Polemica în jurul schismei din Ucraina rămâne aprinsă. Declarațiile Patriarhului Daniil al Bisericii Ortodoxe Bulgare au fost criticate de un monah aghiorit într-un articol scris în engleză. Aceleași argumente false sunt reluate și de unii suporteri din România ai cauzei ucrainene. Pentru că sunt abordate unele detalii noi, le prezentăm mai jos:
Patriarhul Daniil al Bisericii Bulagre (Imagine: UJO)
Filiala bulgară a UJO a publicat o analiză detaliată a unui articol critic la adresa Patriarhului Bulgariei Daniil, apărut în publicația în limba engleză Orthodox Times, care apără pozițiile Patriarhiei de Constantinopol. Articolul cu titlul „Patriarhul bulgar aruncă noroi în spiritualitatea Muntelui Athos” a fost scris de ieromonahul Nichita de la mănăstirea Pantokrator de pe Athos.
Autorul a criticat declarațiile Patriarhului Daniil într-un interviu pentru programul „Religia astăzi” la Televiziunea Națională Bulgară cu privire la criza bisericească din Ucraina și comentariile sale despre Muntele Athos.
Poziția Bisericii Bulgare
UJO din Bulgaria a reamintit că Biserica Bulgară se află în comuniune euharistică cu toate Bisericile Ortodoxe canonice locale și nu a întrerupt relațiile cu niciuna dintre ele. Biserica Bulgară nu a recunoscut Biserica Ortodoxă a Ucrainei (BOaU), dar a menținut comuniunea cu Constantinopolul.
În 2018, Sfântul Sinod al Bisericii Bulgare a creat o comisie sinodală specială pentru relațiile interbisericești pentru a studia situația din Ucraina. Până în prezent, Sinodul nu a luat o decizie finală cu privire la BOaU și continuă să susțină comuniunea euharistică cu Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică condusă de Mitropolitul Onufrie.
Fapte despre Muntele Athos
În ceea ce privește afirmațiile despre primirea reprezentanților BOaU pe Athos, UJO a subliniat că majoritatea covârșitoare a mănăstirilor athonite refuză să primească clerici și monahi ai BOaU. Singura mănăstire care a permis vizita lui Epifanie Dumenko a fost mănăstirea Xenofont.
După această vizită, 39 de mănăstiri athonite și grecești au luat poziție de protest împotriva încercărilor de a folosi Muntele Athos pentru a legitima structuri necanonice.
„Numeroși stareți, inclusiv bătrâni de rang înalt, de exemplu, din mănăstirile Vatopedi, Dochiariou, Filotheu și altele, și-au exprimat clar poziția că acceptarea BOaU ar însemna admiterea schismei în inima monahismului ortodox. Prin urmare, cuvintele Patriarhului Daniil că clericii BOaU nu sunt primiți pe Athos reflectă realitatea și nu sunt afirmații propagandistice”, se spune în publicație.
Realitatea cu bisericile BOaU
UJO din Bulgaria a respins afirmațiile ieromonahului Nichita despre bisericile pline ale BOaU, prezentând numeroase înregistrări video, fotografii și reportaje, inclusiv filmări ale slujbelor BOaU, unde se văd biserici aproape goale chiar și la slujirea lui Epifanie Dumenko.
În același timp, zeci de mii de credincioși ai Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice se roagă sub cerul liber sau în spații reamenajate după ce bisericile lor au fost luate cu forța sau prin presiuni administrative.
Poziția sinodală
UJO din Bulgaria a subliniat că Biserica Bulgară nu este condusă unilateral – Patriarhul este primul între egali în Sfântul Sinod, iar fiecare decizie este luată sinodal. Când Patriarhul Daniil spune că Biserica Bulgară nu este în comuniune cu BOaU, el expune un fapt care este rezultatul voinței sinodale a Bisericii.
În concluzie, UJO din Bulgaria a menționat că, în condițiile multiplelor provocări pentru ortodoxie, Biserica Bulgară are un Întâistătător care urmărește pacea, sinodalitatea, fidelitatea față de canoane și înțelepciunea pastorală.
Nota noastră: Fragmente din articolul monahului Nichita de la Pantocrator au fost traduse și răspândite pe FaceBook în mediul românesc, după cum mi-a semnalat cineva.
Punctez doar trei aspecte din postarea românească:
1. Este redată o frază fără sens, ruptă de propoziția anterioară, anume că ascultarea de Biserica-mamă este întotdeauna mântuitoare. Să zicem că se înțelege că e vorba de Patriarhia de Constantinopol, dar nu e clar sensul afirmației prin sine însuși. După cum se poate citi la sursă, Fanarul a recomandat să nu se treacă la acapararea abuzivă de lăcașuri de la unii la alții (noua structură de la Biserica cea canonică și invers), dar acest îndemn nu a fost ascultat. Autorul grec spune că încălcările au fost înregistrate în regiunile anexate de Rusia față de „autocefali” și în Ucraina invers de raidurile autocefalilor asupra bisericilor canonice, pe care nu le numește decât prin referire la afirmațiile Patriarhului bulgar.
Păi, una este ca Patriarhia Ecumenică să recomande un lucru și alta este să-l pună în practică. Atâta vreme cât închide efectiv ochii la abuzurile și violențele pe care le fac schismaticii autocefali, este direct răspunzător. Nu sunt degeaba criticile și reproșurile venite de la credincioșii care suferă în Ucraina de pe urma lui violențe grozave și profanări.
2. Patriarhia Bulgară a fost, la rândul ei, în schismă cu Fanarul până în 1945 și a fost primită fără rehirotonirea clericilor săi. Paralela cu situația schismaticilor din Ucraina are o mare diferență. Nu a survenit o împăcare efectivă. Rușii cer dovezi că a existat pocăință și întoarcere sau o rezolvare a conflictului. Pur și simplu ucrainenii au fost primiți înapoi ca și cum dreptatea ar fi fost de partea lor. Cum ar putea să accepte așa ceva Biserica Ucraineană canonică de sub Mitropolitul Onufrie sau Patriarhia Rusă sau orice altă Biserică Locală? Așadar este un argument doar emoțional, dar care respiră falsul din toate încheieturile.
3. Monahul athonit citează trunchiat canonul 2 Antiohia: „Cine este în comuniune cu cei excomunicați este el însuși excomunicat”. În original nu este verbul la prezent, ca o constatare, ci la imperativ (sentențial), adică trebuie să fie scos din comuniune de cineva. În momentele de criză, până la rezolvarea finală, există o perioadă de confuzie, de hotărâri care intră în contradicție unele cu altele. Așa se explică atitudinea Bisericii Bulgare de a păstra comuniunea cu Patriarhia Ecumenică, dar să nu aibă comuniune cu schismaticii ucraineni, deși aceștia sunt recunoscuți de fanarioți. Pe de altă parte, rușii au dreptul să ia o atitudine mai tranșantă, anume să rupă comuniunea cu Constantinopolul și cu toți care-i recunosc pe „autocefali”. Până ce Patriarhia Bulgară va ajunge la o înțelegere clară a subiectului prin comisia sa sinodală, spre exemplu, poate trena această situație de excepție.
Acuzațiile de presiune politică a rușilor asupra celorlalte Biserici Locale pot fi adevărate, dar eu personal nu intru în detalii care mă depășesc și care devin irelevante atâta vreme cât canonic dreptatea este clar împotriva primirii schismaticilor din Ucraina.
Patericul, una din cărțile de căpătâi ale spiritualității ortodoxe, respiră un duh de nevoință și pocăință puternice. Acest lucru este sau ar trebui să fie evident pentru oricine. Maximele cuprinse în el sunt concise și tari. De aceea greu poate fi integrat într-o perspectivă lumească asupra vieții. Totuși ZiarulLumina propune nici mai mult, nici mai puțin decât să desprindem o viziune ecumenistă din paginile acestei cărți într-un articol despre „Ecumenismul” Părinților deșertului.
Evident că mi-a atras atenția acest titlu de articol, fiind curios ce ecumenism poate fi desprins din Pateric. Și bineînțeles că am fost convins încă o dată de cuvintele Sf. Paisie Aghioritul că ecumeniștii nu numai că nu au miez, dar nici coajă duhovnicească. Ba îndrăznesc să zic că nu doar atât, ci transformă chiar și graiurile și faptele duhovnicești în lumești, după cum se poate desprinde din articolul în cauză.
Pentru că duhovnicia ortodoxă are propriile repere, care nu sunt din lumea aceasta, nu putem pune șablonul ecumenist pentru a interpreta diferite relatări din Pateric, așa cum încearcă autorul articolului. Tocmai pentru că dragostea, dreptatea, bunătatea și alte virtuți sunt denaturate de păcatul din noi, faptele din credință sunt de altă natură. Ele trebuie împlinite prin scoaterea atentă a patimilor, prin punerea de început bun, prin lepădarea de sine. Atât este de mare și de înalt cuvântul lui Dumnezeu, încât nu este primit decât cu inimă curată.
Cel mai important, poruncile evanghelice răspund tuturor provocărilor lumești prin ele însele, într-un cadru nelumesc, nu prin grila gândirii pământești.
Astfel, duhovnicește vorbind, nu ne punem problema alterității, ci a dragostei în Hristos, a bunătății curate. Izolarea de lume nu este de natură egoistă, ci din smerenie și păzirea minții, pentru a regăsi liniștea inimii, pentru întoarcerea de la cele exterioare la cele dinăuntru. În ultimă instanță, pentru a găsi pe Dumnezeu cel nevăzut, pe Duhul Sfânt.
Așadar a căuta răspunsul în Pateric la întrebarea: Găsim acolo respingere, izolare sau, dimpotrivă, deschidere și acceptare? este o abordare efectiv greșită. Cel puțin nu este o abordare ortodoxă a Patericului, ci una copilărească și diletantă. Nu putem trage asceza Părinților din pustie la nivelul unor problematizări strict lumești și infantile. Aceasta nu arată decât lipsa de înțelegere adecvată a duhovniciei reale.
Nu e de mirare că și definiția ecumenismului ca „poruncă evanghelică de unitate între creștini” pornește fals de la citate răstălmăcite din Evanghelie. Este confundată unirea cu Dumnezeu, care se realizează la un nivel lăuntric cu buna înțelegere între „creștini”. Hristos nu a vorbit despre legătura credincioșilor între ei, ci despre alipirea prin El de Dumnezeu.
„După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una.” (In. 17: 21) După interpretarea Sfinților Părinți, îndeosebi a Sf. Grigorie Palama, acest citat se referă la unirea noastră cu Tatăl, adică să fim în El, așa cum Hristos este unit cu El. Noi suntem una cu Tatăl și cu Hristos, nu una între noi. Evident că ajungem și la unitatea între noi când toți facem aceasta, dar acesta este un înțeles colateral și nicidecum o poruncă evanghelică de a fi în unire cu ereticii, ci cu Dumnezeu.
Iubirea de vrăjmași a fost o preocupare de căpătâi a Patericului, dar nu în sensul de deschidere spre ceilalți, spre păcătoși, spre lume, spre eretici. Avea în vedere a nu judeca, a nu face rău celuilalt, a-l milui, a te ruga pentru el și a-l ajuta în orice chip posibil. Dar aceasta, în Pateric, din perspectiva celor care se retrăgeau din lume și fugeau de ea, nu ca și cum ar căuta să facă misiune, să se îngrijească de problemele oamenilor.
