Calendarul bisericesc. (1) Primele încercări de schimbare în România din sec. XIX

de Ierom. Lavrentie | 26 aug. 2020 | Calendar bisericesc | 4 comentarii

Calendarul bisericesc. (1) Primele încercări de schimbare în România din sec. XIX

Schisma calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului liturgic. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel de dogmă și neînțelegerea lui.

Materialul de față este constituit de mărturia și poziția Episcopului Melchisedec Ștefănescu al Romanului, scrisă și publicată în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul V, iunie 1881, nr. 9. Textul a fost prelucrat după varianta online a unei grupări ce ține de „Biserica Ortodoxă de stil vechi din România”, la care am adus unele corecturi pentru greșeli de transcriere nu foarte mari. Articolul de mai jos este important nu atât teologic, cât mai mult ca mărturie istorică și pentru că el conține multe mărturii importante.

Biserica Ortodoxă şi calendarul

de Melchisedec, Episcopul Eparhiei Roman

Punctul principal de neunire în calendarele existente astăzi în Bisericile creştine este ziua serbării Paştilor.

Această neunire în privinţa zilei serbării Paştilor s-a manifestat încă din veacurile primare ale creştinismului. Aşa pe la jumătatea veacului al II-lea, când serbarea Paştilor a devenit obiect de ceartă între Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană, răsăritenii păstrau datina iudaică de a serba Paştile odată cu iudeii, la 14 ale lunii lui martie. Apusenii serbau această zi în duminica ce urma după 14 ale lunii lui martie. Pe atunci, chestiunea aceasta începuse a fi un obiect de neînţelegere între Biserici. Cea Romană pretindea ca şi Bisericile Răsăritene să serbeze Paştile odată cu dânsa, iar nu odată cu iudeii. Răsăritenii se raportau la exemplul apostolilor, care trăiseră în mijlocul lor şi serbaseră Paştile ca şi dânşii odată cu iudeii.

Spre aplanarea acestei divergenţe, Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, ucenicul Sfântului Evanghelist Ioan, în anul 158 a întreprins o călătorie la Roma, pentru a veni la o înţelegere comună cu Anichit, episcopul Romei. Convorbirile lor însă nu au avut alt rezultat decât că această chestiune, nefiind dogmă, poate fiecare Biserică să rămână pe lângă tradiţiile sale păstrate de la întemeietorii ei. Tot acest rezultat a avut şi un Sinod ţinut la Răsărit în Laodiceea. Amândouă tradiţiile au continuat a exista, fiind deopotrivă stimate.

Pe atunci, Biserica Romei nu manifestase încă tendinţa sa de dominaţie şi impunere asupra creştinismului universal.

Însă pe la sfârşitul secolului al II-lea, Victor, episcopul Romei din nou a ridicat această chestiune. El a pretins ca toate Bisericile creştine să adopte uzul Bisericii Romane în privinţa zilei serbării Paştilor, ameninţând a declara de eretici pe cei contrari. Ameninţarea aceasta a făcut mare vuiet în creştinătatea răsăriteană. S-au adunat Sinoade în mai multe locuri: în Palestina, în Pont, în Galia, Efes etc. şi toţi au decis să se păstreze tradiţia Bisericii din Palestina, adică a serba Paştile odată cu iudeii; iar lui Victor i-au trimis epistole explicative şi justificatoare tradiţiei orientale. Victor, cu toată îndărătnicia sa, a trebuit în fine să cedeze orientalilor şi să-i lase în pace a-şi urma datina lor în privinţa serbării Paştilor[1].

Cu timpul însă, ura crescândă în creştinism asupra iudeilor, motivată parte prin persecuţiile şi calomniile iudeilor contra creştinilor, parte prin ura cea mare politică a romanilor contra iudeilor, cu care din neştiinţă confundau şi pe creştini, au silit pe aceştia din urmă a se deosebi tot mai mult de iudei părăsind obiceiurile împrumutate de la dânşii, între altele şi serbarea Paştilor în aceeaşi zi cu iudeii, aşa că în veacul al IV-lea, la timpul Sinodului din Niceea, datina romană de a serba Paştile duminică după 14 ale lunii martie, fusese adoptată în multe Biserici şi în Răsărit, rămânând însă obiceiul vechi iudaic numai în puţine provincii, precum se va vedea mai jos.

După datina Bisericii Romane, încă din timpurile cele mai vechi ale creştinismului s-a stabilit ca Paştile creştineşti să se serbeze după echinocţiul de primăvară, nu mai înainte de Pasha iudeilor, nici odată cu iudeii, ci după dânşii. Aşa, canonul 7 din colecţia de canoane numite apostolice, legiuieşte: ,,Dacă vreun episcop ori presviter ori diacon, Sfânta zi a Paştilor o va săvârşi cu iudeii înainte de echinocţiul de primăvară, să se caterisească”.

Matei Vlastar comentând acestea zice că cei mai înţelepţi dintre iudei observau ca Pasha să se serbeze după echinocţiu, precum Moisi a rânduit, iar alţii mai proşti o prăznuiau înainte de echinocţiu, după cum arată canonul acesta.

Cauza pentru care Biserica a stabilit ca Paştile să se facă a) după echinocţiu, şi b) după Pasha legii vechi, sau a iudeilor, este: 1) că echinocţiul fiind hotarul despărţitor al anului, dacă am serba Pasha înainte de echinocţiu, am serba de două ori Pasha în acelaşi an, ceea ce nu se întâmplă când o serbăm după echinocţiu; 2) că precum se arată în aşezămintele apostolice (cartea V, cap. 17), de aceea Paştile creştineşti trebuie să urmeze preînchipuirea Pashăi creştine, care este junghierea Mielului, ce se face la Pasha iudeilor, apoi să urmeze ceea ce se preînchipuia, adică moartea Domnului şi Învierea. Ca să nu serbăm Paştile în aceeaşi zi cu iudeii, care fac Pasha lor în orice zi a săptămânii s-ar întâmpla 14 martie, de aceea s-a legiuit ca creştinii să le serbeze în ziua duminicii, iar când paştele iudeilor ar cădea duminică, atunci creştinii să serbeze pe ale lor în duminica următoare.

Această tradiţie antică a Bisericii Romane a generalizat pentru toată creştinătatea Sinodul de la Niceea, adunat de Împăratul Constantin cel Mare în anul 325 după Hristos. Între canoanele acestui sinod nu se află nici unul pentru serbarea Pashăi, dar din fragmentele ce au rămas pe la scriitorii antici[2] se vede că Sinodul a stabilit o normă pentru această sărbătoare pe care apoi împăratul o a legiferat şi publicat în tot Imperiul Roman spre aplicare. Iată cum se exprimă Împăratul Constantin în epistola sa, prin care recomandă episcopilor ce nu participaseră la sinod deciziile acestui sinod şi în care mai mult vorbeşte pentru cele rânduite despre Pashă: ,,Aici, zice (adică la sinod), s-a cercetat şi în privinţa preasfintei zile a Pashăi, şi cu socotinţă obştească s-a recunoscut de bine ca toţi creştinii, ori în ce ţară ar trăi, să săvârşească mântuitoarea serbare a preasfintei Pashăi în una şi aceeaşi zi, căci ce poate fi mai frumos şi mai solemn, decât când sărbătoarea, care deşteaptă în noi nădejdea nemuririi să se săvârşească de toţi neschimbat, după aceeaşi rânduială şi cu ordinea stabilită? Mai întâi de toate s-a socotit necuviincios aceasta preasfântă sărbătoare împreună cu iudeii, care, pângărindu-şi mâinile lor cu fapta cea fără de lege, după dreptate fură izbiţi cu orbirea sufletească, ca nişte necuraţi. Respingând obiceiurile lor, va fi cu mult mai bine şi în veacurile următoare (viitoare) a continua aceeaşi adevărată ordine, pe care o am păzit noi tocmai de la timpul patimilor Domnului până acum. Şi aşa să nu fie la noi nimic comun cu preaurâcioasa plebe iudaicească. Nouă Mântuitorul ne-a arătat altă cale. Preasacrei noastre theosevii (cinstire de Dumnezeu) se cuvine a ei ordine de timp şi a ei lege. Unanim ţinându-se de dânsa, iubiţilor fraţi, noi înşine vom înlătura de la sine acea ruşinoasă socotinţă despre noi, iudeilor, care bizar se fălesc că noi nu am putea face aceasta independent de aşezămintele lor. Dar despre ce sunt în stare să cugete drept aceia, care săvârşind uciderea Domnului, şi-au ieşit din minte? Ei nu merg într-o direcţie raţionabilă, ei se împing de o pornire neoprită, oriunde i-ar duce puţina minte cea duşmănească a lor. Pentru aceea şi în cazul de faţă ei nu văd adevărat. Totdeauna rătăcind, cât nu se poate mai mult, ei în loc de cuvenita îndreptare în unul şi acelaşi an săvârşesc Pasha de două ori. Pentru ce deci noi am urma lor, când ei învederat se află în cea mai mare rătăcire? Noi negreşit nu admitem ca să se săvârşească la noi Pasha de două ori în acelaşi an. Dacă toate acestea nu vi s-ar propune de noi, însăşi prudenţa voastră trebuie în tot chipul să se îngrijească, ca sufletele voastre cele curate întru nimica să nu se comunice şi să nu coincidă cu obiceiurile acestor oameni netrebnici. Afară de aceea, trebuie a avea în vedere că dezbinarea în această chestiune şi în privinţa unei atât de însemnate sărbători a credinţei este până la extremitate neconformă cu evsevia. Mântuitorul nostru ne-a dăruit o zi pentru serbarea eliberării noastre, adică ziua Preasfintelor patimi, şi a binevoit a avea o unică Biserică ecumenică a Sa, pentru ca membrii ei, oricât ar fi de împrăştiaţi prin diferite locuri, toţi să se încălzească de un duh, adică de o voie dumnezeiască. Gândiţi înşivă, după sfinţenia voastră, cât este de rău şi nepotrivit că în o ştiută vreme unii păzesc posturile, iar alţii fac ospeţe, şi apoi, după zilele Paştilor, unii petrec timpul în serbare şi repaus, alţii ţin posturile cele aşezate. Pentru aceea, Providenţa dumnezeiască a binevoit ca aceasta să se îndrepte într-un chip cuviincios şi să se aducă la o regulă, la ceea ce, gândesc, toţi se vor conglăsui. Deci, când toate acestea au trebuit a se îndrepta aşa, ca noi să nu avem nimic în comun cu acei tatucizi (patricizi) şi domnucizi (deicizi), s-a hotărât ca toţi să primească această ordine ca cea mai bună şi binecuvenită, pe care o păzesc toate Bisericile ce se află în provinciile apusene, sudice şi nordice ale imperiului, şi de care ordine nu se ţin numai oarecare Biserici Răsăritene. Cred că aceasta va plăcea şi prudenţei voastre. Chibzuirea voastră, negreşit, va primi cu satisfacţie ceea ce în unanimitate şi în unire se păzesc în Roma şi în Italia, în toată Africa, Spania, Galia, Britania, Egipt, Libia, în toată Grecia, în provinciile Ahaia, Pontul şi Cilicia, luând în privire nu numai majoritatea Bisericilor în numitele locuri, ci şi aceea că în această chestiune con-unirea generală cu deosebire trebuie să fie pentru toţi un lucru foarte sacru. Aşa pare-se şi mintea sănătoasă cere ca noi să nu avem nici o comunicare cu sperjurii iudei. În scurt zicând: după judecata generală s-a stabilit ca toţi să săvârşească preasfânta sărbătoare a Pashăi în una şi aceeaşi zi. Nu este cuviincios să fie divergenţe în privinţa unui obiect atât de sacru şi este mai bine a urma acestui aşezământ, în care nu este nici o amestecătură de rătăcire străină şi de păcat. Cele întocmite după o judecată inspirată de Dumnezeu a atâtora şi astfel de sfinţi episcopi, primiţi-o cu bucurie ca cel mai înalt dar şi ca o poruncă în adevăr dumnezeiască. Căci toate cele ce s-au aşezat la sfintele sinoade ale episcopilor trebuie a se prescrie voinţei celei dumnezeieşti. Şi aşa, declarând aşezămintele Sinodului tuturor iubiţilor noştri fraţi, voi trebuie să primiţi şi să aduceţi întru îndeplinire atât cele ce s-au zis mai înainte, adică menţionata formulă a credinţei ecumenice, cât şi paza preasfintei zile a Pashăi …”[3].

