O poziționare curioasă a IPS Calinic de Suceava față de Sinodul din Creta

Foto: Basilica

Întreruperea pomenirii de după Sinodul din Creta creează neliniști în sufletele credincioșilor, dar și ale ierarhilor. Există o problemă reală la care se cuvine să reacționăm sau ne putem încredința cuvintelor sinodalilor că „nu s-a schimbat nimic”? IPS Calinic a dat un răspuns la două întrebări contopite într-una pe acest subiect:

„Ce argumente putem oferi unui om care refuză să mai participe la slujbele din cadrul bisericilor unde se pomenesc ierarhii care au semnat documentele Sinodului din Creta? Aceștia s-au rupt de Sfânta Biserică sau nepomenirea ierarhului este o formă de luptă, de a arăta că ceea ce s-a petrecut nu este în adevăr? Noi cei care continuăm să facem parte din bisericile în care se pomenesc ierarhii păcătuim?”
I.A.

Stimată doamnă! Niciun argument nu-i convinge! Şi aceasta pentru că statutul de dizident, sectar, pe care şi l-au ales le este rentabil. Spun aceasta pentru că, deşi acea întâlnire nu a produs niciun efect pozitiv sau negativ la nivel de Biserică, respectivii nu-i pomenesc nici pe ierarhii care nu au participat.
Aşa că, din păcate, aveţi de-a face cu nişte „lupi îmbrăcaţi în piei de oaie”, care periclitează prin învăţăturile lor năstruşnice mântuirea unor credincioşi. Dar, „Biserica fiind a lui Hristos, nici porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16, 18).

Întreruperea pomenirii nu este o „învățătură năstrușnică”, așa cum o numește IPS Calinic, ci are fundament în canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol (861) de pe vremea Sf. Fotie, recunoscut de toată Biserica Ortodoxă. În partea a doua a lui, este lăudată oprirea comuniunii înainte de o cercetare sinodală cu ierarhul care propovăduiește o erezie. Așadar există două linii mari care trebuie urmărite:

1. Există la mijloc vreo erezie la Sinodul din Creta? În răspunsul său, ierarhul sucevean nu intră în această problemă spinoasă, ci se eschivează prin argumentul interesant că „acea întâlnire nu a produs nici un efect pozitiv sau negativ la nivel de Biserică”. Evită să se refere la adunarea din Creta ca la un Sinod, ceea ce arată o delimitare, preferând să o numească „întâlnire”. Probabil mai ales pentru a arăta că nu a produs nici un efect. Totuși cum se poate spune că nu a rezultat nimic bun sau rău? Dacă nu la nivel de Biserică, atunci ce nivel? Sau a avut o anvergură doar în plan local, nu pan-ortodox sau nu oficial?

Deși este adevărat că documentele semnate nu au o aplicație deosebită, totuși ele validează alte decizii anterioare de participare la mișcarea ecumenică, adică la CMB (Consiliul Mondial al Bisericilor) și formarea unor Comisii Mixte de Dialog Teologic cu catolicii. Deci nu este ceva nou, însă e ceva nociv, pentru că încuviințează un rău care roade conștiința ortodoxă de atâtea decenii. În plus, argumentele folosite în Creta pentru a justifica implicarea în ecumenism sunt eretice deoarece îi consideră pe eterodocși membri ai Bisericii lui Hristos? Deci se poate spune că Sinodul NU a avut efecte pozitive, nici negative? Eu cred că este evident că au fost chiar negative.

2. Evident că partea mai spinoasă o constituie oprirea pomenirii ierarhilor. În primul rând, nu există în România distincția dintre ierarhii participanți și neparticipanți pentru că Sinodul BOR din toamna anului 2016 a validat sau a luat act de deciziile din Creta. Așadar toți ierarhii noștri l-au recunoscut. Este posibil, așa cum am mai scris, ca acea hotărâre de la București să nu fi fost luată legal, adică fără semnătura sinodalilor. IPS Teodosie a afirmat cândva că nu-și amintește să fi semnat ceva, iar faptul că tema Sinodului din Creta a făcut obiectul unui document separat de celelalte hotărâri din acea zi poate fi un indiciu că a fost introdus fraudulos. Însă nici un episcop nu a protestat, ceea ce înseamnă că o recunosc, inclusiv IPS Calinic.

Lupi în piei de oaie sunt în primul rând episcopii care au semnat textele din Creta, care nu sunt conforme cu învățătura Bisericii. Nu nepomenitorii jefuiesc turma, ci tocmai ierarhii.

Concepția că Biserica nu poate fi biruită de porțile iadului pentru că este a lui Hristos este una strâmbă și manipulatoare. Este știut că porțile iadului sunt ereticii și învățăturile lor. Ele au fost biruite de Sfinții Părinți prin lupte și chiar sacrificii mari, nu cu gândul că putem fi indiferenți, pentru că oricum Domnul luptă pentru noi. Dumnezeu Își apără Biserica, dar prin aleșii săi, nu prin fulgere și tunete sau prin intervenții supranaturale absurde. Fără a mai spune că sunt unii care nu merită să fie în Biserică și vor fi lăsați pradă ispitelor și încercărilor. Cum altfel va fi încercată credința fiecăruia?

Trebuie spus că nu există în istoria bisericească vreun Sinod tâlhăresc, ca cel din Creta, care să nu fi fost condamnat oficial. Un astfel de Sinod nu este absorbit cu timpul și lăsat acolo să nu producă efecte, ci trebuie anatematizat. Ideea aceasta, că poate exista ceva care este rău, dar nu produce efecte în Biserică, este una nocivă. Cum va scăpa de judecata lui Dumnezeu cel care este indiferent la hulele aduse Ortodoxiei? Rușinarea de Hristos se numește virtute astăzi? Și încă una superioară celor care apără credința? Sau ajungem să confundăm pacea lumii cu cea a lui Hristos?

Din păcate, trebuie subliniat și faptul că este exagerată atitudinea acelor nepomenitori care „refuză să mai participe la slujbele din cadrul bisericilor unde se pomenesc ierarhii”. Deși poate fi o atitudine benefică pentru a trage un semnal de alarmă asupra trădării episcopilor, există riscul și chiar se ajunge ca ea să se transforme într-o sminteală nefolositoare. Dacă IPS Calinic ar fi făcut această diferență și s-ar fi referit doar la acea categorie, răspunsul său ar fi fost demn de toată lauda.

Din păcate pentru arhiereii noștri, nepomenitorii nu pot fi convinși cu argumente încropite, prin ignorarea realităților și prin negarea canoanelor Bisericii. Dimpotrivă, ar merita să fie luați în seamă și înțeleși mai bine măcar de credincioșii care au conștiință ortodoxă.

Fake news: Nu Biserica Rusă presează pe credincioși să se vaccineze contra covid-19, ci există doar declarații și poziționări neoficiale pe acest subiect

Sursă foto: Gulf News

Știrea de ieri că Biserica Rusă ar presa pe credincioși să se vaccineze este o manipulare. Declarațiile pe această temă făcute de Mitropolitul Ilarion, președintele Departamentului de Relații Externe, sunt opinii personale, nu exprimă poziția Patriarhiei de Moscova. În ciuda poziției sale înalte, ieșirea sa la un post de televiziune rusesc a fost una particulară, nu în calitate de purtător de cuvânt.

Foarte multe agenții de știri au colportat titlul tendențios că Biserica Rusă îi numește păcătoși pe cei care nu se vaccinează contra covid-19. Aceast este descisă ca fiind poziția Bisericii Ruse, dar sunt citate doar cuvintele dintr-o emisiune TV ale ierarhului menționat.

Declarațiile Mitr. Ilarion sunt, într-adevăr, răscolitoare. Într-o emisiune la postul național Russia 24, el a explicat că adesea mirenii vin să se mărturisească la el, pocăindu-se că nu s-au vaccinat. Ei se simt vinovați că ar fi infectat pe alții și unii chiar ar fi murit din această cauză. “Vin și spun: ‘Cum voi trăi cu asta acum?’. Și mi-e greu chiar și mie să le spun cum să ducă asta. Trebuie să recuperezi toată viața pentru păcatul comis. Păcatul este că te gândești la tine în loc să te gândești la ceilalți”, a spus Mitropolitul. “Suntem răspunzători – fiecare dintre noi – nu doar de noi înșine și nu doar de cei dragi ai noștri, ci și de cei care intră în contact cu noi.”

În lunile din urmă, Mitropolitul Ilarion a vorbit constant la TV despre nevoia de a respecta regulile și a lua măsuri de precauție pentru a evita infectarea. În luna iunie, ierarhul și-a arătat “atitudinea sa pozitivă” față de inițiativa guvernului de a face vaccinarea obligatorie pentru cei din serviciul public. “Bineînțeles, este de dorit să fie respectat principiul voluntariatului în raport cu vaccinările – principiu care a fost exprimat chiar de la început. Dar există și principiul responsabilității oamenilor pentru viața celorlalți”, a explicat el.

Așadar, în primul rând, declarațiile Mitropolitului sunt ridicole pentru că nu există o vinovăție concretă pentru care Biserica să ceară pocăință cuiva care nu s-a vaccinat. Apoi este cu atât mai absurd să vorbească de o povară a conștiinței pe toată viața. Este un discurs pur sentimental, lumesc, fără legătură cu morala Bisericii, cu poruncile lui Dumnezeu.

În România, sursă acestei știri este indicată ca fiind agenția Reuters. Mesajul preluat este că există foarte multe infectări și Biserica se implică, îi îndeamnă și îi ceartă pe oameni să se vaccineze, altfel săvârșesc un păcat major. Totuși cifrele vehiculate nu sunt contextualizate corect nici ca procent din populație, nici comparativ cu alte boli sau cauze de moarte cum ar fi accidentele rutiere curente, fumatul etc. În plus, nu se spune nici că vaccinul nu împiedică transmiterea bolii potrivit declarațiilor oficiale, valabile cel mai probabil și pentru tipurile de vaccinuri din Rusia, cel puțin Sputnik-V, pe bază de ARNm.

Pentru contextualizare, merită menționat că acum mai puțin de 2 săptămâni în urmă, starețul marii Mănăstiri rusești Valaam, Episcopul Pangratie, a încercat să facă obligatorie vaccinarea contra covid-19 pentru obște și pentru tot personalul auxiliar. În acest sens, a invocat ascultarea de stareț și ierarhie și a amenințat cu scoaterea din mănăstire și schiturile ei pe toți care se opun. Bineînțeles că această atitudine a creat opoziție, sminteală și uimire în rândul credincioșilor. Dar se pare că toată tulburarea s-a încheiat cu bine. Episcopul Sava, Administratorul-Șef al Patriarhiei Moscovei, de care depinde M-rea Valaam, a clarificat faptul că Patriarhul Chiril nu impune nimănui vaccinarea și el este cel care decide în această chestiune. Mai mult, măsurile obligatorii din zona Moscovei pentru lucrătorii publici nu sunt valabile pentru organizațiile religioase. Nici măcar Președintele Putin nu le agreează, dar ele ar putea fi impuse la nivel regional.

Concluzia reală este că, dimpotrivă, Biserica Rusă nu este adepta forțării oamenilor să se vaccineze, chiar se ferește de o astfel de poziționare oficială. Vocea unor ierarhi sau clerici individuali pur și simplu nu este reprezentativă, ci mai degrabă vedetistă, sentimentală, de impresie. Iar cei care le preiau fac un deserviciu Bisericii (Ruse) voit sau involuntar, mai ales prin folosirea unor expresii de genul: “puternica Biserică a Rusiei i-a mustrat pe ruși”. Parcă viața, mai ales cea bisericească, e mai mult decât un vaccin și boală; contează mai mult discernământul, onestitatea și îndeosebi ascultarea întru cunoștință de Dumnezeu, nu orbește și fără judecată. Vaccinarea în cauză comportă discuții mult mai documentate, serioase și bazate pe date sigure pentru că riscurile nu sunt mici, iar răspunderea morală este, de asemenea importantă.

5 ani de la Sinodul din Creta. O apostazie nedepășită, în plină desfășurare

Pe 26 iunie s-au împlinit anul acesta 5 ani de la încheierea lucrărilor Sinodului din Creta, care a produs o sminteală grozavă prin felul cum a fost întrunit și prin deciziile cu caracter eretic pe care le-a luat. Nici până astăzi, după atâta timp, nu au fost lămurite convingător controversele pe care le-a declanșat. Asistăm doar la o manipulare care urmărește să liniștească spiritele fără să elimine problemele. Cu toate că devierile grave sunt evidente pentru majoritatea credincioșilor, linia oficială acoperă totul cu un discurs care nu dorește să fie asumată răspunderea.

Imagine: Zâmbetul inimii (Aparențele pot fi înșelătoare)

Chiar dacă ierarhii români susțin că nu a fost nici o erezie semnată în Colimbari, această interpretare nu poate fi susținută cu trimiteri concrete la documentele sinodale. Hotărârile bune luate cu privire la căsătoria religioasă și respectarea posturilor vizează aspecte marginale și nesemnificative în raport cu abaterile dogmatice. În plus, se resimte o prigoană reală asupra celor care contestă Sinodul, îndeosebi asupra celor care au întrerupt pomenirea ierarhilor, dar și asupra celor care îi aduc critici. Toate acestea pe fondul continuării tratativelor de dialog și unire mincinoasă cu ereticii și chiar cu toate religiile, ceea ce duce la concluzia că este propovăduită și chiar implementată o erezie cu capul descoperit în sânul Bisericii.

BOR neagă oficial că ar exista vreo abatere de la credință

Pe lângă dezvinovățirea că la Sinodul din Creta nu au fost discutate subiecte dogmatice, este cunoscută broșura cu Întrebări și răspunsuri, emisă de Patriarhie cu acordul întregii ierarhii, în care este susținută convingerea că nu a existat vreo abatere doctrinară de la linia ortodoxă. Din nefericire, nu există vreo trimitere concludentă la textele sinodale care să demonstreze acest lucru. Recent, Patriarhia a mai formulat 7 idei pozitive, la 5 ani de la începerea lucrărilor sinodale din 2016, rezumate în această imagine:

Acest mesaj este profund manipulator și voi prezenta aici doar câteva aspecte foarte pe scurt. Deși nu a definit expres ecumenismul ca fiind o dogmă nouă, totuși Sinodul a făcut aceasta acceptând-o ca de la sine înțeleasă. Toți episcopii care nu au semnat documentele din Creta le-au catalogat ca fiind eretice. Spre exemplu, Mitr. Ierotheos a consemnat această opinie a sa chiar în referatul înaintat și prezentat în Sinodul Bisericii Greciei. Alți episcopi, precum Atanasie de Limassol, Irineu de Baska și Neofit de Morfu, au declarat că documentele conțin abateri grave doctrinare. Mai mult, Sinoadele Bisericilor Locale ale Bulgariei și Georgiei au analizat documentele și au susținut public că trebuie corectate pentru că sunt deviate de la tradiția dogmatică și canonică a Bisericii Ortodoxe.

Chiar dacă punctele 4, 5 și 6 sunt corecte, totuși cele mai importante, anume 1, 2 și 7 sunt profund mincinoase. Iar al 3-lea conține o afirmație confuză; ea poate avea un înțeles greșit. Biserica Ortodoxă este ea singură în întregime Biserica cea una, sfântă. Este de neînțeles de ce s-a făcut referire doar la unitatea ei, pentru că se poate desprinde o viziune ecumenistă, care promovează ideea că toate Confesiunile își vor regăsi unitatea când vor descoperi fondul lor comun și atunci vor forma împreună Biserica lui Hristos prin unirea lor întreolaltă așa-zicând dorită de El.

În orice caz, recurgerea la minciuni grosolane este nepermisă și nu rezolvă nimic, ci doar adâncește problema.

