14 Mai: Singura temelie şi Noua redută a românismului

Sursă imagine: FericiţiCeiPrigoniţi.net

Astăzi, când cinstim Ziua Martirilor din Temniţele Comuniste, se împlinesc 76 de ani de la cel mai consistent val de arestări a românilor de către regimul de ocupaţie sovietică, tutelat la acel moment precumpănitor de către evrei.

Această realitate istorică pe care o exprim abrupt oferă explicaţia necesară pentru a desluşi starea actuală a poporului român, văduvit de loialitatea autorităţilor de stat şi văduvit de memoria publică de absolută trebuinţă pentru a pune un bun început emancipării noastre.

Poporul român se află în robie de secole, cu scurte momente de trezvie când vocile unor fii ai neamului au răzbătut până la mormântul în care zace sufletul nostru. Am fost robiţi succesiv de maghiari, de otomani, de habsburgi, de greci, de ruşi, de nemţi, de evrei, de americani, de cei mai răi dintre români, slugile celor mai înainte menţionaţi.

Constanta dominaţiei străinilor asupra românilor este legea noastră politică de căpătâi, iar ne(re)cunoaşterea vârfului puterii dominatoare este graniţa autonomiei nostre politice.

Nu am găsit puterea să ne adunăm, să rămânem uniţi şi să ne împărtăşim de aceeaşi luminare, înţelegere şi înţelepciune, ca o primă piatră a temeliei puterii neamului nostru. A doua piatră nici nu am mai vrut s-o punem, descurajaţi de mărimea jertfei ce ni se cere.

Cei care rostesc adevărul sunt bătuţi cu biciul şi sunt urâţi ca făcători de rele. Iar spunerea adevărului aproape că nici nu mai contează, căci adevărul nu se mai regăseşte în aluatul nostru, în aluatul pâinii negre pe care o mâncăm.

În această veritabilă mlaştină a disperării, pe când poporul moţăia în somnul fricii, minciunii şi a trândăviei, o ceată de români neînfrânţi au pus, pe nesimţite pentru noi, o temelie tare şi întreagă, una precum puţine sunt pe lume. Pe suferinţă şi jertfă uitată de lume, prin abnegaţia crezului legionar şi prin inspiraţia celui dintâi dintre martirii noştri – Sfântul Mucenic Corneliu, printr-o credinţă cu adevărat lucrătoare, cu îngăduinţa Domnului, cei comemoraţi astăzi au ctitorit singurul nostru izvor de tămăduire şi singura noastră redută de apărare a fiinţei neamului.

Că aşa este, reiese şi din lupta ce se dă împotriva memoriei acestora. Vicleană, făţarnică, din umbră şi într-ascuns ori pe faţă, cu obrăznicie, această luptă ne foloseşte mult în aceea că ne descoperă ceea ce este de valoare, ceea ce dăinuie, ceea ce promite, ceea ce este prorocit.

Zbaterile celor ce ocupă astăzi Parlamentul României şi poziţiile de putere din ţară de a dubla, dilua şi înăbuşi această străluminare sunt de prisos. Reduta nu cade, temelia nu se surpă.

Români ne mai trebuie.

Alcătuirea Canonului Mare – moment de pocăință și de înțelegere a credinței

Imagine: Nepsis Italia

Deși este foarte puțin cunoscut motivul pentru care a scris Sf. Andrei Criteanul Canonul cel Mare, care a ajuns să fie la loc de cinste în cadrul slujbelor din Postul Mare, totuși el nu este de puțină însemnătate. Ba chiar este de mare interes și folos pentru vremurile bisericești pe care le trăim astăzi.

Păcatul Sf. Andrei Criteanul

După cum se poate intui, scrierea Canonului Mare a venit ca pocăință publică pentru un păcat major pe care l-a săvârșit Sf. Andrei Criteanul. Acesta a constat în semnarea unei hotărâri sinodale de reînviere a ereziei monotelite la anul 712, sub presiunea armelor, la comanda împăratului bizantin Filipikos din vremea aceea. Faptul este menționat în mai multe surse, dintre care una este Triodul explicat al ierom. atonit Makarios Simonopetritul.

Interesant este că plânsul pentru această greșeală, așa cum se regăsește exprimat în strofele canonului, a fost ca pentru o întinare a sufletului și a trupului, nu ca pentru o simplă greșeală rațională ce trebuie îndreptată. El ia o formă teologică tocmai pentru că trădarea credinței are implicații grave și afectează în primul rând mintea și raportarea corectă la Dumnezeu. Nu e vorba doar de o cădere din ispită, care să necesite o îndreptare a unei patimi, ci o dezechilibrare totală a minții, chiar dacă nu s-a manifestat în fapte de rușine morale concrete. În plus, a existat la mijloc și lașitatea în fața persecuției și compromiterea prin apostazie din frica față de oameni și trădarea lui Dumnezeu.

Renegarea credinței sănătoase pentru una eretică echivalează cu decăderea din raportarea duhovnicească la Dumnezeu la una intelectualistă, adaptată cerințelor și neputințelor omenești. Altfel spus, lepădarea de dreapta cinstire echivalează tocmai cu abandonarea de la lupta cu patimile și trecerea la o viețuire intelectuală, formală.

Pentru a înțelege mai bine mesajul transmis de Sf. Andrei, trebuie să detaliem puțin legătura dintre credință și nevoința duhovnicească, după care vor veni de la sine concluziile.

Dogmele trebuie prinse prin curățirea minții

Cândva, pe la începutul vieții mele călugărești, am primit îndemnul să înțeleg pentru început dogmele cu puterea minții pentru a nu ispiti pe Dumnezeu și a căuta lucruri înalte, ceea ce ar fi un semn de mândrie. Pe atunci am simțit că ceea ce mi se sugera era o poziționare greșită, că, odată intrat pe făgașul înțelegerii omenești, greu aș mai apuca pe cel autentic duhovnicesc. M-aș fi pus pe o cale deviată. Am adus la vremea aceea ca argument împotrivă sfatul Sf. Paisie Aghioritul: „Cel ce trece cu vederea iluminarea dumnezeiască și dă întâietate minții, (alcătuind numai o predică frumoasă cu cuvinte frumoase), unul ca acesta se înrudește cu arienii, care credeau că Hristos este zidire a lui Dumnezeu” (mai multe citate asemănătoare se găsesc în cartea Epistole. Cale către cer). Și el continuă: „Duhul Sfânt nu se coboară cu aparatele, de aceea teologia nu are nici o treabă cu duhul științific. Duhul Sfânt pogoară Singur când află condițiile duhovnicești în om”. Pe lângă toate acestea trebuie adăugat, desigur, și avertismentul de a nu căuta lumini și descoperiri, ci smerenie și vederea propriilor păcate.

Așadar avem o situație paradoxală: pentru cunoașterea lui Dumnezeu este nevoie neapărată de luminarea Duhului Sfânt, însă nu o putem căuta pe aceasta pentru a dobândi cultură și informații teologice, ci doar pentru pocăință. Deci cum și cine va dobândi această cunoaștere?

Răspunsul este că doar cei înaintați în smerenie câștigă înțelegerea curată a tainelor lui Dumnezeu, nu numai a celor înalte, ci și a celor mărunte. De aceea în Biserică trăim prin credință și pornim de la păzirea lucrurilor simple și de bază, descoperite în Sfânta Scriptură și în tradiția ortodoxă. Mai departe, ne punem încrederea în cei sporiți și în scrierile patristice, dar cu și pentru pocăință. Avem suficiente mărturii care să ne pună pe calea cea bună și condiții care să ne ducă la luminarea Duhului Sfânt. Important este a nu ne încrede în propria gândire limitată, ci a primi în inima noastră cu convingere învățăturile mântuitoare ale Bisericii. Apoi suntem chemați să ajungem astfel și la terenul solod al curățirii inimii.

Dorul și necesitatea cunoașterii prin luminare

Deci limitarea la credința față de învățăturile evanghelice nu este o încătușare și o autosuficiență, ci este o expresie a smereniei, a recunoașterii orbirii sufletești și urmărește păzirea de a nu cădea în amăgiri. În plus, ea trebuie să ducă la curățirea „cablurilor duhovnicești” prin care să curgă înțelegerea cea autentică, smerită și plină de pocăință. Cunoașterea lui Dumnezeu este absolut necesară pentru a trăi îndreptarea vieții și a lucra mântuirea, ea nu este nicidecum o dobândire de informații și teologii abstracte, ci o deschidere a minții spre adevăr și dreptate, are o valență morală. Există o legătură strânsă între lupta cu patimile și cunoașterea duhovnicească. Doar cea din urmă poate da puterea de a birui păcatele.

Mai precis, este trebuincioasă statornicirea în universul credinței pentru că doar aceasta aduce în suflet tărie atât de la Dumnezeu prin har, cât și întărire a conștiinței prin adevărurile revelate pentru a face cele plăcute Domnului și a scăpa de cursele diavolului. Poruncile lui Dumnezeu au nevoie de o cunoaștere clară și aceasta vine, la rândul ei, prin străduința de a le împlini.

În Ortodoxie, această creștere prin susținerea reciprocă armonioasă între viețuirea curată și cunoaștere este păstrată cel puțin la nivel teoretic, nu este pierdută ca în celelalte religii și erezii. Ea se regăsește în oamenii simpli la inimă, după cum o descrie același Sfânt Paisie: „Când în om merge înainte curăția și vine simplitatea cu credința ei fierbinte și cu evlavia sa, atunci se sălășluiește în noi Sfânta Treime și prin acea iluminare dumnezeiască ușor află cineva cheia noimelor dumnezeiești, așa fel ca să explice Duhul lui Dumnezeu într-un mod foarte simplu și firesc, fără durere de cap intelectuală”.

