Va fi discutată mai departe la nivel inter-ortodox schisma ucraineană? Apel al Patriarhului Ierusalimului la un an după întâlnirea de la Amman

Scrisoare deschisă din partea Patriarhului Teofil III

Patriarhia Ierusalimului

Dragi frați, deopotrivă Întâistătători și împreună-slujitori în Domnul Iisus Hristos,
Acum un an, săptămâna aceasta, ne-am adunat în Regatul Hașemit al Iordaniei pentru a construi tovărășia noastră comună în vederea unui dialog al dragostei de dragul unității Bisericilor Ortodoxe Locale. După două zile de rugăciune și discuție frățească, am ieșit cu o determinare mai mare să continuăm mai profund comuniunea și să abordăm împreună provocările noastre.
Nici unul dintre noi nu ne-am imaginat că ne întâlneam pe buza unei catastrofe globale a cărei amploare nu a mai fost văzută în timpul nostru. Ne amintim înaintea lui Dumnezeu de răposatul frate Patriarh Irineu al Serbiei, care a fost cu noi în Iordania și care a adormit acum în Domnul. Ne rugăm ca Dumnezeu să-i dăruiască odihnă cu Sfinții în loc de tihnă și pace. Ne rugăm zilnic, pomenindu-vă pe fiecare dintre voi, aducând lauda noastră, mulțumirile și mijlocirile și știind că harul lui este de ajuns pentru noi, a cărui putere se desăvârșește în slăbiciunea noastră (cf. 2Cor. 12:9).
Această pandemie a necesitat ca noi toți să ne vedem de propriile noastre comunități, cele pe care Dumnezeu ne-a chemat să le slujim, să le ridicăm inimile din disperare și să le întoarcem spre Domnul, Care ne dă nădejde. Pentru că știm că, încă pe când eram păcătoși, Hristos a murit pentru noi. Cu mult mai mult acum, că am fost îndreptați prin sângele Său, vom fi mântuiți prin El de urgia lui Dumnezeu (Rom. 5:8-9).
Aici, în propria noastră Sfântă Cetate a Ierusalimului, am fost întăriți și sprijiniți de rugăciunile voastre. După cum a fost în toată lumea, semenii noștri din Pământul Sfânt au suferit dificultăți în timpul pandemiei. Vă rugăm să continuați rugăciunea pentru noi, după cum și noi ne rugăm continuu pentru voi din Mormântul dătător de viață al Domnului nostru Iisus Hristos.
Dumnezeu este milostiv și a dat creaturilor sale cunoașterea și dibăcia să dezvolte medicamente și vaccinuri pentru a sfârși această pandemie mortală. Pentru că privim înainte spre zile mai luminate anul acesta, ni se reamintește de angajamentul comun de a ne aduna pentru rugăciune și comuniune. Ne rugăm ca acest lucru să fie posibil mai târziu anul acesta.
Să continuăm să ne sprijinim unii pe alții în rugăciune și să căutăm modalități prin care Bisericile noastre Ortodoxe Locale ar putea aduce nădejde, binecuvântare și bucurie întreolaltă. Pentru Sfântul Pavel spune: Purtați sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos (Gal. 6:2). De asemenea, ne alăturăm împreună în rugăciune pentru fratele nostru, Sanctitatea Sa, Patriarhul Bartolomeu, și tovarășii noștri Întâistătători ortodocși și așteptăm să ducem mai departe unitatea comuniunii noastre.
Când începem pregătirea dinaintea Postului Mare pentru marea sărbătoare a Paștilor, ascultăm aceste cuvinte ale imnografului din Triod:
Fraților, să nu ne rugăm ca fariseul: pentru că cine se înalță pe sine va fi smerit. Să ne smerim pe noi înșine înaintea lui Dumnezeu și să strigăm tare cu postire ca vameșul: Dumnezeule, milostiv fii nouă, păcătoșilor!
(Vecernia Duminicii Vameșului și Fariseului)
cu dragoste frățească în Hristos,

TEOFIL III
Patriarh al Ierusalimului
Sfânta Cetate a Ierusalimului
Miercuri, 24 februarie 2021

Nota noastră: Îndemnul formulat de Patriarhul Ierusalimului la continuarea dialogului pentru rezolvarea schismei ucrainene și întărirea unității Bisericii este destul de timid și pe ocolite, dar măcar dă dovadă că nu a fost dată uitării chestiunea în cauză. Sunt așteptate și reacțiile celorlalte Patriarhii.

În perioada acestui an care a trecut de la întâlnirea de la Amman, a existat o evoluție notabilă prin recunoașterea schismaticilor de către Biserica Ciprului și prin persistența cu care Patriarhia Ecumenică își susține pretențiile la o întâietate față de restul Bisericilor Locale. Așadar era necesară o contracarare pe măsură. Pandemia a blocat discutarea și întâlnirea la nivel inter-ortodox, dar demersurile ar trebui continuate dacă se dorește consolidarea unității în Ortodoxie și rezolvarea dilemelor ecleziologice puse de Patriarhia Ecumenică.

Între timp, în Ucraina încă se mai înregistrează scandaluri și acaparări de biserici de către schismatici.

Climatul conflictual în care se găsesc Bisericile Ortodoxe nu face decât să alimenteze și atacurile din exterior la adresa credinței pe un fundal de destabilizare. Viața în Hristos și credința în Dumnezeu se dezvoltă și prind putere doar prin convingeri clare și mărturisire fără echivoc, care alungă negura demonică a minciunilor și amăgirilor provocate de schisme și erezii. De aceea, este bine-venită această atitudine a Patriarhului Teofil, dar trebuie preluată și de celelalte Biserici.

Falsuri în pledoaria Pr. Patriciu Vlaicu pro Sinodul din Creta (4) – Întreruperea pomenirii

Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a fost participant ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Acesta este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Este una din cele mai autorizate voci să vorbească pe acest subiect. Mai ales în contextul în care tema aceasta este acoperită cu tăcere la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a o aborda.

Într-o conferință on-line recentă, a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă pe acest subiect, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe subiect. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate își va pune probleme, după cum singur declară că este dispus să răspundă celor interesați.

Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu facă notă discordantă. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință nebună, care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.

Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.

Canonul 15 din Pidalion. Subliniat: „…cel care se îngrădește pe sine de numitul Episcop înainte de o cercetare sinodală…”

Întreruperea pomenirii

Sinodul din Creta a adus cu sine un fenomen important în viața bisericească, întreruperea pomenirii ierarhilor care au semnat ereziile de acolo. Deși de amploare prea mică pentru a avea un impact substanțial, totuși reacția este una de bun augur pentru că nu există alte opțiuni prin care să fie revizuit drumul greșit pe care se dorește a fi înscrisă Biserica, anume ecumenismul și secularismul.

Trebuie recunoscut faptul că nu există o mișcare coerentă a întreruperii pomenirii, care să ducă la coagularea unei direcții sănătoase de apărare și susținere a valorilor autentic ortodoxe. Acest lucru este evident pentru că există multe dezbinări și certuri. Totuși ea încurcă destul de mult în sensul bun chiar și la nivelul la care este. Și trebuie menținută în derizoriu în mintea credincioșilor pentru a nu-și face probleme și să conștientizeze devierea de la cursul evanghelic al Bisericii. Discreditarea ei nu face apel la argumente teologice bine închegate, valide, dar e important că se face și urmărește anularea conceptului prin răstălmăcirea, denaturarea și amestecarea canoanelor și a rânduielii liturgice. Biserica „nu trebuie” să aibă astfel de vulnerabilități, ea trebuie transformată într-o structură seculară rigidă și autoritară în sine, nu în Dumnezeu. E un soi de cezaro-papism în care episcopii sunt intangibili, dar vulnerabili la presiunile politice și de putere lumească.

La secțiunea Întrebări și răspunsuri:

– min. 14:00 „Părintele Teodor Zisis a fost membru în delegația Patriarhiei Ecumenice în Comisiile de pregătire a documentelor sinodale… a fost retras” „amendamentele pe care dânsul le-a propus sunt mult mai defavorabile poziției sale actuale decât este textul de la Sinodul din Creta”

– min. 1:41:00: „Sinodul I-II de la Constantinopol, în canoanele 13, 14 și 15, pune problema ruperii pomenirii. Canonul 13 spune că preoții să nu rupă comuniunea cu episcopul lor până când n-a fost judecat episcopul. Și, după ce a fost judecat și condamnat, dacă episcopul continuă să propovăduiască în fața sfântului altar o învățătură străină, atunci să nu-l mai pomenească. Sinodul trebuie să judece; nu putem spune că o persoană e îndreptățită să nu pomenească pe episcop. Dacă nu-l pomenește pe episcop, se rupe de Biserică. Nu putem săvârși nici o sfântă slujbă fără să avem legătură cu Biserica. Ori legătura cu Biserica întreagă se face prin episcop. De aceea o slujbă în care nu e pomenit episcopul locului nu e slujbă canonică. Canonul 14 spune că mitropoliții nu pot să rupă comuniunea cu patriarhul lor până ce nu a fost judecat de un sinod, iar canonul 15 că mitropoliții nu pot să nu-l pomenească pe patriarh. Principiul care este? Nu noi suntem judecătorii canonici. Dacă un episcop are o învățătură străină de Biserică, acel episcop trebuie să fie judecat. Dacă, după judecata Sinodului, el continuă să propovăduiască acea învățătură greșită, atunci bineînțeles că nu mai e justificată prezența lui acolo.”

– min. 1:43:30: „Biserica (în Creta) nu a făcut nici un lucru care să fie străin față de învățătura Bisericii. De aceea, un episcop care face parte dintr-un Sinod nu poate fi rupt din comuniunea cu preotul. De exemplu, cineva nu pomenește pe Patriarhul României, dar îl pomenește pe Episcopul Longhin, care îl pomenește pe Patriarhul Moscovei, care îl pomenește pe Patriarhul României. Unde-i logica? Că tocmai asta-i logica canonică, că toți sunt uniți împreună: preotul cu episcopul, episcopul cu mitropolitul, mitropolitul cu patriarhul, patriarhul cu ceilalți patriarhi. Mitropolitul Longhin nu-l pomenește pe Patriarhul Moscovei, că nu-l poate pomeni, că-i episcop vicar, că nici n-are dreptul să-l pomenească, ci-l pomenește pe episcopul lui, dar episcopul lui îl pomenește pe Patriarhul Moscovei, Patriarhul Moscovei îl pomenește pe Patriarhul României. Unde-i logica?”

– min. 1:44:45: „În mod canonic, preotul poate să-i spună episcopului lui că nu este de acord cu învățătura lui și să dialogheze cu episcopul, să înțeleagă despre ce-i vorba. Și, dacă într-adevăr are o înțelegere ortodoxă, mă îndoiesc că-i ortodoxă, pentru că Biserica Ortodoxă nu a condamnat dialogul cu ceilalți. Deci, dacă episcopul ar propovădui o învățătură catolică, să se adreseze mitropolitului. De exemplu, Filioque, dacă episcopul ar rosti Crezul cu Filioque, să se adreseze mitropolitului și sunt absolut convins că l-ar convoca pe episcopul respectiv și l-ar judeca în Sinod. Iar după ce ar fi condamnat de Sinod, chiar dacă ar sluji în altă parte, revendicând că-i episcop, nu l-ar pomeni. Dar, câtă vreme nu e judecat în Sinod, a te rupe de episcopul locului înseamnă exagerare.”

– min. 1:47:30: „Sf. Grigorie Palama a făcut apel la Episcopul Romei. Deci Sf. Grigorie nu a refuzat comuniunea cu Biserica, cu întâiul stătător al Bisericii. Atunci era întâi-stătător episcopul Romei.”

– min. 1:48:10: Despre întreruperea pomenirii Patriarhului Atenagora în Muntele Athos în anii 70: „În clipa când au fost astfel de discuții, probabil Patriarhul a intrat în legătură cu ei, s-au clarificat lucrurile și au restabilit comuniunea între Patriarhul Atenagora și Sfântul Munte.” I s-a spus că totuși până la moartea lui, athoniții nu au reluat pomenirea. „A fost un dialog între Patriarhia Ecumenică și Sfântul Munte și Sfântul Munte e în jurisdicția Patriarhiei Ecumenice.” Deviind de la subiect: „Acum Sfântul Munte, după Sinodul din Creta, nu a întrerupt pomenirea. Nu vorbim despre situația cu Patriarhul Atenagora, ci de Sfântul și Marele Sinod, unde a fost o atitudine pe care Sfântul Munte nu o condamnă.”

– min. 1:51:00: „Nimeni niciodată nu-și poate permite să revendice dreptul de a evoca canonicitatea pe cont propriu. Chiar Sf. Maxim Mărturisitorul a făcut apel la episcopul Romei pentru a decide acest lucru. Nu decide o persoană dacă e canonică sau nu e canonică o poziție. Își exprimă rezerva, arată că are îndoieli și Sinodul decide.”

– min. 1:52:20: „Întrebare: Au fost episcopi în Grecia care nu au pomenit pe Atenagora. La fel în cazul lui Nestorie, când a venit Sinodul, le-a dat dreptate și a anatematizat pe Nestorie. Răspuns: Episcopii din Grecia nu-l pomenesc pe Arhiepiscopul Atenei nu după Sinodul din Creta…”

– min. 1:54:30: A existat o Conferință cu episcopi la Atena care a combătut Sinodul din Creta înainte de a se întruni. „A fost episcopul de Pireu care și-a spus părerea, unii dintre oameni, au combătut, e foarte liberă discuția. E firesc să discutăm. Și un Sfânt și Mare Sinod se va pronunța asupra valorii deciziilor Sinodului din Creta. El va putea să se pronunțe, nu noi.”

Ce susține, succint, Pr. Patriciu? Ar fi cam aceste idei:

1. Canonul 15 I-II, coroborat cu 13 și 14 anterioare, ar interzice oprirea pomenirii episcopului care nu a fost condamnat sinodal. Permite acest lucru doar în cazul în care un ierarh caterisit ar continua să predice în public o erezie.

2. Episcopul care propovăduiește public o învățătură greșită trebuie reclamat la superiorul său, mitropolit sau patriarh. Sau pot exista discuții ca cea de la Pireu dinainte de Sinodul din Creta. Nimeni nu are dreptul să condamne singur pe vreun ierarh.

3. Prin pomenire reciprocă se formează o unitate între Patriarhii, episcopi și preoți. Ori te rupi de toți, ori ai comuniune cu toți prin pomenirea unuia, adică teoria vaselor comunicante.

4. Deși Sfinți precum Grigorie Palama și Maxim Mărturisitorul au întrerupt pomenirea episcopului, au fost în comuniune cu alți episcopi. Iar Cuviosul Paisie și întreg Sfântul Munte în anii ’70 s-au împăcat cu Patriarhia Ecumenică. Astăzi Muntele Athos nu a întrerupt pomenirea.

5. Pr. Teodor Zisis, cel care a întrerupt pomenirea episcopului din cauza Sinodului, a fost unul din cei care au contribuit la alcătuirea textelor lui. Deci este inconsecvent.

În ce măsură este utilă și corectă întreruperea pomenirii?

Viziunea Pr. Patriciu despre oprirea pomenirii este inconsistentă și fentează referințe canonice clare și atitudini patristice la fel de indubitabile. În situația complexă și dramatică în care se găsește Ortodoxia astăzi, provocarea la care trebuie răspuns nu este doar de a arăta că este canonică și corectă această măsură de întrerupere a comuniunii cu episcopii semnatari ai ereziilor din Creta, ci și cum să fie făcută. Însă aici mă voi limita strict la chestiunile contestate aflate în discuție.

1. Este adevărat că cele trei canoane, 13-15, de la Sinodul I-II din Constantinopol (861) din vremea Patriarhului Fotie interzic ruperea de episcop, mitropolit sau patriarh pe motive oarecare, totuși ultimul dintre ele specifică în clar că există excepția în situație de propovăduire a unei erezii. În acest caz, este chiar lăudabilă, adică vrednică de cinstire, oprirea pomenirii ierarhului superior chiar și „înainte de cercetarea sinodală”. Pr. Patriciu induce o derută probabil intenționată între două situații diferite. Una este când un episcop se face vinovat de o greșeală oarecare și alta când se abate de la învățătura Bisericii. În prima situație nu este permisă ruperea comuniunii, iar în alt doua este chiar lăudată înainte de întrunirea unui Sinod care să examineze acuzele. O simplă citire atentă a textului canonului 15 ar elucida aceste confuzii și ar arăta că întreruperea pomenirii este conformă cu legile bisericești.

2. Într-adevăr, nici un cleric sau mirean sau o grupare nu poate condamna de la sine pe un episcop fără cercetare sinodală. Dar întreruperea pomenirii nu înseamnă condamnare, depunere din treaptă, ci o mustrare curajoasă făcută spre conștientizarea corpului Bisericii cu privire la eventualele erezii ce amenință unitatea ei. Cine procedează astfel urmărește păzirea unității și ferirea de dezbinări, conform canonului 15. Deci nu e vorba de vreo caterisire, ci de înfierarea erorilor episcopului. Desigur că ar trebui cerută intervenția superiorului respectivului ierarh, dar uneori această măsură nu este posibilă în împrejurări speciale. Spre exemplu, este evident că în situația de după Sinodul din Creta nu există for superior la care să se facă apel pentru că toți sinodalii au acceptat deciziile de acolo.

Rămâne să existe o rezistență în subteran ca o mărturie vie și o mustrare de conștiință pentru credincioșii și ierarhii care mai au urechi și pentru adevărul dumnezeiesc. Altfel, va exista o pactizare totală cu amăgirea, o înșelare generalizată. Dumnezeu conduce lumea și Biserica Sa, dar lucrarea Lui este una îndeosebi conturată și clară, nu doar în ascuns. Aproape degeaba există credință tainică în sufletele câtorva, dar cumva într-o pactizare cu apostazia de la vârf.

3. Pomenirea episcopului reprezintă formula prin care se exprimă apartenența la o Biserică. Prin aceasta se creează o comuniune deplină între preoți cu episcopi și cu patriarhi și între Bisericile Locale. Dar aceasta se realizează nu doar prin pomenire, care este semnul văzut, ci și prin apartenența concretă. Iar oprirea pomenirii nu înseamnă ruperea de această comuniune, ci manifestarea unei opoziții în interiorul ei, o acțiune prin care se atrage atenția asupra unor nereguli grave.

Teoria vaselor comunicante pe care o expune Pr. Patriciu când spune că prin pomenirea IPS Longhin se ajunge în comuniune cu ierarhii români în ultimă instanță pornește de la premize schismatice. E ca și cum nepomenitorii ar urmări ruperea de arhiereii semnatari în Creta, pe când scopul canonic este îndreptarea neregulilor, refacerea din interior a unității și sănătății Bisericii. Înțeleg că este influențat de discursul dominant al unor nepomenitori care are tente schismatice, dar discuția ar trebui să fie una de principiu. Eventual să mustre tocmai ce greșesc ei, nu totul de-a valma.

De fapt, aici este greșeala foarte mare când sunt învinuiți de schismă și rupere nepomenitorii, că acuzatorii lor nu înfierează modul greșit în care se face nepomenirea, ci toată acțiunea. Practic, nu este recunoscută legitimitatea canoanelor 31 apostolic și 15 I-II, care oferă bază legală pentru această acțiune. Se creează doar două extreme, ignorându-se linia patristică a Bisericii.

4. Cu privire la acțiunile unor Sfinți de a întrerupe pomenirea, Pr. Patriciu pur și simplu se bâlbâie. La un moment dat, afirmă că Sf. Grigorie Palama a făcut apel la papa Romei când a întrerupt el pomenirea. Evident că nu a făcut asta pentru că deja papismul era condamnat ca erezie, iar Sf. Grigorie a luptat foarte mult contra Filioque. Da, Sf. Maxim Mărturisitorul a făcut asta, el fiind un simplu monah, dar un mare teolog. Dar, per ansamblu, nu am cu ce să contrazic în această chestiune pe Pr. Patriciu pentru că nu face afirmații de luat în seamă, ci pur și simplu evită subiectul. Pe această temă am scris mai detaliat un alt articol cu mărturii despre Sfinți care au întrerupt pomenirea.

Nici despre faptul că a existat o mișcare de nepomenire față de Patriarhul Atenagora în anii ’70 nu a reușit să spună ceva relevant. Atunci majoritatea Sfântului Munte și încă 3 arhierei din Grecia au oprit comuniunea cu Patriarhul Ecumenic în mod canonic. Asta ține de tradiția autentică și trecutul recent. A nega pur și simplu sau a devia de la subiect nu arată decât slăbiciune. Într-un final recunoaște indirect că atunci a fost o acțiune corectă, dar astăzi Muntele Athos nu a făcut același gest după Sinodul din Creta. Dar asta nu ține de corectitudinea atitudinii, ci doar de faptul că monahii de atunci erau niște mărturisitori, pe când cei de astăzi sunt în mare parte adormiți și indiferenți sau… Dumnezeu știe.

Aici ar trebui menționat faptul că în Sfântul Munte au existat mulți părinți de la chilii care au menținut starea de întrerupere a pomenirii până la sfârșitul vieții lor. Cuviosul Paisie Aghioritul nu a făcut aceasta, dar au existat mulți alții. Nu dintre zeloți, ci dintre cei moderați. Un exemplu este Părintele Dionisie Ignat. Însă au fost mulți alții, din ce am aflat personal de la fața locului.

5. Atacul la Pr. Teodor Zisis este necinstit. Fiind un profesor emerit, este o figură care dă greutate nepomenitorilor și asta deranjează. Însă, în loc să-l contreze cu argumente, o face prin stigmatizare. Am mai scris despre faptul că Pr. Teodor nu este deloc inconsecvent în poziționarea sa. Chiar și în Comisiile pre-sinodale, la care a participat ca delegat al Patriarhiei Ecumenice, a apărat ecleziologia ortodoxă la contextul de atunci. Nu i se poate reproșa că a fost de acord cu termenul de biserici pentru eretici, pentru că el le numea de facto, adică niște realități improprii, defecte.

De asemenea, este cunoscut că Pr. Teodor s-a retras din dialogul ecumenic și chiar din Patriarhia de Constantinopol când a realizat ce trădare de credință face aceasta. El a criticat și pe Sf. Iustin Popovici pentru poziția lui anti-Patriarhia Ecumenică, dar ulterior și-a recunoscut greșeala. Bine ar fi să existe astfel de întoarceri și din partea altor părinți, profesori sau ierarhi.

Concluzii

Critica adusă nepomenitorilor de către Pr. Patriciu este nu doar neconstructivă, ci și dezbinătoare și nefondată. Analiza canoanelor este cu totul defectuoasă și omite pasaje clare și relevante din textul lor, alegând și amestecând totul într-un mod convenabil. Pur și simplu trece cu vederea peste mențiunea expresă din canonul 15 că cel care se îngrădește de comuniunea cu un episcop ce propovăduiește o erezie nu poate fi sancționat chiar dacă face aceasta înainte de o cercetare sinodală a ierarhului respectiv.

Nici în ce privește istoria bisericească nu manifestă o abordare mai aplecată, ci încearcă să inducă idei care-i convin, chiar dacă nu reprezintă fapte reale. De exemplu, a vorbit de o împăcare între Patriarhia Ecumenică și părinții din Athos în anii ’70, dar nu  răspunde la faptul că a fost reluată comuniunea abia după moartea Patriarhului Atenagora (1973), deci nu a existat nici o împăcare.

În această confruntare dintre cei pro-Creta și nepomenitori ar trebui să prevaleze seriozitatea, responsabilitatea față de unitatea Bisericii, ancorarea în adevăr și ținerea rânduielilor ecleziastice care au făcut credibilă Ortodoxia de-a lungul veacurilor. Din păcate, nici Pr. Patriciu și nici altcineva dintre reprezentanții oficiali nu aduc o viziune sănătoasă. Există doar poziția autoritară a ierarhiei din care lipsește tocmai esența, anume credința, dragostea față de Dumnezeu și fidelitatea sinceră față de canoane și față de predania ortodoxă. Acest tip de răspuns care nu se angajează și nu acceptă nici o provocare nu face decât să instituționalizeze și să rigidizeze structura bisericească și să o rupă de Duhul lui Dumnezeu, care Și-a manifestat prezența prin păstrarea cu sfințenie a adevărului de credință. Astfel, totul se transforme într-o ruină consolidată, dar fără viață adevărată.

