Vigoarea credinței în fața pustiirii iscate de virusul corona

Cât de ușor paralizează totul în ziua de astăzi! Dar cât de mare e și amorțeala duhovnicească a creștinilor din Biserică!

După cum deja se știe și resimțim acest lucru, participarea credincioșilor la slujbele bisericești a fost sistată în foarte multe țări ortodoxe, precum și în majoritatea celor din Occident. Însă această stare nu este generalizată, ci există Biserici precum cea a Georgiei, Serbiei, Rusiei și Ucrainei, care nu au dispus implementarea acestor măsuri. Dar nici pericolul contaminării cu noul virus nu este foarte uniform prezentat și apar voci care susțin că închiderea oamenilor în casă este contraindicată. Deși ar trebui să existe niște îndrumări de încredere din partea ierarhiei, confuziile pe plan ecleziastic și medical cer lămuriri în plus pentru a ști cum să înfruntăm mai bine pericolul bolii, dar și cum să ne trăim credința în aceste condiții.

Aspectele bisericești

Deși toate Bisericile au exprimat destul de ferm ideea că nu se transmite vreo infecție prin Împărtășanie în comunicate oficiale, totuși există diferențe în ce privește primirea credincioșilor la slujbe în aceste zile. Patriarhia Română a subliniat corect, într-un articol foarte bun cu informații documentate științific, că Sfintele Taine nu sunt sursă de molipsire în mod paradoxal, iar foarte mulți alți episcopi au susținut intens același lucru, cu referințe la preoți care au îngrijit pe cei îmbolnăviți cu infecții contagioase și nu au pățit nimic, deși s-au împărtășit din același Potir.

Însă aceste poziționări declarative nu înseamnă nimic atunci când nu sunt transpuse în practică, atunci când oamenilor li se interzice participarea la slujbe. Și nu doar atât, ci mai ales atunci când li se permite și sunt îndemnați, prin purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, chiar și după atâtea discuții, să folosească lingurițe de unică folosință dacă le este frică să se împărtășească împreună cu ceilalți. Cine va mai pune bază pe cuvintele oficialilor Bisericii Române când faptele lor dovedesc tocmai contrariul, adică necredință, frică, conformism cu normele profanatoare ale lumii? Cine va urma cu încredere îndrumările emise de biroul Patriarhiei? În nici un caz cineva care caută răspunsuri mântuitoare, ci doar cei care se mulțumesc cu normele acestei lumi.

În contrast, pe lângă faptul că Patriarhia Georgiei și cea a Rusiei nu au oprit pe credincioși să participe la slujbe, precum nici Biserica Ucrainei canonică, la fel procedează și Biserica Serbiei, al cărei Sinod a anunțat că «Biserica nu se pune problema să întrerupă săvârșirea Sfintei Liturghii și nu va înceta să ofere dumnezeiasca Împărtășanie credincioșilor. Acestea sunt subiecte de nenegociat pentru că ele constituie baza credinței noastre în Dumnezeu». Dar chiar și Biserica Greciei a făcut o cerere către oficialități să se revină asupra deciziei de a fi oprit accesul credincioșilor la slujbe. În acest sens, a fost trimisă o scrisoare oficială semnată de către Secretarul Sfântului Sinod, în care se cere să fie îngăduită participarea la slujbe a credincioșilor și mersul la cimitire (care sunt locuri deschise).

O situație interesantă este cea din St. Petersburg, unde primarul a încercat să închidă bisericile, dar răspunsul Patriarhiei Ruse a fost că acest lucru nu intră în atribuțiile autorităților locale, ci poate avea loc doar printr-o lege federală.

Există și unele atitudini exagerate în sensul opus ale unora care consideră că spațiul liturgic este lipsit de orice pericol de contaminare. Personal nu împărtășesc acest punct de vedere pentru că s-au constatat multe îmbolnăviri de la frigul din biserică sau de molipsire cu răceli de la ceilalți credincioși, încât ar fi greu de negat această evidență. Cu toate acestea, cred că ar trebui să biruiască credința că Dumnezeu ne păzește de boală și când ne închinăm la icoanele publice și sărutăm mâna preotului.

Pericolul medical reprezentat de coronavirus

Dar, dincolo de poziționările strict teologice teoretice și practice, pentru a ști cum să reacționăm trebuie să avem în vedere natura pericolului cu care ne confruntăm. Pe acest subiect există diferite opinii în ce privește abordarea epidemiei, a gravității bolii și a comparației cu celelalte gripe la care nu a existat o asemenea mobilizare. Nu putem să luăm atitudine coerentă decât față de lucruri despre care avem o imagine cât mai bine conturată.

Așadar este cert că există contaminare reală și victime numeroase în China și Italia îndeosebi, dar țările afectate încep să fie din ce în ce mai multe, cum ar fi Spania, Iran și Franța la un nivel ridicat. Este o problemă unificarea statisticilor pentru a avea o imagine reală asupra răspândirii virusului și a face comparații pertinente. Dacă în Italia este asociată pe criterii mai relaxate orice moarte cu coronavirusul, alte țări nu procedează la fel și apar discrepanțe și confuzii, ba chiar și panică. Multe țări cu sistemul medical deficitar raportează foarte puține cazuri. În acest context, avem de-a face mai mult cu o problemă a monitorizării decât a bolii în sine. În unele țări cifrele produc panică, iar în altele pot fi lacunare. Statistica pune pe masă un tablou neconcludent și manipulator.

O prezentare mai echilibrată a situației o face un virolog reputat german, doamna Karin Mölling. Printre ideile cele mai importante, se numără opinia că statul în casă nu este benefic, ci dăunător sănătății: „Interioarele sunt mult mai contagioase decât aerul proaspăt de afară. Carantina în fapt poate avea un impact negativ. … Avem nevoie de aer și soare, aerul diluează virușii iar soarele cu razele ultraviolete îi ucide. Dar nu carantină! Nu te infectezi pe străzi!”. Asta mai ales în zonele nepoluate. Deocamdată situația nu depășește, cel puțin în Germania, cifrele de îmbolnăviri cu gripă normală de acum 2 ani. „Este important să-i izolăm și să-i protejăm pe bătrâni. Apoi cât mai mult aer proaspăt și raze ultraviolete.  Mai mult, deschideți grădinițele și școlile în loc de a arunca familiile în haos. Școlile sunt cele mai bune locuri de a-i aduna și de unde afli cum se transmite lanțul infecțios. Poți controla asta și poți reacționa.”

Ce-i drept, totul este în evoluție și există premizele pentru o agravare deosebită. Dar apar și suspiciuni multe cu privire la modul contorizării deceselor. Dacă cei mai mulți au murit cei în vârstă, de unde putem ști că nu au fost alte cauze ale morții? Graba de a le număra la cele cauzate de virus nu este de bun augur. Pentru a se decreta stare de urgență și de pandemie este nevoie de ceva mai mult, altfel e contraproductiv să fie oprită activitatea întregii societăți. La amenințarea reală a bolii se adaugă, astfel, efectele dezastruoase ale crizei economice și lipsurilor generate prin oprirea activității. Reacția aceasta de a bloca circulația este una panicoasă, nu chibzuită. Ea generează isterie și dezorientare, mai ales sau în ciuda faptului că este proclamată pe un ton foarte sigur. Lipsa informațiilor concludente duce la neîncredere și suspiciune, dar și la o stare de conflict social între oameni, care se bănuiesc și se feresc unii de alții.

Orice oprire a activităților sociale nu poate fi justificată decât de o rată foarte mare a mortalității, care paralizează totul. Fără a fi cinici, trebuie să recunoaștem că decesele oamenilor dintre noi, chiar dacă ar fi multe, nu pot face ca totul să se blocheze. Este irațional. Chiar și blocarea spitalelor nu e un motiv suficient. Trebuie luate unele măsuri de precauție, dar această supradimensionare exagerată dovedește lipsa de gândire sau un calcul malefic. Practic, sănătatea ajunge să îmbolnăvească la alt nivel.

Înfruntarea duhovnicească la nivel individual

Două pericole majore ne pândesc: al bolii, la nivelul trupului, și al izolării, la nivelul sufletului.

Boala ne pune în fața morții. Orice creștin ar trebui să fie familiar cu gândul la moarte. Acum este doar mai prezent, mai amenințător. În nici un caz disperarea nu este un răspuns potrivit, ci curajul, mărimea de suflet. Trebuie să ne protejăm sănătatea, mai ales cei în vârstă, dar și cei mai tineri. Trebuie să păstrăm o prevenție, o izolare a virusului încât să nu se infecteze mulți oameni, asta e clar. Măsurile de igienă individuală, dar și cele colective de distanțare în magazine sau în alte locuri aglomerate sunt nimerite și necesare. Totuși acestea nu trebuie făcute cu disperare, într-un mod riguros și inuman, instituțional, panicos.

Această amenințare ne amintește mai puternic că vom muri cândva, dar nu e nici o tragedie, nu se schimbă nimic în mod dramatic. Cei sănătoși au șanse foarte mari să nu pățească nimic mai mult decât o răceală, iar cei bolnavi grav și vârstnicii oricum au în față sfârșitul și nu este ceva nou. Ar trebui să fie folosită această situație pentru a crește în credință. Orice primejdie ne face să ne rugăm mai intens, să ne gândim mai atent la soarta noastră. Trebuie doar să o folosim conștient, să existe mobilizare duhovnicească. Panica este un semn al necredinței sau al lipsei de formare creștină.

Dar cei mai mulți se confruntă nu cu virusul, ci cu restricțiile de circulație și activitate. Apare lipsa de bani, alimente, diverse nevoi umane, care se agravează într-o societate blocată în casă. Unii părinți și duhovnici au comparat această conjunctură cu retragerea în liniște a călugărilor, de pe care ar trebui să beneficieze și să o folosească în avantajul lor toți astăzi. La prima vedere, așa este. Totuși aceste impresii nu arată decât lipsa de iscusință în lupta duhovnicească. Doar în aparență pustia este echivalentă cu închiderea de acum. În esență, există deosebiri importante. Prima este făcută de bună voie, pe când a doua în mod forțat; una este din credință, cealaltă din cauza impunerii statului; izolarea în singurătate este diferită de cea în casă, împreună cu familia și cu toți cunoscuții; dar cea mai importantă diferență este aceea dată de experiența duhovnicească a fiecăruia. Practic, este vorba de o diferență între pustiire și pustie. O retragere corectă la mănăstire sau la pustie vine dintr-un parcurs firesc, dintr-o înaintare în virtute, altfel este periculoasă. Adeseori Părinții Patericului avertizau asupra lipsei de discernământ a celor care plecau în pustie dintr-o abordare incorectă a luptei cu patimile. Cam același lucru se întâmplă acum. Cei mai mulți oameni nu sunt pregătiți duhovnicește (dar nici trupește) pentru această izolare și le este vătămătoare, trezește mai multă încordare și probleme. Dacă pustnicii adevărați se retrăgeau pentru a lepăda grijile pământești, oamenii izolați de acum nu pot renunța la ele, ci chiar se amplifică. Așadar este absurdă recomandarea la o mai mare introspecție în aceste zile ca și cum am fi cu toții la liniște și retragere. Dimpotrivă, este nevoie de o preocupare mai mare de problemele materiale care se măresc în aceste clipe. Este mai degrabă o situație asemănătoare cu a mucenicilor care așteptau cu rugăciune și pregătire ziua în care vor fi chinuiți pentru mărturisirea credinței.