Folosul științei exterioare în cunoașterea duhovnicească

Chiar dacă noimele duhovnicești pot fi prinse numai cu mintea luminată de Dumnezeu, trebuie precizat despre cultura exterioară că ea poate fi de real folos pentru explicarea în cuvinte clare altora și zidirea tuturor. Astfel, cei „care au știința de carte exterioară, precum și pe cea lăuntrică, a sufletului, pot descrie tainele dumnezeiești și le pot explica în mod corect, precum au făcut mulți dintre Sfinții Părinți”.

În general, formulările dogmatice, deși pot părea greoaie, ele sunt simple și la obiect. Sunt de neînțeles pentru cei nefamiliarizați, dar sunt clare și borne importante pentru cei interesați de mântuirea lor, fiecare după puterea proprie intelectuală.

Măsura Ortodoxiei

Din tabloul acesta reiese limpede că măsura cunoașterii lui Dumnezeu nu este una la îndemâna tuturor, chiar dacă este cerută fiecăruia în parte. Este cerească, dar trebuie împlinită pe pământ. Este o cetățenie din altă lume, a Duhului Sfânt, dar ușor furată și deraiată la un nivel formal lumesc. De aceea este nevoie de luminători și mărturisitori care să înfrunte amăgirile mici și persecuțiile mari, dar și de poporul credincios care să urmeze adevărul descoperit de sus cu multă sudoare și chiar sânge.

Măsura omenească nu încape cele ale Duhului. Poate avea înălțări spirituale, poate iubi și duce nevoințe mari, dar se lovește de o limită, a lipsei de curățire a minții prin har. De aceea intervin înșelări cumplite, poticniri în păcate mari sau mărunte, orgolii grosolane și căderi fine, erezii strâmbe și amăgiri subtile.

Zăgazul care ține sufletul pe calea cea dreaptă este format din dogmele ortodoxe și toate învățăturile sfinte. Dar această ghidare nu este una strict intelectuală, exterioară, ci are un profund caracter moral și lăuntric. Atunci când mintea noastră nu se încadrează în limitele dreptei credințe, nu înseamnă că îi lipsesc musai unele informații, ci că ceva tulbură ochiul sufletului și nu poate privi curat, nu se poate ridica de la nivelul pământului la cel al inimii smerite. Nu doar prin studiu teologic se înțeleg noimele duhovnicești, ci prin dublarea sau chiar premergerea pocăinței și a luptei cu păcatele, care curăță mintea să poată ieși din modul de gândire rațional și material spre cel în Duhul Sfânt și ceresc, al inimii înfrânte. Ajută foarte mult explicațiile Sfinților despre cele sfinte, dar este absolut necesară înmuierea și buna transformare a minții.

De aceea măsura Ortodoxiei constă în păzirea învățăturilor dumnezeiești cu duh smerit, cu credință sinceră. Există pericolul de a încerca să fie prinse acestea cu fantezii filozofice omenești elaborate sau banale, după cum scrie Apostolul Pavel: „Nimeni să nu vă smulgă biruinţa printr-o prefăcută smerenie […], încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut şi îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească”(Col. 2: 18). Din aceasta rezultă cele două extreme, laxismul dogmatic și moral, adică o Ortodoxie modernizată și adaptată mai mult sau mai puțin neputințelor omenești, și rigorismul fanatic, care prinde cu dinții câteva reguli canonice sau dogmatice, dar cu ură față de alții în loc de dragoste cu discernământ față de Dumnezeu și față de toți oamenii.

Pentru a răzbate prin tot acest hățiș al ispitelor și a dobândi credința și cunoștința adevărate și mântuitoare, e nevoie de o mare trudă. Iar cel care duce această nevoință nu poate renunța ușor sau fără să resimtă dureros căderea din buna cinstire a lui Dumnezeu. Ori mărturisește până la capăt, ori se pocăiește penrru abateri, ori apostaziază și-și pierde sufletul jalnic.

Concluzii și actualitate

Pentru a ajunge Dumnezeu la inimile oamenilor și ei la cunoașterea Lui, este necesar un depozitar al cuvintelor Lui, care este Biserica. În plus, ea trebuie să lucreze conform cu menirea ei, adică să furnizeze cuvânt adevărat și mediul prielnic pentru pocăință. Paznicii care veghează la aceasta sunt cei ce au primit luminarea de la Dumnezeu, iar cei care se folosesc sunt cei care au nevoie de cuvântul Evangheliei, care încă nu au ajuns la treapta dobândirii harului. Oricum, chiar și cei care au experiență duhovnicească au nevoie de ajutorul tradiției ortodoxe și de un mediu potrivit al vieții liturgice și morale.

Revenind la Sf. Andrei Criteanul, acesta și-a plâns amarnic păcatul lepădării de dreapta credință. Ca episcop, el practic a contribuit la distrugerea rânduielii din Biserică pentru că se presupune că ierarhii sunt cei aflați pe treapta luminării dumnezeiești și sunt nu doar credincioși și păzitori ai Evangheliei lui Hristos, ci și trăitori ai ei. Căderea lui a însemnat smintirea multora.

Acest exemplu al său ne este pus în față tuturor pentru a ne trăi deplin credința, a o apăra și a o înțelege cum se cuvine în viața de pocăință și lucrare a mântuirii noastre. Cei trăitori trebuie să nu se rușineze de Evanghelie; cei care încă nu au gustat cuvântul lui Dumnezeu, dar îl păzesc cu credință trebuie să se țină de învățătorii și cuvintele autentice, să se teamă să urmeze păstori falși și eretici și să conștientizeze pericolul unei asemenea abateri. Bineînțeles că, în multe cazuri, chiar și inacțiunea poate fi mai eficientă decât activismul exterior, dacă este legată de rugăciune, smerenie și recunoașterea propriei măsuri, cum a fost cazul Sf. Grigorie Teologul, care considera că mai mult ajută dacă se ține deoparte de la diferite certuri inutile. În orice caz, totul trebuie să urmărească păstrarea ortodoxiei curate după putere.

Calendarul bisericesc. (6a) Epistola reală a Sinodului din 1583, diferită de așa-zisul Sigilion

Schisma calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel de dogmă și neînțelegerea lui.
Articolul de față l-am intercalat aici ca o completare a părții a 6-a din seria dedicată calendarului bisericesc.

În cartea Tomos Agapis, care este o colecție de texte vechi alcătuită de Patriarhul Dositei al Ierusalimului și editată în anul 1698 sub oblăduirea Voievodului Ioan Antioh Constantin a toată Moldovlahia, se găsesc mai multe scrisori despre calendarul inventat de latini. Prima dintre ele este semnată de Patriarhii Ieremia al Constantinopolului și Silvestru al Alexandriei, care nu este altceva decât faimosul Sigilion invocat de stiliștii din România și din Grecia. Însă nu se găsesc la final anatematismele de care vorbesc ei, care au fost plastografiate pe un manuscris de la o chilie de a Kavsokalivia din Sfântul Munte Athos, despre care am scris deja în prima parte.

Mare parte din textul scrisorii este deja tradus în cartea Boldurile Sfintei noastre Biserici de Răsărit, scrisă de doi monahi români din Sfântul Munte în 1924 pentru a argumenta că stilul vechi iulian este cel corect. Ei scriu, în cap. II a cărții lor, că după semnăturile patriarhale urmează o serie de anatematisme, dar în ediția Patriarhului Dositei acestea nu se găsesc, lucru ce dovedește că nu sunt autentice, ci niște invenții plastografiate ulterior. Mai menționez că în traducerea aproximativă preluată de aceștia de la un anume monah Ignatie de la Schitul Ivirului se găsesc unele inadvertențe. Este vorba de adaosul „și ceilalți de față arhierei…” după semnăturile celor doi Patriarhi, care nu se găsește în cartea Tomos Agapis. Iar introducerea care vorbește despre actul sinodal alcătuit în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este preluată de la Sinodul din anul 1593, la care au participat alți Patriarhi.

După traducerea Scrisorii din 1583 atașez imaginile din cartea din care am tradus, textul fiind scris de mână, drept pentru care mi-a luat ceva efort să mă obișnuiesc cu el și să-l descifrez. Se vede pe pagina a doua că urmează o scrisoare adresată Mitropolitului de Fiadelfia despre calendarul inventat de italieni, iar în final începutul actului de la 1593.

Deoarece Biserica vechii Rome, care se bucură de inovații, a fost în acord în mod necugetat cu astronomii ei și a strămutat cele pe care le săvârșim bine pentru creștini cu privire la Sfintele Paști, care au fost stabilite de cei 318 Părinți purtători de Dumnezeu de la Sfântul și Ecumenicul Sinod și care au fost validate de celelalte Sinoade, iubite și prăznuite de creștinii de pretutindeni pe pământ după cum au stabilit, de aceea devine pricină de sminteli.

Au sosit și înaintea modestiei noastre unii bărbați armeni care au întrebat și au spus că sunt siliți să primească și ei aceste noutăți. Pentru aceste motive s-au învrednicit să le spunem ce a părut dumnezeieștilor Părinți. Modestia noastră, după ce ne-am consultat cu Preafericitul Patriarh al Alexandriei, stabilește în Duhul Sfânt, clarificând cele ce au părut Sfinților Părinți despre aceste lucruri.

Mai întâi, în practicalele (procesele verbale) ale Sinodului I Ecumenic este o semnătură care are acest conținut: Leontie al Cezareei Capadociei, al Galatiei și Armeniei Mici și Mari am semnat. Acesta, după cât se arată în viața Sfântului Sfințit Mucenic Grigorie, Arhiepiscopul Armeniei celei Mari, l-a hirotonit arhiereu, care a fost trimis, prin ambasadele și epistola împăratului Tiridat al armenilor, după ce s-a făcut el creștin, fiind fiu al lui Hosroe, frate al lui Artavan, descendent din acei Arsacizi care au destrămat conducerea perșilor și, fiind frați între ei, au făcut Armenia aceasta, în timp ce indienii și masagheții erau divizați între ei.

