Aducem în atenție un articol remarcabil din presa românească pe problema schismei ucrainene. În el se prezintă corect fondul problemei, cu implicațiile politice anexe, dar îndeosebi teologice (dogmatice și canonice). Publicat pe un portal de știri cunoscut și mai tradiționalist, Activenews, punctul acesta de vedere nu pare a fi deplin acceptat sau măcar luat în considerare cum se cuvine la nivelul presei din țară, nu știm exact la nivelul bisericesc oficial. Sperăm să aibă trecere mai mare și să se impună prin adevărul lucrurilor.
Sâmbătă, 12 octombrie, Sinodul Bisericii Ortodoxe a Greciei a recunoscut dreptul Patriarhiei de Constantinopol de a acorda singură autocefalia. Anunțul, făcut public de Mitropolitul Ierotheos Vlachos, se poate traduce „habemus Papam”, sau, mai precis, „îl recunoaștem pe Patriarhul de Constantinopol ca Papă al ortodocșilor”.
Această zi va rămâne în istoria Ortodoxiei ca o pată pe obrazul unei Biserici apostolice, Biserica Greacă, îngenuncheate de puterea politică și silite să ia o decizie neortodoxă.
Din 1992 până în
2018, toate bisericile ortodoxe autocefale, inclusiv Patriarhia de
Constantinopol, au apărat canonicitatea în Ucraina și nu au recunoscut
grupările schismatice. Dar, în urma intervenției SUA, interesate de eliminarea
oricărei influențe a Rusiei în Ucraina, Patriarhia de Constantinopol a
recunoscut două grupări schismatice, unite într-o structură căreia i-a acordat
autocefalia în 5 ianuarie 2019. Aceasta fără să consulte nicio biserică
autocefală și în ciuda faptului că mai multe biserici autocefale, aflând de
intenția sa, i-au cerut în scris să nu o facă.
Iar acum, în urma
presiunilor SUA și ale Patriarhiei de Constantinopol, Biserica Greciei a
anunțat că este de acord cu inventatul drept al Patriarhului de Constantinopol
de a acorda autocefalia.
Din Biserica
Greciei, cel mai vizibil susținător al acestei decizii a fost Mitropolitul
Ierotheos Vlachos.
Mitropolitul
Ierotheos Vlachos, susținătorul cel mai cunoscut al ereziei
Mitropolitul
Ierotheos a fost apreciat și iubit în toată lumea ortodoxă ca un teolog
profund, un om duhovnicesc care a scris despre oameni duhovnicești și un ierarh
ancorat în tradiția ortodoxă și în problemele contemporane. Însă, prin
atitudinea față de statutul Patriarhului de Constantinopol, toate acestea se
veștejesc precum frunza căzută din copac.
În problema din
Ucraina, după ce Patriarhul Bartolomeu I a recunoscut cele două grupări
schismatice, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a devenit un susținător vocal al
statutului de tip papal al Patriarhului de Constantinopol.
În primăvara
acestui an, el a fost unul dintre cei care au susținut că autocefalia unei
biserici trebuie acordată doar de Patriarhia de Constantinopol și s-a opus
categoric ca orice altă biserică, inclusiv biserica mamă, din care se desprinde
structura care devine autocefală, să aibă un cuvânt de spus.
În 30 martie
2019, a publicat o declarație în care, după ce admite că intervine în problema
ucraineană deși nu face parte din comisiile Sinodului grec care se ocupă de ea,
scrie că Sinodul Bisericii Greciei nici măcar nu are dreptul să ia în discuție
această problemă sau să se opună deciziei Patriarhiei de Constantinopol cu
privire la acțiunile ei în Biserica Ucrainei.
Apoi, în lunile
care au urmat, a susținut din ce în ce mai mult public, convingând și pe alți
ierarhi, că pretenția Patriarhului de Constantinopol este corectă. Influența
lui în Biserica Greacă a avut un rol esențial în decizia Sinodului grec, el
fiind și cel care a comunicat decizia public, justificând că este în slujba
unității (sic!).
După acordarea
Tomosului către grupările schismatice, Biserica Rusă, din care face parte, cu
cea mai largă autonomie posibilă, Biserica ortodoxă canonică din Ucraina, a
întrerupt comuniunea cu Patriarhia de Constantinopol și a anunțat că va
întrerupe comuniunea cu cei care îi vor recunoaște pe schismatici.
Greu de explicat
cum un teolog atât de priceput ca Mitropolitul Ierotheos a devenit unul dintre
vârfurile de lance ale unei erezii care provoacă o schismă care poate deveni la
fel de gravă ca cea din 1054, în urma căreia Apusul s-a rupt de ortodoxie. Avea
multe motive să vadă clar că Patriarhul Bartolomeu a fost de rea-credință și a
greșit dogmatic.
În Ucraina sunt
12.000 de parohii canonice și 6.000 de parohii schismatice. Dacă Patriarhul
Bartolomeu era de bună-credință și voia să facă ceva folositor pentru unitatea
Bisericii, putea să ceară schismaticilor să își retragă episcopii din orașele
în care există episcopi canonici, dar nu a făcut-o. Astfel, în foarte multe
orașe există doi episcopi, unul canonic, recunoscut de toată ortodoxia,
inclusiv de Patriarhia de Constantinopol, și unul schismatic, recunoscut doar
de Patriarhia de Constantinopol. Chiar și pentru Patriarhia de Constantinopol
aceasta este 100% necanonic. Aceasta este și situația de la Cernăuți.
Apoi Mitropolitul
Ierotheos cunoaște ce presiuni a făcut în Ucraina administrația fostului
președinte Poroșenko pentru ca preoții canonici să treacă la schismatici, prin
intermediul primăriilor, al consiliilor locale, al poliției și al serviciului
de securitate SBU. Știe ce presiuni a făcut Patriarhul Bartolomeu asupra mănăstirilor
athonite (a amenințat că schimbă egumenii și îi oprește pe clerici de la
slujirea preoțească) pentru a permite schismaticilor să slujească în aceste
mănăstiri. De ce ar fi nevoie de aceste presiuni, dacă deciziile Patriarhiei de
Constantinopol sunt drepte și benefice? Oare impunerea cu forța a fost calea
arătată de Hristos? De când adevărul lui Dumnezeu are nevoie de violență pentru
a fi primit?
Mitropolitul
Ierotheos a văzut clar că decizia Patriarhului Bartolomeu nu a rezolvat
schisma, așa cum a spus că se va întâmpla, ci, din contră, a făcut-o mult mai
mare. Această extindere a schismei ar fi putut să îl aducă la realitate, să îi
arate că nu Dumnezeu lucrează, ci diavolul, cel care îi dezbină pe oameni. Dar
a preferat să nege evidența și apoi a justificat decizia Sinodului grec ca
fiind în slujba unității, deși era evident că ea va adânci schisma!
Deci el însuși a
fost de rea-credință.
Din punct de
vedere dogmatic, Mitropolitul Ierotheos a fost foarte atent la documentele de
la Sinodul de la Creta și nu a semnat unul dintre ele pe motiv că nu este
conform cu dogmatica ortodoxă. Prin atitudinea lui a girat parțial apariția
nepomenitorilor în Biserica Ortodoxă Română.
Dacă atunci a
fost atât de atent, cum de nu înțelege grosolănia erorii de acum? Nu știe că
Arhiepiscopul grec Elpidofor al Americii (pus de Patriarhul Bartolomeu) susține
că Patriarhul de Constantinopol este „primul fără egali”, deși el mereu a fost
numit „primul între egali”? Ce ar trebui pentru a realiza că superioritatea Patriarhului
de Constantinopol față de toate celelalte biserici autocefale este același
lucru cu doctrina catolică potrivit căreia papa este deasupra tuturor
episcopilor? Asta nu este greșeală dogmatică?
Mitropolitul
Ierotheos a scris cartea „Cunosc un om în Hristos”, despre arhimandritul
Sofronie Saharov. Dacă l-a văzut pe arhimandritul Sofronie ca „om în Hristos”,
de ce nu socotește că este de la Hristos modul în care arhimandritul Sofronie a
explicat, într-un articol
scris în 1950, că pretenția Constantinopolului de superioritate față de
celelalte biserici ortodoxe autocefale este o gravă eroare dogmatică, o erezie
extrem de periculoasă?
Arhimandritul
Sofronie a numit această pretenție „neo-papismul din Constantinopol” și a
explicat că este o erezie ecleziologică:
„Trebuie, oare,
să spunem că această formă de papism este tot o erezie ecleziologică, cum ar fi
papismul roman? Trebuie oare spus că, realizată în viața Bisericii, ea va duce
în mod inevitabil la pervertirea întregului chip duhovnicesc al existenței
noastre? […] Faptul că deja Constantinopolul începe acum lupta cu autocefalia
Bisericilor Locale nu ne miră nicidecum, deoarece aceasta este natura oricărui
papism. Cu autocefalia nu se împacă nici romano-catolicismul”. (Arhimandrit
Sofronie Saharov)
Reacția
neașteptat de prudentă a Patriarhiei Rusiei
Joi, 17
octombrie, conducerea Patriarhiei Rusiei s-a întâlnit pentru a discuta decizia
Sinodului grec. În condițiile în care așteptarea generală era că Biserica Rusă
va întrerupe comuniunea și cu Biserica Greciei, rușii au luat o decizie
neașteptată și de maximă prudență, arătând că nu doresc escaladarea schismei.
Decizia a fost de
a întrerupe comuniunea nu cu Biserica Greciei, ci doar cu acei episcopi care îi
vor recunoaște personal pe schismaticii din Ucraina.
Această abordare
a fost confirmată sâmbătă, 19 octombrie, când Arhiepiscopul Ieronim al Atenei,
președintele Sinodului grec, a slujit cu Patriarhul Bartolomeu. Când Patriarhul
Bartolomeu l-a pomenit pe Epifanie, liderul schismaticilor, Arhiepiscopul
Ieronim a făcut semnul crucii, ceea ce ar fi putut fi interpretat ca o aprobare
implicită. Cu toate acestea, rușii au declarat că vor întrerupe comuniunea cu
Arhiepiscopul Ieronim doar dacă acesta îl va recunoaște explicit pe Epifanie.
Această moderație
nu este întâmplătoare. Ea are legătură directă cu modelul de organizare a
Bisericii, de uniune sobornicească de biserici autocefale, pe care Patriarhul
Bartolomeu îl încalcă. Patriarhul Bartolomeu susține că el poate lua decizii
corecte pentru toată Ortodoxia, în timp ce învățătura ortodoxă despre Biserică
arată că organismul suprem care poate lua o decizie majoră în Biserică este
Sinodul Ecumenic, al tuturor episcopilor ortodocși (eventual prin
reprezentanți), cu condiția ca acea decizie să fie receptată de către
credincioși. În această perspectivă, fiecare episcop este important, nu doar
biserica din care face parte.
Prea multă
implicare politică
Relația
Patriarhiei de Constantinopol cu SUA nu este nouă.
În ianuarie 1949,
după ce a fost ales, Patriarhul Atenagora a mers din SUA la Istanbul pentru a
fi înscăunat Patriarh de Constantinopol cu avionul personal al lui Harry
Truman, Președintele SUA. Atenagora a publicat în 1950 o enciclică în care
afirma un primat de tip papal pentru Patriarhia de Constantinopol.
Nici faptul că
oamenii politici și politica statelor au avut un cuvânt de spus în problemele
bisericești nu este nou. Dar istoria arată că atunci când politica a presat
Biserica să accepte o erezie, dacă Biserica a acceptat i-a trebuit apoi multă
vreme ca să se așeze iarăși în adevărul de credință. Așa s-a întâmplat cu
erezia care se împotrivea icoanelor, susținută de împărați, care a tulburat mai
mult de un 100 de ani chiar Patriarhia de Constantinopol, în secolele VII–VIII.