Se vede însă că şi după reglarea serbării Paştilor de către Sinodul I Ecumenic, în Asia tot au mai rămas locuri unde această mare zi se săvârşea odată cu iudeii, căci peste 16 ani după Sinodul de la Niceea, sub împăratul Constanţiu fiul marelui Constantin, în anul 341, Sinodul ţinut în Antiohia Siriei, chiar în întâiul său canon repetă şi confirmă cele legiuite de Sinodul I pentru serbarea Pashăi, şi pedepseşte cu asprime pe cei nesupuşi. Iată acel canon:

,,Toţi cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea sfântului şi marelui Sinod cel adunat în Niceea, în prezenţa evseviei sale iubitorului de Dumnezeu, Împăratul Constantin, pentru sfânta sărbătoare cea mântuitoare a Paştilor, să fie excomunicaţi şi lepădaţi de la Biserică, de vor continua a se opune cu iubire de ceartă celor bine dogmatisite. Şi aceasta să fie zis pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre proestoşii Bisericii, episcop sau presviter, sau diacon, după hotărârea aceasta, ar îndrăzni, pentru răzvrătirea popoarelor şi tulburarea bisericilor, a se osebi şi cu iudeii a săvârşi Paştile, pre unul ca acela Sfântul Sinod de acum l-a condamnat a fi străin de Biserică, ca pre unul ce nu numai luişi s-a făcut pricinuitor de păcat, ci şi pricină de dezordine şi de răzvrătire a multora. Şi nu numai pre unii ca aceştia Sinodul îi cateriseşte de liturghie, ci şi pre cei ce vor cuteza a fi cu dânşii în comunicaţiune după caterisirea lor. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea exterioară, căreia fusese părtaş după sfântul canon şi după dumnezeiasca preoţie”.

De la data acestui canon se vede că cele stabilite pentru serbarea Paştilor de Sinodul I de la Niceea a devenit regulă generală pentru toată creştinătatea în toată lumea; căci nu se mai vede reînnoită această ordonanţă la nici un sinod din cele ce au urmat, ci numai că câteva sinoade au prescris canoane opritoare creştinilor în genere, de a nu avea nici o comunicaţiune cu jidovii, atât în viaţa lor religioasă, cât şi chiar în relaţii particulare, precum: în sărbători, în rugăciuni, în mâncare etc, de exemplu canonul 10 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, canonul 37 şi 38 al Sinodului din Laodiceea. Din canonul 60 al Sinodului din Cartagina ţinut în anul 418, se vede că pe atunci nu era încă stabilită o normă perpetuă şi stabilă, sau pascalie pentru aflarea timpului, când are a săvârşi Pasha în fiecare an. De aceea se decide ca episcopii adunându-se în fiecare an în sinod să determine ziua când are a se serba Paştele acelui an şi să o facă cunoscută în toate eparhiile prin cei ce vor participa la Sinod.

Sinodul de la Niceea, fixând câteva reguli generale pentru serbarea Paştilor, nu a compus calculul Pascaliei pentru ca să se poată şti cu preciziune în ce zile anume, după cursul soarelui şi al lunii, să se serbeze Pasha. Aceasta este o chestiune de ştiinţă şi de calcule astronomice. Istoria bisericească ne arată că îngrijirea Sinodului în această privinţă s-a mărginit numai cu deciziunea ca Biserica Alexandriei, renumită de demult prin şcoala sa şi prin ştiinţa astronomiei, să fie însărcinată cu îngrijirea de a fixa pe fiecare an datele pascale şi a le comunica Bisericii de la Roma. Aceasta din urmă, pusă în prima capitală a imperiului, având relaţiunile mai uşoare cu provinciile cele mai depărtate, a fost însărcinată a le face cunoscută ziua arătată de Biserica Alexandriei.

Decretul Sinodului de la Niceea pentru data serbării Paştilor nu a curmat toate dificultăţile de detalii; căci la Roma se calcula altmintrelea echinocţiul, decât la Alexandria, şi deşi această din urmă Biserică era însărcinată cu calcularea, la Roma refuzau de a accepta deciziunile ei, de unde au urmat încă oarecare divergenţe în serbarea Paştilor între Orient şi Occident, deşi erau de acord despre legea promulgată la Sinodul de la Niceea.

Aceste divergenţe au încetat în veacul al VI-lea, când Dionisie cel Mic a izbutit a se adopta la Roma un ciclu, care concorda cu cel al Bisericii din Alexandria pentru determinarea zilei Paştilor. Bisericile din Orient şi din Occident au rămas în armonie asupra acestui punct până în veacul al XVI-lea, sub Papa Grigorie al XIII-lea[4].

Rezultatul calculelor alexandrine este Pascalia, sau metoda pentru aflarea Paştilor în fiecare an, ce se întrebuinţează în toată Biserica Ortodoxă a Răsăritului. Metoda aceasta a devenit aşa de comună şi simplă, încât multe persoane dintre clerici şi laici făcură pe degete calculul pentru Paşti şi celelalte sărbători însemnate pentru trebuinţele religioase, pe un număr infinit de ani înainte, care această metodă simplă se numeşte ,,Mâna lui Damaschin”.

Între acestea calculele astronomice ale calendarului iulian, pe care se bazau calculele sărbătorilor creştine, erau defectuoase din punctul de vedere astronomic, şi cu curgerea de o mie de ani calculele vechi au întrecut timpul natural astronomic cu zece zile. Defectele vechiului calendar erau de mult cunoscute nu numai la Apus, unde erau ocupaţi cu îndreptarea lui încă din timpurile Sinoadelor de la Constanţa şi de la Basel, dar şi la Răsărit, unde încă mai de timpuriu au vorbit despre aceasta unii dintre grecii erudiţi. Dar Apusului şi Romei în persoana Papei Grigorie al XIII-lea se cuvine onoarea realizării acestei îndreptări de mult aşteptate pe tărâmul ştiinţific. Temelie a acestei îndreptări a servit calculul făcut de medicul şi astronomul Aloisie Lilio Calabrianul (mort în anul 1576), care calcul, după dispoziţiunea Papei Grigorie, s-au examinat de mulţi astronomi şi academici, după care Grigorie, în ideea sa de stăpân absolut al Bisericii, a şi introdus noul calendar la 5 octombrie, anul 1582, poruncind a socoti acea zi ca a 15-a a lunii, prin care procedură echinocţiul de primăvară al acelui an s-a înturnat la 21 martie, cum a fost în timpul Sinodului de la Niceea, care a hotărât timpul serbării Paştilor. În acest chip, noul calendar era o afacere de ştiinţă, care cerea însă a se armoniza cu tipicul bisericesc şi cu aşezămintele Sinoadelor pentru serbarea Paştilor. Dar calendarul acesta, introdus prin autoritatea Romei, a devenit o cauză şi mai mare de dezordine între Biserica Orientală şi Occidentală. Biserica Orientală nu a voit, pentru exactitatea astronomică în calcularea timpului, să calce aşezământul Sinoadelor şi să cedeze absolutismului papal în Biserică. Calendarul nou a devenit un fel de sprijin al propagandei religioase a papismului. Pe drept observă istoricul bisericesc, francezul Guettee, că ,,după calendarul roman, Bisericile catolice serbează Paştele în aceeaşi zi cu iudeii, ceea ce este absolut contra spiritului Sinodului de la Niceea. Ţinându-se de vechiul calendar iulian, Bisericile Răsăritului nu cad niciodată în această necuviinţă. Prin urmare, supozând că calendarul gregorian este just, Bisericile care l-au adoptat trebuia să admită pentru fixarea zilei Paştilor un nou calcul, care să fi prevenit inconvenientul, ce l-am însemnat”. De aceea, dintru întâi, el s-a primit numai în Italia şi în alte ţări catolice, dar îndelung timp nu a fost primit în ţările protestante, unde încă mulţi polemizau contra lui, în numărul cărora şi David Chitreu. Protestanţii însă voiseră să ţină această polemică pe tărâmul ştiinţei, dar neputându-se ţine, au venit apoi la conglăsuirea cu Roma în chestiunea calendarului.