Întorcându-se acest mare Grigorie și fiind acceptat cu drag de către Tiridat, primind arhieria ca pe o recunoaștere a lui și pe el …, căci acest mare Părinte este fiu (…) al fratelui Hosroe, tatăl lui Tiridat, s-au botezat toți de către el în râul Afrat. Cu acest împărat Tiridat, după cum se spune, cei ce au primit credința în Hristos, armeni, perși, asirieni, mezi și alții au fost peste patru milioane (sute de miriade). După ce i-a luminat ca un alt soare pe toți aceștia care ședeau în întuneric, a plecat, vrând să trăiască în liniște în locurile înalte din munții Armeniei. L-a lăsat pe Albianos în locul lui și pe episcopii Atalios Baso și pe alții pentru cele zece principate din ținuturile armenilor, iar în toate acestea și în celelalte nații a așezat, după cum se pare, patru sute de episcopi. Deoarece a plecat acest mare luminător Grigorie Tiridat era întristat pentru această despărțire. Dar a aflat că sunt doi copii adevărați după trup ai lui Grigorie, Ortanes, care era în asceză, și Arostanes, preot al lui Dumnezeu. A trimis boieri de-ai lui și i-au adus la el. Apoi i-a cerut lui Grigorie și a coborât din însingurare. Și a ales pe Arostanes ca fiind vrednic de arhiereu și l-a hirotonit pe acesta după cum se cuvenea.

În acești ani marele Constantin cel renumit între împărați adunat Sinodul celor 318 Părinți purtători de Dumnezeu în Niceea,unde a ajuns și Tiridat cu pace, de vreme ce a găsit fierbinte nu de mică primire buna-credință a împăratului Constantin cel întocmai cu apostolii. Acesta a trimis și pe Arostanes, Arhiepiscopul catolicos al Armeniei, la Sinodul acesta și a devenit membru al acestei adunări sfinte. A primit decizia Sinodului și s-a întors în Armenia, fiind repartizată buna-credință cu harul lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Deci din aceste relatări de care am zis se vede în mod evident că armenii aveau un Arhiepiscop catholicos (general, peste tot). Și au succesiunea și au primit astfel și arhieria din Capadocia, de la Leontie de care am zis (mai sus). Granițele acestea sunt ale Noii Rome cu Dumnezeu, nicidecum ale vechii Rome, ceea ce stabilesc și canoanele Sinoadelor, adică să stăpânească obiceiul în parohii, căci au hotărât să fie ținute obieciurile străvechi. Iar ceea ce forțează este în afara teritoriului (parohiei) și în afara învățăturii lui Hristos. Căci El a zis: „ducându-vă, învățați (îndrumați, faceți ucenici)” (Mt. 28: 19), nu forțați și: „oricine vrea să vină după Mine” (Mc. 8: 34) și câte concordă în Evanghelii cu acestea. Însă trebuia ca și pe parohienii de sub ei să nu-i învețe lucruri noi și recente, provocatoare de sminteală, ci învățătura lui Hristos, a sfinților apostoli, a sfintelor Sinoade și câte sunt de la dumnezeiescul Duh. În al doilea rând, explicăm oricărui creștin ortodox doritor că pascalia de la noi nu este nesistematizată, ci urmează celor stabilite de Sfinții Părinți. Rămâne dreaptă și stabilă în veac până ce păzește rânduiala pe care a obținut-o neclătinată, foarte bine gândită de dumnezeieștii Părinți, față de care nici unul dintre cei de acum nu cunoaște știința astronomiei ca aceia foarte bine pregătiți. Nu au nici sfințenie decât numai li se par unele lucruri și în celelalte sunt departe de adevăr. Căci patru sunt delimitările Paștelui. Prima poruncește că trebuie să se săvârșească Paștile după echinocțiul de primăvară. A doua că nu în aceeași zi cu slujba iudaică. A treia că nu simplu după echinocțiul de primăvară, ci în prima lună plină de după echinocțiu. A patra că iarăși după lună plină în prima zi a săptămânii (duminică). De aceea nimeni să nu socotească defel că ceea ce pare greșit i-a cuprins pe acei dumnezeiești Părinți atotbuni ca să dobândească o mai bună îndreptare de la astronomii de acum. Căci, cu harul lui Hristos, de la Sinodul întâi până acum Paștile cel sfânt mereu se face după cel al Legii și duminica. Și nu s-a întâmplat vreo confuzie ca să ne punem la îndreptare. Căci a fost prescris bine de Sfinții Părinți și rămâne veșnic neapropiat (ἀπέλαστον). Dar au fost scăzute rău cele zece zile de către unii astronomi ai vechii Rome din luna octombrie. Căci, între altele, noul lor calendar care a revizuit nepotrivirea conține confuzie în sine. Căci, dacă la 132 de ani întregi adăugăm o zi(-noapte), este evident că de la Sinodul dintâi au trecut până acum o mie două sute șaizeci și cinci de ani, de vreme ce au trecut trei sute optsprezece din primul an de la Hristos până la Sinodul întâi, numai nouă zile și zece ore fără jumătate de minut sunt adăugate și lipsesc. Iar dacă în o sută douăzeci de ani scade o zi-noapte, vor fi zece zile și zece ore și este în surplus. Iar unele ca acestea se arată a fi precare, dar acestea se află în greșeală chiar și la înșiși grozavii observatori astronomi științifici, marele Ptolemeu și alții. Căci în trei sute de ani aceia decid să se adauge ceva, o zi(-noapte) și aceasta nu de la mișcarea soarelui, căci își face mișcarea netedă și neabătută, ci de la numărarea zilelor anului. Și după aceștia se fac patru zile și cinci ore și 12 minute de la [Sinodul] de la Niceea și până acum.

Și, dacă se numără acestea astfel după înțelepciunea elinilor se mai dovedește că astronomii Romei au scos cele zece zile din octombrie fără nici un motiv, ca să se arate numai că par că fac ceva în fața oamenilor din slavă deșartă. Era mai bine ca ei să nu inoveze și să prefacă unele ca acestea și să devină pricinuitori ai unei stări lipsite de măsură pentru Biserici. Sau măcar să nu adauge silnicie din cauza acestora, lucru pe care l-au cutezat. Nu se consideră un lucru binecuvântat pentru unii care stau împotriva celor bine stabilite de Sfinții Părinți, care sunt nu numai chibzuite, ci și dumnezeiești. Și acestea noi le spunem pentru ambele părți, punctând după adevăr.

1583, anul de la Dumnezeu-Omul, 20 noiembrie, indictionul 12

Ieremia al Constantinopolului

Silvestru al Alexandriei

Nota noastră: În primul rând, avem toate motivele să credem că acesta este textul integral al actului de la 1583 pentru că Patriarhul Dositei a alcătuit această colecție tocmai pentru a combate rătăcirile catolice. După o serie de texte din disputele cu catolicii (de la Sf. Filothei Kokkinos, Marcu al Efesului, Ghenadie Scholarul și alții) grupează unele materiale despre azime și calendar. Este evident că intenția sa era de a aduce cât mai multe argumente împotriva catolicilor și ar fi de neînțeles să fi omis anatemele la adresa celor ce ar îndrepta calendarul (în primul rând catolicii) dacă acestea ar fi existat.

Importanța acestui act din 1583 constă în aceea că nu este condamnat noul calendar, ci doar combătut. Nu există anatematisme nici cu privire la Pascalie, nici la Minei (lunile calendaristice).

Nu este clar de ce s-au adresat armenii Patriarhiei de Constantinopol la acea dată pentru că nu erau în comuniune. Probabil pentru a căuta un sprijin și un sfat cum să procedeze cu presiunile venite din partea Romei de a trece la calendarul gregorian.

Deși textul vorbește despre cele bine stabilite la Sinodul I Ecumenic, totuși nu dă citate concrete. Interesant este că în debut se face referire la semnăturile de pe procesele verbale ale Sinodului, deși ele nu se păstrează. Probabil aveau la dispoziție doar semnăturile, care sunt expuse în diverse alte scrieri bisericești.

Cele patru reguli pentru stabilirea datei Paștelui nu concordă cu ce aflăm din alte izvoare mai vechi, cum ar fi Sf. Epifanie al Salaminei, după cum am scris aici. Mai exact, cerința ca Paștile ortodox să nu cadă în aceeași zi cu Pasha iudaică a Legii Vechi nu este menționată pentru că nu acesta este principiul, cu atât mai mult să fie după aceasta. Din scrisoarea Sf. Constantin de la Sinodul I Ecumenic se vede limpede că sensul este să nu fie prăznuit Paștile în Biserică câtuși de puțin în funcție de cel iudaic. Aceasta înseamnă că nu ne interesează dacă se întâmplă în aceeași zi sau nu, lucru care s-a și întâmplat chiar în primii ani după Sinodul de la Niceea.

Fără a face din textul de față o apologie a modului cum a fost înnoit calendarul în 1923, el este important pentru a înțelege și a vădi faptul că stiliștii apelează la tot felul de falsificări și plastografii pentru a-și susține cauza lor, ceea ce-i face să nu fie de încredere.

Etnofiletismul este erezie? Grecii l-au condamnat, dar nu și rușii. Situația din Basarabia

Venirea Duhului Sfânt este cea în stare să unească limbile și națiile

Din fericire, Biserica a dobândit un statut important în cadrul organizării politice a statului, mai ales în cadrul Imperiului Bizantin. Însă, din păcate, intrigile politice și interesele etnice au pătruns și ele în Biserică, acesta fiind reversul medaliei, al implicării prea mari pe scena politică.

