Interesul adevărat pentru unitatea Bisericii preocupă și pe unii mireni. Este cazul unui text scris cu năduf de cineva din Grecia despre situația specială și amăgitoare în care se găsește Biserica astăzi, îndeosebi ierarhia din țara sa, dar nu numai de acolo.
Unitatea dumnezeiască și cea satanică
În ultimul timp, îndeosebi în ultima perioadă a așa-zisei „crize sanitare”, unii, în principal episcopi la început, și părinți-duhovnici de un cuget și imitatori ai lor în continuare, referă totul la unitatea corpului bisericesc. În clipa în care sfâșie prin faptele lor această unitate precisă, vorbesc continuu și „se neliniștesc” de unitate.
Unitatea corpului bisericesc firește că nu este o „reglementare administrativă, o realizare omenească”, deoarece nici Biserica nu este o grupare de oameni care conlucrează și sunt de un cuget pur și simplu de dragul unui scop pământesc bun. Biserica nu este religie (ritual), dar cu mult mai mult nu este organism, adunare, partid, pentru ca unitatea ei să depindă pur și simplu de înrolare, acceptarea pozițiilor, ascultare de superiori și aplicarea celor convenite. (Acestea sunt cunoscute tuturor și îmi cer iertare că le menționez, dar amintesc unele elemente ca să continuăm cu cele ce se petrec). Unitatea Bisericii este o taină înfricoșătoare care depășește și mintea, și rațiunea noastră („Taina aceea înfricoșătoare se împlinește mai presus de minte și de rațiune” Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL, MISTAGOGIA, PG 91, 681 ) Din această perspectivă, nu are sens să ne spunem propriile noastre gânduri și opinii despre unitatea bisericească. Vom puncta puține de la Sfinții noștri (de asemenea cunoscute tuturor, după cum am spus mai sus) ca să putem înțelege cumva cam ce urmăresc urmașii de astăzi ai scaunelor bisericești și ai preoției lui Hristos când vorbesc despre unitate.
Nu poate exista cunoaștere a lui Dumnezeu și unitatea credinței fără ortodoxia în dogme și dragoste practică.
„Căci atunci este adevărata unitate a credinței, atunci cunoaștem pe Fiul lui Dumnezeu, când suntem ortodocși și în dogme și ținem legătura dragostei. Căci Hristos este dragoste”. SF. TEOFILACT AL BULGARIEI, PG124, 1088
Este un lucru misterios și cum duc acum lucrurile la bun sfârșit conducătorii Bisericii noastre (înțeleg pe ecumeniștii care controlează deja administrația Bisericii) în timp ce de mai bine de 100 de ani desconsideră și răstălmăcesc dogmele credinței și arată o lipsă totală de dragoste față de ortodocși și eretici – în timp ce vorbesc și invocă în continuu dragostea și spun că lucrează pentru unitatea tuturor.
Oriunde se găsesc și stau, îi auzi că invocă vorba „ca să fie una” și înțeleg o sudură între ortodocși, eretici și orice altă credință, mod, alegere și deosebire (mă gândesc la diferențele religioase, nu că lipsesc și în celelalte și sexuale, după cum ne amintesc în continuu prin fapte și cuvinte) care va restabili unirea și unitatea tuturor, după cum spun ei.
Spun că astfel împlinesc porunca Domnului despre unitate. Numai că se pare că uită că aceasta nu este o poruncă pentru oameni. Este o rugăciune a lui Hristos către Dumnezeu Tatăl. Și cel mai important este faptul că această grijă nu se referă la lume, nici la modul, „cum”-ul, lumii, pentru că cele ale lui Dumnezeu nu se compară cu cele ale lumii. „Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (In. 14, 27). Acest „cum” este esențial și „înfricoșător” și „mai presus de minte și de rațiune”. „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, în Mine și Eu în Tine” (In. 17, 21). Aici este esențialul. Nu este pur și simplu unitate, o unitate vădită exterior, un acord, o supunere și ascultare frumoase, absolute și netulburate față de un centru văzut al deciziilor. Are importanță „cum”, care depășește orice minte și rațiune pentru că este un cum al Treimii. Pentru noi acesta nu poate fi țintă, plan, valoare, realizare exclusiv din lucrările noastre și din metodele noastre, din cauza firii lui. Deoarece este o condiție ca să propășim în dragoste, dar și sete a oricărui suflet, neaccesibil omenește, de aceea este un subiect de rugăciune și ajutor dumnezeiesc. Nu spune continuu preotul: „Unitatea credinței și împărtășirea Sfântului Duh cerând, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”? Cerem unitatea credinței. Nu o restabilim când impunem o supunere de tip stalinist față de un centru administrativ independent de ce spune și face acest centru. Fie preotul de parohie, fie episcopul, fie Sinodul unei Biserici, fie Patriarhul, fie chiar și Sinodul pragmatic al episcopilor (în contrapondere cu Pseudo-Sinodul Întâistătătorilor care a fost în Colimbari), dacă nu există cum-ul rugăciunii lui Iisus, fie și ca sete și luptă, din cauza nevredniciei noastre, toate sunt zadarnice, pe jumătate și extrem de primejdioase.
Aceleași lucruri și mai rele le constatăm când auzim că vorbesc despre unitatea pan-creștină și pregătesc cu tehnici iubiriste o monstruozitate ca un puzzle și colaj unde fiecare nucă din nucul (religios) este amestecată în sac cu Biserica una și singură a lui Hristos, sfânta ortodoxie a Părinților noștri și toate acestea constituie, pentru ei, unitate…
Propriul lor „cum” îl vedem toți ce calitate are. Vedeți „unitatea” pe care au adus-o în Ucraina și nu va trebui să vă gândiți mult la calitatea ei și la relația care poate să o aibă cu „cum”-ul unității lui Dumnezeu. Violența, măcelurile, dezbinările, scopurile și metodele politice, confuzia, schismele și desconsiderarea tuturor cu indiferență patriarhală. Vedeți „unitatea” care au provocat-o în corpul bisericesc prin abordările lor în criza de coronavirus și prin utilizarea lui de către creatorii ei.
Unitatea nu se impune stalinist și cu sila, nici nu se dobândește magic. Fac ce-mi spun, spun da la toate, fac toți asta și – bravo nouă! – am realizat unitatea. Ei spun asta, vor să impună asta. Mergi spre unitate pe cât mergi în sfințenia lui Hristos și în cunoașterea slavei neapropiate a lui Dumnezeu, dacă te lupți pentru ea cum trebuie și condiția indispensabilă pentru asta este conștiința protecției, ocrotirii și călăuzirii lui Dumnezeu prin sfinții Săi îngeri, nu simplu ascultarea față de ordinele oricărei papare (una spunem, alta facem; una învață Sfinții, alta învățăm noi) fără legătură dacă a fost cinstit cu vrednicia preoțească de Biserică. Dar nu spunem acestea în fiecare zi la Pavecerniță?