Ceea ce se cere este rezolvarea conflictului, anume să fie dovedit dacă motivul invocat de nepomenitori stă sau nu în picioare. Dacă, totuși, la mijloc există o erezie neacceptată de Părinți și de Sinoade, atunci ei au dreptate. Dar ierarhia refuză să rezolve această provocare, în condițiile în care există arhierei și chiar Sinoade ale altor Biserici Locale care au catalogat drept abateri dogmatice textele din Creta.

A se vedea și articolele anterioare:

1. Organizarea și participarea la Sinodul din Creta
2. Căsătoriile mixte
3. Ecumenismul/Relația Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine.

Valeriu Gafencu: Iarăşi despre libertate

Sursă imagine: Despre theodosie.ro

19 mai 1946
Sunt fericit, căci dacă-mi este îngrădită libertatea fizică prin legile omeneşti, în schimb mi s-a dăruit libertatea sufletească prin taina iubirii şi această libertate sufletească este bunul mai de preţ pe care l-aş fi putut câştiga în lumea asta plină de deşertăciuni. Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu slujim la salvarea neamului, la reînnoirea lui sufletească.

28 mai 1946
E zădărnicie multă în lumea asta pământească, dar sunt atât de minunate darurile lui Dumnezeu sădite în sufletul omului, încât cu bucurie accepţi gândul morţii – căci moartea pentru Hristos aduce fericirea vieţii veşnice. Şi noi vom învia şi orice suferinţă, oricât de mică, primită cu iubire, orice jertfă făcută pentru Dumnezeu va cântări mult în ceasul înfricoşatei Judecăţi. Atunci, în Ziua Judecăţii de Apoi, ni se vor vădi toate păcatele, toate greşelile vieţii. De aceea trebuie să ne mărturisim păcatele la duhovnic şi să luptăm lupta cea bună. Căci unii vor învia pentru viaţă, iar alţii pentru pedeapsa veşnică. Să stăruim în ru¬găciune, să priveghem cu smerenie şi dragoste şi să credem în mila lui Dumnezeu.(…)
Ne-am petrecut ziua ca de obicei. Pe înserate ne-am dus toţi trei la plimbare (Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide şi Marian Naidim N.ed.). Am început a ne mărturisi din stările sufleteşti încercate în ultima vreme, o mărturisire de păcate. Au fost mo¬mente mari, trăite cu toată sinceritatea sufletului, mărturisiri ale celor mai fine sentimente şi taine sufleteşti. Simt că mi se cere o viaţă de curăţenie totală, nu numai cu fapta sau cu vorba, ci şi cu gândurile şi intenţiile.
Trăim intens lupta cu păcatul. În adâncul sufletului dorim Învierea. Suntem într-o poziţie care cere cea mai mare atenţie: muchie de cuţit. De vreme îndelungată sesizez şi lupt cu cele mai subtile gânduri care încearcă să-mi pătrundă în suflet.Îmi dau seama că diavolul încearcă să pătrundă în suflet pe căi aparent nevinovate. (…)
Caut umilinţa, căci îmi foloseşte mult la frângerea inimii. Lupta împotriva egoismului este foarte grea. Înţeleg că omul adevărat este acela care a reuşit să-şi înfrângă iubirea de sine. Trebuie să lupt împotriva tendinţei de singurătate şi în acelaşi timp trebuie să lupt împotriva realizării de relaţii personale care ar putea purta pecetea egoismului, adică să fug de satisfacţia pe care o încearcă sufletul atunci când simte şi pe alţii participând la viaţa şi darurile sale personale.
O singură atitudine este valabilă: o viaţă înaltă creştină de necontenită rugăciune. Adică ce faci să fie curat – orice faptă, orice gând sau vorbă, orice relaţie, muncă, odihnă, totul să fie stare de rugăciune, de comuniune cu Dumnezeu. Păcatul a fost biruit de Iubire.

Poezii

În ultima parte a vieţii, Valeriu a compus câteva poezii auto-biografice şi testamentare. Nu a avut nici hârtie, nici creion, ci le-a alcătuit în minte, memorându-le. Apoi au fost învăţate de prieteni şi transmise mai departe.
Exigenţele estetice pot fi justificate, dar valoarea adevărată a acestor versuri stă în duhul care le-a dat viaţă. Ne-a spus-o însuşi Valeriu, înainte de a muri: „Aici, în Târgu-Ocna, am scris şaisprezece poezii ca un testament, ca o reală mărturisire pentru cei ce vor veni şi rog să nu fie interpretată ca o figură poetică, căci ea este duh arzător şi viu“.

Dar

Frate dragă, din grădină
Îţi trimit în dar un crin,
Să-ţi mângâie blând privirea
Cu veşmântul lui virgin.

Floare dalbă, floare albă,
Cât de mult aş da şi eu,
Îmbrăcat în haina-ţi albă,
Să mă duc la Dumnezeu.

Răsădit acolo sus,
În grădina minunată,
Să-mi simt viaţa-mbălsămată
Cu iubirea lui Iisus.

Plâng înăbuşit în noapte
Şi suspin cu glasul stins:
Dă-mi veşmântul alb de Nuntă,
Cu crini minunaţi încins!

Încă din titlu poezia îşi vădeşte semnificaţiile ei profunde. „Darul” este mai mult decât o floare: este un prilej de cugetare la Dumnezeu şi de apropiere de El prin rugăciune. Prin urmare Iisus însuşi este dăruit prietenului sub forma crinului, într-un gest de mare dragoste şi gingăşie.
Simbolul crinului este frecvent la Valeriu şi aici el închipuie neprihănirea, desăvârşirea, fericirea, stări pe care autorul le râvneşte, căci scria într-o vreme în care suferinţa sa era mare şi epuizantă.
Deşi lasă să răzbată sentimentul uşurării şi al fericirii trecerii în veşnicie prin Nuntă, el nu dispreţuieşte condiţia în care se află, ci doreşte numai transfigurarea ei prin înnoirea duhovnicească.

Dor

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie
frumoasă ca un crin din Paradis.
Potirul florii e mereu deschis
şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie.
Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defăima şi mă-njură
şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
potirul lacrimilor se revarsă
şi-mi primeneşte sufletul de zgură.
Atunci Iisus de mine mult se-ndură.

Sub crucea grea ce mă apasă sânger,
cu trupu-ncovoiat de neputinţă.
Din când în când, din cer coboar-un înger
şi sufletul mi-l umple cu credinţă.
M-apropii tot mai mult de biruinţă.

Mă plouă-n taină razele de soare,
m-adapă Iisus cu apă vie,
grăuntele zvârlit în groapă-nvie,
cu viaţa îmbrăcată-n sărbătoare:
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.

Refren:
Sub flacăra iubirii arzătoare,
din zori de zi şi până-n noapte-aştept.
Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept:
Iisuse, Iisuse!
Încet mă mistui, ca o lumânare.

Prima strofă este mărturia stării de har, bucurie lăuntrică de floare paradisiacă ivită şi crescută din lacrimi şi suferinţă. Duhul preschimbă suferinţa în bucurie covârşitoare, nepământească. Poetul ne arată cum a ajuns la această stare: sufletul şi trupul său au fost aspru chinuite şi batjocorite, dar a fost curăţit prin lacrimile revărsate atunci de Dumnezeu în el. Totuşi suferinţa continuă, ca un calvar ce tinde să-l doboare, însă este din nou salvat, de data aceasta de prezenţa îngerului, care-i întăreşte puterea şi credinţa.
Din treaptă în treaptă a suferinţelor urcă treaptă cu treaptă biruinţa, certitudinea, pacea, fericirea. Ultima strofă înfăţişează unirea tainică, deplină cu Hristos. Soarele este harul ce-l luminează. Iisus însuşi îi oferă saţiul sfinţeniei şi al veşniciei. Omul e pregătit să fie îngropat cu certitudinea învierii în slavă.
Cheia acestei poezii, ca şi mesajul ei cel mai profund, sunt cuprinse în primul şi ultimul vers – „Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie” – care exprimă paradoxala dualitate a condiţiei umane ce aspiră spre îndumnezeire.
Refrenul este o descriere reală a ultimei perioade din viaţa lui Valeriu, petrecută în poziţie de veghe şi în chemarea necontenită a Numelui lui Iisus. Aşa a fost posibilă transfigurarea ce s-a realizat in Valeriu.

Poezie

Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
de-atâta priveghere şi-aşteptare,
mi-e inima bolnavă, istovită
de grea şi îndelungă alergare
şi plânge ca o pasăre rănită.

Când ochii mi-i închid şi cat în mine
puteri să urc Golgota până sus,
o voce, un ecou din adâncime
îmi spune blând: „ Viaţa e Iisus!
Mărgăritarul preţios e-n tine”.

Privesc la dimineaţa minunată
a învierii Tale din Mormânt,
cu Magdalena, ca şi altădată,
îngenunchez ‘naintea Ta, plângând;
şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.

Chinul epuizant îi întristează ochii şi-i oboseşte fruntea. Aşteptarea în suferinţă este grea şi inima sa bolnavă plânge. Epuizat, nu mai are puterea să facă cine ştie ce efort de rezistenţă, ci caută în sine şi-L află acolo pe Iisus, închipuit prin simbolul mărgăritarului. Ultima strofă este descrierea stării de har în faţa priveliştii învierii, pe care poetul o contemplă cu dragostea şi uitarea de sine a Magdalenei, împrumutând fericirea, lacrimile şi cântul ei.
Poezia se termină într-un imn de slavă, care izbucneşte numai după parcurgerea sfâşierilor pricinuite de lupta lăuntrică.

Mina

Un gând smerit şi simplu, o lumină,
Spre Tine se înalţă lin din mină
Şi sufletul înlăcrimat se roagă:
„O, vino, de păcate mă dezleagă!
Pe fruntea mea senină mâna-Ţi pune
Şi cheamă-mă încetişor pe nume,
Cum Ţi-ai chemat prietenul din groapă;
Te rog, Iisuse, dă-mi un pic de apă!

Dă-mi Pâine, Apă vie dă-mi din Viţă,
Să simt pulsând viaţa în mlădiţă,
Din mila Ta, dă-mi inimă curată
Şi faţa Ta divină Ţi-o arată
În ceasul fericitei mele despărţiri
De lumea asprei noastre pribegiri.

Iisuse Doamne, vino-n zori,
Te cheamă cei din închisori,
O, vino, mina luminează,
Pe noi ne binecuvintează!”.

Este o poezie dedicată prietenului său drag Marin Naidim, aflat în regim de detenţie la mina de plumb de la Baia-Sprie. Memorată din om în om, poezia a ajuns în cele din urmă la destinatar.

Colind

Pe malul Trotuşului
Cântă robii Domnului,
înjugaţi la jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă multă
Şi-i cu lacrimi împletită.

În inima robului,
Domnu-Şi face ieslea Lui,
În noaptea Crăciunului.

Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.

Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
La fereastra de-nchisoare.

Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş,
Ce-i şopteşte drăgălaş:

„Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare,
Unde-i Domnu-ntemniţat”.

Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare.

În prima strofă Valeriu face referire la închisoarea din Târgu-Ocna, pe malul Trotuşului, care adăposteşte pe robii Domnului ce „colindă”, muţi de suferinţă. Apoi trece înlăuntrul robului, unde se naşte Hristos ca într-o nouă iesle. De data aceasta crinii semnifică darurile duhovniceşti ce însoţesc naşterea în Hristos a omului.
Copilul care priveşte uimit spre fereastra temniţei – căci şi temniţa are modul ei de a comunica cu lumea – este o metaforă a omului neprihănit, credincios, a omului în care nu a fost ucis Dumnezeu. Un înger – fiinţă nepământeană, dar perceptibilă celor curaţi cu inima – îi vorbeşte, dezvăluindu-i că naşterea lui Hristos nu se mai săvârşeşte în forma strălucirii publice, ci în prigonirea credinţei prin întemniţare. Creştinii fiind întemniţaţi, Iisus însuşi este întemniţat. Înnoirea în Hristos prin suferinţă şi prigonire este o lucrare mare, profundă, strălucitoare.
Această poezie Valeriu a închinat-o arhimandritului Gherasim Iscu, spunând că la el s-a gândit când a ales simbolul copilului venit să participe la Crăciunul din temniţă. Noi credem că autorul însuşi ar putea fi potirul în care s-au petrecut real aceste transformări lăuntrice şi poezia „Colind” ar putea fi socotită o mărturisire personală.

Imn

Vă cheamă Domnul Slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
Fortificaţi Biserica Creştină
Cu pietre vii, zidite-n temelii!

Să crească-n inimile voastre-nfrânte
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să se-mplănte
Pecetea Domnului lisus Hristos.

Un clopot tainic miezul nopţii bate,
Iisus coboară pe pământ,
Din piepturile voastre-nsângerate
Răsună imnul învierii sfânt.

Smulgeţi-vă din ceata celor răi,
Intraţi în cinul oastei creştineşti,
Priviţi spre Porţile împărăteşti,
Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.

Veniţi creştini, luaţi Lumină,
Cu sufletul senin, purificat,
Veniţi flămânzi, gustaţi din cină,
E Nunta Fiului de împărat!

„Imn” este chemarea sfântă şi dinamică a lui Valeriu la lucrarea de înnoire lăuntrică a credincioşilor în Biserica drept-măritoare.

Rămas-bun

Sângerând de răni adânci,
De zile fără soare,
De răni ascunse şi puroi,
Cu oasele slabe şi moi,
Stau ghemuit în pat şi mă gândesc
Că în curând am să vă părăsesc,
Prieteni dragi!

Nu plângeţi că mă duc de lângă voi,
Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi,
Cu hoţii în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir.

Luându-L pe lisus de împărat,
Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă,
Luându-mă cu diavolul la trântă.
Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
Să devin altul,
Un erou,
Om nou.

Şi-am vrut
Neamul să-l mut
De-aici, de jos,
La Domnul lisus Hristos.

Acum, când văd cât sunt de păcătos,
De mic şi de neputincios,
Că am nevoie multă de-ndurare,
De dragoste, de milă, de iertare,
Că numai Dumnezeu le poate toate
Şi lumea din robie El o scoate,
Devin copil supus,
Sunt umilit
Şi-s fericit.

Din cerul Tău înalt şi prea-ales,
Părinte, când mă vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pământ
Redă-le Tu, în alb veşmânt,
Un suflet care i-a iubit şi i-a ‘nţeles.

(lipseşte ultima strofă)

Este o poezie descriptivă în care, pe lângă autoportretul său autorul face şi o încadrare în epocă şi în năzuinţele unei generaţii. Iniţial el a pornit voind, cu un efort personal, „să mute” neamul la Dumnezeu, dar aflându-şi poziţia umilă de om, are revelaţia transfigurării personale şi colective oferită de Dumnezeu prin credinţă, prin comuniunea cu El.
Valeriu îşi ia rămas-bun de la prieteni printr-o mărturisire egală cu un testament, precum şi prin rugăciunea ce o înalţă ca sufletul său să rămână împreună cu cei pe care i-a iubit şi i-a înţeles, într-o continuitate a comuniunii sufleteşti a fraţilor acum şi în veci.

Valeriu a mai alcătuit şi alte poezii, printre care un cântec de leagăn închinat copiilor celor întemniţaţi, în care părinţii erau icoane de urmat pentru copii; o poezie lungă cu tema fiului risipitor – un tânăr ce întruchipează lumea secătuită sufleteşte a secolului nostru şi care, ajuns în criză, se regăseşte în legătura cu Tatăl Ceresc; în fine, un colind a cărui melodie a şi compus-o, un imn adus Maicii Domnului, pe care el o cinstea în chip deosebit.
Despre toate aceste poezii se poate încă vorbi. Semnificaţiile lor, simbolurile folosite, transformările lăuntrice descrise sunt realităţi pe care Valeriu le-a trăit la modul propriu, conştient şi viu.
Nădăjduiesc să se păstreze toate versurile lui, cât şi alte date şi informaţii despre autorul lor. A încerca acum să le găsesc şi să le adun ar fi o greşeală, întrucât orice contact între foştii deţinuţi este suspectat, interpretat tendenţios şi condamnat fără cruţare. Dar cred că Valeriu va trece şi prin această prigoană şi va contribui la zidirea unei lumi noi, creştine.


Ne-am străduit aici a-l prezenta pe Valeriu pentru că vedem în el nu numai o experienţă personală, ci şi un model uman, o cale de izbăvire din moartea sufletească ce ni se pregăteşte, un om devenit desăvârşit prin Hristos.
Ştim că nu este singurul caz de sfinţenie în acest secol şi credem că noianul acesta de intensă şi izbitoare credinţă va naşte în lume o nouă eră creştină, mai curată şi mai bine gândită decât cele din trecut. Viaţa de sfânt a lui Valeriu se proiectează ca model al acestei lumi noi.

În loc de epilog

18 februarie 1981
Se împlinesc 29 de ani de la trecerea întru cele slăvite a lui Valeriu. Îl simt la fel de aproape şi de viu ca şi în ziua aceea. Cred că nu m-a părăsit niciodată, ci mă însoţeşte pretutindeni. Am convingerea nestrămutată că este în mijlocul cetelor sfinţilor şi că rugăciunile lui sunt de mare folos.
În Valeriu am văzut aievea şi am simţit cu adevărat prezenţa, lucrarea şi strălucirea Duhului Sfânt. Am deci la Tronul lui Dumnezeu un mijlocitor care justifică rezistenţa mea fizică, morală şi politică, cât şi idealurile mele sfinte.

18 februarie 1983
Azi se împlinesc 31 de ani de când a murit Valeriu. Am fost la biserică şi m-am spovedit. Duminică mă voi împărtăşi.
Găsesc zidită în fiinţa mea ziua aceea de sfinţenie, încât nimic nu mă poate despărţi de ea. E ziua cea mai fericită pe care am trăit-o, deşi îmi murea cel mai scump om din viaţă. Dar tocmai el, în ziua aceea, mi-a transmis starea de plinătate lăuntrică ce mă însoţeşte şi azi. Cred că am fost în ceruri. Cred că am fost şi eu lângă Hristos, fiindcă Hristos era prezent în Valeriu. Credinţa lui Valeriu mi-a dat putere. Dragostea lui Valeriu m-a supus deplin dragostei lui Hristos.
Deşi sunt bolnav trupeşte, deşi nervii mei sunt suprasensibili, am mintea întreagă şi raţiunea lucidă. Mi-am impus o autoizolare, fiindcă oamenii din lume mă resping sau mă atacă şi nu mă pot apăra altfel de ei. Trăiesc singur, tăcut.

Văd dezastrul spiritual, politic, social, economic şi militar în care se află lumea şi nu cred că poate fi înlăturat. Lumea suferă consecinţele greşitei sale orientări, până când i se va deschide mintea pentru primirea adevărurilor lui Dumnezeu şi ale credinţei. De aceea credinţa trebuie să aibă mărturisitori autentici.
Ştiu că lumea este cuprinsă în iconomia dumnezeiască a mântuirii. Cred. Iubesc. Nădăjduiesc.

Extras din Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos

Falsuri în pledoaria Pr. Patriciu Vlaicu pro Sinodul din Creta (3) – Ecumenismul/Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine

Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a fost participant ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Acesta este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Este una din cele mai autorizate voci să vorbească pe acest subiect. Mai ales în contextul în care tema aceasta este acoperită cu tăcere la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a o aborda.

Într-o conferință on-line recentă, a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă pe acest subiect, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe subiect. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate își va pune probleme, după cum singur declară că este dispus să răspundă celor interesați.

Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu facă notă discordantă. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință nebună, care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.

Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.

Ecumenismul/Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine

Cel mai disputat document semnat în Creta a fost cel legat de relația dintre Biserica Ortodoxă și „restul lumii creștine” sau despre ecumenism. Acesta prevede asumarea dialogului ecumenic pentru a ajunge la unitate cu ereticii. Cea mai dezbătută expresie a fost cea în care este acceptată „denumirea istorică” a celorlalte „Biserici și Confesiuni” eterodoxe, însă există și alte formule cel puțin la fel de eronate. Iar discutarea pasajului în cauză s-a axat mai mult pe folosirea termenului de „biserică” pentru eretici, deși ar fi trebuit atacat îndeosebi faptul că acolo se induce ideea unei Biserici compusă din diferite denominațiuni, printre care sunt și ortodocșii. Per ansamblu, ecumenismul a fost validat în Creta, deși el constituie o concepție străină și eretică atât în plan doctrinar, cât și practic (prin rugăciunile în comun).

– min. 27:35: „Cum ne raportă la celelalte culte”; „A afirmat foarte clar că are conștiința că este singura Biserică una, sfântă, sobornicească și apostolică, Biserică în deplinătatea ei.” „Acceptă denumirea celorlalte culte creștine, pe care ei și-au asumat-o.”

La secțiunea Întrebări și răspunsuri:

– min. 14:00 „Părintele Teodor Zisis a fost membru în delegația Patriarhiei Ecumenice în Comisiile de pregătire a documentelor sinodale… a fost retras.” „Amendamentele pe care dânsul le-a propus sunt mult mai defavorabile poziției sale actuale decât este textul de la Sinodul din Creta.”

– min. 29:00: „Nu există un dialog cu celelalte culte dintr-o poziție de negociere a credinței” (imagine cu paragraful 18 din doc. Despre relațiile Bisericii cu restul lumii creștine).

– min. 31:00: „La Chieti delegația romano-catolicilor a recunoscut și a acceptat într-un document oficial semnat că Biserica Romei și Episcopul Romei n-a avut niciodată autoritate canonică asupra Răsăritului… Acesta este un progres mare.”

– min. 31:45: „Cum să avem astfel de rezultate bune dacă nu dialogăm împreună? În 1993 „Biserica” Romano-Catolică a arătat că tot ceea ce a decis Biserica Ortodoxă în Sinoadele Ecumenice asumă și ei recunosc ca fiind autentic. Și anume pentru prima dată după 1993 „Biserica” Romano-Catolică a recunoscut că forma autentică a Crezului este cea fără Filioque.”

– min. 36:00: „Întrebare: Cum desăvârșește Sfântul Duh taina cununiei dintre un ortodox și unul care este sub anatema Bisericii? Răspuns: Să știți că nu este sub anatema Bisericii, dimpotrivă, anatemele au fost ridicate în momentul în care s-a început dialogul. Ce înseamnă anatema? Anatema înseamnă refuzarea oricărei discuții. Singurul document care a dat anatema față de latini a fost documentul Sinodului din Constantinopol din 1484, care a refuzat Sinodul de la Ferrara-Florența. Acest Sinod a aruncat anatema față de latini și consecința acestei anateme a fost stabilirea primei rânduieli de primire a latinilor în Biserica Ortodoxă prin mirungere, atenție!, nu prin botez. … Că anatema înseamnă că nu mai stăm de vorbă. Când dai anatema cuiva, nu mai stai de vorbă cu el. în momentul în care Bisericile Ortodoxe, toate, inclusiv Biserica Georgiei, au acceptat dialogul oficial cu „Biserica” Romano-Catolică, înseamnă că au ridicat anatema. Nu poți să fii sub anatema și să fii în dialog. Deci faptul că Biserica Georgiei este parte din dialogul mixt cu ortodox–romano-catolic este dovada că nu mai sunt sub anatema.”

– min. 39:30: „Nu cred că există o afirmație de acest gen (filmată și publică), în care Patriarhul (Teoctist) să spună că rostește cineva Crezul cu Filioque vreodată (în cadrul rugăciunilor ecumeniste organizate de catolici).”

– min. 40:20: „IPS Iosif a fost în vizită la Vatican în anul 2000 împreună cu Patriarhul Teoctist și IPS vă poate mărturisi că, cu acea ocazie, papa de la Roma a rostit Crezul fără Filioque. Există înregistrări…”

– min. 40:50: „Noi nu participăm la Liturghia lor, ci asistăm. E o diferență între a participa și a asista. Din păcate, mulți dintre ortodocși nu mai participă la Liturghia ortodoxă, ci asistă pentru că nu se împărtășesc.”

– min. 42:30: „Orice cuvânt care se termină cu –ism în limba română înseamnă ideologie. Naționalism, ecumenism, chiar și creștinism, când e cu –ism, e ideologie. Noi, în Biserica Ortodoxă, nu propovăduim ecumenismul ca ideologie, ci dialogul. Biserica Ortodoxă e în dialog cu celelalte comunități creștine.”