Conlucrarea firească dintre Biserică și organizarea politică nu este clar definită de canoane în toate aspectele. Spre exemplu, mulți pun ca o condiție pentru un Sinod să fie recunoscut drept Ecumenic să fie convocat de împărat, lucru care nu se regăsește în caracteristicile stabilite la Sinodul VII Ecumenic pe această temă. Însă mai interesant este faptul că există o hotărâre controversată prin care este condamnat sinodal etnofiletismul ca erezie în 1872 la Constantinopol, care merită o atenție deosebită.

Istoricul condamnării sinodale a etnofiletismului în 1872

Cel mai documentat material pe tema aceasta, cu mărturii concludente, l-am găsit pe site-ul Orthodox History, împărțit într-un șir de 6 articole, de unde am preluat informațiile necesare.

Sinodul din 1872 autodenumit Ecumenic, s-a întrunit în prezența Episcopilor din Bisericile de Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim și Cipru pentru a discuta problema bulgară din cadrul Imperiului Otoman. Aceștia primiseră dreptul de a avea un Exarhat care să-i administreze bisericește. Dar această decizie venea din partea Porții (în 1870), nu a Fanarului.

Invocând în fața otomanilor delimitarea dintre treburile bisericești și cele politice și de a nu interfera între ele, Patriarhia Ecumenică a cerut dreptul să ia o hotărâre proprie în această privință.

Bulgarii, deși au avut Patriarhie o perioadă de 50 de ani în sec. X, apoi au obținut-o din nou spre finalul sec. al XII-lea (1186, recunoscută în 1235), pe care iarăși au pierdut-o după ce au fost cuceriți de turci în 1393. După ce mulți s-au declarat formal mahomedani, creștinismul a înflorit din nou după libertatea de credință și au obținut de la Constantinopol ierarhi ortodocși. Deși nu au avut nimic de protestat împotriva lor, cu timpul, după redeșteptarea conștiinței naționale, și-au dorit episcopi bulgari pentru că cei greci le impuneau limba greacă în cult și nu înțelegeau bine problemele lor specifice cu care se confruntau. Deoarece Fanarul le-a respins această cerere, au apelat la Poarta otomană și au obținut înființarea unui Exarhat în teritoriile deținut în proporție de 2/3 de către bulgari.

Atunci Patriarhia Ecumenică s-a simțit amenințată cu pierderea unor jurisdicții, deși Exarhatul era dependent tot de ea, și a cerut să rezolve această problemă bisericească singură. Într-un final, deoarece nu au ajuns la o înțelegere, turcii au pus în funcțiune structura bulgară (1872) și s-a ajuns la un conflict bisericesc. Bulgarii s-au declarat autocefali, iar Constantinopolul a întrunit un Sinod.

Culmea este că Patriarhul Chiril II al Ierusalimului nu a semnat actele și a înfruntat sfidarea grecilor. Deși Sinodul local l-a destituit și a fost exilat de otomani, a fost apărat și susținut de Imperiul Țarist. Iarăși este curioasă poziția rusească după ce anterior era împotriva formării Exarhatului bulgar și a dorinței lor de emancipare în anii anteriori. Atunci românii și sârbii sprijineau doleanțele bulgarilor.

Formula de condamnare a etnofiletismului conține două articole prin care este condamnată „doctrina filetistă sau diferența de rasă și diversitatea națională în sânul Bisericii lui Hristos” și sunt declarați schismatici cei care au avut „obrăznicia să întemeieze o adunare bisericească ilegală și fără precedent pe un asemenea principiu”.

Deși declarat Ecumenic, Sinodul nu a fost recunoscut decât de Bisericile grecofone, nu și de ruși, români și sârbi.

Principiul etnic specificat în canonul 34 apostolic

În ciuda faptului că Sinodul de la 1872 a declarat că este fără precedent împărțirea jurisdicției pe principiu etnic, totuși această măsură este specificată în canonul 34 apostolic, recunoscut de întreaga Ortodoxie. Acesta are următorul conținut:

„Se cade ca episcopii fiecărui neam/nații să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi să nu facă nimic în plus fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care se impun pentru parohia (eparhia) sa şi pentru satele de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor. Căci astfel va fi înţelegere şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.”

Termenul folosit de acest canon pentru „neam” este ἔθνος, care înseamnă nație, grup etnic. În Noul Testament este folosit în mai multe pasaje care confirmă această accepțiune, anume când se vorbește de neamul evreilor, de calea neamurilor opusă fiilor lui Israel, de stăpânirea Mielului în Apocalipsă asupra oricărei seminții, limbă, popor și nație și când e vorba de definirea creștinilor drept „neam ales”, care nu are conotații geografice, ci de trăsături comune.

Deși canonul nu se ocupă cu împărțirea pe nații, aceasta rezultă în mod clar din formularea lui. Practic, putem avea Patriarhii naționale sau Mitropolii din cadrul lor. Așa cum bulgarii au format o singură structură bisericească inițial în cadrul Constantinopolului, apoi separat și în final le-a fost refuzat acest drept pe timpul stăpânirii otomane. În secolul trecut au fost recunoscuți ca Patriarhie autocefală.

Se poate observa că împărțirea creștinismului s-a făcut chiar și în Bizanț de pe vremea apostolilor pe regiuni etnice: Roma, Alexandria, Antiohia, Ierusalim între latini, egipteni, sirieni și palestinieni/evrei. Chiar și regiunile strânse ulterior în cadrul Patriarhiei de Constantinopol erau împărțite între traci, asiatici (Asia Mică) și cei din Pont. Chiar și rușii au avut pentru ei o Mitropolie la Kiev mutată apoi la Vladimir și în final la Moscova, transformată în Biserică autocefală în 1484 și recunoscută ca Patriarhie în 1589.

Un exemplu de gândire „filetistă” pro-rusă din istoria bisericească

Există un episod ce are conotații etnofiletiste în istoria bisericească a Rusiei, descris de Protopr. Theodor Zisis în cartea sa Autocefalia ucraineană, (p. 40-70), editată în 2018.

Pe atunci, în vremea Patriarhului Ioan Caleca al Constantinopolului (1341-47), condamnat pentru erezia energiilor create, niște episcopi din zona ucraineană au dorit să uzurpe stăpânirea Mitropolitului de Kiev, care se găsea la Mocova. Au și reușit aceasta mituind pe Patriarhul menționat al Constantinopolului, sub care se găsea întregul neam al rușilor. Mai concret, un Mitropolit al Galiției dorea să ia în stăpânirea sa tot Kievul și se lăuda că va aduce și Moscova în subordinea sa pentru că avea aliat puterea lituanienilor. După depunerea acelui Patriarh, atât împăratul Ioan VI Cantacuzino al Bizanțului, cât și Patriarhii Calist și Isidor, ortodocși și bine-cinstitori, au readus ordinea în zonă. Ei recunosc că dintotdeauna a existat o Mitropolie a tuturor rușilor, atât din Rusia Mare, cât și din cea Mică (Ucraina), și ea nu trebuie divizată după ambițiile personale sau politice. Aceste samavolnicii ale unor arhierei au alimentat tendințele și acțiunile anti-rusești ale conducătorilor lituanieni din acea vreme. Practic, greșeala consta în faptul că erau schimbate rânduielile bisericești îndătinate, lucru ce conducea la disensiuni etnice.

Așadar etnofiletismul ar consta mai degrabă în amestecarea Bisericii în acțiuni care aduc atingere identității etnice ale unor creștini prin puterea politică. Atunci ținuturile din Kiev, care nu se aflau sub stăpânirea rusească, dar erau locuite de ruși, erau tulburate de intervenția politică străină de neam, dar stăpânitoare în acele teritorii, prin intermediul episcopatului ortodox ce se lăsa antrenat în aceste demersuri. Dimpotrivă, menirea firească a Bisericii consta în menținerea structurii unitare bisericești pentru a păstra și unitatea firească a nației ruse.

Iată în traducere o pagină din cartea menționată:

Problema actuală din Basarabia

Subiectul acesta al etnofiletismului intervine pregnant în contextul disputelor jurisdicționale din Republica Moldova între Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove și cea a Basarabiei. Dacă ar fi să ținem cont de decizia sinodală din 1872, corect ar fi ca românii din această regiune să nu ceară episcopi de un neam cu ei, ci să fie mulțumiți cu rușii numiți de la Moscova, cum s-a întâmplat de-a lungul timpului după Gavriil Bodoni (1821) până în 1987, când creștinii localnici au reușit să impună să le fie aleși ierarhi de un neam cu ei începând cu Mitropolitul actual Vladimir.

Iarăși, dacă ar fi să ținem cont de canonul 34 apostolic, regiunea ar fi trebuit să fie supusă mai departe structurilor bisericești care au stăpânit-o dintotdeauna, după cum prevede și canonul 8 al Sinodului III Ecumenic, și nu mutată în subordinea Patriarhiei Moscovei. În plus, impunerea limbii ruse și a etnicilor ruși în funcțiile de conducere în această zonă, adică folosirea Bisericii pentru rusificarea populației autohtone nu respectă cerința normală ca credincioșii să aibă cult și administrație potrivit cu specificul lor etnic.

Din 1993 a fost acordat statutul de Mitropolie autonomă Moldovei de către Patriarhia Rusă, precum și ucrainenilor și bielorușilor. În ce măsură este suficientă această măsură pentru a respecta canonul 34 nu mă pot eu pronunța și nici nu ține de competența mea. Probabil cei mai îndreptățiți sunt înșiși moldovenii de peste Prut să aprecieze dacă vor să țină de Patriarhia Română sau de cea a Moscovei.