Într-un moment de
cumpănă, în secolele XIV–XV, când turcii cucereau continuu părți din Imperiul
Bizantin, împărății și patriarhii de la Constantinopol au acceptat o unire cu
catolicii cu scopul de a fi sprijiniți militar de statele catolice.
Lucas Notaras,
mare demnitar al imperiului, a rostit atunci celebrele cuvinte care arată că
alterarea credinței este mai gravă decât decăderea politică: „Mai bine să vedem
domnind în oraș turbanul turcesc decât tiara latinilor.” Pentru că în timp ce
credința turcilor erau în mod evident ceva cu care ortodoxia nu avea amestec,
abaterea de la învățătura dogmatică prin unirea cu catolicii distrugea însăși
credința.
Imperiul a
dispărut, Luca Notaras a fost omorât de turci, dar Ortodoxia nu s-a dizolvat în
catolicism, ci a rămas ortodoxie.
În prezent,
acțiunea Patriarhului de Constantinopol este susținută de administrația
americană actuală, condusă de Partidul Republican.
Administrația
anterioară, condusă de Partidul Democrat, presa statele dependente de SUA să
adopte ideologia gender și homosexualitatea ca normative în societate și să
decriminalizaze cât de mult avortul la cerere. Administrația republicană a
stopat această presiune asupra altor țări și a făcut deja foarte multe pentru
creștinii prigoniți din lume, inclusiv a înființat funcția de Ambasador pentru
libertate religioasă. Dar, în lupta pentru putere cu Rusia, se folosește de
structura schismatică pentru a ataca Patriarhia Rusă, de care ține Biserica
Ucraineană canonică.
Cei care conduc
conflictele geo-politice ar trebui să știe că, în ortodoxie, alegerea între
prigoană și abaterea de la adevărul credinței este deja făcută. De acea, dacă
presiunea va continua, ortodocșii vor prefera prigoana secularistă a
democraților în fața alterării credinței din partea republicanilor religioși.
Ce va urma?
Cine a mai zis în
istoria creștinismului „eu și doar eu”, așa cum zice acum Patriarhia de
Constantinopol? Papalitatea.
Patima iubirii de
stăpânire l-a făcut pe Lucifer să dorească tronul lui Dumnezeu și a făcut
papalitatea să dorească să stăpânească lumea. Din secolul XX, ea a stârnit
Patriarhia de Constantinopol să vrea să fie stăpâna tuturor bisericilor
ortodoxe autocefale, ceea ce ar însemna sfârșitul ortodoxiei.
Aceasta nu se va
întâmpla, pentru că Hristos este cel care Își va păzi Trupul Său, care este
Biserica. Dar schisma poate cuprinde pe termen lung părți din Ortodoxie.
Șansa de a se
ieși din această criză este o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale.
Patriarhul Bartolomeu a refuzat în mod repetat să convoace o întâlnire a
tuturor bisericilor autocefale pentru a discuta situația schismaticilor din
Ucraina, atât înainte de a-i recunoaște, cât și după ce i-a recunoscut.
Motivațiile sunt două.
Prima este că
știa că majoritatea bisericilor autocefale se opun recunoașterii. A doua este
că, dacă ar convoca bisericile autocefale să decidă, ar înseamnă să recunoască
faptul că el nu are dreptul să acorde singur recunoașterea și autocefalia unei
structuri bisericești!
În schimb,
Patriarhul Bartolomeu călătorește în țările ortodoxe pentru a-i presa pe
conducătorii bisericești să îl urmeze. Astfel, a reușit să blocheze inițiativa
Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului, care a încercat o mediere reunind
conducătorii patriarhiilor Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului. Puterea cu
care face aceasta nu este adevărul bisericesc, ci sprijinul politic de care se
bucură.
Românii, între presiunea politică, pe de o parte,
și adevărul ortodox și unitatea etnică, pe de alta
Pentru români,
decizia Sinodului grec lasă și mai vulnerabil Sinodul Bisericii Ortodoxe Române
în fața presiunilor politice de a-i recunoaște pe schismatici.
În luna mai,
Samuel Brownback, Ambasadorul pentru libertate religioasă al SUA, a trecut și pe la Patriarhia Română în turneul său de
presiune pentru recunoașterea schismaticilor în Grecia, Muntele Athos,
Bulgaria, România și Republica Moldova.
Epifanie a
anunțat în câteva rânduri că primii care îi vor recunoaște vor fi grecii și,
apoi, vor urma românii. Pentru a momi Sinodul românesc, a înființat chiar și un
vicariat românesc pentru preoții români din Ucraina. Vicariatul este
nefuncțional, căci niciun preot român nu s-a dus la Epifanie, unde știu că nu
ar mai fi lăsați să folosească limba română în biserici.
Din păcate,
ierarhii din Biserica Ucraineană canonică nu înființează un vicariat românesc
în cadrul bisericii canonice, ceea ce ar fi un pas înainte în a demonstra grija
reală pentru credincioși și ar anula momeala schismaticilor.
Pentru români,
recunoașterea schismaticilor și a gestului Patriarhului Bartolomeu ar însemna,
pe lângă abaterea dogmatică, și întreruperea legăturilor bisericești cu
majoritatea românilor din Basarabia și din Ucraina.
În Basarabia,
majoritatea românilor țin de Mitropolia Moldovei, care este autonomă în cadrul
Patriarhiei Moscovei. În Ucraina, cei circa 500.000 de români din Regiunea
Cernăuți și din câteva parohii din Transcarpatia și Odesa țin de Biserica
Ortodoxă Ucraineană canonică, și ea autonomă în Patriarhia Moscovei.
Probabilitatea ca ierarhii din aceste zone să îi recunoască pe schismaticii din
Ucraina este zero. Dacă Sinodul Bisericii Române îi va recunoaște pe
schismatici, ei vor rupe comuniunea cu noi și va interveni un nou motiv de
separare între românii din România și cei din Basarabia și Ucraina.
Miza nu este a
alege o tabără între Constantinopol și Moscova, între ruși sau greci, ci între
adevăr și erezie. Ereziei îi urmează dezbinarea. Dezbinarea o vedem. Ea nu
poate să fie de la Dumnezeu.
Ne rugăm ca
Hristos Domnul să li se arate Patriarhului Bartolomeu, Mitropolitului Ierotheos
și celor dimpreună cu ei și să îi întrebe „Qvo vadis?”
Pentru a-i întoarce de pe drumul ereziei, al schismei, al dezbinării.
Nota noastră: În primul rând, sunt de apreciat observațiile din articol. Este curajoasă și de bun augur critica formulată la adresa unui teolog de seamă contemporan, Mitropolitul Ierotheos, care s-a remarcat prin cărți și poziționări foarte bune în trecut, dar acum aruncă totul în aer prin justificarea unei teologii de factură papistă. (Este de urmărit și poziționarea Mitropolitului Atanasie de Limasol pe această chestiune, având în vedere că acesta cultivă o relație bună cu Mitr. Ierotheos, primind vizita acestuia pe 17 octombrie a.c. cu ocazia sărbătoririi a 1400 de ani de la adormirea Sf. Ioan Postitorul, ocrotitorul Limasolului. Amintim că Mitropolitul Atanasie nu a semnat decizia Sinodului cipriot din primăvară pe tema ucraineană, atunci fiind văzut acest gest ca unul de mărturisire și credem în continuare că asta a fost.) De asemenea, unitatea românească cere să nu fim de acord cu această „autocefalie” ce aduce numai schismă până și între noi, cei din țară, și românii din Bucovina (partea din Ucraina). Interesele geopolitice americane nu pot să ne țină de cald, chiar dacă ele presupun o colaborare strânsă cu Patriarhia de Constantinopol începută din anii 1950, odată cu Patriarhul Ecumenic controversat Atenagora. Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea două puncte sensibile: reacțiile de întrerupere a pomenirii după Sinodul din Creta și crearea unui Vicariat românesc de către Biserica Ucraineană canonică. Articolul de mai sus sugerează că nepomenirea apărută în sânul românilor a fost girată de atitudinea Mitropolitului Ierotheos față de documentele cretane. Pare pusă într-o lumină bună teologic, dar proastă ca așezare/fenomen. În mare parte, ne vedem nevoiți să acceptăm acest punct de vedere, căci situația nu e chiar roză, ci are nuanțe de schismă. Totuși parcă prea este expediat subiectul acesta printr-o remarcă ce nu-și are locul firesc în curgerea textului. Ar trebui accentuat faptul că deciziile din Colimbari au fost mai grave decât cele cu privire la schismaticii ucraineni, deși ambele au coloratură eretică. Ar fi cel puțin echidistant să fie tratate la fel. Așa cum Patriarhia Rusă are dreptul că întrerupă comuniunea cu Constantinopolul și cu grecii doar pe motiv de erezie (papistă), la fel au acest drept și preoții români, chiar dacă la un alt nivel, față de ierarhii semnatari ai documentelor din Creta. Vorbim de aceleași canoane și reglementări legale bisericești. Doare când atitudinea este generată de alți factori decât teologici. Nu acceptul general trebuie să ne motiveze opțiunile, ci adevărul lucrurilor. Adică nu faptul că există o reacție mai puternică față de acțiunile fanariote din Ucraina indică problema, ci erorile concrete. Și invers, nu faptul că cei mai mulți nu au fost de acord cu întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta este un semn că fenomenul este greșit, ci aplicarea corectă sau nu a unor dispoziții canonice reale (canonul 15 I-II). În treacăt fie spus, există un antagonism și în privința situației din Ucraina. Dacă Mitropolitul Serafim de Pireu declară că nu poate opri comuniunea cu restul ierarhilor greci după așa-zisa decizie pe tema ucraineană pentru că nu există abateri dogmatice, totuși Patriarhia Rusă nu poate întrerupe pomenirea Arhiepiscopului Ieronim decât pe motive dogmatice. Referatul Arhiepiscopului prezentat în plenul Sinodului Ierarhiei susținea că Patriarhia Ecumenică singură are dreptul de a acorda autocefalie, pe când decizia finală emisă presei a exclus acest detaliu, care face diferența de problematizare canonică sau dogmatică, adică schismă administrativă sau erezie papistașă. Este cam nefiresc să fie inclus în diptice schismaticul Epifanie pe considerentul recunoașterii simplului drept al Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie, fără a lua în calcul Tomosul pe baza căruia a fost înființată noua structură bisericească. Deci balanța înclină în favoarea rușilor în cazul foarte probabil că Arhiepiscopul Ieronim va trece la pomenirea conducătorului schismatic în diptice. Pe de altă parte, are dreptate și Mitropolitul Serafim până la momentul de față, când încă nu a fost realizată recunoașterea deplină a ucrainenilor. Celălalt punct sensibil este legat de înființarea unui Vicariat ortodox român de către Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană. Aceasta depinde în mare măsură de nevoile românilor de acolo. Dacă aceia nu vor, ar fi cel puțin ciudat să fie satisfăcută o cerere a BOR din partea Mitropolitului Onufrie în ciuda doleanțelor parohiilor românești din regiunea Cernăuți. Probabil că există la mijloc un conflict mai aparte care-și are rădăcinile în semnarea de către sinodalii români a deciziilor din Creta. În acest fel, românii din Bucovina-Cernăuți sunt mai sceptici la gândul subordonării în vreun fel față de ierarhii trădători români. Aici are un rol important vlădica Longhin, pe care cu siguranță nu l-ar accepta în Vicariat arhiereii noștri și s-ar crea o dezbinare mai mare. Cât de mult și-ar dori românii de dincolo de graniță o apropiere de țară, și acum se văd distanțați din pricina compromisurilor de credință! Trebuie să recunoaștem faptul că nici noi, românii, nu suntem creștini autentici, ci tot interesele materiale ne domină, cel puțin la nivel de ierarhie. Și, ca o ultimă completare pe marginea subiectului ucrainean, remarcăm că Mitropolitul Nectarie de Kerkira, care a fost la Iași de hramul Cuvioasei Parascheva cu moaștele Sf. Spiridon, invocă mai mult motive economice pentru amânarea recunoașterii noii structuri bisericești. Turismul, care este de natură religioasă în mare parte, determină păstrarea relațiilor bune cu Rusia. Cam simplistă această perspectivă, din punctul nostru de vedere.