– min. 45:30: „Sf. Ioan Damaschinul ce dialog are cu islamul! Pentru că la acea vreme islamul era considerat ca o sectă creștină. Sf. Ioan Damaschin vorbește despre islam ca despre o sectă creștină.”

– min. 47:25: „Nu poate fi acceptat dialogul ca ideologie. Ecumenismul despre care vorbește Sf. Iustin Popovici ca fiind nerânduială, și se exprimă un pic mai altfel, nu că e erezia ereziilor, ci spune că acest ecumenism poate să fie o erezie când el este o ideologie. E nepotrivit și nu poate fi asumat de Biserică. Dar nu era împotriva dialogului. Cei doi reprezentanți ai Patriarhiei Serbiei în dialogul ecumenic și cu romano-catolicii sunt ucenici ai Sf. Iustin Popovici. … Acum 2 ani Biserica Serbiei a găzduit Conferința Bisericilor Creștine împreună cu Patriarhul la Novi Sad.”

– min. 50:00: „Eu personal consider că, în clipa în care o anumită învățătură devine ideologie împotriva învățăturii Bisericii Ortodoxe, e erezie. Adică e învățătură greșită. Eresul este această depărtare de învățătura Bisericii. Dar să știți că în Biserica Ortodoxă întotdeauna a existat dialog cu ereticii. De exemplu, arienii. Arienii au propovăduit o învățătură străină de învățătura Bisericii. Până la întâlnirea Sinodului I Ecumenic, Biserica a încercat să-i cheme, să-i trezească la învățătura adevărată și să-i primească în Biserică după pocăință… Și numai după Sinod Biserica a condamnat învățătura lor ca eretică. Este o mare diferență între o învățătură care este erezie și o persoană care a fost condamnată ca fiind eretică. Pentru că doar o hotărâre sinodală poate să condamne pe cineva ca fiind eretic. O învățătură poate să fie străină de învățătura Bisericii, dar, până când acea persoană nu este chemată la îndreptare și refuză îndreptarea în mod ferm și categoric, până atunci persoana respectivă nu este condamnată ca fiind eretică. Având în vedere că noi suntem în dialog cu „Biserica” Romano-Catolică, noi nu-i putem considera pe catolici ca fiind eretici. Pentru că nu sunt condamnați ca fiind eretici. Pentru că învățătura lor este pusă în fața Bisericii Ortodoxe și ea are ocazia să sublinieze care aspecte sunt rânduite și care sunt nerânduite acolo. De aceea Biserica Ortodoxă dialoghează inclusiv cu ereticii. Romano-catolicii nu sunt considerați ca eretici din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe pentru că nu există un Sinod al Bisericii Ortodoxe care să-i fi condamnat după deschiderea dialogului.”

– min. 52:50: „Sinodul fotian a dus la respingerea adaosului Filioque de către catolici. Pentru moment, s-a ajuns la refacerea unității Bisericii prin acea respingere și afișarea Crezului fără adaosul Filioque. Marcu Evghenicul a făcut parte din delegația ortodoxă de la Sinodul de la Ferrara-Florența și… nu a fost împotriva dialogului cu latinii, ci împotriva modificării Crezului. Și chiar are o scrisoare în care îl imploră pe papa de la Roma și îl numește „Sfânt Părinte” pe episcopul de la Roma înainte să fi fost făcută unirea cu ei, deci era eretic după cum spuneți dvs. (interlocutorul), și spune că-l roagă din toată inima să nu modifice Crezul. … Marcu Eugenicul nu a fost împotriva unii cu catolicii, ci a fost împotriva unei uniri care avea conotații politice.”

– min. 54:30: întrebare cu referire la condamnarea la Moscova în 1948 a participării la dialogul ecumenic.

– min. 56:00: „Până la Conciliul Vatican II, „Biserica” Romano-Catolică nu era de acord să scoată Filioque din Crez și considera că noi greșim că nu avem Filioque. Dar în 1993 „Biserica” Romano-Catolică a dat o decizie în privința Crezului și Filioque și a arătat că varianta oficială și originală a Crezului este cea pe care o folosește Biserica Ortodoxă. Deci „Biserica” Catolică din 1948 nu este aceeași cu cea din 1970, 68, de când a început demersul pentru dialogul dintre cele două „Biserici”. Deci „Biserica” Romano-Catolică după 1983 chiar a afirmat foarte clar că orice dialog cu Biserica Ortodoxă înțelege să-l facă pe baza mărturisirii de credință din primul mileniu. Papa Ioan Paul al II-lea a afirmat foarte clar că bază a dialogului altceva decât primul mileniu și că nu poate pretinde de la Biserica Ortodoxă să dialogheze pe alte baze decât pe cele din primul mileniu.”

– min. 1:01:00: „Deci noi, în clipa în care arunci anatema asupra cuiva, nu te mai împărtășești cu ei, nu te mai rogi în aceeași comuniune cu ei, nu mai ești cu ei în rugăciune deplină. În momentul în care s-a dat anatema în 1484. Între 1054, după ce s-a dat anatema între Roma și Constantinopol, și 1484 a existat dialog între ei. În 1484 a fost aruncată anatema asupra latinilor ca o consecință a respingerii unirii de la Ferrara-Florența. Și Biserica Ortodoxă a spus: Nu mai stăm de vorbă cu voi. Iar în 1978, în clipa în care s-a decis redeschiderea dialogului, înseamnă că anatema a fost retrasă. Din moment ce acceptați să dialogați cu mine… Nu există o procedură canonică a anatemei, în sensul că anatema ar avea o consecință canonică dincolo de refuzarea dialogului. Singura consecință a anatemei este refuzarea dialogului. Dar refuz dialogul în momentul în care persoana respectivă nu mai are capacitatea de a înțelege dogmele Bisericii. Când arienii, nestorienii doreau să discute cu Biserica, ea discuta cu ei. A discuta cu cineva care este sub anatemă înseamnă a ridica anatema. E pur și simplu. Nu poți vorbi despre anatemă atunci când discut cu cineva. Anatema întrerupe sonorul; în clipa în care am întrerupt sonorul nu mai dialoghez cu el. Anatema asta face, pronunță faptul că nu mai avem ce discuta împreună câtă vreme persoana respectivă e încăpățânată și nu vrea să asculte de învățătura Bisericii.”

– min. 1:03:50: Anatema nu înseamnă excluderea din Biserică pe baza ereziei, ci când nici „nu mai discuți cu un eretic ca să stai de vorbă cu el să-l chemi la Ortodoxie. … Anatema este după erezie. În clipa când condamni o persoană ca eretică, persoana respectivă, dacă vrea să se întoarcă în Biserică, se poate întoarce, Biserica îl poate chema tot timpul la întoarcere, încearcă să-l cheme ca o mamă care-și cheamă copiii care nu-i ascultă glasul. În clipa în care, deși a fost chemat, nu se întoarce, deci nu stă de vorbă, nu vrea să înțeleagă învățătura Bisericii și propovăduiește propria învățătură ca adevăr absolut și nu are această capacitate de a înțelege învățătura Bisericii, se dă anatemei.”

– min. 1:05:20: „Biserica Ortodoxă și „Biserica” Romano-Catolică discută împreună cu celelalte „Biserici”. Se discută pe probleme ecleziologice și doctrinare. Câtă vreme ei sunt dispuși să asculte învățătura Bisericii, noi nu rupem dialogul. În clipa în care ei ar spune că nu mai vor să asculte învățătura Bisericii, rupem dialogul. De aceea Sinodul din Creta este singurul Sinod din istoria recentă care a cerut evaluarea dialogului. … Repet, anatema este după erezie. … Anatema înseamnă că nu mai am nimic de vorbit cu tine. Atât înseamnă anatema.”

– min. 1:07:10: „Sf. Vasile cel Mare, în canonul 1 al său, vorbește despre diferitele tipuri de îndepărtare de Biserică și spune că eretici în sensul absolut al termenului sunt cei care se închină la un cu totul alt Dumnezeu și dă exemple de erezii antitrinitare, după aceea vorbește despre schisme, și la schisme spune: cei care sunt îndepărtați de Biserică din motive bisericești unde există nădejde de îndreptare. Și schisma, după Sf. Vasile, nu este îndepărtarea administrativă de Biserică, ci pentru o problemă bisericească, unde este nădejde de îndreptare. Și îi pune pe catari acolo. Ori catarii erau „eretici” în sens general, pentru că învățau că nu lucrează Duhul Sfânt pentru iertarea păcatelor. Iar a treia categorie sunt parasinagoghi, adunările ilicite, care sunt cele pe care unii le numesc astăzi schisme. Canonul 95 trulan inclusiv pe nestorienii condamnați ca eretici îi primește în Biserică prin spovedanie, nu prin botezare. … Sf. Vasile cel Mare îi numește pe cei în schismă, în care îi pune pe catari, îi numește ca fiind „încă din Biserică”. După aceea, Sinodul din 1484…, în cadrul rânduielii de primire a latinilor, la lepădări, este folosit termenul: te lepezi de credința acelei Biserici (τῆς Ἐκκλισίας ἐκείνων)? Deci în formula de lepădare de credința latină Sinodul de la 1484 folosește termenul de Biserică. Enciclica de la 1848 folosește termenul de Biserică latină. Comisia Sfintei Chinotite din Sfântul Munte, când a făcut un memoriu și a cerut ieșirea Bisericii Ortodoxe din dialogul ecumenic, spune așa:„ Și putem spune că bisericile protestante, consecvente eclesiologiei lor…” deci folosește termenul de biserică, exact ce a spus Sinodul din Creta. Mai mult, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a publicat o carte la Iași și folosește noțiunea de Biserică pentru latini cu b mic. Niciodată în istoria Bisericii, Biserica Ortodoxă nu a refuzat să-i numească pe latini biserică.”

– min. 1:14:00: „Părintele Teodor Zisis a propus… în documentul sinodal să scrie că Biserica Ortodoxă recunoaște denumirea istorică. Părintele Zisis a formulat această expresie. Documentul din Creta e mai rigorist decât Părintele Zisis, nu spune că recunoaște, ci că acceptă denumirea istorică, nu altceva. Între a accepta și a recunoaște e o diferență. A recunoaște înseamnă a asuma, iar a accepta înseamnă a tolera. Deci documentul din Creta spune că nu poate să-i numească pe alții decât cum se numesc ei. Acceptă denumirea istorică.”

– min. 1:16:50: „Niciodată nu ne rugăm împreună cu „Biserica” Romano-Catolică sau cu alte „Biserici”, se roagă alături de ei. E o diferență mare.”

– min. 1:17:10: „De exemplu, Comatianus, care era canonist bizantin, Arhiepiscop de Ohrida, care vorbește în sec. al XIII-lea de rugăciunile împreună cu, nu alături de catolici la înmormântare. Deci până în sec. al XV-lea erau rugăciuni făcute de către ortodocși și latini împreună pentru că încă mai vorbeau aceeași limbă, pentru că erau încă în faza în care dialogau. Când face Biserica Ortodoxă vecernia, ei nu slujesc la Vecernie, ci asistă doar la vecernie. Când ei fac rugăciunea lor, noi nu slujim împreună cu ei, ci doar asistăm din politețe, nimic altceva.”

– min. 1:18:50: „Știu de PS Ieronim Crețu (că a împărtășit pe catolici). Și-a cerut scuze în fața Sinodului, și-a cerut iertare. Inclusiv Mitropolitul Nicolae Corneanu.”

– min. 1:22:40: „Documentul privind dialogul cu celelalte comunități creștine prevede foarte clar că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică și o afirmă foarte clar. Și că dialogul nu este un alt dialog decât unul de mărturisire și că Biserica nu face compromisuri de natură doctrinară în cadrul acestui dialog. Și că dialogul trebuie să fie evaluat. Dacă nu se ajunge la nici o avansare, este un dialog steril și trebuie întrerupt.”

– min. 1:25:50: „Între Bisericile Ortodoxe și cele Orientale a avut loc un dialog care s-a concluzionat într-un mod foarte pozitiv în sensul că monofiziții au recunoscut existența celor două firi (ale Mântuitorului) neamestecate, neschimbate, neîmpărțite, nedespărțite. Au ajuns la concluzia ortodoxă, au acceptat doctrina Sinodului de la Calcedon. Cu toate acestea, pentru că nu sunt suficient de pregătiți, pentru că nu există încă pregătirea mentală a oamenilor să accepte apropierea dintre cele două „Biserici”, nu suntem împreună, nu avem comuniune împreună. Dialogul nu e el însuși realizarea comuniunii, ci o premisă pentru avansarea spre aceeași credință.… De exemplu, cei din Sfântul Munte îi numesc biserici.”

– min. 1:30:20: „Arie a învățat o erezie din momentul în care a propovăduit-o. A devenit eretic în clipa în care a fost condamnat de un Sinod. Câtă vreme a propovăduit erezia, Arie era ereziarh, adică propovăduia erezia. În clipa când a fost condamnat, a devenit eretic. Distincția asta e absolută. Biserica a purtat întotdeauna dialog cu cei care învățau o învățătură greșită.”

– min. 1:34:30: „Când vă faceți rugăciunea, câți demoni sunt în cameră? Ce faceți? Opriți rugăciunea? Dacă vă rugați și alții se roagă lui Baal, nu vă mai rugați? Rugăciunea în comun înseamnă împărtășanie, înseamnă asumarea celuilalt ca parte din eclezialitate. … La nici o întâlnire de dialog ecumenic noi nu purtăm veșminte. … Biserica Ortodoxă a fost mai strictă după Sinodul din Creta la aceste aspecte. … Biserica la Sinodul din Creta nu a acceptat astfel de lucruri.”

– min. 1:56:20: „Fără Sinodul din Creta nu am fi înțeles care e diferența între dialogul ecumenic și celelalte excese. Sinodul pune control asupra dialogului ecumenic. Nu am fi avut o afirmație clară împotriva căsătoriilor persoanelor de același sex, față de dreptul copiilor de a se naște, față de situația din diaspora. Nu există un argument clar prin care noi să ne trezim dezbinați după Sinodul din Creta. Cei care s-au tulburat după aceea erau la fel de tulburați și înainte.”

– min. 2:10:45: „Nu există o erezie a bisericilor nedepline. Eclezialitatea nu e ceva care să o tai cu bisturiul. Am arătat că Sf. Vasile cel Mare vorbește despre schismaticii care erau într-o erezie, nu erau schismatici pe motive administrative, că sunt încă din Biserică.”

Deși am redat aici toate pasajele importante, dintre care unele se repetă, viziunea de ansamblu poate fi verificată prin urmărirea discursului întreg. În rezumat, sunt afirmate următoarele idei:

1. În Creta a fost specificat clar faptul că Biserica Ortodoxă este singura Biserică una, sfântă.

2. Amendamentele pr. Teodor Zisis din consultările pre-sinodale au fost mai concesive, iar decizia finală este mai categorică.

3. Dialogul ecumenic nu se face în sensul de negociere, e fără compromisuri. Au existat progrese, cum ar fi faptul că romano-catolicii au recunoscut că nu a existat primat în primul mileniu și forma corectă a Crezului este fără Filioque. Un alt exemplu este că ortodocși i-au adus pe orientalii monofiziți prin dialog la concluzia de la Calcedon, dar nu s-a concretizat unirea din cauză că oamenii nu sunt pregătiți pentru ea.

4. Anatema înseamnă a nu mai avea nici dialog cu ereticii, nu doar condamnarea abaterii doctrinare. E ceva mai mult decât excomunicarea pentru erezie. Spre exemplu, cu arienii a existat dialog până la condamnarea lor sinodală.

5. Nu există comuniune în rugăciune cu ereticii, ci doar asistare la slujbele lor. Nu sunt folosite veșmintele liturgice. Smintelile ierarhilor în dialogurile ecumeniste sunt exagerate sau și-au cerut iertare pentru ele.

 6. Chiar și Sf. Ioan Damaschin a dialogat cu islamul, care era o sectă creștină.

7. Ecumenismul este rău doar ca ideologie. Atunci devine erezie.

8. În Colimbari a fost decisă evaluarea dialogului ecumenic. În caz că e steril, trebuie întrerupt.

9. Este negată teoria ramurilor (biserici nedepline), dar este reformulată, de fapt, sub o altă definiție, a unei eclezialități confuze, care nu poate fi tăiată cu bisturiul.

Este concludent pentru un credincios acest fel abordare a ereziilor?

Un punct foarte important care trebuie subliniat pe fond este acela că erezia nu este o simplă eroare doctrinară, formală, ci o atitudine de îndărătnicie. Erezia este lipsa cugetului bun în fața lui Dumnezeu, o lipsă de sinceritate și de căutare a adevărului. Desigur că dreapta sau buna credință reprezintă o legătură vie cu Dumnezeu, nu un set abstract de învățături pe care le jonglăm după propria pricepere. Apostolul Pavel înfățișează foarte expresiv acest lucru: „Ţinta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică, de la care unii rătăcind s-au întors spre deşartă vorbire, voind să fie învăţători ai Legii, dar neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire” (1Tim. 1:5-7). Așadar condamnarea ereziilor și a ereticilor nu este o simplă delimitare de învățători răi, ci o acțiune prin care se păstrează sănătatea credinței din Biserică. Așadar nu putem vorbi cu dezinvoltură despre eventuala unire cu Confesiunile anatematizate, ci cu mare îngrijorare și precauție. Nu cumva să ajungem și noi la aceeași stare mentală ca și aceia.

1. Afirmația că în documentul semnat în Creta despre participarea la mișcarea ecumenică este specificat clar faptul că Biserica Ortodoxă singură este Biserica una, sfântă, sobornicească este un fals. În acel text este omis cuvântul „singură”, care este esențial. Pr. Patriciu face aceeași greșeală ca și Arhim. Tihon din Sfântul Munte. De fapt, formula cretană consfințește teoria Bisericilor nedepline, dintre care Ortodoxia se identifică total cu Biserica apostolică, dar celelalte confesiuni nu sunt străine de aceea. Deci este o autoamăgire că dreapta credință a fost apărată în Colimbari și că ecumenismul nu a fost parafat prin decizie sinodală.

2. Antipatia față de Pr. Teodor Zisis este nejustificată pentru că el nu a pus în discuție recunoașterea sau acceptarea denumirii istorice a celorlalte „biserici și confesiuni”. Ci a combătut faptul de a caracteriza existența lor drept ontologică și a susținut înlocuirea cu expresia „de facto”. Adică Pr. Teodor contesta legătura legitimă a ereticilor cu Biserica. Pe lângă asta, ar trebuie ținut cont și de faptul că documentele în forma dezbătută la Conferințele la care a participat Pr. Teodor Zisis conțineau cu totul alte expresii și idei. Deci este vorba de o blamare răutăcioasă din partea Pr. Patriciu, care nu are deloc legătură cu faptele în sine. Refuzul Pr. Teodor de a mai participa la dialogurile ecumeniste pentru că s-a convins de minciuna lor este lăudabil, e o mărturisire, nu o rușine.

Abaterea din Creta nu a constat în faptul simplu că a fost folosit termenul de „biserică” pentru neortodocși, ci într-un context în care chiar are înțelesul real de Biserică. E posibil să fi fost utilizat acest cuvânt și în documente ortodoxe, cum ar fi condamnarea sinodală a unirii de la Ferrara-Florența din 1484, când se vorbește de „Biserica acelora” despre latini, însă considerându-i în afara lui Hristos. Este inacceptabil ca Ortodoxia să fie privită drept o Confesiune alături de altele din cadrul Bisericii.

3. Declarațiile comune teologice semnate în cadrul mișcării ecumenice au fost „evaluate pozitiv” în Creta, deși au existat în ele formulări smintitoare și contestate. Deși Pr. Patriciu spune că nu există negocieri, ci dezbateri teologice fără compromisuri, au fost semnate multe texte cu greșeli deja.

În dialogul cu catolicii, Declarațiile de la Balamand (1993), Ravenna (2007) nu sunt conforme cu credința ortodoxă și totuși au fost adoptate. Chiar dacă există încă discuții și dezbateri, acestea iau forma unei negocieri atâta vreme cât există acorduri parțiale. Iar până acum produc cel puțin o erodare a conștiinței ortodoxe.

În privința relațiilor dintre ortodocși și monofiziți, acestea nu s-au bazat niciodată pe înțelegeri conforme cu Sinodul Ecumenic de la Calcedon și este bine că nu a fost parafată unitatea liturgică. Avem multe pe conștiință, mai ales românii, în această privință, nicidecum lucruri de laudă.

Aici mai trebuie menționat faptul că hotărârea Conferinței de la Moscova (1948) nu a fost una de condamnare a ecumenismului, ci a criticat și refuzat participarea la mișcarea ecumenică la momentul respectiv („în planul lui actual”). Ulterior, în 1950, a fost redactată de către „Consiliul Mondial al Bisericilor” (CMB) Declarația de la Toronto (1950), care probabil că urmărea să evite obiecțiile aduse de ortodocși la Moscova. În orice caz, după 1961 mai toate Bisericile Locale au început să se înscrie în CMB. Acest fapt arată nu doar contradicțiile dintre acestea, ci și propria lor inconsecvență. dacă inițial unele Biserici au fost chiar membre fondatoare ale CMB, iar cele participante la Conferința din Rusia au respins participarea, acestea din urmă s-au răzgândit apoi, deși Declarația de la Toronto nu a adus dovada că nu se urmărește formarea unei Biserici ecumenice.

Cât privește argumentele Pr. Patriciu că au recunoscut catolicii în 1983 că forma corectă a Crezului este fără Filioque, nu are rost să fie luat în discuție atâta vreme cât nu aduce o dovadă palpabilă. Pe lângă faptul că nu este cu totul relevant acest lucru.

4. Faptul că anatema ar însemna un refuz al dialogului cu ereticii, nu condamnarea lor este o găselniță. Tocmai condamnările, definițiile, horos-urile Sinoadelor Ecumenice și nu numai ale lor conțin cuvântul anatema asupra unei erezii și asupra celor ce o susțin. Deci în mod limpede ea se pronunță de la început, nu după vreo rupere a comuniunii. Și nu înseamnă că nu mai consideră pe eretici demni de dialog, ci că sunt într-o greșeală pentru care sunt despărțiți de Biserică. Asta și înseamnă anatema, scoaterea din Biserică pentru înțelepțire și pentru a păzi turma credincioșilor în credința sănătoasă, cu cuget bun. De aceea se și rostește din nou anatematizarea tuturor ereziilor la Duminica Ortodoxiei.

Bineînțeles că există dialog cu ereticii condamnați; Biserica întotdeauna a făcut asta. Dar nu pentru a se uni cu ei, ci pentru a-i aduce înapoi, pentru a le pune în față adevărul spre pocăință. Pe când dialogul ecumenic este din start o semi-unire și recunoaștere a lor. Ca să rămân la exemplul Pr. Patriciu cu arienii, aceștia au fost condamnați în Alexandria, dar totuși a existat o deschidere față de ei și grijă să fie stârpit răul prin dezbaterea urmată de condamnare la Sinodul I Ecumenic de la Niceea câțiva ani mai târziu (325). Dimpotrivă, este o dovadă că există dialog cu ereticii și după anatematizarea lor, dar fără să fie pus în discuție statutul lor.

Tot de aceea și Sf. Marcu Evghenicul a purtat dialog cu latinii papistași. Dar nu a făcut concesii de credință. Aceștia erau anatematizați deja din 1054, act recunoscut de toate Patriarhiile din Răsărit încă de atunci. Acest fapt este recunoscut chiar și înainte de Sinodul unionist de la Lyon (1274). Patriarhul Ecumenic de atunci, Sf. Iosif, era conștient de natura dogmatică a rupturii și de anatema asupra latinilor, deși aceia nu erau numiți eretici, ci în mod impropriu schismatici pentru a nu adânci criza.

5. Există multe rugăciuni săvârșite în comun cu ereticii și alte manifestări de acest gen, care neliniștesc pe credincioși. Cum poate Pr. Patriciu să ignore aceste realități?

Spre exemplu, el spune că PS Ieronim și-a cerut iertare pentru gestul său de a împărtăși pe catolici, la fel ca și IPS Corneanu. Cel puțin despre cel din urmă se știe că nu doar că nu și-a renegat fapta de a se fi împărtășit la greco-catolici, ci și-a susținut-o chiar și după cercetarea sinodală din 2008 fără a fi caterisit.