„Ocrotește-ne pe noi cu sfinții Tăi îngeri ca prin mijlocirea lor fiind păziți, să ajungem la unitatea credinței și la cunoașterea slavei Tale neapropiate.”
Aceleași lucruri le spune toți Sfinții Bisericii noastre. (Nu vreau să devin obositor, dar nu văd alt mod de a ne trezi puțin din moleșeala și pervertirea la care ne-au condus păstorii noștri și propria noastră lâncezeală (akedie). De aceea citez unele cuvinte patristice ca să vedem că cele pe care le spunem nu sunt opinii samavolnice ale unor neascultători pulverizați. Dimpotrivă, cele pe care le spun și le fac ei sunt opinii samavolnice ale religiozității după voia lor, pe care vor să o impună în Biserică).
Spune Sf. Grigorie de Nissa: „Unitatea credinței condiționează lupta și efortul omului de a se desăvârși în Hristos ca să ajungă la unitatea credinței și să nu rămână ca un prunc bătut de vântul oricărei învățături care se face prin vicleșugul și prin uneltirile amăgirii”.
«Trebuie pururea să te aduci la măsura bărbatului desăvârșit, după Apostol: Până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la bărbatul desăvârșit, la măsura vârstei plinătății lui Hristos, ca să nu mai fim prunci, înviforați și purtați de orice vânt al învățăturii prin vicleșug spre uneltirea amăgirii” (PG 46 289 și TLG 8,1, 45).
Adică nu este o simplă așezare bună exterioară și conformare cu deciziile înainte-stătătorilor sau organelor ca să se arate o unitate exterioară, după cum se întâmplă în grupările de oameni pe care îi leagă o ideologie sau un scop comun. Este o creștere în Hristos, nu o înfășare și îngrijire de prunci religioși care refuză să confrunte realitatea și responsabilitățile lor, după cum spune Sfântul Paisie. La fel, este o regulă indispensabilă ca să nu fim bătuți de orice învățătură mincinoasă care se face prin răutate și suntem călăuziți spre amăgire, după cum se întâmplă astăzi, când mergem oriunde suflă (învață) cutare vlădică sau cutare propagandist new-age-ist neo-patristic…
Dar și unitatea este un subiect de alegere a omului, nu impunere de către alții sau de supunere față de alții.
„Om cu om devin una când se desăvârșesc în una prin alegere, după cum a zis Domnul, legătura firească cuprinzând unitatea cea din alegere” (Sf. Grigorie de Nyssa PG 45, 405).
Nu se face cu zorire și cu amenințări și pedepse și persecuții. Pentru că elementul de legătură care unește pe oameni este Însuși Sfântul Duh și numai Sfântul Duh.
„Ca toți să fie una, precum Tu, Părinte, în Mine și Eu în tine; ca și ei să fie una. Legătura acestei unități este slava; iar slavă este numit Duhul Sfânt” (Sf. Grigorie de Nyssa, PG 44, 1117).
Fără El nu există unitate, nici nu sunt creștini (ai lui Hristos) cei care consideră astfel, chiar dacă sunt Patriarhi sau vlădici sau orice altceva.
„Căci nu se pot uni altfel cei separați unii de alții dacă nu sunt altoiți prin unitatea Duhului; căci, dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Sf. Grigorie de Nyssa, PG 44, 1320).
Și, deși spun asta Sfinții – nu o spune numai Sf. Grigorie de Nyssa, o spun toți, însă pe acestea le-am avut la îndemână și le-am prezentat – am ajuns astăzi în punctul ca vlădicii să spună public că „piatra de încercare a unității” este o persoană, un Patriarh sau Arhiepiscop. Și că cel care nu este plăcut lor și faptelor lor este în afara Bisericii și să se ridice să plece pentru că tulbură unitatea celorlalți!!!
Pot părea de necrezut toate acestea, dar ele sunt spuse public întocmai. Există o astfel de conștiință, o astfel de trăire a Bisericii, o astfel de relație cu Sfinții și cu învățătura lor. Desigur, și noi nu suntem deloc oameni și creștini buni, dar să nu facem și această discreditare și mizerie a noastră – ca să nu spun altceva – drapel și ideologie și să vrem să o impunem tuturor. Acest lucru l-a început diavolul și continuă temerar, fără schimbare și nepocăit și urmează cei ai lui. Cu adevărat, aici există unitate, dar demonică.
Să nu continuăm pentru această rușine și decădere se va spăla greu de pe noi, mădularele de astăzi ale Bisericii noastre. Din nefericire.
Să aterizăm în realitatea nenorocită în care trăim. Deci să ne silim să dibuim unitatea despre care vorbesc păstorii noștri și să vedem unde duce.
Ca să nu pierdem timpul, să sesizăm de la început că unitatea despre care vorbesc și se interesează nu are nici o legătură cu unitatea credinței, după cum este definită de Scripturi și de Părinți. Foarte simplu, conform cu locul de mai sus de la Sf. Teofilact al Bulgariei, oamenii care nu sunt ortodocși nici în dogme, nici nu au dragostea elementară pentru credincioși sau necredincioși nu au legătură cu adevărata unitate a credinței. Ei îi consideră pe ereticii cunoscuți de orice natură (papistași, protestanți, monofiziți șamd) de ani buni drept Biserici cu preoția lui Hristos, cu Taine și posibilitatea împărtășirii (după caz, desigur, îndeosebi cu infinitele „confesiuni” protestante). În ultimul timp au făcut și Pseudo-Sinodul din Colimbari ca să dea și validare sinodală acțiunilor și amăgirilor lor. Se roagă împreună, au legături, zidesc biserici de rugăciune comună cu orice eretic (Sf. Nicolae în New York) și orice nu corespunde cu credința Părinților și cu tradiția bisericească. Consider că latura „suntem ortodocși în dogme” este ușor de sesizat că nu există. Există cealaltă latură, „să ținem legătura dragostei”? Dragoste? Dragoste în Hristos? „După cum Tu, Părinte, în Mine și Eu în Tine”? Când nu numai că nu stau alături de frații episcopi, preoți și mireni prigoniți de statul satanist, ci și ei înșiși îi prigonesc. Când îi silesc pe oameni și în afara vieții lor să-și piardă sufletul. Când nu numai sunt indiferenți față de persecuție și pedepsele ilegale și iraționale la care sunt supuși grupuri de oameni, după cum fac sanitarii, ba îi și înjură de sus (declarații ale unor arhierei impozanți de tipul celui de Dodoni), trebuie să mai căutăm dacă există dragoste precum cea pe care o menționează Hristos și Sfinții?
Când sunt interesați de altceva și folosesc cuvântul „unitate”.
