Doar 6 Biserici Locale din 14 vor participa la întâlnirea de la Amman; Patriarhia Antiohiei este absența de ultima oră

Patriarhul Ioan X al Antiohiei

Romfea.gr: Patriarhia Antiohiei nu va participa la Amman

Comunicatul Patriarhiei din Antiohia din 22 februarie:

„La invitația amabilă pe care a primit-o anterior Preafericitul Patriarh Ioan X din partea Preafericitului Patriarh Teofil III al Ierusalimului de a participa la întâlnirea de consfătuire a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe la Amman – Iordania pe 25 a lunii curente, Biserica Antiohiei declară că nu va participa la întâlnirea în cauză.

Biserica Antiohiei percepe îngrijorarea Întâistătătorilor de Biserici și inițiativele lor la orice ar putea contribui la găsirea de soluții pentru criza gravă cu care se confruntă Biserica Ortodoxă astăzi. În orice caz, a decis să nu participe la această întâlnire pe baza informațiilor care au fost furnizate și a atenției ei de a evita orice crește divergența dintre frați și izolarea lor. Poziția ei nu înseamnă că nu este dispusă să aplice grabnic soluțiile necesare pentru motivele care au condus la întreruperea comuniunii dintre Biserica Antiohiei și Biserica Ierusalimului, chiar și după ce Biserica Antiohiei a arătat disponibilitate pentru orice facilitează aceste soluții.

Cu acest prilej, Biserica Antiohiei reia poziția ei fermă că «consensul unanim» dintre Biserici, întemeiat pe Sfânta Scriptură și pe Sfânta Tradiție, este norma de bază în Biserica Ortodoxă în ce privește deciziile generale la nivel universal, precum și la soluționarea chestiunilor ieșite din comun. Își afirmă, de asemenea, efortul ei, prin comunicarea continuă cu Bisericile, în ceea ce produce o atmosferă de dragoste și o întoarcere la consultări reciproe, astfel încât să fie astfel fidelă mesajului de bucurie, pace și unitate, pe care Domnul nostru îl dorește de la Biserica Lui.

Biserica Antiohiei cheamă pe toți fiii ei să se alăture la rugăciune și lucru pentru pacea în Biserică și în toată lumea.”

*        *        *

Nota theodosie.ro: Din cele spuse se înțelege că motivul real al absentării Bisericii de Antiohia este conflictul cu Patriarhia Sionului. Probabil că mesajul împăciuitor al Patriarhului Teofil al Ierusalimului nu oferă suficiente garanții. Promisiunile exprimate pot ascunde, de fapt, amânări ce duc la nerezolvarea disputei asupra Qatarului. Este un conflict care durează de ceva vreme și provoacă indignări care, iată, duc la blocarea cooperării pe alte probleme stringente. De asemenea, reiese că sprijină demersurile Bisericii Ruse, deși nu va fi prezentă la discuțiile de la Amman.

Așa se face că Bisericile Ortodoxe Locale participante vor fi în număr de 6: Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusă, Sârbă, Română, Poloneză și a Cehiei și Slovaciei. Dar, ca și pondere a credincioșilor, acestea reprezintă o mare majoritate. O serie de 5 Biserici de factură greacă au făcut bloc comun în a boicota întâlnirea: Patriarhia Ecumenică, principala vinovată pentru conflictul care se dorește discutat la Amman, Biserica Greciei, a Albaniei, a Ciprului și Patriarhia Alexandriei. La acestea se adaugă Patriarhia Georgiei, care probabil că nu dorește să se alieze cu Moscova din cauza disputelor jurisdicționale, Antiohiei și a Bulgariei. Dintre toate acestea, absența bulgarilor este destul de surprinzătoare pentru că au afinitate cu slavii (ruși și ucraineni) și sunt mai tradiționaliști, nu urmează linia ecumenistă feroce a Constantinopolului.

Detalii organizatorice ale întâlnirii de la Amman; Antiohia duce tratative; Biserica Bulgară nu va participa

Patriarhul Teofil al Ierusalimului a trimis o a doua scrisoare de invitație Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Locale, în care sunt specificate și câteva detalii cu privire la programul întâlnirii de la Amman.

Unele din lucrurile punctate în scrisoare este faptul că întrunirea de la Amman nu va fi o Sinaxă oficială, ci „o întâlnire frățească ce va înnoi dialogul despre provocările pe care le întâmpină comunitatea ortodoxă în această epocă critică”. Scopul avut în vedere este „să fie cercetată metodologia pentru atingerea scopului comun al dialogului și împăcării cu scopul de a fi păzită unitatea comunității noastre ortodoxe și, chiar dacă această întrunire va conduce la dezbateri pe mai departe în viitor, această întrunire va putea să compună de una singură o bază de lucru pregătitoare”. Cei prezenți nu vor sluji împreună, ci vor participa în duh de frățietate la o conlucrare și rugăciune în comun. Invitații vor fi întâmpinați la Amman pe 25, vor participa la întrunire pe 26 și vor pleca pe 27 februarie. Patriarhia Ierusalimului îi va găzdui pe invitați la hotelul Fairmont pe toată durata șederii lor. Va avea loc și o întâlnire cu Majestatea Sa, regele Abdulah II al Iordaniei.

ΒήμαΟρθοδοξίας: IERUSALIM: Ce a spus Teofil în Sfântul Sinod – «Alianța» cu Patriarhul Antiohiei

În Sfântul Sinod al Patriarhiei Ierusalimului, care a fost întrunit astăzi, vineri, 21 februarie, de către Preafericitul Patriarh al Ierusalimului, kir Teofil, au fost dezbătute diferite chestiuni, fiind cuprins și subiectul aflat în suspensie cu Patriarhia Antiohiei cu privire la Qatar. A fost menționat faptul că, de când cei doi Întâistătători s-au întâlnit la mijlocul anului trecut în Cipru, se derulează un dialog între cele două Patriarhii cu referire la subiect.

Patriarhul Teofil a informat pe membrii Sinodului că în ultimele săptămâni s-a reușit formularea câtorva perspective comune cu Antiohia pentru rezolvarea chestiunii, în timp ce a fost exprimată speranța că vor exista dezbateri mai departe și că se vor încheia cu o soluționare finală.

Preafericitul a spus că Patriarhia Ierusalimului privește la întâlnirea iminentă a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe de săptămâna viitoare la Amman, în Iordania, cu aspirația că dialogul va fi continuat în scopul unității frățești. Este demn de remarcat că, după cum a ajuns în mediile de informare, anumite Biserici vor trimite delegați la întâlnirea în cauză.

UOJ: Sinodul Bisericii Bulgare refuză să participe la Sinaxa Întâistătătorilor

Pe 21 februarie 2020, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare a publicat pe pagina sa de internet un refuz oficial de a participa la Sinaxa Întâistătătorilor din Iordania.

„Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare anunță că se abține de a veni la întâlnirea de mai sus și, în consecință, nu va trimite reprezentanți la Amman, capitala Iordaniei”, sună mesajul Sinodului. „Sfântul Sinod își exprimă dragostea frățească pentru Preafericitul Patriarh Teofil III al Ierusalimului și respectul său adânc față de Patriarhia Ierusalimului, apărătorul de milenii al Mormântului Domnului”.

*        *        *

Așadar se preconizează că vor participa jumătate din Bisericile Locale: Ierusalim, Moscova, Serbia, România, Cehia și Slovacia, Polonia, iar Antiohia cu probabilitate. Vor fi absente cu siguranță Bisericile de Constantinopol, de Alexandria, Georgiană, Greacă, Bulgară, a Ciprului și Albaneză. Această situație ilustrează criza prin care trece astăzi chiar și la nivel oficial Ortodoxia, încât nici măcar dialog pe temele de maximă importanță nu se poate purta cu ușurință. Totuși nădăjduim și ne rugăm să apară și roade bune și să existe mai degrabă o abordare frontală și fără compromisuri de credință decât o pace lipsită de Duhul lui Hristos.

Patriarhia Georgiei refuză să participe la întrunirea de la Amman

Încă din data de 7 februarie Patriarhul Ilia al Georgiei a trimis o scrisoare Patriarhului Teofil al Ierusalimului, prin care îl înștiințează că nu va da curs invitației Sale la întrunirea de la Amman din 25-27 februarie.

Orthodoxia.info: „Nu” și din partea Georgiei la sinaxa Întâistătătorilor de la Amman

Preafericitului Patriarh al Ierusalimului și al întregii Palestine,

Teofil III

Preafericirea Voastră,

Vă salutăm cu dragoste frățească în Hristos și vă informăm că am primit cele două scrisori (nr. 1202 din 12.12.2019 și nr. 53 din 04.02.2020) din partea Voastră, în care ne-ați scris despre invitația ierarhilor întâistătători și a reprezentanților lor la Amman, Iordania, pentru o convocare în legătură cu problemele care s-au iscat între Biserici.

Înțelegem foarte bine că toate eforturile Voastre sunt condiționate de grija Voastră pentru unitate în Biserică și de dorința Voastră de a ajuta să fie vindecate rănile. Se simte din scrisorile Voastre și faptul că nu ați precupețit de a strânge acordul din partea Patriarhului Ecumenic de a participa. În orice caz, de vreme ce el și unii dintre Întâistătătorii de Biserici nu au răspuns pozitiv la invitația aceasta, obiectivul Vostru, care este și dorința noastră, a tuturor, ar putea întâmpina impedimente pe calea realizării lui.

Vă împărtășim poziția și, potrivit cu seriozitatea circumstanțelor prezente și în legătură cu chestiunile problematice, considerăm că o convocare și o discuție reciprocă este foarte necesară. Oricum, deoarece căutăm atingerea rezultatului dorit, ar trebui să aibă loc cu participarea fiecărei Biserici; dar, dacă acest consimțământ nu poate fi atins, ne vom abține să venim la întâlnire.

Trebuie să remarcăm faptul că am fi bucuroși să participăm la orice eveniment organizat în cadrul festivităților religioase sau conferințelor internaționale, după cum am făcut mereu.

Sperăm ca sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, să fie întrunită și chestiunile, care fac rău unității noastre, să fie evaluate potrivit normelor canonice ale Bisericii. De asemenea, ar trebui să adăugăm aici faptul că ar fi cel mai bine pentru noi toți dacă scopul ar fi fost atins de mult timp.

Ne rugăm pentru voi, pentru pacea Bisericii și unitatea în Hristos.

Fie ca Dumnezeu să vă dea pace și realizări continue în slujirea Voastră înaltă.

Semnează, Catolicos-Patriarh a toată Georgia

*        *        *

În felul acesta, deocamdată și-au anunțat participarea 6 Biserici și tot 6 au refuzat invitația. Patriarhia Antiohiei s-a arătat printre primele dispuse să vină la Amman, ceea ce ar putea ridica numărul celor prezenți la 7 în mod normal. Rămâne încă să fie anunțată public decizia Patriarhiei Bulgare în această privință.