Chiar și după Sinodul din Creta persistă obiceiul de a se face „octava de rugăciune” ecumenistă în luna ianuarie, chiar dacă mai restrâns. În toate aceste manifestări au fost purtate veșminte liturgice. Pretenția de a face diferența între rugăciune împreună și asistare la rugăciune este doar de natură să deruteze, nu să clarifice lucrurile. Desigur, au existat probabil și în trecut rugăciuni în comun, dar acelea au fost excepții, nu norme primite de cugetul Sfinților Părinți.

6. În mod limpede islamul nu a fost niciodată o sectă creștină, ci o religie cu totul diferită. Musulmanii se închină lui Alah, nu Sfintei Treimi, deci clar au alt Dumnezeu. Sf. Ioan Damaschin a intrat în dezbateri cu mahomedanii pentru că este firesc. Nu doar el a făcut acest lucru, ci și mulți alți Sfinți și Mucenici. Dar între polemica pe care au avut-o ei la dialogul frățesc ce este indus astăzi este diferență mare și esențială.

7. Ceea ce face ecumenismul să fie rău nu e faptul că e un –ism sau o ideologie, ci fundamentele sale eretice. Sf. Iustin Popovici nu l-a condamnat ca ideologie, ci ca „panerezie” sau erezia tuturor ereziilor. Discuția dacă naționalismul sau creștinismul sunt ideologii și sunt rele e de altă natură. Pe lângă aceasta, eu personal nu văd ce ar fi rău în ele. Deci Pr. Patriciu doar deviază de la subiect și denaturează lucrurile când vorbește de ecumenism greșit ca ideologie.

8. În continuarea ideii anterioare, subliniez că nu există ecumenism bun și nici vreo corectare a lui. În Creta nu a fost decisă evaluarea dialogului ecumenic în sensul întreruperii discuțiilor sterile, ajunse în fundătură. Dimpotrivă, acolo s-a afirmat că „dialogul teologic poate să continue după ces-a înregistrat dezacordul constatat” (art. 11 din documentul Relațiile…). Deși nu este spus în termeni hotărâtori, dar implicația este tocmai opusul a ceea ce a declarat Pr. Patriciu. Deci este vorba mai mult de o evaluare pentru a putea merge mai departe în ciuda evidenței că este neroditor și greșit.

9. Formula ecumenistă eretică parafată în Creta este cea a „Bisericilor nedepline”, o altă față teoriei ramurilor. Pr. Patriciu spune că nu poate fi vorba de acceptarea acestei concepții, dar el însuși vorbește de o eclezialitate pe care nu poți „să o tai cu bisturiul”. De fapt, tocmai în aceasta constă dogma ortodoxă despre Biserică, anume că ea este foarte limpede delimitată în mod vizibil. Există o ierarhie și o apartenență clară prin Botez și prin asumarea credinței. Nu putem vorbi de creștini cu jumătate de măsură sau eretici și schismatici parțiali.

Distincția pe care o face Sf. Vasile în al său canon 1 între eretici, schismatici și adunări ilicite (parasinagoguri) este cu referire la recunoașterea botezului și la modul primirii lor înapoi. Nu se pune problema nici o clipă dacă unii din aceștia fac sau nu parte din corpul Bisericii. Despre toți spune că s-au depărtat și s-au rupt. E drept că el afirmă într-un punct că schismaticii „sunt încă din Biserică”, dar în același timp spune că nu au continuitate (apostolică). El recunoaște practica Sf. Ciprian de a boteza chiar și pe schismatici, dar are îngăduință față de obiceiul unor a de a-i primi fără botez pe schismatici pe motiv că diferența nu ține de credință. Mai precis, schismaticii care „sunt încă din Biserică” sunt cei care s-au rupt, nu și cei botezați sau hirotoniți de aceștia. Altfel spus, nu e ca în cazul ereziei, când harul sacramental îi părăsește cu totul pe adepții ei după condamnare.

În fine, ca un amănunt, pe catari Sf. Vasile îi considera schismatici, nu eretici.

Concluzii

Tema ecumenismului este un vastă și aici am scris pe scurt doar cu referire la problemele ridicate de Pr. Patriciu Vlaicu. Greșelile dogmatice ale Sinodului din Creta le-am tratat separat mai pe larg, precum și într-o carte dedicată acestui subiect.

Din păcate, explicitările legate raporturile cu ereticii nu doar că nu aduc lumină și claritate în credința și legătura credincioșilor cu Dumnezeu, ci relativizează lucrurile și produc multă confuzie. Chiar ar fi nevoie de răspunsuri clare. Cauționarea smintelilor produse cu ocazia rugăciunilor și manifestărilor în comun cu eterodocșii sunt iertate foarte ușor fără ca măcar să fi existat părere de rău și retractare. Ba chiar există dovezi filmate că a existat participare la cultul săvârșit de Papa Ioan Paul II sau că Patriarhul Teoctist susține rostirea Crezului cu sau fără Filioque.

Există detalii dogmatice legate de ecleziologie, dar există și multe fapte strident greșite. Participarea IPS Teofan la cultul iudaic nu cu mult timp în urmă a trecut nesancționată cu totul, spre exemplu. Măcar de-ar fi fost renegat public acel gest, dacă și-ar fi primit certarea și îndreptarea potrivită!

Prea mulți se lasă adormiți de discursuri ca ale Pr. Patriciu, care amestecă adevărul cu minciuna, fapt ce este în sine reprobabil. Rămâne această întrebare extrem de serioasă, pe care o adresez chiar și Sfinției Sale: Prin ce ne definim noi ortodocși? Prin ce ne deosebim de secte și erezii dacă suntem gata să acceptăm tot felul de amăgiri?

Articole anterioare:
1. Organizarea și participarea la sinodul din Creta
2. Căsătoriile mixte.

Urmează:
4. Întreruperea pomenirii.

Falsuri în pledoaria Pr. Patriciu Vlaicu pro Sinodul din Creta (2) – Căsătoriile mixte

Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a fost participant ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Acesta este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Este una din cele mai autorizate voci să vorbească pe acest subiect. Mai ales în contextul în care tema aceasta este acoperită cu tăcere la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a o aborda.

Într-o conferință on-line recentă, a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă pe acest subiect, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe subiect. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate își va pune probleme, după cum singur declară că este dispus să răspundă celor interesați.

Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu facă notă discordantă. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință nebună, care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.

Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.

Nunta din Cana Galileii, unde Mântuitorul a prefăcut apa în vin
Sursă imagine: lumini in cetate

Căsătoriile mixte

O problemă stringentă și actuală cu care se confruntă Ortodoxia astăzi o constituie căsătoriile mixte. Este îngăduită cununia religioasă a unui ortodox cu un eretic sau cu cineva de altă religie? Ce împiedică sau care ar fi condițiile în care poate conviețui partea ortodoxă cu cea neortodoxă? Mai ales în diaspora, unde credincioșii trăiesc printre oameni de alte confesiuni, dar și în țară există posibilitatea de a se confrunta cineva cu dilema dacă să accepte sau nu o căsătorie mixtă. Mai bine spus, Biserica este provocată să dea un răspuns la această situație. Această temă a fost decisă în Creta prin interzicerea cununiilor cu cei de alte religii și permisiunea doar prin iconomie cu ereticii (orientali, catolici sau protestanți), în ciuda unor canoane care reglementau dinainte această chestiune.

Pr. Patriciu a formulat unele observații corecte pe acest subiect, cum ar fi că la Sinod au fost condamnate căsătoriile între persoane de același sex și parteneriatele civile. Însă are și poziționări discutabile, care ar putea fi rezumate în aceste afirmații:

min. 24:40: „Familia este unirea sacramentală dintre un bărbat și o femeie. Biserica nu are un document oficial pe această temă pentru că abia din sec. XIX și sec. XX căsătoria devine o afacere a statului, o problemă a statului; până atunci Bisericile făceau căsătoriile, ori în sec. XIX statul a dublat oficierea religioasă cu o oficiere civilă.”

– min. 25:25: „Biserica Ortodoxă nu a avut până acum un text oficial care să condamne în mod ferm avorturile.”

La secțiunea Întrebări și răspunsuri:

– min. 18:35: Căsătoriile mixte civile creau dezordine în imperiu. „Dar același canon (72 trulan) spune, așa cum spune și Sfânta Scriptură, că, dacă este căsătorit un ortodox cu un eterodox, nu trebuie să se despartă, deci dovada este că nu există o incompatibilitate canonică între viețuirea unui ortodox cu un neortodox. Și această incompatibilitate este misionară, datorită unui context. De aceea în Biserică întotdeauna au existat căsătorii mixte, iar Sinodul din Creta spune foarte clar același lucru… că situația pastorală din fiecare comunitate este cea care generează atitudinea pastorală a fiecărei Biserici autocefale.”

– min. 20:00: „Decizia de a binecuvânta cununiile mixte nu face dintr-un neortodox ortodox” Pentru partea ortodoxă „nu o mai consideră a fi în concubinaj. Și atunci acceptă să săvârșească căsătoria mixtă, ritualul căsătoriei bisericești, tocmai pentru a nu o mai considera în afara rânduielii în mod absolut. … Deci cel ortodox se împărtășește, iar cel neortodox nu se împărtășește în biserică.”

– min. 24:25: „Decizia Sinodului din Creta nu schimbă [situația] cu nimic. Exact același lucru îl avem încă din perioada împăraților bizantini.”

– min. 26:00: „Biserica Georgiei, spre exemplu, care a fost împotriva documentului cu căsătoriile mixte, în eparhiile din diaspora dă binecuvântare pentru căsătorii mixte.”

– min. 26:40: „Rezultatul unei rigori dusă dincolo de discernământul pastoral este îndepărtarea celui ortodox de Biserica Ortodoxă.” Altfel, copiii sunt botezați catolici (eterodocși).

– min. 34:10: „Biserica Rusă acceptă căsătoriile mixte și chiar îi primește pe catolici prin spovedanie, inclusiv pe cei hirotoniți. Avem un caz foarte clar (Gabriel Bunge).”

– min. 35:00 „Biserica Georgiei a avut o opțiune foarte clară împotriva căsătoriilor mixte pentru că pentru ei, au spus-o în mai multe rânduri, căsătoria mixtă înseamnă inclusiv căsătoria inter-etnică. Pentru ei frica cea mare nu este căsătoria din diaspora dintre catolici și ortodocși, pentru că episcopii georgieni dau dispense pentru căsătorii  mixte, ci pentru a nu se amesteca georgienii cu armenii, cu care sunt în conflict în țara lor.”

– min. 37:50: „Singura consecință a căsătoriilor mixte este că cel ortodox rămâne ortodox și se poate împărtăși. Dacă nu ar face taina nunții pentru cel ortodox, la care ar fi și cel neortodox, atunci nu s-ar putea împărtăși cel ortodox pentru că nu putem împărtăși pe cei ce sunt în concubinaj.”

Așadar pot fi desprinse următoarele idei generale:

1. Căsătoria trebuia definită ca fiind o unire sacramentală și să nu fie confundată cu oficierile de la starea civilă.

2. Cununia mixtă are impedimente ce țin de misiune, de latura socială, nu de taina sacramentală. Întotdeauna au existat căsătorii mixte în Biserică și canonul 72 trulan le permite.

3. În cazul unei cununii mixte, partea ortodoxă rămâne ortodoxă și se poate împărtăși, iar cea neortodoxă nu devine membră a Bisericii Ortodoxe. Altfel, ar fi trăit în păcatul concubinajului.

4. Biserica Rusă și cea Georgiană permit cununiile mixte.

5. Rigoarea prea mare în această privință poate duce la îndepărtarea credincioșilor de Biserica Ortodoxă.

6. În Creta au fost condamnate pentru prima dată avorturile.

Poate un credincios sincer să primească perspectiva Pr. Patriciu asupra căsătoriilor mixte?

Provocarea unei căsătorii cu cineva de altă credință privește pe tineri, care trebuie să țină cont în sentimentele lor și de cerințele credinței. Pe de altă parte, conducătorii Bisericii fac calcule să-și păstreze sau chiar să-și înmulțească turma. Cât de netrecut este impedimentul diferenței de credință? Pot fi înfrânte alegerile sufletești? Este mai important numărul sau calitatea credincioșilor?

Deși vorbește de caracterul sacramental al cununiei religioase, permisivitatea față de oficierea căsătoriilor mixte este susținută prin argumente de tip social sau așa-zis misionare. Jonglarea aceasta între planul religios și cel civil nu face decât să ducă la desacralizarea vieții bisericești. Orice credincios va trebui să aleagă între a considera căsătoria o taină ce se petrece în fața și prin lucrarea lui Dumnezeu sau o simplă formalitate, cu nimic diferită de contractul pe care-l oferă statul. Iar dacă simțul religios al multora este tocit sau amețit de fantezii lumești și trupești, ușor vor putea confunda trăirea emoțională a unirii prin căsătorie cu bucuria angajării pe o cale binecuvântată de Dumnezeu. Așadar ne vom folosi de legile bisericești în această privință pentru o bună orientare.

1. Încă din vechime căsătoria era oficiată de preoți în Biserică. Mărturie în acest sens este canonul 11 al lui Timotei al Alexandriei, în care se face referire la clericul care oficiază o cununie. Cu siguranță că această practică a fost de la început, din vremea apostolică. Este evident că existau și căsătorii civile, care erau oficiate de necreștini, însă Biserica făcea diferență între unele și altele, a avut mereu propriile criterii despre cununie.

Chiar dacă abia în ultimul secol a apărut diferența în statele ortodoxe între căsătoria religioasă și cea civilă, statutul sacramental al Tainei Cununiei era unul bine cunoscut. Sinodul din Creta nu face în această privință decât să afirme un lucru deja statornicit. El nu ridică nicidecum valoarea căsătoriei, nu aduce nimic în plus.

2. Dacă citim cu atenție canonul 72 trulan, se observă că el nu permite în nici un chip oficierea căsătoriei mixte, adică între ortodocși și neortodocși. Ba chiar poruncește ca o astfel de cununie, dacă ar fi încheiată, să fie desfăcută. Este permis să rămână împreună cu partenerul de viață doar cuiva căsătorit înainte de a trece la ortodoxie, după sfatul Sf. Ap. Pavel (1Cor. 7:12-13). Iată și textul canonului (tradus din grecește):

„Să nu fie permis să se lege un bărbat ortodox cu o fe­meie eretică, nici să se căsătorească o femeie ortodoxă cu un bărbat eretic, ci de s-ar şi vădi că s-a făcut un lucru ca acesta de către vre­unul dintre toţi, nunta să fie socotită nevalidă şi căsnicia nelegiuită să se desfacă; căci nu trebuie a se amesteca cele ce neamestecate, nici să se împleticească lupul cu oaia şi nici soarta păcătoșilor cu partea lui Hristos; iar dacă ar încălca cineva cele orân­duite de noi, să se afurisească. Iar dacă unii, aflându-se încă în necredinţă şi nefiind încă număraţi în turma ortodocşilor, s-au potrivit întreolaltă prin nuntă legiuită, apoi unul dintre ei, alegând binele, a alergat la lumina adevărului, iar celălalt a fost ţinut de legătura rătăcirii, nealegând să privească razele dumnezeieşti; dacă cea necredincioasă binevoiește să convieţuiască cu cel credincios sau, dimpotrivă, cel necredincios cu cea credincioasă, să nu fie despărţiţi, după dumnezeiescul Apostol: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeie şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbat” (1Cor. 7:14).”

Aprecierea Pr. Patriciu că nu există o „incompatibilitate canonică” pentru a conviețui partea ortodoxă cu cea neortodoxă este cel puțin pripită. Pentru că Sf. Ap. Pavel dă un sfat în acest sens de la el însuși, nu de la Domnul (1Cor. 7:12). Altfel spus, nu există o lege în acest sens, ci discernământul săi îi spune că e mai bine să se procedeze astfel. Dumnezeu nu legiuiește o legătură cu cineva neortodox, dar, într-o astfel de situație, este de preferat să nu fie ruptă.

Mai mult, prescripția de a fi desfăcută căsătoria care s-ar face între o persoană ortodoxă și una neortodoxă dovedește un impediment foarte serios. Aici nu este o motivație de natură socială, ci duhovnicească: nu există amestecare între creștinii lui Hristos și păgâni.

3. Singurul scop al căsătoriilor mixte, potrivit Pr. Patriciu, pare a fi acela de a permite părții ortodoxe să se împărtășească, să scape de canonisirea păcatului concubinajului. Pe lângă aceasta ar trebui menționată și consecința nedorită a sincretismului religios prin obișnuința cu credința celuilalt și o piedică serioasă în a trăi propria credință așa cum s-ar cuveni.

Totuși nici măcar concubinajul nu este evitat pentru că el nu se dizolvă prin artificii formale. Păcatul nu constă în lipsa Tainei Cununiei, ci în conviețuirea într-un mod neplăcut lui Dumnezeu, fără credința și faptele aferente cerute de El. Totul ține de voință și conștiință, nu de legătura exterioară; de suflet, nu de trup. Păcatul aduce moarte nu prin încălcarea unei reguli, ci prin cugetul greșit al inimii.

Pe lângă faptul că Biserica nu poate oficia o slujbă cuiva care nu este membru al ei, starea de conviețuire nu după voia lui Dumnezeu rămâne. Pe mai departe viața în cuplu nu va însemna rugăciune, fapte ortodoxe, asumarea unor principii drept slăvitoare. Oricât ar rămâne de ortodox unul, tot nu va trăi cum se cuvine pentru că devine una cu cineva care ține la valori și principii străine, potrivnice. Și asta prin propria sa alegere, nu din vreo constrângere exterioară. Vinovăția nu poate fi înlăturată decât prin anularea, depărtarea de la fapta rea, adică desfacerea căsătoriei greșit încheiate.

Soluția propusă de Pr. Patriciu de a permite căsătoria mixtă pentru ca cel ortodox să nu mai trăiască în concubinaj și să se poată împărtăși vine în contradicție cu canonul 26 al Sf. Vasile cel Mare, care declară că „desfrâul nu este nuntă, nici început de nuntă”, ci este preferabilă despărțirea și îngăduită căsătoria dacă ei vor cu tot dinadinsul. Aceasta înseamnă că Biserica trebuie să cultive dragostea adevărată, virtuoasă, nu cea robită de patimile trupești. Provocarea cea mai mare este lupta împotriva pornografiei și desfrânării în general.

În fine, răspunsul dacă se poate cununa cineva cu un neortodox îl găsim tot în legea Bisericii, cum ar fi canonul 14 de la Sinodul IV Ecumenic. În acesta, dar și în altele, este permisă oficierea căsătoriei doar după ce partea neortodoxă primește să treacă la credința dreaptă.

4. Faptul că unele Biserici, cum sunt cea Rusă și cea Georgiană, permit cununiile, acesta nu este un argument canonic. Chiar dacă unele nu au acceptat Sinodul din Creta, asta nu înseamnă că toți sau majoritatea ierarhilor și credincioșilor sunt niște modele în toate aspectele.

5. Tinerii se pot lovi adeseori de intransigența Bisericii și să se îndepărteze de ea. Dar scopul nu trebuie să fie acela de a-i ține pur și simplu creștini cu numele, ci de a-i transforma pe interior. Apostolul Pavel chiar spune că Hristos nu l-a trimis să boteze, ci să bine-vestească „nu cu înțelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos” (1Cor. 1:17). Altfel spus, Mântuitorul nu vrea o Biserică la număr, ci curățată de păcate și păzind cuvântul adevărului Său.

6. Oricine poate intui că nu în Creta au fost condamnate pentru prima dată avorturile. Există un șir de canoane care interzic acest păcat: 91 trulan, 21 Ancira, 3, 52 Vasile. Aceste prevederi au valoare ecumenică de mult timp. Sigur că este bine că a fost reafirmat acest lucru, dar nu e un motiv suficient pentru a convoca un Sinod, ca să fie spuse lucruri deja statornicite, ca să nu mai vorbim de inovații.

Concluzii

Din textul referitor la Taina Căsătoriei, problematică este permisiunea prin iconomie, în anumite situații, de a fi oficiată cununia mixtă între un creștin ortodox și un eretic. Această îngăduință vine în evidentă contradicție cu prevederile canonului 72 trulan, dar și cu alte canoane, care prevăd desfacerea unei astfel de legături dacă ar fi contractată. Practic, includerea iconomiei o transformă cumva în regulă.

Diferența fundamentală este aceea că se observă o schimbare de perspectivă. Dacă Sfinții Părinți, începând de la Apostolul Pavel, vedeau în căsătorie o taină și o legătură sacramentală, sfântă, Sinodul din Creta doar declară acest lucru formal, dar îl tratează ca pe o unire pământească, omenească, nu de la Dumnezeu. Cuvintele Mântuitorului sunt ferme: „Ceea ce Dumnezeu a împreunat omul să nu despartă” (Mt. 19:6), arătând că nu e vorba doar de o convenție pur formală. Deci nu poate fi imaginată nici o iconomie între sfințenie și Satana, după canonul 72 trulan. Nu există scopuri pastorale sau așa-zis misionare care să justifice un asemenea pogorământ fărădelege pentru că nu este păstrat ortodoxul în duhul Bisericii, ci e aruncat în mrejele celui rău.

Impedimentele la împărtășire pentru cei care trăiesc necununați nu trebuie să ducă la o astuparea conștiinței prin fentarea legii, ci la problematizarea cea bună, la neliniștea care să ducă la trezirea și înțelegerea păcatului. Chiar dacă acest lucru presupune un efort mare și poate chiar suferință, nimic nu este mai prețios decât crucea. Nimeni nu s-a suit la cer în puf și mângâiat pe creștet în greșeala lui.

Avem datoria de a privi cum se cuvine taina nunții și viețuirea în familie, care presupune respectarea mai multor principii, conviețuirea înțeleaptă a soților și educarea sănătoasă și morală a copiilor. Tinerii trebuie să înțeleagă înălțimea căsătoriei și să fie îndemnați să se ridice la exigențele ei, nu să fie abandonați unei viziuni la un nivel sărac, trupesc. Din această perspectivă, Sinodul din Creta subminează grav familia, iar Pr. Patriciu nu are argumente serioase pentru a îndreptăți cele de neconceput.

Am scris anterior despre 1. Organizarea și participarea la sinodul din Creta.

Urmează:
3. Ecumenismul/Relația Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine
4. Întreruperea pomenirii.

Falsuri în pledoaria Pr. Patriciu Vlaicu pro Sinodul din Creta (1) – Organizare și participare

Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a participat la el ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Pe lângă aceasta, este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Deci este una din cele mai autorizate voci să vorbească „de bine” pe acest subiect. În contextul în care tema este îngropată într-o tăcere vinovată la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a fi abordată.

Într-o conferință on-line recentă, Pr. Patriciu a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe temă. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate va avea bunăvoința să-și revizuiască poziția, după cum singur declară că este dispus să răspundă provocărilor.

Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu-și facă probleme de conștiință, ci să fie obedienți. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință ce pare nebună în ochii lumii (cf. 1Cor. 1:19), care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.

Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.

„Observatori” eretici la Sinodul din Creta (Foto: Flickr, Holy Council)

Organizarea și participarea la Sinodul din Creta

Unul dintre cele mai discutate aspecte legate de Sinodul tâlhăresc din Creta a fost acela al organizării. Este important de văzut care a fost imperativul întrunirii lui și cum a fost pregătit terenul. Au existat, pe ultima linie critici privind regulamentul de funcționare, drept pentru care trei Biserici Locale nu au onorat cu prezența, iar una (Antiohia) a invocat drept motiv al absentării conflictul cu Patriarhia Ierusalimului pe tema jurisdicției asupra Qatarului. Adoptarea deciziilor finale a fost făcută printr-un vot original, inovativ față de tradiția dintotdeauna a Bisericii. La fel, receptarea ulterioară este una care ridică probleme.

Ce spune Pr. Patriciu în privința acestor aspecte?

– min. 4:35: „Canonul 37 apostolic spune foarte clar că, atunci când sunt probleme, episcopii trebuie să discute împreună. Dacă sunt probleme la nivel regional, trebuie să discute episcopii dintr-o regiune. Dacă sunt probleme care privesc Biserica întreagă, sunt Sinoade lărgite… doar 7 dintre ele au fost asumate, recunoscute ca fiind Ecumenice.”