Atenția trebuie îndreptată spre a fi depășită această situație de închidere și molimă într-un mod duhovnicesc, uman, înțelept, cu credință, nădejde, într-ajutorare, nu cu metode instituționale reci, care nu iau în calcul pe Dumnezeu, ci doar știința și care tratează pe oameni ca pe niște indivizi fără suflet, dotați doar cu trup supus bolii. Tocmai această abordare care se generalizează acum prin autoritățile statului ne lipsește de slujbe, de interacțiune, luptă mai degrabă să controleze populația decât virusul. Sub pretextul izolării bolii în cei contaminați, oamenii sunt puși la restricții, dar fără o noimă clară. Statul prinde puteri tot mai mari și mai înspăimântătoare prin care poate domina și anula libertățile individuale. În loc să trăim sub cerul liber, ajungem să ne desfășurăm viața sub umbrela instituțiilor omenești. Se naște întrebarea care este foarte pertinentă: Oare nu se va ajunge la restricționarea permanentă a libertăților după această epidemie, așa cum s-a procedat cu lupta inventată cu terorismul, în urma căreia acum toți suntem monitorizați prin pașapoarte, buletine biometrice și camere de supraveghere?

Pur și simplu autoritățile nu dau o dovadă clară că prin abordarea lor „științifică și medicală” stăpânesc situația, că iau în calcul toate aspectele vieții sociale, nu doar amenințarea virusului. Dar nici boala nu pare a fi dimensionată corect, lucid și folositor. Asta nu înseamnă că trebuie să ne revoltăm împotriva statului și să ne lăsăm pradă teoriilor conspiraționiste foarte răspândite acum; dimpotrivă. Ci doar să conștientizăm care este realitatea și să o înfruntăm duhovnicește. Nu ne putem împotrivi decât în mică măsură, prin rugăciune și trăire cât mai autentic creștină. Dumnezeu lucrează mai mult decât orice activism, fără să însemne că noi nu trebuie să facem nimic, ci să acționăm în duh de rugăciune și smerenie, să fim un soi de Lot care nu s-a amestecat cu obiceiurile celor din Sodoma sau ca o sare a pământului care nu și-a pierdut gustul, adică nu s-a adaptat la comportamentul imoral și necredincios al societății din jur.

În aceste zile, când a fost interzis practic cultul Bisericii, nu e normal să acceptăm pasiv acest lucru. Este o dovadă că lumea merge în contra lui Dumnezeu. Erezia ecumenistă de multă vreme și schisma ucraineană mai recent sunt răbufniri ale apostaziei care macină pe interior și care provoacă mai multă descreștinare. Nimeni sau foarte puțini au reacționat la aceste fenomene, la fel se întâmplă și cu interzicerea slujbelor. Mulți au spus că vor reacționa când vor vedea schimbări la biserică, dar nu s-au gândit că vor fi mascate și că vor fi păcăliți mereu din cădere în cădere. Desigur, vom atinge noi trepte ale lepădării de Dumnezeu și tot cei care apără credința vor fi prezentați ca fiind vinovați. Oare dintr-o gândire duhovnicească?

Acum nu sunt necesare rugăciuni formale, magice, deznădăjduite sau apatice, care să fie făcute cu scopul de a fi scăpați doar de boală, ci se cere o stare de prezență din care să rodească o rugăciune vie, intensă, curată, izvorâtă din credință puternică și lucidă. Trebuie să cerem ca oamenii de la conducere, dar și cei de rând să primească luminare de la Dumnezeu, să aibă pace în suflet, discernământ, răbdare și nădejde, să abordeze corect problemele cu care ne confruntăm, să ne pocăim de starea în care am ajuns din cauza păcatelor. În felul acesta va interveni rezolvarea. Bineînțeles că în primul rând ne rugăm să dobândim noi înșine pace lăuntrică în mijlocul acestei frământări. După cum recomanda Mitropolitul Neofit, citirea Vieților Sfinților și a cărților duhovnicești este de mare folos. Rugăciunea și apropierea de Dumnezeu nu poate interveni fără o cugetare și o viziune formate corect pentru că din gândul la El vine frica, dragostea, căutarea, preocuparea cea bună și întoarcerea spre  Hristos.

Însuși Hristos a spus să nu se tulbure cei ai Săi când vor auzi de războaie și de molime și alte calamități (Mt. 24:6-7). Frica cea mare și îngrijorarea presantă este cum vom da răspuns pentru faptele noastre în fața lui Dumnezeu, cum așteptăm și ne pregătim pentru ziua cea mare a întâlnirii cu El la dreapta judecată. Această preocupare ne va ține în mâinile Lui și ne va păzi cu bine de toate primejdiile vieții și pericolele acestei tulburări care a cuprins lumea la un asemenea nivel.

Bisericile Locale reacționează diferit la coronavirus. Care model este corect?

1. În primul rând, Patriarhia Română a priceput cel mai „bine” ordinul militar nr. 2, detectând o interdicție a slujbelor săvârșite afară chiar și acolo unde nu o sesizează nimeni. Cu toate că a susținut în mod corect săvârșirea lor în duminica ce tocmai a trecut printr-un Comunicat oportun, dar care insinua posibilitatea încetării lor, apoi s-a dovedit mai zeloasă chiar și decât autoritățile în oprirea lor în mod paradoxal. Apoi a urmat un alt Comunicat, care nici nu merită să fie redat, în care se spune nu foarte explicit că slujbele nu se mai pot săvârși afară, așa cum este prevăzut în ordonanțele actuale. Practic, Patriarhia este cea care interzice accesul credincioșilor, nu statul. Oare mai miră pe cineva?

Aceasta în contextul în care unele asociații și site-uri deja afirmau documentat că nu sunt interzise slujbele în aer liber. Practic, Patriarhia ia decizii de o așa importanță în ciuda credincioșilor și mai abitir decât statul fără să aibă măcar girul Sinodului. Nu se poate spune decât că, într-un anume fel, chiar ierarhii noștri tăgăduiesc Învierea, preferând viața de aici.

2. În Grecia, în schimb, deși autoritățile sunt mult mai drastice decât la noi, se găsesc ierarhi curajoși care să ceară revenirea asupra deciziilor și permiterea săvârșirii slujbelor. Un astfel de arhiereu este Nicolae de Mesogheia, care a afirmat, în plus, într-o Enciclică adresată clericilor din eparhia sa, că Sinodul Bisericii Greciei a depus o cerere de modificare a situației actuale de interdicție a slujbelor cu participarea poporului. La aceasta se adaugă și protestul Sfântului Munte, după cum am menționat într-un articol anterior. Lăudabile aceste inițiative, deși situația per ansamblu nu este nici pe departe una mărturisitoare nici la greci.

3. În fine, o atitudine lăudabilă se înregistrează la georgieni. Nu doar că Sinodul lor a permis săvârșirea neschimbată a tipicului bisericesc chiar și în condițiile de epidemie actuală, dar și credincioșii s-au conformat și au venit la Liturghie, respectând păstrarea unei distanțe de protecție între ei, după cum se poate vedea în pozele de mai jos, atât în interiorul, cât și în exteriorul bisericii. Se pot găsi soluții unde există voință spre bine. Desigur că același lucru se poate spune, din păcate, și când există voință spre rău.

7Răspunsul la întrebarea din titlu cred că este evident: cea mai corectă abordare este cea din Georgia pentru că omenia se arată în comuniunea dintre oameni și cu Dumnezeu, nu în izolare.

Slujbele și credința Bisericii pe timp de epidemie

Molima care bântuie acum ne pune într-o postură delicată. Boala este încă necunoscută, reacțiile statului, dar și ale populației sunt în lipsă de informații complete, iar credința noastră se scaldă adesea în această mare a confuziilor. Este foarte important să fie clarificate întâi efectele bolii și modul ei de acțiune, dar, în orice caz, cele ce țin de credință ar trebui să fie mai presus de instabilitățile pământești. Fiecare caută lămuriri încă, dar deocamdată trebuie să ne ținem de ce știm cel mai sigur: pentru orice creștin există viață veșnică dincolo de aceasta trecătoare și ne luptăm să o dobândim pe aceea.

Care este situația cu care ne confruntăm

Mai întâi trebuie să știm că boala este reală, creează victime din rândul tuturor oamenilor, nimeni nu este cu totul ferit. Nici vârsta, nici imunitatea bună, nici păzirea de contaminare (care nu poate fi totală) nu ne pot apăra cu certitudine. Pe de altă parte, avem de-a face cu o viroză la care rata de însănătoșire este foarte mare. Așadar pericolul nu este imens, dar există. În fața lui autoritățile încearcă să drămuiască lucrurile, adică să gestioneze cât mai bine situația încât să nu se aglomereze spitalele, ci infectarea măcar să nu fie în masă și concomitentă pentru că ar îngreuna îngrijirea bolnavilor într-un număr foarte mare.

Este bine intenționată această abordare și nu o putem contesta, totuși mai există destule necunoscute. Cât timp putem susține economic, cultural, educațional, religios o astfel de stare de urgență ? Dacă e vorba de un răstimp scurt, de maxim o lună-două, putem face acest efort. Dar se sugerează că perioada va fi mult mai mare, cu termen încă neștiut. Trebuie avute în vedere și pierderile de altă natură decât cele cauzate de boală.

Rolul și locul Bisericii

La aceste întrebări de mai sus așteptăm să ne dumirim ce răspuns vom da. Până atunci, frământarea noastră este dacă putem pune credința pe pauză. Nu doar mersul la biserică este o problemă spinoasă, deja reglementat de normele stării de urgență, ci și alte aspecte, cum sunt îndeosebi cele legate de împărtășire, mai ales că suntem în Postul Mare.

Acum adunările în spații închise sunt interzise, inclusiv slujbele religioase. Iar cele din aer liber trebuie să se desfășoare cu o distanță de cel puțin un metru între participanți. Este evident că slujbele nu vor putea fi ținute respectând riguros aceste reglementări. Ar însemna că oamenii să stea afară într-un pătrat de 9/9 m aproximativ în cel mai bun caz. Dar se poate încerca și acest lucru, care presupune și o probă a credinței celor ce participă.

Desigur că oricine se poate molipsi atunci când vine la biserică, nu-l protejează Dumnezeu de boală în spațiul liturgic. Iar aceasta poate duce la moarte trupească. Dar trebuie pus în balanță folosul și paguba. Putem pierde sănătatea sau chiar și viața, dar ne putem păstra și zidi sufletul în aceste condiții. Fiecare alege în funcție de ce prețuiește mai mult; acolo îi va fi și inima lui: la Dumnezeu în cadrul slujbei sau la lucrurile și fricile trupului. În plus de asta, apare și obstacolul autorităților, care este posibil să intervină și să facă șicane.

Condițiile acestea dificile vor aduce diferite abordări. Deja există voci care îndeamnă la acceptarea opririi slujbelor, după cum se întâmplă în Grecia. Și nu doar cei necredincioși fac asta, ci și arhiereii, dar și unii duhovnici cu renume. Așadar, opreliștile de mai sus fac problematică organizarea efectivă a slujbelor de către cler, nu doar participarea credincioșilor.

Cert este că renunțarea la rugăciune, fie ea și doar sub aspect cultic, este o tăgăduire a lui Dumnezeu, a credinței noastre. Slujbele nu pot fi înlocuite cu rugăciunile de acasă. Acest lucru este știut și a fost afirmat adeseori. Ele sunt mai mult decât rugăciune, sunt forma noastră de mărturisire și apropiere de Hristos. Chiar dacă există situații când putem renunța la mersul la biserică, totuși trebuie să existe motive întemeiate pentru aceasta. Cei bolnavi sau foarte vulnerabili, cum sunt bătrânii, au o justificare (dar și o cunună mai mare dacă fac o jertfă să vină la slujbă), dar ceilalți nu au nici o justificare validă. Pentru că singurul motiv de a veni la biserică (și pe timp de pace și sănătate) este viața veșnică, grija de suflet, frica de Dumnezeu și pregătirea pentru viața viitoare. Pe timp de boală aceste principii sunt neschimbate sau chiar mai stringente.