Așa-zisa autocefalie ucraineană stârnește multe dezbateri. Printre altele, Arhiepiscopul Ieronim al Bisericii Greciei a afirmat, în referatul susținut în Sinodul Ierarhiei, că toate Bisericile și-au primit autocefalia de la Patriarhia de Constantinopol, dând ca exemplu, printre altele, și Georgia. Însă situația ei este mai nuanțată decât pare la prima vedere. Deși toate informațiile oficiale dau drept dată de ridicare la rangul de Patriarhie anul 1990, această afirmație necesită mai multe lămuriri. Probabil pentru că este o Biserică mai puternică, a reușit să-și asigure mai bine statutul său în rândul celorlalte Biserici autocefale în comparație cu Biserica din Ținuturile Cehe și Slovacia, spre exemplu. Tomosul de autocefalie a Bisericii Georgiene este un document util pentru a înțelege că teoria promovată astăzi de Patriarhia de Constantinopol nu-și găsește justificări valide în toate actele bisericești. Traducerea, dar și introducerea făcute de cei de la Orthodox Synaxis sunt la fel de actuale și astăzi, deși cea din urmă a fost scrisă într-un context care evoluează pe zi ce trece în privința crizei ucrainene aflată în plină desfășurare.
Lunile recente diferiți reprezentanți ai Patriarhiei Ecumenice au vorbit despre felul cum Constantinopolul a acordat toate autocefaliile din sec. XIX și XX, incluzând între ele Biserica Georgiei. În cazul acelei Biserici, în orice caz, lucrurile sunt mult mai complicate, de vreme ce autocefalia Georgiei a fost la început acordată într-un moment foarte timpuriu de Antiohia, un fapt recunoscut în literatura canonică medievală. În timp ce autocefalia Bisericii Georgiene a fost anulată de Biserica Ortodoxă Rusă în 1811 – o acțiune care ar putea fi greu considerată drept legală –, a fost realocată în 1917 și recunoscută de Moscova în 1943. Recunoașterea din partea Constantinopolului a fost un proces mai dificil, de vreme ce istoria Bisericii Georgiene pune probleme evidente pentru pretențiile Patriarhiei Ecumenice de a avea dreptul exclusiv de a acorda autocefalie. După cum a explicat Patriarhul-Catolicos Ilia într-un discurs din 2010 (partea I și partea II), procesul de obținere a recunoașterii autocefaliei Georgiei a început cu participarea Georgiei la conferința pan-ortodoxă din Rodos în 1963, unde reprezentanții Georgiei au fost frustrați pentru că au fost tratați de Constantinopol ca o Biserică autonomă aflată sub Rusia. Când Patriarhul Dimitrie al Constantinopolului a acceptat să vorbească cu Georgia cu privire la autocefalie, pe când Uniunea Sovietică se apropia de sfârșit, chestiunea dacă Constantinopolul o acorda sau doar recunoștea o realitate existentă a devenit un punct sensibil până ce Constantinopolul a s-a îmbunat și a acceptat poziția Georgiei. După cum se poate vedea din cele două Tomosuri, traduse mai jos, textul final este foarte atent să declare că Constantinopolul doar acordă „recunoașterea” sa și „aprobarea oficială” pentru autocefalia și statutul de Patriarhie a Georgiei, care există ab antiquo. Este totuși demn de remarrcat că această recunoaștere este făcută condiționat de aprobarea unui Sinod Ecumenic, în timp ce recunoaște obiceiul Bisericii Georgiei de a săvârși propriul Sfânt Mir și doar „recomandă” ca problemele importante canonice să fie aduse Constantinopolului.
Patriarhul-Catolicos Ilia II al Georgiei
Tomos Patriarhal și Sinodal cu privire la recunoașterea și aprobarea oficială a autocefaliei Preasfintei Biserici a Georgiei
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. „Dar, fiind în adevăr cu dragoste, să creștem în toate în El, Care este capul – Hristos – din Care tot trupul, bine unit și bine încheiat prin toate legăturile care îi dau tărie, își săvârșește creșterea potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare pentru a se zidi în iubire” (Efeseni 4:15-16), ne spune Pavel, Apostolul neamurilor. Dar, dacă Biserica lui Dumnezeu pe pământ constituie – și este chemată să fie – o singură turmă și un singur trup al lui Hristos pe baza unității ei duhovnicești, acest fapt nu a împiedicat-o să formeze, în diferite locuri și țări, de-a lungul secolelor pământești, dar și târziu, Biserici independente una de alta și, cu privire la problemele interne, guvernate de ele însele sub păstorii lor proprii, învățători și slujitori ai Evangheliei și constituind astfel, în ansamblul lor, Biserica una, sfântă sobornicească/catolică și apostolească. Este și cazul Sfintei Biserici Ortodoxe situate în pământul binecuvântat al Caucazului – cuprins astăzi între granițele Republicii Georgia – înzestrat din vremuri străvechi cu un sistem de guvernare proprie, liber de orice intervenție din afară și bucurându-se de organizare bisericească pe măsură, purtând – și continuând să poarte – o mărturie bogată și lăudabilă în problemele generale ale Bisericii și păstrând adevărul revelat și învățătura Bisericii noastre Ortodoxe fără vreun compromis sau alterare a integrității. Biserica dorește astăzi să se bucure de canonicitate în chivernisirea propriilor afaceri și să participe, împreună cu toate Bisericile Ortodoxe, la aceeași legătură de slujire frățească. Astfel, ea s-a adresat în câteva ocazii Preasfântului nostru Tron Ecumenic, Apostolic și Patriarhal, cerându-i să binecuvinteze și să aprobe oficial constituția a de guvernare proprie, de grup canonic al Bisericilor Ortodoxe Locale, continuând astfel să contribuie la zidirea și creșterea trupului lui Hristos. La această cerere și apel lăudabil a răspuns cu grijă atentă Sfântul Sinod care ne înconjoară, uzând de dreptul și obligația canonică ce aparține de Preasfântul nostru Tron Ecumenic: să poarte grijă de Sfintele Biserici Ortodoxe care se găsesc în nevoie și să le călăuzească – luându-le de mână potrivit cu nevoile vieții lor la vreme – la guvernarea autocefală pe acelea din administrarea bisericească ce, în contextul situației curente a Ortodoxiei, au fost demne să pretindă această demnitate. Astfel, am decis, smerita noastră persoană împreună cu preasfinții și cinstiții Mitropoliți din jurul nostru, frați și cinstiți conslujitori în Sfântul Duh, să acceptăm cu bunăvoință apelul făcut de sora noastră, Biserica Ortodoxă a Georgiei, către Preasfânta Biserică de Constantinopol, primul scaun în ordine bisericească, și să acordăm binecuvântarea, recunoașterea și aprobarea noastră oficială a autocefaliei și organizării independente a acestei Biserici, supusă unei decizii definitive a unui viitor Sfânt Sinod Ecumenic, care doar el asigură etern și fără prejudiciere pentru toți unitatea în credință și odine canonică bisericească a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Prin urmare, declarăm sinodal în Duhul Sfânt și proclamăm Preasfânta Biserică a Georgiei să aparțină ca înainte – și să fie considerată ca atare – de grupul Bisericilor Ortodoxe autocefale surori cu străvechea ei constituție și organizare cu guvernare de sine; o constituție de organizare atestată și de Balsamon, care scrie: „(…) căci se spune că în timpul Preasfântului Patriarh Petru al Antiohiei, marea cetate a lui Dumnezeu, a avut loc un acord sinodal, conform căruia Biserica Iviriei să fie liberă și autocefală (…)” (Cf. Rhallis-Potlis, Syntagma ton theion kai ieron Kanonon, Athens 1852, vol. II, p. 172). Făcând aceasta, o asigurăm că, sub numele de „Sfânta Biserică autocefală a toată Georgia”, va fi cunoscută drept sora noastră duhovnicească și că va fi capabilă să-și conducă propriile probleme cu independență și autocefalie, potrivit ordinii și drepturilor canonice în vigoare printre celelalte Sfinte Biserici Ortodoxe autocefale, având ca și conducător și Cap pe Domnul nostru, Dumnezeu și Mântuitorul Iisus Hristos, recunoscând și cinstind ca primul în ordinea canonică și bisericească Tronul Ecumenic și știind ca autoritate administrativă bisericească supremă a ei pe Sfântul Sinod compus din ierarhii ortodocși canonici ai Georgiei, Sinod prezidat de Arhiepiscopul de Mtșketa și Tbilisi și Catolicos a toată Georgia. Pentru a fi păstrată unitatea duhovnicească și canonică cu Preasfântul nostru Tron Ecumenic, Apostolic și Patriarhal și cu toate Bisericile Ortodoxe autocefale, Arhiepiscopul de Mtșketa și Tbilisi și Catolicos a toată Georgia are obligația să anunțe Întâistătătorilor lor, potrivit cu ordinea canonică a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, alegerea și ridicarea sa pe Tronul său prin scrisori irenice, în vreme ce-și prezintă mărturisirea sa și asigurarea că el și Sfânta Biserică Ortodoxă care i-a fost încredințată va rămâne cu toată inima fidelă credinței și evlaviei ortodoxe, precum și față de orice poruncesc sfintele canoane și ordinea Sfintei Biserici. Pe lângă aceasta, Patriarhul-Catolicos al Georgiei va pomeni, potrivit cu ordinea canonică, în diptice, numele Patriarhului Ecumenic, precum și al celorlalți Preasfinți Patriarhi și Preafericiții Întâistătători care prezidează Sfintele Biserici autocefale. Cu privire la Sfântul Mir, este potrivit să fie respectată ordinea bisericească stabilită astfel încât prin semnele văzute și nevăzute unitatea neîntreruptă a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe să fie constituită, proclamată și asigurată pentru toți – cei care se găsesc în Biserică și cei care sunt în afara ei. Recomandăm deopotrivă ca, cu
privire la chestiunile sau punctele de dezbatere de natură bisericească mai
generală și, ca atare, depășind limitele jurisdicției Bisericilor concrete
autocefale, care cer astfel neapărat o examinare și un vot mai generale,
Arhiepiscopul de Mtșketa și Tbilisi și Catolicos a toată Georgia să se adreseze
Preasfântului nostru Tron Ecumenic și Patriarhal, prin care trece comuniunea cu
fiecare Tron Episcopal Ortodox, rămânând credincios cuvântului adevărului și să-i
ceară și să primească prin opinia ei competentă și a celorlalte Biserici
surori.