Marcarea a 5 ani prin editorialul semnat de Pr. Viorel Ioniță

O altă dovadă că Sinodul din Creta nu este nesemnificativ este articolul publicat de Pr. Viorel Ioniță, intitulat Cinci ani de la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe. Este resimțită nevoia aducerii lui în atenție și a proiectării unei impresii pozitive pentru a fi receptat și primit de către credincioși. Însă prezentarea nu conține numai adevăruri, ci și minciuni esențiale pe alocuri.

„Valul de critici referitoare la forma și fondul acestui sinod” se referea la lucruri întemeiate și grave, care ar fi trebuit clarificate, nu eludate. Ele au fost un indiciu nu al faptului că nu exista o pregătire pentru „cooperarea la nivel panortodox”, ci că nu au fost respectate condițiile esențiale pentru desfășurarea Sinodului. Tematica și metodologia de lucru nu au fost adoptate anterior în unanimitate, fapt ce ar fi trebuit să constituie un impediment de netrecut chiar potrivit regulamentului adoptat. Nu poate fi negat caracterul dogmatic al ecumenismului, oricât ar fi el prezentat ca un subiect pastoral și misionar. Iar în ce privește posibilitatea „amendării și îmbunătățirii” deciziilor de către un viitor Sinod, acest lucru nu a fost exprimat niciodată de ierarhii români. Hotărârea Sinodului BOR viza doar faptul că textele ar fi corecte din punct de vedere dogmatic, canonic și liturgic și ele pot fi „explicitate, nuanțate sau dezvoltate de către un viitor Sfânt și Mare Sinod”. Nici una din aceste posibilități nu exprimă amendarea sau corectarea, ci doar clarificarea unor documente pentru cei care nu le înțeleg. În plus, explicitarea unor hotărâri nu cade în sarcina unui viitor Sinod general, ci a ierarhilor participanți și teologilor în general. Dar ei până astăzi nu pot găsi o afirmație clară că doar Ortodoxia este Biserica autentică, pe când ereticii sunt în afara ei.

Revenind la textul Pr. Ioniță, el omite să spună că Bisericile Bulgară și Georgiană au caracterizat drept eretice textele referitoare la ecumenism semnate în Creta, acest fapt nefiind echivalent cu „pronunțarea” pe marginea lor și „deschiderea procesului de receptare”. Iarăși, Părintele enumeră 5 Conferințe internaționale la care a participat personal, care au analizat hotărârile luate la Colimbari. Nu am avut răbdarea să cercetez care a fost direcția acestor întruniri, însă există și altele în care a fost expusă doctrina ecumenistă semnată la Sinod, la care am făcut trimitere într-un articol mai vechi.

Oricât ar încerca să fenteze pe credincioșii români agenția Basilica prin articole de genul celui scris de Pr. Viorel Ioniță, nu va reuși decât să formeze o turmă de ignoranți și mulțumiți cu minciuni banale, care pot fi demontate foarte ușor de cineva minim interesat.

Comunicatul Bisericii Ciprului de anul acesta

Nu doar Biserica Română se plasează pe linia cauționării documentelor cretane și a neasumării răspunderii, ci și cea a Ciprului prin unii reprezentanți ai ei de seamă. Așa se face că anul acesta a fost emisă o broșură cu o Enciclică și un Mesaj pe marginea subiectului Creta. Însă este curios faptul că data editării este 2016 în Nicosia, deși a fost emisă abia anul acesta. O posibilă explicație ar fi că a fost pregătită încă de atunci, dar abia acum a fost lansată, când Arhiepiscopul Hrisostom a reușit să-și formeze o majoritate în Sinod de partea sa. Probabil că Mitropoliții care au refuzat să semneze documentele nu s-au considerat reprezentați nici de ideile din această broșură.

Stilul broșurii este unul pompos, prin care este lăudat Sinodul din Creta și sunt minimalizate problemele serioase care au existat cu privire la întrunirea și semnarea documentelor. Spre exemplu, se spune că, „textul (despre ecumenism) a fost acceptat și semnat de marea majoritate”, fără a menționa că dezacordul pe probleme dogmatice este de nepermis. La fel, absența unor Biserici Locale este justificată prin faptul că acestea ar fi trebuit să treacă peste egoismul lor cu dragoste frățească.

Din păcate, încercările de a interpreta ortodox hotărârile ecumeniste sunt inconsistente. Cu toate că în textul care se referă la ecumenism „este declarată de la început conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe că ea constituie Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească Biserică”, nu se precizează faptul că în afara ei, eretici nu fac parte din Biserica lui Hristos. Iarăși, chiar dacă dialogurile cu celelalte Confesiuni nu urmăresc vreun compromis pe teme de credință, ci întoarcerea lor la credința Bisericii Ortodoxe, există deja concesia de a-i considera pe eretici membri ai Bisericii lui Hristos care au unele scăderi. Așadar nu trebuie urmărită doar întoarcerea lor la credința dreaptă, ci și la Biserica lui Hristos, din care au căzut.

Perorația în jurul folosirii termenului de „Biserică” pentru eterodocși, pe lângă faptul că nu constituie o problemă în sine, folosește argumente false. Sf. Vasile cel Mare se referă în textul Liturghiei la Bisericile Ortodoxe Locale în rugăciunea: „Încetează schismele Bisericilor”, nu la eretici.

Presiuni și prigoniri „pastorale” ale ierarhilor

Revenind la Biserica Română, merită menționat faptul că nu doar discursul oficial al sinodalilor este unul manipulator, ci și acțiunilor lor urmăresc intimidarea contestatarilor și formarea unor credincioși cu conștiințe adormite. Este elocventă în acest sens vizita noului Episcop Nichifor la parohia Schit Orășeni, unde preotul Ioan Ungureanu a fost înlocuit abuziv cu altul după ce a întrerupt pomenirea mitropolitului. Semnificative au fost două gesturi: tăierea curentului la biserica părintelui Ioan și refuzarea dialogului cu credincioșii săi. Forța aceasta mascată greu poate convinge și forma credință mântuitoare.

Predica ținută în fața credincioșilor adunați la fața locului este frumoasă, dar lipsită de argumente serioase. În ea se face referire la o anumită atitudine îngăduitoare a proorocului Elisei față de Neeman Sirianul pe teme de credință. Atunci când generalul sirian făgăduiește că nu se va mai jertfi idolilor, dar cere o îngăduință, anume să intre la idolul Rimon cu împăratul său, proorocul i-a răspuns: „Mergi în pace!” (4Rg. 5:19). Această atitudine este cerută și de la nepomenitori față de ierarhi, să nu mai fie „înțepeniți” în canoane și dogme. Însă întrebarea este: Ce legătură există între întâmplarea biblică și reacția față de Sinodul din Creta? Pot fi asimilați episcopii cu Neeman Sirianul, care era străin? Ar fi avut Elisei aceeași atitudine față de vreun dregător iudeu care ar fi jertfit idolilor chiar și numai o dată? Sau măcar au admis arhiereii ortodocși că este vreo greșeală în documentele din Creta? Dacă nici una din aceste paralele nu este valabilă, ce folos de această pildă? Doar pentru a încânta și amăgi mintea ascultătorilor? E ca un îndemn să încalce porunci clare de a nu face concesii de credință de dragul unei răstălmăciri a unui fapt izolat? Este nevoie de mai mult decât sofisme ieftine, este necesară o abordare sinceră, responsabilă a ecumenismului semnat în Creta.

Amorțirea și delăsarea indusă în rândul preoților

Din nefericire, nu doar ierarhia tratează cu o îngăduință compromițătoare trădarea de credință, ci există și în rândul preoțimii o încercare de justificare și de receptare a Sinodului. Nu e vorba doar de preoții ecumeniști, care chiar își doresc „unirea Bisericilor”, ci chiar și de cei care au o atitudine mărturisitoare și care nu sunt de acord cu ecumenismul. Însă preferă comoditatea de a se minți că nimic nu este în neregulă și nu există nici o abatere dogmatică.

Discursul acesta poate fi remarcat la Pr. Dan Bădulescu și la Pr. Tudor Ciocan, care au abordat public subiectul. Nu poate fi neglijat modul sistematic de care dau dovadă, dar nici impreciziile numeroase când vine vorba de analizarea concretă a temei.

Este foarte adevărat că avem nevoie să identificăm o erezie precisă care să fi fost semnată în Creta, o învățătură inovatoare. Nu e corect să aducem acuzații neîntemeiate, cum fac unii. Însă nici nu putem tranșa problema din condei, declarând pur și simplu că totul a fost corect, că Biserica Ortodoxă a fost privită ca fiind ea singură Biserica cea una a lui Hristos. În realitate, nu există nici o frază care să afirme această exclusivitate, spre exemplu, sau că ereticii sunt în afara ei. Căci aceasta este miza dogmatică.

Iarăși, nu putem spune senini că ierarhii și ecumeniștii în general vor da răspuns în fața lui Dumnezeu, iar noi nu avem nici o legătură, că e vorba doar de greșeli personale. Dimpotrivă, au fost semnate niște documente și hotărâri în numele Bisericii, al nostru, nu sunt doar abateri care nu ne privesc. Potrivit Enciclicii din 1848, poporul este apărătorul credinței. Hotărârile episcopilor sunt primite sau respinse de credincioși. Tăcerea în această situație este un accept tacit. Nu e ca și cum episcopii nu postesc, se mânie, fac alte păcate sau chiar că se roagă împreună cu ereticii în particular. De fapt, nu există în istoria Bisericii vreun Sinod tâlhăresc care să nu fi fost condamnat ulterior. Ortodoxia se întemeiază tocmai pe mărturisirea dreptei credințe. Teoria Mitr. Ierotheos că au existat mai multe Sinoade după cel dintâi Ecumenic și care au fost organizate de ortodocși și arieni și abia Sinodul II Ecumenic a dat o formulare ortodoxă a credinței este una neadevărată. Acea serie de vreo 40 de Sinoade s-au anatematizat și condamnat reciproc; niciodată ortodocșii nu au acceptat sau tolerat vreo hotărâre eretică în sânul Bisericii. Așadar nici astăzi nu poate încăpea vreo concesie în acest sens. Neglijența în astfel de chestiuni nu poate fi decât o dovadă a deraierii de la spiritul dintotdeauna al Sfinților Părinți.

Exemplul Sf. Maxim Mărturisitorul trebuie încadrat corect. El nu a fost apărat de Sf. Sofronie la Sinodul VI pentru simplul fapt că Patriarhul Ierusalimului murise cu mult timp înainte. A avut totuși în spatele său un întreg Sinod, care a fost ținut la Roma sub președinția Sf. Papă Martin. La vremea respectivă a fost considerat Sinod Ecumenic pentru că a participat și un episcop din Ierusalim, iar restul ierarhilor erau eretici monoteliți. Chiar și așa, toți trebuie să urmăm după putere atitudinea Sf. Maxim, care este un model pentru Biserică. Bineînțeles, să înțelegem corect ce a făcut el și să adaptăm dacă și cum este cazul. Dar a-l desconsidera și a-l expedia pur și simplu nu este o atitudine ortodoxă.

A nu vedea că există Biserici care au respins ca eretice documentele cretane, ci a considera că au absentat din motive administrative este doar amăgire de sine. Cum e posibil să fie disprețuită mărturisirea și curajul unor astfel de sinodali? Doar pentru a ne mângâia conștiința proprie?

Este absolut necesară o cercetare temeinică și conștiincioasă a subiectului, fără a fi expediat cu ușurătate. Mai ales pentru că nu e unul banal, nu e la concurență și nu pune în umbră alte probleme grave, precum pandemia și promovarea LGBT, ci din el decurge o stare de decădere care aduce compromisuri pe linie și în alte privințe. Poate e justificată nemulțumirea la adresa nepomenitorilor în general, dar asta fără a întuneca mintea și a judeca totul subiectiv și iritat.

Nu pot să nu remarc cinismul gazdei acestor discuții online, care afirmă că nepomenitorii refuză dialogul în timp ce el însuși face fix acest lucru de care acuză pe alții. Evident că discuții de unul singur sunt ușor de realizat și mai greu de gestionat dezbateri serioase și oneste. Dar se vede și din acest aspect măsura sincerității sau a părtinirii și părerii de sine.

Fenomenul contraproductiv al îngrădiților

De partea cealaltă, a celor care reacționează cu o râvnă necontrolată și extremistă, schismatică, există mulți preoți și credincioși care se auto-denumesc „îngrădiți”. Ei consideră că simpla pomenire la slujbe a ierarhilor semnatari în Creta constituie părtășie la erezia lor. Această concepție este deviată și compromite orice dezbatere onestă, abătând discuțiile de la ecumenism la pomenire și comuniune. Altfel spus, în loc să ducă la o clarificare teologică, induc o stare de confuzie, râvnă amară, dezbinare și scindări nenumărate. Apare o repulsie față de astfel de abordări și o acceptare mai degrabă a Sinodului, cu orice consecințe, decât să mai aibă cineva de-a face cu obtuzități evidente.

Cu mâhnire, aș așeza în această categorie pe părinții care s-au adunat recent la Sâmbăta de Sus și pe adepții lor, care insistă greșit pe separarea de ierarhi, nu pe apărarea și clarificarea credinței. Aceștia urmează direcția dată de unii monahi aghioriți, reprezentați la noi mai mult sau mai puțin de Pr. Ciprian Staicu, despre care am mai scris.

În orice caz, dezbinarea din rândul nepomenitorilor este un semn evident și de netăgăduit că există o problemă majoră, un duh nepotrivit.

Mărturisirea autentică și întreruperea pomenirii

Atitudinea corectă este aceea de a mărturisi simplu, sincer și fără rezerve credința ortodoxă, fie că această atitudine include întreruperea pomenirii sau nu. Dar, din păcate, nu există suficienți preoți, teologi și credincioși care să facă asta. Nici dintre cei de rând, cu atât mai puțin dintre profesori de teologie care se tem mai mult pentru postul lor și de răzbunarea arhierească decât de mânia lui Dumnezeu. De aceea apare constrângerea de a întrerupe pomenirea în contextul acesta, care acaparează de partea apostaziei. Și există preoți de seamă care au recurs la acest gest, cum ar fi Pr. Teodor Zisis, din Grecia.

Pr. Dan Bădulescu face o critică mai amplă a nepomenirii, pornind de la mai multe considerente false. Spre exemplu, antimisul exista pe vremea Sinodului I-II (861), când a fost formulat canonul 15. El este atestat cel puțin de pe vremea Sf. Teodor Studitul. Desigur, poate nu arătau ca cele de acum, erau niște mese de lemn, nu de pânză, dar principiul este fix același. Se poate folosi antimisul episcopului locului sau altul, nu e o discuție importantă asta. Chiar dacă normalul este ca preotul să țină de un episcop, pe care îl pomenește la slujbe, există această tradiție a întreruperii pomenirii menționată de canoane și de istorie. Accentul nu cade de care episcop mai facem ascultare, ci de mărturisire împotriva devierilor ierarhului. Oprirea pomenirii numelui său nu înseamnă că preotul devine un rătăcit și solitar, ci rămâne membru al Bisericii. Iar episcopul nu poate să-l caterisească pentru că asta spune canonul, rânduiala. Chiar dacă o face, el nu este pasibil de certare, adică nu se supune ei așa cum nici Sf. Grigorie Palama nu a făcut-o, spre exemplu. Este adevărat că episcopul este încă în funcție și are putere lucrătoare, însă aceasta este limitată de canoane, nu de bunul plac. În cazul unei abateri morale, trebuie respectată caterisirea, dar nu și în situația discutată a mărturisirii credinței. De ce? Pentru că așa stabilește rânduiala canonică și trebuie respectată.