Exemplele aduse precar din Pateric sunt în general bune, cu mici detalieri. Spre exemplu, Avva Macarie nu a convertit pe un păgân pentru că l-a salutat, ci pentru că a fugit după el, numindu-l ostenitorule și l-a tratat cu dragoste și bunăvoință, contrar ucenicului său, care îl jignise cu o zi înainte. Aceasta nu este o faptă întâmplătoare, ci probabil a fost o atitudine insuflată de Dumnezeu prin care să câștige pe acel preot idolatru. Oricum, nu poate fi luată ca o pildă de ecumenism.
Într-adevăr, există extremisme, mai ales între monahi legat de apărarea credinței. Totuși soluția Patericului nu este ecumenismul și alteritatea, deschiderea față de eretici. Dimpotrivă, aprofundarea credinței duce la o dragoste reală chiar și pentru vrăjmași, și pentru cei rătăciți, fără a trăda adevărul de credință.
Este bine să se aducă critici extremismelor bisericești, însă ecumeniștii pare că nu sunt în stare să facă aceasta și propun cealaltă extremă, laxismul și amatorismul în ale credinței. În felul acesta, nu este criticat fundamentalismul religios, ci religiozitatea însăși și este subminată credința sub pretextul moderației și discernământului.
Avva Agathon respinge acuzația de erezie după ce primise să fie numit făcător a toate păcatele tocmai din smerenie adusă de credința curată. El este în stare să se considere păcătos în toate felurile prin puterea credinței, de la care nu renunță când este numit eretic. La fel, Sf. Vasile cel Mare era gata să rabde orice atingere, dar nu și în privința dreptei credințe.
Din aceste întâmplări ar trebui să învățăm că tocmai aprofundarea curată a ortodoxiei ne va duce la dragostea și smerenia depline, nu vreo deschidere spre erezie. Iar cugetarea smerită care vine din credință este uimitoare, încât primește cu inimă ușoară orice ocară, fără calcule.
Mai există și alte întâmplări din Pateric cu privire la dreapta credință care ar fi fost binevenite. Spre exemplu, Avva Ghelasie (§4) nu s-a lăsat înșelat de un oarecare Teodosie să se lepede de Sinodul de la Calcedon, dându-și seama de viclenia lui „din așezarea omului aceluia și din priceperea ce avea de la Dumnezeu”. Ulterior, nu s-a înfricșat nici de foc, nici de amenințări și a rămas fidel episcopului legitim Iuvenialie al Ierusalimului. În acest punct se vede atât rigoarea credinței, cât și cugetarea smerită și neînfricoșată a bătrânului, o adevărată pildă de Pateric.
După cum am scris și la început, articolul păcătuiește prin abordarea psihologică a credinței, prin tratarea superficială a nevoinței de curățire de patimi, prin strâmbarea cuvintelor Evangheliei și prin prezentarea cărților patristice rupte de frica cea bună de Dumnezeu. Astfel, induce o idee total eronată despre ecumenism și se încearcă acomodarea credincioșilor cu duhul lumesc și eretic.
Ecumenismul tocmai aceasta este, coborârea credinței la nivelul trăirilor psihologice lumești, la amabilitate diplomatică, fățarnică și, nu în ultimă instanță, trădarea credinței sub masca bunătății față de aproapele și așa-zis în numele lui Dumnezeu.
Pot spune ecumeniștii unde este prezentarea valorilor și comorilor credinței către eretici prin ecumenism în asemenea demersuri?
Trebuie remarcat cu onestitate că răspunsul recent al Patriarhiei Române la cerințele ambasadorului ucrainean de a recunoaște așa-zisa Biserică autocefală a Ucrainei este unul categoric și apăsat. În contextul presiunilor politice și de toate tipurile legate de războiul din țara vecină, reprezintă un act de curaj și asumare a puncta diferitele aspecte slabe ale vieții bisericești de la Kiev.
După ce scandalul legat de tentativele de acaparare a unor biserici din Cernăuți de către schismaticii și ultra-naționaliștii ucraineni a captat atenția masivă în România, ambasadorul lor s-a simțit nevoit să dea unele justificări. Pentru a abate atenția de la atacurile asupra locașurilor românești, el a atras atenția cumva că acestea nu ar avea legătură cu românii, ci ar fi o problemă a lor importantă. În acest context, a dus subiectul mai departe, cerând Patriarhiei noastre să recunoască noua „Biserică” înființată la ei sub Epifanie Dumenko.
La mai puțin de o săptămână, vine și refuzul clar al Bisericii noastre. În el sunt punctate unele aspecte importante, cum ar fi faptul că credincioșii din regiunea Cernăuți de naționalitate română sunt chiar înspăimântați și refuză trecerea la structura bisericească ucraineană. Mai mult, gestul de a promova săvârșirea primei Liturghii în limba ucraineană într-o biserică zidită și de tradiție românească este prezentat ca o dovadă de neîncredere față de respectarea dreptului de a oficia în limba română. Chiar și aceste trimiteri dezvăluie puțin din situația abuzivă de dincolo de graniță.
În privința reluării poziției Sinodului nostru că acest conflict ar trebui rezolvat prin dialog între Patriarhia Ecumenică și cea Rusă, aceasta pare puțin depășită, după cum era și în 2019, când a fost emis. Conflictul este atât de evident și de mare și de nerezolvat, încât e limpede că aceste două Biserici nu pot ajunge la un acord și e nevoie de o mediere pan-ortodoxă. Chiar a fost întrunită o Conferință la Amman în acest sens, la care am participat și noi, românii. Pe de altă parte, poate e nimerită această recomandare și mai calmează spiritele și dă mai multă încredere părților. Oricum, au existat diverse alte poziționări ale Bisericilor Locale (sârbă, bulgară, albaneză) că problema ucraineană ar trebui rezolvată prin implicarea tuturor Bisericilor Ortodoxe.
Mai putem nota că chiar acum câteva zile Mitropolitul Luca de Zaporojie a făcut un apel scris și trimis o Conferință din Belgrad către ierarhii și Sinoadele din alte țări să intervină și să ajute pentru reglementarea situației din Ucraina și pentru încetarea persecuțiilor.
Tot zilele acestea președintele Zelenski a retras cetățenia ucraineană Mitropolitului Onufrie, capul Bisericii canonice Ucrainene.
Mai trebuie notat și faptul grav că este promovată în continuare ideea formării unei structuri noi în Ucraina aparținând Patriarhiei noastre, care să atragă pe credincioșii români din Cernăuți îndeosebi și să le ofere protecție religioasă. Contextul este acela că Biserica cea canonică, de sub Mitropolitul Onufrie, este sub prigoană și există amenințarea să fie scoasă cu totul în afara legii. Chiar și așa, această intervenție a noastră este una necanonică și provoacă schismă. Nu avem dreptul să furăm credincioși din cuprinsul unei alte Biserici canonice sub nici un pretext.
Din păcate, problemele grave de natură schismatică nu sunt tratate cu cuget bisericesc, ci sunt implicate interese naționaliste. Chiar și Patriarhia noastră face acest lucru prin demersul său de a acapara pe credincioșii români din Ucraina.
De aceea soluțiile avansate din diverse părți nu conving că ar fi obiective, sincere și curate.
În plus, abaterile de la dreapta credință din partea sinodalilor români provoacă reținere și cicumspecție. Spre exemplu, Mitropolitul Longhin, cunoscut în Cernăuți și în toată Ucraina, deși ar fi cel mai de bază om de Biserică din zonă, nu poate avea relații bune cu Patriarhia noastră din cauza acestor greșeli dogmatice.
Așadar soluțiile și răspunsurile Patriarhiei noastre ascund unele aspecte delicate și promovează interesele ei lumești, de a-și mări turma, nu și de a-și consolida credința. De aceea ele trebuie privite cu oarece rezervă.
Una peste alta, răspunsul Patriarhiei Române este unul neașteptat și bun, care mai liniștește într-o oarecare măsură apele și le așează în matca respectării canoanelor. Cel puțin cu privire la recunoașterea schismaticilor ucraineni. O poziționare fără reproș ar fi trebuit să conțină condamnarea acțiunilor fanariote și a structurii din Ucraina pentru a nu mai lăsa loc pe viitor ca aceste discordii să apară ușor la suprafață.
Sinodul I Ecumenic (Icoana ortodoxă pe fundal catolic. Imagine: Orthodoxia.online
Biserica a stabilit în tradiția ei să fie sărbătorite evenimentele importante pentru că este vital ca pericolele care au fost depășite să fie mereu ocolite și folosul duhovnicesc câștigat din confruntările cu răul și rătăcirile să se permanentizeze. Anul acesta Sinodul I Ecumenic are o semnificație cu atât mai importantă, cu cât se împlinesc 1700 de ani de când s-a ținut el, în 325.
Credința în dumnezeirea lui Hristos o păstrăm și noi până astăzi, însă alte aspecte ce țin de esența Bisericii sunt disputate și chiar răstălmăcite față de vremea aceea. Chiar se ajunge ca prilejul aniversării Sinodului I să fie folosit în scopuri cu totul străine și contrare Ortodoxiei, anume pentru înfrățirea cu papistașii prin festivități organizate la Niceea de Patriarhul Ecumenic cu prezența Papei de la Roma.
Sinodul apostolic (anul 48) – prototip al celor de după el
Deși adunarea apostolilor care a decis eliminarea practicilor iudaice din conduita și legea creștină nu a fost denumită Sinod, ea este recunoscută ca atare de tradiția ulterioară. Acolo au fost configurate normele pe care trebuie să le îndeplinească un Sinod. Pe acel model s-au întrunit și celelalte Sinoade pentru a cerceta problemele arzătoare.
Descrierea din cartea Faptele Apostolilor (cap. 15) punctează câteva aspecte esențiale: în urma unei zarve pe temă teologică, apostolii și preoții s-au adunat să cerceteze subiectul. După multă vorbire, cuvintele lui Petru și Iacov au cântărit cel mai mult. Împreună cu ceilalți de seamă dintre apostoli și preoțime, hotărârea a fost luată „adunți într-un gând” (FA 15: 25). Cu toate că au fost mulți împotrivitori, încredințarea adevărului de la Dumnezeu a venit prin gura celor care erau inspirați de Duhul Sfânt, drept pentru care și decizia finală conține formula: „părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă”. Aceasta nu este o simplă expresie goală, ci este adeverită prin insuflare de sus și chiar prin vedenii. Ea este în consonanță cu proorocii, cu învățăturile Mântuitorului și cu credința fermă a apostolilor.
Deși controversele începuseră din Antiohia, rezolvarea a venit la Ierusalim prin adunarea apostolilor. Nu mulțimea cuvintelor sau a celor care susțin o idee a fost determinantă, ci conformarea cu predania adevărată. Exprimarea părerilor a avut darul de a fi pusă în evidență atât rătăcirea, cât și poziția corectă. În felul acesta, este condamnată ferm abaterea de la dreptarul sănătos și promovat adevărul de credință riguros.