Vă amintiți că, în timp ce au trecut la demolarea credinței prin acțiunile lor un an, au început brusc să vorbească despre unitate. Cu cât a trecut vremea, s-a mărit presiunea din partea statului și cedarea din partea ierarhiei, problemele care totul promitea că se vor termina în scurt s-au mărit, atunci au început să se neliniștească de unitate. Spuneau că se temeau de schisme. Sunau logic pentru mulți. Era adevărat acest lucru? Este un lucru dat că nu-i interesează nici unitatea, nici vreo schismă. Faptele din Ucraina și poziția pe care au luat-o demonstrează asta. Chestiunea vechi-calendaristă și schisma din final, pe care ei înșiși au creat-o cu corespondență în acțiunile lor de astăzi și de care nu au fost niciodată interesați să o tămăduiască arată același lucru. Totuși o reacție generalizată a poporului credincios,, care probabil îi va trezi într-un anumit grad pe cei indiferenți sau confuzi ar fi fost o problemă nu pentru unitate, ci pentru imaginea lor, pentru autoritatea lor, pentru ceea ce vând patronilor lor. Deci au utilizat termenul „unitate” (să rămânem uniți, să nu primejduim unitatea) ca să înfricoșeze și să amăgească pe oamenii deja înfricoșați și amăgiți. Să-i învinuiască și de aceasta. Că sunt responsabili și de scindarea unității bisericești. Ei, care deja au dizolvat unitatea bisericească și conduc corpul credincioșilor spre apostazie indică primejdia scindării ca să țină poporul supus și fără reacție în planurile de astăzi și de mâine – și ele vor fi mai rele – pe care slujesc.
Greutatea pe care o dau termenului unitate este absoluta supunere și ascultare față de orice face și spune ierarhia. Oricine în orice mod nu ascultă de ceea ce stabilesc ei, chiar dacă este contrar cu ochiul liber față de fundamentele credinței pune în pericol „unitatea”, după ei. Nu o pun cei care lucrează cele străine și noi și interzise. Astfel ajungem la paranoia de a considera că unitatea credinței nu o rup cei care aduc în țară pe pseudo-episcopul Epifanie Dumenko și conslujesc și au legături cu el, ci cei care protestează pe drept.
Deoarece oricine poate să considere că toate acestea sunt teorii și idei și păreri neîntemeiate, în următorul articol (pentru că multa vorbire a făcut dezordonat acest text), cu Dumnezeu pe primul loc, voi prezenta exemple concrete din cele multe care se petrec în jurul nostru și sunt publicate de înșiși cei care le fac și le spun.
Gheorghios Tzanakis, Akrotiri Xania, 28 septembrie 2022
Nu neapărat în legătură directă cu textul de mai sus, dar complementar, mă duce gândul la mai multe preocupări pe care le am faţă de situaţia noastră actuală. De pildă, plecând de la paragraful acesta:
Scris cu năduf textul acesta, dar exprimat la ţanc!
Măcar în Grecia mai există preocupare pentru aceste chestiuni, căci la noi e doar „linişte şi pace”, cu atât mai mult cu cât, în ultimul timp, perspectiva religioasă animă toate iniţiativele politice suverane. Cu excepţia lui Mihai Silviu Chirilă, nu am observat vreo preocupare autentică pentru nebunia CMB.
Dacă dăm la o parte vocabularul religios şi manierismul ortodoxist din mişcarea naţionalist suveranistă a mirenilor români, nu ne rămâne nicio temă importantă care să fie angajată de conversaţia publică, atâta cât există ea. Dezbaterile despre calendar din perioada interbelică sunt pur şi simplu la ani lumină de ceea ce avem astăzi, deşi subiectele de acum sunt mult, infinit mai grave.
Rămânem blocaţi în agitaţii datorate unor căzături precum Visarion Alexa şi Corneliu Onilă şi ne este şi teamă să întrebăm mai multe.
Poate vom avea totuşi ocazia în viitoarul apropiat să repunem în discuţie, la un nivel mai accesibil publicului ortodox, chestiunile ce ţin de unitatea satanică cu ereticii, de ecumenism, de faptul că ierarhia BOR a rămas singurul vestigiu netulburat al securismului comunist, de problematica clerului vedetă/influencer şi a massmediei ortodoxe oficiale şi altele. Asta fără să pierdem contactul cu durerile momentului.
Hiatusul acesta provocat de plandemie, război şi criză economică pare că ne-a blocat într-o realitate exclusiv mundană, chiar dacă privită prin cheie morală. Cred că ortodocşii trebuie să fie mult mai vigilenţi privitor la subiectele care ajung pe agenda preocupărilor lor colective şi la modalitatea în care reuşim să le discutăm şi să valorificăm concluzii pertinente despre vieţuirea noastră împreună.
Urmează protestele din 02.10.2022 care sunt şi utile şi necesare, dar şi discutabile din mai multe puncte de vedere. Grupul Civic din care fac parte organizează protestul la Iaşi iar eu voi face deplasarea la protestul AUR de la Bucureşti.
Sâmbătă, 10 decembrie 2022, se vor fi împlinit #1000 de zile de la declanşarea plandemiei în România, situaţie excepţională care se menţine într-un contingent ameninţător, fără să fi existat un moment de evaluare, de tragere la răspundere a celor vinovaţi de abuz, de tragere de învăţăminte despre cum să înlăturăm pericolul reiterării abuzurilor, despre ce măsuri trebuie luate pentru repunerea în situaţia anterioară abuzului, pentru revenirea la normalitatea juridică, politică şi socială. Între cele două date (02.10.2022-10.12.2022) numărăm 70 de zile în care avem şansa să ne întrebăm ce am învăţat şi cu ce ne-am căpătat după #1000 de zile de lovitură continuă de stat (apud Adrian Severin).
Poate, poate reuşim să ne întrebăm şi ce rol a purtat ierarhia BOR în această perioadă, cum a instrumentat retoric ideea unităţii, ascultării şi supunerii mirenilor faţă de comandamente de tipul celor denunţate în acest articol.
În continuare susţin că dacă din punct de vedere juridic, civic şi politic toată suflarea românească trebuie să militeze pentru #IohannisÎnÎnchisoare pentru vina de a demola ordinea de drept, atunci la fel de necesară este şi cercetarea şi, în consecinţă, pedepsirea juridică, civică şi politică a ierarhilor securişti (coresponsabili).
Consider că este de necesar să ieşim din spaţiul acesta insularizat al învinovăţirilor de ordin religios şi să observăm că ierarhii noştri poartă şi o răspundere juridică şi politică pentru persecuţiile ilegale despre care vorbeşte autorul textului de mai sus. În caz contrar riscăm să rămânem în continuare cu o ierarhie captivă securismului auto-replicat care s-a perpetuat în Sfântul Sinod netulburat după 1989.