Ca o opinie personală, etnofiletismul ar trebui să fie definit mai degrabă ca interferența Bisericii în schimbarea structurii etnice a unei populații decât împărțirea firească pe neamuri a credincioșilor ortodocși. În plus, unitatea credinței în Hristos ar trebui să se vadă într-o colaborare mai strânsă între Biserici și depășirea diferențelor etnice. Din păcate, chiar Constantinopolul a contribuit la impunerea unei perspective etnice asupra Bisericii, grecii considerându-se leagănul creștinismului și limba lor ca fiind vorbită în rai. După ei, și rușii au preluat această viziune în politica țaristă, dar și noi, românii, suntem tributari de multe ori acestor greșeli.

Din păcate, etnofiletismul se găsește mai de curând și în poziția Patriarhului Chiril față de războiul din Ucraina, pe care îl sprijină prin implicare personală ca pe o faptă sfântă și prin care se iartă păcatele. În plus, îi caterisește pe preoții care îndeamnă la pace și au o opinie diferită față de război. De aceea a și atras antagonismul Bisericii Ucrainene, care nu a mai găsit în el o mângâiere părintească, așa cum s-ar fi cuvenit, ci un îndemn de a se împotrivi statului ucrainean.

Trăirea în Duhul Sfânt șterge diferențele etnice nu în sensul că nu mai suntem români, greci, sârbi sau ruși, ci că nu ne dușmănim, ne respectăm și iubim mai mult ceea ce este comun în noi decât diferențele etnice. Din păcate, împotriva samavolniciei etnice a unor ierarhi sau Sinoade în Biserică a fost nevoie să lupte unii ani de zile pentru a-și obține drepturile, cum au fost bulgarii, dar și georgienii, românii, polonezii și alții.

Provocare la unitate de mărturisire a dreptei credințe în fața ereziei ecumeniste [VIDEO – Pr. Mihail Deliorga]

Părintele Mihail Deliorga expune în materialul video de mai sus viziunea și propunerea sa cu privire la unitatea la care ar trebui să ajungă cei care țin la credința ortodoxă. Eu am numit-o provocare pentru că reacția celorlalți va vădi cât de mult țin la învățătura sănătoasă a Ortodoxiei. Exemplul georgienilor, care au stat uniți în cererea lor de a ieși din Consiliul Mondial al Bisericilor în 1997 este unul de urmat și astăzi în esența sa de a avea o mărturisire comună, în care să nu se caute scoaterea în evidență a diferențelor, ci a unității.

Această linie a fost exprimată de mai mulți în diferite forme, printre care amintesc și poziția de acum mulți ani formulată în acest articol intitulat Principiile corecte ale întreruperii pomenirii.

Înfruntarea învățăturilor eretice cu smerenie potrivit Sfinților din pustie Varsanufie și Ioan. Sfaturi actuale

Într-o vreme când bântuia erezia origenistă, care se găsea și în scrierile lui Evagrie, existau probleme deosebite provenite din această încercare. Aceste învățături greșite tulburau mult pe părinții din pustie și încă nu erau condamnate sinodal, lucru întâmplat puțin mai târziu, la Sinodul V Ecumenic, în anul 553. Cei doi eretici, Origen și Evagrie, au trăit cu câteva sute de ani înainte, răstimp în care rătăcirile lor au făcut multe sminteli. Așadar indicațiile Sfinților Varsanufie și Ioan (care au trăit după Sinoadele III și IV Ecumenice, dar au murit cu câțiva ani înainte de al V-lea) sunt foarte potrivite pentru vremea ereziei ecumeniste de acum, care se găsește într-un stadiu asemănător.
Am selectat câteva pasaje pe care le-am găsit în Filocalia XI, care sunt potrivite cu tema înfruntării unei învățături eretice de către cei nu foarte întăriți, care au nevoie de a lupta cu patimile lor, lucru care se potrivește celor mai mulți oameni și clerici, dintre care nu mă exclud nici pe mine. Și țin să subliniez că-mi pare rău de certurile inutile pe care le-am provocat și de smintelile pe care văd că nu reușesc să le țin sub control cum ar vrea Dumnezeu.

Răspuns 58: Nu mă ruşinez să-ţi spun, fratele meu, că nu poţi pătrunde cele ale credinţei. Deci, neputând-o aceasta, nu le cerceta. Pentru că altfel îţi atragi mâhnire şi tulburare. Dar cel credincios, chiar dacă grăieşte către eretici sau necredincioşi sau se împotriveşte lor, nu se tulbură în veac. Căci are înăuntru pe Hristos, Căpetenia păcii şi a liniştii (Is. 9, 6). Ba unul ca acesta, împotrivindu-se în chip paşnic, cu iubire, poate aduce la cunoştinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos mulţi eretici şi necredincioşi.

Deci tu, frate, fiindcă întrece puterea ta cercetarea acestor lucruri, ţine calea împărătească, adică credinţa celor 318 Părinţi (de la Sinodul I Ecumenic), întru care ai fost botezat. Căci ea le are pe toate întocmai pentru cei ce înţeleg ceea ce e desăvârşit. Vieţuieşte, deci, în linişte luând aminte la păcatele tale şi la felul cum vei avea să răspunzi lui Dumnezeu.

Răspuns 59: Cei ce se apropie, aşadar, de Doctorul nostru cel mare sunt luminaţi de El şi El îi vindecă de toate bolile sufleteşti. Să nu ne lăudăm, deci, zicând că suntem credincioşi. Căci în acest caz vom fi judecaţi ca oameni făţarnici şi necredincioşi. Din cele din afară se arată credinţa cea nearătată, care locuieşte în cele ascunse ale inimii. De credem Mântuitorului Hristos Care zice: „Fie ţie după credinţa ta” (Mt. 9, 29), va spune şi acum sufletului nostru ce locuieşte în trup: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit” (Mt. 9, 22).     

Deci credinţa noastră nu stă în a o rosti şi a o vesti cu gura, ci cre­dinţa desăvârşită se arată după vindecare. Dacă, deci, ai crezut şi te-ai vindecat, umblă şi nu te poticni. Te-ai vindecat, nu şchiopăta.

536. Întrebare: Dacă cineva e bănuit ca eretic, dar mărturiseşte dreapta credinţă, oare trebuie crezut sau nu?

Răspuns: Părinţii n-au cerut decât dreapta măr­turisire a credinţei. Dacă, deci, cineva se arată hulind cu adevărat pe Hristos cu gura lui, trăind în afara Lui, acesta trebuie ocolit şi nu trebuie să te apropii de el. Dar trebuie să privim şi inima lui. Căci tot cel ce nu păzeşte poruncile lui Hristos este eretic. Şi, dacă omul nu crede în inima lui, cuvintele nu-i folosesc la nimic.

537. Întrebare: Dacă un Avă oarecare se află susţinând o erezie, oare un frate trebuie să plece de la el?

Răspuns: Dacă se dovedeşte sigur că susţine o erezie, trebuie să plece de la el. Dacă e numai o bănuială, nu trebuie să plece, nici să pornească o cercetare în privinţa lui. Căci cele ascunse sunt cunoscute numai lui Dumnezeu, iar cele arătate, oamenilor.

538. Întrebare: Dacă Ava crede drept, dar se aşteaptă să se stârnească în locul acela vreo erezie şi se naşte frica să nu se calce dreapta credinţă, iar Ava nu voieşte să se mute şi de aceea fratele, cunoscându-şi slăbiciunea sa, voieşte să plece în alt loc, oare face bine sau rău?

Răspuns: Înainte de a se arăta că erezia se impune cu sila, nu trebuie să plece cineva, ca nu cumva să se plinească cu el cuvântul: „Fuge necredinciosul, negonindu-l nime­nea” (Prov. 28, 1). Iar de se va arăta că se impune, trebuie să o facă aceasta cu sfatul Părinţilor duhovniceşti, în frica lui Dumnezeu.

539. Întrebare: Ce e de făcut când în acel loc nu sunt niscai bătrâni în care fratele să se poată încrede că pot deosebi lucrurile? Oare trebuie să plece pentru primejdia ereziei şi să se ducă în altă parte, unde se găsesc bătrâni care să poată deosebi şi acolo să-i întrebe pe ei despre aceasta?

Răspuns: Da, trebuie să o facă aceasta şi să împli­nească cele spuse de ei.