Propovăduirea „cu capul descoperit” (canonul 15 I-II) este evidentă astăzi. Chiar dacă ierarhii noștri recunosc dogma adevărată în diferite situații, cum ar fi broșura din august 2017, totuși nu pun nici o secundă onest în discuție textele din Creta, pe care le-au semnat; nu-și asumă răspunderea. Practic, implementează deciziile mai departe, căutând să fie acoperite criticile, nu rezolvat subiectul ecumenismului. Întâlnirile și contactele compromițătoare continuă nestingherite, cum s-a făcut dovada la Roma în 2020 sau prin dezicerea de afirmațiile corecte ale Arhiepiscopului Teodosie referitoare la catolici. Asta fără a mai aminti de alte slujiri în comun făcute de unii ierarhi cu eretici sau evrei. Așadar mișcarea ecumenică nu suferă atingere.

Planul pe care-l pun în aplicare sinodalii amintește de o altă situație foarte asemănătoare. Documentul cu privire la ecumenism (pct. 17) face mențiune despre Conferința de la Tesalonic din 1998, care ar fi rezolvat anumite nemulțumirile ortodocșilor legate de participarea la Consiliul Mondial al Bisericilor. Însă felul cum au fost privite acolo rugăciunile în comun, spre exemplu, este pur și simplu dezamăgitor. Dar bineînțeles că obiecțiile au fost „rezolvate”. Așa și acum, ni se spune că nu există abateri, dar nu la modul concret, ci doar pentru a închide gura criticilor și a merge mai departe trădarea credinței.

Nu trebuie să uităm și planurile cât se poate de manifeste ale Patriarhiei Ecumenice de a organiza un Sinod împreună cu catolicii în 2025 și a ajunge la o unire cu aceștia în privința calendarului, dar și euharistică.

Erezia care macină la momentul actual Biserica este ecumenismul, care este o teorie destul de complexă și amăgitoare. Punctul nevralgic este modul cum sunt priviți ereticii, ca membri ai Bisericii lui Hristos sau ca fiind în afara ei. Orice alte aspecte sunt secundare și pot fi înțelese din unghi eretic, de sorginte protestantă. Minimalismul dogmatic și concesiile făcute eterodocșilor se întâlnesc la tot pasul printre preoți și credincioși și în discursurile media. Există și o presiune a toleranței și corectitudinii politice față de ceilalți. Însă credința mântuitoare nu poate fi decât cerească, deplină, sfântă, fără concesii de ochii lumii.

Din păcate, problematica ecumenismului, cu toate discuțiile legate de Sinodul din Creta, rămâne nedezbătută suficient. Mulți confundă și pun tentativele de unire dintre catolici și ortodocși pe același plan și stau liniștiți pentru că nu văd să se fi produs așa ceva. Dar există alte greșeli care tot la fel de grave sunt și conduc în aceeași direcție.

A început Postul Sfinților Apostoli, chiar dacă afectat de introducerea calendarului îndreptat

Anul acesta, 2021, din cauza faptului că Învierea a fost sărbătorită târziu, pe 2 mai, Postul Sfinților Apostoli a fost scurtat dramatic. În această situație, ar fi trebuit să existe doar o singură zi de post, lunea de după Duminica Tuturor Sfinților, care va fi urmată a doua zi de Praznicul Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

Pe baza faptului că în vechime acest post era de 7 zile și începea la două săptămâni după Cincizecime, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a decis în anul 2015 ca el să fie de cel puțin o săptămână. Cu alte cuvinte, când se ajunge în situația ca intervalul dintre lunea de după Duminica Tuturor Sfinților și 29 iunie, data sărbătoririi Sfinților Petru și Pavel, să fie mai mic de 7 zile, începutul postului să fie devansat, astfel încât să nu avem mai puțin de o săptămână de post. Această hotărâre este înțeleaptă în contextul actual al folosirii unui calendar îndreptat pentru sărbătorile fixe, dar cu data Paștelui stabilită după calendarul iulian neîndreptat.

Cu toate că săptămâna de după Rusalii ar trebui să fie cu harți (dezlegare la mâncare de frupt), soluția găsită de Sinodul nostru este una salutară. Dintre două rele, e preferabil cel mai mic. E mai bine să ținem postul minimal chiar dacă asta presupune să nu respectăm dezlegarea din săptămâna aceasta.

Problema aceasta a apărut după introducerea calendarului îndreptat în 1925. Hotărârea de la Conferința de la Constantinopol 1923 a decis practic introducerea deplină a calendarului îndreptat, inclusiv pascalia. De aceea au existat conflicte deosebite atunci când în anii 1926 și 1929 s-a încercat ținerea Paștelui după stilul nou, adică la o dată diferită de celelalte Biserici care erau pe vechi. Soluția a venit din partea grecilor ca Învierea să rămână stabilită după calendarul neîndreptat, la aceeași dată cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, după cerința Sinodului I Ecumenic. În felul acesta, Biserica Română a renunțat la ambiția de a da tonul la o schimbare a pascaliei. Ulterior, Conferința de la Moscova (1948) a statornicit această situație ca Paștile să fie sărbătorit de toți după calendarul iulian neîndreptat și fiecare Biserică să folosească sau nu în rest pe cel îndreptat pentru restul sărbătorilor, după cum a decis fiecare. Dar, în felul acesta, apare dezavantajul micșorării sau chiar al suprimării Postului Sfinților Apostoli. Deși nu este o problemă foarte gravă, ea vădește dezbinarea produsă de introducerea în mod greșit a unui calendar îndreptat, adică doar de către unele Biserici Ortodoxe Locale, nu în mod solidar de toate.

Încurcături concrete apar atunci când unele calendare tipărite pe anul acesta, dar mai ales cele de pe internet nu indică post săptămâna aceasta începând de marți, ci harți (dezlegare la toate).

Așadar Postul Sfinților Apostoli a început și trebuie ținut cu toată cuviința și atenția, fără a pune pretexte complicțiile date de schimbarea calendarului. Există o problemă, care ar trebui să mobilizeze conducerea Bisericii să o rezolve, însă aceasta nu este de ordin dogmatic, nu ne desparte de Dumnezeu și este mai bună și sănătoasă ascultarea.

Biserica Rusă înclină și ea, după cea Greacă, să accepte vaccinurile anti-covid, chiar dacă utilizează celule de fetuși la producerea lor

După cum semnalează portalul rusesc Pravoslavie, varianta în limba engleză, subiectul vaccinurilor anti-covid a fost tratat la o masă rotundă la Academia Duhovnicească Sretensky, pe 20 mai a.c., în cadrul unui seminar intitulat „Vaccinarea: probleme etice în lumina credinței ortodoxe”. Din păcate, rezoluția finală este foarte apropiată de poziția Bisericii Greciei tot de anul acesta, admițând în definitiv folosirea culturilor de celule de embrioni avortați.

Spre deosebire de Sinodul grecilor, participanții din Rusia, printre care au fost și ierarhi de seamă (membri ai Sinodului Permanent al Patriarhiei Ruse), au menționat și unele critici la adresa folosirii celulelor de fetuși. În acest sens, a fost citată o prevedere din Fundamentele Concepției Sociale a BORu, care consideră inacceptabilă „prelevarea și folosirea de țesuturi și organe de embrioni umani, avortați la diferite stadii de dezvoltare, pentru tentativa de a trata felurite boli” (XII.7). Cu toate acestea, verdictul final este în contradicție cu principiul enunțat mai sus. Concret, „participanții la masa rotundă, după ce au stabilit această chestiune, consideră că ar trebui ca industria farmaceutică să caute o posibilitate să folosească tehnologii care exclud utilizarea culturilor celulare menționate. Luând în considerare cele de mai sus, participanții la masa rotundă cred că în prezent, în absența unei alternative viabile, având în vedere amenințarea sănătății și a vieții oamenilor de către infecția cu virusul covid-19, o persoană ortodoxă care folosește un vaccin împotriva acestei boli, creat sau testat prin folosirea unei culturi celulare de embrioni, nu este implicată în păcatul avortului, în urma căruia a fost creată această cultură celulară. Dată fiind alegerea dintre un astfel de vaccin și un vaccin dezvoltat fără folosirea unei culturi celulare umane de embrioni, participanții la masa rotundă sunt în favoarea folosirii vaccinului din urmă ca fiind mai acceptabil din punct de vedere etic”.  La acestea adaugă apelul la o atitudine de respect față de alegerile oamenilor, atât în favoarea folosirii vaccinurilor în discuție, cât și împotrivă. În fine, discuția despre aspectele morale cu privire la folosirea culturilor crescute din celule de embrioni umani trebuie continuată.

În cadrul discuțiilor, a fost amintit faptul că Biserica nu este împotriva vaccinurilor, ci chiar a sprijinit vaccinarea împotriva variolei în 1804. De asemenea, a fost subliniată libertatea de alegere a fiecărui individ în parte pe baza „credințelor, înțelegerii și experienței de viață personale”. De aceea, este necesară o „discuție largă specializată și publică pe aceste chestiuni și o examinare corectă a medicamentelor folosite pentru posibile efecte adverse, inclusiv cele pe termen lung, ca și o autentificare a acestor medicamente. Este la fel de important să fie informați deplin și cuprinzător oamenii care iau propriile decizii cu privire la vaccinare în privința gradului de necesitate și a posibilelor consecințe”. Trebuie avut în vedere că nu intră în sarcina și competența Bisericii să stabilească riscul efectelor adverse ale medicamentelor.

Este de remarcat și faptul că „infecția cu virusul covid-19 a luat viața a mulți oameni și a adus o dezordine semnificativă în viețile oamenilor”. Din această cauză, merită respect efortul oamenilor de știință și al medicilor care au depus eforturi să fie depășită boala și prevenită.

Concepția că vaccinarea echivalează cu „acceptarea însemnării lui Antihrist” este una eronată, ca și teoriile conspiraționiste despre ciparea oamenilor în secret prin vaccinuri.

Nota noastră: Este superioară dezbaterea din Rusia față de cea realizată de Comisia sinodală din Grecia. Totuși nu pot fi trecute cu vederea contradicțiile evidente legate îndeosebi de etica folosirii celulelor de fetuși avortați în fabricarea vaccinurilor. Chiar dacă mai multe alte medicamente apelează la aceste proceduri, ele nu pot fi justificate de nici un fel de către Biserică. Atâta vreme cât este inacceptabilă folosirea celulelor sau organelor provenite de la fetuși, este de neînțeles cum nu este implicat cineva în păcatul avortului. Evident că nu este același lucru cu avortarea în sine, dar are nuanțe și implicații înfricoșătoare. Participarea la un păcat nu constă doar în săvârșirea lui, ci și în încurajarea și cauționarea lui. Atunci când este cultivat avortul, el este săvârșit la o scară mare, cu efecte devastatoare greu de imaginat. Desigur că nu poate fi dezvinovățit total cel care-și face vaccinul dezvoltat prin folosirea celulelor de fetuși. Dar mai ales cei care fac declarații publice, îndeosebi din partea Bisericii și pe probleme de natură etică, au o responsabilitate mult mai mare.

Ar trebui insistat asupra faptului că evaluarea morală a vaccinurilor anti-covid ar trebui făcută mai mult dintr-o perspectivă a păcătuirii, nu utilitaristă. Chiar dacă ar câștiga omul lumea toată sau numai sănătatea proprie, ce-i folosește dacă-și pierde sufletul prin păcate? Este mai de folos în fața lui Dumnezeu a fi măturat de interesele cinice ale societății decât ros de conștiință. Mai ales că virusul corona nu este atât de fatal încât să impună decizii radicale. Discuția ar trebui purtată mai ales pe raportul dintre efectele negative ale restricțiilor excesive în viața omenirii și cele generate de boală. În termeni ortodocși, este necesară o evaluare cu adevărat morală, neinfluențată de presiunea industriei farmaceutice, ci în frica lui Dumnezeu.

Nu în ultimul rând, nu trebuie uitat că există și episcopi ortodocși care nu sunt de acord cu vaccinul tocmai pe motivele în discuție. Printre aceștia, se numără Mitropolitul cipriot Neofit de Morfu și Mitropolitul grec Serafim de Kithire.

Slugărnicia sinodalilor BOR intră în conflict cu „ambiția personală” de a deveni mitropolit a IPS Teodosie sau cu atitudinea sa mărturisitoare?

Imagine: R3media

Tema ridicării Arhiepiscopiei Tomisului la rang de mitropolie depășește cadrele și interesele credincioșilor de rând pentru că implicațiile sunt administrative, birocratice și nu-i privesc direct. Însă refuzul scris al Sfântului Sinod al BOR și al Patriarhiei (prin semnătura vicarului ei administrativ) scoate la iveală poziționări și conflicte de interes comun.

Refuzul Patriarhiei la cererea Arhiepiscopiei a fost adus în atenția publică de un ziar local din Constanța, Dobrogea Live, și apoi preluat de presa centrală.

Dorința IPS Teodosie de a transforma în mitropolie scaunul tomitan este una care necesită o discuție mai extinsă și destul de complexă, este greu de pus în aplicare în scurt timp. În contextul în care pe teritoriul țării există 6 Mitropolii, formate din cel puțin 3 Episcopii, înființarea uneia noi la Constanța ar presupune arondarea cel puțin a încă unei eparhii la teritoriul dobrogean (Constanța și Tulcea) din componența Mitropoliei Munteniei. Ar putea fi vorba de Arhiepiscopia Dunării de Jos (Galați) sau Episcopia Sloboziei și Călărașilor. Ambele sunt păstorite de ierarhi care nu ar dori să ajungă sub umbrela IPS Teodosie, după cum sugerează răspunsul oficial („nu există eparhii vecine care doresc să fie sufragane scaunului de Tomis”).

În cadrul acesta strict administrativ, ar trebui precizat că, deși în trecut pe teritoriul țării noastre episcopii au avut în grijă teritorii extinse, adică a existat un număr mic de episcopii, totuși nu acesta ar trebui să fie normalul. În Grecia, spre exemplu, care se apropie mai mult de intenția apostolilor, există 81 de eparhii pe o suprafață incomparabil mai mică față de doar 29 în România. O situație similară este ilustrată chiar de scrisoarea-răspuns patriarhală, care menționează că în Mitropolia de odinioară a Tomisului existau 14 episcopii. Altfel spus, la noi arhiereii păstoresc astăzi teritorii întinse, ce implică cerințe pastorale de amploare, care nu pot primi atenția cuvenită în atare condiții mod normal. În acest fel, este hrănită dorința de stăpânire, nu de păstorire. Un contraexemplu, deși nu foarte elocvent, este Ucraina, unde s-a ajuns ca Sinodul să fie compus din peste 100 de episcopi la ora actuală față de 17 în 1991, cu toate că și acolo sunt foarte extinse teritoriile canonice.

Așadar înființarea unui scaun mitropolitan la Constanța presupune o luptă grozavă de interese, fie în direcția concurenței dintre stăpâni (vlădici=episcopi), fie în sensul fărâmițării actualelor teritorii, ceea ce ar însemna să fie iarăși lovite ambițiile hrănite de starea de fapt actuală. Interesul credincioșilor ar trebui să meargă spre a doua variantă, dar chiar și așa este o dezbatere mult prea amplă și aproape refuzată din start, nu e un subiect ușor accesibil.

Nota discordantă a IPS Teodosie deranjează

În schimb, ceea ce a atras atenția este înjosirea Arhiepiscopului Tomisului, care este acuzat că ar avea o „ambiție personală”. Din păcate, aceasta nu este suficient dovedită, ci este mai mult o constatare care nu face cinste Patriarhiei fără argumentele de rigoare. Ar fi fost suficientă expunerea obiectivă de motive de la punctele I-III și V. Mai mult, este sugerată posibilitatea înființării unei astfel de Mitropolii, dar cu alegeri în Sinod, pe care ar încerca să le eludeze IPS Teodosie („Oare pentru a se evita alegerea statutară de mitropolit?”). Aceste remarci vădesc o dispoziție pătimașă, posibil provocată de ambiții la fel de mici de partea cealaltă.