Faptul că în spaţiul ortodox se discută cu atât de multă lejeritate despre faptul că PF Daniel este securist, că ÎPS Teofan este securist, că ÎPS Andrei este, ca şi cum lucrurile acestea sunt absolut fireşti pentru viaţa Bisericii mi se pare o problemă nemaipomenit de gravă pe care o avem. Nu doar că nu ne mai preocupă aceste chestiuni, dar le şi îndreptăţim cu dovezile în faţă, negăm realitatea unor adevăruri deranjante.
Ultimii trei ani ne-au arătat exact că securismul ierarhilor nu produce doar căderi şi apostazie precum cele din Creta, ci conduce în modul cel mai direct la înrobirea poporului, la pauperizarea lui, la înjosirea credincioşilor, la lucruri foarte-foarte palpabile, lumeşte vorbind, care determină tragerea la răspundere.
Conversaţia aceasta trebuie purtată exact în regimul de conclucrare şi de coresponsabilitate despre care vorbea astăzi părintele patriarh, dar cu degetul pus pe rană.
Planurile se întrepătrund pentru că răul a înaintat atât, atât de mult şi pentru că ne-am obişnuit a primi minciuna la masă. Zic şi eu. Iertaţi!
Un răspuns mediat ne oferă domnul Gheorghe Fedorovici, în care sunt formulate și argumente critice poziției mele. Sper să pot răspunde cât mai curând, mai ales că am puține ocazii să ofer acest tip de lămuriri celor ce urmăresc blogul nostru.
Adticolul domnului Gheorghe Fedorovici:
http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/09/despre-doua-tipuri-de-colaborationism.html
Vlad, in Grecia pararile ierarhilor sunt impartite, iar la noi, asa cum zicea si Parintele Lavrentie, este o „unitate” muta, si parca si surda, nu stiu cum sa spun.
In legatura cu Mihai Silviu Chirila, reactia lui de la inceput a fost buna, dar acum, mie personal, mi se pare ca este in duh de schisma.
Cred ca cele mai mari pacate din lume sunt nepasarea (ignoranta),si apoi necredinta si nestiinta, care se nasc din nepasare. Si toata decaderea asta din lume din cauza asta se datoreaza. Oamenii nu vor sa afle, sa cunoasca scopul lor pe lume, pt ca sunt nepasatori, ignoranti, si de aici pleaca tot raul. In rugaciunea de la sfarsitul acatistului Mantuitorului, se spune „ca s-a intunecat mintea mea cu cele lumesti, si nu mai poate sa caute spre Tine cu durere”, adica omul cand cauta doar la cele lumesti, i se intuneca mintea. Cred ca una din cele mai viclene ispite de azi, pt credinciosii care merg la Biserica, se spovedesc si se impartasesc, este ca au inversat cuvantul Mantuitorului „Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate celelalte se vor adauga voua”, iar oamenii (aici si eu ma includ, din pacate), cauta mai intai toate celelalte lumesti, si spera ca la sfarsit sa li se adauge Imparatia Cerurilor, si asta este, cred, una din cele mai mare inselari ale crestinilor.
Iertare, poate am vorbit aiurea.
Mihai Silviu Chirilă e doar mai înverşunat din fire, lucru pe care eu îl găsesc în acelaşi timp foarte explicabil dar şi justificat. A fost în prima linie a nepomenitorilor cu toate pendulările aferente avangardei şi a luat contact cu tot ce e mai smintitor din MMB. Din câte am văzut, e grea grea cruce de purtat. Nuş cum aş fi fost eu dacă eram în locul lui, dar îi mulţumesc Domnului că nu sunt.
Mie mi se pare că, dimpotrivă, prea mulţi credincioşi se ascund după rutina religioasă pretinzând că sunt preocupaţi mai degrabă de despătimire, de viaa spirituală decât de viaţa cetăţii. Bine ar fi fost dacă era aşa, dar nu văd roade care să susţină concluzia asta.
Cei care se ascund dupa rutina religioasa, care spun ca trebuie sa ne preocupam de despatimire, samd, aceia nu sunt credinciosi. Tocmai in asta consta partea buna a acestor ispite in biserica, se vede cine e si cine nu e cu adevarat credincios! Mi-aduc aminte ca am citit undeva ca un preot de manastire s-a intalnit cu un sihastru care i-a spus ca Dumnezeu tine in mana o sita (in acea sita se afla oamenii), si cerne continuu cu ea. Orice incercare, ispita in viata Bisericii are si parti bune. Poate asa vrea Dumnezeu sa curete corabia Sa. Parintele Mitropolit Neofit de Morfou spune ca Dumnezeu isi pregateste noul echipaj pentru corabia Sa. Foarte adanci si grave cuvinte!
Mie personal, mi se pare ca Parintele Lavrentie si Parintele Macarie de la Oituz, sunt singurii care au intrerupt pomenirea si se mentin pe linia dreapta, restul mi se par in duh de schisma. Asta vad si asta simt eu! Am simtit mereu din partea lor, ca daca nu esti in „duhul” lor, considera ca nu marturisesti cu adevarat, ci pe jumatete, sau esti caldicel, sau, sau s.a……..
Ori in istoria Bisericii avem foarte multe exemple si parintele Lavrentie le-a aratat si prezentat de foarte multe ori, si ii multumesc pe aceasta cale si Sfintiei Sale, si tie, pentru munca si osteanala depusa, ca sa putem merge drept inainte in aceasta lume apostata.
În Grecia există și ierarhi care apără credința dreaptă, dar f puțini. La noi eu nu cunosc, ce-i drept, nici unul poate cu excepția pitorească a IPS Teodosie.
În ce privește pe MS Chirilă, recunosc că nu-mi place faptul că e prea tranșant în ce privește mersul la slujbele unde sunt pomeniți ierarhii și are o îndârjire să apere rezoluția de la Botoșani1 (care prevede lipsa comuniunii cu toți care pomenesc pe ierarhii români), dar are are poziționări bune teologic pe diferite subiecte (cipuri, Antihrist, corona, schisma din Ucraina).
În plus, m-au bucurat intervențiile pr. Claudiu Buză la un articol de aici, dar și linia altor părinți din gruparea din care este Silviu. Am nădejde să fie evoluții mai bune în viitor.
Am ținut să precizez acestea pt a păstra duhul de unitate și a evita etichetările altora. Eu aș zice că Silviu e mai corect acum decât în trecut. Nu renunță la trecut, dar pare că îl îndulcește măcar. Adică la Botoșani2 a fost admisă și atitudinea părinților din Grecia (Th. Zisis).
Nu mă feresc să critic ce văd greșit, dar doresc să fie în spirit ziditor, nu ca o judecare și dezbinare. Cu iertare.
Puteți da câteva exemple de ce considerați ca Mihai Silviu Chirila este in duh de schisma? Este un observator foarte atent la ceea ce se întâmpla in plan bisericesc și încearcă sa ii trezească pe cei care spun ca e suficientă lupta cu păcatele personale. Nu, nu e suficient.