Faptul că statul interzice slujbele este o dovadă că este ateu, fără de Dumnezeu. Dar nici nu putem cere prea mult, ci doar conștientizăm o dată în plus că nu îi datorăm totul, ci doar limita pusă de Hristos: „Dați înapoi Cezarului cele ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Mt. 22:21). Poate că uităm că suntem datori să participăm la viața socială cu măsură. Pusă problema mai matematic, avem obligația să sprijinim activitatea din sistemul de sănătate și să nu-l aglomerăm, ținând sub control, pe cât posibil, evoluția contaminărilor. Totuși avem datoria de a da lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu, adică sufletul, duhul și inima noastră, precum și trupul, adică prezența la biserică și lucrarea mântuirii.

Nu suntem animale, ca să ne preocupăm doar de trup, ci avem și suflet. Iar dovada credinței noastre este grija de suflet mai mult decât de trup. Aceasta nu înseamnă a neglija sănătatea, ci a nu pune în primejdie mântuirea sufletului, pentru că acesta primează. De multe ori, este necesară jertfirea sănătății și chiar a vieții trupului, cum au făcut-o în cazuri extreme mucenicii.

Comunicate oficiale

Sinoadele mai multor Biserici Locale au dat îndrumări speciale cu privire la situația creată de virus. Nu doar Grecia și Cipru au dispus oprirea slujbelor oficiate cu participarea credincioșilor, ci și Constantinopolul. Justificarea constă în aplicarea măsurilor trasate de organele statului și combaterea împrăștierii virusului.

Chiar dacă Sinodul Bisericii Ruse a luat hotărârea ca slujbele să nu fie oprite, totuși a dat unele recomandări de prevenție care sfidează credința în Sfânta Împărtășanie. Astfel, lingurița trebuie ștearsă după fiecare om și dezinfectată în spirt (deși nu se știe cât de eficientă este această manevră pentru îndepărtarea virusului), iar anafura să fie împărțită cu mănuși igienice. Aceste proceduri sunt echivalentul folosirii mai multor lingurițe și tot nu garantează evitarea contaminării. Practic, împărtășirea ar trebui să țină de suflet și de credință, nu de igienă aseptică. Deși se face referire la o specificație din Pidalion a Sf. Nicodim Aghioritul cu privire la împărtășirea în caz de ciumă, ea nu este riguroasă. Într-o notă de subsol, Sfântul scrie că nu este permisă darea Sfintei Pâini pusă în struguri, ci în vase sfințite din care să fie luată de bolnavi sau de ciocli cu o linguriță. Acestea sunt spălate apoi în oțet. Existența cioclilor (persoane imune la boală) presupune o carantină deosebită și imposibilitatea de a se apropia preoții. Chiar și în aceste condiții, nu este corectă împărtășirea decât din vase sfințite, care sunt curățate cu oțet după aceea. Dar acest procedeu este urmat pentru cei deja bolnavi, nu pentru toată lumea.

Dar notabilă este recomandarea Sinodului Bisericii Ucrainene de a fi continuate slujbele în aer liber dacă depășesc 10 persoane, conform dispozițiilor organelor de stat. Trebuie păstrată igiena în biserici, dar ritualul de împărtășire rămâne neschimbat, afară de băutura de după primirea Tainelor, care trebuie primită în pahare de unică folosință.

Sinodul Bisericii Sârbe a emis un comunicat în care își exprimă sprijinul pentru cei care luptă contra bolii și condoleanțe familiilor, rudelor și prietenilor celor decedați și reafirmă că „oferă credincioșilor ei unicul remediu pentru nemurire, Sfânta Împărtășanie, precum și binecuvântarea Sfintelor ei Taine și a întregii comori sacramentale”.

În România rămân în vigoare dispozițiile pentru cei slabi în credință?

Pentru credincioșii români, Patriarhia noastră a luat act de restricțiile impuse pe perioada de stare de urgență și a dispus săvârșirea slujbelor în aer liber.

Din păcate, subiectul lingurițelor de unică folosință nu a fost rezolvat cum se cuvine. Conform intervenției purtătorului de cuvânt al Patriarhiei (în emisiunea Universul Credinței), recomandările inițiale ale Patriarhiei Române au fost date pentru cei „slabi în credință”, deci ele rămân în vigoare pentru a fi aplicate în cazul unor astfel de oameni. Mai mult, sunt aduse acuzații și persiflări la adresa celor „tari în credință”, care pot ajunge la „rigori vecine cu idolatrizarea linguriței și chiar a Sfintei Împărtășanii”. Aceste concepții sfidează credința că Împărtășania este o Taină care nu funcționează ca o simplă mâncare, ci este Însuși Trupul lui Hristos, de la care nu s-a molipsit nimeni până acum de boli. De aceea se și impune o examinare a celor care se apropie de Potir pentru a se împărtăși cu credința în viața veșnică, cu pregătirea cuvenită, nu pentru vreo utilitate pământească. Este un subiect dureros, care nu merită tratat mai mult acum, dar care vădește alte îngrijorări ce încă nu sunt rezolvate cu privire la păstrarea nealterată a credinței de către sinodali.

Există diferite atacuri la adresa împărtășirii din linguriță din partea opiniei publice de la noi și din străinătate (pentru diaspora). Dar oare poate Biserica să se adapteze la pretențiile lor fără să fie afectată puterea credinței? Parcă prea ne-am obișnuit cu lumea și legile ei și se uită ușor faptul că Evanghelia chiar nu este din lumea aceasta și insuflă în om viața și lumina harului, ceva palpabil și real, chiar dacă nevăzut. Putem rămâne la forme moarte din conformism și frică de oprobiul societății?

Îmbărbătări duhovnicești

Nu poate fi trecută cu vederea suferința multora, care sunt bolnavi sau care au apropiați ce au murit. Frica de a participa la slujbele Bisericii este justificată; de multe ori ne împinge să ne rugăm chiar mai mult. Evident că cei îmbolnăviți vor trebui să evite contactul cu ceilalți, chiar și în lăcașurile de cult. Rugăciunea de acasă este necesară și ancorarea în ajutorul pe care îl primim de la Dumnezeu este stringent. Panica și isteria nu aduc nici un folos, cu atât mai puțin difuzarea a tot felul de știri neverificate, care se înmulțesc acum.

Un cuvânt de mare folos duhovnicesc a fost adresat de către IPS Mitropolit Atanasie de Limassol, în care îndeamnă la credință puternică și conștientizarea condiției noastre muritoare și totodată nemuritoare. Cel mai mare sprijin vine din slujbele săvârșite de Biserică, inclusiv Sfântul Maslu. Parcă o astfel de abordare insuflă mai multă încredere din bărbăția unor astfel de ierarhi.

Este de remarcat că există poziții diferite în cadrul Ortodoxiei, chiar antagonice, dar cumva consecvente. Cei care au aprobat ecumenismul în Creta și pretențiile papiste ale Fanarului îndeamnă și acum la respectarea mai mult a Cezarului decât a lui Dumnezeu, pe când cei drept credincioși se încred mai degrabă în respectarea neabătută a rânduielii liturgice consacrate pe lângă mijloacele de prevenție umană. Altfel spus, ereziile ascund necredință, care se vădește și chiar crește cu timpul. Oare ce ne poate trezi din somnul necredinței?

Cu înțelegere, dar și cu responsabilitate, consider că trebuie să ne asumăm cu cutremur viața, moartea, dar și viața veșnică. Poate chiar în văzul dezaprobator al lumii.

Primatul constantinopolitan, printre ereziile anatematizate la Pireu anul acesta în Sinodiconul din Duminica Ortodoxiei

Dreapta credință este atacată în vremurile noastre prin mai multe erezii, chiar dacă au fost condamnate. Multe dintre acestea sunt organizate ca „Biserici” și împrăștie multă rătăcire. Drept aceea, înnoirea anatematizării lor solemne în cadrul Sinodiconului Ortodoxiei este o lucrare necesară de contracarare a influenței lor în sânul Bisericii Ortodoxe.

Însă, pe lângă ereziile vechi și vădite, există și altele care apar de-a lungul timpului și tulbură conștiința Bisericii. În acest sens, este de bun augur delimitarea și înfierarea lor pentru a atrage atenția poporului credincios asupra pericolelor reprezentate de ele. Așa a procedat Sinodul Bisericii Ruse din Afara Granițelor (ROCOR), care a formulate o anatemă asupra ecumenismului. Aceeași practică de a introduce noi anateme s-a răspândit ca modalitate de exprimare a cugetului ortodox și la nivel mai mic, în parohii și episcopii individuale, fără a avea o valoare mai mare decât un semnal de alarmă care să trezească atenția și să îndemne la reacții pe măsură din partea unor foruri mai înalte asupra învățăturilor greșite semnalate.

O astfel de listă detaliată a rătăcirilor din trecut și actuale a fost alcătuită și citită în cadrul liturgic de Părintele Protoprezbiter Matei Vulcănescu în parohia sa din cadrul Episcopiei de Pireu, Grecia. Ca notă distinctivă, este de remarcat respingerea ecumenismului sub diferite forme, dar și a concepției eretice cu privire la primatul de factură papală, promovată îndeosebi de Patriarhia Ecumenică și cu aplicarea concretă în apariția formațiunii schismatico-eretice a așa-zisei Biserici din Ucraina.

Mărturisirea părintelui a fost remarcată și în Ucraina și apreciată de către cei drept credincioși.

Ortodoxia Catholică: Anatema pseudo sinodului din Creta și lui Epifanie Dumenko. Anateme ce se rostesc în Duminica Ortodoxiei în Biserica Panaghia Odighitria, Pireu, 8-03-2020

1. Lui Arie, primul luptător împotriva lui Dumnezeu: Anatema!

2. Lui Wulfila semiarianul, lui Nestorie, lui Macedonie care spun că Sfânta Treime a suferit şi Ualentin: Anatema!

3. Lui Petru Gnafens, cel ce spunea : «Sfinte fără de moarte cel ce te-ai răstignit pentru noi»: Anatema!

4. Lui Pavel al Samosatei şi Teodotion: Anatema!

5. Lui Petros Dileos numit şi Liko Petru, lui Eutihie şi lui Sabelie: Anatema!

6. Lui Iacob Armeanul, lui Dioscor al Alexandriei şi lui Sever, lui Serghie, Pavel şi Pir, împreună cu Serghie, ucenicul lui Liko Petru: Anatema!

7. Origeniştilor şi celor dimpreună cu ei: Anatema!

8. Căzuţilor şi anticanonicilor patriarhi ce neagă Sinodul al IV-lea Ecumenic,  Karekin al II-lea al Armeniei,  Theodoros al II-lea al Egiptului, patriarhul Copţilor,  Pavel al Etiopiei, Ignatius Efrem al II-lea al siroiacobitilor,  Baselios Toma al malabarienilor – indieni, care în mod greşit se numesc pe sine «ortodocşi» şi celor ce sunt în comuniune cu ei: Anatema!

9. Celor ce neagă Sfintele Sinoade Ecumenice, al IV-lea, al V-lea şi al VI-lea, monofiziţilor, monoteliţilor şi monoenergiștilor: Anatema!

10. Eutihianiștilor, Iacobiţilor şi Argivuriții: Anatema!

11. Adunării înfricoşătoare împotriva cinstitelor icoane: Anatema!

12. Celor ce neagă Sfântul al VII-lea Sinod Ecumenic, celor ce nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos, în icoana descrisă după firea omenească: Anatema!