Toate acestea părând bune și fiind decise de către noi în timpul plenului Sfântului Sinod din jurul nostru din 23 ianuarie 1990, le confirmăm prin prezentul Tomos sinodal patriarhal, așa ca să fie păstrat în timp; un Tomos aprobat și semnat după Codul Sfntei Mari Biserici a lui Hristos și trimis în același timp într-o copie adevărată către Arhiepiscopul Ilia de Mtșketa și Tbilisi și Catolicos a toată Georgia, fratele nostru drag și conslujitor în Hristos, președinte al Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe autocefale a toată Georgia, cu anunțarea în paralel a celorlalte Biserici Ortodoxe surori despre faptele bisericești îndeplinite astfel, potrivit ordinii, astfel încât unitatea Sfintei noastre Biserici să fie păstrată și consolidată astfel. Și fie ca Dumnezeu și Domnul,
prin harul și mila întâiului și marelui și supremului Preot, Hristos, Dumnezeul
nostru, cu rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, Născătoarea de Dumnezeu și
pururea Fecioara Maria, ale slăvitului Prooroc și Înaintemergătorul Ioan
Botezătorul, ale slăviților și lăudaților Apostoli, vestitorii lui Dumnezeu și
purtătorii Duhului Sfânt, lăudați de toți, sfinții slăviții împărați Constantin
și elena, cei întocmai cu apostolii, ale Sfintei misionare Nina și ale
Sfinților, de Dumnezeu purtătorilor Părinți, să sprijine în toată vremea pe
sora noastră, Biserica Ortodoxă autocefală a Georgiei, care a intrat în trup și
va fi de acum din numărul Bisericii una, sfinte, sobornicești/catolice și
apostolice; și să-i dăruiască sporirea și desăvârșire pentru slava sfântului
Său nume, să-i ajute pe credincioșii ei evlavioși pentru o mai mare bucurie a
Sfântului nostru Tron Ecumenic, Patriarhal și Apostolic și a toate Sfintelor
Biserici Ortodoxe surori autocefale.
În anul mântuirii 1990, 23
ianuarie
†Dimitrie, Patriarh de Constantinopol †Bartolomeu de Calcedon †Ieronim de Rodopolis †Gabriel de Koln †Evanghelos de Perga †Calinic de Listra †Constantin de Derka †Atanasie de Helenopolis †Ioachim de Melitene
Actul Patriarhal și Sinodal care conferă demnitatea patriarhală Întâistătătorului Preasfintei Biserici a Georgiei
Dat fiind faptul că dreptul canonic de a ajuta nevoile Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu și de a vindeca și corecta orice în ele care trebuie tratat a fost rezervat Preasfântului nostru Tron Ecumenic, Apostolic și Patriarhal de o rânduială bisericească ce merge înapoi câteva secole – și că Preasfânta Biserică Ortodoxă a Georgiei este inclusă în numărul Bisericilor Ortodoxe autocefale, fiind ea însăși independentă și autocefală și conducându-și singură problemele după cum i se pare potrivit, smerita noastră persoană și cinstiții Mitropoliți din jurul nostru am decis, după o deliberare comună, să acordăm, în conformitate cu ‘iconomia’ bisericească, aprobarea frățească și recunoașterea Preasfintei Biserici a Constantinopolului, așa încât Preasfânta Biserică a Georgiei să fie cinstită cu demnitatea și prestigiul patriarhal. De acum înainte, Întâistătătorul ei va purta, potrivit informației pe care o găsim în cronicile străvechi și în alte surse bisericești, titlul de ‘Arhiepiscop de Mtșketa și Tbilisi și Patriarh-Catolicos a toată Georgia’ și va fi pomenit astfel în dipticele ortodoxe în timpul sfintelor slujbe. Avem convingerea fermă că, în privința acestei decizii a Sfintei noastre Mari Biserici a lui Hristos, confirmată de Sfântul ei Sinod, avem aprobarea unanimă a celorlalți Preafericiți Patriarhi și Întâistătători a toate Bisericile Ortodoxe surori autocefale și că, de acum înainte, toți vor fi de acord să recunoască demnitatea patriarhală a Bisericii noastre soră a Georgiei. Drept urmare, ne exprimăm speranța că acest fapt, care urmărește zidirea unității Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, va fi benefic pentru propășirea credinței și a evlaviei în această Biserică soră, care va experimenta astfel o mare înflorire. Aducând cu bucurie această știre
către cinstita voastră Fericire, cinstitei ierarhi din jurul vostru, clerului
evlavios și poporului evlavios și credincios al Patriarhiei Georgiei, vă
îmbrățișăm pe Preafericirea Voastră cu sărutare sfântă și ne adresăm întregii
turme a lui Hristos cu binecuvântarea ca prim Ierarh, invocând asupra tuturor
harul și nesfârșita milă a lui Hristos, Dumnezeul nostru, întemeietorul
Bisericii.
În anul mântuirii 1990, 23 ianuarie
†Dimitrie, Patriarh de Constantinopol †Bartolomeu de Calcedon †Ieronim de Rodopolis †Gabriel de Koln †Evanghelos de Perga †Calinic de Listra †Constantin de Derka †Atanasie de Helenopolis †Ioachim de Melitene
[Traducere după versiunea franceză din: Episkepsis 450 (March 15, 1990): 2-10]
Moscova poate să stea în așteptare și să considere că Arhiepiscopul însuși Ieronim al Atenei și a toată Grecia nu a pomenit pe Epifanie, capul noii biserici ucrainene, dar în Serbia duhurile s-au aprins! Mitropolitul sârb Irineu a condamnat pe Patriarhul Ecumenic pentru pomenirea lui Epifanie în prezența lui Ieronim, comentând că această faptă „va readuce noi sciziuni în religia ortodoxă”. «Această faptă este ultimul pas înainte de adâncul unei schisme și mai adânci și mai primejdioase în mediul ortodox bisericesc», a declarat Irineu duminică seară. Biserica Ortodoxă Sârbă nu recunoaște nou-proclamata Biserică Autocefală a Ucrainei», ale cărei decizii le consideră necanonice și neobligatorii pentru că se referă la o «ierarhie și cler schismatic». În Declarație lui de presă, Episcoul Irineu a spus că, dacă Arhiepiscopul grec Ieronim nu se trezește în ultima clipă, va «împărți răspunderea înaintea lui Dumnezeu, a Bisericii și a istoriei cu Patriarhul Bartolomeu» pentru «cea mai mare și mai dificilă schismă în Biserica Ortodoxă». «Poziția în Biserica Ortodoxă Sârbă, care a fost formulată de Sfântul Sinod al Episcopilor, nu se schimbă – nu recunoaștem pe schismaticii ucraineni drept Biserică Ortodoxă autocefală canonică», a declarat Irineu. Poziția aspră a Bisericii Sârbe în problema bisericească ucraineană oglindește teama că Patriarhul Ecumenic ar putea să urmeze aceeași măsură, într-un oarecare grad, cu „Biserica din Muntenegru” sau cu „Biserica macedoneană”.
2. În schimb, schismaticii ucraineni încep să slujească tot mai fățiș cu ierarhi care-i acceptă din Patriarhia Ecumenică sau din Biserica Greciei.
Ședința extraordinară a Sinodului Bisericii Greciei, convocată în ultima clipă de Arhiepiscopul Ieronim, marchează un moment important în evoluția situației bisericești în Ortodoxie. Ea poate deschide drumul spre alte hotărâri similare din partea celorlalte Biserici Locale, printre care și cea Română. De aceea ne interesează foarte mult implicațiile care decurg de aici. Încercăm câteva observații la cald asupra lor.
1. În primul rând, ar trebui să existe o argumentare serioasă a deciziei. De aceea
este necesară studierea pe îndelete a referatului Arhiepiscopului
(deocamdată disponibil doar în greacă) și al
celor două Comisii sinodale, care au studiat
problema în cauză. Există multe implicații în ecuația așa-zisei autocefalii din
Ucraina, de natură dogmatică și canonică, pe lângă cele de politică
bisericească; ce presupune această recunoaștere? Din câte precizează Comunicatul
oficial, a fost recunoscut dreptul Patriarhiei de Constantinopol de a
acorda autocefalia. Cu alte cuvinte, doar Fanarul poate face acest lucru, fără
consimțământul celorlalte Biserici Locale. Rezultă o poziție privilegiată a
Patriarhiei Ecumenice, un soi de papism. Este această viziune compatibilă cu
doctrina ortodoxă? Poate fi ea adoptată doar pentru a impune orgolii personale
sau pentru a sancționa pe cele bisericești rusești? Nu reprezintă cumva o
abatere dogmatică?
Pretenția
că Ucraina este în jurisdicția fanariotă și doar temporar a fost administrată
de ruși este una întemeiată pe faptele istorice? Întreaga suprafață a Ucrainei
de astăzi a fost sub jurisdicția Istanbulului sau doar o parte din ea? Pot restul
teritoriilor fi smulse pur și simplu bisericește din granițele rusești? Acestea
ar fi doar câteva întrebări care nu par a fi fost soluționate edificator, ci
pur și simplu impusă o perspectivă fără a fi documentată.
2. Ce reprezintă decizia sinodală? A fost luată canonic, după regulament? Din câte informații avem, nu a existat, ba chiar a fost respins un vot asupra hotărârii. Pur și simplu a fost asumată o propunere a Arhiepiscopului, fără consimțământul scris al corpului arhiereilor. Par a fi fost urmate la literă propunerile IPS Ierotheos în această privință. Este regulamentară această practică de a atribui Întâistătătorului niște drepturi peste cele prescrise de canonul 34 apostolic, care prevede că primul dintre episcopi nu poate face nimic fără consimțământul celorlalți episcopi? Deja practica din Creta se generalizează prin impunerea unor decizii care nu adună nici voturile necesare, ba nici nu se pune problema lor, dar nici nu convinge prin puterea dovezilor? Iar aceasta nu în probleme de administrație oarecare, ci chiar în chestiuni ce țin de definiția Bisericii.
3.În ce
raport se găsește Biserica Greciei cu cea Rusă acum? Mai ales în contextul
în care cei din urmă au avertizat că cea mai probabilă măsură va fi ruperea
comuniunii cu oricine recunoaște pe ucrainenii schismatici, ce transmite acest
act de curaj? Pentru că este o îndrăzneală să vii în contradicție cu cea mai
puternică Biserică de la ora actuală, care reprezintă cel puțin jumătate din lumea
ortodoxă. Este evident o înfruntare deschisă. Pentru orice drept-credincios
este evident că nu e doar o sfidare, ci și un tupeu pentru că vine pe fondul
unor erori de doctrină fățișe. Există foarte multe mărturii istorice care atestă
inexistența unui primat de putere în Ortodoxie, ci doar unul onorific, mai ales
în contextul în care Papa Romei a fost rupt de Biserică și pe acest
considerent, printre altele. Așadar această înfruntare nu pare un act de curaj,
ci o jalnică manifestare a neputinței, după cum zicea și Mitropolitul Simeon,
care afirma că ralierea la poziția Fanarului nu ar face cinste în condițiile
date nici aceluia. Este posibil ca și rușii să merite o lecție pentru motive
știute de toți sau de un cerc restrâns. Însă, cel puțin la nivel bisericesc, nu
reiese nici o învățătură de minte, ci doar o țâfnoșenie nepotrivită. Ridicolul Patriarhiei
Ecumenice, lipsită de credincioși și de credibilitate, susținută de cercuri de
putere nebisericești, este expus din plin de către Biserica Greciei. Nici ea nu
reușește să convingă prin canoane, dogme și seriozitate, ci prin decizii pe
genunchi care pun în pericol unitatea întregii Biserici Ortodoxe.