Doamne ajuta! Părintele Lavrentie a precizat mai sus: „e prea tranșant în ce privește mersul la slujbele unde sunt pomeniți ierarhii și are o îndârjire să apere rezoluția de la Botoșani1 (care prevede lipsa comuniunii cu toți care pomenesc pe ierarhii români)”.
Doamne ajuta! In privința domnului Mihai Silviu Chirilă sunt multe semne de întrebare. Părtăşia la erezie pe care a publicat-o cu surle si trâmbițe a făcut mai multă dezbinare si răutate decât să rezolva ceva. După ce a fost combătut la Sinaxa de la Roman unde in mod normal trebuia să apară si să-şi apere textul emis, nici in ziua de azi nu a dat in răspuns. Într-o discuție pe care am purtat-o cu dânsul si cu pr Matei Vulcănescu ( in acele timpuri erau in relații bune) le-am cerut să prezinte iconomia după care părtăşia la erezie ar putea fi aplicată in situatia actuală. Textul prezentat de dânşii se potriveşte ca ” nuca in perete” . Părtăşia la erezie este erezie pt că în timpurile trecute prigoanele ereticilor împotriva drept credinciosilor erau teribile si de aceea unii au făcut iconomie de frică. Dar in aceste zile când prigoanele lipsesc ( maxim, te dă afară din mănăstire si cu un simulacru de proces persona in cauză este caterisită)( oricum caterisirea are valoare zero) iconomia nu poate fi acceptată si nu are nici o bază.
Îmi pare a fi un comentariu provocator, dar vă răspund eu că principalul motiv pentru care nu a venit la Roman atât el, cât și alții a fost acela de a evita bălăcărelile de pe net, așa cum s-a întâmplat după Sinaxa de la Beiuș. Dar a dat chiar și atunci suficiente răspunsuri publice.
În rest, discuția despre părtășia la erezie nu este nici acum încheiată, dar nu cred că aici e un mediu potrivit pt a fi dusă cu privire la aspectele la care faceți referire. Eu personal am o cu totul altă viziune în această privință.
Doamne ajuta! Din ce am văzut ( nu numai eu) multi dintre cei îngrăditi de erezie care spun că sunt următori ai Sfintilor Parinti, când li se cer detalii , exemple depre iconomia pe care o aplică refuză să răspundă sau aduc exemple care nu lămuresc destul de bine. Cât despre subiectul părtăşiei la erezie sau a acelor preoti care îsi trimit ucenicii si pe la ecumeniştii cu , cuget ortodox(dar eretici in tealitate), este un subiect incheiat ptc MS Chirilă nu şi-a asumat răspunderea pt situația creată de el cu părtăşia la erezie, care in loc să aducă liniste si unitate între cei îngrăditi, a adus mai multă dezbinare.
Un alt punct despre care vroiam să vă spun este despre Tâlcuirea la Faptele Sfinților Apostoli. Stiu că ati tradus cartea din greacă, sau asa tin minte, si că se specifica că Sfantul Ioan Gură de Aur ar fi tâlcuit doar o parte din această carte. Erau unele capitole care mă interesau si chiar la acelea nu am găsit tâlcuirea. Am ramas dezamăgit si nu eram convins pe deplin că Sfantul Ioan Gură de Aur nu ar fi tâlcuit toată cartea. Nu stiu dacă întâmplarea a fost, dar am găsit Tâlcuirea la Faptele Sfinților Apostoli de Sfantul Ioan Gură de Aur in engleză, cu supriza placută de a fi completă, nu doar 12 capitole.
Sarut mana Parinte, Doamne ajuta Vlad!
Poza din titlul articolului face cat o mie de cuvinte. Patriarhul Bartolomeu parca e un papa infailibil, Epifanie parca simte ca are doar haine de ierarh pe el si atat, si Arhiepiscopul Ieronim, care se simte cu musca pe caciula. Asta e imaginea dezolanta a Bisericii, de azi. Fereasca Dumnezeu!
Epistola soborniceasca a unui arhiereu marturisitor
UNITATEA BISERICII ȘI CONFERINȚA MONDIALĂ A CREȘTINISMULUI
ARHIEPISCOPUL
(IEROMARTIR )
ILARION TROIȚKI
SFANTUL NOU MUCENIC SI MARTURISITOR ILARION TROITKI – martirul inchisorilor rusesti si aparatorul Ortodoxiei | Cuvântul Ortodox
http://www.cuvantul-ortodox.ro/sfantul-noul-mucenic-si-marturisitor-arhiepiscopul-ilarion/
Epistola ecumenica,
către dl Robert Gardiner, Secretar al Comisiei pentru Organizarea Conferinței Mondiale a Creștinismului
Am primit cu mare plăcere scrisorile pe care mi le-ați trimis, din lectura carora m-am putut familiariza cu mișcarea binevenita în rândul creștinilor din lumea intreaga care își propune să facă tot ce este posibil pentru apropierea reciprocă a oamenilor care invocă numele sfânt al Domnului Iisus Hristos în întreaga lume.
N-am putut să nu observ spiritul iubirii și al smereniei care pătrunde în toate edițiile scrisorilor voastre și acel spirit nu putea să nu mă convingă că toată intenția voastra decurge dintr-o inimă curată și sinceră.
Sunt, de asemenea, uimit de zelul cu care vă raspanditi ideile unei conferinte mondiale a crestinilor. Văd broșurile dumneavoastră tipărite în trei părți ale lumii – în Europa, America și Africa.
Am avut, de asemenea, plăcerea de a primi scrisorile dumneavoastră amiabile, într-una dintre ele (datată 13/26 septembrie 1916) vă exprimați speranța că nu numai că voi citi scrisorile pe care mi le-ați trimis, ci și vă voi trimite si un
feed back cu parerile mele.
Mă bucur să vorbesc cu dumneavoastră despre o astfel de problemă care îmi este atât de dragă – problema unitatii Bisericii.
Și cum ar putea fi altfel?
Care dintre creștinii conștienți nu se întristează cu sufletul său când vede dușmănie și dezbinare între acei oameni pe care credința lor ar trebui să-i unească, între care pacea lăsată și dată de Hristos ucenicilor Săi și dragostea revărsată în inimile creștinilor de către Duhul Sfânt ar trebui să fie din preaplin!
De-a lungul secolelor de cand exista separare, s-a vorbit atât de mult dușmănie și de mustrarea unora asupra altora, încât este timpul să vorbim într-un duh de iubire și bunăvoință.
Sunt gata să repet cuvintele scrisorii voastre:
„Spiritul iubirii trebuie să triumfe asupra spiritului urii; un spirit de smerenie sa acopere spiritul de răzvrătire și mândrie.”