Dar acuzația cea mai clară este adusă chiar din rândul sinodalilor, care au pus în discuție „unele dintre iniţiativele şi acţiunile asumate şi desfăşurate în Arhiepiscopia Tomisului în perioada pandemiei”, consemnate în hotărârea sinodală 1617/2021. Despre acestea se spune că „au creat discuţii aprinse în media şi au adus deservicii de imagine Bisericii Ortodoxe Române, mai ales că ele au fost însoţite de o atitudine provocatoare, de lipsă de tact pastoral şi de comunicarea deficitară cu autoritatea bisericească superioară, fapt care exprimă un duh de indisciplină şi de  răzvrătire”.

Fără să fie cunoscută direct argumentația Arhiepiscopiei Tomisului pentru înființarea unei mitropolii, este de presupus că ea s-a concentrat pe statutul său de odinioară, după cum reiese din declarațiile IPS Teodosie. În acest caz, pare cam lipsită de susținere solicitarea înaintată, cel puțin fără a aduce motive noi față de una mai veche similară, din 2003.

Conflictul dintre sinodali și ierarhul din Constanța este o problemă a lor personală și există prea puține informații publice pentru a alege o parte sau alta. Presupusele interese personale pot fi doar bănuite, nu sunt un fapt indubitabil.

Însă grav este că în această dispută sunt atrase și teme sensibile, cum sunt atitudinile curajoase ale IPS Teodosie legate de restricțiile impuse de pandemia covid-19. După cum se știe, IPS Sa a contestat și pus în discuție interdicțiile de a participa la slujbe anul trecut, purtarea măștii și mai ales vaccinarea contra virusului. Una dintre cele mai controversate și comentate în public acțiuni a fost cea a săvârșirii cu solemnitate anul trecut a slujbei de odovanie a Praznicului Învierii în ziua dinainte de Înălțare. A fost un gest de reparare față de închiderea credincioșilor de Paști în case, care doar în Constanța a avut loc, neacceptat de Patriarhie, deși în toată Biserica Greciei s-a ținut această slujbă cu aceeași semnificație compensatorie. Un alt moment important a fost organizarea hramului Sf. Ap. Andrei la peștera lui din localitatea Ion Corvin, înfruntând restricțiile autorităților. Bineînțeles, exprimarea rezervelor cu privire la vaccinare a stârnit multe nemulțumiri și antipatia autorităților și a presei aservite.

Până la urmă, mărturisire sau ambiții personale?

În ultima perioadă, odată cu închiderea în case din cauza pandemiei, IPS Teodosie a devenit mai activ în mediul online și mai cunoscut prin atitudinile tradiționaliste ale IPS Sale. Nu doar în ce privește oprimarea Bisericii prin restricțiile „sanitare”, ci și intervențiile sale pe teme de credință au produs reacții adverse. Un exemplu este subiectul participării ortodocșilor la slujbele ereticilor în diaspora. Atunci chiar și Patriarhia, nu doar presa, a avut o atitudine de distanțare și dezicere.

Răspunsuri în spiritul tradițional al Ortodoxiei a oferit la diverse emisiuni locale la întrebările ascultătorilor. Un fapt lăudabil, căsătoriile mixte și participarea la slujbele săvârșite de eretici au fost criticate și o sumedenie de abateri și superstiții din popor. Totuși nu și-a asumat respingerea legalizării ecumenismului la Sinodul din Creta din 2016 probabil pentru a nu intra într-un conflict frontal cu linia Sinodului BOR și cu ierarhii și Patriarhii ecumeniști din alte țări și cu interesele geo-politice și religioase mondialiste.

În mod evident se poate constata o schimbare de atitudine în prezent față de trecut, o mai mare fidelitate față de tradiția Bisericii. Este aproape singurul ierarh cu poziționări vizibile, asumate și mărturisitoare. Cel puțin, ocupă un loc în linia întâi și se expune periculos la critici și atacuri din tabăra progresită. Nicidecum nu reprezintă un deserviciu imaginii Bisericii atitudinea IPS Sale, ci poate doar o pată și o provocare la adresa lașității majorității episcopilor români și de peste hotare. Nu e vorba de lipsă de tact pastoral, ci de asumarea unei răspunderi într-un moment crucial, când la nivel oficial Biserica Ortodoxă s-a mulțumit cu cedările și compromisurile în fața presiunii progresist-ateiste a statului.

Chiar dacă vor fi fost lipsuri și slăbiciuni pătimașe în trecut, atitudinea mărturisitoare din prezent a IPS Teodosie poate fi o reabilitare lăudabilă și merită toată susținerea în rugăciune și în orice alt mod onorabil. Avem mare nevoie de verticalitate și fidelitate față de credința ortodoxă, fără dublă măsură, izvorâtă din credința în Dumnezeu sinceră, curată și curajoasă.

În sensul celor spuse, dezicerea de hotărârile Sinodului din Creta ar fi o garanție că adevărul și dragostea de Dumnezeu sunt cele care contează pentru IPS Sa, nu urmărește doar o notorietate efemeră. Nu lupta cu restul ierarhiei este miza, nici frica de ea, ci dragostea pentru Hristos, pentru Evanghelia Lui și pentru mântuirea prin adevărul pe care ni l-a lăsat în Biserica Ortodoxă.

Ne-am obișnuit să nu avem ierarhi, să fie absenți, funcționari distanți și neimplicați autentic în viața Bisericii, preocupați doar de administrație și de imaginea publică. Iar când un arhiereu are atitudinea corectă și cinstită, el pare și este prezentat ca ceva ieșit din comun, extremist sau cu scopuri străine; este atacat de restul sinodalilor. Va fi până la capăt un conflict care să merite, de dragul lui Dumnezeu? Mai găsește Hristos oameni credincioși Lui pe pământ care să susțină Biserica Sa? Nu sunt întrebări retorice, ci provocări la adresa conștiinței fiecăruia, a IPS Teodosie în primul rând, a sinodalilor și a fiecăruia în parte, de la mic la mare. Nu doar în fața societății progresiste, ci și în fața Domnului, Care judecă și va judeca inimile tuturor.

Biserica Sârbă pledează și ea, alături de Ierusalim și ruși, pentru continuarea dezbaterilor despre schisma ucraineană. Canoane și interese pământești

După ce Patriarhul Teofil al Ierusalimului a pus în discuție anul acesta reluarea întâlnirilor inter-ortodoxe pentru rezolvarea schismei din Ucraina, Patriarhia Rusă și-a exprimat și ea dorința și disponibilitatea la acest efort la o lună distanță.

UJO: BORu: Întâlnirile în „formatul Amman” reprezintă vocea sinodală a Bisericii

Biserica Ortodoxă caută modalități de a restabili mecanismele sinodalității, care au suferit din cauza deciziei unilaterale a unuia dintre primii ierarhi. Patriarhul Ierusalimului Teofil al III-lea, prin convocarea Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe la Amman, a devenit vocea sinodală a Bisericii. Acest lucru a fost declarat într-un interviu pentru RIA Novosti de către conducătorul Departamentului pentru Relații Bisericești Externe din cadrul Patriarhiei Moscovei (DRBE PM), Mitropolitul Ilarion (Alfeev) de Volokolamsk.

Mitropolitul Ilarion a spus că unii autori greci și-au exprimat nemulțumirea față de ideea unei întâlniri la Amman deoarece aceasta nu a fost convocată de Patriarhia Constantinopolului și au explicat lipsa de temei a revendicărilor. „În istoria și dreptul bisericesc canonic, astfel de întâlniri ale Primaților nu au fost limitate în niciun fel. În al doilea rând, există precedente când Sinoadele cu participarea altor Primați au fost convocate de Patriarhii Ierusalimului, și nu ai Constantinopolului”, a menționat Mitropolitul.

Părintele Mitropolit a reamintit de Sinoadele de la Ierusalim din anii 764 și 1443, precum și despre modul în care în anul 1522 la Ierusalim a fost destituit Mitropolitul Ioanichie de Sozopol, care a pus mâna pe Tronul de la Constantinopolul, iar în 1672 a fost condamnată mărturisirea protestantă a credinței sub numele Patriarhului Constantinopolului Chiril Lucaris.

Nu cu mult timp în urmă, și Biserica Serbiei și-a declarat, prin vocea Mitr. Irineu, dorința de a fi rezolvat conflictul ucrainean prin intermediul unor noi întâlniri în formatul de la Amman.

Foto: Romfea.gr

Romfea.gr: IPS Irineu de Baska: Sunt necesare discuțiile pentru a depăși schisma ucraineană

Mitropolitul Irineu de Baska a acordat un interviu ziarului „Politika” din Belgrad, în care s-a referit, printre altele, și la subiectul Ucraina, la primat și la rolul Patriarhului Ecumenic.

Fragmentul cu privire la tema ucraineană:

Se aud anunțuri din partea Bisericii Ortodoxe Ruse, dar și din partea Patriarhiei Ierusalimului că au loc reflecții despre o nouă întâlnire a reprezentanților Bisericilor Ortodoxe Locale cum a fost cea care a avut loc la Amman, la care a participat și Biserica Sârbă, și se face referire totodată și la aprecierea Moscovei că nu mai este indispensabilă convocarea de către Patriarhia Ecumenică a unor astfel de Sinaxe pentru că ea a pierdut poziția de prima între egali din cauza susținerii schismaticilor din Ucraina. Cum priviți aceste invitații, dar mai ales observația cu privire la Patriarhia Ecumenică?

Convorbirile despre depășirea problemei în cauză sunt necesare. Trebuie să se desfășoare la diferite nivele, adică discuții bilaterale și plurilaterale, iar cel mai profitabil și roditor nivel ar fi cel sobornicesc/catolic, adică panortodox.

Totuși consfătuirea panortodoxă asupra temei este refuzată în prezent de Patriarhul Constantinopolului deoarece, conform explicației lui, ca primul episcop din listă al Bisericii Ortodoxe, are dreptul într-un fel sau altul să lucreze independent și de sine stătător raportat la tema jurisdicției și autocefaliei Bisericilor Locale, fără să ia în calcul opinia lor, chiar și când ea constituie opinia majorității zdrobitoare sau absolute.

Oare nu sună cunoscut acest lucru? Din păcate, o astfel de retorică de pe coastele Bosforului seamănă covârșitor cu retorica malurile râului Tibru din Italia. „Noua Romă”, Constantinopolul, Capitala (de unde se până astăzi Țarigrad la slavi), astăzi Istanbul, se plasează cumva că este copia „Vechii Rome” în context bisericesc și copie a ediției papiste din al doilea mileniu al epocii creștine, pe care Biserica Ortodoxă, condusă mai ales de Patriarhia de Constantinopol, care este numită pe drept „Marea Biserică a lui Hristos”, nu a acceptat-o niciodată până acum, dar sunt încredințat că nici în viitor nu o va accepta.

Unii teologii ai Constantinopolului pledează mai mult pentru poziția că Sinoadele și Sinaxele panortodoxe sau chiar și inter-ortodoxe nu are dreptul nimeni să le convoace în afară de Patriarhul Ecumenic. Evident, această poziție nu este întemeiată nici pe teologia, nici pe istoria Bisericii.

Este cunoscut faptul că majoritatea Sinoadelor Ecumenice din trecut nu au fost convocate de fiecare Patriarh de Constantinopol, că la Sinoadele Ecumenice anumiți Papi ai Romei și anumiți Patriarhi de Constantinopol au fost condamnați pentru erezie sau credință rea.

Dacă Biserica de Constantinopol ar avea real jurisdicție ecumenică, care îi cuprinde pe toți, și monopol al convocării Sinoadelor mai mari și Ecumenice, niciodată nu ar fi fost convocat un astfel de Sinod, la care un Papă sau un Patriarh Ecumenic să stea pe banca acuzaților și mai ales nu pentru un delict disciplinar sau moral, ci pentru delictul dogmatic cel mai greu, pentru apostazia de la credința dreaptă.

De aceea Patriarhul Ierusalimului, pe baza prestigiului să de episcop al Sfintei Cetăți a Ierusalimului și al prestigiului Bisericii sale ca Biserica cea mai veche apostolică, ce păzește sfințeniile cele mai mari din Țara Sfântă, are puterea și dreptul să convoace pe ceilalți Patriarhi și pe restul Întâistătătorilor Bisericilor pentru depășirea problemelor care s-au ivit și pentru păzirea unității Bisericii, de vreme ce primul Patriarh din listă nu vrea să-i convoace.

La acest punct ne confruntăm cu întrebarea: care este firea primatului primului episcop din listă? Adică este vorba despre primatul de putere sau despre al cinstei de întâietate? Este Patriarhul Ecumenic primul ex se (de la sine), de jure divino (conform unui drept divin) sau prin voința Bisericii, bazată mai ales pe factori istorici, nu strict teologici? Este el mai presus de Sinodul episcopilor sau este președintele Sinodului, prin urmare membru al lui?

La toate aceste întrebări Biserica Ortodoxă are un singur răspuns, categoric și cu un singur înțeles: în Biserică nu există primat de putere; primul episcop prin cinste este ceea ce este prin voința Bisericii, care are ca punct de plecare motive istorice; în sfârșit, el nu domină Sinodul. Într-un sens, el este primus inter pares (primul între egali), în nici un caz primus sine paribus (primul fără egali), așa cum susține noua teorie neopapistă a anumitor teologi. Pe lângă toate cele spuse înainte, Arhiepiscopul Constantinopolului, Noua Romă, și Patriarh Ecumenic, după cum este titlul său deplin oficial, nu și-a pierdut poziția (status-ul) său de prim între egali, adică primatul de onoare.

Mai mult, nici nu poate să-l piardă decât la un nou Sinod Ecumenic câtă vreme, se înțelege, acest Sinod ia cumva o astfel de decizie. Acest primat l-a dobândit el prin decizia Sinodului II Ecumenic din Constantinopol în anul 381, al cărui al treilea canon stabilește: „Episcopul de Constantinopol să aibă întâietatea cinstei după episcopul Romei pentru că aceasta este Noua Romă”. Acest canon a fost validat și întărit prin canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic din Calcedon (451) după cum urmează: „…Stabilim și alegem despre întâietatea Preasfintei Biserici a Constantinopolului, Noua Romă. Căci Părinții au acordat întâietatea tronului Vechii Rome pentru cetatea aceea împărătească; și, fiind mișcați în această direcție, cei o sută cincizeci de episcopi iubitori de Dumnezeu au atribuit aceleași întâietăți tronului preasfânt al Noii Rome, judecând că cetatea cinstită cu împărat și senat este binecuvântat să se bucure de aceeași întâietate cu Vechea Romă împărătească și ca să fie mărită în faptă ca aceea în cele bisericești, fiind a doua după aceea”.

Astfel – pe baza datelor statale și politice (Noua Romă, cetatea împăratului și a senatului), și nu pe bază dogmatică, de ordin ecleziologic, după cum susțin opozanții noștri următori ai concepției romano-catolice oficiale despre primat – a fost recunoscută pentru o episcopie mică, ce avea sediul în orășelul Bizanț și este subordonată Mitropoliei de Heracleea, la cel mai înalt nivel, poziția de primă Biserică a Răsăritului, în timp ce primatul Romei a fost întins și asupra Noii Rome. În opinia și ideologia legislative statale a împărăției romane ambele cetăți erau considerate în esență două jumătăți ale aceleiași capitale.

Explicând sensul primatului în Biserică, pururea-pomenitul episcop Atanasie (Ieftici) scrie că primatul există în Biserică neîndoielnic și este trebuincios, pentru că există, numai că niciodată nu este îngăduit să vatăme plenitudinea generală a fiecărei Biserici Ortodoxe. Prin urmare primatul nu înseamnă putere asupra Bisericilor, ci un element esențial ale firii lor sobornicești/catolice.

Deci m-am străduit – nu știu cu cât succes – să prezint cititorilor Politika cât se poate mai simplu și într-un mod mai pe înțeles unele dimensiuni teologice cel puțin mai importante ale credinței noastre „în una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”, acea credință în care noi înșine cumva nu credem, pentru că nu putem sau nu vrem, fiind împresurați de ceața slavei deșarte, a intereselor, a prejudecăților, a aspirațiilor geopolitice, prea puțin bisericești, și a altor idoli, să privim la lumina neînserată a adevărului dumnezeiesc, care singur poate să ne elibereze de tragicele noastre amăgiri și patimi.

