteriza parohia părăsită ca fiind „în schismă” (pe care am păstrat-o la locul ei între paranteze), apoi a revenit cu precizarea care se regăsește acum în text. Atitudinea față de ortodocșii care au fost lăsați în urmă este fundamentală. Ea denotă dacă reacția este una lumească sau una bisericească, trufașă și sfidătoare sau din conștiință și mâhnire pentru situația în care se află Biserica. Este foarte important ca delimitările față de erorile dogmatice vehiculate în spațiul ortodox să fie de natură teologică, nu din patimi și țâfnoșenie. Conjunctura actuală, când nu a fost pronunțată o condamnare asupra unor ierarhi sau chiar Biserici întregi, presupune că Dumnezeu este prezent în toate jurisdicțiile și lucrător. Până la o anatematizare, pot și e bine să intervină mustrările între patru ochi sau cu doi sau trei martori, adică sancționarea provizorie, dar nu mai mult.

2. Formula pe care a găsit-o autorul este una strălucită. Parohia grecească este descrisă ca fiind sub omoforul unor episcopi ce învață erezii care sunt nocive pentru credincioși. Această situație este apărută chiar după Sinodul din Creta și tinde să se agraveze prin adăugarea mai multor învățături greșite dogmatic (papismul pe lângă ecumenism). Reacția este una firească de delimitare în conjunctura aceasta, în care este trădată credința. Unii o trăiesc deja prin întreruperea pomenirii, deși nu toți în modul acesta sănătos.

3. Cazul acesta ne arată trupul viu al Bisericii; ne trezește la realitatea crudă că episcopii nu sunt și nu trebuie priviți ca niște mașini de luat decizii pe care să le urmăm, ci ca oameni ca și noi, cărora le este testată credința. Ne identificăm sau nu cu poziția adoptată de ei? Este alegerea noastră care ne definește ca și credincioși, de care, din păcate, cei mai mulți nici măcar nu sunt conștienți. Atât de firavă și mimetică este credința lor, atât de mare este apostazia contemporană!

4. Putem bănui unele resentimente naționaliste americane în desfășurarea evenimentelor, totuși este limpede că motivația adevărată este una ce ține de corectitudinea credinței. Până la urmă, chiar este deplânsă polarizarea tot la nivel naționalist (mai mult slavii s-au raliat la noua parohie). Atitudinea a la long a acestui credincios american, care preferă să înfrunte orice vitregie pentru a lupta pentru puritatea credinței ortodoxe, este o mustrare pentru toți ortodocșii tradiționali. Astfel de credincioși cred că Își dorește și Domnul, închinători în duh și adevăr, adevărați israeliți.

5. Fenomenul acesta al fragmentării și demantelării Ortodoxiei se răspândește cu putere. După cum spuneam mai sus, ecumenismul este dublat de noi erezii și schisme. Nici în România nu mai este de găsit duhul autentic bisericesc. Este posibil să fim nevoiți să apelăm și noi cât de curând la soluții radicale dacă vom dori să ne păstrăm credința curată în sufletul nostru. Oricum Patriarhia noastră nu pare să urmeze o linie foarte de încredere în ce privește ecumenismul, ba probabil chiar la fel de precară și în ce privește disputa ucraineană.

6. Nu în ultimul rând, nu trebuie neglijate aspectele teologice expuse în articol. Se pare că papismul de factură fanariotă constituie o erezie nouă mai percutantă decât ecumenismul (teoria ramurilor Bisericii). Cel mai rău este nu se întrevede o calmare a spiritelor, ci, dimpotrivă, o radicalizare a taberelor. Dacă odinioară a existat o polarizare ortodoxie-erezie între bizantini și latini, se pare că asistăm la o nouă împărțire în tabere greci-slavi. Totuși conflictul actual bisericesc este instrumentalizat să aibă un impact mult mai destructiv.

Cei mai mulți acuză astfel de acțiuni, ca cea descrisă, că ar fi dezbinătoare. Dar nu văd sau ignoră intenționat faptul că sunt reacții la dezbinarea spirituală pe care o produc noile idei eretice vehiculate la cel mai înalt și mai răspândit nivel. Desigur că ne găsim în situația de a face față singuri unei rupturi bisericești. Alegem dreapta credință, interesele pământești sau apostazia? Sau măcar alegem ceva?