Desigur că organizatorii din spate nedeclarați, dar vădiți sunt rușii. Așadar Patriarhia Moscovei e posibil să fi stârnit reacții de opoziție din partea georgienilor, cu care au conflicte teritoriale. Păcat că interesele ce țin de credință și binele Ortodoxiei nu primează în fața celor particulare.

În orice caz, se pare că problematica autocefaliei ucrainene nu poate fi pusă doar în termeni pro-ruși sau pro-greci, dar nici în termeni foarte principiali. Cu alte cuvinte, credința în esența ei este destul de slabă și certurile pământești joacă un rol mult mai important în gestionarea problemelor bisericești care apar.

Sinodul din Amman. Până acum oficial: 7 Biserici prezente și 5 absente

La invitația Patriarhului de Ierusalim pentru întrunirea de la Amman de la sfârșitul acestei luni și-au anunțat oficial prezența Bisericile Rusă, a Cehiei și Slovaciei, a Antiohiei și a României. Patriarhia Ecumenică, alături de Bisericile Greciei, Alexandriei, Ciprului și Albaniei, formează un bloc separat prin respingerea participării. Pe lângă acestea, se pare că vor participa și Bisericile Sârbă și Poloneză, ceea ce face ca numărul delegațiilor prezente să fie de șapte. Rămâne de văzut ce vor face bulgarii și georgienii. Deocamdată și-au anunțat prezența jumătate din Bisericile Locale.

UOJ: Biserica Ortodoxă Poloneză Church urmează să ia parte la Sinodul Întâistătătorilor din Iordania

Delegația Bisericii Ortodoxe Poloneze va fi condusă de Arhiepiscopul Abel de Lublin și Chełm.

Biserica Ortodoxă Poloneză va participa la întâlnirea pan-ortodoxă ce va fi ținută în capitala Iordaniei pe 25 februarie 2020. UJO a aflat despre acest lucru de la propriile sale surse din Biserica Poloneză.

Din păcate, Întâistătătorul BOP, Preafericitul Mitropolit Sawa, nu va putea ajunge personal la Sinaxă din motive de sănătate, drept aceea a binecuvântat pe Arhiepiscopul Abel de Lublin-Chelm să reprezinte Biserica Poloneză.

Orthochristian: Bisericile Română, Sârbă, Poloneză urmează să participe la Sinodul Ierusalimului din Iordania

[…] În plus, Preasfințitul Episcop Victor de Baryșevka din Biserica Ortodoxă Ucraineană a confirmat astăzi pe canalul său Telegram că Patriarhul Irineu va participa la Sinodul de la Amman, după cum a informat însuși Întâsistătătorul o delegație ucraineană aflată în vizită pe 30 ianuarie.

„Astăzi s-a ținut Sfântul Sinod al Episcopilor din Biserica Ortodoxă Sârbă. Am discutat din nou și am decis să participăm la întâlnirea frățească a Întâistătătorilor Bisericilor Locale în Iordania, care a fost inițiată de Patriarhul Teofil al Ierusalimului. Sper să-l văd/întâlnesc la Amman pe Mitropolitul vostru de Ucraina, Preafericitul Onufrie”, a spus Patriarhul sârb.

* * *

Mai trebuie menționat că Antiohia nu și-a anunțat oficial prezența, ci doar disponibilitatea de a participa.

Așadar se preconizează o întrunire care nu va decide nimic, dar la care se vor trasa foarte probabil direcțiile pe viitor. Deci importanța ei este mare și așteptările pe măsură.

Patriarhia Română tratează întrunirea viitoare de la Amman ca pe un Sinod legitim, trimițând doar delegați

Deși inițiativa și invitația Patriarhului Ierusalimului au fost spre o convocare a unei Sinaxe a Întâistătătorilor, aceasta se transformă într-un veritabil Sinod Local, la care vor fi discutate problemele arzătoare ale Ortodoxiei de astăzi, în principal schisma ucraineană. Biserica Ortodoxă Română a decis, în ședința de astăzi a Sfântului Sinod, să trimită delegați care să participe la această întrunire, evitând prezența PF Părinte Patriarh Daniel, lucru ce conferă o echidistanță corectă, dar care sperăm să fie, totuși, rodnică duhovnicește, nu doar politicește.

Foto: Basilica.ro

Basilica: Primele decizii luate de Sfântul Sinod în acest an: Comunicat

[…]În legătură cu invitația Preafericitului Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, adresată Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române de a participa, în perioada 25-27 februarie 2020, la întâlnirea fraternă de la Amman, Iordania, „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a reiterat hotărârea sa nr. 3668, reluată în hotărârile nr. 9156/2018 și nr. 180/2019, și anume ca Patriarhia Ecumenică și Patriarhia Moscovei să reia dialogul pentru a ajunge, cât mai curând posibil, la o soluție, în problema autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Ucraina, pentru a nu se adânci polarizarea celor două tabere adverse: una a Bisericilor Ortodoxe pro-Constantinopol și cealaltă a Bisericilor Ortodoxe pro-Moscova.

De asemenea, Sfântul Sinod a precizat că este de acord cu acordarea autocefaliei întregii Biserici Ortodoxe din Ucraina (nu doar a unei părți), însă aceasta se poate realiza numai prin înțelegerea dintre Patriarhia Ecumenică și Patriarhia Moscovei și prin consens panortodox.

Iar, pentru a nu se interpreta că întâlnirea de la Amman, inițiată de Patriarhia Ierusalimului, ar fi o Sinaxă a întâistătătorilor Bisericii Ortodoxe, la respectiva întâlnire fraternă la care se vor discuta modalități de reconciliere și de restabilire a comuniunii euharistice între unele Biserici Ortodoxe autocefale surori, Sfântul Sinod a hotărât ca Biserica Ortodoxă Română să nu fie reprezentată de Patriarhul României, ci de o delegație a Patriarhiei Române.

Această participare a Bisericii Ortodoxe Române la întrunirea fraternă de la Amman este motivată de faptul că toate Bisericile Ortodoxe autocefale au responsabilitatea de a conlucra pentru menținerea, apărarea și promovarea unității dogmatice, canonice și euharistice ortodoxe, potrivit Evangheliei lui Hristos și Sfintelor Canoane Ortodoxe”.

* * *

Comunicatul de mai sus poate fi interpretat ca fiind unul de bun augur, deși în el se găsesc unele sugestii contradictorii. Nu se înțelege de ce se evită interpretarea întâlnirii de la Amman ca fiind o Sinaxă a Întâistătătorilor Bisericilor Locale. Prezența Patriarhului sau a unei delegații oricum va responsabiliza întreaga Biserică Ortodoxă Română față de viitoarele decizii. În felul acesta, se conferă, de fapt, o greutate mai mare întrunirii de la Amman, care nu va fi doar o întrunire a Întâistătătorilor, ci un Sinod Local în toată regula, ca multe altele care au avut loc în vechime.

Scopul declarat în subsidiar al participării române anunțate este de a „discuta modalități de reconciliere și de restabilire a comuniunii euharistice între unele Biserici Ortodoxe autocefale surori”. Acestea nu pot fi altele decât Biserica Rusă față de Bisericile de Constantinopol, Alexandria și Grecia. Altfel spus, partea română dorește împăcarea, nu vreo adâncire a rupturii, care totuși nu pare exclusă pe termen mediu.

Partea îmbucurătoare este reprezentată de ultimul aliniat, în care este menționată „responsabilitatea de a conlucra pentru menținerea, apărarea și promovarea unității dogmatice, canonice și euharistice ortodoxe”. Deși formularea este cam prea birocratică, totuși ea exprimă o datorie pastorală esențială și de care duce mare lipsă Ortodoxia contemporană. Așadar, prin această expresie, este exclusă, în mod normal, orice preconcepție și obligă la respectarea „Evangheliei lui Hristos și a Sfintelor Canoane Ortodoxe”.

Prin urmare întrunirea de la Amman ar fi un pas important, de la care sperăm o revitalizare mult dorită a Bisericii Ortodoxe și o ridicare atât din schisma ucraineană, care a atins mai multe Biserici Locale, cât și din erezia ecumenistă, care este o plagă cu mult mai puternică. Altfel este posibil să asistăm la un Sinod în care sunt urmărite simple interese naționaliste, nu puritatea credinței ortodoxe, de care fac caz în special rușii în ultima vreme.

Nu în ultimul rând, pentru că ne considerăm mădulare mărunte ale Bisericii, dar vii, îndemnăm la rugăciune ca Dumnezeu să întoarcă lucrurile înspre cer în ciuda tuturor piedicilor pământești sau demonice.

Este confirmată neoficial întrunirea panortodoxă preconizată la Aman. Sinodul cipriot o ignoră. Ce decizie va lua Sinodul BOR?

Romfea.gr: În mod normal, întrunirea panortodoxă va avea loc în Iordania

În Iordania se vor afla Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Locale după convocarea Patriarhului Teofil al Ierusalimului la întâlnirea panortodoxă.

Cu toate că inițiativa Patriarhului Ierusalimului nu a găsit multe acceptări pozitive, există Întâistătători care s-au arătat dispuși să călătorească în final la Aman.

Este de menționat că Întâistătătorul Bisericii Sionului, prin această inițiativă, accentuează faptul că exprimă îngrijorarea lui pentru păstrarea unității.

Mitropolitul Ilarion de Volokalamsk, vorbind astăzi reporterilor la Roma, a menționat că Patriarhul Chiril al Moscovei se va deplasa în mod normal în Iordania. De asemenea, Președintele Relațiilor Externe din Patriarhia Moscovei, a declarat că Patriarhul Ierusalimului a trimis și a doua scrisoare prin care cheamă din nou pe Întâistătători să participe. Comentând refuzul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu pentru întâlnirea în discuție, Preasfințitul a subliniat: „Patriarhul Bartolomeu nu arată nici o dorință să soluționeze problema pe care el însuși a creat-o, în vreme ce se străduiește să convingă Bisericile să recunoască fărădelegea lui”.

Conform unor informații ale Romfea.gr, data probabilă al întâlnirii panortodoxe se pare că a fost hotărâtă 25 februarie.

În final, în ce privește informațiile care se referă la incomodările Ministerului de Externe al Greciei cu referire la inițiativa Patriarhului Teofil, unii demnitari accentuează faptul că așa ceva nu se poate, de vreme ce Min. de Ext. ține distanță de chestiunile bisericești (probabil acest ultim paragraf se referă la sfaturile adresate de Președintele Greciei Patriarhului Ierusalimului într-o întâlnire recentă din luna ianuarie în Israel, n.tr.).

Precizăm că informațiile din articolul de mai sus sunt credibile pentru că în general astfel de informații pe surse date de agenția Romfea s-au adeverit.