În anul 1583, Papa Grigorie a trimis doi agenţi în Constantinopol la Patriarhul Ieremia. Ei au fost prezentaţi de ambasadorul francez Iacob Iremini şi de cel veneţian I. Francisc Mavrozeni sau Morozini. După spusele scriitorilor catolici, ei au prezentat patriarhului daruri de la papa şi i-au propus să primească noul calendar, înmânându-i totodată şi epistola Papei Grigorie. Ieremia a primit amicalmente pe ambasadorii papei, se zice că s-ar fi exprimat favorabil despre calendar, şi apoi ar fi trimis şi din partea sa daruri papei – părticele din moaştele Sfântului Apostol Andrei şi ale lui Ioan Hrisostomul, de asemenea şi o epistolă, în care ar fi promis a confăptui la introducerea calendarului nou în Bisericile Greacă şi Rusă, ca semn al uniunii cu Biserica Romană. Tot ce se vorbeşte despre primirea ambasadorilor, darurile reciproce sunt foarte verosimile. Se poate şi aceea că, deocamdată, în conversaţia cu ambasadorii, Ieremia nu a prihănit noul calendar, ca o chestiune de ştiinţă şi de trebuinţă zilnică, iară nu ca o chestiune de credinţă, cu care trebuia a face cunoştinţă mai deaproape. Dar o astfel de epistolă, despre care spun scriitorii catolici, fără îndoială nu a existat[5]. Spusele lor, ca contemporani ai afacerii, despre această epistolă dovedesc numai că şi ei înşişi şi papa priveau la propaganda noului calendar anume ca la o nouă măsură spre răspândirea autorităţii romane. Astfel de demersuri din partea papei pentru recomandarea noului calendar s-ar fi făcut şi în alte Biserici autocefale ale Orientului. Între acestea s-au adresat la Ieremia cu întrebarea despre noul calendar. Episcopul ortodox Gavriil Sever din Veneţia şi eforii ortodoxe ale Sfântului Georgie tot de acolo; de asemenea din Rusia – Principele Ostrogului Constantin, precum şi din diferite şi din deosebite părţi ale Bisericii Ortodoxe; în fine şi armenii, căci prin stăruinţele lui Grigorie şi ale iezuiţilor calendarul se propagă pretutindenea. Se cereau aşadar răspunsuri de la capul Bisericii Ortodoxe şi papei şi tuturor celor ce întrebase.

În luna noiembrie, anul 1583, s-a adunat în patriarhie Sinod, la care a asistat şi Silvestru, patriarhul Alexandriei. La 20 noiembrie s-a dat deciziunea despre calendarul cel nou. El fu recunoscut ca o nouă încercare de novisme, pe care s-a obişnuit arbitrarmente a le institui Biserica Romană; s-a recunoscut neregularitatea şi în calculul cel vechi şi în cel nou, înaintea căruia însă cel vechi se distinge prin o mai mare soliditate; iar ceea ce este principal: cu calculul cel vechi am putut până acum, se poate şi în viitor a se păstra stabilirea de către Sinodul de la Niceea a timpului serbării Paştilor, ceea ce este imposibil cu calendarul cel nou, aşa că înţelepciunea astronomilor nu a ştiut să conglăsuiască combinările lor cele erudite cu aşezămintele cele nestrămutate ale Bisericii. Dar Biserica Ortodoxă, precum a păstrat aceste aşezăminte, aşa voieşte a le păstra nestrămutate pe totdeauna. În acest înţeles s-au scris epistole spre răspuns papei, ruşilor, armenilor, la Veneţia; fără îndoială s-a comunicat şi la toate celelalte Biserici. Negreşit că această deciziune a Bisericii mamă s-au comunicat şi Bisericilor Române, cărora de asemenea papa le recomandase noul calendar şi stăruia pentru primirea lui. Aceasta se deduce din mărturia istoricului polon Ocolski care spune că în anul 1584, Mitropolitul Moldovei Gheorghe Movilă a scris Papei Grigorie al XIII-lea ,,să dea pace românilor să rămâie lângă calendarul cel vechi şi l-a ascultat papa în anul de acum” (Cron. Rom. Şincai, tom 2, pag. 238, an 1584). În epistola către armeni, patriarhii au amintit de asemenea despre legătura lor primitivă cu Biserica Greacă, care i-a luminat în zilele marelui Constantin, ale regelui Tiridat şi ale Sfântului Grigorie luminătorul şi ierarhul armenilor. În epistola către Gavriil şi către eforii Veneţiei, de la 6 iulie, Ieremia amintindu-le de răspunsul său negativ dat Papei Grigorie al XIII-lea în privinţa noului calendar zice că şi acum îl respinge, şi fiindcă grecii ortodocşi din Veneţia în epistola lor către Ieremia, se raportau la incomodităţile traiului, care rezultă din deosebirea lor în calculul zilelor, de către latini, în mijlocul cărora trăiesc, precum şi la supărările lor din cauza sforţării la primirea calendarului din partea autorităţilor heterodoxe, de aceea Ieremia le pune în vedere că astfel de incomodităţi, rezultând din deosebirea aşezămintelor Bisericii Romane de ale celei Greceşti, au fost neînlăturabile şi înainte, şi trebuie a se obişnui cu dânsele, iar supărările şi scârbele îi învaţă a le suporta cu răbdare, căutând nu la veacul cel de acum, ci la cel viitor. Patriarhul a scris şi dogelui veneţian Nicolo di Ponte (1578-1585), pentru ocrotirea grecilor veneţieni şi a Bisericii Ortodoxe, care lăsând pe Biserica Romană să facă ce voieşte, ea însăşi doreşte, precum a obişnuit totdeauna, să rămâie credincioasă canoanelor celor vechi[6].

Silvestru, Patriarhul de Alexandria a însărcinat pe eruditul Arhimandritul său Meletie Pigas să scrie în apărarea calendarului vechi tratate, care să se trimită la Bisericile Ortodoxe pentru întărirea lor în datinile vechi bisericeşti. Tratatul I cel mai mare, scris de Pigas, a fost dedicat lui Silvestru şi însuşi Meletie Pigas, precum se vede din monumentele istorice ruseşti, l-a trimis în urmă în Rusia apuseană şi apoi ţarului rusesc Theodor Ioanovici. Acest tratat se numeşte Tomul alexandrin despre serbarea Paştilor, spre deosebire de Tomul constantinopolitan, ce se editase mai întâi în Constantinopol în aceeaşi afacere a calendarului. Meletie Pigas a scris şi alt tratat mai mic, pe care însuşi el îl numeşte Carte mică pentru Paşti, pe care de asemenea o a trimis ţarului Theodor Ioanovici. Gregoras mărturiseşte că Meletie, afară de aceste două tratate, a scris încă epistolii despre acelaşi obiect pe la deosebite locuri către învăţaţii atât ortodocşi şi heterodocşi.

Noi dăm aici atât epistola Patriarhului de Alexandria, Meletie Pigas, pe lângă care el în anul 1584, septembrie 12, trimite ţarului menţionat Tomul alexandrin al său pentru serbarea Paştilor, cât şi un extract chiar din Tom, după cum le găsim traduse de învăţatul arhimandrit Porfirie Uspenski în călătoria sa la Sinai în anul 1850.

Porfirie precede traducerea sa cu următoarea notiţă istorică:

,,Nu cu mult înainte de înfiinţarea Patriarhiei în Rusia, Papei de la Roma Grigorie al XIII-lea i-a plăcut, în locul Paştilor cele vechi şi Pascaliei celei vechi, întocmită la întâiul Sinod Ecumenic, să primească altă nouă întemeiată pe noi calcule astronomice. Acest novism a alarmat orientul. Părinţii răsăriteni au văzut întru aceasta o abatere mai departe a Bisericii Romane de la cea Ortodoxă catolică şi la Sinodul din Constantinopol au decis a nu primi calendarul cel nou al Papei Grigorie şi a se ţine tare de canoanele apostolice şi ale Sinodului din Niceea, prin care s-a stabilit o dată pentru totdeauna serbarea Paştilor întru nişte ştiute zile ale lunilor martie şi aprilie. În Constantinopol s-a compus aşa numitul Tom constantinopolitan, tratând despre această afacere. Atunci în Alexandria era patriarh Silvestru. El a poruncit arhimandritului său Meletie să scrie un tratat despre acest obiect. Meletie a scris şi l-a numit Tomul alexandrin, spre deosebire de cel constantinopolitan. După grelele împrejurări ale timpului acestuia, Silvestru nu a putut trimite acest tom ţarului Theodor Ioanovici. Abia în anul 1594, succesorul lui Silvestru, Meletie Pigas i-a trimis opera sa, împreună cu alte cărţi pe lângă scrisoarea sa de la 12 septembrie, spre a întări pe ruşi în Ortodoxie. Prezentăm aici în traducere atât scrisoarea patriarhală, cât şi extractul din tomul pentru Paşti”.

 ,,Meletie, cu mila lui Dumnezeu, Papă şi Patriarh al marii cetăţi Alexandria şi Judecător ecumenic, prea evseviosului Theodor şi prea ortodoxului ţar al Moscovei şi autocrat al toatei Rusii, victoriosul distribuitor al trofeelor celor învinşi, totdeauna augustului fiu şi stăpân prea dorit întru Domnul, har, milă şi biruinţă asupra vrăjmaşilor de la Domnul şi Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Prea evseviosule autocrat! În multe feluri s-a bântuit şi se bântuieşte Biserica lui Dumnezeu, fiind atacată când în dogme, când în tradiţiuni părinteşti, care contribuiesc la evsevie. Atacul acesta de-al doilea strică Biserica, ca şi cel dintâi. Şi pre unul şi pre altul le pricinuieşte vrăjmaşul adevărului, care cu însetoşare caută la neexperienţă şi viclenesc a tulbura pacea Bisericii. Pentru aceasta păstorii trebuie să privegheze şi să se opună năvălirii răutăţilor. Întru adevăr, Părinţii răsăriteni, cum s-a răspândit întreprinderea Bisericii Romane despre aşa numita îndreptare a Pascaliei, s-au adunat în cetatea lui Constantin şi au hotărât a se ţine tare de tradiţiunile Părinţilor. Atunci pururea pomenitul Patriarh al Alexandriei Silvestru, care ne ţinea pre noi în Constantinopol ca mijlocitori pentru afacerile tronului său, ne-a chemat de acolo şi ne-a învrednicit să-i scriem ceva despre acest obiect. Întorcându-ne, noi mai întâi am scris la Roma, dovedindu-le cât de raţional este a săvârşi Paştile după canonul Sfinţilor Părinţi şi rugându-i a nu mări discordia Bisericilor. Iară după ce romanii ne-au răspuns că nu fără chibzuire au judecat despre Paşti, propunând ca dovadă neinvincibilă că ,,ei nu fără chibzuinţă au judecat”. Atunci bătrânul (patriarhul) a cerut de la noi explicarea în scris a acestui obiect. Noi l-am ascultat după datorie şi am scris tomul numit alexandrin, spre deosebire de tomul sinodal, compus în Constantinopole, despre acelaşi obiect.