În anii 1915 și 1916, am urmărit cu un interes fascinant in revista „Credință și rațiune” corespondența dumneavoastră cu cel mai luminat ierarh al Bisericii Ruse, Arhiepiscopul Antonie de Harkov. Această corespondență mi se pare a fi cel mai semnificativ fenomen din teologia rusă din ultimii doi ani. Spiritul de zel pentru adevărul dumnezeiesc în această corespondență este oglindit in mod minunat combinat cu sinceritatea și cu spiritul iubirii și al bunăvoinței. Arhiepiscopul Antonie v-a făcut obiecțiile sale cu deplină sinceritate și hotărâre; dar am fost încântat să citesc remarca dumneavoastră în articolul pe care l-ați tradus în limba greacă modernă că aceste obiecții, în opinia dumneavoastră, nu au fost decat obiecțiile unui om rau intentionat care dorește să perpetueze diferențele dintre
fraţii crestini.
În scrisoarea dumneavoastră din 1/14 noiembrie 1916, am citit, de asemenea, despre dragostea voastră pentru acele studii care,
într-un spirit de umilință, dezvăluie noi aspecte ale adevărului Dumnezeiesc sau expulzează pleava care crește printre grâul cel curat.
Toate acestea mă conving că vă pot scrie cu deplină sinceritate, uneori fără a-mi ascunde dezacordul total cu dvs., fără a rămâne tăcut cu privire la unele opinii dubioase ale dvs.
Voi face un mic comentariu în avans.
În articolul dumneavoastră tipărit în „ecleziastica revue internationale”, impresia pe care mi-am facut-o despre dumneavoastră, este ca vorbiți asa despre parerile Arhiepiscopului Antonie:
„Ele sunt marcate de punctul de vedere al unei Ortodoxii prea stricte (o prea stricta ortodoxie), dar sunt importante pentru determinarea poziției doctrinare a elementelor ultra-conservatoare ale Bisericii Ortodoxe Ruse, cu alte cuvinte, ale ierarhiei”.
În primul rând, nu-l pot recunoaște în niciun fel pe Arhiepiscopul Antonie ca reprezentant al elementelor ultraconservatoare ale Bisericii noastre.
Ne-am obișnuit de mult timp să-l vedem ca pe un luptător de frunte pentru înnoirea teologiei noastre școlare, pentru eliberarea sa din cătușele de moarte ale scolasticismului care i-au fost impuse, condițiile istorice nefericite în care Biserica a actionat în secolul al XVII-lea și mai ales în secolul al XVIII-lea.
Ultraconservatorii din teologia noastră nu pot fi numiți decât cei care se agață orbește de teologia scolastică adusă la noi din Occident ca fiind singura posibilă și exclusiv adevărată.
Pot să vă asigur că printre astfel de ultra-conservatori veți găsi mai mulți oameni care împărtășesc aceeași viziune cu privire la problemele ridicate în corespondența dumneavoastră cu Arhiepiscopul Anthony.
Ați fi de acord cu ei in unele dintre propunerile scolastice lansate în noua teologie rusă, care nu recunoaște autoritățile scolasticii. Nici nu pot considera opiniile Arhiepiscopului Antonie ca fiind specifice pentru ierarhia noastră. Apartinand cinului ierarhilor, ii impartasesc pe deplin parerile si cunosc laici care si-au exprimat acelasi puncte de vedere in scris.
De asemenea, nu pot să înțeleg de ce vorbiți despre o Ortodoxie prea strictă.
Cred că în materie de credință este posibilă o singură Ortodoxie: cea strictă; nu poate exista decât adevăr sau eroare, deci nu poate exista un adevăr mai mult sau mai puțin strict.
Mai mult decât atât, arhiepiscopul Antonie, în scrisorile sale, a subliniat cu tărie că nu-și exprimă convingerile sale personale, ci doar expune învățăturile Bisericii în același mod în care si-ar prezenta un om de știință imparțial tematica domeniului, sau un mahomedan islamul sau un evreu mozaismul.
Arhiepiscopul Antonie a ridicat deja problema unității Bisericii.
Spun aceasta tocmai pentru că doresc conferinței mondiale proiectate a creștinismului cel mai mare succes în atingerea scopului său măreț.
Această subliniere, mi se pare, ca nu poate fi evitată deloc la conferința în sine.
Punctele de vedere asupra unității Bisericii, exprimate în scrisorile pe care mi le-ați trimis, nu mă satisfac.
Și nu este, desigur, important ca ele să mă satisfacă, ci că cu greu pot fi justificate din punctul de vedere al Bisericii Creștine Primare.
V-ați exprimat pe scurt punctul de vedere asupra unității Bisericii în cea de-a treia scrisoare despre Biserică (datată 5/18 februarie 1916) către Arhiepiscopul Antonie:
„Biserica lui Hristos, desigur, este Una, în ciuda existenței diferitelor biserici particulare, dar păcatele omenești i-au întunecat înfățișarea”.
Ați vorbit mai detaliat în cea de-a doua scrisoare (12/25 iunie 1915):
„Cred că există un spirit de solidaritate creștină printre toți cei care Îl venerează pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care cred în misiunea divină a Bisericii în lume și în acțiunea harului din Taine.
Acest spirit de solidaritate există în ciuda tuturor diferențelor teologice. Prin Taina Botezului, săvârșită corect, cu toții intrăm în împărăția spirituală a lui Hristos.
Nu am putea să admitem că doar pentru că nu ne înțelegem unii cu alții cu privire la problema purcederii Duhului Sfânt sau nu suntem de acord în ritualurile de îndeplinire a Tainelor, am avea dreptul să aruncăm anateme asupra celor care nu ne împărtășesc punctele noastre de vedere.
Nu ne putem permite ca toate lucrurile să se piardă în creștinătate în afara Bisericilor locale, oricare ar fi ele, caci toate Bisericile numite creștine pot să fie, de fapt, doar niste trupuri lovite de boli”.
În broșurile pe care mi le-ați trimis, mi-au atras atenția în special acele rugăciuni pe care le recomandați publicului și pentru uz privat și în care viziunea dumneavoastră asupra unității Bisericii este deja exprimată în mod solemn.
Mai exact:
„Doamne Iisuse Hristoase, Care ai spus apostolilor Tău: Va dau pacea Mea, pacea Mea va dau voua! Nu te uita la păcatele noastre, ci la credința Bisericii Tale și dă-i pace și unitate, ceea ce este plăcut voii Tale.
Doamne Iisuse Hristoase, Te rugăm, privește cu milostivire la Biserica Ta, slăbită și încătușată de diferențe și discordie, binecuvântează intenția de a ne aduna pentru o conferință pe toți cei care mărturisesc numele Tău cel Sfânt.”
Astfel, toți cei care se numesc societăți creștine constituie Biserica Cea Una a lui Hristos, desi este slăbită în unitatea ei.
O astfel de doctrină a unității Bisericii nu este străină unora dintre teologii ruși.