Pe de altă parte, astăzi, 12 februarie, s-a întrunit Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului sub președinția Arhiepiscopului Hrisostom. S-au discutat doar două puncte: 1. o dare de seamă și o discuție asupra dialogurilor inter-ortodoxe, inter-creștine și inter-religioase care au avut loc și 2. subiecte economice. Așadar, în mod curios, nu a fost luată în discuție participarea la Sinodul preconizat să aibă loc la Aman la chemarea Patriarhului Ierusalimului.

Făcând un bilanț, doar Biserica Rusiei și a Cehiei și Slovaciei și-au anunțat până acum oficial participarea după hotărâri în Sinoadele lor interne, iar Patriarhul Antiohiei s-a arătat deschis în această direcție. Patriarhia Ecumenică, a Alexandriei, Biserica Greciei, Albaniei și a Ciprului au refuzat public participarea, iar celelalte Biserici Locale nu s-au pronunțat încă.

În ce ne privește pe noi, românii, suntem interesați, după cum formulează și cei de la Activenews, ce răspuns va da Sinodul BOR la invitația Patriarhiei Ierusalimului. „Sinodul BOR va trebui să dea și el un răspuns, care va fi a doua luare de poziție a BOR în această problemă, după recunoașterea de către Patriarhia Ecumenică a autocefalilor. … Roadele actului Patriarhiei Ecumenice nu sunt cele ale unității, ci cele ale dezbinării. … BOR mai are un motiv pentru care nu se poate ralia poziției Patriarhiei Constantinopolului”, anume atitudinea românilor din partea de Bucovina din teritoriul actual ucrainean. „De asemenea, recunoașterea autocefalilor ar duce la ruperea comuniunii cu o foarte mare parte a românilor din Republica Moldova, care țin, juridic, de Patriarhia Moscovei. A participa la întâlnirea din Iordania ar fi un act de mare curaj al BOR, în condițiile în care Patriarhia Constantinopolului este sprijinită în implicarea din Ucraina de către SUA, iar Washingtonul este direcția în care politicienii români privesc cu teamă și jind ca spre Bruxelles. Probabil că, din prudență, având în vedere situația din țară, dar și pentru menajarea Patriarhiei Ecumenice, acest lucru nu se va face. Însă un nou apel la întâlnirea panortodoxă este necesar.”

Desigur că există la mijloc multe calcule de politică (bisericească), dar în toate ar trebui să primeze conștiința în fața lui Dumnezeu, adică urmarea regulilor autentice ale Bisericii, nu eschivarea corectă politic de la asumarea unei responsabilități imense în fața lui Hristos. Doar mărturisitorii sunt scriși în cartea vieții, iar de cei care se rușinează de Evanghelie de dragul unor calcule sau frici lumești se va lepăda și Însuși Hristos. Desigur că decizia este a sinodalilor, dar noi așteptăm și avem curajul să așteptăm ca ea să fie una care să țină cont de legile și necesitățile duhovnicești, nu de cele pământești. Avem în vedere situația de schismă care tulbură în principal Ucraina, dar care are implicații la nivel panortodox, generând o rană foarte puternică în trupul Bisericii. Suntem conștienți de implicațiile și intruziunile puternice politice, dar acestea ar trebui privite pe planul doi, în urma diviziunilor de natură bisericească și duhovnicească.

Arhiepiscopul Albaniei refuză participarea la Sinodul viitor convocat la Aman

Cu toate că Arhiepiscopul Anastasie a fost mereu în favoarea convocării unui Sinod care să soluționeze problema ucraineană, totuși nu este de acord ca acesta să fie convocat de altcineva decât de Patriarhia Ecumenică. Prin această poziție a sa surprinzătoare, se conturează o diversitate și antagonism tot mai mari în Ortodoxie. Deși a avut curajul să-l înfrunte pe Patriarhul Bartolomeu prin scrisori deschise, nu acceptă să facă pasul spre o rezolvare sinodală. Rămâne pe mai departe confuzia cine și în ce condiții poate convoca un Sinod Ecumenic în Biserică: doar Patriarhul de Constantinopol sau și oricare altă Biserică autocefală?

Scrisoarea Arhiepiscopului Albaniei către Patriarhul Ierusalimului

Tirana, 8 ianuarie 2020

Preafericite și dumnezeiesc Patriarh al Sfintei Cetăți a Ierusalimului și a toată Palestina, foarte iubite și dorite frate și împreună-slujitor în Hristos Dumnezeu Teofile, salutăm cu deosebită plăcere pe Preafericirea Voastră dumnezeiască, îmbrățișându-vă în Domnul.

[Noi] am studiat cu atenție Scrisoarea Preafericirii Voastre dumnezeiești din 12 decembrie 2019 prin care chemați pe Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale la o «întâlnire frățească în iubire» în Iordania la sfârșitul lui februarie a.c. Nu încetăm că cugetăm, după cum am stipulat în scris public de la începutul anului trecut, că: «Aliniindu-ne la duhul despre sinodalitate al Sfântului și Marelui Sinod, Biserica Ortodoxă Autocefală din Albania adresează o caldă chemare ca Patriarhia Ecumenică, care valorifică prerogativa prin excelență de coordonare a Bisericilor Ortodoxe, să convoace cât mai curând posibil o Sinaxă sau un Sinod Panortodox, cu scopul de a fi prevenit pericolul evident al creării unei schisme dureroase, care amenință credibilitatea Ortodoxiei și mărturia ei credincioasă în lumea contemporană» (Scrisoare către SS Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, 14 ianuarie 2019).

Și, de asemenea, în «Apelul-implorare pentru depășirea polarizării bisericești», care a fost trimis pe 20 noiembrie 2019 către toți Întâistătătorii, am reluat: «Inițiativa pentru aplicarea tratamentului noii realități aparține fără îndoială Patriarhiei Ecumenice. Dar toate Bisericile Autocefale, toți ortodocșii fără excepție purtăm responsabilitatea de a contribui la împăcare».

Totuși propunerea Voastră pentru întâlnirea în Iordania, după cum este evident, în loc să contribuie la îmbunătățirea unității, va complica și mai mult procesul tămăduitor care se impune.

De aceea nu putem să participăm la întâlnirea propusă.

Dorind ca «Hristos, Dumnezeul nostru, Care S-a arătat» să conducă pe cei ce au o răspundere deosebită în Biserica Lui, «pe care a câștigat-o prin Sângele său» la căile împăcării și păcii, semnăm cu toată cinstea și dragostea adâncă în Hristos Dumnezeu, Care S-a arătat și a luminat lumea.

Al Preafericirii Voastre dumnezeiești
iubit frate în El,
† Anastasie
Arhiepiscop de Tirana, Dirahio și a toată Albania

Nota noastră: Remarcăm că în spatele acestor reacții este invocat „duhul despre sinodalitate al Sfântului și Marelui Sinod”, duh care se pare că duce la diviziuni cel puțin în Ucraina, dar și la nivel panortodox. După cum bine a fost remarcat, ipocrizia este maximă în privința întâlnirii la nivel ecumenic: Sinodul din Creta a putut fi ținut fără să existe împăcare și comuniune între Ierusalim și Antiohia pe subiectul regiunii Qatar, dar întrunirea din Iordania este considerată de Patriarhul Bartolomeu imposibilă fix pentru același motiv al dezbinării prezente.

Oare către ce fel de sinodalitate conduce Sinodul din Creta? O fi una de durată sau temporară, care să facă locul la ceva și mai rău? Putem accepta un soi de pace a Bisericii în care nu se caută rezolvarea problemelor care apar?

De asemenea, Arhiepiscopul Albaniei declară că întrunirea preconizată în Iordania va complica în mod evident situația. Totuși este limpede că pentru organizatori nu este atât de clar acest lucru. Și cred că nici pentru credincioșii imparțiali.

Un om cât o Biserică și cât o nație. 101 ani de la nașterea Părintelui Iustin

Moartea Părintelui Iustin, acum aproape 7 ani, a lăsat un gol, dar și o prețuire mai mare pentru ce a însemnat trăirea lui sfântă și contribuția la viețuirea creștină a altora. Chiar și simpla lui existență a fost și am resimțit-o și eu ca o stabilitate, încredere și reper. Toate acestea s-au dus odată cu plecarea sa, dar au rămas un chip și o scânteie de curaj și încredere, o credință în veșnicie molipsită de la cel care a trăit și absorbit în sine suferința la cel mai înalt nivel și a transmis mai departe învierea și dragostea pentru Dumnezeu și patrie.

Amintirea sa este cu atât mai vie cu cât ea nu ține de istorie, ci de veșnicie și de sfințenie. Prin Dumnezeu suntem încă alături, dar mai ales el de noi. Avem conștiința că Părintele este viu dincolo și prezent aici, că nu și-a uitat patria sa pământească și Biserica ce se află încă în lupta pentru mântuire, dar și responsabilitatea de a duce mai departe testamentul său nescris, dar mai răsunător decât un clopot în conștiințele noastre.

Să avem toți parte de binecuvântarea și rugăciunile lui și folos din cuvintele insuflate care izvorăsc din sufletul său măreț și din experiența neprețuită ca duhovnic al românilor de toate categoriile!

Încercăm să evocăm mai jos chipul său prin câteva filmări cu sfaturi și relatări de la și despre Părintele Iustin spre zidire și folos duhovnicesc. După cum se spune la un moment dat în primul video, îi putem ura și acum LA MULȚI ANI! în ziua în care s-a născut și să se păstreze ca o amintire vie și rodnică în sufletele noastre și să ne pomenească și pe noi în împărăția luminii neînserate!

Principiile corecte ale întreruperii pomenirii

Textul de mai jos a fost scris acum mai bine de 2 ani, dar îl repostez aici pentru că nu mai poate fi accesat pe site-ul psaltirea.ro (care nu mai funcționează) și pentru că am făcut în alte articole trimitere la el, dar nu mai este disponibil. Este la fel de valabil și în prezent.

Mărturisirea credinței și osândirea ecumenismului
~ întreruperea pomenirii și evitarea schismei ~

«De va rămâne în voi ceea ce ați auzit de la început,
veți rămâne și voi în Fiul și în Tatăl» (1Ioan 2,24)

Rămânând fermi pe poziția pe care am avut-o dintru început, continuăm pe toate căile să tragem un semnal de alarmă celor ce încă mai au o sensibilitate față de adevăr. În timp ce depunem eforturi pentru a păstra aprinsă candela dreptei credințe, care deja fumegă îngrijorător, ne întristăm de faptul că cele două direcții (erezia și schisma), care sfâșie unitatea Bisericii, se accentuează tot mai mult în lucrarea lor de a o stinge.