– min. 7:20: Canonul 76 al Sinodului din Cartagina (84 din Pidalion) prevede: „de câte ori se organizează un Sinod, să se creeze delegații ale Bisericilor.”

– min. 10:30: „În 1902 a fost prima inițiativă (de convocare a unui Sinod general) a Patriarhului Ioachim al III-lea… pentru că lumea era tulbure la începutul sec. XX, era plină de lucruri noi.”

– min. 29:40: „Acest document nu este un document nou, a fost elaborat începând cu 1968 și persoane care acuma sunt foarte împotriva acestui document au făcut parte din dialogul ecumenic cu celelalte comunități creștine și și-au adus contribuția la aceste documente.”

– min. 30: 25: „Dacă nu se întrunește Sinodul, așa cum spune canonul 19 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, se provoacă dezordine, este important să aibă loc întruniri sinodale.”

– min. 31:55: „Dacă vreo Biserică din cele prezente ar fi manifestat obiecții față de vreun document, acel document pur și simplu nu ar fi fost adoptat, de aceea este o greșeală din partea Bisericilor care nu au participat.”

– min. 32:50: „Primul lucru sau cel mai important este că la Sinodul din Creta s-au întâlnit Bisericile.”

Secțiunea întrebări și răspunsuri:

– min 3:25: „Semnătura tuturor episcopilor a fost un act de participare.”

– min. 5:15: „Nu văd cum Biserica Serbiei ar fi putut să accepte semnarea unui document, să nu ridice dreptul de veto dacă majoritatea episcopilor n-ar fi fost de acord…”

– min. 5:40: „Unii sinodali au spus că nu au semnat din motivul acesta, alții că au avut o reținere, dar ideea era de consens. N-au fost rețineri atât de mari încât să nu fie adoptat documentul.”

– min. 6:30: „Sinodul nu poate fi contestat ca fiind Sinod.” „Patriarhia Moscovei nu a contestat Sinodul din Creta, nu l-a negat, ci a arătat că nu a fost Sinodul la care se așteptau să fie. Biserica Bulgariei la fel, chiar dacă zice că nu a fost nici mare, nici sfânt, e pt. că nu a participat…” „Toate Bisericile care nu au participat își exprimă dorința de a continua această lucrare sinodală.”

– min. 10:40: „În ianuarie 2016 toate Bisericile autocefale au fost de acord cu convocarea Sinodului.”

– min. 11:40: „În ultima clipă Biserica Bulgariei a anunțat prima că ea nu participă, deși ea a trimis la Secretariatul Sfântului și Marelui Sinod inclusiv lista participanților, din care făcea parte chiar și fostul rege al Bulgariei, Simeon… Motivele pentru care s-au retras au fost complicate, complexe.”

– min. 13:00: „Noi, Patriarhia Română, am preluat toate observațiile pe care Patriarhia Georgiei le-a trimis și a încercat să le pună în discuție.”

– min. 32:35: „Întrebare: Biserica Georgiei a respins la întâlnirea presinodală de la Chambesy textul despre căsătoria mixtă, acesta este motivul neparticipării. Răspuns: Da, Biserica Georgiei a fost împotriva căsătoriilor mixte, dar nu a refuzat participarea. Dovada este că Biserica Georgiei a trimis Sfântului și Marelui Sinod amendamente la document. … Și-a trimis lista cu delegații ei, dar a decis în ultima clipă să nu participe.”

– min. 1:51:30: „În cadrul Sfântului și Marelui Sinod au fost discuții frumoase, nu au fost tensionate. Au fost în contradictoriu, la anumite momente, dar nu au fost discuții care să fie agresive.”

Sintetizând pledoaria Părintelui Patriciu, el afirmă:

1. A fost necesară convocarea Sinodului pentru că există canoane care prevăd obligația întrunirii Sinoadelor și participării episcopilor la ele pentru a rezolva problemele care apar. Prima inițiativă a convocării unui Sinod general a fost în 1902 din partea Patriarhului Ecumenic Ioachim al II-lea.

2. Pe baza canonului 76 Cartagina, care menționează posibilitatea formării unor delegații, este sugerat faptul că a fost normală participarea doar a unor reprezentanți, nu a tuturor ierarhilor din toate țările.

3. În Comisiile pre-sinodale, care au pregătit documentele de lucru, a existat dezbatere autentică și fructuoasă. Chiar dacă unii au o altă poziție astăzi decât Sinodul, asta se datorează faptului că nu sunt ei consecvenți cu ei înșiși.

4. Toate Bisericile și-au dat acordul în ianuarie 2016 pentru întrunirea Sinodului, deci absențele au fost nejustificate, țin de motive neîntemeiate.

5. Bisericile Bulgară și Georgiană au fost de acord cu participarea, dar s-au răzgândit nefondat în ultima clipă.

6. Chiar dacă unele Biserici nu au participat, poziția lor a fost reprezentată de celelalte. Spre exemplu, amendamentele georgienilor au fost preluate de delegații români.

7. Respingerea textului despre căsătorie de către georgieni nu a fost un motiv pentru neparticipare.

8. Semnăturile participanților au fost un act de participare, nu un vot. Documentele au fost adoptate prin consens.

9. Textele au fost adoptate prin unanimitate și orice împotrivire constituia un impediment să fie semnate.

10. Sinodul nu este respins de nici o Biserică din cele absente, ci doar nu se supun pentru că nu au participat.

Combaterea afirmațiilor. În ce constau erorile

Perspectiva de mai sus păcătuiește prin aceea că este părtinitoare, asamblată în așa fel încât să dea bine. Nu pornește de la observarea obiectivă a faptelor cu conștiință curată, ci de la dorința de a arăta că Sinodul a fost corect organizat. Așa se face că nu sunt interpretate canoanele și tradiția Bisericii în duhul și litera în care au fost formulate, ci doar sunt scoase din cadrul lor și potrivite într-un context favorabil. Desigur că cine nu este familiarizat cu spiritualitatea ortodoxă, nu va percepe erorile și se va mai comod să accepte explicații facile, însă nu la fel va reacționa un credincios serios.

1. De dragul argumentării că prezența a fost obligatorie, Părintele invocă o serie de canoane care se referă la o speță puțin diferită. Această teorie a fost formulată de unii episcopi și teologi ai Patriarhiei Ecumenice chiar și în vremea întrunirii Sinodului din Creta, în 2016. Dar canoanele 37 ap., 5 I Ec., 19 IV Ec., 8 trulan, 6 VII Ec., 20 Antiohia, 18 Cart. (26 în Pidalion) vorbesc despre Sinoadele regionale anuale.

Pentru a fi clar, trebuie știut că Sinoadele pot fi Ecumenice, Locale și regionale. Cele ecumenice sunt acelea la care sunt prezente toate Bisericile Locale sau au trimis reprezentanți sau deciziile lor au fost recunoscute ulterior în unanimitate. Există 7 astfel de Sinoade consacrate, dar au mai fost întrunite o seamă care aspiră la acest statut. Cele Locale sunt acelea la care nu au participat toate Bisericile, ci doar dintr-o regiune mai întinsă, din diferite zone. Aceste două categorii se referă la Sinoade întrunite în mod extraordinar, pentru a rezolva probleme punctuale, îndeosebi de credință. Pe lângă acestea, mai există Sinoadele regionale, ale unor mitropolii sau Patriarhii, care se adună regulat de două ori pe an sau cel puțin o dată.

Canoanele menționate se referă la cel de-al treilea tip de Sinoade și prevăd obligația episcopilor de a participa la ele pentru a fi rezolvate problemele curente care apar în Biserici Locale. Ele nu au în vedere Sinoadele extraordinare (Ecumenice sau Locale). Așadar canonul 19 al Sinodului IV Ecumenic nu poate fi aplicat Sinodului din Creta, ci celor din cuprinsul Bisericilor autocefale. Deci nu a fost obligatorie prezența în Colimbari. Cu cât se angajează să fie mai mulți participanți, cu atât valoarea și reputația crește sau, dacă sunt mai puțini, scade.

S-a făcut propunerea să existe un astfel de Sinod la o perioadă regulată de 7 sau 10 ani. Dar această perspectivă este susținută de posibilitățile tehnice actuale de comunicare globale, nu de cerințele funcționale, canonice și structurale ale Bisericii Ortodoxe. Ea este organizată, conform canonului 34 apostolic, pe regiuni configurate pe criterii etnice: „episcopii fiecărui neam/nații (ἔθνος)” trebuie să se constituie în jurul unui întâistătător. Așadar problemele administrative apar la nivelul Bisericilor autocefale și sunt tratate de Sinoadele lor, iar cele generale, care țin îndeosebi de credință, necesită cercetare sinodală extraordinară doar atunci când apar provocări punctuale, cum sunt ereziile.

Dar și felul cum s-a ajuns la convocarea Sinodului a urmat această logică defectuoasă. Așa cum menționează Pr. Patriciu, prima inițiativă a avut loc în 1902, dublată de o altă Enciclică a Patriarhiei Ecumenice din 1920. Ambele acțiuni sugerau o unire cu catolicii și protestanții sau măcar o discutare a ei la nivel pan-ortodox. În același timp, a fost sugerată și introducerea calendarului gregorian. Aceste două subiecte au stat mereu în legătură, din păcate, ceea ce a atras repudierea din partea mediului ortodox sănătos. În general, au fost reacții de eschivă, amânare sau chiar de critică. În loc să fie pusă problema ecumenismului în sensul condamnării lui, acesta era promovat ca o oportunitate de luat în calcul. Confruntarea dintre moderniști, reprezentați îndeosebi de Patriarhia Ecumenică, și tradiționaliști a dus la convocarea Sinodului din Creta într-o formulă nereprezentativă pentru Ortodoxie, forțată și păgubitoare, de impunere a unei noi linii inovatoare, care nu poate fi susținută prin apelul la canoanele și tradiția ortodoxe.

2. Este invocat canonul 76 Cartagina pentru a justifica formarea unor delegații din cel mult 25 de episcopi din fiecare Biserică autocefală. Dar, cum am scris deja, acest canon, ca și al 18-lea (26 din Pidalion), se referă la dezbateri sinodale regionale, de data aceasta la nivelul Africii de atunci. Din punctul meu de vedere, nu este necanonic faptul că nu au fost invitați toți episcopii de pretutindeni, ci că nu a existat o reprezentativitate reală, mai ales că prezența a fost una slabă comparativ cu trecutul. Biserici mari, ca cele din România, Rusia, Georgia, Grecia să zicem, au fost puse pe plan de egalitate cu altele mai mici, cu mult mai puțini episcopi. Poate ar fi fost mai nimerită o proporționalitate, nu o nivelare a lor. Chiar dacă a participa prin reprezentanți nu este un lucru necanonic, ci corect, când nu există posibilitatea să se întrunească laolaltă mai mulți, totuși pare că s-a urmărit o alegere selectivă intenționată a participanților și o excludere a clerului inferior și a mirenilor.

3. Părintele Patriciu face referire la poziția Pr. Teodor Zisis, care a fost membru în Comisia pre-sinodală, care s-a ocupat cu redactarea textelor ce urmau să fie discutate în Sinod. În mod normal, hotărârile oricărui Sinod sunt redactate de către participanți. De data aceasta, discuțiile au pornit de la niște texte discutate în prealabil de comisii speciale din care făceau parte delegați din toate Bisericile Locale. Aceasta pentru că presiunea întrunirii unui Sinod pan-ortodox a apărut îndeosebi după introducerea calendarului îndreptat. În anii ’30 sârbii au cerut să fie discutate mai multe subiecte, nu doar acesta. Atunci au fost stabilite mai multe teme ce au fost dezbătute în prealabil și urmau să fie definitivate în cadrul Sinodului.

Din comisiile pre-sinodale a făcut parte și Pr. Teodor Zisis. În procesele verbale care consemnează discuțiile care au avut loc, este menționată propunerea Părintelui de a schimba expresia „existența ontologică” a celorlalte Biserici și Confesiuni cu „existența de facto”. Fără a ține cont că poziția Pr. Teodor a fost una corectă și ortodoxă, el a fost criticat că ar fi „autorul direct al acestei formulări”, care este cea mai controversată. În primul rând, nu a fost autorul, ci criticul ei în 1986, iar în al doilea rând, paragraful respectiv a fost reformulat total în 2015, la a 5-a Conferință presinodală. Se observă că documentul despre relația cu „restul lumii creștine” a fost rescris pe ultima sută de metri, între hotărârea din 2014 de a fi convocat Sinodul și întrunirea lui efectivă în 2016, tocmai pentru a conține teoriile ecumeniste. Așadar este absolut normal ca Pr. Teodor Zisis să fie împotriva textului sinodal pentru că e în contradicție cu ce a susținut el dintotdeauna.

Pr. Patriciu duce mai departe niște acuze fără a lua în seamă că au fost demontate și sunt inconsistente. Nu este interesat atât de mult de fondul problemei, cât de manipularea celor neștiutori.

4. Este adevărat că Patriarhii au fost de acord cu întrunirea Sinodului la Sinaxa Întâistătătorilor din ianuarie 2016, însă decizia lor urma să fie validată în Sinodul fiecărei Biserici Locale și să fie desemnați delegații. Așa s-a întâmplat în practică și acest lucru reiese din faptul că Regulamentul de funcționare (art. 2.3) prevedea ca Patriarhul Ecumenic să trimită invitații celorlalte Biserici autocefale. În practică, patru dintre ele au ales să nu participe, invocând diverse motive.

5. Bulgarii au refuzat participarea pe ultima sută de metri, însă motivele au fost întemeiate. Principalul a fost acela că documentele aflate în discuție nu putea fi modificate decât prin unanimitate. Practic, participanții, conform regulamentului, nu puteau schimba nimic decât dacă toate Bisericile erau de acord (art. 11.2). Deoarece existau formulări greșite, imposibilitatea practică a modificării lor făcea ca deciziile să fi fost luate dinainte de comisiile pregătitoare, nu de sinodalii semnatari. Spre exemplu, dacă georgienii nu acceptau pogorământ pentru căsătoriile mixte, ei nu puteau modifica textul decât cu acordul tuturor. Era suficient ca o singură delegație să nu accepte și forma finală rămânea cea pre-sinodală. În aceste condiții, sunt de înțeles bulgarii și georgienii că nu s-au prezentat la o asemenea procedură.

6. Faptul că observațiile georgienilor au fost preluate de delegația română este o simplă teorie pentru că important era nu doar să fie prezentate, ci și susținute. Biserica Georgiei a făcut asta mai ferm prin faptul că nu au participat, pe când delegația română a făcut concesii.

7. Nesemnarea textului despre căsătorie de către georgieni ar fi trebuit să constituie un motiv îndestulător ca Sinodul să nu se întrunească pentru că dezbaterea temelor presinodale nu a fost încheiată. Conform regulamentului (art. 8.2), acesta nu ar fi trebuit dezbătut din acest motiv. Ba chiar definitivarea discuțiilor pe texte era o condiție fără de care nu putea fi convocat Sinodul în totalitate, după cum rezultă din art. 2.1 din Regulament. Aceasta arată că au fost presate lucrurile, că nu se ajunsese la un consens real, ci la unul forțat, artificial. Mai mult, regulamentul însuși nu a fost semnat nici de antiohieni și georgieni, ceea ce ridică o problemă serioasă cu privire la consimțământul pentru întrunirea Sinodului. Aceste aspecte arată vicii de procedură.

8. Au fost în total 25 de ierarhi (15%) care nu au semnat documentele finale din Creta, îndeosebi cel legat de ecumenism. Acest lucru nu a fost, într-adevăr, un impediment pentru adoptarea deciziilor finale. În mod normal, pe o temă dogmatică nu există votare, ci ori unanimitate, ori excluderea din comuniune. Dar posibilitatea ca la Sinodul din Creta unii episcopi să nu semneze și totuși votul să se facă la nivel de delegații ale Bisericilor locale a dus la situația ca ei să rămână în comuniune cu ceilalți. Acest fapt produce o mare dezordine și răvășire. În felul acesta, coexistă dreapta-credință cu erezia. Avem un fel de consens fără unanimitate, ceea ce este absurd. Aceasta este o inovație gravă și care subminează stabilitatea Bisericii, introduce o stare de compromis în materie de credință.

Unii din episcopii care nu au semnat au argumentat destul de elocvent că ei consideră eretic cel puțin un document. Adică nu e o poziționare oarecare, nu e un lucru de joacă. Din păcate, atitudinea lor nu este dusă până la capăt, să condamne explicit Sinodul și chiar să refuze comuniunea cu semnatarii lui.

O situație delicată este cea a sârbilor. Aceștia au anunțat, la un moment dat, că nu vor participa la Sinod. Apoi 17 din cei 25 de delegați nu au semnat documentele. Totuși Biserica lor și-a dat votul de aprobare, apoi au acceptat deciziile în Sinodul lor local.

Aceste inconsecvențe nu produc încredere, ci confuzie, impresia că totul este la mica înțelegere sau chiar supus unor presiuni ilicite.

9. Deși prevederile regulamentului de funcționare erau ca modificările să fie făcute prin unanimitate, nu s-a ținut cont de acest lucru, după mărturia Pr. Patriciu. În fața presiunii create de absența unor Biserici, Patriarhul Ecumenic a cedat și a acceptat ca votul să fie dat pe forma finală a documentelor, nu a amendamentelor. Însă nu putea fi prevăzută această situație dinainte și poate că, fără absentarea unora, nu s-ar fi ajuns la ea. Deci nu a fost nici o greșeală din partea Bisericilor neparticipante, ci e vorba de o prezentare tendențioasă a lucrurilor din partea Părintelui pentru că regulamentul nu prevedea această procedură, ci fix invers, anume că obiecțiile la documentele presinodale ar fi fost acceptate doar dacă erau toți de acord cu ele.

10. Cel puțin Biserica Bulgariei și a Georgiei au formulat obiecții serioase în Sinoadele lor la adresa documentelor din Creta. Ele aduc acuze de devieri dogmatice. Patriarhia Rusă a amânat discutarea teologică a textelor și deocamdată nu consideră Sinodul ca fiind reprezentativ pentru ea. Practic, se situează într-o oarecare neutralitate, ca și Biserica Antiohiană. Această situație nu echivalează nicidecum cu o acceptare tacită, ci cu o stare de conflict mocnit nerezolvat. Continuarea lucrării sinodale nu înseamnă că totul e bine până acum, ci că este confuz și cu probleme și e nevoie să fie găsite soluții pe mai departe pentru a ieși din acest impas.

Concluzii

Pr. Patriciu vrea să inducă o imagine pozitivă, de bună înțelegere și armonie între participanții la Sinodul din Creta, ba chiar și față de Bisericile neparticipante. Totuși există probleme majore pe care încearcă să le mascheze și să le îndulcească. Aceasta nu face decât să creeze o presiune psihologică ca să fie înghițită situația cu tot cu relele ei.

Problemele de organizare, de votare și reprezentare sunt mari și de netrecut și ele sunt importante pentru că au favorizat luarea unor decizii greșite, forțate, care nu sunt în duhul Evangheliei. Nu a existat o luptă pentru adevăr, ci un conflict de culise prin care să fie trase sforile ca să se ajungă la semnarea unor decizii neortodoxe.

Pe lângă hotărârile controversate luate, mai există și teme stringente care nu au fost abordate, cum ar fi calendarul bisericesc și acordarea autocefaliei. Iar în privința autocefaliei Mitr. Ilarion declară că subiectul a fost retras de pe agenda de lucru de către … Patriarhia Ecumenică. Atunci cum mai vorbim de dezbatere sinodală… ziditoare?

Urmează:

2. Căsătoriile mixte

3. Ecumenismul/Relația Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine

4. Întreruperea pomenirii.

Pruncii nu trebuie respinși de la harul Botezului (Sf. Ciprian al Cartaginei)

Problema botezului a preocupat foarte mult pe Sf. Ciprian al Cartaginei, îndeosebi validitatea celui făcut de eretici și schismatici. S-au întrunit o serie de Sinoade care au luat decizii pe această temă în Africa acelor vremuri (jumătatea sec. al III-lea). Biserica a trecut printr-o perioadă de tulburare atunci, iar Sfântul Ciprian a avut o descoperire de la Dumnezeu să fugă din fața prigoanei (250) pentru a ajuta la rezolvarea lor. Așa se face că a suferit mucenicia abia câțiva ani mai târziu, în 258. Din această perspectivă, el este o autoritate de seamă. O temă conexă a botezului a fost și vârsta la care pot fi botezați pruncii, la care dă un răspuns în scrisoarea redată mai jos, validată și de un Sinod. Se înțelege că nu este obligatoriu botezul din pruncie, din primele zile, dar nu este interzis, ci chiar recomandat.

Scrisoarea a LXIV-a

Cypianus şi colegii săi care, în număr de 66, au luat parte la Sinod1, trimit sănătate fratelui lor Fidus2.

I.1.

Am citit, prea iubite frate, scrisoarea ta…

II.1. În ceea ce priveşte botezul copiilor, despre care ai spus că nu tre­buie botezaţi în ziua a doua sau a treia de la naştere, ci consideri că trebuie respectată legea veche a tăierii împrejur, astfel că nou-născutul nu trebuie bote­zat şi sfinţit înainte de ziua a opta, Sinodul nostru a fost de altă părere. Căci nimeni nu a aprobat modul tău de a proceda, ci toţi au susţinut că nici unui om venit pe lume nu trebuie să i se refuze mila şi harul lui Dumnezeu. 2. Căci, de vreme ce Domnul spune în Evanghelie: „Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9, 55), atât cât stă în puterile noastre nu trebuie să pierdem, dacă se poate, nici un suflet. Într-adevăr, ce-i lipseşte celui pe care mâinile lui Dumnezeu l-au plămădit în sânul maicii sale? Nouă şi ochilor noştri ni se pare că cei ce s-au născut cresc odată cu trecerea zilelor noastre pământeşti. În realitate, cele care sunt făcute de Dumnezeu se desăvârşesc prin puterea şi lucrarea lui Dumnezeu Atoatefăcătorul.

III.1. În sfârşit, toţi oamenii, copii sau vârstnici, primesc în chip egal darul dumnezeiesc. Acest lucru ni-l spune credinţa dumnezeieştii Scripturi când Elisei s-a culcat, rugându-se astfel lui Dumnezeu, peste copilul văduvei, care era mort, încât buzele sale să fie pe buzele copilului şi ochii săi pe ochii lui, iar mâinile şi picioarele profetului să fie întinse exact peste mâinile şi picioarele copilu­lui». 2. Dacă această situaţie este examinată după felul în care ne naştem şi după trupul nostru, (ne dăm seama că) un copil nu poate să aibă aceleaşi dimensiuni cu un adult şi că membrele lui nici nu pot să se măsoare şi să se prezinte ca unele mai mari. Dar aci este înfăţişată egalitatea dumnezeiască şi duhovni­cească, fiindcă toţi oamenii sunt de aceeaşi talie, fiind făcuţi de Dumnezeu odată pentru totdeauna şi fiindcă vârsta noastră se poate deosebi în creşterea trupu­rilor după ceea ce vede omul, nu după Dumnezeu. Astfel ar însemna că harul însuşi care este dat celor botezaţi este acordat mai mic sau mai mare, după vârsta celor care îl primesc. Dar Sfântul Duh este oferit nu după o anumită măsură, ci din dragoste şi bunătate paternă. Căci Dumnezeu nu primeşte pe cineva ca persoană sau ca vârsta, ci, pentru dobândirea harului ceresc, se oferă ca un Tată Care face parte dreaptă tuturor.

IV.1. Ai mai spus că piciorul copilului în primele zile după naştere nu este curat şi că fiecare dintre noi se teme să-l sărute. Socotim că nici acesta nu tre­buie să fie un obstacol pentru a-i da harul ceresc. Căci scris este: „Toate sunt curate pentru cei curaţi” (Tit 1, 15). 2. Şi nimeni dintre noi nu trebuie să se teamă de ceea ce Dumnezeu a socotit vrednic să facă. Căci, deşi copilul este nou la naştere, nu înseamnă totuşi că trebuie să ne temem să-l sărutăm când i se dă darul şi pacea deoarece fiecare dintre noi, când sărută copilul, trebuie să se gândească, potrivit credinţei sale, la înseşi mâinile lui Dumnezeu încă prezente (în copilul pe care l-a plămădit) şi pe care, într-un anumit fel, le sărutăm în omul abia format şi de curând născut, deoarece îmbrăţişăm ceea ce a făcut Dum­nezeu. 3. Iar dacă în trupeasca tăiere împrejur a iudeilor era respectată ziua a opta, aceasta era ca o rânduială făcută cunoscută nouă dinainte, în chip de umbră şi simbol şi care trebuie să se împlinească prin adevăr, la venirea lui Hristos. Căci ziua a opta, adică prima zi după ziua de sabat, era ziua în care urma să învie Domnul, să ne aducă la viață şi să ne dea tăierea împrejur cea duhovni­cească; această zi a opta, adică prima după ziua de sabat şi ziua Domnului, a precedat în chip de simbol (viitorul). Acest simbol a încetat (să mai existe) când a venit adevărul şi când ne-a fost dată duhovniceasca tăiere împrejur.