4. Ce ar însemna ruperea comuniunii Moscovei cu Atena? Nimic altceva decât o grea lovitură duhovnicească. Chiar dacă nu ar presupune anatematizarea, totuși ar fi un canon sever. Credincioșii greci ar trebui să ia serios în considerare direcția impusă de păstorii lor și supunerea bisericească mai departe. Oprirea comuniunii la nivelul actual nu presupune invalidarea Tainelor din Grecia, după cum a afirmat un ierarh rus (ucrainean), totuși reprezintă o sancționare pe care nu și-o dorește nimeni asupra sa. Este un pericol pentru mântuire, un semn vizibil al deraierii de la calea cea dreaptă. Se poate ajunge la punctul critic în care cei din diaspora să fie favorizați pentru că-și pot alege jurisdicția pe care o doresc, având la dispoziție mai multe opțiuni. Dar, mai potrivit zis, predispoziția spre rupere/schismă nu este una adecvată și ușor de apelat la ea, ci se impune o evaluare corectă a credinței și poziționării bisericești. Altfel spus, există o situație de criză care se tot adâncește și apare pericolul real al unei ruperi serioase, ce trebuie preîntâmpinată din timp, cu responsabilitate. Nu alegerea jurisdicției „corecte” din partea credincioșilor de rând ar fi soluția, ci o atitudine și preocupare care să contribuie la stingerea conflictului. De aceea și celelalte Biserici Locale vor avea un rol important în această ecuație în funcție de felul cum vor reacționa, cu calm și limpezime sau în dispreț cu legile duhovnicești și bisericești lăsate de Hristos.
Comentariu adăugat: “Aprecierile cu privire la ruperea comuniunii și mai ales la eventuala reacție a credincioșilor de rând pot părea exagerate. Însă aceasta se datorează neștiinței din zilele noastre. Reacțiile de genul acesta au existat dintotdeauna în istoria Bisericii, și nu din partea unor extremiști, ci a celor mai râvnitori și evlavioși, după cum dă mărturie Sf. Vasile cel Mare, spre exemplu, în scrisorile sale 238, 242 și 243. Atunci când episcopii cetăților schimbau credința cea dreaptă, poporul nu îi urma, ci își făcea slujbele mai degrabă în afara zidurilor, în vânt și condițiile de afară, numai să nu aibă comuniune cu erezia. Totuși aceasta nu a fost o caracteristică absolută pentru că în alte zone răbdau până sosea momentul alegerii unui nou episcop, când credincioșii (care aveau pe atunci drept de vot) alegeau episcop ortodox. Dar important este că despărțirea de ierarhul eretic nu era ceva ieșit din comun, ci chiar ceva firesc. Cu precizarea că pentru noi e mai bună temperarea.”
5. Acum s-a vădit că discordia ține de orgolii naționaliste, filetiste. Aceasta în
primul rând, dar pot exista și alte motivații. Disputele acestea seamănă cu certurile
dintre apostoli pentru întâietate. Ori este limpede că Hristos i-a învățat că
toți trebuie să fie egali în a se sluji unul pe altul; doar El este Învățătorul
prin excelență, restul sunt slugi și frați între ei în dragoste smerită. Însă este
vădit că există o luptă pentru întâietate între Biserici, care implică multe
aspecte. Arhiepiscopul Ciprului a făcut referire la unele contre ale rușilor la
rezolvarea „problemelor din Ortodoxie”. Cea mai importantă aluzie este față de ne/participarea
la „Sfântul Sinod”, cu alte cuvinte la demersurile ecumeniste. Aceasta nu ar fi
deloc o bulină neagră pentru ruși. Ecumenismul nu este nicidecum o problemă a
Ortodoxiei, ci una străină de ea. Deci împotrivirea a fost chiar bună și
lăudabilă, deși puțin sesizabilă din afară (poate ar fi trebuit să fie mai
puternică).
6. Din păcate,
există pericolul ca în acest conflict să fie implicate interese politice sau
chiar geopolitice, după
cum acuză Mitropolitul Serafim de Pireu, spre exemplu. Ori este de
trebuință ca problemele bisericești să fie rezolvate bisericește.
Credința nu este și nu trebuie să fie tratată ca fiind din lumea aceasta. De
aceea noi, credincioșii și sinodalii (îndrăznesc să spun), nu putem să ne
identificăm cu interesele grecilor, nici cu cele NATO sau de altă culoare.
Bineînțeles că nici cu ale rușilor. Problema trebuie abordată în granițele
strict ale credinței, indiferent cât de greu ne este să suportăm eventuale
neajunsuri. Altfel există riscul unor abateri grave de la credință și
să fie subminată serios Biserica lui Hristos, dar și mântuirea noastră.
Preluăm o relatare frumos scrisă a jurnalistului clujean Ionuţ
Ţene despre pelerinajul de la Iaşi de anul acesta, de la Sărbătoarea Sfântei
Parascheva, care
s-a bucurat de o participare foarte numeroasă, relatare pe care o confirmăm cu bucurie. Nu
este suficient subliniat sentimentul deosebit pe care românii din alte regiuni
istorice îl trăiesc atunci când vin în Moldova, cei mai mulţi dintre aceştia
atestând faptul că aici credinţa se trăieşte un pic altfel. Nu pretindem vreo
superioritate de vreun fel, ci doar un specific de care românii din alte
regiuni sunt mai conştienţi decât sunt chiar moldovenii înşişi.
Date fiind aceste multe încercări prin care trece ortodoxia în zilele noastre, pelerinajul la Cuvioasă rămâne un prilej de sinceră bucurie şi împlinire sufletească, care evocă o stare duhovnicească pe care poporul român a avut-o cândva şi care subzistă cu încăpăţânare în forme care sunt, din păcate, insuficiente.
Am luat cu doar două săptămâni în urmă decizia de a merge la Iași, în pelerinaj la Sfânta Parascheva. De câțiva ani mă fascina fenomenul religios de la Iasi. Doream să văd cu ochii mei ”fluviul” de pelerini și har. Ce-i fac pe cei circa 250.000 de credincioși ortodocși și nu numai, care vin anual de hram, să se roage la protectoarea Moldovei. Impresionant este si cum un tânăr musulman vine si el din anul 2016 să se roage la Sfânta. Cum a reușit Iașiul să aducă mai mulți români și străini la un loc decât Clujul cu celebrul festival Untold. De ce oamenii vin să stea la coadă la moaște în medie de 12 ore, în nevoință, să se roage, mai mulți decât vin la distracția cu vin, bere și muzică electronică de la Untold. Pe scurt: de ce mai mulți români preferă rugăciunea nevoinței decât distracția? De hramul Sfintei Parascheva trebuie să-ți rezervi cameră la hotel sau pensiune cu circa o lună sau două înainte, datorită numărului mare de pelerini. Este o problemă să găsești o cameră liberă. Cu ajutorul Domnului am reușit să rezerv o cameră de hotel în Valea Lupului, un fel de comuna Baciu, lângă Cluj-Napoca. Era ultima cameră liberă din oraș. Cel mai scurt drum spre Iași, așa cum mi l-a dat GPS-ul este pe la Reghin -Toplița -Borsec – Bicaz – Tg. Neamț – Pașcani – Tg.Frumos – Iași. Drumul până la Reghin este la fel de prost ca pe vremea lui Ceaușescu. Faptul că trece prin trei județe, nu s-a reparat unitar. În schimb de la Reghin șoseaua este destul de bună și bine marcată. Dacă nu se lucra lângă Tg. Neamț, unde am stat în trafic o jumătate de oră până la Iași, faci relaxat cu mașina, circa șase ore, cu o pauză de plin și cafea la benzinărie.
Am plecat vineri la drum pe 11 octombrie, când a început sărbătoarea hramului Sfintei Parascheva. La radio din mașină am ascultat postul Trinitas, care prin agentia de stiri Doxologia al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei unde se vorbea că primarul Pandele a adus 180 de autocare cu pelerini de la comuna Voluntari, iar în prima zi de sărbătoare timpul de asteptare la coadă este de circa patru sau cinci ore. Mi-am zis că este ok timpul de așteptare. Așa că după ce m-am cazat la hotel am plecat repede în centru cu mașina, unde am parcat-o într-un parking privat cu tariful de cinci lei/oră și ne-am grăbit să ajungem la coada cu pelerini. De pe pietonala din Iași am admirat frumusețea Palatului Culturii, palatului Roznovanu, unde este primăria, și statuia Regelui Ferdinand, care erau frumos iluminate și digitalizate cu informații de patrimoniu. În chestiunea aceasta, noi clujenii mai avem de lucru. Renovarea pe fonduri europene a Catedralei Mitropolitane face din acest așezământ religios de secol XVIII – XIX o bijuterie arhitectonică, armonios iluminată.
Lângă catedrală se înalță zveltă biserica Trei Ierarhi ridicată de domnitorul Vasile Lupu cu meșteri sirieni, fiind o capodoperă ce imită întrucâtva reședința muntenească de la Curtea de Argeș a lui Neagoe Basarab. La Trei Ierarhi sunt înmormântați Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir și Al. Ioan Cuza, fapt ce impresionează.
Iașiul trăiește gloria unei foste capitale domnești. De la catedrala mitropolitană am fost ghidați de jandarmi și ”Voluntarii Sfintei Parascheva”, îmbrăcați în geci roșii inscripționate cu evenimentul, spre coada care te ducea spre racla cu Sfintele moaște. În fiecare an coada este direcționată pe alte străzi, fiind bine organizată, traseul fiind străjuit cu garduri de fier și acoperiș din folie de plastic ca să nu plouă pe pelerini. Anul acesta am prins o vreme superbă, așa că nu m-am îmbrăcat prea gros, lucru care nu a fost bine pentru ce a urmat. Încrezător de știrea de la Doxologia, că se așteaptă doar patru sau cinci ore la coadă mi-am făcut un calcul că pe la ora 23.30 voi fi reîntors în camera de hotel. Am trecut pe lângă Palatul Culturii, am coborât pe niște scări și am mers pe străduțe lăturalnice până pe malul unui canal. Aici intri cu mulțimile într-un culoar de garduri de fier ale primăriei și jandarmeriei. Pe stâlpi erau niște pancarte cu numărul stâlpului 80, 79, 78, tot așa…Cu soția am ajuns la stâlpul 48, unde era coada spre moaște. De aici se vedea pe deal catedrala mitropilitană, așa că am zis cu voce tare, încrezător, că în trei ore ajung la moaște. Era ora 19.45. În fața mea o familie din Ploiești, care s-au dovedit mai târziu niște ”îngeri protectori”, ne-au spus că sigur vom ajunge, dacă suntem la stâlpul 48, la moaștele de pe baldachinul din fața catedralei mitropolitane pe la cinci și jumătate dimineața. Am crezut că glumesc, dar mi-au spus că ei vin de câțiva ani și știu de la stâlpul de curent numerotat, la ce număr ești, când ajungi la moaștele Sfintei Parascheva. În alți ani când au fost mai în spate la stâlpul 78, de exemplu, se ajunge la moaște în 15 ore. La auzul acestei vești, fără apă și mâncare la noi, pentru că presupuneam pelerinajul de circa trei sau patru ore am intrat ușor într-o ușoară panică. La mașină nu mă mai puteam întoarce fiind foarte departe și pierdeam rândul, plus că veneau întruna autocare cu pelerini din toată țara. În special, pelerinii veneau din județele Moldova, Dobrogea, Muntenia și Oltenia, dar și de la Brașov sau Rep. Moldova. În trei zile de stat la Iași am văzut doar un autoturism cu numere de CJ, în afară de-al meu. Așa că încărcat cu ”îndelungă răbdare” am început să citesc acatistul Sfintei Parascheva și alte rugaciuni din cartea de rugăciuni. Pelerinajul de la Iași este unic în România, nici măcar comuniștii nu au putut să-l stopeze. E celebră filmarea TVR din 1956 în care mii de pelerini mărșăluiau pe străzile Iașiului comunist.