Un punct esențial este acela că decizia a fost luată de toți laolaltă, nu doar de conducători. Din scrisoarea celor din Ierusalim, aflăm că hotărârea este semnată de „apostoli și preoți și frați”, fiind scrisă de „apostoli și preoți, cu toată Biserica”. În nici un caz nu se poate vorbi de o putere separată a episcopilor, cum s-a întâmplat la diferite Sinoade tâhărești. Drept urmare, este foarte important ca hotărârile sinodale să fie primite de întreaga Biserică în cunoștință de cauză.
Primul Sinod Ecumenic după o tradiție de Sinoade Locale
De la epoca apostolică și până la libertatea deplină de credință obținută sub împăratul Constantin, Biserica a funcționat sinodal. Au existat foarte multe Sinoade care s-au ocupat cu neregulile care interveneau, atât administrative, cât mai ales cu privire la abaterile de credință. Spre exemplu, pe vremea Sf. Ciprian de Cartagina s-au întrunit mai multe Sinoade pentru a condamna diferite practici care atentau la unitatea Bisericii, printre care și acceptarea botezului ereticilor. Dar multe s-au ocupat cu diferiți episcopi care făceau tulburări sau alte subiecte arzătoare. Un șir de trei Sinoade importante sunt și cele care l-au condamnat pe Pavel de Samosata în Antiohia în jurul anului 270. Deși acesta nu a părăsit reședința episcopală, având sprijin în regina locului, a fost scos până la urmă prin decretul împăratului Aurelian la cererea creștinilor din acea vreme. Aceasta a fost o situație de înțelegere între autoritățile romane și creștini.
Numeroase erezii au fost conamnate sinodal în perioada de până la Sinodul I Ecumenic, printre care montaniști, pavlicieni, navatieni, manihei, catari. Era suficientă condamnarea lor locală pentru a fi stopată întinderea ereziei. Însă, odată cu răspândirea liberă a creștinismului, a apărut nevoia unei decizii ecumenice, adică a toată lumea.
Chiar și după Sinodul I Ecumenic, practica întrunirii de Sinoade a continuat, fiind cunoscute un număr mare ce s-au ținut până la al doilea Sinod Ecumenic (381). Acestea au fost Sinoade Locale pentru că nu au fost acceptate de toate Bisericile, dar canoanele emise de ele sunt recunoscute pretutindeni și sunt normative.
Astăzi sistemul sinodal se menține îndeosebi în cadrele Patriarhiilor și Bisericilor Locale prin ședințe bianuale, în primăvară și toamnă, dar și cu orice alt prilej deosebit. Unele Biserici au obiceiul de a forma un Sinod permanent ce se adună lunar, din care fac parte doar o parte dintre ierarhii acelei regiuni prin rotație.
Sinodul I Ecumenic nu poate fi aniversat cu ereticii
În această perioadă, în contradicție cu tradiția ortodoxă, era așteptată aniversarea a 1700 de ani de la evenimentul de la Niceea de către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu împreună cu Papa Leon. Despre aceste demersuri am mai atras atenția în alte articole.
Deși evenimentul era anunțat pentru sfârșitul lunii mai, deja ne aflăm în iunie și nu s-a întâmplat. Fiind un acord cu Papa Francisc, este posibil ca proaspătul ales Papa Leon să aibă alt program, deși Patriarhul Bartolomeu l-a vizitat la Roma de două ori după instalare pentru a stabili relații fraterne și și-a manifestat încrederea că activitățile programate sunt în continuare pe agendă. La prima întâlnire s-a ajuns la înțelegerea ca întâlnirea de la Niceea să aibă loc pe parcursul acestui an, foarte posibil în noiembrie, când este sărbătorit hramul Patriarhiei de Sf. Ap. Andrei, conform unor informații publicate de agenția Ρομφαία.
Aceasta este cea mai flagrantă încălcare a sinodalității. În loc de condamnarea ereziilor, se dorește recunoașterea lor. În loc de proclamarea dreptei credințe, se urmărește promovarea prieteniei cu rătăcirea. În loc de unitatea Bisericii prin scoaterea în afara ei a dezbinărilor de la dreapta învățătură, se impune dezbinarea Ortodoxiei, slăbirea ei și unirea cu erezia papistașă.
Pe lângă această încălcare sfidătoare a sinodalității, trăim o separare tot mai accentuată între ierarhia superioară și credincioșii drept-slăvitori. Se formează o elită clericală ce domină prin alterarea sinodalității și excluderea celorlalți și prin depărtarea de tradiția autentică a Bisericii. Manifestări ale acestei tiranii sunt: adoptarea Sinodului din Creta în ciuda ereziilor cuprinse în documentele lui și prin proceduri anti-sinodale (absența clericilor inferiori și mirenilor și lipsa unanimității la adoptarea hotărârilor) și necaterisirea episcopilor aflați în greșeli grave. Exemplul grăitor este al lui Corneliu (fost episcop de Huși), condamnat chiar la închisoare, dar și alte cazuri, cum ar fi Petroniu al Sălajului și Sofronie al Oradiei.
Dacă este să prăznuim cum se cuvine pe Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic, aceasta o facem prin lupta împotriva ereziilor și neregulilor din ziua de astăzi precum au făcut aceia. Păstrarea credinței primite de la ei presupune și fuga de neghina pierzătoare a ereziilor și păcatelor ce subminează unitatea și sfințenia Bisericii.
Părintele Claudiu Buză publică o lămurire mai mult decât necesară, acum după epuizarea zbuciumului electoral, despre semnificaţia sănătoasă şi folositoare a conceptului atât de vehiculat de Trezire în conştiinţă.
Pentru credincioşii trezvii, este limpede că rămânerea la nivelul sensurilor superficiale face din ideea de Trezire în conştiinţă un mare pericol sufletesc.
Textul părintelui Claudiu Buză problematizează în direcţia cea bună, astfel încât acest pericol să fie conştientizat şi chiar evitat.
Sintagma „trezirea în conștiință”, atât de folosită astăzi de către suveraniști, face referire la un moment de clarificare interioară profundă, în care o persoană devine conștientă de starea sa morală, existențială sau spirituală. Este o redescoperire a adevărului despre sine și despre lume, în lumina unei realități mai înalte – fie ea morală, rațională sau divină.
Astfel, din punct de vedere moral, „trezirea în conștiință” poate semnifica momentul în care cineva își dă seama că a greșit, că trăiește în contradicție cu valorile profunde ale binelui și adevărului. Este o „trezire” din indiferență, superficialitate sau păcat.
Din punct de vedere existențial, „trezirea în conștiință” poate însemna o conștientizare a unui adevăr esențial despre propria viață, o ieșire din autoamăgire sau pasivitate sau chiar o descoperire a importanței locului și responsabilităților pe care le avem în societatea în care ființăm.
Duhovnicește, „trezirea în conștiință” înseamnă trezirea sufletului din somnul păcatului, recunoașterea propriei depărtări de Dumnezeu și începutul unei pocăințe autentice. Este lucrarea harului în om, care îl determină să-și întoarcă privirea spre Hristos. Sfântul Isaac Sirul spunea că începutul mântuirii este „simțirea păcatului”, iar aceasta este o formă de trezire în conștiință. În termeni patristici, este adesea asociată cu ideea de „nepsis” (trezvie), starea de veghe duhovnicească, în care mintea este atentă la sine și la Dumnezeu.
Rămânând la înțelegerea duhovnicească, spunem că această „simțire” nu este doar o remușcare, ci o trezire a inimii, o luminare a conștiinței care îl face pe om să înțeleagă adâncimea rănilor sale duhovnicești și nevoia de întoarcere la Dumnezeu. Este o rupere a iluziei propriei dreptăți.
Sfântul Grigorie Palama spune că „trezvia este o stare a minții neatinsă de amăgire. Este ochiul sufletului care privește neîncetat către Dumnezeu.”
În acestă lumină a sensului duhovnicesc autentic, „trezirea în conștiință” este începutul lucrării trezviei – o stare de atenție interioară permanentă, de pază a gândurilor și de rugăciune. Astfel, omul se deșteaptă din somnul provocat de amagirile lumii și începe să vadă realitatea duhovnicească, descoperind sensul cel mai înalt al existenței sale.
Ori, ceea ce lumea înțelege astăzi prin „trezirea în conștiință” este cu totul altfel experiat și prezentat în mediul suveranist, departe de sensul autentic și de destinul hristic al omului. Cum ar putea cineva să fie „trezit în conștiință” dacă nu urmează Evangheliei lui Hristos, sau nu împlinește poruncile lui Dumnezeu și nu trăiește viața Bisericii? Oare este suficient să spui, constrâns de degradarea politică, economică și socială, că-ți iubești țara și pe Dumnezeu (la modul declarativ) pentru a ajunge la înțelegerea modului de existență autentic și a merita un lider care să întrupează valorile autentice a unui popor? Am făcut noi dovada practică, prin viața noastră, în cei 35 de ani de presupusă libertate, că prețuim mai mult Cerul decât pământul căruia îi facem umbră cu nevrednicie, și că dăm valoare vieții noastre prin raportarea corectă, întru Adevăr, la Dumnezeu?
Nicidecum! Atunci de ce avem pretenția să dobândim ceva mai bun decât merităm?! Iată că Dumnezeu ne-a dat o șansă unică să ne vedem așa cum suntem prin cei care ne conduc, iar nu așa cum ne închipuim noi că suntem, fără a ne schimba cu adevărat în conștiința noastră, prin pocăință și prin urmarea lui Hristos în toate aspectele vieții noastre! Cei „aleși” reflectă starea unei națiuni, chiar dacă s-au fraudat alegeri. Prin ei ne vedem cum suntem, înțelegem ce ne lipsește și suntem încredințați că și noi Îl „fraudăm” adeseori pe Dumnezeu prin păcatele noastre și urmăm „vițelului de aur” care promite să ne ducă în țara făgăduită, departe de tărâmul veșniciei!
,,Un om, ca și un popor, atâta prețuiește, cât a înțeles din Evanghelie și cât poate să urmeze învățăturii lui Iisus” (Simion Mehedinți).
Totodată, pentru adâncirea semnificaţiilor ortodoxe sănătoase ale acestor idei vă îndemn pe toţi cei credincioşi să ascultaţi şi predica părintelui Mihail Deliorga din Duminica Sfântului Grigorie Palama:
În ședința recentă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (27 martie 2025), printre altele, s-a luat act cu „cu speranță și binecuvântare de dorința unor comunități ortodoxe române din Ucraina de revenire la Biserica Ortodoxă Română”. Această încurajare a etnicilor români din Bucovina de peste graniță de a pleca din jurisdicția Bisericii Ucrainene marchează trecerea de la îndemn la materializare. Totuși auspiciile nu sunt clare nici formal, nici sub raport canonic.
Sinodul BOR a mai emis și anul trecut luări de poziție pe această temă de două ori, în primăvară, când a fost susținută constituirea unei structuri religioase românești pe teritoriul Ucrainei, iar în toamnă anunța „cu regret” că statul vecin nu a aprobat înființarea acestei organizații. Contextul este dat de prigonirea ortodocșilor aflați în componența Bisericii Ucrainene canonice de sub conducerea Mitropolitului Onufrie de către statul ucrainean. În felul acesta, s-ar oferi chipurile o soluție pentru etnicii români de a face parte dintr-o structură agreată de puterea politică.