Să rezum răspunsul meu la a doua parte a întrebări dumneavoastră! Regimul inferior nu poate să pună la îndoială, cu atât mai mult să anuleze deciziile celui mai înalt nivel. Acest cel mai înalt regim în Biserică este Sinodul Ecumenic sau, mai potrivit, Biserica însăși prin Sinodul Ecumenic sau general.

De aceea a eșuat Patriarhul Ecumenic prin intervenția lui necanonică în teritoriul canonic al Patriarhiei Moscovei, prin care a fost extinsă, adâncită și răspândită aproape în toată Ortodoxia, dar nu a pierdut primatul real și recunoscut de toate Bisericile Ortodoxe al cinstei și atribuțiile care decurg canonic din el. Totuși, din păcate, și-a pus în joc, mai mult sau mai puțin, în fața a multor ortodocși, valoarea și credibilitatea de care se bucura până atunci și din poziția lui și ca persoană.

Totodată, valoarea și credibilitatea poate să le redobândească, după convingerea mea adâncă, imediat – și nu numai să le dobândească, ci să le și crească neasemănat – dacă va comunica faptul că a fost o victimă atât a dezinformărilor schismaticilor ucraineni, cât și uneltirilor conducătorilor ucraineni și dacă va retrage în continuare recunoașterea așa-zisei Biserici Ortodoxe din Ucraina, va restabili unitatea Ortodoxiei și va încuraja dialogul tuturor cu toți. Un asemenea gest al său ar arăta tuturor în lume care este conținutul primatului conform concepției ortodoxe: este slujirea fără compromis pentru unitatea Bisericii, în timp ce Biserica primă are rolul însuflețirii, al mijlocirii și coordonării, și nu al emiterii izolate de ordine.

Domnul Hristos ne învață prin El Însuși și prin cuvintele Sale că cei care din alegerea lor și din dragoste sunt ultimii sunt așezați primii înaintea lui Dumnezeu, iar cei care se pun să fie cu orice preț primii ajung jalnic ultimii fără scăpare înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.

Ca unul din colaboratorii smeriți de mulți ani ai Sanctității Sale, Patriarhul Bartolomeu, la nivelul temelor inter-ortodoxe și pan-ortodoxe (împreună cu ceilalți și la nivelul depășirii schismei din Biserica Ortodoxă a Bulgariei la Marele Sinod pe care l-a prezidat la Sofia și a îndeplinit lucrarea mare și istorică a tămăduirii rănilor duhovnicești și a împăcării fraților) îmi iau curajul – poate cumva necuvenit, totuși în orice caz sincer, cu dragoste și evlavie față de persoana și slujirea sa – să închei printr-un strigăt către Dumnezeu și către însuși Patriarhul Ecumenic, o chemare să se ridice și acum, ca altădată, la înălțimea misiunii și răspunderii sale, să îndepărteze orice piatră de sminteală și orice piatră de poticnire și să șteargă orice lacrimă de durere din cauza schismei și orice pătimire cumplită din cauza violenței schismaticilor în Ucraina și nu numai în Ucraina. Dacă vrea, poate să facă aceasta.

Acest lucru să fie, să fie cu ajutorul lui Dumnezeu!

Cu toate că prezentarea și poziția exprimată de Mitropolitul Irineu este imbatabilă și profund ortodoxă, totuși mai există unele semne de întrebare. Sârbii apără oare ordinea canonică sau propriile interese? Atitudinea lor este una de conștiință sau dictată de dorința de a nu pierde și ei teritoriile canonice din Muntenegru și Macedonia de Nord? Desigur că aceste îngrijorări sunt justificate și firești, dar la fel de normală ar fi fost o reacție de apărare a credinței și în privința trădării ecumeniste în general și la Sinodul din Creta în particular. Documentele sinodale nu au fost semnate de majoritatea delegației sârbe, însă au fost recunoscute în Sinodul lor local național. O conștiință ortodoxă ar trebui să se manifeste în toate punctele sensibile care afectează Biserica, nu doar unde sunt lezate propriile interese. Altfel, care este credibilitatea acțiunilor întreprinse?

În sensul celor spuse, ar trebui să avem îngrijorări serioase cu privire la ortodoxia actualului Patriarh Porfirie al Serbiei, ucenic al Mitropolitului Irineu de Baska, dar care este și un ecumenist dovedit. Oare ordinea canonică ar trebui să depindă de interese politice sau național-bisericești? Oare Dumnezeu sprijină astfel de acțiuni și cât de eficiente sunt ele fără ajutorul Lui deplin? Din nefericire, poporul credincios este la mâna chiar și a conducătorilor săi bisericești, care de multe ori nu se ridică la înălțimea și credincioșia cerute.

Katanixi.gr: Patriarhul de acum Porfirie al Serbiei este opozant al autocefaliei ucrainene

De dorit ar fi fost să primim poziția Patriarhului Porfirie referitoare la autocefalia ucraineană ca născută din adâncul credinței. Totuși există un mare „dar”…

Pe aceeași linie cu predecesorul său, Irineu, se plasează și Patriarhul de acum Porfirie al Serbiei în legătură cu autocefalia ucraineană. Deja de anul trecut, ca Mitropolit de Zagreb, declarase într-un interviu că «schismaticii ucraineni nepocăiți nu sunt recunoscuți ca membri ai Bisericii și acest lucru urmează să fie valabil cât timp rămân în schismă». (…) În plus, și-a exprimat adânca durere pentru distrugerea unității Sfintei Biserici Ortodoxe Catolice/Sobornicești.

A rămas statornic față de această poziție și după alegerea sa pe tronul patriarhal, pentru că a declarat cu puține zile mai devreme la un canal central de televiziune RTS că se plasează de partea poziției Bisericii Ortodoxe Ruse cu referire la autocefalia din Ucraina și a accentuat că «acțiunile Patriarhiei Ecumenice nu sunt în acord cu tradiția Bisericii». A arătat în acest mod că rămâne neinfluențat, chiar dacă în ziua hirotoniei sale schismaticul Epifanie l-a felicitat, prin rețelele de socializare, pentru întronizarea sa.

Ar fi fost de dorit să primim această poziție a Patriarhului Porfirie cu privire la autocefalia ucraineană ca un rezultat și produs al credinței lui profunde și al ascultării de canoanele și dogmele credinței noastre. Totuși se întâmplă asta în practică sau ne aflăm în fața unei alte mișcări de strategie geopolitică în care sunt strecurate interese dispersate? (…)

Cine poate uita scena de coșmar și rușinoasă a sărutării mâinii Papei Francisc de către IPS Porfirie la Assisi în 2016? Înjosirea absolută și batjocorirea credinței noastre a fost împlinită în acea clipă, când Mitropolitul ortodox s-a închinat la conducătorul eretic al papismului și a primit binecuvântarea lui. Totuși Patriarhul de acum al Serbiei s-a străduit foarte obraznic să îndreptățească acest fapt, spunând că oarecum a făcut-o din motive personale. Mai ales a adăugat că a acționat în duhul Evangheliei! (…)

Cu toate acestea, relațiile admirabile cu papistașii s-au arătat și la slujba sa de întronizare, unde s-au aflat și reprezentanți ai bisericii papistașe. După cum era de așteptat, nu a lipsit în cuvântul său de întronizare să semnalizeze parcursul pe care-l va urma ca drum al păcii și unității cu toți oamenii și cu natura. A fost evident un discurs de întronizare adăpat din duhul ecumenismului, care lucrează înfocat pentru înscăunarea pan-religiei demonice pe pământ.

(…) Patriarhul Porfirie a spus că «misiunea Bisericii este să clădim pacea»! (…) Cât de tare se depărtează cuvintele lor (ale episcopilor contemporani) amăgitoare de cuvântul evanghelic: «Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe om de tatăl său și pe fiică de mama sa și pe noră de soacră; și dușmanii omului vor fi casnicii lui». (Mat. 10, 34-36). Acestea înseamnă, conform tâlcuitorilor bisericești, că nu este posibil să fie împreună binele și rău, adevărul lui Hristos și minciuna diavolului.

Deci, după ce am prezentat mișcările și poziția PF Porfirie în legătură cu papistașii și Papa, se naște nesilit nedumerirea cum de este posibil să se opună cu vigoare autocefaliei ucrainene, invocând principii dogmatice și canoanele sfintei noastre credințe? Oare este credința unealta pe care o folosesc după bunul plac? Să nu fie! Evident ceea ce se întâmplă este o reacție a Bisericii Sârbe de frica recunoașterii probabile și de creare a Arhiepiscopiei Autocefale a Ohridei cu reședința la Skopje, precum și acordarea autocefaliei Muntenegrului.

În concluzie, PF Porfirie se străduiește să-și păzească propria casă, ca și predecesorul său, Irineu, mișcându-se desigur nu pe baza credinței și pentru credință, ci pe baza intereselor lumești, politice și de altă natură josnică.

Sinodul Permanent pe luna mai al Bisericii Greciei ia la țintă doi Mitropoliți care au contestat restricțiile pentru slujbele de Paști

Nu doar unii Mitropoliți din Grecia aplică sancțiuni preoților din jurisdicția lor, ci astăzi a fost deschisă o acțiune de cercetare a doi Mitropoliți, Serafim de Kithire și Cosma de Etolia, pentru contestarea dispozițiilor extraordinare cu privire la modul săvârșirii slujbelor din Săptămâna Mare și mai ales de Înviere de anul acesta în Grecia. Se pare că noua linie a Bisericii, acomodată la cerințele pământești în dauna menirii sale cerești, este impusă tot mai puternic. Până acum, nu au existat episcopi sancționați pentru poziția lor tradiționalistă; au fost găsite soluții de aplanare și încadrare a lor în discursul oficial. Oare să fie acesta momentul unei schimbări? Se va ajunge până la sancționare? Vor rămâne pe poziție arhiereii în discuție?

Amintim că tema cea mai importantă a fost mutarea slujbei pascale de la miezul nopții la ora 9 în seara de Sâmbătă, fapt ce contrazice tradiția Bisericii de a serba Paștile duminica, nicidecum sâmbăta. Subiectul este unul delicat pentru că mulți argumentează că ziua liturgică începe din seara zilei precedente, de la Vecernie, deci tot în cadrul duminicii a fost slujită Învierea. Există o dezbatere încă deschisă pe acest subiect, la care participă două părți: tradiționaliști și novaționiști. Cei mai cunoscuți teologi actuali susțin că decizia sinodală a fost una greșită și Învierea nu poate fi prăznuită înainte de miezul nopții.

Foto: Βήμα Ορθοδοξίας

Mai jos redăm traducerea părții referitoare la acest subiect din Comunicatul Sfântului Sinod al Bisericii Greciei de astăzi:

Βήμα Ορθοδοξίας: S-a încheiat SSP! Sunt luați în „vizor” Mitropoliții Serafim de Kithire și Cosma de Etolia – Ce s-a decis

 (Sfântul Sinod Permanent) a făcut o revizuire extinsă a comportamentelor din perioada pascală trecută și a disciplinei clericilor de orice rang față de deciziile din ședința din 20 aprilie 2021 cu privire la slujirea din sfintele biserici și și-a exprimat amărăciunea și dezaprobarea față de acele cazuri în care au fost observate diferențe cu intenție față de deciziile sinodale unanime.

De aceea a și decis cu mult necaz să ceară de la Comisia Sinodală pentru chestiuni dogmatice și canonico-legislative configurarea dosarelor și depunerea referatelor despre următoarele sale acțiuni cu privire la scrisorile și celelalte acțiuni ale Preasfințiților Mitropoliți Serafim de Kithire și Cosma de Etolia și Akarnania, prin care Arhiereii în cauză au manifestat nesupunere și lipsă de respect față de decizia unanimă a organului administrativ colectiv al Bisericii Greciei în ce privește procedura extraordinară de săvârșire a sfintelor slujbe din cauza restricțiilor sanitare.

Cu durere, Preafericitul Președinte al Sfântului Sinod Permanent a constatat, iar Preasfințiții Arhierei sinodali au consimțit că îndeosebi Preasfințitul Mitropolit Serafim de Kithire, prin intermediul noului text al său către Sfântul Sinod Permanent, se pune împotriva deciziilor acestuia, insistă să nu sesizeze situația critică a deciziilor dificile și extraordinare ale Sfântului Sinod Permanent pentru sănătatea publică și pentru apărarea vieții omenești, se izolează și se pune departe de efortul colectiv al Bisericii Greciei, care se străduie și lucrează atât pentru săvârșirea neîmpiedicată a cultului divin, cât și pentru respectarea măsurilor sanitare.

Sunt pedepsiți preoții greci care au slujit Învierea anul acesta la miezul nopții

Mitropolitul Pavel de Drama (Foto: Βήμα Ορθοδοξίας)

Βημα Ορθοδοξιας: Macarie de Siderocastro: „Biserica nu va deveni harababură”. Oprire de la slujire și scoatere din post pentru 4 preoți

„Mitropolitul Macarie de Siderocastro a hotărât pedepsirea cu oprirea de la slujbă și scoaterea din funcție pentru patru preoți pentru încălcarea deciziilor Sfântului Sinod.

Vorbind pentru canalul ΕΡΤ din Serron, a semnalat că a trecut la această decizie pentru că preoții au făcut slujba Învierii la 12 (miezul-nopții), încălcând și legile statului, și deciziile Sfântului Sinod, clarificând faptul că nu pot să slujească fără verificare și să facă de capul lor.”

În reportajul video mai adaugă faptul că Biserica ar deveni o harababură dacă fiecare va proceda în afara deciziilor Sinodului și în „neascultare” față de Episcop. „Mai mult de un an de zile nu am intervenit asupra nimănui. Nici asupra salariilor, asupra nimic. Îi lăsăm liberi, dar să nu treacă dincolo de noi. Nu este nimeni mai credincios decât Vlădica (Episcopul). Nu este nimeni mai postitor decât Vlădica. Nu este nimeni mai energic decât Vlădica. Merge înainte Vlădica și toți ceilalți îl urmează. Înainte este păstorul și în urmă turma.”

„Fulgere” din partea Mitr. Pavel de Drama: „Sunt vinovați părinții care se joacă cu sănătatea oamenilor”

După ce Mitr. Pavel de Drama a menționat că va apela la procuror împotriva a trei preoți care nu au respectat măsurile de prevenție în perioada Paștelui, a revenit cu noi declarații. Îi îndeamnă pe enoriașii celor trei biserici să fie atenți pentru că în ele se concentrează negaționiști ai pandemiei, care nu respectă nici o măsură de prevenție.

După ce a primit injurii că face apel la procuratură, se întreabă „de ce să intre în Biserică o organizație de tipul organizației bisericești Zorii Aurii (grup de nuanță fascistă și ultra-naționalist de extremă dreapta”.

Totuși el însuși a săvârșit slujba Învierii la Mănăstirea Sipsas, cu porțile închise, la miezul nopții, în semn de deranj față de măsura care a fost luată. A mai descoperit faptul că, la sinaxa cu preoții din Săptămâna Mare, le-a cerut să-și asume responsabilitatea și să semneze un memoriu comun prin care să-și manifeste protestul lor.


Dintre toate măsurile cu privire la slujbele pascale de anul acesta din Grecia, cea mai controversată a fost devansarea Învierii la ora 9 în seara de Sâmbătă în loc de Duminică la miezul nopții. Din nefericire, pe lângă unii episcopi care s-au opus acestei decizii, există unii care dovedesc zel până într-acolo, încât să-i pedepsească pe preoții care au „îndrăznit” să slujească normal, la miezul nopții. Cel puțin Mitropolitul de Siderocastro face aceasta din convingerea că arhiereii trebuie să fie urmați de credincioși ca o turmă, fără discernământ și indiferent dacă ei sunt credincioși sau nu Păstorului Hristos. Altfel spus, aceștia se substituie Capului Bisericii, care este Însuși Domnul, și devin iconomi necredincioși ai Tainelor, care asupresc turma cuvântătoare în loc să o păstorească și să o îngrijească și să o apere de lupii răpitori duhovnicești. Mitropolitul Pavel de Drama pare mai reținut, totuși cântă aceeași partitură oficială de acomodare a Bisericii la restricțiile „pandemice”.