13. Lui Varlaam de Calabria, Grigorie Achindin, Prohor al Kidoniei, Nikifor Grigoras, Gherghios Lapithis şi urmaşilor lor: Anatema!

14. Cei ce învaţă erezia neo-varlaamistă: Anatema!

15. Hulitorului de Hristos, Francisc de Assisi  împreună cu toţi minciuno-sfinţii papistaşi: Anatema!

16. Cel după Canoane căzut şi fără temelie ereziarh Papa al Romei celei Vechi, Francisc I şi celor ce sunt în comuniune cu el: Anatema!

17. Celor ce învaţa că Biserica Ortodoxă ar fi «Biserica Soră» cu adunarea romano-catholică şi cu alte erezii: Anatema!

18. Lui Martin Luther, Jean Calvin, Urlich Zwigli, Henric al VIII-lea, lipsitului de evlavie împărat, şi celor adunaţi împreună cu ei şi tuturor ramurilor protestante: Anatema!

19. Ereziarhului adunării religioase a Anglicanismului,  Justin Welby,  şi celor ce sunt în comuniune cu el: Anatema!

20. Celor care neagă şi defăimează pe Maica Domnului, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, rabini ai iudaismului, islamişti şi membrii societăţii ”Turnul de Veghe” a pseudo Martorilor lui Yehova: Anatema!

21. Celor care defăimează Sfintele Taine ale Bisericii, baptişti, adventişti şi penticostali şi tuturor ramurilor neoprotestante: Anatema!

22. Celor care predică şi învaţă panerezia ecumenistă intercreștină şi interreligioasă: Anatema!

23. Celor care predică şi învaţă erezia postpatristică şi post-canonică, cum că învăţăturile Sfinţilor Părinţi ar fi perimate: Anatema!

24. Celor care neagă Sinoadele al VIII-lea şi al IX-lea Ecumenice, de pe timpul Sfântului Fotie cel Mare şi Sfântului Grigorie Palama, papo-filioqviștilor: Anatema!

25. Aşa zisului „Consiliu Mondial al Bisericilor” (al ereziilor) ce învaţă că fiecare ramură protestantă este o parte din Biserica lui Hristos şi celor ce participă la rugăciuni în comun la blasfemica şi călcătoarea de canoane, aşa-zisa „Săptămână de Rugăciune pentru unitatea creștinilor din Ianuarie” considerându-i pe eretici „fraţi în Hristos”: Anatema!

26. Declaraţiei de la Toronto (1950), Acordurilor de la Balamand(1993) şi Chambesy (1994) în care anticalcedonienii în mod mincinos sunt recunoscuţi ca ortodocşi, textelor de la Porto Alegre (1997) şi Busan (2013): Anatema!

27. Celor ce învaţă că Biserica ar cuprinde toate confesiunile despărţite de Ea numindu-le „biserici nedepline” şi celor care spun că există Sfinte Taine, Har mântuitor şi sfinţenie înafara Bisericii Ortodoxe, celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti: Anatema!

28. Celor care învaţă că patriarhul ecumenic este «primus sine paribus», adică primul fără de egal: Anatema!

29. Textelor celor eretice ale ecumenistului pseudo-sinod din Creta din iunie 2016, numit «Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe» şi celor ce le primesc şi le pun în practică, texte care:
       – consfinţesc aşa zisa «restaurare a unităţii creştinilor» şi denumirea istorică de biserici pentru eretici;
       – consfinţesc Constituţia aşa zisului «Consiliu Mondial al Bisericilor» ca bază a dialogului cu ereticii – minimalismul dogmatic;
      -consfinţesc Declaraţia de la Toronto care afirmă că există membri ai Bisericii în afara zidurilor Bisericii Ortodoxe şi că Biserica lui Hristos este mai mult decât confesiunea fiecărui membru al aşa zisului «Consiliu Mondial al Bisericilor» în parte;
     -consfinţesc căsătoriile mixte (cu eretici) printr-o falsă iconomie;
     -consfințesc conceptul lui Ionannis Ziziulas despre «persoana umană»:
Anatema!

30.   Teosofilor, mormonilor, masonilor, rosicrucienilor, scientologilor, serghianistilor, gnosticilor, neo-marxistilor:  Anatema!

31.  Ereziei primatului papal și oricărei forme de papism sau semi-papism introdus în sistemul colegialității sinodale ortodoxe (care își are originea în modul în care apostolii s-au adunat frățește în Sinodul de la Ierusalim), erezie proliferată astăzi în special de Patriarhia de Constantinopol,  Anatema!

32. Teologiei eretice  „Primus sine paribus„  exprimate în anticanonicul „Tomos de Autocefalie” acordat de către Patriarhia Constantinopolului constructului ucrainean schismatic a lui Epifanie Dumenko și pseudo-sinodului lui, Anatema!  Tomosului de Autocefalie, Anatema! Lui Epifanie Dumenko si pseudo-sinodului lui, Anatema!

32. Tuturor ereticilor: Anatema!

Sf. Vasile cel Mare, OMILIE DESPRE RAI

Şi a sădit Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri şi a pus acolo pe omul pe care l-a plăsmuit (Fc. 2:7).

Să înţelegem, o, ascultătorilor, sădire vrednică de Dumnezeu şi rai cuviincios iubirii de frumuseţe (filocalie) a Unui Ziditor ca Acesta şi atât de mare! În cele de mai înapoi s-a zis: „Să răsară pământul iarbă verde şi pomul roditor care încolţeşte sămânţă să facă rod! Şi s-a făcut aşa” (Fc. 1:11). Iar aici iarăşi spune: „Şi a sădit Dumnezeu rai în Eden”. Dacă raiul ar fi fost plin de copacii cei obişnuiţi, ar fi avut cu adevărat întemeierea de la facerea cea dintâi a plantelor şi pomii care au fost sădiţi mai apoi în el n-ar fi avut trebuinţă de o sădire mai aleasă a lui Dumnezeu. Dar acum se arată chiar din Scriptură că felurimile soiurilor de plante care au fost făcute cu măiestrie de Dumnezeu Însuşi mai apoi în rai sunt altele mult mai diferite cu chipul şi cu gustul decât cele ce au fost date afară de la sine din pământ.

2. Căci zice: Şi a făcut Dumnezeu să mai răsară din pământ tot copacul frumos la vedere şi bun la mâncare (Fc. 2:9). Căci, precum l-a învrednicit pe om de o plăsmuire mai aleasă decât celelalte animale, aşa a făcut şi petrecerea omului să fie lucru chiar al mâinii Sale, alegând loc îndemânatic şi care covârşea toată zidirea, neîntunecat datorită înălţimii, minunat cu frumuseţea, neclintit cu aşezarea, strălucit prin covârşirea asupra tuturor şi pentru că străluceşte toate răsăriturile stelelor, fiind împresurat cu văzduh străveziu şi având prea plăcută şi prea bună rânduială a vremurilor. Acolo deci a sădit Dumnezeu raiul, unde nu era silă a vânturilor, nici nepotrivire a vremurilor, nici grindină, nici furtuni, nici vifore, nici trăsnete, nici îngheţare de iarnă, nici umezeală de primăvară, nici arşiţă de vară, nici uscăciune de toamnă, ci bună închegare şi conglăsuire paşnică a vremurilor. Fiindcă fiecare era împodobită cu frumuseţea sa şi nu era ameninţată de vecina. Că nici vara nu făcea vătămare florilor de primăvară alergând ea poate mai înainte de vremea sa, nici iarăşi roadele cele de vară şi cele de toamnă nu cădeau jos şi se stricau, fiind lovite de multe ori din cauza neorânduielii văzduhului. Toate vremile dănţuiau cu bună rânduială împrejurul locului aceluia, fiind împletite unele cu altele şi legate lin şi fără de mâhnire şi aducând fiecare bunătăţile ei în vremea sa, prea bune şi nevătămate. Încă şi pământul acela era gras şi moale, curgând cu adevărat miere şi lapte, şi bine tocmit spre toată facerea de roade, plin de ape prea roditoare. Apele erau frumoase şi plăcute şi foarte subţiri şi limpezi, având multă frumuseţe la vedere şi dăruind mai mult folos decât veselie.

3. Deci mai întâi a făcut locul acela vrednic de primirea plantelor lui Dumnezeu, apoi a sădit într-însul frumuseţi de multe feluri ale pomilor, care dăruiau vedere prea veselitoare omului şi desfătare prea plăcută. Cum să-ţi pot aduce chiar de faţă frumuseţile patriei de unde ai căzut ca să te pot slobozi din izgonire, durându-te după vrednicie pentru lipsirea de acestea, şi iarăşi să alergi către cele cu adevărat bune şi frumoase şi neamestecate cu cele rele şi de întristare?

4. Căci şi aici sunt livezi verzi şi frumoase la vedere, însă închipuie-ţi cu gândul ceva mai de bucurie decât aceasta: cum se ascunde aici trandafirul cu spinul, având neplăcerea împreunată cu bucuria şi dându-ne mărturie pe scurt că toate cele frumoase ale vieţii de aici sunt amestecate cu cele de întristare. Căci, într-adevăr, nici una din bunătăţile omeneşti nu este chiar curată, ci în orice veselie lumească este înfiptă îndată întristarea: la nuntă văduvia, în hrănirea fiilor grija, la naşterea de fii buni moartea, lângă slăviri necinstirile, în desfătări pagubele, lângă sănătate boala. Înflorit este trandafirul, dar îmi pricinuieşte posomorâre. Căci, de câte ori văd floarea, îmi aduc aminte de păcatul meu pentru care a fost osândit pământul să-mi răsară spini şi pălămidă. Şi aici splendoarea florilor de primăvară stă puţină vreme pentru că, atunci când le dorim noi, ne lasă. Căci n-am apucat a le culege şi s-au veştejit în mâinile noastre. Dar acolo floarea nu străluceşte puţină vreme, apoi dispare, ci are frumuseţea vreme îndestulată şi veşnică şi nesfârşită bucurie. Buna mireasmă este fără de saţiu, vopseaua frumoasă străfulgerează de-a pururea. Silniciile vânturilor nu o mâhnesc, nu o veştejesc lunile cele noi, nu o îngheaţă gerurile, nu o usucă arşiţa soarelui, ci este duh măsurat care dă o oarecare adiere subţire şi plăcută şi care suflă uşor şi blând asupra lor şi păzeşte splendoarea lor neîmpilată de vreme şi neveştejită.

5. Iar frumuseţile plantelor, vrednice şi acestea de crearea şi sădirea Celui ce le-a sădit, câte sunt uscăcioase şi câte sunt cu desişuri, cele ce au numai o singură ramură, cele cu multe ramuri, cele cu ramurile înalte, cele înverzite din toate părţile, cele ce leapădă frunzele, cele ce au pururea frunze, cele ce se golesc, cele pururea înverzite, cele roditoare, cele neroditoare, unele slujind la trebuinţă, iar altele folosind spre bucurie. Toate deosebindu-se cu mărimea şi cu frumuseţea, fiind umbroase cu ramurile, înfrunzite din toate părţile cu frunzele, încărcate cu roadele, împlinesc altora altă trebuinţă şi înfrumuseţare cu îndestulare. Căci multă este splendoarea fiecăreia din roadele acestea şi mai multă iarăşi decât frumuseţea este utilitatea.

6. Care cuvânt va înfăţişa covârşirea acelei plăceri? Căci, de va compara cineva cele de acolo cu cele de aici, mai degrabă le va ocărî cu asemănarea decât îţi va arăta vreo luminare din acea înfăţişare. Fiindcă chipul este mult scăzut faţă de adevărul lucrului închipuit. Toate sunt desăvârşite, toate coapte la vreme, nu crescute puţin câte puţin. Căci nu cresc din floare spre deplinătate cu timpul, ci sunt răsădite de la sine cu deplinătatea lor. Şi sunt săvârşiri ale firii, nu ale îndemânării omeneşti.