600. Întrebare despre detalii din ereziile lui Origen și Evagrie despre apocatastază și preexistența sufletului…

Răspuns: Frate, vai în ce nenorocire a căzut neamul nostru. Unde am ajuns şi cu ce ne ocupăm? Cu ce ne străduim şi ce nesocotim? Am părăsit căile drepte şi voim să păşim pe cele întortocheate. Se împlineşte cu noi cuvântul Scripturii: „Vai celor ce părăsesc căile drepte şi umblă pe cele întortocheate” (Sir. 2, 16). Cu adevărat, frate, am lăsat plânsul pentru mine şi te plâng pe tine unde ai căzut. Am părăsit plânsul pentru păcatele mele şi te plâng pe tine, copilul meu. Tremură cerul văzând iscodirile oamenilor. Se clatină pământul, văzând cum voiesc oamenii să cerceteze cele de necuprins. Acestea sunt dogme ale Elinilor. Acestea sunt flecăreli deşarte ale oamenilor, care îşi închipuie că e ceva în ele. Acestea sunt cuvinte ale oamenilor leneşi. Sunt născociri ale rătăcirii, căci zice: „Spunând că sunt înţelepţi, au înnebunit” (Rom. 1, 22). Şi, dacă vrei să înveţi, ia aminte la ceea ce spune Domnul nostru Iisus Hristos, Lumina noastră, Împăratul nostru: „Din roadele lor îi veţi cunoaşte pe ei” (Mt. 7, 16). Deci ce roade au ei? Îngâmfarea, dispreţul, găunoşenia, nepă­sarea, sminteala, înstrăinarea de lege, mai bine de Dătă­torul legii, Dumnezeu; sunt sălaş al dracilor şi al stăpânitorului lor, diavolul. Acestea nu duc spre lumină pe cel ce crede în ele, ci la întuneric. Acestea nu îndeamnă la frica de Dumnezeu, ci mai degrabă la sporirea cea potrivită diavolului. Acestea nu scot din mocirlă, ci scu­fundă în mocirlă. Acestea sunt neghina pe care a semănat-o vrăjmaşul în ţărâna Stăpânului. Acestea sunt spini răsăriţi în pământul blestemat de Stăpânul Dumnezeu (după căderea oamenilor). Toate sunt minciuni, toate întuneric, toate rătăcire, toate înstrăinare de Dumnezeu. Fugi de ele, frate, ca să nu se întărească cuvântul lor în inima ta. Ele usucă lacrimile, orbesc inima, şi, simplu, pierd pe oamenii ce le bagă în seamă. Nu rămânea în ele, nu cugeta la ele, căci sunt pline de amărăciune şi fructul lor cel mai de pe urmă este moartea. (…)

601. Acelaşi frate a pus aceeaşi întrebare celuilalt Bătrân, Avei Ioan.

Răspuns: „Această înţelepciune nu e de sus, ci e trupească, drăcească (Iac. 3, 16). Această învăţătură e de la diavol. Ea duce pe cei ce ţin seama de ea la chinurile veşnice. Cel ce zăboveşte în ea se face eretic. Cel ce crede ei s-a abătut de la adevăr. Cel ce se alipeşte de ea este străin de Dumnezeu. Lucrătorii lui Hristos nu au învăţat acestea. Cei ce pri­mesc cuvântul adevărului nu primesc acestea. Depărtează-te în grabă de acestea, frate. Nu-ţi arde inima în focul diavolului. Nu semăna în pământ în loc de grâu, mărăcini, ca să nu iei în loc de viaţă, moarte. Şi ce să mai lungesc vorba? Nu primi în locul lui Hristos pe diavol. Nu zăbovi în ele şi te vei mântui ca Lot de Sodoma, prin rugăciunile Sfinţilor. Amin.

602. Întrebarea aceluiaşi: Deci nu trebuie să citim Scrierile lui Evagrie?

Răspunsul lui Ioan: Nu primi învăţăturile de felul acesta. Citeşte din ale lui, dacă voieşti, cele spre folosul sufletului după parabola din Evanghelie despre mreaja în care e scris că „cele bune le-a pus în vase, iar cele rele le-a aruncat afară” (Mt. 13, 48). Fă şi tu aşa.

603. Acelaşi frate, după ce le-a întrebat acestea, se frământa în sine însuşi gândind şi zicând: „Şi cum unii din Părinţi le primesc acestea? Să-i privim ca pe nişte călugări buni, care i-au aminte la ei înşişi?Şi după mai multe zile s-a nimerit ca acelaşi frate să ceară Marelui Bătrân să se roage pentru el. Şi atunci i-a vorbit lui Bătrânul despre gândul din inima lui, încât s-a mirat şi s-a uimit fratele. Iar răspunsul a fost acesta:

Răspuns: Pentru că-mi spui şi ai gândit: „Pentru ce unii din Părinţi primesc capetele gnostice ale lui Evagrie? Ei bine, le primesc acestea socotindu-se gnostici (cunos­cători) prin ei înşişi şi nu s-au rugat lui Dumnezeu să afle dacă sunt adevărate. Şi Dumnezeu i-a părăsit pe ei întru cunoştinţa lor în privinţa acestora. Dar, oricum ar fi, nu ne e îngăduit nici nouă, nici ţie, să cercetăm acestea. Ci timpul ce ni s-a dat nouă e pentru a ne cerceta patimile noastre şi a plânge şi a ne tângui.

699. (V. 700) Întrebare: De-mi va cere cineva să dau anatemei pe Nestorie şi pe ereticii care-i urmează, să o fac sau nu?

Răspuns: Ε vădit că Nestorie şi cei ce-l urmează sunt eretici şi se află sub anatemă. Dar tu nu te grăbi să dai pe cineva anatemei, oricine ar fi. Căci cel ce se socoteşte pe sine păcătos, trebuie să-şi plângă păcatele sale şi nimic mai mult. Dar nici nu trebuie să judeci pe cei ce dau ana­temei pe cineva. Căci fiecare trebuie să se cerceteze pe sine însuşi (I Cor. 11, 28).

700. (V. 701) Întrebare: Dar dacă cineva socoteşte că şi eu cuget ca el, ce să-i spun?

Răspuns: Spune-i: „Deşi e vădit că aceia sunt vrednici de anatemă, eu sunt mai păcătos decât orice om; şi mă tem ca nu cumva, judecând pe altul, să mă osândesc pe mine însumi. Căci, chiar de voi da anatemei pe satana, întrucât fac faptele lui, mă dau anatemei pe mine însumi. Fiindcă a spus Domnul: „De mă iubiţi pe Mine, veţi păzi poruncile Mele” (In. 14, 15). Iar Apostolul zice: „De nu iubeşte cineva pe Domnul, să fie anatema” (I Cor. 16, 22). Deci cel ce nu împlineşte poruncile Domnului nu-L iubeşte pe El. Şi cel ce nu-L iubeşte este sub ana­temă. Cum poate, deci, el să anatemizeze pe altul?”

Spune-i-le acestea şi, de va stărui în aceleaşi, pentru conştiinţa lui dă anatemei pe eretic.

701. (V. 702) Întrebare: Dar, de nu ştiu că este eretic cel pe care îmi cere să-l dau anatemei, ce să fac?

Răspuns: Spune-i: „Frate, eu nu ştiu ce gândeşte acela de care-mi vorbeşti. Şi a da anatemei pe unul pe care nu-l cunosc mi se pare a mă osândi pe mine însumi. Îţi spun, însă, aceasta: eu nu cunosc altă credinţă decât aceea a celor 318 Sfinţi Părinţi. Şi cel ce cugetă o alta decât aceasta s-a aruncat pe sine însuşi sub anatemă”.

733. Întrebare: Am un prieten de care s-a aflat că este eretic. Să-l îndemn să vină la dreapta credinţă sau nu?

Răspuns: Învaţă-l să cunoască dreapta credinţă. Dar să nu i te împotriveşti, nici nu voi să afli ce gândeşte, ca să nu intre în tine otrava lui. Iar de va voi peste tot să se folosească şi să asculte adevărul credinţei lui Dumnezeu, du-l la Sfinţii Părinţi care pot să-l folosească şi aşa te vei afla ajutându-l după Dumnezeu, rămânând nevătămat. Dar, dacă după a doua şi a treia sfătuire nu primeşte îndreptarea, ocoleşte-l, după cuvântul Apostolului (Tit. 3, 10). Căci nu voieşte Dumnezeu să facă cineva ceea ce-i peste puterea lui, cum zic Părinţii: „De vezi pe careva înecându-se în râu, să nu-i dai mâna, ca să nu te tragă şi pe tine şi să mori împreună cu el. Ci dă-i toiagul tău şi, de poţi să-l tragi, e bine, iar de nu poţi, lasă-i toiagul şi mântuieşte-te pe tine”.

734. Întrebare: Un oarecare dintre Părinţi, care avea nişte prieteni în Domnul şi era socotit ca drept credin­cios, s-a aflat ca fiind eretic în cugetare. Atunci prie­tenii s-au despărţit de el. După aceea, aflând ei că acela voieşte să se despartă de Biserică, s-au gândit să meargă la el şi să-i pună metanie, ca nu cumva să o facă aceasta din întristare şi să li se socotească lor această greşeală a lui. Şi venind l-au întrebat pe Bătrân despre aceasta.

Răspuns: Patima e patimă. Nu vă arătaţi că o încuviinţaţi. Deci nu-i puneţi metanie, ca unii ce aţi fi greşit faţă de el, ci ca să nu se despartă de Biserică.

Observațiile noastre: Din textele de mai sus am desprins câteva idei adaptate pentru orice vreme:
– Ceea ce primează este credința trăită, împropriată în inimă, fapt care se vădește prin biruirea patimilor, nu prin învățarea teoretică a unor formulări dogmatice.
– Fără putință de tăgadă, este primejdios a primi și a cerceta chiar noile învățături care tulbură Biserica, cele origeniste de atunci și cele ecumeniste de astăzi.
– Despărțirea de omul eretic nu presupunea neapărat ruperea comuniunii, ci era mai mult de ordin spațial și de relaționare pentru a înlătura influența negativă.
– Învățăturile eretice ne destabilizează legătura cu Hristos fără să ne dăm seama pentru că au otravă nematerială în ele.
– Nu trebuie să ne grăbim să dăm noi anatemei și să osândim pe cei în greșeală.
– Nu trebuie să ne lepădăm de credința dreaptă sub nici o formă, ci să ne temem să nu cădem în așa o greșeală cumplită, dar să nu ne avântăm să dăm lecții altora peste puterea noastră, ci să ne smerim ca să nu ne clătinăm în vreun fel.

Punând acestea ca o oglindă pentru mine, îmi pare rău și recunosc că nu reușesc curat să țin tăcerea cea bună și nici vorbirea după Dumnezeu, care să nu producă nici sminteli și dezbinări, nici cedări în credință, pe de altă parte. Nu le-am pus aici pentru a da altora sfaturi sau a-i mustra, ci pentru a mă îndrepta pe mine și a fi de folos pentru vreunii.