Astfel, protopopul P.Y. Svetlov susține că cultele creștine occidentale, împreună cu cele ortodoxe, sunt Biserici creștine și aparțin Bisericii Sobornicesti, și nu sunt doar societăți non-bisericești separate de Biserică – că Bisericile creștine existente în Apus și in Rasarit sunt Biserici locale sau părți ale Bisericii Universale Sobornicesti și, prin urmare, însușirea de către oricare dintre ele a termenului de Biserica Soborniceasca este nepermisă.
În același timp, Biserica Soborniceasca, potrivit P
părintelui Svetlov, este o grupare de credincioși adevărați împrăștiați peste tot în Bisericile creștine locale sau private din Apus și Rasarit, sau, ceea ce este același lucru, un grup de Biserici locale din Est și din Vest, în absența posibilității organizarii unui Sinod Ecumenic, fara a putea avea o organizare vizibila exterioară a Bisericii și cu o viață plină de har în Hristos, care conduce Biserica sau trupul Său.
După cum poți vedea, autorul nostru rus se exprimă chiar mai decisiv decât dvs.
Cu toate acestea, o astfel de învățătură despre Biserică este absolut imposibil de acceptat, deoarece este cu siguranță necunoscută Bisericii Primare, care nu a cunoscut in niciun fel conceptul de slăbire a unității Bisericii, dar întotdeauna a mărturisit invariabil în al nouălea articol din Simbolul Credinței:
„Cred Intr-Una, Sfânta Biserică Soborniceasca și Apostolică”
Pot pune întrebarea: dvs și cu mine aparținem unei singure Biserici a lui Hristos?
Când vom răspunde la această întrebare, imi veți obiecta, fără îndoială, insignifianța diferențelor dogmatice a credintei și a diferenței aproape irelevantă în Taine.
Dar pentru mine, răspunsul nu este determinat neaparat pe considerente de diferențe dogmatice de credinta, ci de faptul că nu există o unitate a partasiei in har in Trupul Bisericii care sa ne asigure comuniunea dintre noi.
Acest fapt nu poate fi eludat, iar pentru dvs, ca și pentru pr. Svetlov, acest fapt este înlocuit cu argumente despre insignifianța diferențelor dogmatice de credinta. În centrul, de exemplu, al deciziilor de mai sus ale pr. Svetlov sunt două idei:
1) în esența, sau in principal, toate credințele creștine coincid între ele și
2) diferențele dintre confesiunile creștine, chiar și cele dogmatice, sunt doar inconsecvente și exagerari.
Să cadem totusi de acord că ambele idei sunt corecte.
Cu toate acestea, ele nu ne oferă în niciun fel o bază suficientă pentru a concluziona că toate credințele creștine aparțin aceleiasi Biserici a lui Hristos.
Biserica Soborniceasca nu este o școală filosofică sau o facultate de teologie, a caror invatacei aparțin, pe deplin fiind condiționati de recunoașterea fundamentelor sale teoretice.
Adevărul de bază al Creștinismului, marea sa Taină – Intruparea Cuvantului – Fiului lui Dumnezeu – este recunoscuta de toate credințele creștine, dar aceasta nu le poate uni automat într-o singură Biserică Soborniceasca.
Pentru ca si demoni, potrivit Apostolului Iacov, cred (2, 19), iar credința lor, potrivit mărturiei Evangheliei, e mărturisită dupa cum observam si la Apostolul Petru (Mat. 16, 16; 8, 29; Marcu 1, 24; Luca 8, 28)
Deci toate confesiunile crestine aparțin unei singure Biserici Sobornicesti a lui Hristos?
Pe de altă parte, apartenta la Biserica, poate fi fără îndoială recunoscuta, unor oameni care nu cunosc dogma Sinodului Ecumenic de la Calcedon și cunosc foarte puțin despre credința lor dogmatica?
În cele din urmă, în Biserică, membriilor ei li se poate acorda o largă libertate de opinie teologică, iar diversitatea opiniilor teologice nu încalcă nicidecum unitatea Bisericii?
Iar Biserica avem un sistem detaliat al dogmelor atent structurat.
Acest lucru s-ar fi putut întâmpla dacă Biserica nu ar fi avut răspunsuri dogmatice la toate întrebările.
Insa dacă problema apartenenței neamurilor la Biserică este adusă pe un teren exclusiv teoretic și dogmatic, atunci aceste întrebari nu pot fi rezolvate definitiv.
Pana la ce limite ar trebui să se extindă unanimitatea dogmatică in Biserica?
Cu ce trebuie să fim de acord și ce diferențe de dogma implică separarea/ruperea de Biserică?
Cum răspundem la toate acestea?
Și cine poate detine autoritatea ultima asa încât decizia lui sa fie net fermă?
Poate că vom indica credința în Fiul lui Dumnezeu Intrupat ca semn principal al apartenenței la Biserică?
Dar in acest caz protestanții germani vor argumenta împotriva necesității acestei trăsături, deoarece în mărturisirea de credinta exista chiar pastori care și-au declarat deschis negarea Dumnezeirii Mântuitorului.
Mantuitorul Hristos nu ne-a lasat in acest sens scris/predat niciun curs de dogmatica!
Cele mai importante principii ale dogmelor creștinismului au fost formulate cu precizie la secole după viața pământească a Mântuitorului.
Atunci, în primii anii ai existenței istorice a creștinismului, ce anume a determinat apartenența la Biserică?
Acest lucru este menționat în cartea Faptele Apostolilor:
cei mântuiți au fost atașați/adaugati Bisericii
(2, 47; 5, 13-14).
Apartenenta la Biserica este conditionata de impreuna-unirea mantuitoare prin har in Trupul Bisericii.
Nu poate fi altfel pentru că Biserica nu este o școală filosofică.
Ea este noua divino-umanitate, noul organism milostiv al iubirii.
Biserica este trupul lui Hristos.
Hristos Însuși a comparat unitatea ucenicilor Săi cu unitatea organică a unui copac și a ramurilor.
Două „trupuri” adiacente (separate etans) sau doi copaci nu pot fi în legătură organică unul cu celălalt.
Ce reprezinta sufletul în trup, reprezinta Duhul Sfânt în Trupul Bisericii, Biserica nu este doar un singur trup, ci și un singur Duh.
Sufletul nu viaza in madularul tăiat din trup, la fel cum sucul/seva vitala a copacului nu trece/circula in ramura tăiată din copac.
Madularul tăiat din trup moare și se descompune/putrezeste.
Ramura tăiată din trunchi se usucă.
Aceste comparații trebuie să ne ghideze raționamentul pentru Unitatea Trupului Bisericii.