7. Acolo sunt şi specii de felurite păsări care prin floarea aripilor şi prin ciripitul glasului bucură cu o oarecare minunare ce se adaugă la cele ce se văd ca să se ospăteze omul prin toate simţurile, pe unele văzându-le, pe altele auzindu-le, pe altele pipăindu-le, iar pe altele mirosindu-le şi din altele gustând. Erau şi vederi de animale de uscat de multe feluri împreună cu păsările, care erau toate blânde, toate obişnuite întreolaltă, ele auzeau şi grăiau cu bună pricepere. Nu era atunci înfiorător şarpele, ci domol şi blând, nefăcând valuri sălbatice şi netârându-se pe faţa pământului, ci păşind înalt pe picioare. De acest fel erau delicate şi toate celelalte animale necuvântătoare câte acum sunt nedomesticite şi nedomolite. Deci acolo l-a pus Dumnezeu pe omul pe care l-a plăsmuit. În alt loc l-a plăsmuit şi acolo l-a băgat. Căci, precum Dumnezeu adică i-a făcut întâi pe luminători, apoi i-a pus pe tărie, aşa şi pe om l-a plăsmuit ţărână din pământ, apoi l-a pus în rai. Şi însemnează că nu s-a zis „pe care l-a făcut”, ci „pe care l-a plăsmuit”. Căci expresia „pe care l-a făcut” arată pe cel după chip şi acesta este netrupesc, iar lucrul cel netrupesc nu se scrie şi nu se circumscrie în vreun loc. Totuşi făptura urmează neapărat plăsmuirii, adică trupului îi urmează sufletul. Căci trebuie să fie împreună cel alcătuit. Însă merge înainte locul trupului, iar sufletul se închide ca urmare într-un loc prin ţinerea sau amestecarea cu trupul, dar nu prin firea cea obişnuită, adică prin fiinţa cea înţelegătoare[1].

8. Oare te-am veselit cu povestirea frumuseţilor raiului sau mai mult te-am întristat prin asemănarea cu cele stricăcioase? Căci, cugetând mintea ta cu adevărat lucruri înalte şi care sunt mai presus de lume, ca ceea ce are petrecerea în ceruri şi priveşte spre vrednicia cea de sus[2], gândea la cele făgăduite şi lua seama să audă ceva din bunătăţile cele făgăduite nouă, „pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inimă de om nu s-au suit” (1 Cor. 2:9). Deci cine să le povestească, dacă ochiul nu le-a văzut? Dacă urechea nu le-a auzit, cum le va primi a ta? Dacă la inimă de om nu s-au suit, cum le va încăpea mintea noastră? Deci nu le scoatem afară nici pe cele trupeşti, dar le căutăm pe cele duhovniceşti[3]. Căci, precum în Lege era ceva simţit, dar făcea şi închipuire a ceva înţeles, aşa şi raiul îl înţelegem şi trupeşte, dar îl tâlcuim şi duhovniceşte.

Deci a sădit Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri. Numele plantelor a fost trecut sub tăcere, dar locul în care l-a sădit a fost arătat. Adică în desfătare, căci Eden se tălmăceşte desfătare.

8. Deci, oare, numeşte desfătarea cea prin gură, care se dă pântecelui şi al cărei sfârşit îi este şezutul? Şi a dat desfătarea cea pieritoare? Asta este harul cel de la Dumnezeu pentru om, umplerea pântecelui şi bunăstarea trupului şi revărsarea care pricinuieşte plăcere? Sau a zice aceasta nu este nici lucru bine-credincios. Căci acest lucru este prilej de neînfrânare şi ocară şi de toate cele oprite deodată, adică a îngrăşa prea tare trupul şi a cufunda sufletul care locuieşte într-însul în mulţimea mâncărurilor şi a-l face lesne plecat spre tot păcatul.

9. Aşadar, se cuvine să înţelegem altă desfătare, vrednică de Dumnezeu, ca şi sădirea să se socotească cuviincioasă lucrării lui Dumnezeu. Care desfătare deci, poate să fie potrivită sfinţilor?[4] Ascultă pe cel ce zice: „Desfătează-te de Domnul şi-ţi va da ţie cererile inimii tale” (Ps. 36:4).

10. Deci, de vreme ce nemărginită este felurimea virtuţii şi neurmată frumuseţea, fiindcă are începutul de la înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu, pentru aceasta s-a scris că a sădit Dumnezeu rai nu spre răsărit, ci spre răsărituri. Căci fiecare din plantele cele sădite de Domnul străfulgera, fiind împodobită cu a sa lumină a virtuţii. Acolo sunt „pornirile râului celui ce veseleşte cetatea lui Dumnezeu” (Ps. 45:4), iar într-alt loc (al Scripturii) se numeşte „pârâu al desfătării” (Ps. 35:9), care hrăneşte şi creşte frumuseţile acelor plante gândite[5]. Acest lucru se zice şi în cuvintele ce urmează ale Scripturii: râu care iese din Eden ca să adape raiul (Fc. 2:7). Deci în cele de dinainte s-a scris că, după ce a împlinit mai întâi zidirea, a adus apoi aşa într-însa pe om spre cârmuire şi stăpânire, iar acum dimpotrivă, mai întâi l-a plăsmuit pe om şi atunci a sădit raiul. Iar pricina este că acolo a fost ca să aducă înăuntru îndată pe stăpânul casei ca să umple casa şi nu să-i dăruiască mai pe urmă îndestularea după ce l-ar fi zidit sărman. Iar aici, fiindcă i-a dăruit împlinirea cea din propăşire[6], l-a zidit într-alt loc şi mai pe urmă îl sălăşluieşte în rai ca să cunoască covârşirea frumuseţii din el şi să se teamă de păgubirea căderii din el după ce s-ar fi învăţat deosebirea vieţii de afară şi a petrecerii celei din rai din compararea amândurora şi din înseşi ispitirea şi a uneia, şi a alteia.

11. Dar, ca să înţelegi sădire vrednică de mâna şi lucrarea lui Dumnezeu, adu-ţi aminte de cele zise de Domnul către ucenici în Evanghelie: „Voi sunteţi viţele şi Tatăl Meu este lucrătorul” (In. 15:4), adică sunteţi sădiţi de Dânsul. Dintr-acea sădire sunt şi cei sădiţi în casa Domnului, precum este scris (Ps. 91:13), şi înfloresc în curţile Dumnezeului nostru. Şi iarăşi acelaşi lucru şi la proorocul: „Eu am sădit vie aducătoare de roadă, toată adevărată” (Ier. 2:21). Iar Pavel, următorul lui Hristos, îndrăzneşte şi zice: „Pentru că suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu; ogorul lui Dumnezeu sunteţi. Eu am sădit, Apolo a udat, iar Dumnezeu a făcut să crească” (1Cor. 3:9 şi 7). Încă şi dreptul de la David s-a asemănat „pomului celui sădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea” (Ps. 1:3). Şi iarăşi: „Dreptul ca finicul va înflori” (Ps. 91:12) şi „via din Egipt o ai mutat, scos-ai afară neamuri şi o ai sădit” (Ps. 89:9). Aşadar, ispiteşte-te ca prin nişte învăţături ca acestea să vii la înţelegerea raiului acela şi să ajungi şi tu la zorile dumnezeieştii lumini, unde răsare lumina cunoştinţei, unde s-a sădit raiul desfătării[7]. Şi, măcar[8] de vei şi înţelege vreun tărâm trupesc primitor de sfinţi, în care petrec toţi cei ce au strălucit pe pământ în fapte bune, care s-au bucurat de harul lui Dumnezeu după o răsplătire vrednică şi de frumuseţea cea adevărată şi fericită, nu vei cădea nici aşa din asemănarea cea cuviincioasă pentru rai.

12. Deci acolo sunt înrădăcinate şi cu tărie înfipte puterile cele bune, slujitoare sfinţilor, cărora a fost dat omul, fiind de curând născut şi având trebuinţă de multă nevoinţă şi iscusinţă spre desăvârşire. În locul în care este adunarea sfinţilor, în care sunt răsăriturile luminii, în care este desfătarea sufletului, acolo a pus Dumnezeu pe om. Deci, de eşti trupesc şi socoteşti mare îndulcirea din cele simţite, ai zugrăvirea aceea a raiului celui trupesc şi săturarea cea prea plăcută. Sârguieşte spre acestea, fiindcă acolo vei afla dăruire de neîncetată desfătare! Iar de eşti duhovnicesc şi cugeţi cele mai înalte decât bucuriile cele trupeşti, suie-te cu gândul către frumuseţile îngerilor, învaţă-te cu de-amănuntul roadele dreptăţii care sunt într-înşii, vezi râul lui Dumnezeu cel plin de ape, ale cărui porniri veselesc cetatea lui Dumnezeu (Ps. 45:4), al cărui meşter şi Făcător este Dumnezeu (Evr. 11:10)! Printr-acea cetate curge râul acesta al lui Dumnezeu, care începe din Eden, care adapă raiul. Socotind toate acestea cu înţelegerea, slăveşte pe Dumnezeu, Creatorul acestora, Care pentru tine şi pentru a ta plăcere a făcut bunătăţile cele atât de multe şi atât de mari şi te-a învrednicit de o slavă ca aceasta, numai de te vei întoarce pururea către Dânsul cu gândul şi vei înţelege de la Cine şi pentru Cine am fost aduşi la fiinţă! Că Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.


[1] Deci sufletul se amestecă nu cu ceva netrupesc, asemenea lui, ci cu ceva material, faţă de care nu are atingere în mod normal. Legătura dintre trup şi suflet este prin plăsmuirea, prin crearea Ziditorului. Este uimitoare prin faptul că ţine laolaltă materia şi spiritul. De aceea şi este omul cununa creaţiei.

[2] Prin minte ne asemănăm şi ne legăm de Dumnezeu şi de cele netrecătoare. De aceea şi vrea ea să audă şi să cunoască cele ce o privesc pe ea, pe care nu le ştie din cauza izolării ei în cele materiale.

[3] Raiul este un loc văzut, cu plante, păsări şi copaci, ape, vânturi, dar urechea şi mintea omului pământesc nu le poate gândi pentru că sunt împodobite toate cu o frumuseţe duhovnicească, nevăzută, nematerială. Dacă nu pricepe cineva podoaba netrupească din rai se poate spune că a pierdut înţelegerea lui. La fel după cum pe un om îl cunoaştem cu adevărat după suflet, şi nu după trup. O statuie sau un tablou sau o poză pot spune foarte puţin despre omul întruchipat în ele.

[4] Pentru că neamul omenesc s-a lipsit de desfătarea cea duhovnicească, noi ne bucurăm doar de bunătăţile cele materiale şi nu avem experienţa celor nevăzute. Dar la început Dumnezeu a dat omului să se bucure cu adevărat nu numai de lucruri materiale, ci şi de cele nemateriale. I-a dat viaţă să petreacă cu sfinţenie, având îndestulare trupului şi toată desfătarea sufletească. Dumnezeu fiind duh, pe toate le face duhovniceşti, pline de sfinţenie.

[5] În rai trupul primea desfătare prin toţi pomii şi cele de acolo, însă cu mult mai mult se împărtăşea de această desfătare sufletul. El era hrănit prin virtuţile lui Adam de harul lui Dumnezeu, care adumbrea totul. Virtuţile sunt ca nişte răsaduri înţelegătoare pe ogorul minţii, care aduc roade purtătoare de viaţă. Aşa cum roadele materiale hrănesc trupul, tot aşa cele duhovniceşti şi gândite satură şi înviorează sufletul.