Încă tocmai acest context face ca demersurile acestea să fie mai puțin creștinești și mai mult manevre politice. În locul unui sprijin clar și fățiș, fără ascunzișuri, Patriarhia noastră dorește să înființeze o structură bisericească ce ar submina unitatea ortodocșilor ucraineni și ar șubrezi curajul lor în fața prigonirilor.
Biserica Ucraineană canonică este măcinată cel puțin din 2019 de o altă „Biserică” înființată samavolnic și prin intervenții geo-politice, despre care am mai scris. Aceasta din urmă a apelat la tot felul de atacuri și acaparări prin forță a lăcașelor de cult ale celei dintâi și multe alte persecuții asupra ierarhilor și credincioșilor. Doar acest simplu fapt arată că nu este întemeiată pe dragostea și credința în Hristos, ci pe deziderate ce nu țin de credință. Chiar și acapararea recentă a unor biserici din Cernăuți întărește ideea că este vorba de o persecuție a credinței, nu de o confruntare simplu intra-bisericească. În acest context tulbure intervine și Patriarhia Română, sporind confuzia și conflictul prin manevrele sale cu tentă politică, și nu bisericească.
Din dezbaterile de zilele trecute din Ucraina, reiese că Secretarul nostru de stat pe probleme de religie, Ciprian Olinici, a avut recent întâlniri cu reprezentantul omog din statul vecin, V. Elenski. Doar acest simplu fapt, care nu este la prima ocurență, indică faptul că inițiativele preoților din Cernăuți de a părăsi Biserica Ucraineană nu sunt chiar străine de influențe și jocuri politice. Iar acestea nu par a fi deloc curate dacă avem în vedere că oficialii ucraineni au călcat legea și credința în picioare în ultimii ani prin persecuțiile pe care le-au întreprins.
O poziție statornică și mărturisitoare manifestă Mitropolitul Longhin pe această temă, făcând diferența cuvenită între dragostea de neam și apărarea credinței și între bunăstarea pământească și fuga de cruce:
Cu toate că teritoriul din Bucovina de dincolo de graniță a aparținut bisericește românilor și ar fi o reparație să fie trecut înapoi în componența Patriarhiei noastre, acest subiect ar trebui discutat și analizat teologic, nu prin politica faptului împlinit și nici prin încurajarea trădării de credință. Este acceptabilă apelarea la ajutorul puterii politice, însă nu a uneia persecutoare și nu prin încălcarea normelor canonice, ci pentru respectarea lor.
Nu în ultimul rând, înainte de a-și atrage credincioși din alte spații, Patriarhia noastră ar trebui să păstreze curată dreapta credință mântuitoare ca să poată oferi o lege mântuitoare, nu să alimenteze aspirații pământești, oricât ar fi ele de nobile sau, dimpotrivă, de vătămătoare sufletește.
Cu toate că oprirea pomenirii nu este o acțiune de grup, ci o decizie individuală și fiecare procedează cum socotește mai bine sau mai ales din acest motiv, încerc o expunere de puncte care m-au determinat pe mine personal să iau această măsură și îndeosebi în ce limite să o fac. Scriu acestea ca o continuare a articolului de problematizare despre punctul de la care încep excesele pe acest subiect, pentru a contextualiza lucrurile.
Se impune întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta?
Nu încape discuție că Sinodul din Creta a fost criticat din multe direcții și de la diferite nivele. Însă nu s-a pus în discuție precum se cuvenea cel mai important aspect, anume că a hotărât angajarea Bisericii pe o linie ecumenistă, care este eretică. În plus, diferitele manevre de cauționare a greșelilor parafate acolo de ierarhi au potolit cumva neliniștile credincioșilor prin confuziile iscate. Chiar ei încearcă să mascheze faptul că a fost adoptată o rătăcire, un exemplu fiind afirmația de pe pagina de Facebook oficială că episcopii care au refuzat să semneze actele nu au făcut-o pentru că ar fi la mijloc vreo erezie, mințind sfruntat prin aceasta.
Bineînțeles că există ierarhi care promovează vădit ecumenismul și apropierea de eterodocși prin diferite rugăciuni împreună și alte manifestări neîngăduite de canoane, dar și puțini care nu sunt de acord. Există contre în interiorul Sinoadelor Bisericilor Locale între episcopii care se împotrivesc liniei ecumeniste și cei care o promovează. Per ansamblu, reiese o scăldare a problemei, după cum a dovedit-o chiar și Sinodul BOR. El nu-și însușește total și explicit erezia din textele adoptate, nu o impune până la capăt și fără rezerve, ci mai pe ocolite, asumând-o tacit, fără a da înapoi.
Dacă mai adăugăm și faptul că cei mai mulți ierarhi nu au pregătirea și nici curajul să combată ecumenismul, tabloul deplin ne arată o concesie pe linie în rândul ierarhiei superioare în fața asaltului acestui curent eretic. În tot acest context este oportună și chiar necesară reacția de jos de mărturisire și întărire a Ortodoxiei. De vreme ce și aceasta este firavă între credincioșii de rând și clerici, întreruperea pomenirii rămâne reduta care să apere și să respingă această apostazie copleșitoare.
Dacă se vede la conducătorii bisericești o dedicare pentru a apăra instituția, aceasta ține mai mult de forme și de propriul scaun și confort. Ei nu se dezic de dreapta credință, dar nici nu o păstrează curată, ci ca pe un obiect de muzeu, ca pe un vestigiu. Pe lângă aceasta sau chiar în contra acestei atitudini, este de trebuință să ținem și să înnoim sarea Duhului, nu doar ritualismul și zidurile. Să apărăm credința cu dăruire, fără de care structura Bisericii se dărâmă ca un corp fără suflet, decade într-o manifestare de fațadă sau de interes doar lumesc, nu duhovnicesc.
Datoria opririi pomenirii este la nivel de conștiință
Deși în mare parte anesteziată, Biserica este încă vie și nu o putem părăsi, nu e decăzută din statutul ei. Ierarhii sunt episcopi deplini și Tainele sunt lucrătoare. Strâmtorarea constă nu în faptul că trăim situații diferite de ce a mai fost, ci în aceea că nu reușim să biruim erezia precum cei din trecut. Au mai existat momente de declin asemănătoare, cum ar fi cazul perioadelor de monotelism (50 de ani) și iconoclasm (un secol). Trebuie să reușim să aplicăm aceleași măsuri bisericești, doar să vină dintr-o râvnă pe măsura provocării de acum. Ar fi o eroare să fie urmărite principii mai presus de hotărârile patristice și să se ajungă, astfel, la schisme și rupturi duhovnicești și deraieri regretabile.
Respingerea ecumenismului trebuie să se încadreze între două principii fundamentale obligatorii: reacția imunitară de scoatere a răului din sânul Bisericii și, pe de altă parte, crezul că ea este sfântă și nu e un mediu prin care se transmite între membrii ei păcatul. Practic, există o obligație de a contracara erezia și ea revine ierarhiei, dar, în cazul în care ea este robită, greutatea cade pe ansamblul credincioșilor în funcție de sporirea lor. Însă nu există o necesitate de a reacționa în particulară, ci comunitar. Pericolul nu stă asupra fiecăruia în parte, cât asupra întregii Biserici și ea trebuie izbăvită, nu fiecare pe sine.
Deocamdată, în cadrul ei, nu există molipsire cu erezia decât prin sminteli și ademeniri, nu prin slujbe și relații strict bisericești. Aceste principii derivă din canonul 15 I-II, care nu obligă la întreruperea pomenirii ierarhului ce predică o erezie, ci doar laudă pe cel ce face aceasta pentru că el se străduiește să izbăvească Biserica, nu pe sine de pacostea ereziei. Dar mai ales practica Sinoadelor arată că nu a fost vinovată comuniunea cu ereticii până la anatematizarea lor solemnă și mai ales Sfinții care au păstrat euharistic părtășia cu ereziarhii până în ultima clipă nu au fost responsabili prin aceasta de erorile dogmatice ale acelora.
Teoria de astăzi a Tainelor valide, dar a părtășiei la gândirea eretică prin pomenirea episcopului este o găselniță. În plus, apare o dublă măsură atunci când pomenirea între Patriarhi nu e considerată împropriere a ereziei celuilalt, ci doar când e pomenit episcopul de către preot.
Altceva urmărește oprirea pomenirii. Ea nu este o obligație canonică, ci una de natură morală, de atitudine. Trebuie să apară o ripostă solidă la erezie pentru a se ajunge la dezbaterea ei serioasă și rezolvarea tranșantă a problemei, să nu poată fi îngropată sau înghițită mai departe sau ținută la sân. Cei ce iau atitudine o fac nu atât pentru ei înșiși, cât mai ales pentru ansamblul Bisericii. Iar cei care rămân impasibili cumva cauționează, fac loc ereziei prin aceasta.
Acrivie și iconomie
În perioadele de criză s-a aplicat mai mult iconomia decât acrivia. În situația de astăzi se fac unele confuzii în această privință. Acestea este de natură canonică, dar și duhovnicească și nu trebuie confundate între ele. Una este a avea rigoare sau pogorământ față de lege și alta față de conștiință. În contextul de astăzi, cerințele se învârt în jurul dezicerii de erezia ecumenistă, care este implantată.
Astfel, exigențele ce stau asupra noastră sunt să ne ținem de dreapta credință, să o cunoaștem și să nu ne abatem de la ea. Astfel, strictul necesar este a cunoaște dogmele ortodoxe și a nu primi nici o inovație de credință, iar de aici derivă atitudinea maximală, riguroasă, adică apărarea învățăturii sănătoase și respingerea rătăcirilor.
În privința acriviei, canoanele nu ne cer să oprim pomenirea, dar conștiința ne impune aceasta. Firește că nu oricui, ci pe măsura duhovnicească a fiecăruia. De aceea cel riguros în conștiință, dacă impune și altora atitudinea sa și-i judecă dacă nu fac asta, dovedește că este stăpânit de un imbold pătimaș, cerând ceva ce nu ține de exigențele canonice. Deci strictețea se mișcă între baremul minim de a cunoaște și a nu accepta ecumenismul și deciziile oficiale care-l justifică și baremul maxim de a reacționa prin oprirea pomenirii, dar fără a crea altă „Biserică”.
Iarăși, iconomia este duhovnicească și canonică și se referă la cei mai slabi. În situația noastră, facem pogorământ canonic acceptând neștiința și dezinteresul unora, deși legea cere cunoașterea credinței. Și duhovnicește putem accepta lipsa lor de reacție față de atacul ecumenismului. Așadar iconomia se mișcă și ea între primirea celor care cunosc Ortodoxia, dar nu iau atitudine în fața ereziei și a face concesii chiar și celor care nici măcar nu cunosc bine dreapta credință, dar nici nu susțin pe ecumeniști.
În rezumat, este firesc ca orice membru al Bisericii să reacționeze față de atacurile ereziarhilor, dar fără să aibă ostilitate față de cei neutri și să-i declare și pe ei eretici sau să rupă comuniunea cu ei, ci să aibă dragoste și să-i tragă în sus spre conștientizarea și trăirea dreptei credințe. Iar pe promotorii ecumenismului, în general ierarhi, este normal să-i demaște și să-i combată teologic pe măsura pregătirii sale duhovnicești, până la înfruntarea prin oprirea pomenirii.