Însă fiindcă atunci, cu toată stăruinţa noastră nu am putut a-l oferi şi regalităţii tale, apoi vi-l trimitem acum, de la tronul apostolic împreună cu alte oarecare opere despre Ortodoxie. Şi noi după dreptate urmăm, lăsând păstrarea Ortodoxiei ţie, celui pus de Dumnezeu, binecredinciosului autocrator al Ortodoxiei. Iară tu, preaautocrate, păzeşte Ortodoxia şi evsevia, dorind a plăcea Marelui Dumnezeu şi Împăratului tuturor, al căruia har şi milă să păzească pre evsevioasa îndelung stăpânirea măriei tale. Amin.

Eghipet, Septembrie 12, 7102 (1594) de la crearea lumii”

Observăm aici că deciziunile Bisericii Orientale în chestiunea calendarului, fără îndoială vor fi fost comunicate şi Bisericii Române, atât în Moldova cât şi în Valachia. Aceasta o afirmăm cu atât mai multă siguranţă, căci din istorie ştim că patriarhul Ieremia şi Meletie au fost amici intimi atât cu domnii, cât şi cu mitropoliţii români contemporani. Cauza însă pentru care la noi aceste documente nu au ajuns este că ele au fost în limba greacă, pe care foarte puţini români o înţelegeau, iară literatură română pre acele vremuri nici nu exista; abia atunci se făceau primele încercări de a scrie câte ceva româneşte, şi aceasta numai în relaţiunile private. Originalele greceşti precum şi traducerile slavone, fiind accesibile la puţine persoane, ele în vicisitudinile necontenite întâmplate în ţară cu domniile şi mitropoliile noastre, s-au pierdut rămânând numai rezultatul proetic: devotamentul către Biserica Ortodoxă cu instituţiunile ei, între care şi aceea pentru calendarul vechi şi aversiunea către calendarul nou, cunoscut sub epitetul de ,,papist”. Revenim la Tomul alexandrin pentru Paşti.

 Tomul alexandrin pentru Paşti se începe cu cuvintele Marelui Vasilie: ,,Dacă noi ne-am îndestula cu dogmele şi cu tradiţiunile părinteşti, şi cu credinţa cea mai simplă şi neiscoditoare a apostolilor, nu am avea nevoie de tratate”. Meletie dezvoltă această idee şi zice între altele că ,,toate dezbinările, eresurile, tulburările Bisericii, sau novismele sunt producţiuni ale oamenilor ambiţioşi. Această rea deprindere a deşartei slave omeneşti o a prevenit Dumnezeu, când a zis la Sfânta Scriptură: ,,Întreabă pre tatăl tău şi îţi va povesti, şi pre cei mai mari ai tăi şi îţi vor spune”. Dacă Arie ar fi întrebat pre părinţii săi, nu ar fi renegat divinitatea Fiului. Dacă Macedonie ar fi întrebat pre cei mai mari nu ar fi înjosit pre Sfântul Duh”. Amintind asemenea de Nestorie, de Dioscor şi de ceilalţi eretici, autorul trece la introducerea noii Pascalii: ,,Pre care de năprasnă şi pre neaşteptate o a născocit Roma cea veche, neîndestulându-se cu socotinţele Părinţilor. Acest novism a pricinuit mult rău, căci el a produs învăluială în popoare, derâdere asupra Părinţilor şi o rătăcire aproape de iudaism. Romanii zic că întru aceasta nu este chestiune de credinţă, prin urmare novismul nu este primejdios. O, fii omeneşti cu inima vârtoasă! – exclamă Meletie –, să admitem că nu vine nici o vătămare de la novismul acesta, dar tot asemenea el nu aduce nici un folos: de aceea, ce nevoie este de dânsul? Dacă a-l primi nu este primejdios, apoi şi a-l respinge nu este vătămător. Iar dacă el este însoţit de pericole, atunci trebuie a-l înlătura. Lucrul mic nu este mic, după Marele Vasilie, când pricinuieşte o mare vătămare. Dar mic lucru este a tulbura Biserica, a se înălţa mai presus de Părinţi şi a dispreţui ordinile cele dumnezeieşti? Căci Însuşi Dumnezeu porunceşte: ‘Nu păşi preste hotarele cele veşnice, pre care le-au pus părinţii tăi’.” După aceasta, autorul se adresează la persoana lui Silvestru, patriarhul de Alexandria, şi zice: ,,Stăpâne ! Tu îmi ceri ca eu să scriu ceva nu numai pentru întărirea Bisericii, ci şi pentru întărirea copţilor vecinilor noştri, despre a căror mântuitoare convertire se îngrijeşte sufletul tău cel iubitor de Dumnezeu, şi zelul tău cel asemenea cu al apostolilor, pentru ca şi veacul prezent, şi timpurile viitoare să aibă în faptele tale model de iubirea aproapelui; şi eu fiind ţie ascultător întru toate, stăpâne, şi conrâvnind îngrijirilor tale întru Domnul, m-am decis şi această dată a arăta aceeaşi râvnă pentru credinţă, pre care, în multe chipuri o am arătat deja, cu toată slăbiciunea puterilor mele sufleteşti şi trupeşti, cu o deplină convingere că în chestiunea prezentă trebuie a urma Părinţilor, deşi canoanele lor pentru serbarea Paştilor nu s-ar potrivi cu calculele cele exacte ale socotitorilor de stele, care au mult timp de prisos. Căci nu ei, ci Părinţii sunt dascălii Bisericii”.

Mai departe o scurtă tratare despre Paşti. Obiectul este expus aşa, că numai cine ştie bine astronomia şi Pascalia o ar înţelege în traducerea literară din greceşte, de aceea pentru înţelegerea comună, ţinându-mă cât se poate mai aproape de original, aici cuprinderea ei într-o formă simplificată cu observările necesare.

1) ,,Încă înţelepţilor celor vechi a fost cunoscută neregularitatea (anomalia) şi nepotrivirea sau fracţionarea timpului determinat prin cursul soarelui şi al lunii. Pentru scurtime, noi nu am voit să expunem cele ce au scris ei despre acest proiect, şi mai cu seamă mult ştiutorul în ale astronomiei Nichifor Grigoraş. Acest istoric bizantin şi prea erudit bărbat al timpului său s-a născut în Iraclia, oraş al Pontului, la anul 1295, şi a murit la 1360. Un interesant tratat al său despre Paşti se cuprinde în istoria scrisă de dânsul, cap. VII. 13, p. 364-373, editat 1829, Roma. Cu atât mai vârtos că acele sunt cunoscute şi latinilor”.

2) ,,Ba şi de Dumnezeu înţelepţii Părinţi au avut idee despre această neexactitate. Sunt de însemnat cuvintele lui Ioan Hrisostomul către postitori: ,,Biserica lui Hristos nu ţine socoteală de exactitatea timpurilor şi a zilelor, căci de câte ori se mănâncă această pâine făcătoare de viaţă şi se bea paharul acesta se vesteşte moartea Domnului şi se săvârşeşte Pascha. Dar fiindcă Părinţii Întâiului Sinod au hotărât când să fie Paştele, de aceea Biserica, respectând conglăsuirea şi unitatea, a primit hotărârea lor” pre care acum o scot la iveală apusenii neştiind, precum se pare, că preste 300 ani învecheşte şi acest calendar nou al lor şi socotitorii de stele iarăşi vor fi nevoiţi a socoti stele, şi a întreprinde o nouă îndreptare a lui, care va fi supusă aceleiaşi soarte, adică îndreptărilor mai departe în infinit. Măcar că introducătorii de novisme promit că acest calendar gregorian va rămâne fidel şi neschimbat în veacuri infinite după îndreptarea lui cea inventată de Ludovic Lolio[7] (dar încă Nichifor Grigoraş în timpul său întreprinsese astfel de lucrare, însă fără rezultat), dar ei rătăcesc din cauza geloziei. După trecerea de 300 ani fie încă şi patru, timpul va descoperi aceea ce acum este acoperit”.

3) ,,Când Părinţii de la Niceea au alcătuit canonul pentru serbarea Paştilor, atunci nu se observase încă neexactitatea cauzată de neajunsul câtorva minute, iară după ce au trecut după dânşii, şi când din aceste minute s-a format o zi-noptime, abia atunci s-a văzut abaterea echinocţiului cu o zi-noptime. Deci, fiindcă şi îndreptarea actuală a calendarului, de necesitate are să se arate neisprăvită cu trecerea tot atâtor sute de ani, apoi pre ce temei s-ar decide cineva să compună altă regulă pentru Paşti, în locul celei părinteşti, când ea este supusă la soarta învechirii, deşi latinii neagă aceasta, sau o ascund în umbră când scad din numărarea noastră 10 zile”[8].

4) După mine este cu mult mai just şi mai sigur a urma canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Părinţilor, şi a prăznui Paştele nici mai înainte de iudei, nici odată cu dânşii, decât a clăti, şi astăzi a prefera Părinţilor pre socotitorii de stele, iar mâine a-i arunca şi pre dânşii.

5) ,,Latinilor după noul calendar are să li se întâmple să facă Paştele uneori înainte de iudei, alteori odată cu dânşii, precum experienţa va arăta sau timpul, acest văditor comun. Iară prin aceasta ei vor călca canonul apostolic care glăsuieşte: ‘Dacă vreun episcop, sau presviter, sau diacon va prăznui sfânta zi a Paştilor cu iudeii, înainte de echinocţiul de primăvară, să se caterisească’.”

6) Prin acest canon, dumnezeieştii apostoli prescriu creştinilor două comandamente: unul, a nu serba Pascha înainte de echinocţiul de primăvară, altul, a nu serba odată cu iudeii.

7) La aceste două comandamente apostolice, Biserica în urmă a mai adăugit încă două: ,,Întâi, a face solemnitatea Paschăi după echinocţiul de primăvară, nu simplu şi cum s-ar întâmpla, ci anume după întâia plinolună (lună plină) a lunii lui martie, care va cădea după acest echinocţiu”. Acest al doilea comandament obişnuit se determină aşa: ,,Creştinii trebuie să săvârşească Pascha după întâia plinolună, în cea dintâi duminică următoare”.