V.1. De aceea credem că nimeni nu trebuie să fie oprit de la dobândirea harului prin legea care a fost stabilită; (de asemenea), tăierea împrejur cea duhov­nicească nu trebuie împiedicată de trupeasca tăiere împrejur, ci orice om trebuie primit la harul lui Hristos, fiindcă şi Petru spune în Faptele Apostolilor: „Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat” (10, 28). 2. De altfel, dacă ar putea să împiedice ceva pe oameni la dobândirea harului, mai degrabă pe adulţi şi pe cei de vârsta înaintată ar putea să-i împiedice păcatele lor prea grele. Şi, dacă este dată, după ce au venit la credinţă, unor vinovaţi foarte mari în faţa lui Dumnezeu şi dacă de la botez şi de la har nu este oprit nimeni, cu atât mai mult nu trebuie oprit copilul care, abia născut, n-a păcătuit cu nimic în afară de faptul că, născut trupeşte din Adam, a suferit, la prima naş­tere, molipsirea vechii morţi; prin însuşi acest fapt el ajunge mal uşor să pri­mească iertarea păcatelor, deoarece lui îi sunt iertate nu păcatele proprii, ci păcatele altora.

VI.1. Şi, de aceea, prea iubite frate, hotărârea noastră luată în acest Sinod a fost că nimeni nu trebuie oprit de noi de la Botez şi de la harul lui Dumnezeu, Care este milostiv, blând şi drept pentru toţi oamenii. 2. Deoarece credem că acest lucru trebuie respectat şi pus în practică în privinţa tuturor, cu atât mai mult trebuie respectat în privinţa copiilor şi a noilor născuţi, care, prin însuşi acest fapt, au dreptul mai mult (decât ceilalţi) la ajutorul nostru şi la mila dumnezeiască deoarece, chiar de la naştere, când ţipă şi când plâng, nu fac nimic altceva decât să se roage. Îţi dorim, prea iubite frate, să fii mereu sănătos.

Traducere Prof. Gh. BADEA (din revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul 1982).

1. E vorba, se pare, de Sinodul din toamna anului 251.

2. Nu se cunoaşte unde era episcop Fidus. Probabil în apropiere de Bulla, unde era episcop Therapius, despre care e vorba în capitolul I al scrisorii.

3. Cf. IV Regi 4, 32-37; însă Şunamita nu era văduvă. Probabil un lapsus memoriae al Sfântului Ciprian.

Etica bisericească (în Grecia) este fascinată mai mult de știință decât de nebunia Evangheliei

ΟρθοδοξίαNewsAgency: Biserica și Statul în lupta contra pandemiei. Referatele Comisiei Sinodale de Bioetică despre vaccinuri

Biserica, după cum a comunicat și după ultima ședință a Sfântului Sinod Permanent, «urmărește îndeaproape chestiunea vaccinărilor prin Comisia Sinodală de Bioetică, ce informează prin relatările ei continue Corpul Sinodal despre toate evoluțiile».

«La acest nivel, Sfântul Sinod a fost informat că, în urma studiului făcut, vaccinurile împotriva covid-19, care sunt utilizate în prezent în patria noastră, nu necesită folosirea culturilor de celule embrionare pentru producerea lor», scria în acest sens comunicatul oficial al SSP.

REFERATUL COMISIEI DE BIOETICĂ

Cu acest subiect s-a ocupat duminica trecută și o sinaxă foarte importantă pe internet pe care a organizat-o Sfânta Mitropolie de Neapolis și Stavropolis. În această sinaxă, președintele Comisiei Sinodale de Bioetică a Bisericii Greciei, Mitropolitul Nicolae de Mesoghea și Lavreotichi, s-a referit pe larg la teoriile care au fost dezvoltate cu privire la vaccinuri și a dezvăluit conținutul referatului Comisiei către Sinodul Permanent. Preasfințitul, referindu-se la teoriile despre existența unei particule (cip) care va fi pus în organismul oamenilor prin vaccinul contra COVID-19, a subliniat că studiul nu a localizat vreo mărturie științifică și teoria s-a dovedit a fi un mit.

«A existat un comunicat în decembrie 1999, ca editorial. Nu există o tehnologie corespunzătoare, nu am putut să găsim nimic», a zis, subliniind că «cel mai mare cip îl avem în mâinile noastre și este mobilul. Prin aplicații se fac toate, mult mai bine decât prin cele ce putea să le facă o particulă, care va fi strecurată eventual în trupul nostru prin vaccin».

INFORMĂRI CONTINUE

Comisia a fost informată amănunțit de oameni de știință specialiști în 7 sinaxe pe internet despre un șir de teme care se referă la vaccinuri și a compus un raport pe care l-a depus pe 14 decembrie la Sfântul Sinod.
După cum a accentuat Mitropolitul, principiul general al concluziilor s-a concentrat în faptul că vaccinarea nu constituie un subiect bisericesc, teologic sau dogmatic, ci pur științific. A fost exprimată încrederea în lumea științifică, în timp ce s-a propus pe de o parte Biserica  să nu iasă cu un steag antivaccinist și, pe de altă parte, să nu fie instrumentată ca o susținătoare a vaccinului, date fiind neliniștile oamenilor cu privire la posibilele efecte adverse. S-a decis să fie lăsat subiectul la conștiința fiecăruia.

ÎNCREDERE ÎN SPECIALIȘTI

«Trebuie să învățăm să avem încredere în specialiști și în lumea științifică și să nu polarizăm situația.»

Referindu-se la intervenția Mitropolitului Serafim de Kithire, care a invocat acuzațiile Vaticanului pentru faptul că vaccinurile conțin derivate de embrioni morți, fapt care contravine cu poziția fermă a Bisericii împotriva avorturilor. «Am făcut un studiu forțat pentru că se va întruni din nou Sfântul Sinod și trebuia să depunem un nou memoriu despre aceasta. Am intrat și în textele Vaticanului, care circulă larg. Am concluzionat și aici că nu este un subiect care ar trebui să preocupe Biserica», a zis Mitropolitul Nicolae. După cum a menționat, în cele două vaccinuri în uz din țara noastră, Pfizer și Moderna, nu există astfel de derivate de linii celulare și unde eventual există, acestea provin de la un țesut embrionar al unor embrioni deja morți. Drept aceea nu întâmpină vreo piedică etică pentru că nu există oportunitatea avortului».

«Punctul de vedere pe care noi l-am spus este că lumea este liberă. Eu personal, dacă mă întrebați, nu cred că cineva se mântuiește, nici nu se chinuie dacă face vaccinul, după cum și dacă nu-l face», a subliniat, punând următoarea întrebare: Cu ce logică să împiedicăm pe om să facă vaccinul și pentru ce motiv să semănăm temeri, îndoieli. Scopul este să ne eliberăm și Biserica are drept țintă să elibereze adevărul».

S. TSIODRAS: VACCINURILE SALVEAZĂ MILIOANE DE VIEȚI

«Mesajul este că vaccinurile sunt sigure. Nu au influență nici la bolile cronice, nici la cele autoimune, nici la autism. Nu au nici efecte adverse nedorite, cum este subiectul morții subite a nou-născuților, nici supraîncărcarea celor imunizați, nici vreo creștere a altor infecții. În mod exact, vaccinurile salvează vieți, milioane de vieți, la toate nivelurile și, din nefericire, mișcarea anti-vaccinală a condus în ultimii ani la o revenire a epidemiilor de boli transmisibile ca rujeola. Numai vaccinul de rujeolă, ca să înțelegeți, a salvat cel puțin 20 de milioane de vieți în ultimii 20 de ani», a semnalat în intervenția sa scrută Sotiris Tsiodras și a adăugat: «Mișcarea anti-vaccinare găsește spații, chiar și spații religioase. Nu se aștepta nimeni la asta, dar este o problemă a epocii noastre. Noi suntem aici ca oameni de știință să apărăm vaccinurile, să apărăm farmacovigilența, firește de orice lucru nou și să apărăm un vaccin care salvează vieți. Deja sunt impresionante primele realizări din Israel, care scad gradul mare de transmisie a virusului în mulțime».
A semnalat că principala neliniște a oamenilor este frica de efecte adverse nedorite, ceva ce am văzut și în 2009-2010 cu vaccinul de gripă, adăugând că din fericire în Grecia un mare procent de  aproape 70% din mulțime vrea să se vaccineze și îndeosebi vârstnicii care au și cel mai mare pericol.
Referindu-se la subiectul mutațiilor, dl. Tsiodras a menționat că vaccinurile existente se pare că acoperă mutația britanică. «Poate dacă vom continua așa în această situație – spun poate pentru că nimeni nu cunoaște cu siguranță – să fie nevoie să înnoim vaccinurile în fiecare an cum facem la gripă», a accentuat el.

Κ. ΤRIADNAFILIDIS: NU SUNT SACRIFICAȚI EMBRIONI ÎN EXPERIENȚELE DE LABORATOR

Pe tema celulelor embrionare s-a referit în referatul său profesorul onorific de genetică și de genetică umană de la Universitatea Tesalonic, Constantin Triandafilidis. A caracterizat drept mit faptul că este nevoie să fie sacrificați embrioni în experimentele de laborator. «Genetica a înaintat și mai sunt utilizate celule stem, care sunt luate de la cordonul ombilical, placentă și celule corporale pentru tratarea bolilor netratabile. Este bine să nu facem unele dezbateri care încurcă lumea», a spus el.
După cum a clarificat, în trecut, în activitatea preliminară pre-clinică de producere a vaccinurilor de poliomelită, rujeolă, hepatită A, rubeolă ș.a., s-a făcut uz de o linie celulară „Wi-38”, care provenea de la un embrion de 18 săptămâni de la o întrerupere forțată de sarcină a unei femei din Suedia în 1962. Aceste vaccinuri au evitat până acum 4,5 miliarde de infectări cu virus și au salvat mai mult de 10 milioane de vieți.
La lucrul preliminar experimental pre-clinic de producere a vaccinurilor companiilor Pfizer/Biontech și Moderna contra COVID-19 nu s-a făcut uz de linia celulară «Wi-38», ci de linia celulară «HEK-293», care provine de la celulele de ficat care au fost luate de la un embrion feminin sănătos care a fost zădărnicit în 1973. Profesorul a clarificat că vaccinurile Pfizer/Biontech, Moderna și AstraZeneca nu conțin aceste celule în produsul final al vaccinului, ci au utilizat numai în stadiul pre-clinic de testări.

Nota noastră: În Sinodul Bisericii Greciei există o Comisie de Bioetică și funcționează, spre deosebire de BOR. Este bine că s-a ocupat cu două subiecte fierbinți ce privesc vaccinarea actuală: existența unor nanoparticule care să favorizeze controlul populației și problema ce privește utilizarea unor celule provenite de la fetuși avortați.

Din nefericire, Comisia cu pricina nu funcționează bine, viabil. Tratează subiectele cu totul superficial. Recomandă încredere în specialiști, lăsând în seama lor chiar și problemele ce țin de conștiința și competența Bisericii, preluând de la aceia ideile și justificările de-a gata, chiar dacă sunt într-o cheie străină de rigorile evanghelice.

Mai exact, deși este recunoscut senin faptul că au fost folosite celule de la fetuși avortați în faza de testări a vaccinurilor folosite împotriva covid-19, acest lucru este justificat prin faptul că întreruperea de sarcină nu a fost făcută special pentru prelevarea celulelor de care era nevoie și ele nu se regăsesc în produsul finit. Un argument în plus este acela că ar fi fost salvate nenumărate vieți prin avansul științific obținut. Dar întrebarea se pune dacă Dumnezeu aprobă o astfel de logică utilitaristă. Mai bine spus, scopul urmărit de Biserică este acela de a salva trupul sau sufletul omenesc? Ea luptă pentru viața prezentă sau pentru cea viitoare din împărăția lui Dumnezeu? Este de evitat moartea adusă de păcat sau cea provocată de boală și vulnerabilitatea trupului? Oricât ar părea de nebunească această atitudine, ea este trasată de Hristos pentru că „lumea trece și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1In. 2: 17). Abdicarea de la acest principiu cutremurător tocmai că aduce mult necaz chiar și de natură trupească și socială. Dar în special duce la o stare jalnică bisericească, echivalentă cu apostazia, pentru care sunt potrivite cuvintele Domnului: „Tu zici: sunt bogat și nu știi că tu ești cel ticălos. Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc…” (Apoc. 3: 17-18).

Esența problemei este cum să fie privită folosirea unui țesut celular obținut de la fetuși. Poate fi desprinsă de avort? Sau dimpotrivă, tocmai îl validează și „umanizează”, privește întreruperea sarcinii ca pe o activitate neutră sau chiar utilă. Un factor important în evaluarea acestui aspect este acela că există și alte alternative, cum ar fi celulele provenite de la adulți sau de la animale sau cele prelevate prin amniocenteză, care nu pun probleme de natură etică. Și totuși au fost preferate celulele de la fetuși avortați. Este puțin lucru? Poate fi tratată și justificată această opțiune la modul utilitarist chiar de Biserică? În loc de frica și grija extremă de a nu greși cu ceva în fața lui Dumnezeu, este indusă cauționarea metodelor imorale și într-o contradicție clară cu poruncile dumnezeiești. Nu doar că etica este coborâtă la un nivel omenesc de la cel duhovnicesc și sfânt, ci este discutabilă și la acest nivel seriozitatea în abordarea provocării care stă în față.

Însăși atitudinea de conjunctură recomandată de Comisie este una greșită și denotă lipsă de repere, nu poate fi luată în calcul. După cum s-a exprimat Mitropolitul Nicolae, au fost luate în calcul „neliniștile oamenilor cu privire la posibilele efectele adverse”. Tocmai că frământările credincioșilor ar trebui stinse printr-o poziționare clară, întemeiată și convingătoare. Dar soluția de mijloc găsită sugerează mai degrabă duplicitate, adică un conformism cu linia oficială așa-zis validată științific, dar fără a intra în conflict cu nemulțumirile oamenilor, care există riscul să fie adeverite de posibilele complicații ale vaccinului. Într-adevăr, problema este una de natură medicală, nu bisericească, dar ar trebui păstrată până la capăt această distanțare și neimplicare în subiect. În plus, trebuie asumată, nu evitată ridicarea de obiecții de natură etică.

În sfârșit, tratarea teoriilor despre existența unei nanoparticule care ar putea fi introdusă în corpul uman prin vaccin poate fi mai de încredere. Mitropolitul Nicolae este el însuși un om de știință care a studiat la cele mai de vază Universități și cunoaște lumea academică și nivelul tehnicii de astăzi. Este foarte probabil că nu există la ora actuală (și nici în viitor) tehnologia prin care să fie controlat corpul uman prin nano-particule.

Totuși îndemnul a avea încredere în lumea științifică este unul în contradicție cu neutralitatea Bisericii  pe tema vaccinului. Încrederea aceasta nu ține de știință, ci de moralitate, care este un teren fix bisericesc. La câte (conflicte de) interese există la ora actuală, nicidecum nu este potrivită o astfel de poziționare și chiar este dăunătoare asocierea cu mediul științific (îndeosebi farmaceutic).

Cu toate că aceste dezbateri sunt în Grecia, nu în România, ele privesc pe toți ortodocșii mai ales în contextul în care vorbim de o pandemie, de o abordare internațională, nu regională. Nu în ultimul rând, există și la noi destul de mulți clerici care fac apologia vaccinării de pe aceleași poziții și într-un mod destul de agresiv. Măcar Biserica să păstreze „o ușă deschisă (de la Dumnezeu), pe care nimeni nu poate să o închidă, fiindcă, deși avem putere mică, păzim cuvântul Lui și nu tăgăduim numele Lui” (Apoc. 3: 8).

Deși nu este departe de adevăr afirmația că cei care se vaccinează nici nu se mântuiesc, nici nu se vor chinui pentru această alegere, lucru valabil și pentru cei care refuză vaccinul, totuși nu trebuie uitat că mântuirea se alcătuiește din fiecare faptă a noastră, care poate avea consecințe grozave. Putem închide ochii la diferite probleme care țin de vaccinare, dar mai bine și folositor este să luăm poziție față de toate aceste carențe.

Condiția creștinului în fața unei molime/epidemii și probarea credinței lui (Sf. Ciprian al Cartaginei)

După cum am mai scris, creștinii din primele veacuri au înfruntat epidemiile stând alături, îngrijindu-se unii pe alții, nu abandonând pe cei bolnavi. Așa a fost cazul în Alexandria pe vremea Sf. Dionisie, în sec. al III-lea. Însă este important de știut ce-i mâna, ce-i anima să se comporte astfel. Ce face ca un credincios să se deosebească atât de radical față de un păgân atunci când înfruntă moartea? Un răspuns îl găsim în scrierile Sf. Ciprian al Cartaginei.

Acesta a trăit într-o perioadă în care a izbucnit o teribilă epidemie de ciumă, la scurtă vreme după persecuţia anticreştină a împăratului Decius din 249, care a persistat multă vreme şi care l-a determinat pe Sfântul Ciprian să scrie o lucrare intitulată De mortalitate (Despre condiţia muritoare a omului). Ciuma s-a extins considerabil, durând din anul 251 până în 254. Întreaga provincie romană a Africii a fost afectată profund. Pentru că păgânii îi învinuiau pe creştini pentru această calamitate, se impunea un răspuns la aceste acuze, astfel că Sfântul Ciprian a scris o scrisoare Către Demetrianus (Ad Demetrianum), adresată unui intelectual păgân, prin care Sfântul încearcă să demonstreze că acuzaţiile lui Demetrianus sunt întru totul neîntemeiate.

Mai există o lucrare, intitulată De mortalitate sau Despre condiția muritoare a omului, adresată creștinilor, prin care trezește în ei nădejdea în bunătățile viitoare și o atitudine demnă în fața morții, care este o trecere din exil spre patria cerească. Pentru noi, cei de acum, obișnuiți mai mult cu comoditatea lumii, rândurile scrise de el sunt simple și poate chiar teatrale. Dar pentru cei din epoca lui impactul era cu totul diferit. Aceasta deoarece credința era trăită altfel. Amenințarea și amintirea vie a prigoanelor, iminența morții prin mucenicie era o realitate cotidiană. Dar, bineînțeles, viața în Hristos era o prezență mult mai vie, Duhul lui Dumnezeu însuflețea mult mai de aproape comunitatea Bisericii. Cei care cârteau și slăbeau cu duhul în fața bolii și suferinței erau în minoritate și aveau exemple puternice lângă ei, cum este cazul unui preot, redat în tratatul de mai jos. Trebuiau doar întăriți și însuflețiți. Sf. Ciprian a fost un Părinte providențial, care a apărat Biserica de mai multe deviații, erezii și greșeli. Printre altele, se numără și atitudinea în fața amenințării ciumei.

Cu totul altfel stau lucrurile în zilele noastre. Acum predomină grija de trup, de sănătate, de lumea aceasta, nu de suflet și de rai. Realitatea care ne izbește este cea prezentată la televizor, panica în fața virusului, nu frica și înfruntarea morții veșnice, nu grija pentru răspunsul în fața lui Dumnezeu-Judecătorul. Deși cunoaștem ca și creștini că ne așteaptă viața veșnică, presiunea lumii ne pervertește pentru că nu avem ancoră tare în Hristos, reală.

Scrierea Sf. Ciprian ar trebui să fie o rememorare a condiției autentice a credinciosului pe care să ne-o asumăm fiecare. Poate că provocările pandemiei de coronavirus sunt mai degrabă legate de manipulări și distorsionări ale realității, de inducere a unei gândiri sociale și sanitare dominante, dar baza de la care trebuie să plecăm în înfruntarea oricărei boli, oricât de infecțioasă sau puțin periculoasă ar fi, este curajul în fața morții, căutarea vieții adevărate, de dincolo.

Sf. Ciprian al Cartaginei: DESPRE CONDIŢIA MURITOARE A OMULUI

Capitolul I

Deşi în mulţi dintre voi, preaiubiţilor fraţi, sălăşluiesc o minte sănătoasă şi o credinţă nezdruncinată şi un suflet devotat, care nu este tulburat de povara morţii prezente, ba, dimpotrivă, precum o stâncă tare şi de neclintit, mai degrabă frânge atacurile învolburate ale lumii şi puternicele valuri ale veacului, iar ea însăşi – [credinţa] nu este nici doborâtă şi nici biruită de ispite, ci este încercată, totuşi observ în popor că sunt unii care, fie din cauza slăbiciunii sufletului, fie din puţinătatea credinţei, fie din pricina plăcerii vieţii lumeşti, fie din cauza slăbiciunii în faţa plăcerii trupeşti şi, ceea ce este mai grav, din cauza rătăcirii faţă de adevăr, nu reuşesc să stăruie cu tărie şi nici să-şi facă scut divin şi de neclintit inimii lor. Această împrejurare n-ar trebui să fie ascunsă, nici ţinută sub tăcere, în ciuda modestei noastre vrednicii, ci, cu deplină vigoare şi cu un cuvânt curajos, luat din învăţătura Domnului, trebuie să fie înfruntată laşitatea sufletului slab şi cel care a început să fie deja om al lui Dumnezeu şi al lui Hristos să poată fi considerat demn de Dumnezeu şi de Hristos.

Capitolul II

Căci, preaiubiţilor fraţi, cel care slujeşte ca ostaş lui Dumnezeu şi nădăjduieşte deja să fie aşezat în taberele cereşti, trebuie să se cunoască pe sine, ca să nu aibă nicio frică în faţa vijeliilor şi a furtunilor din lume şi nicio nelinişte, din moment ce Domnul a prezis că toate acestea vor veni, povăţuind prin cuvântul Său prevăzător, îndrumând şi învăţând şi pregătind şi întărind poporul Bisericii Lui pentru toată suferinţa lucrurilor ce vor veni.

El a prorocit şi a prezis că războaiele şi foametea şi cutremurele şi molimele vor apărea în fiecare loc. Şi, ca nu cumva să ne tulbure o teamă nouă şi neaşteptată de lucrurile care vin asupra noastră, a prezis că nenorocirile vor spori tot mai mult în vremurile din urmă.

Iată că lucrurile care au fost prezise s-au adeverit şi, când se întâmplă lucrurile prezise, urmează şi cele făgăduite, după cum însuşi Domnul promite şi spune: „Aşadar, când veţi vedea că se întâmplă aceste lucruri, să ştiţi că împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Lc. 16:31).

Fraţilor preaiubiţi, împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Răsplata vieţii şi bucuria mântuirii eterne, liniştea veşnică şi stăpânirea paradisului nu demult pierdut se apropie, odată cu trecerea din această lume; iată, cele cereşti urmează celor pământeşti şi lucrurile veşnice urmează celor trecătoare.

Care este locul nostru între aceste temeri şi griji? Cine este temător şi trist între acestea, dacă nu cel căruia îi lipseşte credinţa şi nădejdea? Căci aceluia care nu doreşte să meargă către Hristos îi va fi frică de moarte. Nu doreşte să meargă către Hristos acela care nu crede că urmează să domnească împreună cu Hristos.

Capitolul III

Căci este scris: „Dreptul prin credinţă va fi viu” (Rom. 1: 17). Dacă eşti drept şi trăieşti prin credinţă şi crezi cu adevărat în Hristos, de ce tu, care vei fi cu Hristos şi eşti sigur de făgăduinţa Domnului, renunţi să te alături lui Hristos şi nu eşti bucuros să fii eliberat de diavol?