Deși unii susțin că ecumenismul semnat în Creta se stinge de la sine, nu este dăunător și ar fi mai potrivită o atitudine de ignorare decât una care ne pune în primejdia de a cădea în shismă prin reacții exagerate, consideră că nu stau așa lucrurile. Hotărârile cretane nu pot fi trecute cu vederea din simplul motiv că nu există nici un alt Sinod tâlhăresc în istoria Bisericii care să fi rămas necondamnat. Au existat învățături greșite, rătăcite, dar care s-au stins de la sine prin combaterea lor teologică, însă hotărârile sinodale nu au fost niciodată lăsate nesancționate, fiind oficiale și asumate. Așa și astăzi, deciziile din Creta pot fi scoase de la naftalină în viitor și aplicate cu pretenție de adevăr, de vreme ce nu a existat opoziție față de ele hotărâtă. De aceea indiferența nu este justificată, nu poate fi socotită o iconomie.
Puterea întreruperii pomenirii
Gestul de a opri pomenirea episcopului nu are valoare în sine, ci este corelat cu combaterea teologică a ereziei aflate în dispută. Respingerea bine documentată a ecumenismului capătă mai multă forță prin ruperea comuniunii cu episcopul, arată fermitate și punctează gravitatea problemei. Nu mai este o discuție cu mize minore, ci una de cel mai înalt grad. Însă trebuie să existe corelația aceasta, între argumentația teologică solidă și luarea de atitudine bisericească. Lipsa primeia duce la o ruptură nejustificată, neconcludentă, iar lipsa celei de-a doua lasă controversa la un nivel de ignorat.
Așadar este necesară în primă instanță o combatere teologică bine articulată, care eu zic că lipsește astăzi sau cel puțin nu e bine scoasă în față. Astfel, discuțiile pe tema folosirii termenului de „biserică” pentru eretici sunt mărunte și neconvingătoare fără a se puncta că eterodocșii au fost considerați literalmente membri ai Bisericii prin teoria ramurilor sau a „Bisericilor nedepline” . Iarăși, organizarea defectuoasă nu e un motiv de rupere și de scos în prim-plan, cât îndeosebi deciziile neortodoxe, care au fost favorizate de ea. De exemplu, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a marșat mult pe termenul tehnic de „biserică” atribuit ereticilor în articolele sale publice, dar abia în referatul depus la Sinodul grecesc (pct. 3.iii) a punctat precis în ce constă caracterul eretic al documentelor cretane, fapt care nu a mai fost pus pe tapet la fel de intens. Toate acestea și multe altele fac ca dezbaterea dogmatică să fie încă neclară și defectuos articulată și, în consecință, greșelile din Creta nu sunt conștientizate, punct din care ar fi trebuit să-și tragă puterea întreruperea pomenirii, dar care acum o slăbește.
Pe lângă claritatea dogmatică, un alt aspect care dă credibilitate întreruperii pomenirii este unitatea celor care recurg la ea. Sau, dimpotrivă, dezbinarea lor stârnește neîncredere. Deși ea nu este de grup, coeziunea celor ce o aplică ar arăta că sunt mânați de un duh bun și unitar, care dă limpezime și o soluție la dezbinarea adusă de rătăcirea ecumenismului. Iar dezbinările și dezacordurile nu arată decât absența lui Dumnezeu și prezența unui duh schismatic.
Aici trebuie menționat faptul că duhul de schismă a fost răspândit în lume în ultimul secol și reprezintă un pericol real și o tentație ispititoare pentru nepomenitori. Căderea în concepțiile extremiste duce la fărâmițare, slăbire și discreditare. Aceasta este o cale pătimașă, nu o reacție de imunitate duhovnicească și de însănătoșire adevărată. Schisme au mai existat ca împotrivire la minusurile din Biserică, dar nu au reprezentat decât un nou pericol. Așa au fost novațienii, donatișii, encratiții ș.a.
Faptul că apar erori de poziționare nu este de mirare. Chiar eu pot recunoaște că am făcut câteva, deși am fost cât se poate de atent la aceasta. Spre exemplu, în scrisoarea de întrerupere a pomenirii am afirmat că mă îngrădesc de erezie, deși acum îmi dau seama că îngrădirea este doar de comuniunea cu episcopul. Capacitatea de a revizui diferite aspecte ar arăta seriozitate și smerenie, lipsa orgoliilor.
În concluzie, consider că mărturisirea prin oprirea pomenirii este oportună și o necesitate în momentul de față, când asaltul asupra Ortodoxiei este tot mai întețit. Așadar este logic să apelăm la „armamentul cu care ne-au înzestrat Sfinții Părinți” (Pr. Teodor Zisis, Îngrădirea nu este schismă, p. 17), și nu doar să „aruncăm câteva focuri de armă”. O atitudine atât de timorată nu ar face decât să permită înaintarea ecumenismului. Însă este necesar ca folosirea acestei măsuri să fie făcută pe potrivă, în duhul cel bun, nu din patimă și opoziție schismatică sau din îngustime la minte.
Duminica Ortodoxiei, biruința asupra ereziilor (Imagine: Newsit)
În Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Mare, cinstim pe cei care s-au luptat pentru apărarea dreptei credințe și conștientizăm pericolul ereziilor. Din aceasta învățăm că păzirea neștirbită a dogmelor este vitală pentru viața veșnică. Nu e vorba despre un efort teoretic și abstract, ci de trăirea învățăturii lui Hristos fără a o transforma într-o predanie omenească. Nu atât înțelegerile greșite sunt respinse, cât cugetul decăzut care nu poate primi deplin și păstra nealterate cuvintele Domnului. Nu cinstim atât retorica Sfinților care au formulat dogmatic adevărul împotriva ereticilor, cât râvna lor pentru înțelegerea luminată de Dumnezeu și cunoașterea duhovnicească prin care primim viața veșnică.
Consider că este util a puncta anumite aspecte: 1. dogmele nu sunt teoretizări raționale, ci cugetări sfinte în care este ascuns și prin care lucrează Dumnezeu, 2. deformarea învățăturii de credință stă în strânsă legătură cu îmbolnăvirea sufletească, 3. morala, dragostea și orice faptă desprinse de dreapta slăvire a Domnului nu sunt mântuitoare și 4. abaterea de la dreapta credință este capitală și a fost mereu sancționată prin excluderea din Biserică, pe când căderile morale nu duc la ruperea de ea.
1. Dogmele sunt cuvinte pline de viață, nu sisteme teoretice logice
După cum spune Însuși Hristos, cuvintele Sale, adică învățăturile evanghelice ale Bisericii, sunt duh și sunt viață (In. 6:63). Împlinirea lor este hrană nemuritoare pentru suflet, aduce viața veșnică în duhul și-n inima credinciosului. Iar acestea nu sunt pur și simplu porunci morale, ci dogme și descoperiri despre Dumnezeu și despre împărăția Lui, care luminează și înviază duhul și inima pentru a învăța să se ferească de rău și să iubească binele autentic.
Fundamentele credinței sunt deprinse în cadrul unei anumite spiritualități, nu pur și simplu prin puterea minții, ci prin viața de rugăciune. După cum scrie Sf. Vasile cel Mare, cunoștința duhovnicească este diferită de celelalte științe prin faptul că la acelea este mai întâi credința (spre ex., că „A” se citește și se pronunță astfel), iar apoi cunoașterea, pe când în cele duhovnicești cunoașterea elementelor de doctrină este urmată de credință, din care izvorăște închinarea (Epistola 235).
La rândul lor, formulările dogmatice exprimă spiritualitatea din spate, nu sunt abstacții goale. Distorsionarea învățăturilor de credință afectează și, mai înainte de aceasta, vine dintr-o spiritualitate defectuoasă. Din această cauză, miza corectitudinii dogmatice este una foarte mare, vitală și ea nu stă în cuvinte și expresii, ci în sensul și duhul din spatele lor.
Luptele doctrinare care au avut loc de-a lungul timpului au făcut să fie stabilite diferite dogme împotriva ereziilor care atacau anumite puncte de credință, distorsionând în felul acesta ansamblul ei. Astfel, s-a născut o știință teologică destul de abstractă prin definiții cât mai precise rațional pentru a evita confuziile și falsificările. Însă înțelegerea cu mintea a acestor finețuri nu scoate la iveală prin sine viața care este ascunsă în învățătura evanghelică. Deși folositoare această știință, ea trebuie încadrată în trăirea personală pentru a nu rămâne moartă și lipsită de duh și de harul dumnezeiesc. Mai bine spus, nu este folositor a cunoaște doar punctele aflate în dispută, ci tot ansamblul predaniei apostolice, care, la rândul ei, trebuie primită prin trăire, nu cu indiferență.
Insistența găsirii unor formulări cât mai clare și care să excludă răstălmăcirile vine din nevoia de a face o departajare față de diferitele devieri. Esențială nu a fost cearta în cuvinte, ci prinderea corectă a sensurilor. Spre exemplu, termenul omousios=deoființă a fost inițial condamnat odată cu ereziile lui Pavel de Samosata, dar apoi, peste un secol, a fost adoptat la Sinodul I Ecumenic cu alt sens împotriva înțelegerii ariene. La fel, Sf. Chiril al Alexandriei a vorbit inițial despre o fire a lui Hristos compusă pentru ca mai apoi să se ajungă la o exprimare care să excludă contopirea celor două firi ale Lui, adică: două firi într-un Ipostas. Din toate acestea trebuie să rămânem nu neapărat cu terminologia, ci cu înțelesurile din spatele ei. De aceea unii pot ajunge la o credință curată fără să fie la curent cu decantările teologice din tezaurul Bisericii, dar prinzând duhul autentic. Pe când alții se întâmplă să rămână goi de viața din spatele cuvintelor și chiar cu înțelegeri raționale defectuoase.
2. Ereziile au în spate un duh strâmb
Credința nu poate fi primită de oamenii trupești, nu încape în logica gândirii lor, ea fiind cerească, prin descoperire de la Dumnezeu și necesitând ruperea de alipirile pământești și doirea după împărăția de sus. De aceea spunea Mântuitorul: „De ce nu puteți înțelege vorbirea Mea? Pentru că nu puteți să ascultați (împliniți) cuvântul Meu” (In. 8: 43) sau: „Cum puteți voi să credeți, când primiți slavă unul de la altul și slava cea de la Unul Dumnezeu n-o căutați?” (In. 5: 44). Iar Apostolul Pavel arată că deraierea în credință provine din înțelegerea strict omenească: „O, Timotei, păzește ceea ce ți s-a încredințat ție, întorcându-te de la pângăritele vorbiri deșarte și de la împotrivirile cunoașterii cu nume mincinos, pe care unii proclamând-o, au rătăcit în credință” (1Tim. 6: 20-21) și în altă parte: „Nu suntem ca cei mulți, care strică (negustoresc) cuvântul lui Dumnezeu” (2Cor. 2: 17).
Însăși Evanghelia lui Hristos a fost puțin înțeleasă de cei ce-L ascultau deoarece ea necesita eliberarea de concepțiile superstițioase și pământești, pe care le preferă adesea oamenii. În felul acesta, cuvântul Domnului este anulat și înlocuit cu datini omenești (Mc. 7: 13) și cu înțelegeri distorsionate despre diferite aspecte, cum ar fi învierea morților, legile căsătoriei, slujirea lui Dumnezeu ș.a. Apariția unor formațiuni separate pe baza unor doctrine aparte, cum erau fariseii și saducheii, a fost un fenomen timpuriu. Chiar și creștinii erau socotiți o sectă sau eres/erezie inițial de către iudei (cf. Fapte 24: 5).