Din fericire, la noi, în România, Biserica a refuzat implicarea anul acesta în promovarea măsurilor de distanțare și prevenție contra coronavirus, care țin de domeniul medical, nu de propagandă. Deși există presiuni de a se face reclamă vaccinării, până acum nu li s-a dat curs, așa cum s-a întâmplat în Grecia.

Sf. Epifanie: CUVÂNT LA ÎNGROPAREA TRUPULUI DUMNEZEIESC AL DOMNULUI ȘI MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

Cuvânt al Sfântului Părintelui nostru Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului, la îngropăciunea Trupului dumnezeiesc al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi despre losif din Arimateea; şi la Coborârea Domnului în iad, care s-a făcut în chip minunat după mântuitoarea Sa patimă

Traducere Pr. Victor Manolache

I. Ce este aceasta? Tăcere adâncă este astăzi pe pământ! Tăcere şi linişte adâncă! Tăcere adâncă pentru că Împăratul doarme. Pământul s-a înfricoşat şi s-a liniştit, pentru că Dumnezeu cu trupul a adormit şi pe cei care dormeau de veacuri i-a înviat. Dumnezeu a murit cu trupul şi iadul s-a înfricoşat. Dumnezeu a adormit pentru puţină vreme şi pe cei care se găseau în iad i-a înviat.

II. Unde sunt acum cei fărădelege, tulburările de mai înainte, glasurile şi strigătele împotriva lui Hristos? Unde sunt soldaţii şi legiunile şi mulţimile și lăncile şi scuturile? Unde sunt împăraţii şi preoţii şi judecătorii osânditori? Unde sunt săbiile şi cuţitele şi gloatele turbate? Unde sunt mulţimile şi gloata şi straja neadormită? Într-adevăr, au pierit! Pentru că în chip adevărat mulţimile au urzit planuri nesăbuite şi zadarnice. Nesăbuite, dar şi zadarnice. Căci au dat năvală asupra Pietrei celei din capul unghiului., Hristos, dar s-au strivit pe ele însele. S-au aruncat cu ură asupra Pietrei celei tari, dar valurile lor s-au risipit în spume. Au lovit deasupra fierului celui nemişcat şi s-au zdrobit. Au înălţat Piatra Vieţii pe lemnul Crucii şi Aceasta S-a prăvălit şi i-a ucis. L-au legat pe Atoputernicul Samson, pe Soarele Dumnezeirii, dar Acesta, dezlegând legăturile cele vechi, i-a pierdut pe vrăjmaşi şi pe cei fărădelege. Soarele Hristos Dumnezeu a apus pe pământ şi pe iudei i-a înveşmântat cu întuneric des.

III. Astăzi se mântuiesc cei care vieţuiesc pe pământ şi cei care de veacuri se găsesc sub pământ. Astăzi se mântuieşte întreaga lume, văzută şi nevăzută. Îndoită este astăzi prezenţa Domnului, îndoită este şi mântuirea, iubirea Sa de oameni, coborârea şi pogorământul, îndoită este venirea Sa la oameni. Hristos coboară din cer pe pământ şi de pe pământ la cele mai de jos ale pământului. Porţile iadului se deschid, cei care dormiţi de veacuri bucuraţi-vă! Cei care vă găsiţi în întuneric, în locul umbrit de moarte, primiţi Lumina cea strălucitoare! Domnul vine printre robi, Dumnezeu printre morţi, Viaţa printre muritori, Cel nevinovat între cei vinovaţi, Lumina cea neînserată la cei cufundaţi întru întuneric! Eliberatorul, la cei robiţi, la cei care se află întru cele mai de jos ale pământului! Cel care se află mai presus de ceruri, Hristos, a venit pe pământ şi am crezut, S-a coborât la cei morţi, deci să ne pogorâm împreună cu El şi să vedem tainele care s-au întâmplat acolo. Să cunoaştem lucrările minunate ale Dumnezeului Celui ascuns, cufundate sub pământ, să aflăm cum s-a descoperit şi celor din iad vestea cea buna.

IV. Deci ce a fost? Prin apariţia Sa în iad, Dumnezeu i-a mântuit pe toţi fără excepţie? Desigur că nu, ci şi acolo doar pe cei care au crezut. Ieri s-a vădit mântuirea, astăzi stăpânirea; ieri, neputinţa, astăzi, domnia; ieri, firea omenească, astăzi, cea dumnezeiască. Ieri L-au lovit, astăzi loveşte El locuinţa iadului cu fulgerul dumnezeirii. Ieri L-au legat, astăzi El strânge în obezi pe tiranul diavol cu legături nedezlegate. Ieri L-au osândit, astăzi dăruieşte libertate celor osândiţi. Ieri slujitorii lui Pilat L-au batjocorit, astăzi portarii iadului L-au văzut şi s-au cutremurat.

V. Ascultă însă pătimirea lui Hristos, care biruieşte puterea cuvântului! Ascultă şi înalţă cântare, ascultă şi preamăreşte, ascultă şi propovăduieşte minunile cele mari ale lui Dumnezeu – cum legea mozaică se retrage, cum harul înfloreşte, cum prefigurările sunt întrecute, cum Adevărul este propovăduit, cum umbrele sunt depăşite, cum Soarele umple lumea, cum Vechiul Testament se pleacă, cum Noul Testament se pecetluieşte, cum cele din vechime au trecut şi cele noi le-au luat locul.

VI. Două popoare se găseau în Ierusalim în vremea pătimirii lui Hristos, cel iudaic şi cel idolatru, doi regi, Pilat şi Irod, şi doi arhierei, Ana şi Caiafa, pentru ca să prăznuiască împreună cele două Paşti, cel iudaic, care înceta, şi cel creştin, care începea. Două jertfe aveau loc în aceeaşi seară, de vreme ce amândouă aduceau două mântuiri, adică ale celor vii şi ale celor morţi. Pe de o parte, iudeii L-au legat pe Mielul dumnezeiesc pentru ca să-L înjunghie şi, de cealaltă parte, idolatrii L-au cunoscut pe Dumnezeu întrupat. Primii aveau ochii întorşi spre întuneric, în timp ce ceilalţi îi aveau întorşi către dumnezeiescul Soare. Primii, legându-L pe Hristos, L-au alungat, în timp ce ceilalţi L-au primit cu bucurie. Primii I-au oferit jertfe de animale, în timp ce ceilalţi I-au oferit jertfă trupul Dumnezeului întrupat. Şi iudeii, prăznuind Paştile, şi-au reamintit de trecerea lor prin Egipt, în timp ce idolatrii prevesteau izbăvirea din înşelăciune.

VII. Şi acestea unde s-au întâmplat? în Sion, cetatea marelui Împărat. Acolo a realizat mântuirea noastră, în mijlocul pământului, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a arătat între două animale, (boul şi asinul), între Tatăl şi Duhul Sfânt, cele două Persoane dumnezeieşti. Acesta este Cel care Se face cunoscut ca Viaţă, născut din Viaţă şi darul Vieţii. Acesta este Cel Care Se naşte în iesle, între îngeri şi oameni, Cel Care Se află între două popoare şi le uneşte pe o singură temelie. Acesta este Cel profeţit de Lege şi Profeţi Care Se arată între Moise şi Ilie pe Muntele Tabor. Acesta este Cel răstignit între doi tâlhari şi mărturisit drept Dumnezeu de către tâlharul cel recunoscător. Acesta este Cel care între viaţa de acum şi cea viitoare şade ca Judecător veşnic. Acesta este Cel care Se arată astăzi între cei vii şi cei morţi, dăruind viaţă îndoită şi mântuire. Şi zic viaţă îndoită, împreună cu naştere îndoită şi înviere. Deci ia seama la naşterea îndoită a lui Hristos şi laudă minunile!

VIII. Îngerul i-a adus Mariei fericita veste a naşterii lui Hristos din pântecele ei, îngerul i-a adus şi Mariei Magdalena vestea minunată a înfricoşătoarei Lui învieri din mormânt. Hristos Se naşte noaptea în Betleem şi tot in timpul nopţii înviază dintre cei morţi în Sion. Peştera cea de piatrăeste locul în care Se naşte Hristos şi din nou, peştera de piatră este locul în care Hristos înviază. Scutece de pânză Hristos primeşte la naştere şi cu giulgiuri de pânză este înfăşurat şi aici. Smirnă primeşte când Se naşte şi, la fel, şi aloe când este îngropat. Acolo Iosif este numit bărbatul Mariei, chiar dacă nu era bărbatul ei, aici tot un Iosif, din Arimateea, se arată îngropătorul Vieţii noastre. Se naşte în Betleem şi în iesle, dar şi înviază în mormânt ca într-o iesle. Păstorii înaintea tuturor aduc vestea minunată a naşterii lui Hristos, dar şi primii dintre păstorii ucenici ai lui Hristos povestesc fericita Lui înviere din morţi. Acolo îngerul a strigat Fecioarei: „Bucură-te!”, aici îngerul Sfatului celui mare, Hristos, astrigat femeilor: „Bucuraţi-vă!”. La prima Sa naştere, Hristos, după patruzeci de zile, a intrat în Ierusalimul pământesc, în templu, şi a adus jertfă, ca Întâi-Născut al lui Dumnezeu, o pereche de turturele. Dar şi la învierea Lui din morţi, după patruzeci de zile, S-a urcat în Ierusalimul ceresc, de care nu se despărţise ca Dumnezeu, în adevărata Sfânta Sfintelor, ca Cel dintâi înviat din morţi şi nestricăcios, şi a adus lui Dumnezeu şi Părintelui ceresc drept jertfă, ca două turturele neprihănite, sufletul şi trupul nostru. Şi acolo, într-un chip negrăit, L-a primit în sânurile Lui, ca un alt Simeon, Dumnezeu Cel vechi de zile şi Părintele. Dacă însă pe toate acestea le asculţi ca pe nişte poveşti şi nu crezi în ele, te osândesc peceţile nedesfăcute ale mormântului împărătesc, ale Învierii lui Hristos. Pentru că, aşa cum Hristos S-a născut din Fecioara Maria, lăsând pecetluite cheile fecioriei, pe care le au din fire toate femeile şi pe care le deschide naşterea, la fel a şi înviat din morţi fără să rupă peceţile mormântului. Dar cum şi când şi de către cine a fost înmormântat Hristos, Viaţa tuturor? Să ascultăm ce spun Scrierile Sfinte.

IX. Iar făcându-se seară, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif, care şi el era un ucenic al lui Iisus. Acesta, ducăndu-se la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Cel stricăcios s-a arătat înaintea stricăciunii, cerând să-L primească pe Dumnezeul celor stricăcioşi! Tina cere tinei să-L primească pe Făcătorul tuturor! Iarba cere de la iarbă să primească Lumina cerească! Picătura sau nimicul cere picăturii celei neînsemnate să primească Oceanul! Cine a văzut, cine a auzit vreodată? Omul primeşte de la om pe Creatorul oamenilor! Nedreptul făgăduieşte Dreptului să-i ofere Canonul şi Legea. Judecătorul nedrept îngăduie să fie înmormântat Judecătorul judecătorilor ca osândit!

X. Deci, facându-se seară, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif. într-adevăr, era bogat, de vreme ce a primit întregul Ipostas al Domnului. Cu adevărat era bogat, de vreme ce a primit de la Pilat firea îndoită a Persoanei lui Hristos. Cu siguranţă că era bogat, de vreme ce s-a învrednicit să primească Mărgăritarul cel nepreţuit. Fără de îndoială că era bogat, de vreme ce a ţinut punga plină cu Comoara Dumnezeirii. Şi cum să nu fie bogat cel care a dobândit Viaţa şi mântuirea lumii? Cum să nu fie bogat Iosif, de vreme ce a primit ca dar pe Acesta care-i hrăneşte pe toţi şi pe toate le stăpâneşte? Şi facându-se seară, căci apusese în iad Soarele dreptăţii, a venit un om bogat din Arimateea, pe nume Iosif, şi care se ascundea pentru că se temea de iudei. De asemenea, a venit şi Nicodim, cel care într-o noapte venise  să se întâlnească cu Iisus.

XI. O, taină a tainelor, ascunsă nouă! Doi ucenici în ascuns vin să Îl ascundă în mormânt pe Iisus, vădind prin furişarea lor taina ascunsă în iad, a Dumnezeului ascuns cu trupul! Şi se întreceau unul pe celălalt în râvna lor pentru Hristos – Nicodim, prin darul generos de smirnă şi aloe, iar Iosif arătându-se vrednic de laudă pentru îndrăzneala şi curajul său faţă de Pilat. Acesta, alungând orice frică, s-a arătat cu îndrăzneală lui Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Şi, când s-a arătat, s-a purtat cu multă înţelepciune, ca să-şi îndeplinească scopul. Astfel, nu s-a folosit înaintea lui Pilat de cuvântări meşteşugite şi măreţe, ca să nu fie exilat şi să piardă pe Cel pe Care-L căuta. Nu a zis: „Dă-mi trupul lui Iisus, Care înainte cu puţin timp a întunecat soarele şi a prăvălit pietrele de pe morminte şi a tulburat pământul, şi a deschis mormintele şi a rupt catapeteasma templului în două”. Nimic asemănător n-a zis lui Pilat.

XII. Deci ce i-a zis? „Ceva neînsemnat, ceva socotit detoţi ca nimic, am venit să-ţi cer, stăpâne! Dă-mi să înmormântez trupul mort al Celui pe Care L-ai osândit la moarte, al lui Iisus Nazarineanui, al lui Iisus Cel sărac, Cel fără acoperiş, Cel gol al Celui dispreţuit, al fiului unui tâmplar, al lui Iisus Cel legat, al lui Iisus Cel dispreţuit în patria Sa, al lui Iisus Cel străin şi nerecunoscut printre străini, şi batjocorit, şi, pe lângâ toate acestea, atârnat pe cruce. Dă-mi-L pe acest Străin pentru că ce-ţi trebuie trupul Lui? Dă-mi-L pe acest Străin pentru că dintr-o ţară îndepărtată a venitaici ca să mântuiască pe străin (pe cel înstrăinat de Dumnezeu şi de patria cerească a omului). Dă-mi-L pe acest Străin, pentru că S-a coborât în pământul întunecat ca să-l înalţe pe cel înstrăinat. Dă-mi-L pe acest Străin pentru că doar Acesta este în chip real străin. Dă-mi-L pe acest Străin, a Cărui ţară nu o cunoaştem noi, cei străini. Dă-mi-L pe acest Străin pe al Cărui Părinte nu-L ştim noi, cei străini. Dă-mi-L pe acest Străin, al Cărui loc şi naştere şi viaţă n-o cunoaştem noi, cei străini. Dă-mi-L pe acest Străin, Care a vieţuit înstrăinat, cu o viaţă nemaiîntâlnită. Dă-mi-L pe acest Străin, Care aici nu are are unde să-şi plece capul. Dă-mi-L pe acest Străin, Care ca un străin S-a născut fără acoperiş în iesle, în ţară străină. Dă-mi-L pe acest Străin, Care chiar în iesle a fugit ca un străin, ca să scape de Irod. Dă-mi-L pe acest Străin, Care chiar din scutece S-a înstrăinat în Egipt. Dă-mi-L pe acest Străin, Care nici cetate, nici sat, nici casă, nici loc unde să rămână, nici rudenii nu are, ci în ţară străină a locuit chiar dacă le avea în stăpânire pe toate. Dă-mi-L, stăpâne, pe Acesta aflat goI pe lemnul crucii, ca să-L acopăr, pe Cel care a acoperit goliciunea firii mele. Dă-mi-L pe acest Om mort și Dumnezeu ca să-L acopăr, pe Cel Care a acoperit fărădelegile mele. Dă-mi-L pe acest Mort ca să-L îngrop, pe Cel Care a îngropat în Iordan păcatul meu. Pentru un mort te rog, Care a fost nedreptăţit de către toţi, Care a fost trădat de ucenicul Său, Care a fost părăsit de prieteni, Care a fost alungat de fraţi, Care a fost pălmuit de slugi. Pentru un mort te rog fierbine, osândit de către cei pe care El Însuşi i-a eliberat din sclavie, adăpat cu oţet de către cei pe care El Însuşi i-a hrănit, rănit de către cei pe care El Însuşi i-a vindecat, părăsit de către ucenicii Săi şi lipsit de însăşi mama Sa. Pentru un mort te rog fierbinte, stăpâne, pentru Acesta fără de acoperiş, atârnat pe lemnul crucii. Pentru că nimeni nu L-a sprijinit pe pământ, nici părinte, nici prieten, nici ucenic, nici rudenie, nimeni nu                s-a găsit ca să-L înmormânteze. Este singurul Fiu, Unul născut al Părintelui său, Dumnezeu în lume, şi nimeni Altul.