Fenomenul din 2019 este uimitor pentru cine participă la el. Timpul trece relativ ușor. Oamenii se roagă cu voce tare. Citesc acatiste și cărți de rugăciune. Totul într-o ordine și liniște duhovnicească perfectă. Deși la pelerinaj participă sute de mii de oameni, nu este îmbulzeală sau incidente parcă în ciuda presei de scandal. Oamenii stau la coadă calmi și se roagă. Sigur că în cele câteva – sau mai mult de 10 ore – și se socializează între pelerini sau se cumpără icoane și cărți sfinte de la chioșcurile de pe traseu. Coada este păzită de jandarmi, pe culoarul dintre garduri se înaintează încet, foarte încet și se și stă pe loc atunci când pelerinii trebuie să treacă o stradă sau intră pe anumite sectoare sau în curtea mitropoliei. Coada de pelerini este gândită pe străzi, în culoare ca cele din aeroporturi, ca să nu se creeze îmbulzeală. De fapt de la stâlpul 48 unde m-am așezat (de la un stâlp la altul este o distanță standard de circa cincizeci de metri) coada face niște bucle pe străzi lăturalnice și te îndepărtezi de catedrala mitropolitană ca să revii apoi pe traseul spre moaște de la stâlpul numărul 10. În curtea mitropoliei intri doar când ajungi la stâlpul unu, iar de aici mai ai un timp de așteptare până la baldachinul cu racla sfintelor moaște, de circa 45 de minute. Dar când ajungi aici, la Sfânta bucuria e prea mare ca să mai simți oboseala. Sigur orele trec în rugăciune sau conversații destul de greu. Pe la stâlpul cu numărul 35 un jandarm mi-a spus că vom ajunge sigur la ora cinci dimineața la moaște. Gândul meu de a fi la ora 11.30 la camera de hotel s-a spulberat. De-a lungul cozii, voluntarii Sfintei Parascheva ne-au servit cu ceai fierbinte și cafea în pahare de hârtie, dar și cu mâncare, în general, celebrele sarmale. Eu și soția, care nu am avut experiența duratei pelerinajului, am fost serviți de familia din Ploiești cu tot felul de bunătăți bine gătite și de casă, pe care le țineau într-un rucsac voluminos. Astfel am aflat că delicioasele gustări erau gătite de doamna din Ploiești, o cunoscută chef din localitate care vine anual la pelerinaj. Astfel am cunoscut oameni noi și interesanți în pelerinajul nostru spre moaște. E de admirat și nevoința miilor de romi (ei își spuneau țigani), care stăteau la coadă ore întregi să ajungă la Sfânta, cum o numeau. Totul era într-o ordine și trăire religioasă, cu adevărat duhovnicească, care nu am mai cunoscut-o vreodată. La patru și jumătate dimineața am ajuns în curtea mitropoliei, iar la 04.45 la baldachinul unde erau expuse moaștele Sfintei Parascheva. În fiecare an, baldachinul este ornamentat cu mii de flori frumoase aduse cu camionul de 15 ani de aceeași familie Buștei din București. Baldachinul era înconjurat de militari îmbrăcați în haine de ceremonie și preoți, precum și de voluntari. Momentele de emoție și har când ajungi la moaște în zilele de hram nu pot fi explicate rațional. Ce am simțit eu atunci nu pot să explic. Sunt lucruri care țin de legătura fiecăruia cu Dumnezeu. Mulți spun că de ce se stă la coadă zeci de ore la hram, când în timpul anului poți ajunge ușor la moaște. Dar nevoința hramului, atunci de ziua Sfintei Parascheva, aduce harul care se revarsă și care numai cei credincioși în genunchi și lacrimi o pot înțelege pentru ca unde nu-i nevointa si rugaciune nu este nici mantuire, nu simti greul,pentru ca binecuvantarea este mult mai mare.La 04.50 am plecat de la Sfintele moaște cu ochii înlăcrimați și cu o fericire inexplicabilă, deși am stat nouă ore în picioare la coadă și în frigul dimineții de octombrie îmbrăcat subțire. În alte condiții aș fi fost răcit și cu dureri de sciatică. Acum nu mi s-a întâmplat nimic din toate acestea, doar bucuria unui har inexplicabil pentru cei ce nu cred.
A doua zi am participat la procesiunea „Calea Sfinților”, unde pe lângă moaștele Sfintei Parascheva au fost aduse și moaștele Sfîntului Ierarh Spiridon. De remarcat că la Iași, parcă este o altă Românie, sute de preoți, maici și seminariști în frunte cu mitropolitul și primarul Chirică, cu eșarfă tricoloră pe umeri, au adus prinos de recunoștință și s-au rugat Sfintei în pelerinajul desfășurat în centrul cetății. „Calea Sfinților” a fost „luminată”, ca în fiecare an, de militarii Batalionului 151 Infanterie „Războieni”, care au însoţit sfintele moaşte, purtând torţe aprinse în mâini precum si fanfara militară a Garnizoanei Iaşi urmați de pelerinii cu lumânări aprinse. Băteau toate clopotele bisericilor din oraș și lumânările aprinse în mijlocul cântărilor religioase mi-au creat sentimentul că suntem în Noaptea de Înviere. Ieșenii care stăteau pe margine, aplaudau și se rugau. Așa ceva cred că nu se vede sau simți în niciun oraș din România sau Europa. Duminică după Sfanta Liturghie am plecat spre Cluj-Napoca, iar înspre racla cu Sfintele moaște se îndreptau alte sute de mii de pelerini studenți și elevi, colegi de serviciu, vecini de bloc, grupuri din același sat, bătrâni tineri toți stau laolaltă unii se rugau pentru sănătate, alții pentru pace, înțelegere în familie și pentru copii. Deja coada era undeva pe la stâlpul 80. Durata de așteptare spre moaște a ajuns la 19 ore. Se citea pe fețele pelerinilor care se îndreptau spre coadă o bucurie și în ochi o lumină inefabilă, nelumească, deși îi aștepta 19 ore de stat în picioare în frig, dar și în rugăciune până la întâlnirea cu Sfânta Parascheva, ocrotitoarea Moldovei și toți îngână împreună „Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip…”.
După atmosfera
aprinsă din cadrul discuțiilor sinodalilor greci în jurul autocefaliei
ucrainene, vor începe să se decanteze lucrurile. Deocamdată se pare că cei mai
înfierbântați sunt fanarioții și grecii mai la general, pe când rușii afișează
calm și siguranță, dar și intransigență.
Interesantă este poziția Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului, care dovedește echidistanță. Acesta a făcut unele declarații ample, care s-ar rezuma astfel: A prevăzut această poziționare a Bisericii Greciei de mult timp pentru că Ținuturile Noi, care aparțin de Constantinopol, joacă un rol important, ba chiar toată țara respectă Patriarhia pentru că reprezintă neamul grecesc. Pe de altă parte, Moscova a jucat în ultimul timp un rol de a împiedica rezolvarea diferitelor probleme ale Ortodoxiei în Conferințele Panortodoxe. Însuși Arhiepiscopul cipriot a încercat să medieze acest conflict, dar Patriarhul rus nu s-a lăsat înduplecat. Eforturile pentru organizarea Sinodului din Creta au fost fără efect asupra rușilor și, astfel, problemele Ortodoxiei nu s-au rezolvat. A abandonat inițiativa cu privire la problema ucraineană la insistențele Patriarhului Bartolomeu, deși nu a avut nici un interes deosebit în această privință; ciprioții pot recunoaște sau nu autocefalia fără vreo frică. Scopul este să nu existe schismă, lucru care este mai rău. Nu poate să spună să recunoască autocefalia chiar dacă se va isca o dezbinare în Ortodoxie, Biserica cipriotă nu-și poate asuma greutatea schismei. De aceea va pleda în Sinodul local pentru o neutralitate pe acest subiect. De vreme ce ciprioții au relații bune cu catolicii, cu protestanții, cu anglicanii, cu toți, de ce să nu aibă legături bune și cu ortodocșii și cu Patriarhul Ecumenic al neamului grec („nostru”)? Pașii făcuți trebuie să fie studiați și atenți pentru a nu se face o greșeală în Biserică și în Ortodoxie. A mai declarat: „Noi avem trei Sinoade pe an și extraordinare oricâte subiecte apar. Mai degrabă aceasta dacă o vom vedea, o vom vedea într-o ședință extraordinară pentru că Sinodul extraordinar este în februarie. Cu siguranță nu cred că vom aștepta până în februarie. Pentru aceasta (poziția Bisericii Ciprului) vom schimba păreri între noi și vom vedea”. Așadar, până la o decizie sinodală, nimic nu este sigur în privința ciprioților; totuși direcția pare a fi una neutră, de nerecunoaștere a „autocefaliei” ucrainene.
În Grecia există o serie de Mitropoliți care s-au împotrivit recunoașterii schismaticilor ucraineni, dar aceștia constituie o minoritate absolută. Cei șapte episcopi care s-au opus sunt, de fapt, opt: Serafim de Karistia, Gherman de Ilia, Andrei de Konitsa, Daniil de Kesariana, Nicolae de Mesoghea, Serafim de Kitira și Cosma de Etolia; la aceștia se adaugă Nectarie de Kerkira, care și-a exprimat împotrivirea printr-o scrisoare, el fiind plecat din Grecia spre Iași cu moaștele Sfântului Spiridon. O listă ce trebuie ținută minte. Curios este că Mitropolitul Serafim de Pireu nu este printre opozanți, deși a reacționat în cadrul ședinței sinodale. Acesta a declarat: «Pot să am problematizările mele în anumite chestiuni, dar mă alătur deplin Arhiepiscopului». Așadar acesta poate fi considerat un bun polemist, dar mai puțin mărturisitor în practică. De fapt, Mitropoliții care se opun recunoașterii sunt mai mulți, sunt 10 și ei pregătesc o Scrisoare pe această chestiune. La cei recunoscuți oficial, enumerați mai sus, se adaugă Simeon de Nea Smirna și Serafim de Pireu. Conform unei surse care s-a adresat agenției Sputnik, «Mai întâi de toate, nu există decizie oficială pentru recunoaștere (a autocefaliei ucrainene). Mai mulți decât zece Mitropoliți au cerut amânarea dezbaterii până la un moment corespunzător. Mitropoliții (enumerați mai sus) nu au fost de acord. Au cerut amânarea dezbaterii și, în cazul luării unei decizii, să se desfășoare o votare deschisă cu desemnare nominală. Aceasta nu s-a întâmplat». Potrivit aceleiași surse, au fost mai mulți care nu au fost de acord, în afara celor 10, care au vorbit în plen și au cerut să fie consemnată poziția lor în declarația finală, lucru pe care Arhiepiscopul nu l-a făcut. În total, există vreo 33 de Mitropoliți. «Luni-marți va exista o declarație din partea Mitropoliților care nu sunt de acord cu decizia plenului. Vor exista 12-15 semnături. Unii dintre ei nu sunt de acord nu cu recunoașterea (autocefaliei), ci cu decizia Bisericii Greciei. Acestea sunt lucruri diferite. Între aceia care nu sunt de acord cu decizia (Bisericii Greciei) există unul sau doi care vor recunoașterea autocefaliei, dar pentru Onufrie», potrivit aceleiași surse. Unii, dintre care Daniil de Kezariana, au dorit amânarea dezbaterilor pentru a se desfășura pe parcursul a trei zile. «Din 69 de Mitropoliți prezenți, 10 nu au fost de acord. Alții nu au zis că nu sunt de acord ca să nu se implice. Între aceia care nu au fost de acord acolo au fost aceia care aparțin Patriarhiei de Constantinopol, nu au vrut să fie cunoscute numele lor. În două zile vom scrie o declarație comună, astfel încât Biserica să nu fie implicată în eventuale peripeții». Sursa acestor declarații a mai spus că unii episcopi au sprijinit recunoașterea pentru că urmăresc scaunul de Arhiepiscop, cum ar fi Mitropoliții de Dimitriada, Mesinia și Nafpaktos. A mai declarat că această decizie va duce la o împărțire în ierarhia greacă și și-a exprimat speranța că Arhiepiscopul nu va pomeni pe Epifanie la vizita Patriarhului Bartolomeu pe 19-21 octombrie. Decizia sinodală nu reprezintă o recunoaștere definitivă, ci abia pomenirea lui Epifanie ca Primat ortodox de către Arhiepiscopul Ieronim.