[6] Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, pe care-l lucrează ca să ajungă la asemănare. Dumnezeu i-a dat omului să se zidească singur prin propăşirea în virtute. Mai mult decât atât, el poate chiar muri, se poate strica prin abdicarea de la grija de suflet.

[7] Este obiceiul Sf. Vasile să explice prin citate scripturistice înţelesurile duhovniceşti. Aici ne lasă pe noi să înţelegem şi lumina cea nematerială care luminează mintea prin răsărituri.

[8] Se mulţumeşte şi cu o înţelegere mai plăpândă, dar care nu cade din adevăr.

Această omilie este preluată din cartea Sf. Vasile cel Mare, Omilii la facerea omului. Omilie despre Rai.

Taina Trupului și Sângelui lui Hristos; importanța dreptei credințe

Credința noastră ortodoxă este o taină după înțelepciunea lui Dumnezeu. Noi trebuie să o primim cu încredințare, cu gând curat și cu cercetare atentă, după cum se vede și din câteva întâmplări sugestive din Pateric, pe care le redăm mai jos:

„A povestit Avva Daniil faranitul că a zis părintele nostru avva Arsenie pentru un schitiot că era mare cu faptele, dar prost la credință și greșea pentru prostimea lui și zicea că nu este cu adevărat Trupul lui Hristos pâinea pe care o luăm, ci închipuire.
Și au auzit doi bătrâni că zisese acest cuvânt și, știindu-l că este mare la viețuire, au socotit că din nerăutate și prostime zice. Și au venit la el și i-au zis: Avvo, cuvânt de necrezut am auzit pentru oarecare cum că zice că pâinea din care ne împărtășim nu este cu adevărat Trupul lui Hristos, ci este închipuire. Zis-a bătrânul: eu sunt cel ce am zis aceasta. Iar ei îl rugau, zicând: Nu ține așa, avvo, ci precum a învățat Biserica cea sobornicească. Pentru că noi credem că pâinea aceasta este Trupul lui Hristos cu adevărat și paharul este însuși Sângele lui Hristos cu adevărat, și nu închipuire. Ci precum întru început, țărână luând din pământ, a zidit pe om după chipul Său și nimeni nu poate zice că nu este chip al lui Dumnezeu, deși este neînțeles chipul, așa și pâine despre care a zis că este Trupul Meu așa credem că este cu adevărat Trupul lui Hristos. Iar bătrânul a zis: De nu mă voi încredința din lucru, nu am vestire în chip desăvârșit. Iar ei au răspuns: Să ne rugăm lui Dumnezeu toată săptămâna pentru taina aceasta și credem că Dumnezeu ne va descoperi nouă. Iar bătrânul cu bucurie a primit cuvântul și se ruga lui Dumnezeu și el, zicând: Doamne, Tu știi că nu din răutate sunt necredincios, ci ca să nu mă înșel întru neștiință. Descoperă-mi, Doamne Iisuse Hristoase! Mergând încă și bătrânii la chiliile lor, se rugau lui Dumnezeu și ei, zicând: Doamne Iisuse Hristoase, descoperă bătrânului taina aceasta ca să creadă și să nu-și piardă osteneala sa! Și Dumnezeu a ascultat amândouă părțile.
Și, împlinindu-se săptămâna, au venit ei duminică la biserică și au stat împreună numai ei câteștrei pe o rogojină, iar în mijloc era bătrânul. Și li s-au deschis lor ochii cei înțelegători. Iar când s-a pus pâinea pe Sfânta Masă, se arăta numai la câteștrei ca un prunc și, când întindea preotul să frângă pâinea, iată, îngerul Domnului s-a pogorât din cer având cuțit și a jertfit pe Prunc și a turnat sângele Lui în pahar. Iar când a frânt preotul pâinea în bucăți mici, și îngerul tăia din Prunc bucățele mici. Și, când s-a apropiat să ia din cele sfinte, i s-a dat bătrânului carne și sânge. Și, văzând, s-a înfricoșat și a strigat, zicând: Cred, Doamne, că pâinea este Trupul Tău și paharul este Sângele Tău! Și îndată s-a făcut carnea din mâna lui pâine după taină. Și s-a împărtășit, mulțumind lui Dumnezeu. Și i-au zis lui bătrânii: Dumnezeu știe că firea omenească nu poate să mănânce carne crudă și pentru aceasta a prefăcut Trupul Său în pâine și Sângele Său în vin la cei ce primesc cu credință. Și au mulțumit lui Dumnezeu pentru bătrânul că nu a lăsat să se piardă ostenelile lui. Și s-au dus câteștrei cu bucurie la chiliile lor.” (Avva Daniil, 7)

„Încă și alt frate cu aceleași gânduri luptându-se așa pentru Sfintele Taine ca și cel mai sus zis bătrân, îndoindu-se și necrezând, a fost luat de ceilalți frați la slujbă și povestea că a văzut unele ca acestea fiindcă frații cei ce îl luaseră pe el se rugau cu deadinsul ca să i se arate lui de la Dumnezeu adevărul lucrurilor, să lepede gândurile necredinței. Deci, după ce s-a sfârșit slujba, le-a povestit lor fratele zicând: După ce s-a citit Apostolul, îndată ce s-a suit diaconul să citească Sfânta Evanghelie, am văzut acoperământul bisericii deschis și cerul văzându-se, iar pe diacon înconjurat de foc din toate părțile. Apoi, după ce s-au adus Darurile și s-au pus înainte, am văzut cerurile deschizându-se și peste dumnezeieștile Daruri foc pogorându-se și, după foc, mulțime de îngeri și în mijlocul lor un Prunc și alte două fețe a căror frumusețe nu este cu putință a o spune, căci era strălucirea lor ca fulgerul. Și îngerii aceia stăteau împrejurul mesei, iar Pruncul ședea pe masă. Și, după ce s-au apropiat preoții să frângă pâinile punerii înainte, am văzut cele două minunate fețe că s-au apropiat și au ținut mâinile și picioarele Pruncului și cu cuțitul pe care îl țineau au junghiat pe Prunc și Sângele Lui l-au turnat în pahar, apoi au tăiat bucățele Trupul Lui și L-au pus pe pâini. Și îndată s-au făcut pâinile Trup. Și, când s-au apropiat frații să se împărtășească, mi s-a dat mie trup curat și, neputând să mă împărtășesc cu el, plângeam. Și am auzit glas grăindu-mi în urechile mele: Omule, pentru ce nu te împărtășești? Nu este aceasta ceea ce ai cerut? Și eu am zis: Milostiv fii mie, Doamne, nu pot să mănânc trup. Și iarăși glasul a zis: Cunoaște, dar, că, de putea omul să se împărtășească cu trup, trup ai fi aflat, precum și tu ai aflat, dar nu poate să mănânce trup și, pentru aceasta, Domnul Dumnezeul nostru a rânduit pâini ale punerii înainte. Deci, de ai crezut, împărtășește-te și tu! Iar eu am zis: Cred, Doamne! Și, aceasta zicând eu, s-a făcut îndată Trupul pe care îl aveam în mâna mea pâine. Și, mulțumind lui Dumnezeu, m-am împărtășit. Iar după ce s-a sfârșit sfânta slujbă cea de taină, am văzut de asemenea acoperământul bisericii deschis și dumnezeieștile și cereștile puteri iarăși înălțând-se la ceruri. Acestea auzindu-le frații de la fratele cel ce povestea și umilindu-se pentru atâta dar al lui Hristos, s-au dus mulțumindu-I și slăvindu-L pe El.” (Avva Daniil, 8)

* * *

De menționat că practica liturgică s-a schimbat puțin față de vremurile primare în Biserică. Astăzi Sfânta Împărtășanie se dă de către preot cu lingurița Trupul îmbibat în Sânge. Pe vremea Sinodului VI Ecumenic (691) Pânea și Vinul se dădeau separat și era interzis prin canon să fie primite în vase de aur sau scumpe aduse de fiecare de acasă, ci în mână trebuia luată Pâinea (canonul 101). Introducerea linguriței este tocmai în spiritul canonului, ca să nu poată veni oricine cu vase făcute de el, ci totul să fie comun și simplu. Folosirea ei în Bizanț, mai puțin la Roma, este atestată de foarte multă vreme, la cel mult 150 de ani după canonul menționat.

Covid-19 devine turnesolul care dă pe față necredința din BOR?

În mod normal, în situații de criză, Biserica ajută îndeosebi cu rugăciuni și ajutorarea populației. Dacă virusul covid-19 ia amploare, este normal să reacționăm de la vlădică la opincă. Însă este discutabil ce măsuri ar trebui să fie luate în situația de acum, când nu există încă date concrete de îmbolnăviri, ci mai mult o panică nejustificată pe de-a-ntregul. În acest context, Patriarhia Română a dat un Comunicat discutabil, care sună astfel:

„În contextul îngrijorării provocate de creșterea, inclusiv în România, a riscului de contaminare cu coronavirusul Covid–19, Patriarhia Română face apel la respectarea cu strictețe a tuturor măsurilor transmise de Ministerul Sănătății și de celelalte autorități abilitate (spălarea riguroasă a mâinilor și a feței cu apă și săpun, acoperirea gurii și a nasului în caz de tuse și strănut, dezinfectarea obiectelor și suprafețelor frecvent utilizate etc.).

În acelaşi context temporar, din punct de vedere liturgic și duhovnicesc, Patriarhia Română face următoarele recomandări:

  • Persoanele care manifestă simptomele de gripă de orice fel şi simptomele de coronavirus, descrise de autoritățile medicale, sunt sfătuite să evite în acele zile locurile aglomerate, inclusiv spațiul bisericii, pentru a nu-i expune și pe alții la o posibilă îmbolnăvire. În acest timp, persoanele respective pot asculta Sfânta Liturghie difuzată de Radio Trinitas și TRINITAS TV;
  • Persoanele care au teama de îmbolnăvire prin împărtășirea din Sfântul Potir cu lingurița comună pot cere preotului, în mod excepţional, împărtășirea, în orice moment al zilei, din Sfânta Euharistie pentru bolnavi, care le poate fi oferită într-o linguriță adusă de acasă și folosită exclusiv în acest scop, de o singură persoană (o firimitură din Sfânta Euharistie este pusă într-o linguriţă cu vin);
  • Menționăm că în Biserică Sfânta Împărtășanie se pregătește și se administrează totdeauna în condiții de igienă totală, iar icoanele sunt frecvent igienizate. Cei care se tem în această perioadă de îmbolnăvire pot evita temporar sărutarea icoanelor din biserică, însă pot săruta icoanele din propria casă;
  • Persoanelor care nu se pot împărtăși pentru că sunt deja bolnave li se recomandă să guste acasă din Agheasma Mare, primită de la biserică în ziua de Bobotează.

Toate cele precizate mai sus constituie măsuri excepţionale temporare, fiind îngăduite de Biserica Ortodoxă Română, ca adaptare în situaţie de epidemie.

Biserica Ortodoxă Română îi îndeamnă pe toți credincioșii săi la rugăciune, calm şi speranţă, solidaritate și responsabilitate, cerându-I Milostivului Dumnezeu ocrotirea și binecuvântarea Sa, deoarece, în primă şi ultimă instanţă, El este Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, iar sănătatea, viaţa şi mântuirea sunt darurile Sale, pe care noi însă trebuie să le cultivăm cu credinţă, speranţă şi iubire.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Așadar, pe fundalul este acela al „îngrijorării”, nu al „riscului” real „de contaminare”, Patriarhia face recomandări care în mod vădit vin de la presiunea unor necredincioși declarați. Este vorba de Traian Berbeceanu și Andrei Caramitru, care au cerut impetuos și lingușitor să fie închise bisericile, să nu mai fie sărutate icoanele și să fie folosită linguriță de unică folosință pentru administrarea „vinului sfințit”.