Deși era de datoria lor să păstreze intactă Ortodoxia la Sinodul din Creta, ierarhii din Biserica noastră nu suportă nici o mustrare de conștiință pentru greșeala făcută, își mențin linia amăgitoare a ecumenismului, ba, mai mult, încearcă să ne compromită prin acuze nefondate la adresa celor care luptă fățiș împotriva ecumenismului. Pe de altă parte, cei care ar trebui să se lupte la unison pentru apărarea Ortodoxiei se învrăjbesc tot mai mult între ei, derutând în fel și chip poporul lui Dumnezeu, având tendințe zelotiste, rupând comuniunea cu pliroma Bisericii, lucru ce va putea duce către schismă.

Reacția noastră imunitară împotriva ereziei ecumenismului, față de erorile dogmatice care sunt strecurate în trupul Bisericii, constă în:

– mărturisirea permanentă și cu tărie a adevărului de credință care spune: „Un Domn, o credință, un botez” (Ef. 4, 5), „una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică” (Crezul);

– osândirea ecumenismului ca erezie ecleziologică ce desființează granițele și identitatea Bisericii prin recunoașterea ereticilor ca membri ai ei, deschizând calea spre o panerezie (erezie generală);

– solicitarea adresată ierarhilor din Biserica Ortodoxă Română de a părăsi Consiliul Mondial al Bisericilor și mișcarea ecumenică în general;

– condamnarea evenimentului din Creta ca Sinod tâlhăresc;

– oprirea pomenirii episcopilor care au semnat în Creta documente ce conțin erezii.

Câteva din elementele ce demonstrează că acțiunea de oprire a pomenirii nu poate fi etichetată ca schismă sunt următoarele:

pomenirea ierarhului nu înseamnă părtășie la credința lui personală, ci la cea primită de la Sfânta Biserică, pe care el a jurat la hirotonie să o păzească și să o propovăduiască. Acest lucru se evidențiază chiar în explicarea Sfintei Liturghii: Întâi pomenește, Doamne, pe arhiepiscopul nostru. Din aceasta se arată supunerea față de superior și că slujitorul este părtaș la credința și la predania acestui arhiereu pomenit și succesor al Tainelor, iar nu un inițiator nou sau născocitor al simbolurilor aduse/slujite de el (Patrologia Graeca 140, 460-461). Doar pomenirea unui episcop eretic (precum Papa) sau schismatic constituie adoptarea unor credințe și predanii străine;

întreruperea pomenirii ierarhului nu constituie schismă, adică rupere de Sfânta Biserică, ci vizează tocmai consolidarea Bisericii în jurul lui Hristos, piatra ei de temelie, de pe care nici „porțile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18);

– practica întreruperii pomenirii este veche în tradiția bisericească și este consemnată indirect de Canoanele 31 Apostolic și 15 al Sinodului I-II Constantinopol. Acestea nu prevăd obligativitatea opririi pomenirii ierarhului ce are abateri dogmatice, ci doar atestă faptul că această măsură nu poate fi sancționată canonic, ba este chiar lăudată;

oprirea pomenirii nu este o rupere a comuniunii cu Sfânta Biserică, cu clericii, monahii și mirenii care au gândire ortodoxă și osândesc ecumenismul, chiar dacă n-au oprit pomenirea. Ea este o încercare de trezire a conștiinței episcopului, clerului și poporului. Clericii și credincioșii care au întrerupt pomenirea izolează erezia și se delimitează doar de cei cu cuget eretic, în schimb au comuniune liturgică cu aceia care, indiferent dacă pomenesc sau nu pe episcopul lor, nu primesc ecumenismul și Sinodul din Creta;

afirmăm că doar un Sfânt Sinod are autoritatea să se pronunțe asupra situației de criză în care se află astăzi Sfânta Biserică. Doar un asemenea Sinod are competența să îi judece pe ierarhii care au semnat în Creta;

nu-i catalogăm drept eretici la propriu (excomunicați) pe adepții ecumenismului (ierarhii semnatari în Creta și alți simpatizanți), ci doar ca propovăduitori în public și cu capul descoperit ai unei erezii;

recunoaștem că sunt valide Sfintele Taine săvârșite în Biserica Ortodoxă Română. Ierarhii nefiind condamnați sinodal, Tainele săvârșite de ei sunt valide. Recomandăm însă poporului drept credincios să dea dovadă de discernământ duhovnicesc, să lupte împotriva ecumenismului și să participe la sfintele slujbe săvârșite de clericii care mărturisesc ortodox și nu impun erezia ecumenismului, chiar dacă au oprit sau nu pomenirea;

nu pomenim alt ierarh, nu creăm structuri separate și nu înființăm biserici paralele, rămânând fii ai Bisericii Ortodoxe Române.

Considerăm că toată această situație ar fi fost evitată dacă ierarhii noștri ar fi avut o deschidere sinceră față de cei care le-au transmis din timp neliniștile lor față de documentele propuse dezbaterii și aprobate ulterior în Creta. Credem că nu este târziu nici acum ca sinodalii să se dezică de învățăturile greșite promovate prin Sinodul tâlhăresc din Creta printr-o mărturisire publică de credință, din care să fie clar pentru toți, clerici și mireni, că sunt în dreapta credință. Astfel ar da dovadă de maximă responsabilitate față de mântuirea păstoriților lor atât de tulburați de evenimentele care au zguduit Sfânta noastră Biserică.

Atragem atenția că cei care privesc cu indiferență la amploarea pe care o ia erezia ecumenismului prin adoptarea ei la Sinodul din Creta sau consideră drept schismă întreruperea pomenirii, cât și cei care se folosesc de această măsură într-un mod ce conduce la schismă se abat de la duhul Ortodoxiei, aflându-se luptători împotriva Duhului Sfânt. Ne rugăm ca Dumnezeu să izbăvească Biserica Sa din ghearele ereziei, de aceea considerăm că este fundamental ca toți cei cu cuget ortodox să păstrăm și să trăim adevărul de credință întru legătura păcii, folosindu-ne de oprirea pomenirii sau de alte mijloace de mărturisire.

Data: 10.12.2017

Ierom. Macarie Banu
Ierom. Atanasie Parfeni
Ierom. Lavrentie Carp
Ierom. Eftimie Mitra

Ce exprimăm prin (ne)pomenirea episcopului

Acest articol a fost scris acum aproximativ 2 ani, dar îl repostez aici pentru că nu mai poate fi accesat pe site-ul psaltirea.ro (care nu mai funcționează).

Când zice cineva: Eu sunt al lui Pavel, iar altul:
Eu sunt al lui Apollo, au nu sunteți trupești?
Deci ce este Pavel și ce este Apollo decât slujitori prin care
ați crezut voi și după cum i-a dat Domnul fiecăruia? (1Cor. 3: 4-5)

Unii dintre primii creștini nu reușeau să vadă în apostoli pe Hristos, Care era prezent în ei prin har. Eroarea noastră, a celor de azi, este că nu vedem pe Același Hristos lucrând prin sluji­torii Lui de acum, dincolo de scăderile lor. Din nefericire, o exagerare nepotrivită a abaterilor clericilor, chiar și dogmatice, poate duce chiar la îndepărtarea credincioșilor de harul Sfintelor Taine și la compromiterea oricărei inițiative înțelepte pentru revigorarea dreptei credințe.

După Sinodul din Creta, încercarea sinodalilor noștri și a adepților lor de a duce turma după ei, nu după adevărul de credință revelat a generat un simțământ de neîncredere și abandon în mintea multor credincioși. Unii au reacționat și s-au delimitat de această direcție, ajungând chiar și la întreruperea pomenirii. Din păcate, aici au intervenit o serie întreagă de tendințe și teorii, unele cu caracter schismatic. Amatorismul unora întreține confuzia pe probleme impor­tante: acrivie-icono­mie, lipsa harului-nevaliditatea Tainelor, comuniunea de credință prin pome­nirea ierarhului sau prin conslujire, căderea automată sub anatemă ș.a. Cel mai grav este duhul disperant că trebuie să ne îngrădim de orice erezie publică pentru a nu avea parte de osândirea împreună cu ea și cu promotorii ei. Un mare rău este că această cumplită părere nu are o bază scripturistică sau patristică, în ciuda faptului că pune în față o sumedenie de citate scoase din context. O orientare corectă nu poate fi obținută decât prin încadrarea cât mai fidel cu putință în învățătura generală și coerentă a Bisericii. În acest sens, mă voi strădui, în rândurile ce urmează, să fac o prezentare a viziunii echilibrate, care consider că a fost sesizată și de Pr. Teodor Zisis.

Cuvintele din motto sunt un punct de plecare minunat pentru a dărâma opinia nefondată că, prin pomenirea unui episcop ortodox în funcție/necondamnat, ne-am face părtași la eventu­alele lui erori dogmatice. Continuarea pasajului din Apostolul Pavel evidențiază și mai clar că el se referă la legătura bisericească a credincioșilor cu episcopii, urmașii de azi ai apostolilor: «Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. […] Cel care sădește și cel care udă sunt una și fiecare își va lua plata după osteneala sa. Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu» (1Cor. 3:6-9). Sf. Ioan Gură de Aur comentează astfel: „Dacă arătura este a lui Dumnezeu, zice, apoi drept este a fi voi numiţi nu de la numele cultivatorilor, ci de la numele lui Dumnezeu, căci nici arătura nu este a cultiva­torului, ci a stăpânului ţarinei”[1]. Așadar, prin slujitorii legitimi ai lui Hristos noi ne definim drept creștini, ucenici ai Lui, prin credința Bisericii, nu prin opiniile particulare ale păstorilor noștri.

Ce credință mărturisim prin pomenirea unui episcop sau prin conslujire

Nu este firesc să se vorbească despre întreruperea comuniunii cu episcopul sau cu alți clerici și mireni fără a fi înțeleasă corect pomenirea lui și pe ce baze se întemeiază comuniunea liturgică. De aceea abordarea temelor va urma această ordine.

În Sfânta Scriptură se găsește foarte limpede exprimată ideea că prin apostoli și episcopi noi ne ținem de Hristos, de credința Evangheliei, nu de a lor personală. Îndemnurile Apostolului Pavel către un episcop (Tit) hirotonit în Creta sunt elocvente în acest sens. El i se adresează astfel: „Lui Tit, adevăratul fiu după credința cea de obște” (Tit 1: 4), arătând că succesiunea și comuniunea nu se fac prin învățătura lui personală, ci prin cea a Bisericii. Câteva rânduri mai jos arată mai limpede acest adevăr, când se referă la episcopi în general: „Se cuvine ca episcopul să fie fără prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, […] ținându-se de cuvântul cel credincios al învățăturii, ca să fie destoinic și să îndemne la învățătura cea sănătoasă” (Tit 1:7, 9). Se desprinde de aici concluzia că credința pe care o reprezintă acesta nu este a lui proprie, ci a lui Hristos, a Bisericii, pe temeiul căreia a fost învestit. Cei păstoriți de el se definesc prin credința pe care este dator ierarhul să o păzească, nu prin opiniile lui personale. Credința episcopului nu este orice părere a lui parti­culară, ci cea pe care este pus să o propovăduiască. Evident că, dacă trădează Evanghelia, este pasibil de caterisire; totuși, până să fie depus, el este încă reprezentant al ei, deși nevrednic, iar păstoriții săi sunt fii ai Ortodoxiei, nu ai rătăcirii.