Ruptura dintre rusofili și grecofili în Biserica Ortodoxă se lărgește după decizia Sinodului Bisericii Greciei de ieri. Este de așteptat ca mai multe Biserici Locale să adopte aceeași poziție, printre care cel mai probabil BOR. Doar că diferențele nu sunt atât de natură etnică, ci chiar dogmatică, neopapismul instaurat prin aceste mișcări fiind o invenție doctrinară de inspirație occidentală. Pare o scindare trasă la indigo cu cea produsă în 1054 între Roma și Constantinopol, între ortodocși și catolici. Doar că, prin prisma evoluțiilor în timp, îndrăznim să spunem că ambele schisme, de atunci și de acum, au ceva în comun și sunt o continuitate: ele sunt o erodare a credinței, o lucrare a tainei fărădelegii, o îndreptare spre apostazie generală. Chiar dacă era incipientă în vremurile acelea, când occidentalii distorsionau dreapta credință pe fondul înapoierii lor religioase (revenirea la filozofia păgână sub forma scolasticii prin coborârea Evangheliei la nivelul rațiunii umane căzute fiind unul din fenomenele minore, ca să nu vorbim de cruciade și degradarea artei bisericești și moralității lamentabile), acum este într-o fază finală, cu ingrediente ecumeniste și de apostazie mult mai evidente. Cursul pe care se înscrie Constantinopolul (și „grecii” lor sau și noi, românii) este unul de unire cu Roma sau pur și simplu cu orice altă religie într-o pace potrivnică adevăratului creștinism. Aceste afirmații sunt bazate pe acțiunile întreprinse până acum de Fanar, care se înscrie într-o apropiere cel puțin ciudată față de catolici și eterodocși, iar pe de altă parte ține să fie liderul lumii ortodoxe, pe care să o ducă în direcția dorită. Dacă acestea sunt speculații mai mult sau mai puțin întemeiate, asemănarea dintre despărțirea de la 1054 și ceea ce trăim acum este foarte bine surprinsă în articolul tradus mai jos, The time for luxury is over, unul dintre materialele lăudabile ale celor de la Orthodoxsynaxis.org.
Cursul pe care se înscrie Constantinopolul (și „grecii” lor sau și noi, românii) este unul de unire cu Roma sau pur și simplu cu orice altă religie într-o pace potrivnică adevăratului creștinism. Dacă acestea sunt speculații mai mult sau mai puțin întemeiate, asemănarea dintre despărțirea de la 1054 și ceea ce trăim acum este foarte bine surprinsă în articolul tradus mai jos, The time for luxury is over, unul dintre materialele lăudabile ale celor de la Orthodoxsynaxis.org.
Cei familiarizați cu istoria bisericească știu că ceea ce se numește „Marea Schismă” dintre creștinismul de răsărit și cel de apus nu a intervenit peste noapte. A venit totul treptat, începând înainte de 17 iulie 1054, când legații papali au depus excomunicarea pe altarul din Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol și nu a fost confirmată un timp mai târziu, când a fost adâncită și extinsă în timpul celei de a patra Cruciade, devenind o schismă reală, decisivă. Istoricii indică în această privință că înstrăinarea culturală, politică și economică a dus treptat la formarea unei schisme care a avut loc pentru motive dogmatice care existau de secole, dar pentru care Roma și Răsăritul au evitat, cu toate acestea, un conflict deschis înainte ca temperamentul personal al conducătorilor celor două Biserici să fi condus la vremea aceea la inflamarea lor și să-și permită să fie inflamați mai degrabă decât să lucreze la soluționarea lor în interiorul Bisericii una. Ceea ce este uimitor aici este că rezultatele acestei schisme nu au fost devastatoare la vremea aceea pentru credincioși, care nu sesizau atunci pericolul ei și care au continuat să participe la slujbe când se mutau din Este în Vest. Aceasta probabil datorită credinței în posibilitatea depășirii crizei pentru că Roma și Constantinopolul au rupt comuniunea între ele mai mult de zece ori din secolul al IV-lea și de fiecare dată au fost în stare să treacă peste diferențele dintre ele. Dar schisma, care la început a fost limitată la abținerea Papei Romei și a Patriarhului de Constantinopol să se pomenească unul pe altul la Liturghie și pe care mulți, precum Patriarhul Petru III de Antiohia, au încercat să o vindece, a atins nivelul popular prin cruciade, care au introdus duhul de ură, amărăciune și resentimente între popoare, în special după ce Roma a rânduit Patriarhi pentru Patriarhiile de Răsărit și episcopi pentru episcopiile de acolo, așa încât erau dispuse altar în fața altui altar și în fiecare cetate existau comunități rivale. Așa încât ceea ce a început ca o înstrăinare între Răsărit și Apus și a evoluat spre a deveni o divizare pe care mulți s-au străduit să o repare, a evoluat pe seama unor factori neprevăzuți încât să devină schisma de durată dintre Bisericile de Răsărit și Apus, care s-a adâncit cu trecerea timpului și acum constituie marea tragedie a creștinătății. O comparație între motivele, repercusiunile și cursurile schismei dintre Răsărit și Apus, care a avut loc la începutul celui de al doilea mileniu și situația de care suferă astăzi Biserica Ortodoxă la început de mileniu trei, ne conduce la observarea unor aspecte îngrijorătoare de asemănare între ele, inclusiv: – Divizarea care există între Bisericile de Constantinopol și Moscova astăzi a început cu înstrăinarea la început de secol XX pe seama a ceea ce Moscova privește drept convergența Constantinopolului cu persecutorii ei la început de eră sovietică. S-a mărit prin încercarea lui Stalin de a stabili în 1948 ceva ca un Vatican ortodox în Moscova și cu subminarea primatului Constantinopolului, care reînvie fricile Constantinopolului față de ambițiile de a fi „a treia Romă”. – Această înstrăinare, care s-a transformat în divizarea actuală de la mijlocul anilor ’90 pe seama crizei estoniene, a devenit astăzi o divizare ascuțită și a atins un grad de criză, pericol și ostilitate verbală între teologii greci și ruși, cler și susținătorii lor. – Ruperea comuniunii între Biserica Moscovei și a Constantinopolului și pledoaria și campaniile de mobilizare pe care le întreprind ambele Biserici au adus lupta, chiar dacă este într-un mod care nu este răspândită, la nivelul credincioșilor de rând. – Divizarea continuă, dată fiind lipsa de succes a oricărei medieri sau inițiative de arezolva criza ucraineană, a condus Biserica Moscovei la crearea propriilor ei parohii în teritoriul istoric al Patriarhiei de Constantinopol, cu toată scindarea pe care o aduce aceasta la nivel de credincioși. Acest lucru este susceptibil să se împrăștie în teritoriul Bisericilor care recunosc nou-creata entitate din Ucraina. – Divizarea continuă a început să-și arunce umbra asupra relațiilor dintre credincioșii care aparțin celor două Patriarhii din diaspora, unde ruptura se adâncește și scindarea crește între credincioșii care susțin scaunul acesta sau acela, după cum a fost clarificat de criza Arhidiocezei de tradiție Rusă din Vestul Europei și corespondența dintre episcopii de Constantinopol și Moscova din Coreea de Sud. – Adâncirea dezacordului cu privire la înțelegerea primatului în Biserică și maniera în care este exercitat între Constantinopol și Moscova a trecut de la stadiul discuției teologice la stadiul acuzațiilor reciproce de depărtare de la Ortodoxie și ruperea dialogului direct cu privire la această chestiune a adus un dezacord la nivel dogmatic. Toate cele de mai sus indică faptul că divizarea curentă dintre Moscova și Constantinopol a atins un grad de pericol acut care poate conduce la o schismă reală și de durată în interiorul Bisericii Ortodoxe în eventualitatea că există un element de politică externă care favorizează o parte sau alta. Probabil că posibilitatea alunecării în schismă nu este banală în contextul stării actuale de criză în relațiile internaționale, pe care mulți o descriu ca pe o pace fierbinte care este susceptibilă de a izbucni în flăcări. Vor fi prompți oamenii chibzuiți să dreagă rana și să o vindece înainte de a fi prea târziu? Sau își vor permite, ca niște înfierbântați, luxul de a se amuza prin a-și face acuzații reciproce, exagerând diferențe simple, alimentând sentimentele de dușmănie, punând lumea ortodoxă pe jar și trăgând-o spre o catastrofă? Să răscumpărăm vremea, pentru că timpul de desfătare s-a încheiat!
Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect
exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare
sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt
elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii,
prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim
diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie
scoasă în evidență importanța dreptei credințe. Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.
Sf. Cuv. Varsanufie și Ioan
Filocalia 11:
536. Întrebare:Dacă cineva e bănuit ca eretic, dar mărturiseşte dreapta credinţă, oare trebuie crezut sau nu? Răspuns: Părinţii n-au cerut decât dreapta mărturisire a credinţei. Dacă, deci, cineva se arată hulind cu adevărat pe Hristos cu gura lui, trăind în afara Lui, acesta trebuie ocolit şi nu trebuie să te apropii de el. Dar trebuie să privim şi inima lui. Căci tot cel ce nu păzeşte poruncile lui Hristos este eretic. Şi, dacă omul nu crede în inima lui, cuvintele nu-i folosesc la nimic[1].
537. Întrebare: Dacă un Avă oarecare se află susţinând o erezie, oare un frate trebuie să plece de la el?[2] Răspuns: Dacă se dovedeşte sigur că susţine o erezie,
trebuie să plece de la el. Dacă e numai o bănuială, nu trebuie să plece, nici
să pornească o cercetare în privinţa lui. Căci cele ascunse sunt cunoscute
numai lui Dumnezeu, iar cele arătate, oamenilor.
538. Întrebare: Dacă Ava crede drept, dar se aşteaptă să se stârnească în locul acela vreo erezie şi se naşte frica să nu se calce dreapta credinţă, iar Ava nu voieşte să se mute şi de aceea fratele, cunoscându-şi slăbiciunea sa, voieşte să plece în alt loc, oare face bine sau rău?[3] Răspuns: Înainte de a se arăta că erezia se impune cu sila,
nu trebuie să plece cineva, ca nu cumva să se plinească cu el cuvântul: „Fuge
necredinciosul, negonindu-l nimenea” (Prov. 28, 1). Iar de se va arăta că se
impune, trebuie să o facă aceasta cu sfatul Părinţilor duhovniceşti, în frica
lui Dumnezeu.
[1] Cine are credinţa în Hristos ca o teorie şi
nu trage din ea nici o concluzie pentru viaţa lui, deci are o credinţă lipsită
de spiritualitate de viaţă duhovnicească, are o credinţă lipsită de miezul ei
viu, roditor, deci e tot un eretic, după Varsanufie, mai mult compromiţând
credinţa decât slujind-o şi apărând-o.
[2] Ε vorba de un bătrân căruia îi slujeşte un
frate.
[3] În mânăstirile din Palestina din acea vreme
se iveau certuri origeniste şi uneori în câte o mânăstire origenismul cucerea
majoritatea.