Revenind la comunicatul Patriarhiei, acesta face recomandări care ridiculizează cultul ortodox de-a dreptul și-l reduce la un ritual oarecare.

1. Participarea la slujbe nu poate fi înlocuită de ascultarea sau vizionarea ei la TV. Liturghia este rugăciune și nu poate fi făcută decât prin participare, prin implicare. Pe când la radio sau televizor nu există fix ceea ce contează, anume împărtășirea de Taină, de rugăciune. Este bună ascultarea predicii, este benefică difuzarea slujbelor pentru cei bolnavi pentru familiarizare cât de cât, dar nu înlocuiește. Cu atât mai mult cu cât pare și o reclamă la posturile Trinitas, ceea ce nu cadrează cu un comunicat bisericesc pentru o situație care se presupune că este de criză.

2. Se îngăduie celor care au „teamă de îmbolnăvire” să folosească lingurițe de unică folosință „în mode excepțional, în orice moment al zilei”, dar se pune o presiune prea mare pe preoți de a administra Sfânta Împărtășanie astfel, la discreția unor credincioși mai puțin credincioși. Însă cel mai important aspect este acela că nu se justifică o astfel de recomandare. Sfintele Taine sunt Trupul și Sângele lui Hristos și sunt luate cu această credință, nu din ritual sec. Pe lângă aceasta, trebuie adăugat faptul că ele necesită o pregătire duhovnicească anume. Sigur, pentru copii se presupune aceeași credință, nu un simplu obicei care trebuie bifat.

Există nenumărate situații similare care se întâmplă curent cu Sfânta Împărtășanie. Sunt împărtășiți foarte mulți bolnavi și preotul folosește și el aceeași linguriță. Eu însumi am împărtășit oameni de genul acesta și am consumat și eu Sfintele Taine după aceea. Ele sunt date tocmai pentru sănătatea duhovnicească și sufletească pentru că au o putere dumnezeiască, nu una firească, medicamentoasă. Câți oameni se împărtășesc curent cu aceeași linguriță și nu pățesc nimic chiar și în condiții normale, când totuși ar putea fi transmise diferite infecții! Dar Hristos nu infectează.

În acest sens există și o relatare despre Sf. Ioan Maximovici că a consumat el ceea ce a vărsat pe treptele bisericii cineva care se împărtășise și care era infectat cu turbare. Desigur, el a fost un om deosebit, dar invită la reflecție și credință în Sfintele Taine.

Așadar Patriarhia cedează în materie de credință atunci când este atacată, când ierarhii ar fi trebuit să fie primii care să cinstească Împărtășania și să dea dovadă de fidelitate și mărturisire. Dar ajungem zile când de ierarhii români trebuie mai mult să ne păzim decât să-i urmăm pentru că urmăresc mai mult să nu cadă în ochii publicului desacralizat și modern decât în ochii lui Dumnezeu.

3. Nu este nevoie să fie date sfaturi generale cum să fie cinstite icoanele în caz de epidemie, mai ales că nu a întrebat cineva dintre credincioși în mod deosebit. Este greu să se facă o igienizare „totală” a icoanelor încât să fim protejați de viruși. Oare cum s-ar putea face asta? Totuși credința ne dictează că preferăm să le cinstim decât să ne temem de îmbolnăvire. Sigur, nu este exclusă cu totul evitarea sărutării icoanelor; fiecare are un nivel de sănătate diferit, dar cea mai indicată este sănătatea dată de credință.

4. Împărtășania este slujită curat, dar nu igienic. Ca orice mâncare, ca orice pâine (deși nu e simplă pâine). Cu atât mai mult putem vorbi de igienă „totală”. Este prea tare înclinată balanța în favoarea igienei în detrimentul credinței. Ca și cum normele acestei lumi sunt în stare să răstoarne pe cele ale credinței.

5. Se poate observa ușor că este urmată o linie adoptată și de Biserica Catolică în contextul de astăzi, deși aceea este mai drastică, recomandând să fie evitată chiar și stropirea cu aghiazmă și mersul la biserică. Nu e normal să fie urmat catolicismul în direcția lui de desacralizare.

6. Mai există un aspect important: în situații de îmbolnăviri grave pacienții tocmai că sunt împărtășiți pentru a se vindeca, pentru a fi ajutați. Există superstiții pline de necredință că Împărtășanie este spre moarte și mulți o evită. Dar ea este spre viață și sănătate și nu e normal să fie refuzată sau administrată igienic pentru că ea este tocmai un remediu al bolilor prin puterea harului lui Hristos.

În plus de toate, a fost declarată situație de urgență pentru epidemie? Se justifică astfel de măsuri fără a se cunoaște informații elementare despre covid-19? Nu se încadrează aceste dispoziții tocmai pe linia sporirii neîntemeiate a isteriei în locul unor măsuri raționale?

Trebuie luat mai întâi în calcul modul în care să fie gestionată situația din punct de vedere medical, unde chiar măsurile de carantină exagerate sunt criticate că pot duce la un despotism dăunător social. Iar Biserica nu este o instituție care să se implice la nivel sanitar, ci al credinței, ceea ce tocmai asta nu reușește să facă Patriarhia secularizată.

Ierarhia reacționează cât se poate de prost și, cel mai rău, fără credință. Se naște întrebarea: Cum mai pot să ghideze credința poporului? Ce pildă dau în aceste condiții? Este mai importantă imaginea decât substanța Bisericii? Cum vom depăși presiunile tot mai crescânde și mai intruzive ale indiferentismului religios având de înfruntat chiar smintelile din interior?

Consider că Patriarhia ar putea reveni cu precizări și chiar rectificări în privința recomandărilor făcute în caz că dorește să aibă o atitudine pastorală autentică față de credincioșii ei, nu una supusă mofturilor celor care o atacă. Nu suntem niște nespălați, dar nici nu putem să ne lepădăm de Hristos nici în fața unei epidemii sau pericol real, cu atât mai mult în fața unei isterii fără „igienă”.

Comunicatul Sinaxei de la Amman. Semnificațiile lui

Basilica: Comunicat de presă la încheierea întâlnirii fraterne de la Amman, Iordania

În data de 26 februarie 2020, a avut loc o reuniune a întâistătătorilor și a reprezentanților Bisericilor Ortodoxe Locale în Amman, Iordania, pe tema principală a unității și reconcilierii în Sfânta Ortodoxie. Participanții au înțeles neliniștea Patriarhiei Ierusalimului în fața pericolului iminent al schismei în cadrul comuniunii noastre ortodoxe.

La întâlnire au participat delegați din: Biserica Ortodoxă a Ierusalimului condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Teofil al Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Kirill al Moscovei și al Întregii Rusii, Biserica Ortodoxă Sârbă condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Irineu al Serbiei, Biserica Ortodoxă Română condusă de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Nifon al Târgoviștei, Biserica Ortodoxă Poloneză condusă de Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Abel de Lublin și Chełm și Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și din Slovacia condusă de Preafericitul Părinte Mitropolit Rastislav al Ținuturilor Cehe și al Slovaciei.

Participanții și-au exprimat recunoștința față de Majestatea Sa Abdullah II, Regele Regatului Hașemit al Iordaniei și Custodele Hașemit al Locurilor Sfinte creștine și musulmane din Țara Sfântă, și față de poporul iordanian pentru facilitarea găzduirii acestei întruniri în capitala lor, Amman, remarcând activitatea extraordinară a Majestății Sale în promovarea dialogului interreligios la nivel internațional.

Participanții au mulțumit, de asemenea, Patriarhiei Ierusalimului și Preafericitului Părinte Patriarh Teofil pentru toate eforturile neobosite menite să deschidă calea dialogului și să aducă pe frați împreună în spiritul neprețuit al unității, menționând că lumina care emană de la Ierusalim este un martor al acelui Oraș Sfânt, care își afirmă continuu compoziția plurireligioasă şi multiculturală, bucurându-se că, prin existența sa, este căminul cald pentru cele trei credințe avraamice: creștinismul, iudaismul și islamul.

Delegațiile au afirmat că această întrunire are intenția să consolideze legăturile fraterne între frați și Bisericile lor, să promoveze legăturile păcii în Hristos între ei, să pledeze pentru unitatea Bisericilor Ortodoxe și să reînnoiască dialogul în speranța exprimată în rugăciune de a aduce reconcilierea acolo unde a existat discordie.

În atmosfera de dragoste frățească, participanții la întrunire au convenit că deciziile referitoare la chestiuni de importanță la nivel ortodox, inclusiv acordarea autocefaliei Bisericilor locale, ar trebui să fie finalizate într-un spirit de dialog și unitate panortodoxă și prin consens panortodox.

În ceea ce privește situația bisericească actuală din Ucraina, participanții au recunoscut, de asemenea, că un dialog panortodox este necesar pentru vindecare și reconciliere.

În chestiunea referitoare la Macedonia de Nord, delegațiile au declarat că această problemă trebuie soluționată prin dialog în cadrul Bisericii Ortodoxe Sârbe și cu sprijin panortodox.

În ceea ce privește Muntenegru, delegațiile participante au solicitat autorităților competente să respecte și să păstreze dreptul fundamental de posesiune asupra proprietății, inclusiv cel al Bisericii.

Delegațiile au convenit că ar trebui să se întrunească frățește, de preferință înainte de sfârșitul acestui an, pentru a consolida legăturile comuniunii în rugăciune și dialog.

Participanții speră că Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, cu bine cunoscutul său primat de onoare (πρεσβεια τιμήs), se va alătura acestui dialog împreună cu frații săi întâistătători.

Delegațiile au fost de acord cu îndemnul fratelui lor Patriarhul Teofil al III-lea de a organiza o rugăciune pentru lume, pentru încheierea războiului, a bolilor și a suferinței și pentru toți creștinii, precum și pentru unitatea Bisericii Ortodoxe. Această rugăciune va avea loc în Biserica Mamă, Biserica Învierii (Sfântul Mormânt) din Ierusalim, înaintea Sfântului Mormânt al lui Hristos, din care El a înviat și proclamă lumii pacea.

*          *          *

Nota noastră: Este puțin ciudat faptul că acest Comunicat a apărut inițial pe o sursă de informare partizană Patriarhiei Ecumenice, în timp ce alți jurnaliști erau informați că va fi emis mâine. A fost redactat în engleză, limbă de circulație internațională și neutră din perspectiva participanților. Poate fi consultat în varianta originală pe site-ul Patriarhiei Ierusalimului.

Patriarhia Română a fost promptă cu traducerea și publicarea lui.

Ideile din Comunicat sunt transparente spre o soluție sobornicească, nicidecum prin hotărâri unilaterale ale Fanarului. Este practic exprimată încrederea că dezbaterea onestă a subiectului va duce la decizii corecte și care să aducă pace și unitate. Această direcție este una corectă, pentru că tot chinul din Biserica Ortodoxă de astăzi vine în urma unor hotărâri luate sub presiuni ale unor factori externi, fără o deliberare degajată asupra subiectelor.

Singura intervenție concretă este apelul făcut autorităților din Muntenegru de a respecta statutul Bisericii Ortodoxe Locale, condusă de IPS Mitropolit Amfilohie.

Simplul fapt că s-au adunat și au discutat problemele stringente actuale fără coordonarea și împotriva piedicilor puse de Patriarhul Bartolomeu este un mesaj de îmbărbătare și îmbucurător că deciziile nu trebuie luate sub influența nimănui.

Sunt așteptate de acum reacțiile Bisericilor neparticipante, îndeosebi ale Antiohiei, Bulgariei și Georgiei, dar și a unor ierarhi individuali.