Înainte de a cerceta și mărturii patristice cu privire la valoarea pomenirii episcopului la slujbe, este binevenită enumerarea altor citate scripturistice care definesc statutul apostolilor și al episcopilor în raport cu Hristos și cu dreapta credință. Așadar, Însuși Mântuitorul îi trimite la propovăduire pe apostoli prin aceste cuvinte: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28: 19-20). În altă parte grăiește: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă” (Lc. 10: 16). Iar faptul că episcopii și preoții nu au propria lor învățătură este arătat de cuvintele: „Voi însă să nu vă numiți Rabi, că Unul este Învățătorul vostru: Hristos” (Mt. 23: 8). Acest adevăr îl întărește Apostolul prin faptul că se consideră iconom al lui Hristos, după cum a vorbit și despre episcop: „Așa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu. Iar de la iconomi mai ales se cere ca fiecare să fie aflat credincios. […] Și acestea, fraților, le-am scris ca despre mine și despre Apollo, dar ele sunt pentru voi, ca să învățați din pilda noastră să nu treceți peste ce e scris, ca să nu vă făliți unul cu altul împotriva celuilalt” (1Cor. 4: 1-2, 6). Fără a avea pretenția că am epuizat toate mărturiile scripturistice pe această temă, înainte de a examina restul tradiției Bisericii cu privire la semnificația pomenirii episcopului, este necesară distincția între a fi în comuniune cu un episcop sau alt cleric și a fi părtaș la învățătura lui eventual eretică.

Subiectul comuniunii liturgice, care se realizează fie prin pomenirea unui episcop, fie prin slujirea împreună cu un cleric, trebuie analizat în scopul de a vedea în ce măsură presupune aceasta transferul sau împroprierea unor învățături particulare greșite de la unul la altul. După cum am arătat mai sus, din Sfânta Scriptură, comuniunea bisericească presupune o credință comună, a Bisericii, nu pornește de la opiniile particulare ale conslujitorilor. Sfântul Ioan Damaschin întărește acest adevăr: „Dacă negreşit împărtăşania este unire cu Hristos şi a unora cu alţii, atunci negreşit ne unim cu toţi cei care, potrivit voinţei libere, se împărtăşesc împreună cu noi”. De aceea, conclu­zionează: „Aşadar, cu toată puterea să ne păzim să nu luăm o împărtăşanie de la eretici și nici să dăm ca să nu ne facem părtaşi relei lor credinţe şi osândirii lor”[2]. Unirea se realizează prin împărtășirea cu Hristos, cu Sfintele Taine, care sunt ale Bisericii. Deci nu se poate vorbi de o legătură pe considerente personale, ci stabilită prin adeziunea comună la credința cea de obște. Este problema fiecăruia în ce măsură se ține de această credință, dar este o cerință absolută ca fiecare conslujitor să o mărturisească public. Așadar, este evident că trebuie să ne împărtășim doar cu clerici cu hirotonie validă, necaterisiți (pe drept), nu cu eretici condamnați, care nu mai fac parte din trupul Bisericii Ortodoxe și nu mai țin credința dreaptă.

În Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare se găsește limpede ideea că ne unim unii cu alții prin Hristos, nu prin puterile noastre individuale: „Iar pe noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi dintr-un Potir, să ne uneşti unii cu alţii prin împărtăşirea Aceluiași Duh Sfânt şi pe nici unul dintre noi să nu-l faci să se împărtăşească spre judecată sau spre osândă cu Sfântul Trup şi Sânge al Hristosului Tău”[3]. Deci credința Bisericii prin harul Duhului este cea care ne unește pe fiecare întreolaltă după măsura în care o păzim; nu ne unim unii cu alții pe baza credinței personale în parte. Mai mult, fiecare se împărtășește spre osânda lui proprie, nu spre osânda celorlalți, dacă se apropie cu nevrednicie.

În ce privește pomenirea episcopului la toate slujbele și la Sfânta Liturghie, formula de astăzi este o prescurtare a uneia mai extinse din vechime. Odinioară au existat mai multe, care nu se rezumau doar la rugăciunea pentru episcopul imediat superior, ci cuprindeau multe alte categorii de creștini, după cum erau menționate în Diptice. Dipticele erau rostite de diacon în general și reprezentau o rugăciune extinsă pentru vii și morți, pe două coloane, de unde provine și denumirea lor. Exista o ceremonie pentru zilele obișnuite și una pentru cele în care slujea și episcopul locului. Prima era mai scurtă, iar a doua mai extinsă, în care erau pomeniți toți cei cinci Patriarhi[4]. Ba nici nu a existat un tipic unic, ci mai multe tradiții din diferite zone. Erau pomeniți la adormiți chiar și toți episcopii anteriori ai unei episcopii/cetăți. Din tot acest moment liturgic amplu, s-a păstrat în slujba de astăzi doar formula de pomenire a ierarhului imediat superior sau a celorlalți Patriarhi, în cazul Întâistătătorilor de Biserici Autocefale. Rugăciunile pentru vii și adormiți, cler, conducători și restul mirenilor le rostește preotul sau episcopul în taină, în timp ce la strană se cântă Axionul. Fără a intra în detalii neimportante pentru subiectul nostru, trebuie reținut faptul că astăzi pomenirea arhiereului vizează două aspecte: rugăciunea pentru el și declararea apartenenței la Biserica Ortodoxă prin acesta.

Rugăciunea pentru ierarh este marcată de cuvintele: „pe care-l dăruiește Sfintelor Tale Biserici întreg, cinstit, sănătos, în pace și drept învățând cuvântul adevărului Tău”. Aceasta este o cerere ca episcopul să fie cum s-a spus, nu o adeverire că el ar fi așa. Cu atât mai puțin nu este o condiționare pe baza căreia noi îl pomenim la Liturghie. Noi îi dorim și cerem de la Dumnezeu aceste lucruri pentru el, după cum notează și Părintele Epifanie Teodoropulos[5].

Pe de altă parte, pe lângă rugăciune, noi îl recunoaștem ca arhiereu al Bisericii și continuator al succesiunii apostolice. Prin aceasta declarăm că și noi respectăm și mărturisim corect învățătura apostolilor tocmai pentru că episcopul, pe care-l pomenim, este hirotonit de urmași ai Apostolilor și transmițător al cuvântului lor. Avem această garanție prin validitatea hirotoniei lui, altfel spus, prin faptul că el aparține de Biserica Ortodoxă și noi prin el, iar nu de vreo erezie sau schismă. De aceea în Ortodoxie a fost o grijă permanentă și deosebită pentru a verifica validitatea hirotoniilor chiar și pentru ierarhii adormiți. Un caz celebru este al Sfântului Ioan Gură de Aur, care a murit exilat și caterisit de un Sinod tâlhăresc „de la Stejar” (404). Pentru că mulți au insistat să fie trecut din nou în diptice, Patriarhul Atticus de atunci a făcut acest lucru. Aceasta după ce fusese reintrodus mai întâi în Antiohia, cetatea natală a aceluia, și la presiunea unor episcopi care nu voiau să-l pomenească până nu-l va include în diptice pe Sfântul Ioan. Însă Sf. Chiril al Alexandriei nu a vrut să recunoască această reabilitare în fapt și a insistat să fie șters. El își justifica poziția prin faptul că a fost caterisit și nu poate fi pomenit ca episcop, după cum menționează istoricul Nichifor Calist[6]. Nu acuzația de erezie sau părtășia cu un eretic necondamnat era problema, ci destituirea din funcția de episcop. Același lucru l-a avut în vedere și un Sinod din Mopsuestia, din anul 550, convocat la cererea împăratului Iustinian pentru a cerceta dacă Teodor mai era trecut în diptice[7] după condamnarea lui ca eretic prin Judicatum-ul proclamat la presiunea aceluiași împărat[8]. Deci fusese șters din lista episcopilor abia când a fost condamnat, chiar și post-mortem, deși învățătura sa eretică fusese trecută cu vederea până atunci.

Din toate aceste mărturii scripturistice și din tradiția Bisericii se trage ușor concluzia că prin pomenirea unui episcop, prin slujirea împreună cu un cleric sau prin participarea mirenilor la Liturghie este împărtășită credința Bisericii respectivilor episcopi sau clerici care slujesc sau sunt pomeniți, nu părerile lor personale cu privire la dogme. Ar fi chiar insultător să credem că Biserica este atât de vulnerabilă în fața ereziilor prin structura ei, încât să se transforme extrem de ușor într-o sursă de erezie prin simpla intruziune în sânul ei a unor clerici cu gândire eretică.

Obligativitatea întreruperii pomenirii

Având în vedere, așadar, că slujirea preoțească este întemeiată pe credința de obște, a Bisericii, rezultă foarte clar că obligativitatea opririi comuniunii cu un cleric intervine doar după depunerea lui de către un for superior (episcop pentru preot sau diacon și Sinod pentru episcop). Lucrul acesta se vădește din hotărârile și lucrările Sinoadelor Ecumenice sau Locale.

Din cercetarea istoriei și deciziilor sinodale se vede că ele nu au intrat în vigoare retroactiv, ci doar din momentul convocării și emiterii unor decizii concrete:

– Arienii abia în urma Sinodului I au început să fie excomunicați, deci în mod firesc nu a fost stabilită vreo normă de primire a lor prin botez sau prin lepădarea de erezie;

– Sinodul II Ecumenic stabilește modul primirii ereticilor anterior condamnați, îndeosebi cei antitrinitari, și nu a formulat dogme noi, ci doar a reafirmat deciziile anterioare de la Niceea, care erau puternic contestate la acea vreme. De altfel, el nici nu a fost întrunit ca un Sinod Ecumenic, ci a devenit astfel în timp, prin recunoașterea lui de către toate Patriarhiile;

– Sinodul III Ecumenic a condamnat pe Nestorie și pe cei ce ar cuteza să se alăture partidei lui din acel moment. Patriarhul Ioan de Antiohia, deși inițial a fost declarat caterisit împreună cu Nestorie, a fost reabilitat când s-a dezis de părtășia cu el. Este de remarcat că Sf. Chiril al Alexandriei, luptătorul împotriva nestorianismului, a trecut cu vederea, după acest Sinod, persoana lui Teodor de Mopsuestia și a lui Diodor din Tars, din iconomie, după cum menționează Sf. Teodor Studitul, pentru că „a răbdat puțin încetineala răsăritenilor decât, neprimindu-l [ei] pe cel cu adevărat eretic, să primească aplecare către ceea ce era eretic”[9]. Aceștia doi au ajuns să fie condamnați la Sinodul V Ecumenic;

– Sinodul din Calcedon a condamnat pe Eutihie, pe Dioscor și pe toți aderenții lor monofiziți, dar nu a dat și nici nu avea cum să dea vreo hotărâre cum să fie primiți la Ortodoxie;

– în 691 s-a întrunit Sinodul trulan, la 10 ani după Sinodul VI Ecumenic. De aceea el stabilește modul de primire al monoteliților condamnați anterior;

– în fine, Sinodul VII Ecumenic nu a depus pe episcopii iconoclaști, ci doar a condamnat erezia și a impus caterisirea celor ce nu se vor închina la icoane. „În cele din urmă, Sinodul i-a primit cu multă iubire de oameni pe toți episcopii care și-au recunoscut greșeala și i-a reașezat în scaunele lor”[10], adică nu au fost caterisiți.