8) ,,Acest comandament s-a predat de cei 318 Sfinţi Părinţi adunaţi în Niceea, şi pentru aceea are pentru noi aceeaşi putere îndatoritoare ca şi canonul apostolesc. Însă vremea a rămas în urmă de la timpul Sinodului de Niceea cu 3 zile şi ceva[9]. Aşa, de exemplu, când lista (Pascalia) arată posetra evreiască la 30 martie în faptă această paschă în al patrulea circ (crug) al lunii nu mai este în acea zi, ci la 27 ale ei”.

9) ,,Dar unde este cauza acestei neexactităţi (ἀνωμαλία) canonului Sfinţilor Părinţi? În cursul lunii, plinolunia acestui luminător, după trecerea a 19 ani, se întoarce la zilele de mai înainte. Aceasta au ştiut-o Părinţii de la Niceea, şi pentru aceea au compus circul de 19 ani al lunii. Dar acest circ, vorbind strict şi exact, nu se începe din nou în unele şi aceleaşi minute, secunde şi terţi (στιγμάς, λεπτά καὶ ἄτομα), ci nu-i ajunge 60 de părţi, care în curgere de 304 ani fac o zi, dar şi această nedeplină ei fără 70 de părţi, precum ştim aceasta de la Ptolemeu[10], de la Psel[11], de la Argir Issac şi de la marele Maxim. Şi aşa canonul pentru Paşti este cu neputinţă să fie prefăcut şi exact din cauza acestei nepotriviri a timpului; căci nu pot lua în calcul menţionatele fracţiuni până ce cu trecerea de 304 ani nu se va forma întreagă ziua cea cu lipsuri”.

10) ,,Imperfecţiunea canonului Sfinţilor Părinţi despre Paschă a provenit nu de la neştiinţa lor, ca de la neregularitatea calculului zilelor, ceasurilor, minutelor şi secundelor anului. Căci şi chiar anul solar se compune propriu nu din 365 zile şi 6 ceasuri depline, ci nu-i ajunge 300 de părţi de unde în curgere de 300 ani se formează o zi, care dă îndărăt echinocţiul, precum lămurit se arată aceasta din tabela (διάγραμμα) următoare:

11) ,,Această nepotrivire nu se poate înlătura decât doar numai dacă cineva ar recrea altminterea firea stelelor şi a tuturor corpurilor cereşti, prefăcându-le mai întâi în haos. Mintea lui Dumnezeu creatoare a lumii cu bună cuviinţă a compus pentru dânsele o armonie nedeplină, pentru ca precum zice Sfântul Grigorie, să ajungă la hotarul cel deplin”.

12) ,,Noi am arătat cauza imperfecţiunii canonului Sfinţilor Părinţi pentru Paschă. Acum să vedem cum trebuie a conglăsui acest canon cu cel apostolic. După canonul Sfinţilor Apostoli, noi suntem datori a serba luminata Învierea lui Hristos nu mai înainte de echinocţiul de primăvară şi nu chiar în ziua lui[12], ci după, şi pe lângă aceea deosebit de iudei. Aşadar, noi trebuie cu luare aminte să observăm echinocţiul de primăvară şi pascha iudeilor, ca să nu ne întâlnim cu dânsa, sau să nu apucăm înaintea ei. Iară canonul Sfinţilor Părinţi ne ordonă a săvârşi Pascha nu în zi simplă, ci în duminica cea care de la echinocţiul de primăvară va fi cea dintâi după plinolunie (lună plină). Urmând acestor canoane, decât care nu poate fi mai bine tu să faci aşa; să ştii că după trecerea atâtor sute de ani de la Sinodul de la Niceea echinocţiul de primăvară s-a abătut cu 3 zile, şi aşa când pascha iudeilor sau plinolunia cade duminica, apoi spre a înlătura întâlnirea cu dânsa, serbeaz-o în duminica următoare începe sfinţita Paschă a ta”. Cu modul acesta după canonul Părinţilor cu mai multă exactitate se păzeşte şi canonul apostolic”.

Cu acestea se isprăveşte tractatul părintelui Meletie despre calculul paschal. După câteva anecdote miraculoase, crezute în timpul său, relativ la nişte fenomene ce s-ar fi fost săvârşit în timpul Paştilor creştine ortodoxe, încheie opera sa cu cuvintele: ,,Şi aşa să urmăm hotărârile Sfinţilor Părinţi cele adeverite şi cu semne dumnezeieşti ale Mântuitorului nostru, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt Se cuvine slava şi stăpânirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor”[13].

Precum am văzut în urmă, acestea le-a scris Meletie Pigas îndată după Sinodul ţinut în Constantinopol în anul 1583, sub patriarhul Ieremia, anume pentru respingerea noului calendar. Papa însă nu s-a oprit din calea sa; el a înfiinţat chiar în Constantinopol o misiune stabilă compusă din iezuiţi pentru propagarea latinismului în capitala Ortodoxiei orientale, între altele şi a noului calendar. În anul 1583, la 3 noiembrie, a sosit acolo iezuitul Iuliu Monsinelli cu alţi doi trimişi de generalul lor Aquaviva din ordinul lui Grigorie al XIII-lea. Ambasadorii francez şi veneţian i-au luat sub protecţiunea lor, au regulat un local pentru dânşii, iară pentru serviciu divin li s-a dat şi înfrumuseţat biserica Sfântului Benedict, cedată de sultanul ambasadorului francez. Astfel de propagande se făceau cu multă activitate şi în alte provincii ale Bisericii Ortodoxe. Propaganda latină răspândea ştirea că patriarhul Ieremia ar fi primit noul calendar.

Pretutindenea erau nedumeriri şi cereau de la Constantinopol dezlegări şi lămuriri. Atât chestiunea calendarului, cât şi alte trebuinţe ale Ortodoxiei, cereau convocarea unui Sinod mare, ale căruia deciziuni să fie impunătoare şi definitive. Una din chestiuni era şi înfiinţarea Patriarhiei în Rusia şi alte chestiuni de disciplină bisericească.

Sinodul s-a convocat în Constantinopol la 12 ianuarie, anul 1593, după stăruinţele mai ales ale Patriarhului de Alexandria Meletie Pigas, care poate fi privit ca sufletul acestui Sinod. Sinodul a fost foarte însemnat, pentru care în actele Bisericii mari, el se numeşte ,,Sinod mare şi întru toate perfect”. Afară de trei patriarhi: ,,Ieremia al Constantinopolei, Meletie Pigas al Alexandriei, şi Sofronie al Ierusalimului, patriarhul Antiohiei a avut aici locotenent şi reprezentant al său pe patriarhul Alexandriei Meletie. În cunoscutele edituri ale actului acestui sinod nu se arată anume ceilalţi membri ai Sinodului, ci numai se zice că au participat şi prea sfinţiţii arhierei. Sinodul reprezintă oarecum toată Biserica Orientală în persoana ierarhilor ei cei mai principali. La Sinodul acesta a fost prezent şi ambasadorul ţarului, Grigorie Atanasieu, trimis pentru recunoaşterea patriarhiei nou înfiinţate în Rusia. De mult nu se văzuse în Constantinopol şi în tot Răsăritul un astfel de Sinod. Canonul al 8-lea al acestui Sinod stabileşte ca serbarea Paschăi să se urmeze după regula pusă de Sfinţii Părinţi. După deciziunile şi gramatele particulare anterioare în privinţa noului calendar, care ameninţa a distruge vechiul aşezământ bisericesc despre serbarea Paştilor, deciziunea acestui Sinod a fost întâia deciziune generală bisericească despre calendar la răsărit.

Iată cum se pronunţă canonul al 8-lea al acestui Sinod în privinţa noului calendar:

,,Dorim, ca cele hotărâte de Părinţi în privinţa sfintei şi mântuitoarei Paschă să rămână neclătită. Şi s-a hotărât aşa: ‘Toţi cei ce ar cuteza să strice aşezământul Sfântului Ecumenic Marelui Sinod ce a fost în Niceea în prezenţa prea iubitorului de Dumnezeu Împăratul Constantin, aşezământ ce se atinge de sfânta serbarea mântuitoarei Paschă, să nu aibă comuniune cu Biserica şi să fie depărtaţi de la ea, dacă cu îndărătnicie se vor opune la cele cu temei poruncite. Şi acestea este zis despre mireni.

Iar dacă cineva dintre proestoşii Bisericii, episcop sau presviter sau diacon, după această hotărâre, ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor şi tulburarea Bisericilor să se izoleze şi să săvârşească Paştile, împreună cu iudeii, pre unul ca acela Sfântul Sinod l-a osândit la înstrăinarea de la Biserică. Şi aşa trebuie a ne conforma cu acest canon al Părinţilor, ceea ce până acum deopotrivă cu toate celelalte, prin harul lui Dumnezeu, păzeşte Biserica lui Hristos. Amin”.

Prin ultimul canon al 8-lea al acestui sinod s-a pus pentru totdeauna capăt tendinţelor papale de a se introduce noul calendar şi în Orientul ortodox. Sinodul acesta a pronunţat pentru mult timp, dacă nu pentru totdeauna, sentinţa Bisericii Ortodoxe asupra calendarului gregorian. Dacă papa nu făcea din calendar o armă de propagandă, dacă nu exploata şi această ocazie în profitul supremaţiei sale, precum exploata chiar nenorocirile Bisericii Ortodoxe care gemea sub jugul necredincioşilor, înălţându-se şi lăudându-se pe sine, ca binecuvântat de Dumnezeu, şi înjosind pe ortodocşi pentru nenorocirile lor, ca reprobaţi şi pedepsiţi de Dumnezeu pentru că nu ascultă de papa, poate că noul calendar ar fi fost altfel privit, simplu, ca o chestiune de ştiinţă, de calcule astronomice. El însă a devenit în ochii lor o unealtă, un precursor al propagandei latine iezuite. Biserica Ortodoxă, consultând canoanele Sfinţilor Părinţi a văzut că sinoadele vechi au stabilit timpul şi modul serbării Paştilor: 1) după echinocţiul de primăvară; 2) după luna plină cea dintâi de la echinocţiu; 3) după pascha iudeilor; 4) în zi de duminică, fie aceasta cea următoare după plinolunie sau în a doua, dacă în acea dintâi cad paştile jidoveşti. S-a văzut că Paştile se pot serba conform canoanelor după vechiul calendar şi de aceea s-a hotărât ca în cele bisericeşti să se menţină fără abatere vechile calcule pascale ale calendarului iulian. S-a văzut totdeauna că după noul calendar nu se pot păzi canoanele întru toate, aşa de exemplu Paştile creştineşti după calendarul nou de multe ori cad în aceeaşi zi cu ale iudeilor, sau înainte de dânsele, ceea ce este împotriva Sinodului de la Niceea. De această hotărâre sinodală se ţine Biserica orientală până astăzi, nestrămutat în toate ţările: grecii, ruşii, românii pretutindeni, bulgarii, sârbii, arabii, copţii, armenii etc. Ataşamentul la calendarul iulian este aşa de adânc gravat în spiritul şi credinţa religioasă a popoarelor orientale, că este privit ca o chestiune principală şi de viaţă a ortodoxiei lor, încât, chiar aceia dintre ortodocşi, greci, ruşi, armeni, români etc, care de felurite nevoi lumeşti au fost siliţi să se alieze uniunea Bisericii cu papismul, între condiţiunile de conservare a credinţei şi Bisericii Ortodoxe la care ei în fond au voit să aparţină şi după uniune, au pus şi păstrarea calendarului Bisericii Ortodoxe. Vom aminti, de exemplu, pe românii uniaţi din Transilvania şi Ungaria. Mitropolitul Teofil, care era în fruntea uniunii, în anul 1697, februarie, adunând un sobor general în Alba-Iulia în a doua şedinţă sinodală s-a decis ca ritul Bisericii Ortodoxe Române să nu se schimbe, şi disciplina ei să nu se schimbe cu încetul, şi să se substituie ale Bisericii latine, apoi ,,calendarului vechi să nu se substituie cel nou, ci până când ceilalţi neuniţi de ritul grecesc în ţările casei austriace vor rămânea în uzul calendarului celui vechi, să rămână şi uniţii” (Magazin istoric p. Dacia, tom III, pag. 270). Tot asemenea au urmat ruşii, grecii şi armenii.