Apoi s-au ivit și în sânul creștinismului erezii chiar din timpul apostolilor. Despre aceștia dă mărturie Apostolul Petru, care vorbește despre „erezii pierzătoare” (2Pt. 2: 1) sau Sf. Ioan Evanghelistul, care face referire la apariția a mulți antihriști ce ieșiseră dintre creștini (1In. 2: 19), care negau venirea lui Hristos în trup. Mai târziu scrie și Sf. Ignatie Teoforul despre dochetiții aceștia, care considerau că Domnul a pătimit și a trăit în aparență. Se mai cunosc tot din vremea apostolilor ereticii iudaizanți, condamnați la Sinodul apostolic, și nicolaiții. Iar un eretic de seamă, care a devenit reper peste timp, a fost Simon Magul, pe care ulterior Sf. Irineu de Lyon îl prezintă ca prototip al ereticilor.
Mai apoi Arie a devenit cel mai cunoscut rătăcit prin faptul că a fost condamnat la primul Sinod Ecumenic. Însă șirul ereticilor nu a început cu el, nici nu s-a sfârșit la el. Dar toți au drept caracteristică faptul că au distorsionat adevărul pentru faimă sau de dragul unor avantaje, nemulțumindu-se cu slava cea de sus, ci căutând pe cea de jos. Așa se face că ereziile ca grupări și sisteme religioase distorsionează revelația dumnezeiască, înlocuind-o cu înțelegeri trunchiate din neputința de a se supune Evangheliei cu tot sufletul.
Sf. Ignatie Teoforul exprimă foarte succint pericolul ereziei: „Ereticii, pentru a părea vrednici de crezare, amestecă pe Iisus Hristos cu propriile lor gânduri întocmai ca cei care dau băuturi otrăvitoare amestecate cu miere și vin; cel care nu știe ia cu plăcere băutura otrăvitoare și moare din pricina acelei rele dulceți. Feriți-vă de aceștia!” (VI, 2 – VII, 1).
3. Morala derivă din învățătura dogmatică
Credința mai este important să fie dreaptă pentru că din ea izorăște conduita morală. Ea duce la frică de Dumnezeu și la un comportament adecvat. După cum scrie Sf. Ioan Damaschin, „Credința se încearcă prin fapte” (Dogmatica, cartea a patra, IX), ca un ecou al zicerii apostolice: „credința fără fapte este moartă” (Iac. 2: 26). Mai mult, ea dă puterea de îndreptare, face loc lui Dumnezeu să lucreze în suflet. Iar o credință strâmbă nu este de folos, după cuvântul Domnului, Care spune după proorocul Isaia: „În zadar mă cinstesc învățând învățături ce sunt porunci ale oamenilor” (Mt. 15: 9).
Așadar morala depinde de învățătura dogmatică în două aspecte fundamentale. Reperele morale trebuie să fie corecte, nu trunchiate și deformate, iar pe de altă parte, fără o cinstire sănătoasă a lui Dumnezeu, nu primim în chip nevăzut puterea de îndreptare de la El pentru a împlini cele bune. Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu (Lc. 18: 27) prin har, adică a trăi conform poruncilor Lui, fără abateri.
Dreptatea este din credință, pe când viețuirea morală fără credință este supusă patimilor și slăbiciunilor. Reperele și silința spre bine necreștine sunt la un nivel material sau de ordin spiritual greșit. Legea civilă sau rușinea de oameni sau năzuințele de elevare spirituală orientale sunt mult inferioare și chiar false în raport cu cerințele lui Hristos de a ne păzi nu doar de faptele rele, ci și de gânduri (predica de pe munte, cap. 5 al Evangheliei după Matei). Dacă nu există Judecată viitoare, binele omenesc este precar, formal și nevolnic. Dacă nu există har necreat, năzuințele spirituale vor fi rătăcite și lipsite de lumina Duhului Sfânt.
Biruirea păcatului și a patimilor nu se realizează la întâmplare. Este nevoie de silință, dar nu doar la nivel exterior, ci ca frământare și neliniște bună. De altfel, prima piedică în calea dreptății este neștiința sau ignoranța. Iar cel care are căutarea cea bună va afla adevărul, Dumnezeu îl va călăuzi. De aceea, majoritatea celor care-și păzesc conștiința ajung și la cunoașterea drept-slăvitoare.
Desigur că poruncile lui Dumnezeu sunt grele, ca și cum ar scoate sufletul din om (In. 10: 24). Ele nu pot fi împlinite oricum, ci necesită luarea crucii, lepădarea de toate. Chiar și prin credință curată sunt anevoie de păzit, dar fără această dispoziție simplă, de copil nevinovat (Mt. 18: 3), fără de vicleșug (In. 1: 47), nimeni nu poate dobândi împărăția lui Dumnezeu în sufletul său. Gândurile omenești amestecate în cunoașterea Domnului, care nu vin din curățirea gândirii de patimi, viciază și virtuțile.
4. Păcatul ereziei a fost mereu sancționat de Biserică prin excluderea din ea, pe când abaterile morale nu au aceeași gravitate
Toate păcatele ne despart de Dumnezeu, de harul Lui. Toate îl lipsesc pe om de putința de a participa la slujbe dacă rămâne în ele și nu se pocăiește de ele. Dar cel ce cade în erezie este exclus din comuniune definitiv și e primit, dacă se întoarce, prin mirungere. Păcatele comune nu duc la excomunicarea de acest fel, oricât de grave ar fi.
Aceasta este tradiția dintotdeauna a Bisericii, de la apostoli, de a excomunica pe eretici și a-i socoti în afara ei. Apostolul Pavel vorbește despre iudaizanții din vremea lui că iau chip de apostoli (2Cor. 11: 14), nefiind în realitate. Apostolul Ioan scrie despre dochetiți că ieșiseră dintre ei. Sf. Ignatie Teoforul insistă pe legătura cu clerul și a nu intra în legătură cu ereticii din acea vreme. Sf. Iustin Martirul exemplifică la vremea sa mai multe grupări de eretici, care-și luau denumirea de la întemeietorul lor: marcioniți, valentinieni, basilideni, saturnilieni (cf. Dialogul cu iudeul Tryfon, cartea I, 35). Cel mai clar, Sf. Ciprian al Cartaginei argumentează pe larg, în sec. al III-lea, că ereticii nu sunt în Biserică și nu au Taine și trebuie primiți prin botezare în caz că se pocăiesc. Iar tradiția ulterioară, consemnată de diferite Sinoade și în special de cele Ecumenice, confirmă faptul că ereziile au fost scoase în afara Bisericii.
Această atitudine decurge din cuvintele Mântuitorului de a ne păzi de învățătorii, de hristoșii și de proorocii mincinoși și a fi atenți la ei. A cerut și pază de aluatul fariseilor, adică de învățătura lor. Mai mult decât atât și mai precis, Biserica însăși este întemeiată pe piatra dreptei credințe, după cum a spus Hristos lui Petru (Mt. 16: 18), nu pe concepții aproximative despre Dumnezeu. Pur și simplu păstrăm și noi această atitudine primită de la apostoli, de a ține dreapta credință ca o condiție indispensabilă pentru apartenența la Biserică.
Mai trebuie spus că ereziile sunt împotriviri față de adevăr și distorsionări ale lui. Altceva este lipsa cunoștinței și greșelile dogmatice din lipsa de instuire. Acestea din urmă nu scot pe om din Biserică. Ba chiar există exemple de oameni sfinți care au avut convingeri greșite (de ex., că Melchisedec a fost Hristos, că Dumnezeu are chip uman, că Sfintele Taine sunt simboluri figurate), dar care aveau har de la Dumnezeu și care s-au îndreptat atunci când au aflat adevărul.
Pe de altă parte, nici ereziile nu-l despart pe om de Biserică în mod automat, ci în măsura în care o părăsește el din cauza acelor convingeri care îl trag afară sau când este exclus la modul oficial. Abia condamnarea sinodală pecetluiește cugetul eretic ale celui în cauză. Până atunci, este încă membru deplin, chiar cu diferite ranguri în Biserică, așa cum au fost unii Patriarhi sau episcopi. Un caz care ilustrează acest fapt este al Fericitului Teodoret al Cyrului, care a fost un opozant al Sf. Chiril al Alexandriei, practic eretic, dar care a renunțat la rătăcirea sa în fața Sinodului IV Ecumenic și a fost păstrat în scaunul său episcopal, la un pas de anatematizare.
Un alt aspect este acela că există erezii necondamnate sinodal pentru că nu a apărut necesitatea aceasta. Spre exemplu, antropormofismul nu a fost anatematizat în vreun Sinod pentru că a fost suficientă combaterea lui teologică pentru a fi abandonat. La fel și concepțiile eronate despre Împărtășanie ca fiind trupul mort al Mântuitorului care învie în cel ce o primește nu au avut parte de condamnări sinodale, dar au fost respinse de conștiința bisericească.
Însă ereziile declarate și impuse prin diferite Sinoade tâlhărești au avut toate parte de condamnări la același nivel, adică sinodal. De aceea consider că și Sinodul din Creta va trebui să aibă parte de o respingere tot la nivel sinodal pentru erezia ecumenismului parafată în documentele sale și pentru toate celelalte rătăciri.
În concluzie, vigilența în credință și înțelegerea cea bună constituie sufletul vieții autentice bisericești. Iar aceasta nu trebuie să fie o bifare formală, de birou, din vârful buzelor sau cu mânie proletară, ci cu frica de a nu ne pierde sufletele în ghearele înșelărilor care pândesc pe calea mântuirii atât de-a dreapta, cât și de-a stânga. Cei ancorați în credință trebuie să aibă puterea și dragostea de a trage după ei pe cei șovăielnici și neîntăriți ca să nu fie înghițiți de erezii, ci să fie atrași de partea bunei cinstiri de Dumnezeu.
Din nefericire, linia generală urmată de majoritatea nepomenitorilor nu s-a axat atât de mult pe combaterea ecumenismului, cât pe comuniunea cu episcopii ecumeniști și întreruperea pomenirii lor. Deși am scris mai multe articole din diferite unghiuri pe acest subiect, am decis să mai abordez această temă încă o dată ca un răspuns care este deschis spre dezbatere față de un comentariu recent (postat la un articol care nu se pretează acestei discuții), ce conține o idee scoasă adesea la înaintare. Aceasta ar putea fi concentrată în propoziția: „Credincioșii și clericii nu participă la aceste trădări sau la ecumenismul adoptat de Biserică, (legiferat) și nu sunt membri ai CMB, doar dacă se delimitează/îngrădesc de erezia (ecumenism) în care au fost atrași, lucru care se realizează doar prin întreruperea comuniunii cu ecumeniștii”.
Apoi menționez că mi se pare de bun simț opinia Pr. Claudiu Buză că vinovăția de a pomeni în continuare pe episcopii semnatari ai ecumenismului constă în indolență, în lipsa de reacție față de ceva nociv. Nu e vorba despre o lipsire de har sau părtășie și validare a ereziei, ci de neluarea unei atitudini față de primejdia venită în sânul Bisericii prin adoptarea unor învățături ecumeniste eretice.