Odată condamnați, cei ce se țin de erezia contrară dogmelor ortodoxe devin eretici excluși din Biserică. Părtășia cu unii ca aceștia prin slujirea în comun îi face pe ortodocși pasibili de caterisire sau afurisire. Așa cum prevăd canoanele 45 și 46 apostolice, rugăciunea simplă împreună a unui cleric cu un eretic se pedepsește cu afurisirea, iar slujirea împreună cu el conduce la caterisire. Ereticii avuți în vedere sunt cei excomunicați, neîmpărtășiți, scoși în afara comuniunii cu Biserica, după cum menționează canonul 10 apostolic. Iar alte canoane, precum 7, 8 și 37 Laodiceea identifică limpede pe eretici ca cei ce sunt în afara Bisericii. De altfel, ei se desprindeau singuri în primele veacuri de Biserică; abia în vremurile noastre a apărut mișcarea aceasta de infiltrare și amestecare, care produce multă confuzie.

Un episod important este cel al Părinților mărturisitori atoniți de după Sinodul de la Lyon (1274), din vremea împăratului Mihail Paleologul, care refuzau să primească hotărârea de a fi pomenit la Liturghie papa, ba chiar au oprit și pomenirea Patriarhului Ioan XI Vekkos, care intrase în comu­niune cu el. În Scrisoarea lor, ei afirmă: „Cum va suferi acestea sufletul drept-credincios și nu se va depărta îndată de părtășia cu cei ce l-au pomenit (pe papa n.n.) și nu-i va socoti neguță­tori de cele sfinte? Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu primea din vechime pomenirea numelui arhie­reului înaintea Sfintelor Taine ca pe o deplină comuniune întreolaltă. Fiindcă este scris în Tâlcu­irea dumnezeieştii Liturghii că preotul liturghisitor pomenește numele arhiereului spre a arăta că se supune mai-marelui său, că este în comuniune cu credința lui și că prin el a primit harul de a săvârși dumnezeieștile Taine”[11]. Referința este de la Teodor sau Nicolae al Andidelor, nu de la Sf. Gherman, cum greșit a fost indicat într-o traducere de pe internet[12]. Pasajul din explicarea Sfintei Liturghii este acesta: „Ecfonisul: Între cei dintâi pomenește, Doamne, pe Arhiepiscopul nostru! Din aceasta se arată supunerea față de superior și că slujitorul este și el în comuniune cu credința acestui arhiereu pomenit și succesor al predaniei Tainelor, iar nu un inovator nou sau născocitor al simbolurilor slujite/oferite de el”[13]. Suntem îndreptățiți să credem că se face referire la comuniunea cu credința oficială a episcopului, cu care a fost învestit la hirotonie, și nu cu cea personală. Pentru că preotul își arată prin pomenirea episcopului canonicitatea sa în privința credinței, dar și a Tainelor slujite de el. Prin arhiereu el primește atât credința, cât și slujirea, nu este un inovator. Dar pe acestea nu le-a inventat nici episcopul, ci doar le-a transmis. Chiar Părinții mărturisitori aghioriți nu acceptă comuniunea cu papa și cu latinii deoarece de aceștia „ne-am despărțit după dreptate și canonic” și „rămân neschimbați în ereziile lor”[14]. Toată scrisoarea lor se referă la neacceptarea pomenirii papei, dar se subînțelege și ruperea de Patriarhul de Constantinopol, ca o sancțiune. De aici rezultă explicit obligativitatea de a nu accepta, prin pomenire, unirea cu un eretic deja condamnat și despărțit de Biserică (papa), lucru ce ar însemna aderarea la o erezie. Reiese și dreptul canonic și îndatorirea morală de a opri comuniunea cu cei ce accep­tă să facă acest lucru, adică cu Patriarhul de Constantinopol, aspect ce ne interesează în mod deosebit, care va fi abordat mai jos.

La fel au procedat și Părinții mărturisitori care s-au împotrivit unirii semnate la Ferrara-Florența trei veacuri mai târziu. Mai întâi Ghenadie Scholarios a afirmat: „Pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc lucru neînsemnat, de vreme ce părtășia duhovnicească a celor de un cuget și supunerea desăvârșită față de păstorii cei adevărați se arată prin pomenire. Sinoadele, ca și ceilalți Părinți, statornicesc că «se cuvine să fugim de părtășia cu cei de a căror cugetare ne scârbim»”[15]. În mod asemănător, și Sf. Marcu Evghenicul a refuzat să primească unirea cu catolicii și să-l pomenească pe papa, pentru a nu deveni și el străin de credința ortodoxă. A trecut chiar și la întreruperea comuniunii cu unioniștii, pentru a feri turma credincioșilor de amăgirile venite prin aceia. Așadar, este obligatorie oprirea comuniunii cu ereticii condamnați, dar este lăudată și cea față de ereticii fățiși, dar încă necondamnați.

Ca o dovadă că nu reprezintă întinare comuniunea cu un ereziarh încă necondamnat stă faptul că Sf. Chiril al Alexandriei nu a oprit pomenirea lui Nestorie până la întrunirea Sinodului III Ecumenic, al cărui artizan a fost. Cu toate acestea, el nu a fost judecat ca fiind nestorian, ci dimpotrivă, apărător al Ortodoxiei de erezia nestoriană.

Dreptul întreruperii pomenirii episcopului

În ciuda faptului că suntem hrăniți bine în Biserică din izvoarele curate ale credinței prin slujbele ei, pericolul răspândirii unei erezii nu este mic și neglijabil. Chiar dacă nu toți sunt în stare să reacționeze corect față de ecumenism, ca erezie în desfășurare, aceasta nu înseamnă că este suficient a ne continua liniștiți viața liturgică alături de cei ce promovează această eroare dogmatică. Dimpotrivă, o reacție solidă, argumentată, fără compromis și convingătoare este absolut necesară; altfel, acest prim pas făcut prin deciziile din Creta va fi urmat cu ușurință de al doilea. Și, în loc de masa de ierarhi ortodocși compromiși împreună cu adepții lor, vom avea parte de o masă mare de clerici și mireni prinși în plasa ereziei ecumeniste prin acceptarea ereticilor și chiar prin unirea cu ei în gândire și la nivel de cult. Iar acest pericol nu poate fi minimalizat, având în vedere acțiunile ecumeniste care au avut loc până acum. De aceea este indispensabil să se ia o poziție prin toate mijloacele, inclusiv prin întreruperea pomenirii episcopilor participanți și aderenți la Sinodul din Colimbari.

Documentul intitulat Mărturisirea credinței și osândirea ecumenismului expune concis cum ar trebui să ripostăm față de sincretismul creștin și religios de care suntem asaltați. În rândurile ce urmează va fi concentrată atenția doar asupra modalității de întrerupere a pomenirii pe criterii patristice.

Modul autentic de păstrare a credinței nu se face pornind de la negarea altora, ci prin ațintirea atenției la Hristos și la Evanghelie, lucru care constituie și o dezicere de erezii. Reacția corectă față de acestea este de a fi eliminate atunci când atacă și subminează adevărul dogmatic tocmai pentru a dobândi libertatea în Hristos. O luptă îndârjită de a mitralia neghinele eretice poate conduce la o stare trupească, de coalizare prin ura față de ecumeniști în locul dragostei pentru Evanghelie. Ba chiar poate ajunge nu doar la atitudini recalcitrante și injurioase, ci și la tendințe schismatice, de dezbinare.

Părinții Sfinți, care au uzat de acest drept de întrerupere a pomenirii, au făcut-o cu discernământ, spre folosul lor duhovnicesc și al Bisericii. Sf. Vasile cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Marcu Evghenicul, Sf. Grigorie Palama, Părinții aghioriți din anii ’70-’72, în frunte cu Cuviosul Paisie Aghioritul, și trei ierarhi din Sinodul Greciei au menținut linia Ortodoxiei prin acest gest. Îndeosebi Părinții din secolul trecut sunt o pildă pentru zilele noastre pentru faptul că avem un exemplu viu, de la care ni se păstrează și modalitatea aplicării întreruperii pomenirii, dar și pentru motivul că s-au împotrivit aceleiași erezii, ecumenismul. Este evident că ei au păstrat comuniunea cu restul clericilor și mirenilor care pomeneau pe Patriarhul ecumenist de atunci, Atenagora. Mărturiile celor ce au trăit în acei ani, dar și pledoariile celor trei episcopi acceptate de Sinodul Greciei sunt dovezi incontestabile pe care trebuie să le urmăm și noi, cei care am întrerupt pomenirea acum.

Pentru a stabili o direcție sănătoasă, în primul rând trebuie înțeles corect canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol, pe care se întemeiază întreruperea comuniunii cu episcopii adepți pe față ai ecumenismului, iar apoi studiate și alte mărturii patristice referitoare la această temă.

Limitele canonului 15

Temeiul cel mai invocat pentru întreruperea pomenirii este canonul 15, menționat mai sus. Pentru a vedea ce prevede acesta, am făcut o traducere mai precisă a lui pe baza textului grecesc din Pidalionul editat de Cuv. Nicodim Aghioritul[16]:

Cele hotărâte în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter, episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.