Îndrumări pentru primirea Sfintei Împărtășanii de la Sfinții Varsanufie și Ioan

32. Răspunsul aceluiaşi mare Bătrân către acelaşi, care l-a întrebat dacă trebuie să mănânce deosebit şi să nu iasă Miercurea şi Vinerea la Sfânta Împărtăşanie…

(…) Iar de la Împărtăşanie nu te opri cât timp intri şi ieşi (cât nu e zăvorât, n.n.), căci altfel pricinuieşti sminteală altora. (…)

170. Dacă mi se întâmplă vreo nălucire în timpul nopţii şi a doua zi am să iau Sfânta împărtăşanie, ce trebuie să fac?

Răspunsul lui Ioan: Să ne apropiem ca nişte răniţi, nu ca nişte biru­itori; ca unii ce au mai degrabă trebuinţă de doctor. Şi Cel ce a vindecat pe cea care suferea de curgerea sângelui (Mt. 9, 22), ne va vindeca. Să iubim mult, ca să ni se spună şi nouă: „Vi se vor ierta multe păcate, pentru că aţi iubit mult” (Lc. 7, 47). De câte ori voieşti să te împărtăşeşti, zi: „Să nu-mi fie mie, Stăpâne, aceste sfinte Taine spre judecată sau spre osândă, ci spre sfinţirea sufletului şi a trupului”. Apoi apropie-te cu frică şi iubitorul de oameni Stăpân al nostru va face cu noi mila Sa. Amin.

212. (…) În ce priveşte Sfânta Împărtăşanie, deoarece vreau să mă împărtăşesc în fiecare zi, dacă-mi este spre povară să fac să urce la mine, păcătosul, Sfânta Împărtăşanie, nu trebuie să cobor eu ca să mă împărtăşesc? Dar atunci cum nu se pierde liniştirea sau starea de retragere? (…)

(…) Iar despre aducerea la tine a Sfintei Împărtăşanii, când aceasta nu e din dispreţuire, ci din boală, nu este spre osândă. Căci Căpetenia doctorilor vine El Însuşi la cei foarte obosiţi şi bolnavi, precum a venit Domnul nostru Iisus Hristos mai înainte la noi, care eram păcătoşi şi ne simţeam rău. Iartă-mă, Părinte, că, supunându-mă, am vorbit eu, nevrednicul. (…)

229. Întrebarea aceluiaşi către acelaşi mare Bătrân: Te rog, Părinte, iartă-mă pentru Domnul, că gândul hulei a pus stăpânire pe mine. Şi roagă-te pentru mine să mă îndrept.

(…) Şi nu mai cădea iarăşi în aceasta, „ca să nu ţi se întâmple ceva şi mai rău” (In. 5, 19). Căci din învârtoşarea inimii ai venit la mânie şi de la mânie la reţinerea de la Sfânta Împărtăşanie. Şi, odată ce ai fost luat cu desăvârşire în stăpânire de pornirea aceasta, ai căzut în prăpastia hulei.

241. Întrebarea aceluiaşi către acelaşi mare Bătrân: Fiindcă Sfinţia ta mi-ai poruncit să liturghisesc, arată-mi, te rog, ce trebuie să gândesc sau să cuget stând lângă altar cu preotul şi împărţind Sfânta Pâine şi dând Sf. Potir spre băutură sau ducând Sf. Împărtăşanie la cineva? Şi dacă trebuie să îmbrac un veşmânt rânduit anume pentru slujba Liturghiei sau să-mi acopăr trupul cu o haină până la călcâie?

Răspunsul lui Varsanufie: Frate, toate cele ce se fac simbolic au înţelesuri duhovniceşti şi tu le cugeţi tru­peşte. Cel ce slujeşte ca diacon trebuie să fie ca heruvimii întreg ochi, întreg minte, cugetând şi privind la cele de sus, slăvindu-le cu frică şi cutremur. Căci poartă trupul şi sângele nemuritorului împărat. El ia şi chipul serafimilor prin cântarea doxologiei şi prin legănarea sfintelor lor aripi deasupra Tainelor ascunse, arătând prin aripi uşurarea cele pământeşti şi materiale şi strigând neîncetat cu mintea, în biserica omului lăuntric, cântarea de biruinţă închinată slavei de mare cuviinţă a Dumnezeului nostru: „Sfânt, sfânt, sfânt e Domnul Savaot. Plin este cerul şi pământul de mărirea Lui”. De rostirea înfricoşătoare a acestei vestiri fuge diavolul tremurând de la sufletul robit şi sunt alungaţi demonii, lăsându-l liber de robia lor. Acesta vede acum că i-a răsărit lumina cea adevărată. Şi luând aminte vede măreaţa frumuseţe a Mielului nemuritor şi doreşte să se sature de trupul şi de sângele Lui. Şi atunci aude pe David strigând şi grăind cu glas mare: „Gustaţi şi vedeţi că e bun Domnul” (Ps. 33, 9). Şi, sufletul apropiindu-se cu frică, se face părtaş al trupului şi al sângelui Lui şi gustul lor se face neşters în el, păzindu-l de toată patima.

Acestea cugetă-le, fie că stai în faţa Sfintelor, fie că le împarţi şi le dai de băut, fie că duci sf. Împărtăşanie la cineva, fie că aduni Sfintele, fie că împlineşti simplu toată slujirea la altar.

Cât despre veşmânt, agoniseşte-ţi hlamida duhovnicească, care face plăcere lui Dumnezeu. Iar haina până la călcâie înseamnă omorârea mădularelor. Căci spune-mi, frate, dacă omul poartă o porfiră întreagă de mătase şi e desfrânat, îl curăţeşte veşmântul de curvie sau de alte patimi? Deci ce vor face cei vrednici de Sfintele Taine, dar lipsiţi de veşminte? O singură haină ne-a poruncit Domnul să pur­tăm: pe cea a virtuţilor. Fie ca Domnul să ne învredni­cească de aceasta pe noi toţi în veci. Amin.

463. Întrebare: Un iubitor de Hristos l-a întrebat pe acelaşi Bătrân de trebuie să discute mult despre Sfintele Taine? Şi dacă, apropiindu-se de ele cel păcătos, e osândit ca nevrednic?

Răspuns: Apropiindu-te de Sfintele Taine, ia aminte, primind Trupul şi Sângele lui Hristos, să le ţii fără nici o îndoială ca adevărate. Iar despre cum săvârşesc ele – nu te preocupa. Crede Celui ce a spus: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu şi sângele Meu” şi că acestea ni le-a dat spre iertarea păcatelor. Cel ce crede astfel nădăjduim că nu se osândeşte. Iar cel ce nu crede a şi fost osândit (In. 3, 18). Deci nu te împiedica de la apropiere, socotindu-te pe tine păcătos, ci crede că păcătosul ce se apropie de Mântuitorul se învredniceşte de iertarea păcatelor, precum vedem din Scriptură că cei ce se apropiau de El cu credinţă auzeau glasul lui Dumnezeu ce le spunea: „Iartă-ţi-se ţie păcatele cele multe” (Lc. 7, 47-48). Cel ce ar fi fost vrednic să se apropie de El n-ar fi avut păcat. Dar, fiindcă era păcătos şi datornic, a primit iertarea datoriilor. Ascultă, însă, şi pe Domnul Care zice: „N-am venit să mântuiesc pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (Mt. 9, 13); şi iarăşi: „Nu au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi” (Lc. 5, 31). Socoteşte-te, deci, pe tine păcătos şi bolnav şi apropie-te de Cel ce poate mântui pe cel pierdut (Lc. 19,10).

464. A aceluiaşi despre acelaşi: Stăpâne, cum a îngăduit Mântuitorul Hristos lui Iuda vânzătorul să se împărtăşească de Cina cea de taină? Căci Sf. Ioan Gură de Aur în tâlcuirea Evangheliei de la Matei zice: „Cel nevrednic trebuie oprit de la masa înfricoşătoare a Tainei” (P.G. 58, 743). Iar Sf. Pavel declară pe unul ca acesta supus judecăţii (I Cor. 11, 27-28). Prin acesta nu-l lasă pe cel conştient de păcatele sale să îndrăznească să se apropie de înfricoşătoarea Taină şi să se împărtăşească de viaţa izvorâtoare din ea. Deci ce trebuie să fac? Căci mult mă tulbură acest lucru pe mine, păcătosul.

Răspuns: Pentru a arăta marea Lui iubire de oameni şi că rabdă pe om până la cea din urmă răsuflare a lui, ca să se pocăiască şi să fie viu, Dumnezeu a spălat şi picioarele lui Iuda şi l-a lăsat să se împărtăşească de Tainele Sale, ca să-i ia orice apărare lui şi celor ce spun mereu că, dacă l-ar fi lăsat să se bucure de acestea, nu s-ar fi pierdut. Deci s-a osândit el însuşi şi s-a împlinit cuvântul Apostolului: „Iar dacă necredinciosul vrea să se despartă, să se despartă” (I Cor. 7, 15), cuvânt care îi priveşte şi pe păcătoşi, şi pe cei ce nu se pocăiesc. Iar dacă Sf. Ioan îi opreşte, o face pentru învăţătură şi certare, punându-le în vedere judecata şi chinul veşnic. Căci n-a spus că îi respinge cu forţa, nici că-i taie de la Biserică. Pentru că nici Iisus n-a făcut aceasta cu Iuda. Iar dacă ei rămân în păcate şi se apropie cu neruşinare, se osândesc ei înşişi, despărţindu-se de slava lui Dumnezeu.