Confuzia dintre credința episcopului și a Bisericii
Faptul că episcopii au semnat documente eretice și nu se dezic de acestea este indiscutabil. Deci ei înșiși au devenit pomotori ai unei erezii, anume ecumenismul în forma parafată la Sinodul din Creta și în regulile CMB. Toți sinodalii români au validat aceasta la Sinodul BOR din toamna anului 2016.
Pe de altă parte, în comentariul menționat, de la care am pornit acest articol, se face afirmația: „Ratificarea celor două rătăciri (Creta=CMB) a fost făcută prin nerespectarea tradiției ortodoxe și prin adăugarea la ea a ereziilor, care în mod clar anulează ortodoxia”. Această opinie nu-mi pare a fi dovedită de fapte concrete. Dimpotrivă, există unele afirmații care o contrazic.
Spre exemplu, chiar broșura emisă de Patriarhie prin care sunt combătuți nepomenitorii și validate deciziile Sinodului din Creta afirmă că ereticii s-au despărțit de Biserica cea una a lui Hristos (p. 33). Chiar și în scrisoarea deschisă a IPS Teofan de după Sinodul din Creta se face o delimitare de teoriile ecumeniste (a ramurilor, a pierderii unității Bisericii…). Există și alte poziționări împotriva ecumenismului și nu avem de-a face cu o prigonire generalizată a celor ce nu-l acceptă.
Este adevărat că ierarhia are o înclinație puternică spre ecumenism și-l favorizează. Chiar și broșura patriarhală tocmai menționată, deși are și idei ortodoxe, validează deciziile Sinodului din Creta, care sunt eretice-ecumeniste. Înainte de ea, IPS Teofan făcea la fel în scrisoarea sa, asumându-și deschis susținerea Sinodului, deși afirma în paralel și condamnarea teoriilor greșite. Altfel spus, de frica sau rușinea poporului credincios, există o atitudine duplicitară a sinodalilor, fiind atât de partea dreptei credințe, cât și a ecumenismului. Iar în balanță cântărește mai mult adeziunea lor oficializată la deciziile sinodale din 2016.
Însă trebuie apreciat coect dacă aceste decizii sinodale schimbă sau nu credința Bisericii. Ierarhii în mod cert aderă la ecumenism oficial, dar au reușit să modifice Crezul (nu neapărat în formulări, dar măcar la nivel de înțelesuri)?
Faptul că Sinodul din Creta nu a strâns adeziunea tuturor Bisericilor Locale Ortodoxe înseamnă că documentele semnate nu devin normative pentru întreaga Biserică la nivel panortodox. Apoi Bisericile semnatare nu și-au schimbat Crezul lor prin dezicerea de tradiția dogmatică anterioară, nu au rupt comuniunea pe acest motiv cu cei absenți pentru a forma o structură bisericească cu o nouă dogmă. Dimpotrivă, se păstrează comuniunea cu cei ce nu aprobă sau chiar critică textele din Creta, iar acest fapt dovedește că nu s-a ajuns încă la implementarea acestei modificări.
Doar dacă toată Ortodoxia ar fi acceptat teoriile ecumeniste, atunci am fi avut de-a face cu o strâmbare dogmatică a Simbolului de Credință. Acest principiu îl vedem la Sinoadele Ecumenice, care ele singure puteau parafa credința prin conformarea tuturor la dogmele acceptate și doar în situația în care erau receptate peste tot de credincioși. De aceea au și existat lupte de aprobare a lor sau de respingere.
Derapajele dogmatice ale ierarhilor nu-i fac automat surse de erezie
Situația aceasta anormală nu o putem tranșa noi prin decretarea că faptele sunt contradictorii și se exclud reciproc și, prin urmare, episcopii nu mai sunt ortodocși, iar noi îi urmăm în rătăcirea lor.
Până la o decizie sinodală, episcopii în cauză își păstrează statutul și aceasta este practica bisericească de-a lungul veacurilor, validată îndeosebi de Sinoadele Ecumenice, care nu-i tratau pe eretici ca fiind în afara Bisericii, ci ierarhi valizi și recunoscuți, dar pasibili de cercetare și condamnare.
Trebuie stabilită o ierarhizare a declarațiilor și adeziunilor episcopilor. Există fapte care îi fac automat eretici și alte fapte care contravin cu statutul lor, dar nu constituie motive de destituire de la sine. Spre exemplu, unirea și comuniunea deschisă cu Confesiuni eretice îi lipsesc efectiv de scaun, cum s-a întâmplat cu uniați, cu cei ce au acceptat unirile cu catolicii de la Lyon (1274) și Ferrara-Florența (1439). Dar acum nu s-a întâmplat așa ceva.
Chiar și deraierile dogmatice, nu doar cele morale și administrative, nu sunt motive de suspendare automată a episcopului. Singura diferență este că pentru abaterile de credință episcopii pot fi sancționați de clerici prin întreruperea pomenirii la slujbe, pe când pentru celelalte greșeli nu este permisă această reacție de împotrivire.
Mai mult decât atât, greșelile arhiereilor nu se transmit asupra clericilor inferiori și credincioșilor prin pomenirea lor la slujbe. Aceasta din simplul motiv că nici credința episcopului, când este corectă, ea nu este împropriată de cei de sub el, ci cea a Bisericii pe care o reprezintă episcopul, pe care a primit-o, la rândul lui, prin succesiune apostolică de la Hristos Însuși.
În fine, nu cred că se poate concepe ca doar câteva Biserici Locale în întregimea lor (clerici și mireni) să aibă credință diferită de Biserica Ortodoxă în ansamblul ei, atâta vreme cât fac parte încă din ea și nu s-au delimitat de celelalte Biserici surori. Există situația din prima perioadă a iconoclasmului, când Constantinopolul s-a individualizat de ceilalți și chiar Roma a rupt comuniunea cu el și totuși abia Sinodul VII Ecumenic a tranșat problema și chiar a primit ca ierarhi deplini pe arhiereii din capitala bizantină, cu toate că erau sub anatema romanilor.
Demarcarea abstractă a unei întregi Biserici, cum ar fi cea Română, și ruperea ei de ansamblul Ortodoxiei și de Crezul general este o idee neclară. Consider că este confundată încercarea de a strâmba dogmele cu reușita acestui demers. Da, se vede limpede că există o tentativă și o presiune de a deturna dreapta credință spre ecumenism și sunt condamnabili cei care fac asta. Însă nu s-a reușit încă deplin acest lucru.
Părtășia la erezie
Un alt aspect este acela că nu există diferență între părtaș la erezie și eretic. În afară de faptul că cel ce se face părtaș nu a venit el cu ideea, este la fel de eretic ca cel ce a făcut afirmațiile dogmatice greșite.
Dar părtășia se realizează în mod concret, nu prin deducții implicite. Spre exemplu, ierarhii care nu au fost prezenți la Sinodul din Creta, dar au semnat la București receptarea lui sunt la fel de răspunzători. Sau preoții care promovează Sinodul în parohii sau în particular și sunt de acord cu el sunt la fel cu semnatarii de acolo. Pe de altă parte, pomenirea la slujbe nu se face pentru a valida unele hotărâri particulare, oricât de oficiale, ci pentru a arăta supunerea ierarhică bisericească și pentru a semnala că credința și cultul liturgic sunt săvârșite pe baza unei predanii care vine prin superiorul pomenit. Pe scurt, avem în pomenire afilierea la o Biserică ce are ierarhie, cult și dogme. Iar aceasta nu presupune și părtășia la tot ce contravine în mod particular la cele trei elemente, fie că vine de la episcop sau Sinod.
Comuniunea cu episcopul nu este un fapt particular, ci o încadrare în Biserică. Nu vorbim de o comuniune specială cu episcopul, ci de o relație din cadrul Bisericii, care nu ține de persoana ierarhului, ci de valorile Bisericii din care facem parte. Așezarea prin pomenire în ierarhia actuală a Bisericii ne arată că suntem membri ai ei, de aceea este esențială aceasta la slujbe.
Cele patru Biserici Locale absente de la Sinodul din Creta au arătat că nu se fac părtașe la hotărârile lui prin deciziile lor sinodale. Două chiar le-au condamnat deschis ca eretice. Acestea păstrează comuniunea în cadrul general, din care este exclus Sinodul. Aceasta exclude orice părtășie a lor.
Este adevărat că atitudinea corectă ar fi fost ca aceste Biserici să rupă comuniunea sau măcar să provoace la o discutare și rezolvare a problemelor generate de Sinodul din Creta. Este foarte plauzibil că nu fac aceasta din credință șubredă și din calcule omenești. Totuși nu pot afirma răspicat că rămân fără o reacție categorică din considerente ecumeniste. Poate ar trebui să le fie cerut un răspuns, o poziționare mai fermă, dar se pare că nu are cine să facă nici acest demers.
Aderarea la CMB
Consiliul Mondial al Bisericilor nu este o structură supra-bisericească, ci una care adună așa-zisele Biserici (Confesiuni) într-un for mai mare sub un anumit crez, precizat în statutul și regulile lui.
BOR a intrat în acest Consiliu în 1961. Decizia de atunci a fost una a ierarhiei din vremea comunistă. De atunci au existat Părinți cu viață sfântă și mântuire în Biserica noastră.
În statutul CMB se precizează că fiecare participant acceptă faptul că ceilalți sunt membri ai Bisericii lui Hristos mai deplin sau cu lipsuri. Această angajare este o erezie care neagă unicitatea și granițele adevăratei Biserici păstrată în Ortodoxie. Avem de-a face cu o viziune protestantă.
Dincolo de aceasta, nu cred că poate spune cineva că nu mai există har în Biserică. Sfinți precum Paisie Aghioritul, Porfirie sau Iustin Popovici dovedesc contrariul. Chiar și Sfinți și Părinți ai Bisericii Române demonstrează că harul este prezent în Biserică în această perioadă.
Sinodul din Creta se dorea pasul prin care să fie validată sinodal această participare, cu argumentele aferente. Invers decât cum s-a întâmplat în Georgia, unde credincioșii s-au opus acelei decizii sinodale și au cerut una contrară, care a și survenit (1997).
Este o greșeală dogmatică enormă faptul că suntem sub umbrela CMB, totuși nu pot afirma că aceasta implică renegarea deplină a Crezului ortodox. Spun aceasta pentru că vorbim de o aderare făcută netransparent, care nu este implementată în rândul credincioșilor și care nu reprezintă o linie clară precum cea stabilită prin Sinoadele Ecumenice. Reprezintă o trădare pe ușa din dos, care nu a acaparat Biserica în ansamblul ei. Crezul pe care-l rostim are același înțeles pe care l-a avut dintotdeauna, anume că noi suntem Biserică și ereticii sunt în afară.
Nu în ultimul rând, argumentul cu privire la Sinodul din Creta este valabil și aici, anume că există Biserici Locale care s-au retras și nu mai participă (Georgia și Bulgaria, iar Serbia pentru scurt timp în 1997).
Deciziile Sinoadelor prind putere în măsura în care sunt receptate de popor
O ultimă idee pe care doresc să fie pusă în discuție în acest articol este aceea că deciziile Sinoadelor nu devin normative pentru Biserică decât în măsura în care sunt acceptate de ansamblul credincioșilor. Lucrul acesta îl spune răspicat Enciclica din 1848, când afirmă că poporul este păzitorul credinței și episcopii nu pot lucra împotriva voinței lor.