Deși nu este validat de un Sinod Ecumenic, acest canon are o valoare panortodoxă de necontestat. Intenția lui este de a limita acțiunile samavolnice de oprire a pomenirii episco­pului prin impunerea unor bariere:

a) Fiind încununarea canoanelor anterioare, 13 și 14, care stabilesc interdicția de a opri comuniunea cu episcopul pentru „oarecare învinuiri”, el prevede o singură excepție, anume situația când ierarhul propovăduiește fățiș o erezie. Aceasta nu poate fi luată ca obligativitate, ci ca situație excepțională. Cinstea cuvenită celor ortodocși, care sancționează ereziile introduse de ierarhia superioară este comparabilă cu decorarea pentru merite deosebite. Este un lucru de râvnit, dar nu la îndemâna oricui, cu atât mai puțin o obligație. Iar cei care nu ajung să se ridice la nivelul acesta nu pot fi acuzați de trădare sau părăsire a Bisericii. Mai mult, vitejia unora în lupta pentru păstrarea neabătută a credinței nu le dă dreptul de a cataloga drept trădători și eretici pe ceilalți, care nu fac aceasta, ci dimpotrivă, curajul acesta ar trebui să vină din mărimea de suflet și din jertfa pentru binele tuturor. Altfel spus, noblețea celor care își asumă prima linie ar trebui să izvorască și să ducă la o dragoste mai puternică și o solidarizare cu restul credincioșilor.

b) Dreptul de sancționare a episcopilor pentru derapajele de la ortodoxia credinței nu trebuie folosit în mod pripit, ci cu mare grijă, după o temeinică aprofundare a subiectului. Acest lucru poate fi desprins în primul rând din faptul că este necesară demonstrarea atașamentului ierarhului față de erezie condamnată clar de tradiția patristică. În al doilea rând, prudența pe care o impune canonul 31 apostolic episcopului care urmează să caterisească un preot pentru schismă, anume abia după trei îndemnuri, ar trebui să fie valabilă cu atât mai mult pentru cei care se despart de comuniunea cu propriul lor chiriarh. Așa cum notează și Arhim. Epifanie, aceasta trebuie să fie o măsură de ultimă instanță, după încercările de avertizare asupra pericolului de a târî Biserica în erezie.

c) Scopul urmărit prin întreruperea pomenirii este de a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări. Lucrul acesta nu se realizează de la sine, ci este o silință. Aceasta înseamnă că sunt vizați doar cei care produc scindările, adică episcopul și toți care susțin erezia. Mai mult, sancționarea acestora nu urmărește împărțirea credincioșilor pe alte motive decât promovarea unor învățături neortodoxe, ci strict izolarea devierilor dogmatice și a celor care le susțin de restul Bisericii pentru a o izbăvi de derapaje.

d) Întreruperea pomenirii nu reprezintă o condamnare a sinodalilor noștri, ci o sancționare (κατάγνωσις) a lor, după cum se observă din folosirea unui termen diferit pentru condamnarea/ osândirea (κατάκρισις) sinodală în cuprinsul aceluiași canon. Verbul utilizat pentru a desemna osândirea episcopilor se regăsește și în Noul Testament în două locuri, relevante pentru atitudi­nea de nepomenire. Întâi este vorba de Petru, despre care Sfântul Apostol Pavel spune că era „vrednic de înfruntare” (Gal. 2: 11), condamnabil. Iar Sfântul Ioan Evanghelistul ne avertizează că nu avem îndrăznire la Dumnezeu dacă inima noastră ne „osândește” (1In. 3: 20-21). Așadar, prin comparație, episcopul vizat de întreruperea pomenirii este vrednic de înfruntare și de condamnare, de aceea este numit și pseudo-episcop, ca unul ce nu-și îndeplinește cum se cuvine atribuțiile, nu ca unul deja depus din treaptă. De altfel, ereziile de care se face vinovat episcopul sunt numite cu același termen (sancționate), nu condamnate deja sinodal. În cazul celor condamnate de Sinoade, oprirea comuniunii este obligatorie, nu doar un drept. În cazul nostru, ecumenismul este o erezie dezaprobată de Sfinții Părinți și de Sinoade, dar necondamnată încă solemn.

e) Un lucru mai puțin observat, nu doar episcopii sunt pasibili de a fi sancționați în cazul că proferează o erezie nouă, ci și preoții. Chiar primele cuvinte ale canonului subliniază acest lucru: Cele hotărâte în privința prezbiterilor (PREOȚILOR), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Deci cele rânduite pentru Patriarhi în situația promovării unei greșeli dogmatice sunt valabile și pentru preoți, adică doar dacă susțin o învățătură eronată cu capul descoperit. Chiar dacă în canoanele anterioare (13 și 14) este condamnată drept schismatică ruperea comuniunii doar cu episcopii și mitropoliții, totuși canonul prezent face referire și la preoți. Pentru ei probabil că nu era necesară o normă canonică nouă în afară de canonul 8 apostolic, având în vedere faptul că numele lor nu trebuie să fie pomenit la Liturghie și oprirea comuniunii cu aceștia este mai facilă și greu poate fi catalogată drept schismă.

Deși mai există multe detalii importante, m-am oprit doar la cele ce privesc subiectul de față pentru a evidenția limitele acestui canon. Pe scurt, el dă dreptul la întreruperea pomenirii episcopului ca o delimitare, dar fără a-l considera ieșit din Biserică. Această atitudine este valabilă față de orice alt preot sau episcop care promovează aceeași erezie neconformă cu învățătura bisericească, deși ea încă nu este osândită oficial.

Linia severă ținută de Sfântul Cuvios Teodor Studitul

Cu toate că unii nepomenitori de astăzi au pretenția că se întemeiază pe Sfinții Părinți atunci când susțin că trebuie neapărat întreruptă pomenirea, ei nu pot apela decât la unul singur, Cuviosul Teodor Studitul. De aceea merită acordată o atenție deosebită poziției sale.

În vremea lui nu exista canonul 15, care a fost emis 35 de ani mai târziu. De aceea el era îndreptățit să se întemeieze doar pe canonul 31 apostolic, care prevede și abaterile de la dreptate ca motive întemeiate pentru despărțirea de episcop. El a făcut lucrul acesta față de Patriarhii Tarasie și Nichifor, care au tolerat căsătoria nelegitimă a împăratului săvârșită de preotul Iosif. Nu este cunoscut un caz asemănător în istoria Bisericii ca rigiditate în respectarea unor canoane. Acrivia lui s-a lovit de iconomia a doi Patriarhi, amândoi trecuți în rândul Sfinților, iar ultimul, Sfântul Nichifor, a și convocat în anul 809 un Sinod care a condamnat pe cei ce se împotriveau reabilitării preotului Iosif (mărul discordiei).

Chiar dacă ostilitatea Cuviosului Teodor față de „ereticii adulterini” înainte de o hotărâre sinodală de caterisire, marcată prin oprirea comuniunii liturgice, este similară cu nepomenirea din zilele noastre pe problemă de dogmă, aplicarea regulilor lui este discutabilă. Două aspecte ies în evidență:

– Până acum, puțini și-au însușit deplin atitudinea Sfântului, care considera nevalide Tainele și hirotoniile episcopilor „adulterini” și a celor aflați în comu­ni­une cu ei. El afirmă explicit: „Cât timp [episcopul] este în erezie prin faptul că pomenește pe un eretic [pe mitropolit] la Liturghie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”[17]. Iar în alt loc zice că cel ce era „în părtășie cu erezia, el nu a ajuns să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului (căci ereticească e pâinea aceea, și nu trup al lui Hristos)”[18].

– În Epistola 49 este recunoscută posibilitatea iconomiei, pornind de la cazul Sf. Chiril, care a păstrat comuniunea liturgică cu episcopii care, deși ei erau ortodocși, refuzau să-l scoată din diptice pe ereticul Teodor de Mopsuestia. Trebuie menționat aspectul important că acestea se petreceau chiar după o condamnare sinodală ecumenică, lucru agravant.

Așadar, putem spune că Sfântul Teodor a ținut acrivia în ce privește caterisirea preotului vinovat de oficierea unei căsătorii necanonice și pretindea o asemenea rigoare, încât impunea aceeași inflexibilitate chiar și cu privire la validitatea hiro­toniilor ereticilor necondamnați, punct în care Sinoadele au procedat diferit. Prin urmare, nu vorbim de o acrivie în sensul acceptat al termenului, ci de rigorism, adică o scrupulozitate mai mare decât litera legii și obiceiul îndătinat. Mai mult, chiar dacă se vede nevoit să recunoască o iconomie în privința comuniunii liturgice, el însuși o aplică mult mai diminuat, adică nu liturgic, ci doar pentru masa de obște. Pe când Biserica, prin Părinți precum Sf. Vasile cel Mare[19], a urmărit salvarea creștinilor și apărarea lor de erezii, la Cuviosul Teodor se observă insistența pe aplicarea strictă a canoanelor, indiferent de consecințele asupra poporului. Indiscutabil este preferabil duhul general patristic, nu acesta singular.

Cât privește iconomia și acrivia, ale căror limite au fost forțate de acest Sfânt Părinte, trebuie să acceptăm că, în mod normal, este îngăduit pogorământul pentru un timp sau în anumite situații pentru a salva duhul legii și fără a strica litera. Iar rigoarea excesivă poate sfinți pe unii, precum Sf. Teodor, dar nu când este negat dreptul altora de a face derogări corecte, cum a fost cazul Sf. Chiril al Alexandriei.

Jertfa Sfântului Maxim Mărturisitorul pentru apărarea dreptei credințe

Maturitatea duhovnicească în lupta cu ereziile a fost demonstrată de numeroși Părinți ai Bisericii, unul reprezentativ fiind și Sf. Maxim Mărturisitorul. Exemplul său este unul demn de urmat, dar nu în forma distorsionată în care este prezentat de către unii. De aceea este bine să fie prezentat corect.

Lupta sa cu erezia monotelită a avut mai multe etape importante. Ruperea legăturii liturgice cu cele patru Patriarhii a intervenit abia după Sinodul de la Roma (Lateran) din 649. Până atunci, Sfântul a început lupta alături de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului. Acesta a condamnat monotelismul printr-o celebră scrisoare de recomandare, Synodika, trimisă tuturor Patriarhilor la alegerea sa în 633[20]. După ce a fost acceptată doar de Roma, Sfântul Sofronie a încercat să condamne monotelismul într-un Sinod convocat în Cipru, dar nu a reușit acest lucru acolo. El moare în 639, după ce în anul precedent fusese emis un decret imperial (Ekthesis) care impunea dogma despre o singură voință, interzicând orice alte dezbateri teologice. În continuare, Sf. Maxim a plecat în Africa, unde reușește să stimuleze convocarea a trei Sinoade ce condamnă Ekthesis-ul în anul 646[21]. Pe lângă operele personale antiretice, cea mai puternică lovitură dată ereziei a fost cea de la Sinodul de la Roma, Lateran, din 649, prezidat de papa Martin I, care condamnă Typos-ul, un alt decret imperial (647). Sf. Maxim, alături de doi ucenici ai săi, și Sf. papă Martin I sunt persecutați și trimiși în exil, unde au parte de moarte martirică, nevrând să renunțe la condamnarea oficială a ereziarhilor și să intre în comuniune cu Patriarhiile eretice. La condamnarea lor a contribuit și trădarea pe jumătate a papei Vitalian (657-672), care nu a mai susținut condamnarea pronunțată la Sinodul din Lateran. Predecesorul său, Eugeniu I, la presiunea poporului, îl înfruntase pe împărat; dar acum, cu un papă aflat în comuniune cu împăratul bizantin, apărătorii Ortodoxiei sunt sacrificați în exil, nemaiavând susținere oficială.