Simeon cel drept, care a fost drept cu adevărat şi care a păzit poruncile lui Dumnezeu cu credinţă deplină, atunci când, prin inspiraţie divină, îi fusese dat un răspuns că nu va muri înainte de a-L vedea pe Hristos şi după ce Hristos, copil fiind, a venit în templu cu mama [Sa], a cunoscut în Duh că S-a născut deja Hristos despre Care i se spusese şi a ştiut că va muri curând, odată ce Îl văzuse. Aşadar, bucuros pentru moartea sa apropiată şi sigur de chemarea ce urma să vină, a primit în braţele sale Pruncul şi, binecuvântând pe Dumnezeu, a strigat şi a zis: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, deoarece ochii mei au văzut mântuirea Ta” (Lc. 2: 29-30), desigur, arătând şi dovedind că noi, robii lui Dumnezeu, atunci avem pacea, când avem şi libertatea, atunci avem odihna, când, scoşi afară din furtunile lumii, căutăm limanul sălăşluirii şi al veşnicei izbăviri de primejdii, când, această moarte fiind înfrântă, mergem către nemurire. Căci aceea este adevărata pace, aceea este liniştea credinţei, aceea este încrederea nestrămutată, nezdruncinată şi neîntreruptă.

Capitolul IV

Pe de altă parte, ce altceva se petrece în lume decât [faptul că] se duce un război zilnic împotriva diavolului, că se dau lupte stăruitoare împotriva săgeţilor şi armelor lui?

Pentru noi este o înfruntare continuă şi grea cu lăcomia, cu desfrânarea, cu mânia, cu ambiţia, cu plăcerile trupeşti, cu încercările lumeşti, înconjurată din toate părţile de atacul diavolesc, mintea omului cu greu se împotriveşte singură, cu greu rezistă.

Dacă este înfrântă lăcomia, apare dorinţa; dacă este domolită dorinţa, urmează ambiţia; dacă este nesocotită ambiţia, îşi face apariţia mânia, se măreşte trufia, te atrage beţia, invidia destramă înţelegerea, gelozia rupe prietenia. Eşti constrâns să vorbeşti de rău ceea ce legea divină îţi interzice; eşti constrâns să juri pe ceea ce nu este îngăduit.

Capitolul V

Sufletul suferă zilnic din cauza atâtor prigoniri, inima este înconjurată de atâtea primejdii şi totuşi trebuie să se bucure dacă rămâne mult timp între armele diavolului, când ar trebui să râvnească şi să se zorească înspre Hristos, cu ajutorul unei morţi grabnice? Pentru a ne pregăti, El Însuşi ne învaţă, zicând: „Amin, amin vă spun vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, însă lumea se va bucura, voi vă veţi întrista, dar tristeţea voastră se va preface în bucurie” (In. 16: 20).

Cine nu doreşte să ocolească tristeţea? Cine nu se grăbeşte să găsească bucuria? Dar, când tristeţea noastră se schimbă în bucurie, Însuşi Domnul mărturiseşte din nou, zicând: „Iarăşi vă voi vedea şi inima voastră se va bucura; şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In. 16: 22).

Aşadar, fiindcă a-L vedea pe Hristos înseamnă a te bucura şi bucuria noastră nu poate să existe fără a-L vedea pe Hristos, ce orbire a minţii sau ce nebunie este să iubeşti chinurile şi pedepsele şi lacrimile lumii şi să nu te grăbeşti mai curând către bucuria care nu-ţi va putea fi luată niciodată?

Capitolul VI

Se întâmplă însă acest lucru, fraţi preaiubiţi, fiindcă lipseşte credinţa, fiindcă nimeni nu crede că sunt adevărate cele pe care le făgăduieşte Dumnezeu, Care este adevărat, al Cărui cuvânt, pentru cei care cred, este veşnic şi statornic.

Dacă un om serios şi respectat ţi-ar promite ceva, de bună seamă ai avea încredere în cel care a promis şi nu ai crede că poţi fi înşelat sau furat de cel care ai şti că rămâne credincios cuvintelor şi faptelor sale.

Acum Dumnezeu vorbeşte cu tine; şi tu şovăi cu mintea ta neîncrezătoare! Dumnezeu îţi promite ţie, celui care te îndepărtezi de această lume, fericirea veşnică şi nemurirea, şi tu te mai îndoieşti!

Acest lucru înseamnă că nu-L cunoşti pe Dumnezeu întru totul. Acest lucru înseamnă a-L nemulţumi, prin păcatul necredinţei, pe Hristos, Domnul şi învăţătorul celor credincioşi. Acest lucru înseamnă ca, odată ce te afli în Biserică, să nu ai credinţă în locaşul credinţei.

Capitolul VII

Cât foloseşte să părăseşti această lume arată Însuşi Hristos, învăţătorul mântuirii şi smereniei noastre; pentru că ucenicii Săi erau trişti, deoarece spunea că în curând va pleca, Acesta a vorbit cu ei, zicând: „Dacă M-aţi iubi, v-aţi bucura că Eu merg la Tatăl” (In. 14:  28), desigur învăţând şi arătând cu har că trebuie mai mult să ne bucurăm decât să ne întristăm pentru cei care pleacă din această lume şi pe care-i iubim.

Pentru acest lucru, fericitul Apostol Pavel afirmă şi întăreşte în epistola sa: „Pentru mine, a trăi înseamnă Hristos, iar a muri, un câştig (Flp. 1: 21), socotind un câştig negrăit de mare a nu fi prins în capcanele acestei lumi, a nu fi supus niciunui păcat şi niciunei patimi trupeşti, a fi eliberat de greutăţile constrângătoare şi a fi liber în faţa persecuţiilor diavoleşti şi izbăvit din gura înveninată a diavolului, a merge la chemarea lui Hristos spre bucuria mântuirii veşnice.

Capitolul VIII

Dar, cu toate acestea, pe unii îi tulbură faptul că această stare de boală îi cuprinde deopotrivă pe ai noştri şi pe păgâni; ca şi cum creştinul s-ar încrede în faptul că, nevătămat în atingerea cu răul, poate să se bucure fericit de lume şi, neîndurând aici toate vitregiile, poate să se păstreze pentru bucuria viitoare. Pe unii îi tulbură faptul că această moarte ne este comună nouă şi celorlalţi. Căci, în această lume, ce nu ne este comun nouă şi celorlalţi, de vreme ce de-acum înainte avem în comun acest trup, după legea celei dintâi naşteri? Atât timp cât suntem în această lume, suntem uniţi în mod egal cu neamul omenesc, însă suntem separaţi în Duh. Aşadar, până când acest trup supus stricăciunii nu îmbracă nestricăciunea şi acest trup muritor nu primeşte nemurirea şi Hristos nu ne călăuzeşte la Dumnezeu-Tatăl, oricare sunt [neajunsurile] trupului, pe toate le avem în comun cu neamul omenesc.

La fel, când pământul este lipsit de rod, foamea nu face deosebire. La fel, atunci când vreun oraş a fost asediat de vrăjmaşi, robia îi loveşte pe toţi deopotrivă. Şi când cerul senin alungă ploaia, seceta este una pentru toţi. Şi, atunci când stânci colţuroase fac să naufragieze o navă, naufragiul este comun tuturor, fără excepţie. Şi durerea de ochi, accesul de febră şi slăbiciunea tuturor membrelor ne sunt comune cu ale celorlalţi, atât timp cât acelaşi trup ne ţine în viaţă.

Capitolul IX

Şi mai mult de atât, creştinul ar cunoaşte şi ar preţui în ce temei şi în ce lege să creadă, va şti cu cât va trebui să îndure mai mult decât ceilalţi în lume, de vreme ce trebuie să lupte mai mult cu atacurile diavolului.

Sfânta Scriptură ne învaţă şi ne avertizează, zicând: „Fiule, căutând slujirea lui Dumnezeu, rămâi în dreptate şi cu teamă şi pregăteşte-ţi sufletul pentru încercări” (Sir. 2: 1). Şi mai departe: „Să ai curaj în durere şi să ai răbdare când eşti umilit, fiindcă aurul şi argintul se încearcă în foc, câtă vreme oamenii cei bineplăcuţi, în focul umilinţei” (Sir. 2: 4-5).

Capitolul X

Astfel, după întâmplări nenorocite, după moartea fiilor, lovit grav şi de răni şi de viermi, Iov nu a fost învins, ci pus la încercare. Acesta, în încercări şi suferinţe dovedind răbdarea unui suflet cu adevărat credincios, a spus: „Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol voi coborî în mormânt. Domnul a dat şi Domnul a luat; precum I-a plăcut Domnului, aşa s-a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1: 21). Şi, în vreme ce până şi soţia, cu glas plângător şi răzvrătit, din pricina durerii de neîndurat l-a întărâtat să spună ceva împotriva lui Dumnezeu, el a răspuns şi a zis: „Ai vorbit ca una dintre femeile fără minte. Dacă am primit cele bune din mâna Domnului, de ce nu le vom răbda şi pe cele rele?” (Iov 2: 10).

În toate câte le-a trăit, Iov nu a păcătuit niciodată în faţa Domnului prin cuvintele sale. Astfel, Domnul Dumnezeu îi oferă o mărturie, zicând: „L-ai văzut pe fiul meu, Iov? Căci nu e niciunul ca El pe pământ, este un om care nu se plânge niciodată, un adevărat cinstitor al lui Dumnezeu” (Iov 1: 8).

Şi Tobit, după lucrări măreţe, după multe şi glorioase laude aduse bunătăţii sale, după ce a îndurat lipsa vederii, temându-se şi binecuvântând pe Dumnezeu în încercările sale, a crescut în laudă prin suferinţă. Pe acesta chiar şi soţia sa încerca să-l stârnească zicând: „Unde este dreptatea ta? Iată ce pătimeşti!” însă el, neclintit şi tare în frica de Dumnezeu şi înarmat cu credinţa religiei sale spre a îndura întreaga suferinţă, nu a cedat în durere ispitei soţiei necugetate, ci, mai mult, a dobândit în faţa lui Dumnezeu o mai mare vrednicie prin marea sa răbdare.

Mai târziu, arhanghelul Rafael l-a lăudat şi a zis: „Este un lucru demn de cinste să descoperi şi să crezi în lucrarea lui Dumnezeu. Deoarece, atunci când tu şi Sara, nora ta, vă rugaţi, eu am înfăţişat pomenirea rugăciunilor voastre în faţa slavei lui Dumnezeu. Şi, deoarece tu, în smerenia ta, îngropi morţii şi fiindcă nu ai şovăit să te ridici şi să laşi prânzul tău şi te-ai dus şi ai îngropat mortul, am fost trimis să te încerc şi din nou Dumnezeu m-a trimis ca să te îngrijesc pe tine şi pe Sara, nora ta. Căci eu sunt Rafael, unul dintre cei şapte îngeri sfinţi care ne aflăm în faţa lui Dumnezeu şi sălăşluim înaintea slavei Sale” (Tobit 2: 14).

Capitolul XI

Cei drepţi au avut dintotdeauna această neclintire în faţa răului. Apostolii au păstrat, după legea Domnului, această rânduială de a nu cârti în faţa greutăţilor, ci de a accepta cu putere şi răbdare ceea ce primim în lume; fiindcă poporul iudeilor s-a arătat nemulţumit din această pricină până într-atât, că a vorbit deseori împotriva lui Dumnezeu, după cum afirmă Domnul Dumnezeu în Cartea Numerilor, zicând: „Să înceteze murmurul lor împotriva Mea şi nu vor muri” (Num. 17: 10).

Nu trebuie să murmurăm în încercări, preaiubiţilor fraţi, ci trebuie să îndurăm cu răbdare şi curaj orice se întâmplă, deoarece este scris: „Jertfa [plăcută] lui Dumnezeu este duhul înfrânt; Dumnezeu nu dispreţuieşte inima înfrântă şi umilită” (Ps. 50: 17); chiar şi în Deuteronom, Duhul Sfânt sfătuieşte prin Moise şi spune: „Domnul Dumnezeul Tău te va înţelepţi şi te va face să guşti foamea şi ţi Se va arăta în inima ta dacă vei păzi bine poruncile Lui sau nu” (Deut. 8: 2). Şi din nou: „Domnul Dumnezeul vostru vă încearcă pentru a şti dacă îl iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru cu toată inima voastră şi cu tot sufletul vostru” (Deut. 13: 4).

Capitolul XII

Astfel, lui Dumnezeu I-a plăcut Avraam, cel care, ca să-I fie lui Dumnezeu bineplăcut, nu s-a temut nici să renunţe la fiul său, nici nu a refuzat să săvârşească o ucidere. Tu, care nu poţi nici în numele legii şi nici din cauza condiţiei de muritorsă-ţi pierzi fiul, ce ai face dacă ţi s-ar porunci să-ţi jertfeşti fiul?

Frica de Dumnezeu şi credinţa trebuie să te pregătească pentru orice. Chiar dacă ar însemna pierderea avuţiilor tale, chiar dacă ar însemna continua şi sângerânda durere a membrelor tale, datorată unor boli groaznice, despărţirea tristă şi dureroasă de soţie, de copii şi de prietenii care te părăsesc, acestea să nu fie pentru tine pricini de sminteală, ci de lupte; nici să te slăbească sau să-ţi frângă credinţa creştină, ci mai degrabă să scoată la iveală curajul în luptă, deoarece fiecare nedreptate a relelor prezente trebuie să fie dispreţuită prin încrederea în bunurile viitoare.

Dacă n-ar fi fost lupta mai întâi, n-ar fi putut exista victorie: când în înfruntarea luptei este victorioasă, atunci le este dată şi coroana învingătorilor.

Cârmaciul unei corăbii se cunoaşte în furtună, soldatul este dovedit în vremea asediului. Provocarea este ridicolă când nu există pericol, înfruntarea în încercări este proba adevărului.

Un copac care este răsădit cu rădăcină adâncă nu este mişcat de vânturile năvalnice şi o corabie care este construită cu îmbinări solide este lovită de valuri, dar nu este nimicită; şi, când grânele sunt treierate în arie, grăuntele puternice şi rezistente înfruntă vânturile, paiele goale sunt smulse, fiind purtate de vânt.

Capitolul XIII

Astfel, şi Apostolul Pavel, după naufragii, după biciuiri, după multe şi grele suferinţe trupeşti, afirmă că nu a fost chinuit, ci a fost curăţit de încercări, aşa încât, în timp ce era chinuit mai tare, era încercat mai puternic: „Mi-a fost dat”, zice, „un ghimpe în trupul meu, un înger al Satanei, care să mă pălmuiască, ca eu să nu mă mândresc. Din această pricină, de trei ori L-am rugat pe Domnul să-l alunge de la mine şi El mi-a zis: «Harul Meu îţi ajunge, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune»” (2Cor. 12: 7-9).

Aşadar, când încep boala şi slăbiciunea trupească şi vreo neputinţă, atunci virtutea noastră se desăvârşeşte, atunci credinţa, dacă stăruie în timpul încercării, este încoronată, după cum este scris: „Cuptorul probează vasele de lut ars şi încercarea îi căleşte pe oamenii drepţi” (Sir. 27: 5).

Astfel, [deosebirea] dintre noi şi ceilalţi, care nu-L cunosc pe Dumnezeu, este aceasta: aceia se plâng în încercări şi li se împotrivesc, [iar] pe noi încercările nu ne îndepărtează de adevărul virtuţii şi al credinţei, ci ne dau tărie în suferinţă.

Capitolul XIV

Acum pântecele destrămat de suferinţabolii sleieşte puterile trupului, iar focul iscat în rănile din gâtlej se revarsă clocotind până-n măduva oaselor; măruntaiele sunt răscolite, printr-o vomare continuă, ochii sunt aprinşi de apăsarea sângelui; din cauza vreunei contaminări cu o boală infecţioasă, sunt amputate fie picioarele, fie alte părţi ale trupului; prin stricăciunile şi vătămările trupurilor provocate de lâncezeală se încetineşte pasul sau se pierde auzul sau se întunecă vederea. Toate acestea slujesc drept învăţătură a credinţei. Cât de mare este forţa spiritului în lupta împotriva atâtor atacuri ale suferinţei şi [împotriva] morţii pustiitoare prin virtuţile unui suflet nezdruncinat! Câtă forţă sufletească în a sta drept printre ruinele neamului omenesc şi a nu zace prăbuşit alături de aceia care nu au credinţă în Dumnezeu!

Trebuie mai degrabă să ne felicităm şi să îmbrăţişăm darurile prezente, fiindcă, atâta vreme cât noi ne afirmăm cu tărie credinţa şi, suferind pentru Hristos, mergem pe calea îngustă a Lui, vom primi răsplata acestei vieţi întru credinţă, El însuşi fiind Judecător.

Desigur, să se teamă să moară acela care, nefiind renăscut din apă şi Duh, este dus către focurile gheenei. Să se teamă să moară acela care nu este socotit demn de crucea şi patima lui Hristos. Să se teamă să moară cel care va trece de la această moarte la cea de-a doua. Să se teamă să moară acela care, plecând din lume, va fi chinuit de focul veşnic prin pedepse nesfârşite. Să se teamă să moară cel căruia îi este dată această amânare mai mult timp, încât să-i fie prelungite în acest răstimp munci chinuitoare şi tânguiri.

Capitolul XV

Mulţi dintre ai noştri mor printr-o astfel de moarte, adică mulţi dintre ai noştri sunt eliberaţi de această lume. După cum pentru evrei şi pentru păgâni şi pentru duşmanii lui Hristos această moarte este o nenorocire, tot astfel pentru robii lui Dumnezeu înseamnă calea de mântuire.

Faptul că cei drepţi mor împreună cu cei nedrepţi, fără nicio deosebire între felurile de oameni, nu înseamnă că moartea este la fel pentru cei buni şi pentru cei răi: drepţii sunt chemaţi la loc de odihnă, nedrepţii sunt trimişi către pedeapsă; celor credincioşi le este dăruită de îndată mântuirea veşnică, iar celor necredincioşi, pedeapsa veşnică. Suntem indiferenţi şi nerecunoscători, preaiubiţilor fraţi, în faţa darurilor divine şi nu preţuim ceea ce ni se oferă.

Iată ies fecioarele înţelepte în pace, cu slava lor, netemându-se de ameninţările Antihristului şi de stricăciuni şi de lupanare; tinerii ocolesc primejdia vârstei alunecoase şi ajung în chip fericit la răsplata dată de înfrânare şi neprihănire; femeile nobile nu se mai tem de torturi, de frica persecuţiei, de violenţă şi uneltele călăului, evitându-le astfel printr-o moarte grabnică.

Fricoşii sunt mistuiţi de spaima clipei morţii, cei slabi sunt întăriţi, laşii sunt încurajaţi, fugarii sunt siliţi să se întoarcă, păgânii sunt constrânşi să creadă, generaţia veche a credincioşilor este chemată la odihnă, marea oaste cea nouă este adunată în front cu o şi mai mare vigoare, ca să lupte fără teama de moarte atunci când începe bătălia, [teamă] care apare în luptă în clipa morţii.

Capitolul XVI

În plus, preaiubiţilor fraţi, ce este această moarte, cât de însemnată este, cât de importantă, cât de necesară este această boală şi molimă, care pare înspăimântătoare şi funestă, să le cerceteze simţul de dreptate al fiecăruia şi cugetele neamului omenesc, pentru a vedea dacă cei sănătoşi îi îngrijesc pe cei bolnavi, dacă rudeniile îi iubesc cu evlavie pe cei apropiaţi, dacă stăpânii au milă pentru slujitorii lor bolnavi, dacă medicii nu-i abandonează pe bolnavii rugători, dacă cei cruzi îşi stăpânesc violenţa, dacă avarii îşi înfrânează dorinţa veşnic mistuitoare a lăcomiei lor nemărginite chiar prin teama de moarte, dacă cei trufaşi îşi pleacă capul, dacă cei ticăloşi îşi domolesc neruşinarea, dacă bogaţii, murindu-le cineva drag, dăruiesc ceva şi măcar în acest chip fac daruri pentru că sunt sortiţi a muri fără moştenitori.

Deşi această molimă nu a adus nici un alt bine, a adus totuşi un câştig creştinilor şi slujitorilor lui Dumnezeu, pentru că, în timp ce am învăţat să nu ne temem de moarte, am început să dorim bucuroşi martiriul.

Acestea sunt pentru noi pregătiri, şi nu funeralii. Dau sufletului slava statorniciei, ne pregătesc pentru cunună prin dispreţuirea morţii.

Capitolul XVII

Dar cineva poate să se opună şi să spună: în vremea molimei de faţă, mă întristează faptul că eu, care fusesem pregătit pentru mărturisirea credinţei şi care m-am afierosit în întregime pentru îndurarea pătimirilor de tot sufletul şi cu întreaga mea putere, sunt lipsit de martiriul meu, de vreme ce mor mai înainte de acesta.

În primul rând, martiriul nu stă în puterea ta, ci în bunăvoinţa lui Dumnezeu şi nici nu poţi spune că ai pierdut ceea ce nu ştii dacă ai meritat să primeşti sau nu. Apoi, pe lângă asta, Dumnezeu, scrutătorul şi cunoscătorul sufletului şi al inimii şi al celor ascunse, te vede şi te laudă şi te aprobă şi El, Care vede că virtutea ta este pregătită, îţi va da o răsplată pentru ea.

Oare Cain, când i-a adus darul lui Dumnezeu, nu îl ucisese deja pe fratele său (Fac. 4: 5)? Şi totuşi Dumnezeu, preştiind fratricidul zămislit în mintea sa, a prevăzut condamnarea lui.

Precum în acea împrejurare au fost prevestite de un Dumnezeu preştiutor gândul necurat şi răul gândit, aşa şi în robii lui Dumnezeu care sunt hotărâţi să rămână statornici în mărturisire şi au martiriul zămislit în cuget, o asemenea intenţie îndreptată către bine este răsplătită de Dumnezeu Judecătorul.

Una este să îi lipsească unui martir curajul, şi altceva-i ca pentru curaj să fii lipsit de martiriu.

Aşa cum Domnul te găseşte atunci când te cheamă, la fel te şi judecă, de vreme ce El Însuşi confirmă şi zice: „Toate Bisericile să ştie că Eu sunt Acela care scrutează rărunchii şi inimile” (Apoc. 2: 23).

Căci Dumnezeu nu cere sângele nostru, ci credinţa noastră o cere. Căci nici Avraam, nici Isaac, nici Iacob nu au fost ucişi, şi totuşi au meritat să fie cinstiţi ca primii între patriarhi pentru virtuţile credinţei şi ale dreptăţii; la sărbătoarea acestora este chemat oricine este găsit credincios, drept şi demn de laudă.

Capitolul XVIII

Este necesar să ne amintim că noi nu trebuie să împlinim voinţa noastră, ci pe a lui Dumnezeu, după cum Domnul ne-a poruncit să cerem în fiecare zi. Cât este de greşit şi de absurd să nu ne supunem de îndată la porunca voinţei Sale, câtă vreme cerem să se facă voia Lui, iar Dumnezeu Însuşi ne cheamă şi ne duce afară din această lume!

Ne luptăm şi ne împotrivim şi, ca slujitori statornici, suntem duşi în faţa Domnului cu tristeţe şi durere, plecăm smulşi din lumea aceasta cu forţa, nu din supunere faţă de voinţa Sa; şi vrem să fim onoraţi de către El cu răsplăţi cereşti mergând la El fără de voie.

Aşadar, de ce ne rugăm şi cerem să sosească împărăţia cerurilor, dacă ne încântă robia pământească? De ce neîncetat, cu rugăciuni continue, cerem şi implorăm să grăbească ziua împărăţiei, dacă mai mari dorinţe şi mai puternice rugăminţi sunt cele de a sluji mai degrabă diavolului aici [pe pământ] decât de a domni cu Hristos?

Capitolul XIX

În sfârşit, pentru ca mai limpede să se desluşească semnele Providenţei divine şi faptul că Domnul, preştiutor al celor viitoare, Se îngrijeşte de adevărata mântuire [a poporului] Său, s-au petrecut următoarele. Când unul dintre colegii şi fraţii noştri preoţi, vlăguit de molimă şi îngrijorat de apropierea morţii, se ruga pentru o păsuire pentru sine, s-a aşezat lângă cel care se ruga şi un tânăr aflat aproape în clipa morţii, vrednic de cinstire prin demnitate şi măreţie, înalt de statură şi luminos la chip şi pe care, deşi stătea în apropierea lui, privirea umană abia reuşea să-l privească cu ochi pământeşti. Doar cel care urma să plece din lume putea să observe o astfel de fiinţă. Şi acela, nu fără o anumită indignare a sufletului şi a glasului, l-a dojenit şi a zis: „Vă temeţi să suferiţi, nu vreţi să plecaţi, ce să fac cu voi?”