A rămas până astăzi în Biserica orientală, sau mai exact în toate Bisericile orientale, convingerea fermă că Biserica, pentru păzirea vechilor canoane ale sale nu are trebuinţă de alt calendar mai bun decât acela pe care îl are, deşi el nu este exact în calcule astronomice, calcule însă care nu se raportă la aşezămintele sinodale pentru serbarea Paştilor; căci calendarul nou, pe lângă aceea că nu este privit ca precursorul papismului, distruge sistemul stabilit de Biserica Ortodoxă adică pentru serbarea Paştilor, şi face ca Pascha creştinească să se întâlnească cu pascha jidovească, ceea ce nu trebuie să se întâmple; căci Învierea lui Hristos este hotarul între iudaism şi creştinism, şi Paştile au început pentru omenire o eră nouă spirituală, cu totul opusă jidovismului.

Biserica Ortodoxă, compusă din deosebite naţionalităţi, fiecare cu ale lor Biserici autocefale şi independente înlăuntrul lor, are o constituţiune federativă. Sunt nişte principii generale, care exprimă unitatea lor şi care nu se pot călca fără a se rupe acea unitate spirituală. Astfel sunt dogmele credinţei, cultul, ierarhia şi disciplina. Cine strică unitatea în aceste principii, cine îşi face dogme noi, cine modifică cultul, cine dezorganizează ierarhia şi disciplina bisericească, acela rupe unitatea cu Ortodoxia, devine prin forţa lucrurilor ,,schismatic” între ceilalţi ortodocşi. De exemplu, dacă vreuna din Biserici ar adopta noul calendar, prin aceasta ar dezorganiza cultul divin: Paştile şi celelalte sărbători ea nu le-ar mai serba odată cu întreaga Biserică Ortodoxă, ci de necesitate va trebui să le serbeze odată cu latinii. Toate celelalte Biserici Ortodoxe vor privi pasul acesta ca o ,,schismă” în ortodoxie şi ca apropiere de papism; căci cultul divin nu ar mai sta pe bazele ortodoxiei. De aceea, ori toţi ortodocşii trebuie să se ţină de calendarul vechi, pentru ca să se păstreze unitatea cultului, ori toţi să primească calendarul nou, pentru acelaşi reson al unităţii bisericeşti.

În anul 1864, guvernul principelui Cuza, împins de dorinţa a felurite reforme de introdus în România, dorea să introducă şi noul calendar. Avea însă conştiinţa că această reformă nu se poate face numai prin ordine administrative, fiindcă avea să provoace o perturbare în ordinea bisericească existentă, anume în ceea ce priveşte sărbătorile creştineşti ortodoxe; de aceea au decis ca mai întâi să aibă consentimentul măcar indirect al Bisericii naţionale române. Guvernul prevedea că introducând calendarul nou prin ordonanţă guvernamentală se va vedea izolat de naţiune în toate momentele unde viaţa politică se întâlneşte cu cea bisericească, anume la anul nou, la Crăciun, la Botezul Domnului, la Paşti. Ceremoniile acestea politico-religioase guvernul ar fi fost silit să le facă numai cu nemţii catolici şi protestanţi iară nu cu românii ortodocşi, nici cu ceilalţi ortodocşi trăitori în ţară, greci, ruşi, bulgari, sârbi etc. Era deci silit să aducă şi biserica la ideea sa. Dar fiindcă era îngrijat ca nu cumva Biserica să i se opună, de aceea a meditat a convoca un consiliu bisericesc, şi a pune această întrebare: ,,Este calendarul o chestiune dogmatică sau o chestiune ştiinţifică astronomică”. Guvernul ar fi fost mulţumit să aibă un simplu răspuns, că ,,calendarul este o chestiune pur ştiinţifică”. Prin acest răspuns el câştiga din două puncte de privire: 1) Că se credea în drept a introduce calendarul nou prin măsuri administrative; 2) Ca întâmplare de oarecare inconveniente, răspunderea se arunca asupra clerului, care prin răspunsul său a împins pre guvern la acest pas. Pe guvern îl încuraja în întreprinderea sa şi împrejurarea că, afară de mitropolitul Nifon, de episcopul Râmnicului şi Argeşului, toţi ceilalţi ierarhi eparhiali erau locotenenţi provizorii, puşi de guvern, spre administrarea eparhiilor, până la alegerea episcopilor la scaunele vacante. Se credea că aceşti administratori provizorii şi totodată aspiranţi vor fi docili şi devotaţi guvernului în toate voinţele sale.

În luna lui decembrie, ministrul Bolintineanu a chemat în Bucureşti pre unii din locotenenţii de episcopie ai României, anume pre cei mai progresişti, fără a le arăta şi acestora motivul.

Toţi s-au adunat după invitare în capitala Bucureşti, şi anume: Calinic locotenentul Mitropoliei Moldovei, Dionisie locotenentul Episcopiei de Buzău, Melchisedec locotenentul Episcopiei de Huşi, Arhiereul Ioanichie Evantias, egumenul de la Câmpulung, Arhiereul Athanasie Troados. Nu s-au convocat însă bătrânul episcop de Râmnic – Calinic, nici Arhiereul Neofit Scriban locotenentul Episcopiei de Argeş, de asemenea nici Nectarie Chermesiul locotenentul Episcopiei de Roman: crezuţi mai dinainte contrari acestei idei, pentru simplitatea lor.

Din convorbirile preliminare avute cu persoanele invitate în chestiunea calendarului, guvernul, văzând că chestiunea este combătută, şi că poate rezultatul nu va fi favorabil, a decis a înmulţi numărul persoanelor din cler, care să răspundă la întrebarea guvernului, cu socotinţă că aşa numărul progresiştilor va covârşi pre al retrograzilor! Printr-un nou ordin ministerial s-au convocat încă Arhimandritul Ghenadie procuratorul Bisericii Sfântul Gheorghe nou din Bucureşti, Arhimandritul Iosif curatoriul Sărindarului, Arhimandritul Onufrie egumenul Mânăstirii Sinaia, Protosinghelul Veniamin Cătulescu Catichet, şi monahul Sofronie Vârnav. După înţelegerea prealabilă între ministrul de culte şi mitropolit s-a decis ca consiliul bisericesc pentru calendar să se compună dintre persoanele bisericeşti convocate de guvern întâi şi din cele de pre urmă, afară de monahul Vârnav, pre care mitropolitul n-a vrut să-l primească[14] și ziua întrunirii s-a decis la 12 ianuarie.

Între acestea jurnalele guvernamentale propagau cu toată puterea introducerea noului calendar, defăimau pre cel vechi, ocărau clerul numindu-l strigoi, cocovăi, retrograd, duşmanul progresului etc. Se scriau broşuri demonstrative superiorităţii calendarului nou. Însă oamenii cu minte dezaprobau procedarea guvernului.

În adunările ce se făceau în casa bătrânului Eliade Rădulescu, chestia calendarului era la ordinea zilei. ,,Pidalionul” era pre masă şi venerabilul Eliade Rădulescu explica comorile ortodoxe pentru serbarea Paştilor nu în acelaşi timp cu jidovii, precum se face de către cei cu calendarul nou. Toţi asistenţii aprobau păzirea aşezămintelor Bisericii Ortodoxe şi dezaprobau fapta guvernului de a adopta calendarul papistăşesc. Se vorbea, că puţin mai înainte de a se ivi ideea introducerii noului calendar, capitala României fusese vizitată de Bori, şeful iezuiţilor orientali de la Constantinopol, care ar fi conferit mai multe zile cu oamenii noştri de stat, că prin urmare, guvernul ar fi decis a introduce în România papismul, şi că introducerea noului calendar ar fi numai primul pas la aceasta.

Bătrânul Eliade, sub aceste inspiraţiuni, a compus următoarea petiţiune către mitropolitul:

,,Înalt prea sfinţite Stăpâne!
Ştiut este prea sfinţiei tale că:
Canonul al VII-lea al sfinţilor şi dumnezeieştilor apostoli cateriseşte pre tot episcopul şi preotul ce va schimba rânduiala Paştilor:
Sinodul întâi de la Niceea aşeză pre rânduieli nestrămutate serbarea Paştilor după legiuirea sfinţilor apostoli.

Canonul întâi al Sinodului de Antiohia, pre temeiul sinoadelor de mai înainte, şi mai vârtos al celui de la Niceea, leapădă din Biserică orice episcop şi presviter ce ar cuteza a schimba serbarea Paştilor din hotărârea marelui Sinod, şi pre orice mirean ce va cuteza a se împărtăşi cu asemenea episcopi sau proestoşi caterisiţi.