În contextul anunțat al dezbaterii problemei ucrainene în Sinodul mare (Ierarhia) al Bisericii Greciei, care se desfășoară săptămâna aceasta, Pr. Prof. Teodor Zisis a scris un text în care subliniază că decizia cea mai corectă este respectarea teritoriului bisericesc al Ucrainei, care aparține de Biserica Rusă, și neintervenția samavolnică a Constantinopolului. Această poziție a fost asumată de toate Bisericile recent, în 2014, printr-un document semnat de Întâistătătorii lor. Este uimitor cum acum Fanarul nu-și mai recunoaște nici propriile decizii nici măcar foarte vechi. Redăm mai jos textul Pr. Teodor, în rezumat primele două subpuncte și în traducere ultimele două, care tratează subiectul în sine.
Bazele canonice
ale Bisericii au fost recunoscute și respectate de toate Bisericile Locale,
inclusiv de Patriarhia Ecumenică până de curând. În consecință, toate au
recunoscut caterisirile și afurisirile impuse schismaticilor din Ucraina de
către Biserica Rusă și nici o altă Biserică autocefală nu a intervenit în
teritoriul acesta pentru că este o jurisdicție străină. Doar de curând Fanarul
a tulburat mersul lucrurilor prin acordarea unei autocefalii necanonice unor
episcopi caterisiți și ignorând Biserica Ucraineană canonică. Pentru a
justifica acest gest, teologii săi au inventat mai multe teze necanonice,
dintre care cele mai importante sunt două: 1)
că Ucraina constituie un teritoriu al Bisericii de Constantinopol și 2) că Patriarhul Ecumenic are dreptul
la recurs, adică să judece prin apel
orice decizie de pretutindeni în Ortodoxie, ca un alt papă. Nici
una din acestea nu stă în picioare, fiind dovedite în diferite articole și
luări de poziție.
2. De ce
forțează Fanarul dreptul canonic?
De-a lungul veacurilor, Marea Biserică a Constantinopolului a susținut tradiția canonică și buna rânduială, drept pentru care i-a fost recunoscut primatul cinstei fără rezerve, adică rolul său coordonator și prezidarea întâlnirilor inter-ortodoxe. Doar că în ultimul veac și în prezent a început să forțeze canoanele și să urmărească îndeosebi o unire neîngăduită cu ereticii, care nu este precedată de o unire prealabilă în credința dreaptă. A inventat o teologie post-patristică prin care să eludeze canoanele și să impună un rol papist Patriarhului Ecumenic (primul fără egali, nu între egali) pentru a fi mai ușor de impus linia ecumenistă urmată, cum se întâmplă în catolicism. Acest lucru conduce la zguduirea locului său în Ortodoxie și la contestarea «întâietății onorifice» pentru că au fost transformate într-un «primat de putere», după model papal. Cunoaștem cu
toții presiunile puse de americani asupra Bisericii, îndeosebi asupra rușilor,
care sunt mai puternici, pentru a se alinia la noua ordine mondială
(religioasă). Existența unui Papă în Ortodoxie ar ușura acest demers, cum se
întâmplă la catolici deja acest lucru. Dar modelul Bisericii este unul sinodal,
nu monarhic, cum l-a răstălmăcit Apusul. Dar acestea nu constituie scopul
articolului, ci deciziile luate nu de mult de toți Întâistătătorii Bisericilor
Locale.
3. A fost
uitată decizia Întâistătătorilor cu privire la problema ucraineană
„În principal dorim să arătăm, și prin alt element doveditor, un document, că Patriarhul Ecumenic, deși se fălește că în ultima vreme a întemeiat și a activat instituția necunoscută în istoria bisericească a «Sinaxei Întâistătătorilor», prin depoziții antisinodale papistașe, nu respectă nici cele pe care le decid Întâistătătorii și el însuși, după cum nu a respectat nici deciziile sinodale ale Bisericii Ruse cu privire la schismaticii din Ucraina, nici deciziile sinodale ale Bisericilor Locale în Pseudo-Sinodul din Creta pentru amânarea «Sinodului» sau pentru îmbunătățirea textelor presinodale, după cum nu s-a respectat nici pe sine, care a recunoscut anterior jurisdicția Bisericii Ruse asupra Ucrainei și pedepsele impuse schismaticilor și s-a angajat să nu se amestece. Concret: Citind din nou zilele acestea «Mesajul» pe care l-a dat publicității «Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe», care s-a întrunit la Fanar între 6-9 martie 2014 și s-a ocupat cu teme care privesc Biserica, am văzut că, printre altele, s-a ocupat și cu tema ucraineană, pentru care au scris Întâistătătorii, sub președinția Patriarhului Bartolomeu, în paragraful 3 al «Mesajului» comun următoarele: «Ne rugăm călduros pentru desfășurarea tratativelor de pace și pentru împăcarea prin rugăciune pentru ieșirea din criza care continuă în Ucraina. Condamnăm amenințările cu luarea cu forța a sfintelor mănăstiri și biserici și ne rugăm pentru întoarcerea fraților noștri, care se găsesc astăzi în afara comuniunii cu Sfânta Biserică».
Din «Mesaj» reies
două chestiuni serioase. Întâi că schismaticii din Ucraina treceau sau amenințau
să treacă la violențe și ocuparea sfintelor mănăstiri și biserici ale Bisericii
canonice și, de asemenea, cel mai important, Întâistătătorii priveau drept
soluție întoarcerea cu pocăință a schismaticilor la comuniunea cu Biserica cea
canonică. Prin recunoașterea samavolnică și dezbinătoare a schismaticilor din
partea Constantinopolului, nimic din acestea nu s-a întâmplat. Schismaticii au
fost restabiliți fără pocăință și întoarcere și violențele împotriva Bisericii
canonice continuă revigorate. Și, în locul unității, au crescut împărțirile
între schismatici, de când «Patriarhul» Filaret de Kiev, conducătorul schismei,
dar și al autocefaliei, nu recunoaște nici nu ascultă de noul «mitropolit»
Epifanie, întâistătătorul bisericii «autocefale».
4. Soluția
indicată. Să-și recunoască greșeala Constantinopolul și să se întoarcă
schismaticii la Biserica cea canonică
Semnalarea acestei decizii a Întâistătătorilor explică și refuzul de a-i recunoaște pe schismatici drept biserică a Ucrainei canonică fără pocăință și întoarcerea la Biserica cea canonică din care s-au rupt. Nu există Biserica cea canonică? O vom ignora și o vom face să dispară? Vom îngădui în același loc mai multe jurisdicții, după cum se propune necanonic de către unii «specialiști» (unele detalii în Nota de la Scrisoarea Prof. Tselenghidis, n.n.), care, după ce au provocat confuzie și haos prin alte propuneri anterior, neîntemeiate și absurde, acum încep să perceapă schisma și să propună soluții și mai rele? Ar fi o faptă de judecată dreaptă, dar și de smerenie dacă și-ar recunoaște Constantinopolul greșeala, văzând agravarea situației și dezbinările de mai departe, și ar lua de la început tratativele de pace prin participarea și altor Biserici Locale, ca un fel de Sinod mai mare. Nu fac numai persoanele greșeli, fac și Bisericile, după cum s-a arătat aceasta în istorie prin admiterea unor erezii sau provocarea unor schisme. Într-o situație similară, Sf. Grigorie Palama, referindu-se la Biserica Romei spune că este singura biserică ce nu-și recunoaște greșelile și nu vrea să se ridice din căderea ei, deși există multe Biserici care au căzut, dar s-au ridicat. Se aseamănă, spune, cu elefantul, care, din cauza greutății lui, de cade, nu poate să se ridice fără ajutor[1]. Biserica Greciei trebuie să ajute Noua Romă cea căzută în greșeală, de un veac de acum, prin noii Papi-Patriarhi, să-și recunoască greșeala și să se ridice, după cum au făcut toate celelalte Biserici Locale și să nu se întărească în căderea ei. Ar fi a doua Biserică după Roma care rămâne în greșeala ei și, ca elefantul, nu vrea să se ridice pentru că refuză egoist ajutorul celorlalți și face de capul său.”
[1]Despre purcederea Sfântului duh, Cuvântul al
doilea, 2.
Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe. Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.
CAPITOLUL 29. MINUNEA SFINTEI EUHARISTII
Cam la 30 de mile de oraşul Aigeae din Cilicia trăiau doi călugări stâlpnici depărtaţi unul de altul cam la 6 mile. Unul dintre ei făcea parte din Sfânta Biserică sobornicească şi apostolică. Celălalt, deşi se urcase de mai mult timp pe stâlp în apropiere de satul Casidora, aparţinea totuşi ereziei lui Sever. Ereticul învinuia în multe chipuri pe ortodox, încercând şi voind să-l atragă spre erezia lui. După ce i-a trimis multe cuvinte, părea că l-a biruit şi i-a condamnat credinţa. Ortodoxul, însă, inspirat de către Dumnezeu, a cerut să-i trimită o părticică din Sfânta Împărtăşanie săvârşită de el. Acesta, crezând că s-a rătăcit, i-a trimis îndată cu bucurie, fără să mai stea la îndoială. Când a primit-o, ortodoxul a luat părticica trimisă lui de către eretic, adică de către severian, a fiert în faţa lui apă într-o oală şi a aruncat în ea părticica pe care a primit-o. Părticica s-a descompus îndată în fiertura oalei. A luat apoi o părticică din Sfânta Împărtăşanie a Bisericii Ortodoxe, a băgat-o în oală şi îndată apa fiartă din oală s-a răcit, iar Sfânta Împărtăşanie a rămas întreagă şi neudată. Această părticică a păstrat-o şi ne-a arătat-o şi nouă când am trecut pe la el.
CAPITOLUL 30. VIAŢA LUI ISIDOR, MONAHUL DIN MELITENE ŞI ALTĂ MINUNE DESPRE SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE
Dade este un târg din insula Cipru. În acest târg este o mănăstire numită Filoxenu. Când ne-am dus acolo, am găsit în acea mănăstire un monah, de fel din Melitene, cu numele Isidor. Pe acest călugăr îl vedeam că plânge necontenit cu suspine. Deşi era rugat de către toţi să-şi contenească puţin plânsul, totuşi nu voia, ci spunea tuturor: – Sunt foarte păcătos, cum n-a mai fost om de la Adam până astăzi! – Într-adevăr, avvo, nimeni nu-i fără păcat, afară de Dumnezeu. – Credeţi-mă, fraţilor, ne-a răspuns el, nu-i păcat omenesc, cunoscut sau necunoscut, pe care să nu-l fi săvârşit eu. Iar dacă socotiţi că mă învinuiesc pe nedrept pe mine însumi, ascultaţi-mi păcatul ca să vă rugaţi şi voi pentru mine. – Eu, a început el să povestească, pe când eram în lume, eram căsătorit. Şi eu, şi nevastă-mea făceam parte din erezia lui Sever. Într-o zi, când am venit acasă, n-am găsit-o acasă pe nevastă-mea, ci am auzit că s-a dus la o vecină să se împărtăşească. Femeia aceea aparţinea Bisericii celei sfinte şi soborniceşti. Îndată am plecat să o opresc. Când am intrat în casa vecinei, nevastă-mea tocmai lua sfânta părticică şi se împărtăşea. Am apucat-o deci de gât, făcând-o să arunce afară acea sfântă părticică. Apăsând-o pe gât de jos în sus, a aruncat Sfânta Împărtăşanie, care a căzut la pământ. Îndată însă am văzut un fulger pogorându-se pe locul unde căzuse şi a luat Sfânta Împărtăşanie. Peste două zile, văd un etiopian îmbrăcat în zdrenţe care mi-a spus: – Și eu, şi tu suntem osândiţi cu aceeaşi pedeapsă. – Dar cine eşti tu?, l-am întrebat. – Eu, răspunse etiopianul, sunt cel care L-a lovit peste obraz pe Făcătorul tuturor, pe Domnul nostru Iisus Hristos, în timpul Pătimirilor. De asta, deci, a terminat monahul povestirea sa, nu pot înceta din plâns.