Așa se face că deciziile prin care am intrat în CMB sau semnăturile din Creta nu au valoare absolută decât în măsura în care sunt preluate fără rest în toată Ortodoxia. Ori lucrul acesta eu nu văd să se fi întâmplat. Chiar dacă opoziția este cam amețită și firavă, ea totuși există. Nu putem vorbi de o corupere a credinței decât în rândul unor membri ai Bisericii, fie din ierarhia superioară, fie dintre credincioșii de rând.
De aceea consider că nu trebuie să ne jucăm cu cuvintele și să spunem că s-a schimbat credința fără a aduce dovezi solide în acest sens. După cum nu putem vorbi de absența oricărui pericol ignorând faptele reale grave care se petrec sub ochii noștri și care ne afectează puternic.
Intenția mea nu este nicidecum de a promova indiferența, ci de a calibra bine și sănătos lupta împotriva acestor cancere care se află în sânul Ortodoxiei. Nu mi se pare constructiv să fim conduși de frici și opinii mitologice și fanatice, ci de principii clare, dogmatice, canonice și patristice. Chiar dacă se lucrează împotriva noastră cu manipulări și pârghii de control social, răspunsul nostru cred că nu ar trebui să iasă din granițele credinței conștientizate și documentate.
Articolul acesta chiar îl doresc ca o problematizare, deși pentru mine sunt lucruri sedimentate, dar orice opinie bine argumentată poate schimba perspectiva sau măcar să adauge ceva constructiv. Convingerile mele mă străduiesc să le formez nu doar prin studiere teologică, dar nu le impun nimănui. Hristos este adevăratul Păstor și Duhul Său va conduce pe cei cu inima curată la tot adevărul.
Cu toate că în Bucovina nu au fost înregistrate acaparări/transferări ale bisericilor de/către Biserica Ortodoxă a Ucrainei (BOaU) schismatică în afara a două excepții, în ultimul timp s-a încercat schimbarea acestei situații. Așa se face că zilele trecute au existat încercări de ocupare a parohiei din Hliboka și a catedralei din Cernăuți, dar credincioșii locali s-au adunat și au ripostat.
După cum consemnează relatările, ocupanții sunt veniți din regiunea Ivano-Frankovsk, acolo unde toate bisericile canonice au fost luate abuziv de către schismatici, fiind centrul fostei Galiții, zona în care există cei mai mulți naționaliști ucraineni și care în trecut a fost sub stăpânirea poloneză și presată spre catolicizare. De altfel, scopul luării bisericilor nu este unul religios, ci naționalist, sub acuzația că ortodocșii canonici sunt fideli Moscovei și străini de interesele Ucrainei.
Mitropolitul Longhin de Bănceni a îndemnat prin canalele de socializare pe credincioși să vină să-și apere bisericile.
Credincioșii din Catedrala din Cernăuți (Imagine: UJO)
Potrivit informațiilor de la Protopopiatul de Storojineț al BOUkr, un grup de activiști ai BOaU plănuiau să organizeze o adunare a comunității teritoriale din oraș.
După slujba săvârșită în biserici, credincioșii au mers în procesiune în centrul orașului, unde activiștii locali ai BOaU au organizat o adunare a acaparatorilor.
Raiderii au avut ca țintă două biserici ale Bisericii Ortodoxe Ucrainene din Bucovina de Nord – biserica cu hramul de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și biserica în cinstea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. De asemenea, s-a aflat despre un val întreg de falsificări de documente care urmează să confirme „tranziția” acestor biserici în altă jurisdicție.
Credincioșii Bisericii Ortodoxe Ucrainene au săvârșit împreună un parastas pentru ostașii căzuți. Totodată, grupurile de acaparatori din BOaU au organizat un miting la care au fost făcute declarații împotriva creștinilor ortodocși.
Enoriașii bisericilor din Storojineț au venit la administrația orașului, unde au luat cuvântul preoți ai eparhiei Bucovinei și Cernăuților, reprezentând diverse comunități, inclusiv de etnici români, precum și credincioși care și-au confirmat dorința de a rămâne în componența Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice.
935 de enoriași ai bisericii în cinstea Acoperământul Maicii Domnului (BOUkr) au protestat ferm împotriva încercărilor de confiscare a lăcașului ortodox.
S-a notat că participanți la vot erau într-adevăr enoriași ai bisericii Acoperământul Maicii Domnului.
La ora 15:00, preoții și credincioșii Bisericii Ortodoxe Ucrainene, purtând prapore, cruci și icoane, au organizat o procesiune Calea Crucii spre piața centrală a orașului pentru a-și declara public loialitatea față de Biserica Ortodoxă Ucraineană în fața tuturor celor adunați acolo.
Totodată, în piață, persoane fără legătură cu parohia Acoperământul Maicii Domnului a Bisericii Ortodoxe Ucrainene au votat în numele comunității trecerea acesteia în subordinea BOaU.
Paza angajată ne le-a permis credincioșilor să participe la acest miting.
După eveniment, părintele Dmitrie s-a adresat tuturor locuitorilor orașului Hliboca, oaspeților și observatorilor din raionul Hliboca:
„Frați și surori, pentru cei care nu cred că suntem majoritari! Cei care doresc să rămână în Biserica Ortodoxă Ucraineană, să votăm încă o dată! Tot ținutul Hlibocii să audă și să vadă!”.
UJO a informat mai devreme că pe 14 februarie, în orașul Hliboca, Bucovina de Nord, reprezentanții BOaU au organizat o adunare în cadrul căreia, potrivit presei locale, două comunități religioase ale Bisericii Ortodoxe Ucrainene – în cinstea Acoperământului Maicii Domnului și cu hramul de Înălțarea Sfintei Cruci – au fost „transferate în unanimitate” în structura lor.
Sute de enoriași ai catedralei au votat pentru loialitate față de BOUkr, iar în spatele catedralei, oameni necunoscuți în numele lor au transferat comunitatea către BOaU.
Pe 16 februarie 2025, la catedrala Sfântului Duh din cadrul Bisericii Ortodoxe Ucrainene a avut loc adunarea comunității religioase pentru a stabili statutul său jurisdicțional. Evenimentul a fost difuzat în direct pe pagina de Facebook a catedralei.
Catedrala a fost arhiplină. Sute de credincioși au votat să rămână în Biserica Ortodoxă Ucraineană sub conducerea Mitropolitului Onufrie.
După vot, Mitropolitul Meletie al Cernăuților și Bucovinei a spus că documentele finale bazate pe rezultatele adunării vor fi aduse la cunoștința Administrației regionale de stat din Cernăuți, Seviciului Securității din Ucraina (SBU) și Direcției Regionale de Poliție Cernăuți.
Comentând adunarea ținută de niște oameni necunoscuți lângă gardul catedralei în scopul de a transfera catedrala în jurisdicția BOaU creată de stat, arhiereul a spus că „impunitatea generează fărădelegea”.
„Astăzi, când există multe speculații, provocări și minciuni în jurul problemelor bisericești, fiți atenți la următoarele. În catedrala noastră, slujbele au loc în slavona bisericească și parțial în română, dar nu și în rusă, așa cum susțin unii. Catedrala noastră nu are nimic de-a face cu Federația Rusă, cu țara agresor, iar credincioșii catedralei noastre condamnă războiul Federației Ruse împotriva poporului nostru ucrainean. Îi ajutăm activ pe apărătorii noștri, pe soldații Forțelor Armate ale Ucrainei, printre care se numără mulți enoriași ai bisericii noastre. Ne rugăm pentru ei pentru că ne apără patria. Aici întotdeauna se înalță rugăciuni pentru odihna eroilor noștri care și-au dat viața pentru libertatea noastră, pentru victoria Ucrainei. În catedrala noastră nu se pomenește patriarhul Moscovei Chiril, pentru că condamnăm atitudinea acestuia față de războiul declanșat de Federația Rusă. Suntem Biserica Ucraineană a poporului ucrainean și dovedim acest lucru cu faptele noastre”, a subliniat mitropolitul Meletie.
UJO: OCU announces ‘transition’ of UOC cathedral in Chernivtsi
Autobuze cu numere de înmatriculare de Ivano-Frankovsk se adună în apropiere de catedrala BOU din Cernăuți.
„Preotul” controversat Roman Hryshchuk (care aparține, de fapt, de structura bisericească BOU-PK a lui Filaret Denișenko, n.n.), care a participat la zeci de cazuri de transferare a bisericilor BOU în Bucovina către BOaU, a anunțat pe pagina sa de Facebook un eveniment de „transferare” a Catedralei Sfântul Duh a BOU din Cernăuți. Acțiunea este programată să aibă loc pe 16 februarie în centrul orașului.
„Reamintim credincioșilor ortodocși bucovineni că această catedrală este inima a toată Bucovina și a toți locuitorii ortodocși ai Bucovinei au dreptul de a vota pentru eliberarea ei de sub ocupația Moscovei!” a declarat Hryșciuk, îndemnându-i pe locuitori să acționeze.
Între timp, Eparhia de Cernăuți-Bucovina a BOU a remarcat pe canalul ei de Telegram prezența unui mare număr de ofițeri de poliție și indivizi neidentificați.
„Este o adunare de oameni necunoscuți aproape de catedrală, autobuze înregistrate în Ivano-Frankovsk și reprezentanți ai Poliției Naționale sunt debarcați aici”, a scris serviciul de presă, chemând comunitatea catedralei să vină la biserică.
Pe 16 februarie 2025, în Cernăuți, o mulțime de indivizi, conduși de câțiva clerici ai BOaU, au ținut o întrunire în afara gardului Catedralei Sfântului Duh a BOU pentru „transferarea” a trei biserici către Biserica Ortodoxă a Ucrainei deodată: Catedrala Sfântul Duh, Catedrala Sf. Nicolae și Biserica Sf. Petru și Pavel. Întrunirea ilegală a fost transmisă de canalul TV al Centrului Media BucPress Cernăuți.
În timpul evenimentului, câteva sute de credincioși ai autenticei Catedrale a Sfântului Duh s-au rugat înăuntrul bisericii. Prin urmare, nici unul din ei nu a participat la adunare.
La întrunire, cei prezenți, conduși de „rezidentul proeminent al Cernăuților”, Ivan Derda, au votat într-un singur pachet, pentru toate cele trei biserici principale ale Eparhiei din Cernăuți-Bucovina ale BOU. Conducătorul episcopiei locale a BOaU, Theognost Bodoryak, a fost desemnat drept noul conducător al Catedralei Sfântului Duh.
Clericul și arhivarul Administrației Regionale Militare din Cernăuți, Mykola Herheliuk, a fost însărcinat să se ocupe de înregistrare. După eveniment, Herheliuk a strigat: „Slavă națiunii!”, la care mulțimea a răspuns: „Moarte dușmanilor!”.
De remarcat, în plus, că Biserica Ucraineană este o redută ortodoxă credincioasă, fiind abandonată chiar și de Patriarhia Moscovei, care urmărește interese mai mult naționaliste rusești decât dobândirea împărăției cerurilor, după cum a declarat Patriarhul Chiril. Acesta a răspuns la o provocare a unui preot și a ajuns în atenția presei, mai ales că acel preot a fost percheziționat ulterior.