XII. Ademenea cuvinte a grăit Iosif lui Pilat şi cârmuitorul a poruncit să-i fie dat Prea Sfântul Trup al lui Iisus. Căci a venit peGolgota, L-a coborât pe Dumnezeu întrupat de pe cruce şi a întins deasupra pământului trupul gol, nu al unui om simplu, ci al lui Dumnezeu! Şi oricine poate vedea aşezat jos pe Acesta care pe toţi i-a tras în sus, şi rămâne pentru puţin timp fără suflare Cel care este viaţa şi suflarea tuturor. Şi se arată lipsit de ochi Cel care i-a creat pe cei cu ochi mulţi (heruvimii) şi stă întins Cel care este Învierea tuturor. Şi aşează între morţi Dumnezeu Cel întrupat, Cel care îi înviază pe cei morţi şi tace pentru puţin timp trupeşte tunetul Logosului divin şi Se înalţă de mâini omeneşti Cel Care ţine în palmele Sale pământul.

XIV. Iosife, oare, cerându-L şi primindu-L, ştii pe Cine ai primit? Apropiindu-te de cruce şi coborându-L pe Iisus, ştii pe cine ai ţinut? Dacă într-adevăr ştii pe cine ţii, acum ai devenit bogat! Pentru că altfel cum faci această îngropare a trupului dumnezeiesc, atât de înfricoşătoare? Vrednică de laudă este dorinţa ta, dar şi mai vrednică este râvna sufletului tău! Oare nu te cutremuri când porţi pe mâinile tale pe Cel de care se înfricoşează heruvimii? Într-adevăr, cu câtă teamă scoţi de pe Trupul acesta dumnezeiesc puţinul veşmânt care-L acoperă! Şi cu câtă evlavie îţi pleci ochii tăi, căci te înfricoşezi să ţintuieşti firea omenească a lui Dumnezeu cel mai presus de fire! Spune-mi, Iosife, Îl înmormântezi îndreptat spre răsărit pe cel Care este Răsăritul Răsăriturilor? Atingi cu degetele tale, aşa cum facem morţilor, şi ochii lui Iisus, Care cu Preacuratul Său deget a atins ochii orbului? Închizi oare şi gura Celui care a deschis gura celui mut? Oare îndoi şi mâinile Celui care a întărit mâinile slăbănogite, nu cumva îi legi picioarele, aşa cum facem morţilor, Celui care a făcut să umble picioarele neputincioase? Îl porţi oare pe patul morţii pe Cel care a poruncit paraliticului: Ia-ţi patul tău şi umblă? Goleşti oare şi vasul cu miruri asupra Celui care ca un mir ceresc S-a golit pe Sine şi a înnoit lumea? Îndrăzneşti oare să cureţi şi acea coastă însângerată a trupului dumnezeiesc, a lui Iisus, Care a vindecat-o pe femeia cea cu curgere de sânge? Speli oare şi cu apă Trupul lui Dumnezeu, Care pe toţi i-a spălat şi le-a dăruit curăţirea de păcate? Şi ce lumini aprinzi, oare, înaintea Luminii Celei adevărate, Care luminează pe orice om? Şi ce cântări de înmormântare înalţi Celui care neîncetat este lăudat de toată oastea cerească a îngerilor? Verşi şi lacrimi pentru Mortul acela care a lăcrimat pentru Lazăr cel mort şi l-a înviat după patru zile de la moartea lui? Şi ce tânguiri scoţi pentru Acela care a dăruit tuturor bucurie şi a încetat tristeţea Evei?

XV. Iosife, fericesc mâinile tale, care au îngrijit şi au atins mâinile şi picioarele trupului dumnezeiesc al lui Iisus încă însângerate! Fericesc mâinile tale, care au atins coasta însângerată a lui Dumnezeu înainte de Toma, de credinciosul cel necredincios cu curiozitatea lui vrednică de laudă. Fericesc gura ta, care s-a săturat în chip nesătul şi s-a înfrăţit cu gura lui Iisus, umplându-se de Duhul Sfânt. Fericesc ochii tăi, care s-au apropiat de ochii lui Iisus şi au luat de la aceştia lumina cea adevărată. Fericesc faţa ta, care s-a apropiat de faţa lui Dumnezeu. Fericesc umerii tăi, care L-au ţinut pe Cel Care le ţine pe toate. Fericesc capul tău, care s-a apropiat de Capul tuturor. Îi fericesc pe Iosif şi pe Nicodim, pentru că s-au făcut heruvimi înaintea heruvimilor, înălţând şi purtându-L deasupra lor pe Dumnezeu. Pentru că s-au făcut slujitorii lui Dumnezeu înaintea celor cu şase aripi (Serafimii), acoperind şi cinstindu-L pe Domnul, nu cu aripi, ci cu giulgiuri. Pe Acesta, de Care se cutremură Heruvimii, Iosif şi Nicodim Îl poartă pe umerii lor şi-L duc împreună cu toate cetele uimite ale îngerilor netrupeşti.

XVI. Aşadar, de vreme ce au venit Iosif şi Nicodim, împreună cu ei a alergat şi toată ceata îngerilor lui Dumnezeu. Au ajuns mai întâi heruvimii, au alergat aproape de ei serafimii, L-au purtat tronurile, L-au acoperit cei cu şase aripi, s-au mirat cei cu ochi mulţi, L-au acoperit puterile, i-au cântat măririle, s-au cutremurat cetele, s-au tulburat toate oştile cetelor cereşti care, pline de mirare şi admiraţie, se întrebau între ele: „Ce este această mare şi nemaiîntâlnită şi negrăită privelişte? Pe Acesta, pe Care noi, puterile cele fără de trupuri, nu putem să-L privim în cer ca pe un Dumnezeu înfricoşător, Îl privesc pe pământ oamenii ca om gol şi mort?”

XVII. Pe Acesta, în faţa Căruia heruvimii stau cu evlavie, Iosif şi Nicodim Îl înmormântează cu îndrăzneală. Cum S-a coborât Acesta, Care n-a lăsat cerurile? Cum a ieşit Acesta, Care este înlăuntru? Cum a venit pe pământ cel Care umple universul? Cum S-a golit Acesta, Care pe toţi i-a îmbrăcat? Cum S-a aflat împreună cu Maica Lui pe pământ, ca om adevărat, Acesta, Care Se află împreună cu Părintele Său neîncetat în ceruri ca Dumnezeu? Cum S-a arătat oamenilor ca om şi, în acelaşi timp, Dumnezeu iubitor de oamenii Acesta, Care niciodată până acum nu S-a arătat nouă?

XVIII. Cum Cel nevăzut S-a făcut văzut? Cum Cel fără de trup S-a întrupat? Cum a pătimit Cel fără de patimă? Cum Judecătorul S-a arătat în faţa judecăţii? Cum Viaţa a gustat moarte? Cum Cel nedespărţit încape în mormânt? Cum locuieşte în mormânt Cel care n-a lăsat braţele Părintelui Său? Cum trece de poarta peşterii Acesta, Care a deschis porţile cerurilor, Care n-a stricat cheile Fecioarei, însă a zdrobit porţile iadului? Acesta, Care S-a arătat lui Toma, fără să deschidă uşile casei, a deschis însă oamenilor uşile împărăţiei Sale, în timp ce uşile şi peceţile mormântului le lasă închise? Cum este socotit împreună cu cei morţi Acesta, Care este liber între ei? Cum Lumina cea neînserată vine în locul întunecat, umbrit de moarte? Unde se duce? Unde Se coboară Acesta, pe Care nici moartea nu-L poate ţine? Care este raţiunea, modul, scopul care-L coboară în iad? Nu cumva coboară ca să-L înalţe pe Adam, cel osândit şi rob împreună cu noi? Da! Merge să-l caute pe primul om creat ca pe oaia cea pierdută. Fireşte că vrea să-i viziteze şi pe cei care locuiesc în întuneric, în locul umbrit de moarte. Fără îndoială că pe Adam cel robit şi pe Eva cea roabă împreună cu el se duce să-i elibereze de dureri Dumnezeul şi fiul lor.

XIX. Să ne coborâm însă cu El! Să dănţuim toţi, împreună să batem din palme, să săltăm, să-L urmăm, să-L preamărim. S-o facem degrabă, văzând împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii şi eliberarea osândiţilor de către Domnul Cel Bun. Vedeţi că Cel care din fire este iubitor de oameni purcede să-i elibereze cu multă putere şi stăpânire pe cei întemniţaţi de la începutul veacurilor, pe cei închişi în morminte – pe cei pe care i-a înghiţit în chip tiranic moartea amară şi nesătulă, furându-i de la Dumnezeu, şi îngrămădindu-i pe toţi împreună şi, după ce-i eliberează, iată că-i pune împreună cu cei care locuiesc în ceruri. Acolo, Adam cel întâi creat şi primul născut este legat mai jos decât toţi osândiţii. Acolo este Abel, primul om mort şi primul păstor, prefigurarea uciderii nedrepte a Păstorului Hristos. Acolo este Noe, prototipul lui Hristos, al Creatorului, al Corăbiei celei mari a lui Dumnezeu, al Bisericii, acel Noe care prin porumbel, prin Duhul Sfânt, a salvat toate neamurile sălbatice de la pieirea necredinţei şi a alungat pe corb, pe diavolul înfricoşător. Acolo este Avraam, înaintaşul lui Hristos, jertfitorul fiului său întâi-născut, care a adus jertfă de trei ori fericită lui Dumnezeu, cu sabie, dar şi fără sabie, cu moarte, dar şi fără moarte. Acolo jos este în legături şi Isaac care, ca prefigurare a lui Hristos şi a jertfei Lui, a fost legat în vechime pe pământ de către Avraam. Acolo jos este Iacov, cel întristat, aşa cum era mai înainte întristat pe pământ pentru pierderea lui Iosif. Acolo este Iosif, cel întemniţat, aşa cum a fost întemniţat în Egipt, prefigurându-L pe Hristos Cel legat şi pe Stăpânul. Acolo jos în întuneric este Moise, aşa cum cândva pe pământ se afla înlăuntrul coşului întunecat. Acolo jos, în groapa iadului, este Daniel, aşa cum odinioară pe pământ se găsea în groapa leilor. Acolo, în groapa stricăciunii şi a morţii este Ieremia, aşa cum altădată se afla în groapa mocirlei. Acolo, înlăuntrul chitului iadului se găseşte Iona, prototipul veşnicului Iona, al lui Hristos Cel mai înainte de veci, Care trăieşte în veci nesfârşiţi. Acolo este David, protopărintele lui Dumnezeu, înaintaşul după trup al lui Hristos. Şi ce să zic despre David şi Iona şi Solomon? Acolo, ca într-un pântece întunecat (aşa cum se afla în pântecele mamei sale Elisabeta), este şi marele Ioan, cel mai mare decât toţi profeţii, de două ori slujitor, şi înaintemergător şi propovăduitor al celor vii şi al celor morţi, cel trimis de către Irod în închisoarea iadului, în temniţa omenirii, unde prevesteşte pe Hristos celor care au murit de veacuri, drepţi şi nedrepţi.

XX. Din iad, toţi profeţii şi drepţii Îl rugau tainic pe Dumnezeu, cu rugăciuni neîncetate, cerând izbăvirea de acea moarte nesfârşită, de multa durere, de întristare, de vrăjmăşia care-i ţinea, de înfricoşare şi întunecime. Şi unul Îi zicea lui Dumnezeu: „Din pântecele iadului auzi strigătul glasului meu!” Altul: „Din adâncurile inimii mele am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!” Şi altul: „Arată-Ţi faţa Ta şi ne vom mântui!” Şi altul: „Tu, Care şezi pe tron de heruvimi, arată-Te!” Şi altul: „Porneşte puterea Ta nebiruită, vino să ne mântuieşti!” Şi altul: „Să ne ajungă degrabă milostivirea Ta, Doamne!” Şi altul: „Scapă sufletul meu de adâncurile iadului!” Şi altul: „Doamne, scapă-mă din iadul sufletului meu!”. Şi altul: „Să nu părăseşti sufletul meu în iad!” Şi altul: „Să se ridice viaţa mea din stricăciune la Tine, Domnul şi Dumnezeul meu!”

XXI. Deci, auzindu-i pe toţi aceştia, Mult-Milostivul Dumnezeu, Hristos, a socotit că nu era drept să ofere iubirea Sa de oameni doar celor care au vieţuit în vremea Lui sau după aceasta, ci şi celor care înainte de îngroparea Sa se găseau robi în iad şi se aflau în întuneric şi în umbra morţii. De aceea, Logosul dumnezeiesc i-a vizitat cu trup însufleţit pe cei care vieţuiau pe pământ, în timp ce S-a arătat cu trupul Său îndumnezeit şi preacurat, despărţit de trup, nu însă şi de dumnezeirea Lui, sufletelor care fuseseră despărţite şi acestea de trup şi se aflau în iad.

XXII. Aşadar să alergăm cu mintea şi să mergem în iad, ca să vedem acolo jos cum, cu puterea Sa atotputernică, Hristos îl biruieşte în întregime pe tiranul sufletelor înrobite şi cum, cu strălucirea Sa, robeşte fără mâini toată oştirea lui, acele legiuni nemuritoare ale demonilor, scoţând din ţâţâni porţile cele nematerialnice, zdrobindu-le cu lemnul crucii şi sfărâmând cu piroanele dumnezeieşti zăvoarele cele veşnice şi topind precum lumânarea, cu legătura mâinilor Sale dumnezeieşti, lanţurile cele nedezlegate şi împungând cu suliţa cu care a fost împunsă coasta Sa dumnezeiască inima nematerialnică a tiranului. Hristos spulberă tăria săgeţilor lui la vremea în care pe cruce îşi întinde ca un arc mâinile Sale dumnezeieşti. De aceea, dacă-L urmezi pe Hristos, vei vedea în tăcere unde l-a legat pe tiran şi unde i-a atârnat capul, cum a smuls din temelii temniţa şi cum i-a scos pe cei întemniţaţi, cum eliberat pe Adam şi cum a înviat-o pe Eva, cum a stricat peretele cel din mijloc şi cum l-a osândit pe diavolul cel fermecător. Cum a omorât moartea şi cum a înălţat semnele biruinţei. Cum a pierdut în întregime stricăciunea şi cum l-a ridicat pe om la vrednicia lui dintru început.