Dar pe păcătoşii ce se apropie de Sf. Taine ca răniţi şi ca unii ce cer milă, pe aceştia îi tămăduieşte Domnul şi-i învredniceşte de Tainele Lui. Căci a spus: „N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Lc. 5, 32). Şi iarăşi: „Nu au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi” (Lc. 5, 31). Dar spun iarăşi ceea ce a spus Sf. Ioan, că prin împiedicarea celor păcătoşi de la Sf. Taine el le vestea lor osânda. Căci „cel ce mănâncă şi bea cu nevred­nicie judecată sieşi mănâncă şi bea” (I Cor. 11, 29). Şi unul ca acesta este aruncat în afara Bisericii lui Dumne­zeu. Căci el n-a luat decât judecata. De aceea n-a spus să-i taie (de la Sf. Împărtăşanie), ca să-i lase să-şi dea ei înşişi hotărârea. Pe de altă parte, nimenea nu trebuie să spună că e vrednic de Sf. Împărtăşanie, ci: „Sunt nevrednic şi cred că mă voi sfinţi împărtăşindu-mă”. Şi va fi lui aceasta după credinţa lui prin Domnul nostru Iisus Hristos. Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

570 bis. Ava (Serid) a spus de acelaşi Bătrân (Ioan) că nu l-a văzut niciodată zâmbind sau tulburându-se; nici primind Sfânta Împărtăşanie fără lacrimi după ce zicea: „Doamne, nu spre judecată să-mi fie Sfintele acestea”.

821. Întrebare: S-a dat o poruncă împărătească care opreşte pe păgâni să-şi mai ţină rânduielile lor. La fel şi pe schismatici. Şi unii dintre ei au venit după Sf. Paşti să se boteze, alţii să se împărtăşească. Oare trebuie să-i primim? Şi când trebuie să-i învrednicim de Botez şi de Sf. Împărtăşanie?

Răspuns: Pe cei ce voiesc să se boteze (să se lumi­neze), trebuie să-i primeşti. Şi trebuie să le dai Sfântul Botez în sfânta Patruzecime sau la Înălţarea Mântuitorului. Şi aşa vor avea toată săptămâna ca sărbătoare. Dar, dacă vreunul ar fi bănuit că face aceasta ca o simplă formă sau de frica poruncii, spune-i: „De vii din pricina poruncii, e păcat. Iar de vii cu frica lui Dumnezeu pentru viaţă, îţi vei câştiga două bunuri: cel al vieţii şi cel trupesc”. Acelaşi lucru trebuie spus şi celor ce voiesc să primească Comuniunea (Sf. Împărtăşanie) cu Biserica. Şi, de vor spune: „Venim pentru Dumnezeu”, primeşte-i îndată. Căci sunt creştini.

(Sursa: FILOCALIA, vol. XI)

O evaluare corectă a unui preot pomenitor asupra evenimentului din Creta (2016): Sinod tâlhăresc

Nota noastră: Acest material video al pr. Mihail Deliorga, mai ales când e pus în contextul altor poziționări ale sale, reprezintă o analiză corectă și necesară, care ar trebui să trezească și alte conștiințe. Punctează corect caracterul tâlhăresc al Sinodului și abaterile lui dogmatice, organizatorice și spirituale.

Nu atât întreruperea pomenirii ierarhilor este stringentă acum, cât înțelegerea și demascarea greșelilor. Aceasta ar duce la o reacție mai chibzuită și mai amplă împotriva ecumenismului și perspectivei generale trasate în Creta.

Este foarte bine că a fost punctată esența ereziei ecumeniste, care constă în concepția protestantă că Biserica este divizată în interior în mai multe „Biserici” care ar trebui să refacă unitatea primordială prin dialog și rugăciuni în comun. Definiția cea mai concisă a ecumenismului a fost dată deja de Sinodul ROCOR din 1983 și în jurul acesteia consider că ar trebui să graviteze toată lupta de apărare a Ortodoxiei de ecumenism și de răul provocat de Sinodul din Creta. Practic, trebuie condamnată „teoria ramurilor” cu toate variațiunile și implicațiile ei.

Mai departe, mult mai importantă îmi pare a fi unirea în jurul dreptei credințe decât cea bazată pe îngrădirea de erezie, care (unire, coagulare, detaliată în comentariu) nu duce dacât la dezbinare pentru că are principii greșite. O opinie similară a formulat același pr. Mihail în predica rostită ieri la praznicul Sfinților Trei Ierarhi.

ActiveNews ține să demonstreze că mustrările aduse de IPS Longhin poporului român sunt întemeiate

Mitr. Longhin la comemorarea românilor uciși de sovietici la Lunca (Imagine: Libertatea cuvântului)

Într-un articol menit să calomnieze și să promoveze ideile denigratoare la adresa IPS Longhin, portalul Active News nu face decât să-și etaleze impostura prin insulte gratuite. După ce au scris un articol despre o clădire ce a ars la Bănceni, este însăilat un altul care punctează petele ce trebuie atașate securistic Mitropolitului din Bucovina pentru a fi decăzut în ochii românilor.

Acuzele aduse pot fi demontate ușor pentru că nu au nici un „sâmbure tare de adevăr”:

1. A încurajat pe nepomenitori chipurile la ordinul serviciilor speciale rusești pentru a fragmenta Mitropolia Moldovei și Bucovinei.

Această afirmație este ticluită pentru a spăla imaginea în special a Mitropolitului Teofan după ce a trădat credința la Sinodul din Creta. Abătând atenția la un plan lumesc și politizat, se dorește ascunderea cedărilor dogmatice în ochii naivilor.

Însă trebuie precizat că IPS Longhin nu a susținut doar pe nepomenitorii din MMB, ci și pe alții din alte episcopii din România, așa cum este normal în astfel de situații de erezie. Nu a căutat să provoace scandaluri și scindări, ci, dimpotrivă, să tempereze spiritele și să dea o direcție sănătoasă. Din această cauză, chiar a fost părăsit de „nepomenitorii” radicali români și greci. Dacă ar fi avut interese de altă natură, ar fi întreținut tocmai extremismul și scandalul gratuit, nu ar fi adus critici cu durerea celui ce vede credința profanată.

2. Activitatea filantropică a Mitropolitului Longhin nu are nici o legătură cu ceea ce face Pr. Nicolae Tănase la Valea Plopului. Chiar dacă seamănă pe alocuri, numai o minte ingenioasă în rele poate vedea o copiere „în oglindă, pentru o cât mai bună imagine, demnă de arta specialiștilor ruși” a activității părintelui din România.

3. Criticile aduse practicii românești de a trece toți oamenii prin altarele bisericilor după sfințirea lor nu sunt nicidecum injurii și blesteme la adresa poporului nostru, ci doar o constatare a unui fapt profanator. Exprimarea liberă și în limbajul românesc din Bucovina ucraineană nu are rost să fie interpretat tendențios doar de dragul de a vedea răutate acolo unde nu este. Însuși vlădica își cere iertare pentru ceea ce spune, deși este și el român. Este normal să manifeste indignare față de acest obicei care nu se găsește la nici un alt popor ortodox și este contrar logicii liturgice și duhovnicești. Pur și simplu este un gest de ofensare adusă lui Dumnezeu și altarului să permiți să treacă tot omul în ziua sfințirii pe la Sfânta Masă, când acest lucru este permis doar clericilor cu mare cuviință. Altarul nu este un obiect de superstiție, ci de slujire liturgică.

4. Scrisoarea IPS Teofan invocată conține numeroase erori și minciuni. Într-un limbaj birocratic, prigoana asupra celor care au protestat față de abaterile dogmatice semnate la Sinodul din Creta este numită inexistentă și, de fapt, ea se maschează sub dorința ierarhilor ca toți preoții, monahii și credincioșii să rămână în bisericile și mănăstirile lor, dar în comuniune cu păstorii lor legitimi, dar infideli. Fapt este că această prigoană exista în mod evident și continuă până astăzi, chiar dacă este ignorată de cei mai mulți și unii chiar se bucură de ea.

Caracterul eretic și tâlhăresc al Sinodului din Creta este ascuns sub caracterizări pozitive și este interzisă criticarea lui sub pretextul că doar un alt Sinod poate să-l condamne. Deși este adevărat acest lucru, este iarăși o manipulare și distragere a atenției, pentru că IPS Longhin nu l-a condamnat, ci l-a înfierat ca ierarh și cunoscător al învățăturii ortodoxe. Această practică este nu doar legitimă, potrivit canoanelor 31 apostolic și 15 I-II Constantinopol, ci chiar îi cinstim în mod deosebit pe Sfinții Mărturisitori care au procedat astfel în istoria Bisericii.

Instituția sinodală trebuie să fie ținută la rang de cinste, într-adevăr, dar nu doar de o categorie și nu în ciuda adevărului de credință. Atunci când arhiereii adunați în Creta nu respectă principiile ortodoxe ale unui Sinod și când adevărul dogmatic este călcat în picioare, este perfect justificată reacția curajoasă a clericilor și credincioșilor de respingere a unor astfel de acțiuni. Sinoade tâlhărești au mai existat și tot astfel au fost înfruntate, nu invocând litera moartă a unor canoane prin care să fie ucis duhul autentic al credinței.

În rezumat, ceea ce-i supără pe ierarhii români și pe unii credincioși docilizați este trăirea credinței de către Mitropolitul Longhin cu fervoare și curaj și apărarea ei față de apostazia cu mască instituțională de care suferă cei cu cugetare ecumenistă sau purtați de interese neortodoxe. Diferența aceasta deranjează și va deranja mereu pe cei abătuți de la dreptarul adevărului.

Din nefericire, trebuie recunoscut că grosul poporului român este într-o amorțire soră cu sacrilegiul la adresa lui Dumnezeu. De atâta românism, nu mai vedem pe Hristos, ci numai dușmani ruși înaintea ochilor. Dumnezeu să ne ridice din această orbire!

Translate page >>