Ba chiar trebuie privită cu interes reacția Patriarhiei Ecumenice, căreia i s-a aruncat mănușa. până acum, ea a fost cea care a presat lucrurile, dând impresia că acționează pașnic și condamnând acțiunile Bisericii Ruse de a opri comuniunea cu ea ca pe unele ce și cum ar semăna dezbinare și ar veni din aroganță. Oare cum va suferi sfidarea la adresa pretențiilor sale de întâietate de putere? Cum va răspunde la chemarea la dialog, pace și unitate în cuget?

Deocamdată a trimis astăzi o Scrisoare de mustrare Patriarhului Ierusalimului, prezentată pe scurt de către OrthodoxTimes, în care afișează o atitudine de reproș și mimează bunăvoință, dar trece cu vederea că această întrunire de la Amman a fost convocată tocmai pentru că el însuși a refuzat repetat și categoric să discute deschis problema ucraineană.

update│Întâlnirea de la Amman s-a încheiat; Comunicatul oficial deja redactat, deși a fost anunțat pentru mâine

Reprezentanții Bisericilor (de la stânga la dreapta) Poloneză, Ucraineană, Ceho-Slovacă, Rusă, a Ierusalimului, Sârbă și Română

Discuțiile din cadrul întâlnirii Bisericilor Ortodoxe Locale la Amman s-au încheiat, iar Comunicatul oficial va fi făcut cunoscut mâine dimineață, joi, 27 februarie.

După cum s-a preconizat, au fost prezente 6 Biserici Locale reprezentate prin Întâistătătorii lor, cum au fost Patriarhiile Ierusalimului, Rusiei, Serbiei și Biserica Cehiei și Slovaciei sau prin delegații desemnate, ca în cazul românilor și sârbilor. Acest lucru este atestat de fotografia participanților, de mai sus.

A fost prezent și Mitropolitul Onufrie, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, deși aceasta nu este autocefală. Acesta a declarat că decizia finală „încă nu a fost elaborată, va urma puțin mai târziu, dar faptul că ne-am întâlnit, ne-am uitat unii la alții, am discutat toate problemele este un pas important spre un rezultat bun”.

Informațiile deocamdată sunt puține pe marginea dezbaterilor, care s-au purtat cu ușile închise. Deși este un aspect criticat, este firesc să se deruleze astfel, rezultatele fiind făcute cunoscute la final. Pentru a împiedica accesul intruziv al presei, discuțiile au avut loc în diferite locații și etaje ale hotelului gazdă, chiar cu ședințe paralele, după câte se pare.

Patriarhul Chiril al Moscovei a făcut unele remarci în adresarea sa către participanții la întâlnire. „Arma eficientă a Bisericii împotriva înrobirii ei față de lume și disoluția seculară este dragostea noastră frățească și unitatea, rugăciunea noastră comună și luarea liberă a unor decizii în comun prin chibzuința sinodală a Bisericii.” El a reafirmat intenția de a se ține mai multe întruniri de acest fel pentru a se ajunge la o soluționare finală.

Mitropolitul sârb Irineu de Bačka a făcut unele declarații interesante pe marginea întâlnirii într-un interviu acordat site-ului „Ortodoxia rusă în Marea Britanie și Europa Occidentală”. Acesta a spus, printre altele, că „este bine cunoscut faptul că cele mai serioase chestiuni de dezbinare din prezent sunt rezultatul acțiunilor Patriarhiei de Constantinopol, care au dus relația lor cu restul lumii ortodoxe într-o stare delicată și care relații clar nu pot continua într-o manieră deplină fără ca acele comportamente și acțiuni să fie abordate. Așa că da, astfel de chestiuni vor fi în centrul discuțiilor de la Amman”. Pe de altă parte este important de știut că, „în vreme ce este adevărat că, la origini, situația prezentă a relației Patriarhiei de Constantinopol cu restul lumii ortodoxe a început de la realități teritoriale de incursiune jurisdicțională și o folosire greșită a autorității și puterii, ea a escaladat direct pe tărâmul dogmei – al Tainelor, al naturii Bisericii”.

După cum am mai remarcat, deși Bisericile participante (6) sunt în minoritate ca pondere din totalul celor 14, totuși ele reprezintă aproximativ 80% din credincioșii ortodocși din lume. Ca să nu mai punem la socoteală că este posibil ca unele Biserici Locale, cum sunt cele din Bulgaria, Antiohia și Cipru, să nu fie chiar potrivnice din principiu acestei întâlniri și viziunii sobornicești în antiteză cu viziunea primațială-papistă promovată de Constantinopol.

Update: Conform agenției Ορθοδοξία.news, Comunicatul participanților a fost deja formulat în engleză și textul său a fost tradus neoficial și în greacă. În rezumat, sunt enumerate cele 6 Biserici participante și reprezentanții lor, sunt aduse mulțumiri Patriarhului Teofil pentru inițiativa de a găzdui aceste discuții și regelui Abdullah al Iordaniei pentru primire. Sunt menționate ca puncte de discuție problema ucraineană, precum și cele două similare din Macedonia și Muntenegru. Deși nu sunt stabilite soluții clare, s-a hotărât că rezolvarea acestor chestiuni se poate face doar prin dialog pan-ortodox, la care este așteptat și Patriarhul Ecumenic. Sunt adresate îndemnuri autorităților din Muntenegru să respecte drepturile la proprietate, inclusiv ale Bisericii. Problemele jurisdicționale din Muntenegru și Macedonia trebuie rezolvate de către Biserica Sârbă, în cadrul căreia sunt localizate, dar cu asistență pan-ortodoxă. Viitoarea întrunire este preconizată până la sfârșitul acestui an și trebuie să se desfășoare într-o atmosferă frățească. La final, este îndemnat și desemnat Patriarhul Teofil să înalțe către Hristos o rugăciune pentru unitatea Bisericii de la Sfântul Mormânt, din care a înviat.

Decizia Bisericii Bulgare de a nu participa la întâlnirea de la Amman – un indiciu al crizei bisericești actuale?

Orthochristian.com: Sinodul bulgar nu a discutat niciodată despre trimiterea unei delegații la întâlnirea frățească din Iordania—Mitr. Gabriel de Lovech

În timp ce anunțul că Biserica Bulgară nu va trimite reprezentanți la întâlnirea frățească de astăzi din Amman a fost emisă “din partea cancelariei Sfântului Sinod” al Bisericii Bulgare, nu a existat, de fapt, nici o discutare a problemei de către Sfântul Sinod, a dezvăluit ieri Înaltpreasfințitul Mitropolit Gabriel de Loveci într-un interviu acordat Postului de Radio Național bulgar.

Potrivit Mitr. Gabriel, cele două scrisori de invitare trimise de Preafericitul Patriarh Teofil al Ierusalimului către Preafericitul Patriarh Neofit al Bulgariei nu au fost nici măcar puse în atenția membrilor Sfântului Sinod, ci au fost trimise mai departe imediat Comisiei sinodale stabilite în toamna anului 2018 pentru a examina chestiunea ucraineană. Astfel, ierarhii Bisericii Bulgare au aflat doar din presă despre data întâlnirii de la Amman.

Deși Comisia, condusă de Mitropolitul Ciprian de Stara Zagora, a fost creată cu aproape un an și jumătate în urmă, nu a existat nici o declarație din partea Sinodului Bulgar pe problema ucraineană și nu este clar dacă chestiunea a fost măcar discutată de Sinod în vreo măsură. În iunie anul trecut, Mitr. Gabriel a dezvăluit că problema nu a fost luată încă în discuție în profunzime de Sinod.

Mitr. Gabriel a remarcat, de asemenea, în interviul de ieri că un grup de patru Mitropoliți au încercat să obțină punerea pe agenda Sfântului sinod a chestiunii participării unei delegații bulgare la întâlnirea frățească, dar aceasta nu a avut loc nicidecum.

Doar cu câteva zile înainte de întâlnirea de astăzi, când ar fi fost oricum dificil fizic să se întâlnească toți membrii Sinodului pe o astfel de notificare târzie, biroul Sinodului a vorbit cu episcopii la telefon, cei mai mulți dintre ei spunând că nu consideră că este necesar să trimită o delegație în Iordania. Astfel, problema nu a fost discutată sinodal și nu a existat nici o decizie a Sfântului Sinod conformă cu statutul Bisericii Ortodoxe Bulgare.

Mitr. Gabriel însuși a susținut inițiativa întâlnirii de la Amman, citând cuvintele Domnului: Pentru că unde sunt doi sau trei adunați laolaltă în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor. (Mt. 18:20). În opinia sa, rămâne o posibilitate ca Bisericile Locale care nu participă la întâlnirea de astăzi să se alăture procesului de discutare a chestiunii ucrainene în viitor. […]

Împreună cu Mitropoliții Ioan de Varna și Daniil de Vidin, Mitr. Gabriel a presat Sinodul să convoace un Sinod Pan-ortodox la sesiunea din octombrie 2018, deși moțiunea nu a trecut. Cei trei ierarhi au emis o declarație câteva zile mai târziu, explicând considerațiile lor. […]

*        *        *

Nota noastră: Mitr. Gabriel face aceste dezvăluiri în contextul în care sinodalitatea nu a funcționat corect între episcopii bulgari cu o tentă vizibilă de a favoriza anumită decizie de neparticipare la întâlnirea de la Amman. Aceasta indică un conflict între ierarhia superioară din țara vecină, care nu poate fi gestionat decât prin manevre de culise, deși majoritari sunt episcopii care nu au fost de acord cu participarea la întrunirea de la Amman. Aceasta indică faptul că cei 4 minoritari au argumente mult mai solide și ar fi întors rezultatul unei dezbateri oneste în favoarea opțiunilor lor. Adică decizia nu este una conformă cu normele bisericești, ci se bazează pe nepregătirea, dezinteresul și trădarea majorității sinodalilor bulgari. Bineînțeles că pot fi bănuite diferite alte pârghii de influență.

După cum remarcam și în altă parte, decizia bulgarilor este surprinzătoare în lumina poziționărilor de până acum. Însă această considerare a lucrurilor este înșelătoare. Deoarece abia acum iese la lumină adevărata stare a lucrurilor.

Mitropolitul Gabriel a fost unul din cei care au pledat activ și viguros împotriva participării la Sinodul din Creta și la înfierarea deciziilor luate acolo. Dar se pare că linia promovată de Patriarhul Neofit și de majoritatea ierarhilor nu este aceasta, ci sunt mai deschiși spre o viziune diferită. Și, pentru a nu risca să apară noi hotărâri incomode promovate de Mitr. Gabriel și de ceilalți episcopi mărturisitori, cineva a avut grijă să dirijeze lucrurile încât să fie evitată opinia lor.

Cert este că avem nevoie de astfel de arhierei mărturisitori și înțelepți, cu curaj și dedicați credinței și intereselor bisericești, nu străine.

Nu putem să nu remarcăm încă o dată că un lucru similar s-a petrecut în Cipru, unde nu a fost convocat un Sinod care să discute problema întâlnirii de la Amman și practic Arhiepiscopul Hrisostom și-a impus părerea proprie într-o chestiune care ar fi fost de competența Sinodului reunit. Mai ales că există câțiva Mitropoliți mărturisitori, cum ar fi Atanasie de Limassol și Neofit de Morfu, dar probabil că și Isaia de Tamassos, care ar fi incomodat cel puțin și ar fi făcut de râs tirania Arhiepiscopului cipriot, care a semnat în mai multe situații în locul unor ierarhi din subordine (cum a fost cazul în Creta și la unele sesiuni ale Sinodului Cipriot).

Cine se teme de adevăr și de o confruntare pe față a lucrurilor?