La Sinodul VI Ecumenic (681) numele Sf. Maxim nu a fost menționat. Practic, toată activitatea sa a dus la rezistența împotriva monotelismului fără o recunoaștere triumfală, deși el a fost piesa cea mai importantă în mărturisirea credinței la Sinodul de la Roma amintit. Astăzi este recunoscut ca unul dintre cei mai mari teologi ai Ortodoxiei.

Recapitulând, putem observa că el nu a rupt comuniunea cu Patriarhul Sofronie pe motiv că ar păstra-o față de alți Patriarhi monoteliți, ci a conlucrat cu el. Apoi nu s-a dus la Roma, singura Patriarhie rămasă ortodoxă, ci a stat o perioadă în Africa pentru a orchestra lupta împotriva ereziei nou apărute și a rupt definitiv comuniunea bisericească abia după condamnarea sinodală a ereziei și nominală a ereziarhilor. Cu toate că era un mare teolog și beneficia de un renume considerabil, a urmărit să-și oficializeze învățătura în Sinoade, nu doar solitar.

Observații finale legate de situația nepomenirii

Pentru a ne păstra credința ortodoxă este necesar să depunem eforturi în direcția convocării unui Sinod autentic, care să facă ordine în dogme și să condamne pe cei ce produc dezbinări prin rătăcirile lor. Rolul pedagogic al excomunicării a fost expus limpede de Însuși Hristos: „De nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18: 17). Această mărturie scripturistică reprezintă reperul pentru rezolvarea problemelor grave, anume prin hotărâri date de către forurile bisericești competente în acest sens. Astfel au fost sancționate și îndreptate păcatele de-a lungul timpului, fie cele mici prin duhovnici, fie cele de natură disciplinară și de doctrină prin episcopi sau sinoade. Înainte de o asemenea hotărâre, cei ce săvârșesc abateri sunt încă parte din corpul Bisericii și legătura strict liturgică cu ei nu reprezintă o greșeală.

Însă este condamnabilă atitudinea pasivă și indiferentă față de trădările semnate în Creta. Simpla pomenire a episcopilor care au acceptat Sinodul ar putea fi catalogată, dacă nu o părtășie la erezie, totuși o părtășie la vânzarea făcută de ei. Însă aceasta depinde de cugetul fiecăruia. Unii nu întrerup pomenirea din frică și indiferență sau din necunoaștere și ignoranță, iar alții în urma unei chibzuiri nepripite. La momentul actual credința Bisericii este clătinată, dar nu este încă schimbată. Ecumenismul, deși semnat în Creta și promovat intens, încă nu este articol de credință. Aceasta se datorează faptului că o serie de Biserici Locale Autocefale au condamnat sau respins Sinodul și deciziile lui, dar chiar și Biserica Ortodoxă Română are o mărturisire încă aproximativ ortodoxă[22] în textele sale oficiale pe care le-a emis pe această temă și păstrează comuniunea cu Bisericile neparticipante. Desigur că legiferarea ecumenismului în textele cretane este un fapt incontestabil și de care ierarhii români nu doar că nu s-au dezis, ci îl susțin mai departe. Dar ceea ce au semnat ei nu este unirea cu celelalte confesiuni sau acceptarea lor, ci doar recunoașterea lor ca membre ale Bisericii, deși abătute de la adevărul dogmatic. Aceasta nu este decât o erezie ca toate celelalte, nu una care să le includă pe toate. Singura diferență este că ecumenismul domină prin putere și adepți mult mai mult ca alte erezii de odinioară. Deci ar trebui să ieșim din anonimat printr-o atitudine convingătoare pentru a ne putea face auziți.

Așadar, trebuie să devină limpede că nu doar prin presiuni și ostilitate pot fi convinși ierarhii că au făcut un gest greșit, ci și prin răbdare și înțelegerea contextului dificil și, mai ales, printr-o atitudine echilibrată și credi­bilă, mărturisitoare, nu schismatică. Nu mulți credincioși înțeleg că se încearcă strecurarea sub­tilă și definitivă a ereziei în sânul Ortodoxiei printr-o tactică perfidă, care pune la încercare limitele răbdării noastre. Totuși noi trebuie să reacționăm pe măsura provocărilor, nu dispropor­ționat; altfel, ne discredităm singuri și dăm apă la moara bine unsă a ecumenismului și „toleran­ței”. O atitudine viscerală și nefondată corect canonic, exagerată și fără discernământ va duce la disprețul din partea tuturor și la compromiterea subiectului. Bucuria celor ce orchestrează implementarea relativismului dogmatic și moral!

Catalogarea disproporționată și alarmistă a ereziei ca fiind o boală molipsitoare, care te transformă automat în vrăjmaș al lui Hristos, care te exclude din Biserică fără vreo altă formalitate, reprezintă o lipsă de echilibru duhovnicesc. Una este a primi o erezie condamnată deja și aderarea la o Confesiune neortodoxă și alta este a face unele erori de credință pe un teren nebătătorit complet de Sfinții Părinți (printr-o condamnare sinodală). A doua, deși este un păcat grav, o hulă împotriva Duhului Sfânt, poate avea vindecare dacă avem răbdare și iscusință duhovnicească. Până și Hristos a îngăduit pe farisei și cărturari și a venit la ei în templu și în casele unora dintre ei și a câștigat măcar pe Gamaliel și pe Nicodim, dar și pe alții mulți. Oare noi acum să fim mai cruzi și să-i considerăm ciumați înainte de vreme? Foarte bine și lăudabil este a ne feri de apropierea de ecumeniștii de astăzi, dar în aceeași măsură este rău a-i cataloga drept eretici și a fugi de cei ce, deși păstrează un cuget ortodox, nu s-au desprins cu totul de ei fie pentru a putea beneficia de o slujbă, fie din alte motive binecuvântate.

Rezumând, scopul urmărit prin întreruperea pomenirii nu trebuie să fie acela de a induce un soi de puritanism în interiorul Ortodoxiei, o comuniune „curată”, ci de a fi proclamată și restabilită credința în limite clare, nu confuze, căci adevărul ne mântuiește, nu comuniunea pământească. Altfel spus, oprirea pomenirii nu este un scop în sine, ci un mijloc de apărare și de mărturisire a Ortodoxiei.

În încheiere, aprecierile Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la eretici ar trebui să ne încălzească cum se cuvine inimile cu cel mai profund adevăr: trebuie să ne ferim în egală măsură de patimi și de erezii. „După cum nu se poate ca cel ce se găsește în rătăcire – însă cu o viață curată – să rămână pentru totdeauna în rătăcire, tot așa și cel ce trăiește în răutate nu cu ușurință va putea să privească la înălțimea dogmelor, ci tot cel ce voiește a cuceri adevărul trebuie a se curăța iute de toate patimile. Cel ce se izbăvește de patimi iute se va izbăvi și de rătăcire și se va învrednici de adevăr.”[23]


[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei I cătră corintheni, Omilia VIII, traducere de Arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice SOCEC&co., București, 1908, p. 107.

[2] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea a IV-a, cap. XIII.

[3] Liturghier, p. 255-256, ed. 2012.

[4] Robert Taft, O istorie a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur. Dipticele, vol. IV, traducere de Cezar Login, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2008, p. 49-52.

[5] Arhim. Epifanie Teodoropulos, Cele două extreme. Ecumenismul și stilismul, Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu şi Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 49.

[6] PG 146, 1144B/C apud. Robert Taft, O istorie a Liturghiei… Dipticele, p. 82.

[7] Robert Taft, O istorie a Liturghiei… Dipticele, p. 40.

[8] Charles Joseph Hefele, A History of the Councils of the Church: from the Original Documents, vol. IV, translated from the German by William R. Clark, Wipf & Stork, 2007, p. 266.

[9] Sf. Theodor Studitul, Epistola 49 în Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. 1, traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheș, Editura Sophia, București, 2006, p. 57.

[10] Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, traducere de monahia Magdalena Niculescu, Ed. Egumenița, 2015, p. 267.

[11] Străjerii Ortodoxiei, p. 349. Text adaptat la final după originalul: https://www.impantokratoros.gr/66219A13.el.aspx.

[12] http://lumea-ortodoxa.ro/celor-ce-spun-ca-pomenirea-ecumenistilor-se-poate-face-din-iconomie-marturia-parintilor-aghioriti-din-sec-xiii/.

[13] Teodor al Andidelor, Considerație preliminară pe capitole despre simbolurile și tainele care se petrec la dumnezeiasca Liturghie, 32, PG 140, 460-461: «Εἶτα ἡ ἐκφώνησις· Ἐν πρώτοις μνήσθητι Κύριε τοῦ ἀρχιεπισκόπου ἡμῶν· ἀφ᾽ ἧς δείκνυται ὑποταγὴ ἡ πρὸς τὸ ὑπερέχον καὶ ὅτι τούτου μνημονευομένου τοῦ ἀρχιερέως κοινωνός ἐστι καὶ ὁ προσφέρων τῆς πίστεως καὶ τῆς παραδόσεως τῶν μυστηρίων διάδοχος, ἀλλ᾽ οὐχὶ καινὸς τις μύστης ἢ εὑρετὴς τῶν παρ᾽ αὐτοῦ προσφερομένων συμβόλων».

[14] Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 347.

[15] Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 444-455.

[16] ΠΗΔΑΛΙΟΝ, Εκδοσεις Παπαδημητριου, απο το 1896, Atena, 2003, p. 352.

[17] Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți…, Epistola 40, p. 52.

[18] Ibidem, p. 155.

[19] Sf. Vasile dorea să atragă pe cât mai mulți credincioși la ortodoxie dintre arieni prin a nu le cere o mărtu­risire exactă, ci moderată. Prin aceasta el nu făcea concesii dogmatice, ci arăta o deschidere față de aceia, urmând ca ei să învețe treptat și restul detaliilor de credință prin viețuirea împreună cu ortodocșii (a se vedea Epistola 113).

[20] Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, traducere și prezentare de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 38.

[21] Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi…, p. 41, 56-57.

[22] Spre exemplu, deși broșura ce promovează Sinodul din Creta practic laudă cele petrecute acolo, totuși, este recunoscut în rândurile ei faptul că eterodocșii (ereticii) sunt ieșiți în afara Bisericii prin abaterile lor doctrinare condamnate. Evident, nu înseamnă că atitudinea aceasta cameleonică este bună și poate constitui o dezvinovățire.

[23] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei I cătră corintheni, Omilia VIII, p.103