Aceste canoane nu au numai cuvântul mai presus de fire, ce nu este dat minţii omeneşti a-l străbate şi înţelege, ci şi logica cea mai exactă a legilor naturale şi eterne; pentru că sfârşitul vine în urma începutului pentru că orice mâine vine după astăzi, pentru că orice progres şi perfecţiune vine după un alt progres mai vechi. Paştele creştinilor dar, ca mântuitor al neamului omenesc în genere, a se serba înainte sau deodată cu paştele evreilor, mântuitor numai unei mici porţiuni a umanităţii, ar fi o răsturnare a legilor naturii şi o simptomă de smintire a minţii şi celei mai ordinare. Biserica este şi caută să fie reprezentantă a logicii omeneşti în genere şi n-a putut comite o asemenea neconsecvenţă, de a permite a se serba Paştile creştineşti vreodată înainte sau deodată cu paştele evreilor.

Pe lângă cuvintele ce le impune bunul simţ sau dreapta judecată, este şi adevărul istoric în serbarea Paştilor creştineşti căci învierea Mântuitorului a fost în urma paştilor evreilor, iară nu înainte sau în aceeaşi zi.

Calendarul gregorian, ce se propune astăzi a se pune în locul calendarului vechi ,,iulian”, răstoarnă cu totul rânduiala Paştilor şi aduce adesea ca creştinii să serbeze această sfântă şi dumnezeiască zi în contra legilor naturii, în contra logicii umane şi divine, în contra adevărului istoric, adică când mai înainte de paştele evreilor, când în aceeaşi durată de timp.

Calendarul gregorian este exact pentru astronomi sau pentru cei ce observă timpul, nu însă şi o normă pentru Paşti şi sărbători, ce s-a constituit Sinoade.

A lua calendarul gregorian drept normă la serbarea zilelor mari şi la câte au legiuit Sinoadele este a ne rătăci atâta, cât a lua cineva de dascăl un astronom, ca să-l înveţe logica, sau teologia, sau oarecare altă ştiinţă, ce nu este de competenţa sau specialitatea acelui dascăl.

Calendarul gregorian, cu un cuvânt, este un lux ştiinţific, iar nu o necesitate de prima ordine, şi dacă după dânsul ajungem la a fi caterisiţi de sfintele Sinoade, şi a ne dezbina de Biserica ecumenică a Răsăritului, în care se cuprind patru patriarhate, două sinoade, al Greciei şi al Rusiei, şi atâtea arhiepiscopate autocefale, atunci noi cei jos însemnaţi în timpul de trei zile şi cu noi milioane de români, nu voim a cădea sub anatema sfinţilor apostoli şi sfintelor Sinoade, şi cu atât mai puţin a ne dezbina de Biserica ecumenică a Răsăritului.

Suntem siguri, prea sfinte Stăpâne, că aceleaşi cunoştinţe şi lumini mai presus de cunoştinţele şi judecăţile noastre te ocupă şi pre prea sfinţia ta spre păstrarea turmei cuvântătoare, că acelaşi spirit de adevăr te inspiră, şi că nu te vei lăsa a cădea în cursa ce ţi s-a întins de către dezbinătorii de meserie şi care şi-au făcut o jucărie din pacea şi liniştea publicului.

Nu putem primi o prefacere atât de dezbinătoare şi plecat ne rugăm, ca în numele canoanelor, în numele a zece milioane de români din toate părţile, în numele a două sute de milioane de creştini ortodocşi, să faci pre oricine să înţeleagă că Biserica Răsăritului îşi are, mai presus de toate instituţiunile, constituţiunea sa sinodică adică federativă, şi nimeni nu poate pune legi nouă nici a preface vreo lege fără sinod compus de deputaţi din câte patru patriarhatele şi ambele sinoade şi arhiepiscopatele autocefale.

Foarte uşurel au luat-o dătătorii de proiecte, de nu vor fi luat-o în numele forţei arbitrarului, în plină constituţie garantată de şapte puteri şi susţinută de cinci milioane de români.

Iar în cazul al doilea, nicăieri un guvern heterodox nu poate întrebuinţa forţa în plină toleranţă, violând conştiinţa şi faptele unui cler ortodox.

Nu se poate, prea sfinte Stăpâne, când toate religiunile şi cultele în ţara noastră se bucură de o plină libertate, religia dominantă ortodoxă să fie violată şi persecutată până acolo încât să-şi schimbe şi sărbătorile în contra legiuirilor, apostolilor şi sinoadelor.

Ai prea sfinţiei tale prea plecaţi fii spirituali!”

Suplica aceasta s-a tipărit în mii de exemplare şi s-a trimis în capitală şi prin toată ţara spre a se subscrie. În curgere de câteva zile în Bucureşti s-au adunat mii de subscrieri, şi suplica s-a dat mitropolitului Nifon.

Însă înainte de a se primi suplica aceasta la Mitropolie, sosind ziua de 12 ianuarie, consiliul pentru calendar s-a întrunit la Mitropolie, unde sub preşedinţia mitropolitului s-a ascultat adresa guvernului cu întrebarea pentru noul calendar, şi s-a început discuţia asupra răspunsului ce trebuie a i se da din partea Bisericii.

S-a citit canonul al VII-lea apostolic, al căruia comentar făcut de Biserica mare cu deosebire a introdus luarea aminte a consiliului fiindcă tratează pre larg despre cele legiuite pentru serbarea Paştilor, care este împărăteasa şi Doamna tuturor sărbătorilor creştineşti. Reproducem aici după Pidalion partea cea mai însemnată din acest comentar, privitor la serbarea Paştilor şi la calendarul cel nou al latinilor.

,,Patru lucruri neapărate se caută pentru Pascha noastră: 1. Că Pascha trebuie a se face totdeauna după echinocţiul (isimeria) de primăvară; 2. Că nu se cade a se face în aceeaşi zi cu legiuita Paschă a iudeilor (amândouă acestea se hotărâse de canonul al VII-lea apostolesc); 3. Ca să nu se facă chiar şi absolut după echinocţiu, ci după cea întâi plinolunie (lună plină) a lui martie, care va cădea după echinocţiu; şi 4. Ca să se facă în întâia duminică ce va cădea după plinolunie (iară acestea două din predanie le avem şi nu din canon). Drept aceea ca să se păzească tuspatru rândurile acestea deopotrivă în toată lumea, şi să prăznuiască creştinii întru aceeaşi vreme şi întru aceeaşi zi sfânta Paschă, şi să nu aibă trebuinţă în fiecare an de astronomi şi de soboare, a întocmit de Dumnezeu înţelepţii Părinţi canonul (îndreptar) cel pentru Paschă. Dar însemnează că pentru anomalia mişcării lumii, nu se păzeşte a 4-a rânduire totdeauna, ci câteodată se calcă. Fiindcă după Matheiu Vlastar, după 300 de ani, cu două zile după întâia plinolunie urmează a se face Pascha iudeilor în zi de duminică. Iară aceste două zile care prisosesc din anomalia aceasta, adăugându-se, trec uneori peste duminica întâia, care se întâmplă după plinolunia lui martie, în care duminică noi atunci prăznuim Stâlpările, şi în cea viitoare facem Pascha. Iară din această călcare, nici o abatere de la evsevie, nici ceva necuviincios, ori primejdie sufletească nu urmează. Pentru aceasta şi dumnezeiescul Ioan Hrisostom (în cuvântul către cei ce postesc la Paşti) zice: ,,Scumpătatea timpului şi pândire a zilelor Biserica lui Hristos nu scrie. Fiindcă ori de câte ori cineva mănâncă pâinea aceasta de viaţă făcătoare şi bea paharul acesta, vesteşte moartea Domnului, şi Paşti săvârşeşte. Ci fiindcă la Soborul întâi s-au adunat Părinţii şi au rânduit când să se facă Pascha, Biserica, cinstind pretutindenea învoirea şi unirea, a primit rânduiala, care ei au făcut”. Deci după Hrisostom, trebuia şi latinii mai mult să cinstească învoirea şi unirea Bisericii, decât pândirea vremilor (adică a echinocţiului) care s-au pogorât acum la 11 martie, fiind în vremea Soborului întâi la 21 martie, şi să prăznuiască Pascha cu noi, şi să nu necinstească pre cei 318 de Dumnezeu şi de rane purtători Părinţi, care au legiuit acestea după dumnezeiască luminare, socotindu-i pre dânşii ca pre nişte fără minte şi ocărând Biserica, pre maica noastră a tuturor. Că de ar fi şi greşit Biserica, negreşit nu s-ar fi pricinuit atâta mare bine din această amăruntă pază a vremii pre cât de mare rău s-au pricinuit prin deosebirea aceasta şi prin dezbinarea produsă în Biserica Catolică. Căci zice Hrisostom: ,,Nu se îngrijeşte Dumnezeu şi Biserica de astfel de pândire a vremilor şi a zilelor decât pentru singură unirea şi pacea”. Şi vezi, iubitule, cum după dumnezeiescul Hrisostom, latinii sunt ,,schismatici”, pentru că din nou a izvodit Paschalia lor şi calendarul, nu pentru că aceasta n-ar fi drept după echinocţiu; pentru că şi noi vedem că echinocţiul a rămas cu adevărat 11 zile înapoi, ei pentru că şi cu aceasta s-au deosebit de noi, care este o vinovăţie neiertată după acelaşi sfânt părinte. Că zice în acelaşi cuvânt, a posti cineva, şi a face Paschă în acea vreme, ori în alta (de pildă după 21 ale lui martie, precum facem noi, ori după 11 ale lui martie, precum fac latinii) aceasta nu este vinovăţie. Iar a dezbina cineva Biserica, şi a se împotrivi cu iubire de ceartă şi a face împerecheri şi despărţiri, şi a se deosebi pre sine pentru totdeauna de la totalitatea obştească a Bisericii, acesta este un păcat neiertat, şi vrednic de prihană, şi are multă muncă şi pedeapsă. Că trebuie să ştie ei că şi Soboarele cele ecumenice, care s-au făcut după cel întâi, şi ceilalţi Părinţi vedeau cu adevărat şi ei, ca nişte înţelepţi ce erau că mult s-a pogorât echinocţiul. Dar însă n-au voit a-l strămuta din 21 martie, unde l-a găsit Soborul cel întâi cinstind mai mult învoirea şi unirea Bisericii, decât amănunţimea echinocţiului, care nu pricinuieşte nici la aflarea Paştilor noastre vreo tulburare, nici vătămarea evseviei. Iară mai ales că amănunţimea această pricinuieşte latinilor două necuviinţe mari: adică a prăznui Pascha ori cu iudeii, care este împotriva acestui canon apostolic, ori mai înainte de iudei”.

S-a citit apoi canonul întâi al Sinodului de Antiohia.