XXIII. Deci Acesta, Care ieri, cu voia Lui, n-a chemat legiunile îngerilor să-L ajute, ci-i spunea lui Petru: „Ți se pare că nu pot să-L rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?”, acum coboară, aşa cum se cade lui Dumnezeu şi Stăpânului împotriva iadului şi a morţii, ca să-l războiască pe tiran cu moartea Lui, având împreună cu El nu doar douăsprezece legiuni ale cetelor trupeşti şi nemuritoare şi nevăzute, ci mii şi mii de îngeri, Arhangheli, Stăpâniri, Tronuri, Serafimi şi Heruvimi. Acestea Îl urmează şi-L înconjoară, şi-L cinstesc pe Hristos ca pe Stăpânul şi Împăratul lor. Şi nu ca aliaţi, – nu, niciodată! pentru că Atotputernicul Hristos Dumnezeu de ce alianţă are nevoie? O fac pentru că sunt datori şi doresc în acelaşi timp să se afle lângă Stăpânul lor. Şi, ca nişte suliţaşi credincioşi şi războinici şi slujitori strălucitori ai stăpânirii împărăteşti a Domnului, doar la semnul dumnezeiesc al Lui aleargă în grabă să dea de ştire unul altuia şi să împlinească porunca Lui, împodobiţi cu cununile biruinţei împotriva taberelor vrăjmaşilor şi ale tiranilor. Desigur că de aceea şi coboară, însoţindu-L pe Dumnezeu şi Stăpânul în cele mai de jos ale pământului şi în părţile cel mai adânci ale iadului, în locuinţele cele de sub pământ ale morţilor din vechime, ca să-i scoată cu putere acum pe cei legaţi de veacuri.

XXIV. Deci, când Domnul cu alaiul Său dumnezeiesc S-a arătat strălucitor înaintea porţilor închise, înaintea tainiţelor întunecate şi a lăcaşurilor de sub pământ şi a peşterilor iadului, mai marele oştilor îngereşti, Gavriil, fiind prin tradiţie cel care aduce oamenilor veştile bune şi fericite, îi înştiinţează pe toţi şi cu glas puternic de Arhanghel şi de soldat al oştilor îngereşti, impunător şi tunător, strigă către puterile vrăjmaşe: „Ridicaţi, căpetenii, porţile!” După acesta, strigă şi Mihail: „Şi dărâmaţi porţile cele veşnice!” După aceea şi Puterile glăsuiesc: „Daţi-vă la o parte, portari ai fărădelegii!”. În urma lor, şi Stăpânirile strigă poruncitor: „Stricaţi lanţurile cele nedezlegate!” Şi un alt înger tună: „Ruşinaţi-vă, vrăjmaşi potrivnici lui Dumnezeu!”, iar un altul: „Înfricoşaţi-vă, tirani nemiloşi!”

XXV. Şi. precum atunci când apare o oaste împărătească victorioasă, înfricoşătoare, atot­puternică, neînfrântă, frică şi cutremur şi tulburare şi panică îi cuprinde pe vrăjmaşii neînfrântului Împărat, la fel s-a întâmplat pe neaşteptate şi în iad, prin acea prezenţă nemaiîntâlnită a lui Hristos în cele de dedesubt. O strălucire puternică de sus a orbit şi a întunecat chipurile puterilor vrăjmaşe ale iadului, în timp ce auzeau şi glasuri poruncitoare, ca de soldaţi, care tunau: „Ridicaţi, căpetenii, porţile, ridicaţi porţile!” – nu adică să le deschideţi, ci să le smulgeţi din temelii, să le aruncaţi departe, încât să nu se mai închidă niciodată. „Ridicaţi, căpetenii, porţile!” nu pentru Hristos, Care este aici, căci poate să treacă şi prin porţile încuiate oricând voieşte, ci pentru că vă porunceşte vouă, slugi care fugiţi, să scoateţi porţile veşnice şi să le aruncaţi departe, să le sfărâmaţi. De aceea nu porunceşte mulţimilor voastre, ci vouă înşivă, care sunteţi socotiţi conducătorii lor: „Ridicaţi, căpetenii, porţile de aici!”

XXVI. Căpetenii de aici, nu alte căpetenii! Chiar dacă până acum aţi stăpânit cu răutate peste cei care au murit de la începutul veacurilor, de acum înainte nu veţi porunci nici acestora, nici altora, nici chiar vouă înşivă! Scoateţi porţile, pentru că S-a arătat Hristos, Poarta cea cerească. Deschideţi calea Celui care a păşit cu piciorul Său în temniţa iadului. Numele Lui este Domnul, şi ca Domn poate să treacă prin porţile morţii. Voi aţi creat porţile morţii, Acesta, însă, a venit să treacă prin ele. De aceea, scoateţi porţile, cârmuitori! Scoateţi-le, nu zăboviţi! Aruncaţi-le degrabă! Scoateţi-le fără amânare şi, dacă credeţi că aşteptăm, vă înşelaţi! Vom porunci porţilor înseşi să iasă de la sine, fără să punem măcar mâna: „Sfărâmaţi-vă, porţi veşnice!”

XXVII. Şi, când puterile îngereşti au strigat aceste cuvinte, în clipa aceea porţile s-au sfărâmat, lanţurile s-au dezlegat, cheile s-au descuiat, zăvoarele s-au rupt în bucăţi, temeliile temniţei s-au cutremurat şi puterile vrăjmaşe au luat-o la fugă. Unul îl împingea pe celălalt, se încurca în picioarele lui, striga ca celălalt să fugă. S-au înfricoşat, s-au ridicat, s-au umplut de uimire, s-au tulburat, şi-au schimbat chipul, s-au cutremurat, au împietrit şi totodată s-au pus pe fugă, s-au minunat şi, în acelaşi timp, s-au înspăimântat. Şi unul stătea cu gura deschisă, altul îşi ascundea faţa între genunchii săi, altul cădea cu faţa la pământ secerat, altul se făcea ca un mort, altul se pierdea de uimire şi altul alerga să se ascundă mai adânc.

XXVIII. Deci acolo Hristos a tăiat capetele tiranilor flămânzi, care s-au cutremurat de venirea Lui şi au deschis cu frică gurile lor, ca şi cum ar fi avut frâie şi urlau: „Cine este acest Împărat preaslăvit? Cine este Acesta care a venit aici împreună cu atâţia? Şi face asemenea minuni? Cine este Acesta care săvârşeşte acum în iad lucruri care nu s-au întâmplat niciodată? Cine este Acesta, Care scoate de aici pe cei întemniţaţi de la începutul veacurilor? Cine este Acesta, Care a doborât şi a făcut nefolositoare puterea cea nebiruită şi bărbăţia noastră?”

XXIX. Acestora le-au răspuns Puterile îngereşti ale Domnului şi au grăit: „Tirani fără de lege, vreţi să aflaţi Cine este acest Împărat prcaslăvit? Este Domnul Cel tare şi puternic şi nebiruit în războaie, cel Care ca pe nişte tirani fără de lege şi nemernici v-a exilat şi aruncat jos din tăria cerească. Este cel Care a pierdut capetele vrăjmaşilor diavoli în apele Iordanului! El este cel Care cu crucea v-a batjocorit, v-a defăimat, v-a arătat neputincioşi. Este cel Care v-a legat, v-a înveşmântat în întuneric și v-a aruncat în abis. Este cel Care vă va arunca în focul cel veșnic și în gheenă, cel Care vă va pierde! Nu zăboviţi mai mult, nu staţi, daţi fuga şi scoateţi-i pe cei întemniţaţi, pe aceştia pe care până acum rău i-aţi chinuit! Pentru că stăpânirea voastră a fost pierdută, tirania voastră a fost desființată, invidia voastră a fost nimicită, lauda voastră a fost în întregime pierdută, puterea voastră a fost călcată în picioare şi alungată.

XXX. Acestea grăiau puterile biruitoare ale Domnului împotriva puterilor vrăjmaşe şi, în acelaşi timp, se mişcau ca fulgerul – unii distrugeau din temelie temniţa, alţii îi alungau pe vrăjmașii care fugeau să scape în părţile cele mai dinafară ale iadului, spre cele mai adânci, alții alergau și cercetau cele mai din adânc, fortărețele și peșterile, alții aduceau din diferite locuri pe vrăjmaşi la Domnul, alţii îl legau pe tiran cu legături nedezlegate, alţii îi eliberau pe cei întemniţaţi de la începutul veacurilor, unii dădeau porunci, alţii le împlineau fără întârziere, unii alergau înaintea Domnului, căci înainta mai adânc, şi alţii Îl urmau ca pe un Dumnezeu şi Împărat biruitor.

XXXI. Aşadar, în timp ce se grăiau și se întâmplau acestea în iad și toate se cutremurau, Domnul Se apropia ca să ajungă în părțile cele mai adânci, iar Adam, cel întâi creat și primul dintre muritori, care se afla strâns legat, mai jos decât toți, a simțit pașii Domnului, Care Se apropia de cei întemnițați, și a auzit glasul Lui, când mergea prin temniță. Atunci s-a întors către toţi cei legaţi de veacuri împreună cu el şi le-a zis: „Aud zgomotul paşilor Celui care Se apropie de noi şi, dacă într-adevăr am fost învredniciţi să ajungă Acela până aici, atunci suntem liberi! Dacă, într-adevăr, Îl vedem printre noi, atunci ne-am mântuit de iad!”

XXXII. Şi, pe când Adam spunea acestea şi altele asemănă­toare tuturor celor împreună cu el, Domnul a intrat ţinând arma biruitoare a crucii. Când L-a întâlnit în faţă, protopărintete Adam și-a lovit pieptul de uimire și a strigat: „Domnul meu să fie cu noi cu toți!”. Și Hristos i-a răspuns lui Adam: „Și cu duhul tău!”. După aceea, l-a apucat de mână, l-a sculat și I-a zis: „Scoală-te, tu, cel ce dormi, ridică-te din morţi, Hristos te va lumina! Eu, Dumnezeul tău, Care de dragul tău m-am făcut fiul tău (după firea omenească), din dragoste pentru tine şi pentru urmaşii tăi, acum, cu puterea pe care o am, grăiesc şi poruncesc celor întemniţaţi: „Ieşiţi!”, şi celor care se găsesc în întuneric: „Veniţi la lumină!”, şi celor care au murit: „Înviaţi!”. Şi ţie, Adame, îţi poruncesc: „Ridică-te din somnul tău! Nu te-am creat pentru aceasta, ca să rămâi întemnițat în iad. Scoală-te din morţi, Eu sunt viaţa oamenilor. Ridică-te, făptura Mea, ridică-te, înfăţişarea Mea, cel creat după chipul Meu! Ridică-te şi să plecăm de aici, pentru că te-ai unit cu Mine şi Eu cu tine. Pentru tine M-am făcut fiul tău, Eu, Care sunt Dumnezeul tău! Pentru tine am primit înfăţişarea ta de rob, Eu, Domnul! Pentru tine am coborât pe pământ şi mai jos de pământ Eu, Care Mă aflu mai sus decât cerurile. Pentru tine, omul, M-am făcut ca un om neajutorat, părăsit între cei morţi. Pentru tine, care ai ieşit din grădina raiului, am fost lăsat în mâna iudeilor, într-o grădină, şi M-am răstignit într-o grădină!

XXXIII. Priveşte la scuipările de pe faţa Mea, le-am primit de dragul tău, ca să te readuc unde ai fost înainte, când ţi-am dat suflarea Mea. Ia seama la palmele de pe obrajii Mei, căci le-am primit ca să redau înfăţişării tale pervertite vederea pe care o avea ca chip al Meu. Priveşte la loviturile de bici de pe spatele Meu, le-am primit ca să risipesc greutatea păcatelor tale. Priveşte la mâinile Mele ţintuite: le-au ţintuit bine pe lemnul crucii pentru tine, care n-ai întins bine mâna ta spre pomul oprit. Priveşte picioarele Mele ţintuite bine, au fost ţintuite pe lemnul crucii din pricina picioarelor tale, care n-au alergat bine spre pomul neascultării. În ziua a şasea a ieşit hotărârea de osândă pentru tine, în ziua a şasea din nou te plăsmuiesc şi-ţi deschid Raiul.

XXXIV. Am gustat fiere de dragul tău, ca să vindec plăcerea amară pe care ai gustat-o din acel rod dulce. Am gustat oţet, ca să scot pentru totdeauna din viaţa ta acel potir otrăvitor al morţii. Am primit buretele, ca să şterg zapisul păcatelor tale. Am primit trestia, ca să semnez cu ea eliberarea neamului omenesc. Am adormit pe cruce şi am fost împuns cu suliţa în coastă pentru tine, cel pe care te-am adormit în Rai, şi din coasta ta am plăsmuit-o pe Eva. Coasta Mea a vindecat durerea coastei tale. Somnul Meu te va scoate din somnul tău în iad. Suliţa care M-a străpuns a oprit sabia de foc care se rotea împotriva ta şi-ţi interzicea intrarea în Rai.

XXXV. Deci, scoală-te şi să plecăm de aici! Cândva te-am alungat din Raiul pământesc, acum te readuc nu în Raiul acela, ci pe tronul ceresc. Te-am împiedicat mănânci din pomul vieţii, iată, acum M-am unit cu tine, Eu, Viaţa! Am poruncit heruvimilor să te păzească ca pe un rob, acum poruncesc heruvimilor să ţi se închine ca lui Dumnezeu (omul îndumnezeit). Te-ai ascuns de Dumnezeu pentru că erai gol la trup, iată că ai ascuns pe Dumnezeu înlăuntrul tău gol. Te-ai îmbrăcat cu haina de piele a ruşinii, iată că Eu M-am îmbrăcat cu haina cea de sânge a trupului tău, cu toate că sunt Dumnezeu! De aceea, sculaţi-vă, să plecăm de aici! Să mergem de la moarte la viaţă, de la stricăciune la nestricăciune, de la întuneric la lumina veşnică. Sculaţi-vă şi să plecăm de aici! Să mergem de la durere la desfătare, de la robie la libertate, de la temniţa iadului la Ierusalimul cel ceresc, de la legături la odihnă, de la sclavie la desfătarea Raiului, de la pământ la cer.

XXXVI. De aceea am murit şi am înviat, ca să fiu Domnul celor morţi şi al celor vii. Deci, sculaţi-vă şi să plecăm de aici! Părintele Meu ceresc aşteaptă oaia cea pierdută. Cele nouăzeci şi nouă de oi ale îngerilor îl aşteaptă pe Adam, cel împreună slujitor cu ele – care va învia, se va înălţa, şi se va întoarce la Dumnezeu. Tronul heruvimic este pregătit. Aceştia care vă vor înălţa sunt grabnici şi râvnitori. Cămara de nuntă a fost pregătită. Masa cinei este întinsă. Lăcaşurile şi locurile veşnice sunt gata. Comorile bunurilor au fost deschise. Împărăţia cerurilor a fost pregătită înainte de veacuri. Ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi gândul omului n-a cugetat la bunurile care-l aşteaptă pe om!

XXXVII. Deci, când spunea acestea şi altele asemenea, Domnul a înviat. Şi în acelaşi moment a înviat şi Adam cel unit cu El, şi Eva. Dar şi multe alte trupuri ale sfinţilor care muriseră de la începutul veacurilor s-au sculat, vestind învierea cea de a treia zi a Domnului. S-o primim şi noi, cei credincioşi, şi s-o îmbrăţişăm cu bucurie, dănţuind împreună cu îngerii, psalmodiind împreună cu arhanghelii şi, în acelaşi timp, preamărindu-L pe Hristos, Cel care ne-a ridicat din stricăciune şi ne-a dăruit viaţă. Acestuia I se cuvine slava şi puterea, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte, cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Său Duh, în vecii nesfârşiţi. Amin!

(Din cartea Sf. Epifanie al Ciprului, CUVÂNT LA ÎNGROPAREA TRUPULUI DUMNEZEIESC AL DOMNULUI Şl MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS, traducere de Pr. Victor Manolache, Ed. Egumenița și Cartea Ortodoxă, 2010)

Translate page >>