Este glasul celui care mustră şi al celui care atenţionează că omul îngrijorat de persecuţie şi încredinţat de chemarea [dumnezeiască] nu acceptă dorinţa prezentă, ci se gândeşte la viitor.

Fratele şi împreună slujitorul nostru care urma să moară a înţeles ce să spună celorlalţi. Cel care urma să moară pentru aceasta a auzit, ca să mărturisească. Acela a auzit nu pentru sine, ci pentru noi. Căci ce ar putea să înveţe pentru el însuşi când era deja în pragul plecării?

Fără îndoială, a învăţat acest lucru pentru noi, cei care rămânem, astfel încât, atunci când aflăm că un preot a fost mustrat deoarece căuta o amânare, să recunoaştem ceea ce este de folos pentru noi toţi.

Capitolul XX

Nouă şi chiar mie însumi, cel din urmă şi cel neînsemnat, cât de des ne-a fost descoperit, cât de des şi de desluşit ne-a fost înfăţişat de către harul dumnezeiesc, spre a da mărturie cu sârguinţă şi spre a face cunoscut în chip public că fraţii noştri care sunt eliberaţi din această lume la chemarea Domnului nu trebuie jeliţi, căci ştim că ei nu sunt pierduţi, ci doar trimişi înainte; că, plecând de lângă noi, ei stau înaintea noastră ca nişte călători, după cum obişnuiesc corăbierii; căci ei ar trebui doriţi, şi nu jeliţi; căci hainele negre n-ar trebui să le purtăm aici, când ei şi-au luat deja veşminte albe acolo; că acest prilej n-ar trebui dat păgânilor, fiindcă pe bună dreptate ne învinuiesc că noi îi jelim pe aceia care, spunem noi, trăiesc întru Domnul ca şi cum ar fi morţi şi pierduţi şi că nu dovedim prin mărturia inimii credinţa pe care o mărturisim prin cuvânt.

Suntem înşelători ai speranţei şi ai credinţei noastre; ceea ce spunem pare să fie prefăcut, născocit, neadevărat. Nu avem niciun câştig să lăudăm virtutea prin cuvintele noastre şi să nimicim adevărul prin faptele noastre.

Capitolul XXI

Astfel, Apostolul Pavel îi ruşinează şi dojeneşte şi învinovăţeşte pe toţi cei care se întristează la plecarea celor dragi: „Nu doresc”, zice, „să fiţi neştiutori, fraţilor, în privinţa celor adormiţi, ca să nu vă îndureraţi precum ceilalţi care nu au nădejde. Căci, de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot astfel şi pe cei care au adormit în Iisus, Dumnezeu îi va aduce împreună cu El” (1Tes. 4: 13-14). El spune că aceia care nu au nădejde sunt îndureraţi la plecarea celor dragi.

În schimb noi, cei care trăim în nădejde şi credem în Dumnezeu şi suntem încredinţaţi că Hristos a suferit pentru noi şi că a înviat, rămânând în Hristos şi înviind prin El şi în El, de ce suntem noi înşine nedoritori să plecăm din această viaţă sau jelim şi ne mâhnim pentru prietenii noştri plecaţi ca şi cum ar fi morţi? Însuşi Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, ne mângâie şi ne spune: „Eu sunt învierea şi Viaţa. Cel care crede în Mine, deşi moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veci” (In. 11: 25-26).

De credem în Hristos, dacă avem încredere în cuvintele şi făgăduinţele Lui de a nu muri în veci, să venim cu linişte şi cu credinţă la El, cu Care vom birui şi vom stăpâni de-a pururea!

Capitolul XXII

Fiindcă, atunci când murim, trecem spre veşnicie prin moarte; nici viaţa veşnică nu poate fi dobândită dacă nu ne e dat să plecăm din aceasta [de aici]. Moartea nu este un sfârşit, ci o trecere şi un pas spre veşnicie, după ce drumul vremelnic s-a încheiat.

Cine nu doreşte să se grăbească către locuri mai bune? Cine nu râvneşte să fie preschimbat şi reînnoit întru asemănarea lui Hristos şi să ajungă mai repede la demnitatea slavei cereşti, de vreme ce Apostolul Pavel povăţuieşte şi spune: „Însă locuinţa noastră este în cer, acolo unde îl aşteptăm pe Domnul Iisus Hristos, Cel care va preface trupul smereniei noastre, făcându-l asemenea trupului slavei Sale” (Flp. 3:20-21).

Şi Domnul Hristos făgăduieşte că vom fi astfel atunci când vom fi cu El şi când vom trăi cu El în sălaşurile veşnice şi ne vom bucura în împărăţia cerească.

El Se roagă Tatălui pentru noi, spunând: „Tată, vreau ca aceia pe care Mi i-ai încredinţat să fie şi ei cu Mine unde voi fi Eu şi să vadă slava pe care Mi-ai dat-o înainte ca lumea să se facă” (In. 17: 24).

Cel care urmează să ajungă la tronul lui Hristos, la slava împărăţiei cereşti, nu trebuie nici să plângă, nici să jelească, ci mai degrabă, potrivit făgăduinţei Domnului şi credinţei adevărate, să se bucure prin aceasta de plecarea şi de trecerea lui.

Capitolul XXIII

Astfel, mai mult chiar, aflăm că Enoh, cel care i-a plăcut lui Dumnezeu, a fost înălţat şi el, precum se mărturiseşte în Facere şi spune Sfânta Scriptură: „Şi Enoh i-a plăcut lui Dumnezeu şi după aceea el n-a fost de găsit, căci Dumnezeu l-a mutat la El” (Fac. 5: 24).

S-a întâmplat acest lucru pentru că i-a plăcut lui Dumnezeu şi a meritat să fie mutat din această molimă a lumii. Ba mai mult, Sfântul Duh ne învaţă prin Solomon că aceia care Îl mulţumesc pe Dumnezeu sunt luaţi de aici mai devreme şi mai curând, ca nu cumva, în timp ce zăbovesc mai mult în această lume, să fie atinşi de murdăriile lumii. „A fost răpit”, zice, „pentru ca răutatea să nu schimbe mintea sa […]. Căci sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu; de aceea S-a grăbit El să-l scoată din mijlocul nedreptăţii” (Înț. Sol.4: 11-14).

Aşa şi în Psalmi, sufletul credincios faţă de Dumnezeul lui prin credinţa cea duhovnicească se grăbeşte la Domnul, spunând: „Cât de plăcute sunt locaşurile Tale, Dumnezeule al puterilor! Sufletul meu râvneşte şi se grăbeşte către sălaşurile lui Dumnezeu!” (Ps. 83: 1-2).

Capitolul XXIV

Acela pe care lumea îl ocroteşte, pe care viaţa, măgulindu-l şi amăgindu-l, îl cheamă prin ispite la desfătarea lumească îşi doreşte să rămână multă vreme în această lume.

Mai departe, când lumea îl urăşte pe creştin, de ce o iubeşti pe cea care te urăşte şi de ce nu îl urmezi mai curând pe Hristos, Cel Care te-a şi mântuit şi te şi iubeşte?

În epistola sa, Ioan strigă şi spune şi ne sfătuieşte să nu urmăm dorinţele trupeşti şi să nu iubim lumea: „Nu iubiţi lumea şi nici lucrurile care sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în el; căci tot ce este în lume, [adică] pofta cărnii şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din pofta lumii. Şi lumea va trece, la fel şi pofta ei, însă cel care va face voia lui Dumnezeu dăinuie de-a pururea, precum şi Dumnezeu rămâne de-a pururea” (1In. 2: 15-17).

Mai degrabă, preaiubiţilor fraţi, cu o minte curată, cu o credinţă nezdruncinată, cu o virtute puternică, să fim pregătiţi pentru orice voie a lui Dumnezeu, să ne gândim la veşnicia care urmează, lăsând la o parte frica de moarte! Prin aceasta să ne dovedim nouă înşine că suntem ceea ce credem: fiindcă nu jelim la plecarea celor dragi nouă; iar atunci când va sosi ziua propriei chemări la judecată, să venim fără întârziere şi fără împotrivire la Dumnezeu, când El Însuşi ne va chema.

Capitolul XXV

De vreme ce robii lui Dumnezeu ar trebui să facă mereu aceasta, şi acum mai cu seamă trebuie să împlinească acestea; pentru că acum lumea se năruie şi asupra ei se năpustesc furtunile relelor nelegiuite; pentru că noi, cei care vedem că au început lucruri primejdioase şi ştim că şi alte multe lucruri mai primejdioase sunt aproape, putem să socotim acest lucru drept cel mai mare folos dacă plecăm de aici cât mai repede.

Dacă în locuinţa ta pereţii se clatină de vechime, acoperişurile se clatină deasupra, casa, acum îmbătrânită şi ponosită, ar fi ameninţată de o distrugere iminentă, prăbuşindu-se din cauza vechimii zidurilor, oare n-ai pleca de acolo cu toată repeziciunea? Dacă, în timp ce călătoreşti pe corabie, o furtună crâncenă şi tumultuoasă, cu valuri care se ridică nemilos, prezice un naufragiu iminent, oare nu te-ai grăbi să te îndrepţi către port?

Iată, lumea se clatină, se destramă şi-şi dovedeşte năruirea nu prin vechimea prezentă a lucrurilor, ci fiindcă se sfârşeşte. Şi tu nu-I mulţumeşti lui Dumnezeu? Nu te feliciţi pe tine însuţi fiindcă, retras printr-o plecare mai timpurie, te izbăveşti de urgiile şi naufragiile şi nenorocirile de neocolit?

Capitolul XXVI

Trebuie să chibzuim, preaiubiţilor fraţi, şi să ne reamintim de îndată că noi am renunţat la lume şi că ne găsim deocamdată aici ca oaspeţi şi pelerini.

Să îmbrăţişăm ziua care ne trimite pe fiecare dintre noi la casa lui, care, răpindu-ne de aici şi eliberându-ne de legăturile lumii, ne redă Raiului şi împărăţiei. Cine nu s-ar grăbi să se întoarcă în patrie, aflându-se în exil? Cine nu şi-ar dori cu ardoare un vânt prielnic, grăbindu-se să navigheze spre ai săi, ca să-i poată îmbrăţişa mai repede pe cei dragi?

Socotim Raiul patria noastră, am început deja să-i vedem pe patriarhi ca pe părinţii noştri.

De ce nu ne grăbim şi nu alergăm să ne putem vedea patria, să-i putem saluta pe părinţi? Ne aşteaptă acolo mulţi dintre cei dragi, un număr mare de părinţi, fraţi, copii, şi o mulţime numeroasă ne doreşte, sigură deja de propria mântuire şi încă îngrijorată de a noastră. La vederea şi îmbrăţişarea lor, câtă bucurie va fi, atât pentru ei, cât şi pentru noi! Ce desfătare va fi acolo, în împărăţia cerurilor, fără teama de moarte, şi câtă nemărginită şi mereu dăinuitoare fericire va fi în a duce o viaţă veşnică!

Acolo sus e slăvitul cor al apostolilor, acolo mulţimea profeţilor care se bucură, acolo ceata nenumărată a mucenicilor, încoronată pentru victoria luptei şi a patimii lor; acolo triumfă fecioarele care înving pofta cărnii şi a trupului prin puterea înfrânării lor; acolo sunt răsplătiţi oamenii milostivi, care, prin hrănirea şi sprijinirea săracilor, au făcut fapte de dreptate; acolo sunt cei care, păstrând poruncile Domnului, şi-au mutat avuţiile pământeşti în vistieriile cereşti. Către aceştia, fraţi preaiubiţi, să ne grăbim cu o dorinţă înfocată, ca să aşteptăm cu nerăbdare să fim curând cu ei şi să venim repede la Hristos!

[Fie ca] Dumnezeu să binecuvânteze această dorinţă a noastră, fie ca Domnul Hristos să cerceteze acest gând al minţii şi credinţei noastre, El, Care va dărui mai mari răsplăţi ale slavei Lui acelora care L-au dorit mai mult!

(din cartea Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre condiția muritoare a omului, traducere,  introducere de Adina Roșu, în vol. 7 din seria „Credința Ortodoxă”, editura Basilica)

Progresismul apostat al Patriarhului Ecumenic merită condamnare pan-ortodoxă, nu propagandă în „lumea credinței” din România

Patriarhul Bartolomeu alături de Președintele SUA, Joe Biden
Sursă foto: Iefimerida.gr

Când am citit în grecește la începutul anului interviul acordat de Patriarhul Bartolomeu, am rămas bulversat de atitudinea de sfidare mascată, de pervertire a creștinismului în esența lui. Am vrut să scot în evidență într-un articol acest lucru, dar, până la urmă, nu am făcut-o, mai ales că nici alte publicații străine nu i-au acordat atenție. Deși nu spune lucruri noi, totuși tonul, înstrăinarea pe care o afișează față de tradiția ortodoxă este revelatoare.

După ce am descoperit că interviul cu pricina a fost tradus în românește și este difuzat de revista Lumea credinței, am simțit că subiectul nu merită trecut cu vederea. Mai ales că introducerea făcută de editorii români este una pozitivă, deși scurtă. Impresia este că se face o popularizare în rândul credincioșilor a ideilor și mentalității fanariote progresiste. O eventuală educare a percepției poporului credincios ar face mai ușoară implementarea politicii Constantinopolului dacă legile bisericești tot nu-i sunt favorabile. Socialul poate juca acest rol cum a făcut-o și în chestiunea ecumenismului. Cu cât sunt mai puțini oameni care cunosc tradiția autentică a Bisericii și mai mulți cei care se conduc după idei seculare, cu atât mai mică este rezistența la alterarea predaniei, a etosului și a comorilor Ortodoxiei. Cu atât mai ușor bate vântul schimbării.

Chiar discursul Patriarhului Ecumenic este unul propagandistic, fără idei de forță, fără temeiuri canonice, fără referințe clare, doar generează impresia că ar avea dreptate prin impozanța pe care o afișează. Mai rău, se folosește de victimizare, ca și cum el ar fi cel nedreptățit. Această atitudine este numită în introducerea românească drept „deschidere a inimii”. Poate ar fi fost mai potrivit să-și păzească inima și faptele de acțiuni și intervenții viciate, poate ar fi bine să ne păstrăm luciditatea în fața unor minciuni sfruntate spuse de la o așa înălțime a autorității.

Două subiecte dureroase sunt abordate într-un mod cu totul întristător de Patriarh: pandemia și schisma din Ucraina.

Pandemia

Tema pandemiei este tratată într-un mod progresist desăvârșit: o prezentare deformată a realității și un atac manipulator asupra celorlalți, asupra dușmanilor de clasă, care sunt niște indiferenți și lipsiți de dragoste și compasiune față de semenii lor. Aceasta ca și cum asistăm la o situație în care suntem „șocați de suferințele a nenumărați semeni de-ai noștri și suntem impresionați de sacrificiul de sine al medicilor”. Această descriere se potrivește mai degrabă epidemiei de ciumă sau holeră, cu zeci de mii de morți pe noapte. Totuși situația în realitate nu este chiar așa. Există bolnavi și morți, dar nu la cote extreme. În plus, restricțiile au creat și continuă să creeze multe probleme economice, culturale, sociale și religioase. Deci există mai mulți oameni afectați, nu doar cei infectați cu virusul corona. Lipsa de preocupare pentru celelalte categorii de oameni nu este tot indiferență, poate mai calculată și mai rece, insidioasă și vătămătoare?

A spune că respingerea măștii vine din „moartea dragostei între oameni” mi se pare absolut exagerat. Poate sunt unii care chiar iau în calcul considerente științifice și practice; e greu să cataloghezi refuzul măștii ca un dispreț față de suferința altora, este o acuzație ridicolă. La fel este și afirmația că perspectivele deschise de știință sunt nu doar de bun augur, ci „un dar din cer”. Pur și simplu cerul sau raiul este pe o altă treaptă. De fapt, asistăm la o reinventare a principiilor morale creștine pe baze pământești și chiar pe ideologii moderniste și progresiste, așa-zis științifice, nu pe jertfa și învățătura lui Hristos.

Teoria din vara anului trecut că restricțiile nu afectează Biserica, ci protejează pe credincioși este reluată și în acest interviu. La fel, este o declarație fără explicație, tendențioasă. De parcă bolnavii au nevoie doar de asistență medicală, nu și de libertate religioasă, de posibilitatea să se roage și să ia parte la cultul Bisericii pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu. Asta fără a mai intra în detalii care vădesc disproporționalitatea și intruziunea în rânduiala ortodoxă. Spre exemplu, de curând în Grecia statul a interzis slujbele de Bobotează după ce anterior anunțase că le permite. Sfântul Sinod a trecut peste aceste dispoziții și a dispus oficierea sfințirii mari a apei. Bisericile abia de curând sunt deschise după o perioadă de două luni. Asta pentru a aduce în discuție evenimente care nu sunt din România.

Disponibilitatea de a se vaccina este iarăși propagandistică în condițiile în care nu se cunoaște nici măcar eficacitatea vaccinului împotriva răspândirii virusului.

Schisma ucraineană

Dar cel mai dureros subiect este cel al schismei provocată în Ucraina și în toată lumea ortodoxă. Aici sunt reluate aceleași idei ale propagandei fanariote fără o minimă documentare a lor.

Este interesantă confuzia indusă în privința identității „ortodocșilor ucraineni”, care au cerut, pe de o parte, autocefalia, pe de altă parte sunt ținta unor atacuri extremiste. Adevărul este că ortodocșii canonici de sub vlădica Onufrie nu au cerut autocefalie, ci schismaticii rupți de Ortodoxie și recunoscuți ca atare de toate Bisericile Locale. Iar condamnarea abuzurilor și a răpirilor de biserici este una ipocrită pentru că este doar formală, fără o intervenție reală, binefăcătoare; asta pe lângă faptul că nu spune deschis că prigonitorii sunt tocmai cei cărora le-a acordat autocefalie, iar cei persecutați sunt creștinii canonici, pe care el îi disprețuiește ca un „bun” păstor.

Imaginea creată este aceea că intervenția Fanarului a fost pentru a repara nedreptatea față de milioane de ortodocși ucraineni care se aflau în afara Bisericii „fără vina lor”, și nu pe considerente politice. Aceasta s-a făcut pe baza practicii ecleziale, după cum a fost acordată autocefalie în trecut altor nouă Biserici Locale. Acest drept ar ține de „însăși structura Ortodoxiei”. De aceea situația actuală nu este una de schismă, ci este vorba doar de o acțiune a Patriarhiei Moscovei de a rupe comuniunea cu unele Biserici. Asta după ce „timp de trei decenii a închis ochii de bună voie și în mod ostentativ față de situația tragică din Ucraina”. Singura soluție este recunoașterea autocefaliei ucrainene de către toate Bisericile, fără întâlniri pan-ortodoxe și interminabile interviuri pe această temă. De ce? Pentru că aceasta ar fi „Eclesiologia Ortodoxă” și el, Patriarhul Ecumenic, nu poate permite ca ea să fie sacrificată pe altarul unor interese mărunte. Nu e vorba de papism la mijloc, ci de responsabilități consemnate în istoria bisericească, în teologia și canoanele ortodoxe. Renunțarea la această doctrină ar însemna o cedare spre federalizarea Bisericii Ortodoxe pe model protestant, iar rușii urmăresc, de fapt, preluarea autorității pe care o are în prezent Fanarul.

Desigur, acest discurs este profund mincinos în mai toate aspectele lui și a fost combătut de multe ori. Refuzul unei dezbateri la nivel pan-ortodox este elocvent și indică șubrezenia poziției în fața unei cercetări oneste și serioase. Realitatea este că schismaticii care au primit falsa autocefalie, ambele facțiuni, au fost condamnați pe drept și legitim în trecut, iar Patriarhia Ecumenică nu avea nici un drept și nici un temei să-i primească înapoi mai ales fără o pocăință din partea lor. Fanarul a acordat autocefalie mai multor Biserici, dar nu unilateral, ci cu acordul scris sau tacit al celorlalte Biserici Locale și pentru acele țări care făcuseră parte din jurisdicția sa. Este omis voit exemplul Patriarhiei Georgiei, care și-a primit autocefalia de la Patriarhia Antiohiei undeva în sec. al X-lea. De asemenea, pentru că nu există, nu este menționat nici un canon sau text patristic care să expună învățătura despre vreun primat de putere, nu doar onorific. Întotdeauna problemele s-au rezolvat în Ortodoxie sinodal, iar refuzul unei astfel de abordări este o înfruntare vădită și o trădare a ecleziologiei ortodoxe mai degrabă decât negarea pretinselor drepturi ale Patriarhiei Ecumenice. Iar acuzația de protestantism este ridicolă pentru că acesta nu constă în federalizare, ci în refuzarea oricărei autorități clericale și atomizarea credincioșilor, care sunt lăsați de capul lor, singuri cu Dumnezeu, fără ierarhie sacerdotală. Diferența este uriașă. De fapt, în Ortodoxie frățietatea se manifestă tocmai în sinodalitate, în organizarea ierarhică și totodată independentă pe teritorii episcopale, care sunt reunite în mitropolii și patriarhii pe criterii administrative, care iau în considerare circumstanțele sociale. De aceea, de cele mai multe ori, organizarea bisericească se pliază pe cea politică, dar nu se suprapune automat și total.

Unul dintre cei mai nocivi și mai trădători Patriarhi

Însă ceea ce frapează sunt cuvintele cu care refuză discutarea schismei ucrainene și termenii în care-și susține părerea. Este vorba de o îndârjire maximă, fermă, indiscutabilă și nenegociabilă. Practic, este o atitudine fățiș eretică și sfidătoare, care nu face decât rău dacă este tolerată mult în sânul Bisericii și nu sunt luate măsuri la nivel sinodal pan-ortodox față de această poziție.

Concret, persistența în greșeală este exprimată în aceste cuvinte: „În calitate de Patriarh Ecumenic, nu pot permite ca Ecleziologia Ortodoxă să fie sacrificată (modificată) pe altarul intereselor mărunte. Nu am dreptul să fac nici un singur pas înapoi. Nu folosește la nimic curtoazia, atunci când sunt puse în primejdie Teologia, rânduiala (ordinea) și Sfânta Tradiție a Bisericii noastre. Cuvântul Adevărului „este mai ascuțit decât orice cuțit”. O mărturisește istoria, izvoarele, documentele și evenimentele. O alterează banii, intimidările, propaganda și visurile unei nopți de vară. Ei bine, asta nu! Să stăm bine!”. Așadar nu există loc de cedări, nici un pas îndărăt, nici o curtoazie.

Sfidarea aceasta este pur și simplu de factură papistă. Este apogeul parcursului pe care l-a avut Patriarhia Ecumenică în ultimul secol. Dependența ei de puteri străine pentru supraviețuirea pe teritoriul ostil al Turciei este o slăbiciune care a dus-o pe căi ecumeniste neortodoxe. Rugăciunile și apropierile de catolici, evrei și chiar musulmani au smintit și pus răbdarea ortodocșilor la mare încercare. A existat o toleranță mare până acum, dar ea este speculată de Fanar pentru a merge mai departe, pentru a influența întreaga Ortodoxie și a o direcționa pe căi și direcții străine. Puterea politică a SUA se folosește destul de evident de ea ca agent și devine de nesuportat.

Un mare rol în acest derapaj îl are, se pare, ordinul arhonților din interiorul Patriarhiei Ecumenice.

Noi, ca români, trebuie să fim conștienți de situația de ansamblu a Ortodoxiei și să ne poziționăm corect. Deocamdată nu ne atinge direct răul, dar sunt exercitate presiuni asupra tuturor Bisericilor Locale să recunoască falsa autocefalie; noi nu suntem trecuți cu vederea. De aceea este cel puțin curioasă publicarea acestui interviu de către revista Lumea credinței. Ortodoxia este străină de progresismul afișat de Fanar și trebuie să rămână așa, nu să inducă acest duh în mentalul credincioșilor. Lupta cu lumea pentru dobândirea mântuirii este mult mai serioasă și dură decât dulcegăriile și falsitățile la care apelează Patriarhul Bartolomeu.

Translate page >>