După aceea s-a vorbit despre pericolul la care s-ar expune ortodoxia Bisericii Române prin adoptarea izolat de ceilalţi ortodocşi a calendarului gregorian, anume că Biserica noastră va fi silită să serbeze Paştele şi toate celelalte sărbători odată cu Biserica Romei, ceea ce în ochii lumii ortodoxe ar da motiv a crede că noi voim a ne dezbina de Biserica Ortodoxă şi a trece la uniune cu catolicismul apusean. Pe de o parte, Biserica Ortodoxă ne-ar declara ,,schismatici”, pe de altă parte cea Romană nu ne-ar primi în sânul ei numai cu calendarul cel nou, şi aşa noi ne-am pomeni izolaţi de toată lumea creştină, ca o nouă sectă creştină şi puşi în poziţiune ori de a recunoaşte greşeala făcută prin arbitrara şi nechibzuita prefacere a calendarului bisericesc fără consimţământul celorlalte Biserici Ortodoxe, ori a trece cu totul la papism, ceea ce ar fi o altă prăpastie pentru naţiunea română şi bisericeşte şi politiceşte. Spre înlăturarea deci a acestor mari pericole pentru naţiunea şi Biserica română, consiliul bisericesc s-a decis a răspunde guvernului în aşa mod, ca să vază că Biserica română nu poate admite, în rândurile sale, introducerea noului calendar.

Iată acel răspuns:

,,Astăzi duminică 12 ianuarie, adunându-ne la Sfânta Mitropolie în prezenţa prea sfinţiei sale părintelui mitropolit, subscrişii observând cu mare luare aminte întrebarea făcută de dl. ministru al cultelor prin adresa nr. 73, am văzut că diferenţa ce există între calendarele ,,iulian” şi ,,gregorian”, deşi în sine este o chestiune curat de ştiinţă astronomică, dar strânsa legătură pusă de Sinodul I la Niceea între calendarul ,,iulian” şi Biserică este stabilirea sărbătorilor, şi mai cu deosebire a sărbătorii Paştilor şi cele ce ţin de dânsele, care în Biserica Ortodoxă a devenit ca o dogmă, după cuprinderea canonului I al Sinodului din Antiohia unde cele hotărâte în acel sinod pentru serbarea Paştilor se numesc ,,bine dogmatisite”. Acest jurnal se va comunica dlui ministru al cultelor de către prea sfinţia sa părintele mitropolit”.

Subscrişi:
Nifon, Mitropolitul Ungro-Vlahiei
Calinic Miclescu, Locotenent Mitropolit al Moldaviei
D. Trianopoleaş, Locotenent de Buzău
Arhiereul Melchisedec, Locotenentul Huşilor
Ioanichie Evantios
A. Troados
Arhimandrit Ghenadie Sf. Georgianul
Arhimandrit Iosif Naniescu Sărindăreanul
Arhimandrit Onufrie Sinaitul
Veniamin Cătulescu

Atitudinea consiliului bisericesc în chestiunea calendarului a fost aprobată în ţară de toţi oamenii cu minte şi cu simţ religios. Căci atât în capitală cât şi în toată ţara se răspândise vestea că guvernul voieşte să forţeze clerul a primi uniunea cu Biserica papistă şi a părăsi Ortodoxia. Când m-am înturnat la Huşi, orăşenii au trimis o deputaţiune, care a exprimat în persoana mea mulţumire şi felicitare înaltului cler român pentru apărarea aşezămintelor Bisericii noastre Ortodoxe. Numai puţin această atitudine a reprezentanţilor Bisericii Române a fost aprobată şi de celelalte Biserici Ortodoxe. Patriarhul ecumenic, prin scrisoare sinodală a mulţumit mitropolitului Nifon pentru apărarea aşezămintelor bisericeşti, şi respingerea calendarului gregorian, cel nu o dată respins de Biserica Ortodoxă a Răsăritului.

Guvernul român deocamdată a fost nemulţumit de răspunsul dat de consiliul bisericesc; însă în urmă, văzând murmura cea mare ce provocase în ţară ideea schimbării calendarului şi modul exploatării opoziţionare a acestui caz, a recunoscut dreptatea consiliului bisericesc şi a părăsit şi el ideea introducerii calendarului apusean.

Din toate acestea rezultă că:

1) În Biserica Ortodoxă este de mult formată convicţiunea că calendarul nou este bazat pe calcule astronomice, mai exact decât cel vechi. Dar cu toate acestea sunt formate şi tare ţinute şi următoarele convincţiuni:

2) Calendarul ,,iulian” fiind foarte strâns legat cu aşezămintele Bisericii Ortodoxe stabilite de sinoade pentru serbarea Paştelor şi cu celelalte sărbători comune Ortodoxiei, nici o Biserică Ortodoxă particulară nu-l poate primi fără a deveni ,,schismatică” către totalitatea Ortodoxiei, cel puţin în privirea cultului.

3) Pentru schimbarea calendarului bisericesc se cere consimţământul întregii Biserici Ortodoxe, întrunit într-un sinod general, care, după ce ar decide părăsirea vechiului calendar şi a normei stabilite de dânsul pentru uniformitatea ţinerii sărbătorilor, să stabilească o normă nouă, care de asemenea să fie adoptată de întreaga Biserică Ortodoxă. Altminterea din punctul de vedere bisericesc, nu se poate găsi alt mijloc pentru adoptarea calendarului nou.

4) Ce se atinge de dorinţa ce mulţi dintre români, mai ales oamenii de ştiinţă, o au de a se conforma cu calendarul statelor civilizate, ne rămâne un singur mijloc deocamdată, anume: în actele vieţii noastre civile şi politice a întrebuinţa amândouă datele, atât cea după calendarul vechi, cât şi cea după calendarul cel nou.

M-am crezut dator a face această dare de seamă, pentru ca nu cineva să creadă că calendarul nou nu se poate introduce la noi numai din o rea voinţă sau din ignoranţa clerului nostru. Nu! Constituţia federativă a Bisericii Ortodoxe, principiile unităţii spirituale a Bisericii nu permit nici uneia dintre Bisericile Ortodoxe particulare, fie ele oricât de independente şi oricât de autocefale în relaţiunile lor exterioare, nu permit, zic, a se izola din unitatea generală, fără daună de a deveni ,,schismatică”.

[1] Histoire de l’Eglise par W. Guettee, t. I, pag. 401-403, 522-529.

[2] Actele sinodului I nu s-au păstrat în întregime, ci numai fragmente la scriitorii contemporani sau apropiaţi de acel timp.

[3] Gelas I. II. C. XXXVI. Socrat, Ist. bis. 1, 9. Euseb., Despre viaţa lui Constantin III, 17. Teodor. Ist. bis. 1, 10.

[4] Histoire de l’eglise, par Wladimir Guettée, Tom. III, pag. 20.

[5] Dacă ar fi existat o asemenea epistolă, fără nici o îndoială, textul ei de multe ori l-ar fi retipărit scriitorii catolici contemporani-polemiști. Dar nici unul dintre ei n-a făcut aceasta. Dar și ei înșiși nu sunt de acord; după unii, Ieremia îndată s-ar fi conglăsuit pentru calendarul cel nou, după alții, el mai întâi l-ar fi respins, dar apoi s-ar fi învoit a-l primi și a-l introduce în Biserica Greacă și Rusă. Mărturiile acestor scriitori se pot vedea la autorii: «Vitae et res gestae Rom. pontif. p. 1778; la Cuper în Istoria Patriarhiilor de Constantinopole», „Acta Sanctorum Augusti” 1-mi p. 233-234. Epistola Papei: la Theiner-Annal. eccles., 1583, XLV. Despre epistola Papei spune însuși Ierremia la Dosithei Τόμος Ἀγάπης, p. 540-541.

[6] Epistolele pentru calendar sunt păstrate în colecţiunea gramatelor patriarhului Ieremia, edit. în Ostrog, anul 1584 în акты запад. Росiи, Г. III N. 138; la Dositheiu în Τομ. Ἀγάπης, p. 538-541. Gramata către Dogele Veneției s-a editat de Iconomos în an 1860. Труды Кiевск. Академiи an 1870, octombrie, pag. 106.

[7] Acest astronom a sfătuit pe papa Grigorie al XIII-lea să îndrepteze calendarul și a lepădat din anul 1582 zece zile, care, după calculul iulian, introdus cu 46 de ani înainte de Hristos, se împlinise în acel an din fracțiunile de timp rămase necalculate în fiecare an; căci, după calendarul iulian, anul solar se socotea de 365 de zile și 6 ceasuri pline, pe când în faptă el are 365 de zile, 5 ceasuri, 48 minute și 45 secunde.

[8] Pe timpul când scria Meletie acestea în anul 1584, diferenţa între calendarul vechi şi cel nou era numai de 10 zile.

[9] În timpul Părinţilor de la Niceea, în anul 325, echinocţiul de primăvară se pune la 21 martie, iară în timpul autorului acestui tratat era la 18 martie. Prin urmare, el rămăsese atunci în urmă cu 3 zi-noptimi.

[10] Un astronom din veacul al 2-lea după Hristos.

[11] Un scriitor bizantin, teolog, matematician și medic.

[12] Altminteri s-ar întâmpla a prăznui Paștile de două ori într-un an.

[13] Труды Кiевк. духовн. Академiи an 1865, t. III, pag. 249-259.

[14] Monahul Sofronie Vârnav, unul dintre adepţii principiilor extreme revoluţionare franceze format în şcoala lui Blanqui, Payat, Rochefort etc care plângea şi se înfuria când cânta Marsilieza. Se călugărise în Mânăstirea Neamţului pentru ca ajungând mare să poată reforma în spiritul său clerul român. Dar neputând a ajunge stareţ şi fiind acolo urât obştesc şi dizgraţiat de principele Cuza, s-a dus la Bucureşti spre a oferi acolo serviciile sale, cui vor trebui. A murit la Băradu unde propaga eresurile sale politice şi religioase, şi stăruia să se aleagă deputat.

Observații: Este important de știut că au existat inițiative de modificare a calendarului încă din sec. XIX, la presiunea statului. Aceasta venea ca o aliniere cu celelalte țări care țineau calendarul „gregorian”, adică cel întocmit în 1582 la ordinul Papei Grigorie al XIII-lea. Opoziția din partea Bisericii a gravitat în culise în jurul ideii că este interzisă serbarea Paștilor înainte sau odată cu evreii, fapt care ar fi fost reglementat de Sinodul I Ecumenic. Totuși acest aspect ar trebui studiat mai îndeaproape dacă se are în vedere că aceasta este doar o interpretare ulterioară, nu o prevedere expresă a Părinților de la Niceea.