Dacă aceste comparații, aceste imagini ale pomului și ale trupului, sunt aplicate Trupului Bisericii, atunci orice despărțire/rupere/taiere/
excomunicare din Trupul Bisericii, orice încetare a unității comuniunii euharistice Trupul Bisericii Sobornicestii va fi incompatibilă cu Biserica, cu apartenenta la Biserica.
Nu contează cât de mare este diferența de credinta dogmatică a celor separați/excomunicati; înseși faptul separării/a despartirii înseși, adica a încetarii unității prin comuniune euharistica cu Trupul Bisericii, este zdrobitor și de o importanță vitala.
Poate să existe o separare numai pe baza răzvrătirii/neascultarii ecleziastice și a neascultării disciplinare fără nicio diferență de credinta dogmatică, si totusi despărțirea de Biserică va avea ca efect toate consecințele triste/nefaste pentru cel care s-a despărțit de Trupul Bisericii.
Nu numai ereticii sunt separați/excomunicati din Biserică, ci și schismaticii.
Esența separării rămâne aceeași.
Așa s-a argumentat în Biserica primara:
„Cei care nu vor să fie unanimi uniti prin har în Biserica lui Hristos Dumnezeu nu pot fi uniti cu Hristos Dumnezeu”.
„Da, unul ca acesta care s-a separat de Trupul Bisericii poate fi numit creștin la fel de fals cum diavolul se pretinde/numește adesea hristos”, ne spune Sfântul Ciprian.
Acest Sfânt Părinte Ciprian s-a ocupat de rebelii/razvratitii ecleziastici/schismatici Novat și Novatian.
La început, nu a existat nicio diferență dogmatică de credinta în pretextul rebeliunii/razvratirii lor.
Cu toate acestea, Sfântul Ciprian spune despre acești rebeli/razvratiti că sunt în afara Trupului Bisericii, că nu sunt creștini, că nu sunt uniti cu harul lui Hristos.
„Este posibil să spere cel care se împotrivește și acționează contrar Trupului Bisericii că este în comuniune cu Biserica atunci când Apostolul Pavel, vorbind despre acest subiect și arătând taina unității, ne spune:
Un singur trup, un singur Duh…
Un Domn, o credința, un singur botez, Dumnezeu este Unul
(Efes. 4:4-6).
Biserica este Una, deși odată cu creșterea numarului celor botezati, se extinde, se împarte în mai multe Biserici locale.
La urma urmei, soarele are multe raze, dar există o singură lumină; multe ramuri sunt rapandite din copac, dar trunchiul este unul, ferm axat pe rădăcină;
multi afluenti curg dintr-un singur fluviu, dar deși deversarea provine din abundența apei și reprezintă
multiplicitate de rauri, la sursă există unitate.
Separați lumina soarelui de la începutul său, unitatea nu va permite să existe lumină separată; rupeți o ramură dintr-un copac – creanga ruptă isi va pierde capacitatea de a mai crește si se va usca; separați pârâul de sursa sa originara și acel paru taiat de la sursa va seca.
La fel, Biserica, luminată de lumina Domnului Hristos, în întreaga lume
își răspândește razele, dar lumina care se răspândește peste tot este Una, iar unitatea trupului rămâne inseparabilă.
De-a lungul pământului își întinde mlădițele, împovărate cu roade; fluxuri abundente ale unei singure surse de apa curg si ajung pe taram îndepărtat; cu toate acestea, sursa rămâne Una, un izvor; o singura mamă, bogată în procesul nasterii.
Din ea ne naștem, ne hrănim cu laptele harului ei, suntem animați de Duhul ei.
Mireasa lui Hristos nu poate fi patata: ea este curată și imaculată, cunoaște o singură unire prin har cel botezat și isi păstrează cuviincioasa sfințenia unirii.
Toți cei care se despart de Biserică se alătură unei adultere și devin străini fata de fagaduintele Bisericii.
Cel ce abandonează Biserica lui Hristos se privează de răsplata pregatita de Hristos: el devine străin fata de ea, adulter, dușmanul ei.
El nu-L mai poate avea pe Dumnezeu ca Tată, caci nu mai are Biserica ca mamă.
Cel care se află în afara Bisericii ar putea fi mântuit asa cum s-ar fi putut salva ipotetic vreunul dintre cei care ramasesera pe dinafara chivotului lui Noe atunci cand a inceput potopul.”
Asa ne vorbeste Sfantul Ciprian despre Unitatea Bisericii.
Deci, nu numai unanimitatea dogmatică este cea pe care o pune în centrul Unității Bisericii, ci este unitatea organica cu Trupul Bisericii ca și cum ar fi posibila partasia unui madular cu organismul intreg.
„Dacă numai, ne spune Sfantul Ioan Hrisostom „s-a intamplat sa separe mana de trup, duhul (curgand) de la creier, cautand-o in continuare si negasind-o acolo, nu se desparte de trup si nu se mai transmite la mana desprinsa, caci daca nu o gaseste acolo, nu i se mai comunica”.
Și iată cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur împotriva celor care justifica fără discernământ pe cei care se despart de Biserică.
„Dacă acestia vizati marturisesc dogme care sunt contrare (erezii) Crezului Bisericii, atunci noi nu ar trebui să mai avem comuniune euharistica cu ei;
dacă ei marturisesc credinta la fel ca noi, atunci cu atat mai mult (ar trebui evitat sa avem comuniune euharistica cu ei).
De ce?
Pentru că este o boală a razvratirii, a iubirii de stapanire.
Nu știți ce s-a întâmplat cu Core, Datan și Aviron?
Au fost singurii care au suferit? Nu si cei complicii cu ei?
Ce-mi spui?
„Ei marturisesc aceeași credință și sunt ortodocși la fel ca noi.”
Dacă sunt ortodocsi, atunci de ce nu sunt in comuniune euharistica cu noi?
Un Domn, o credință, un singur botez.
Dacă ei sunt bine, atunci inseamna ca noi gresim, iar dacă noi suntem bine, cu siguranta ei gresesc.
Spune-mi:
Crezi că este suficient ca ei să fie parelnic ortodocși, atunci de ce harul a slabit la ei si chiar nu mai lucreaza in Tainele savarsite de ei?
Ce folos pot avea daca au celelalte lucruri exact ca ale noastre dacă nu mai au succesiune apostolica?
Daca ne razvratim prin schisma atunci si altarul ne este în zadar, în zadar – ne sunt Tainele, în zadar – Taina Preotiei: se răstoarna și se pierde tot”.
În prima sa epistolă canonică către Sfantul Amfilohie, episcopul Iconiumului, Sfântul Vasile cel Mare ne evoca opinia Bisericii primare despre cei care se despart de Biserică.
„Deși începutul despartirii
s-a produs prin schismă (dia schismato), cei care s-au depărtat de Biserică nu mai aveau asupra lor harul Duhului Sfânt, căci transmiterea harului lipsea, pentru că succesiunea apostolica fusese suprimată”.
Despre acestea și alte cuvinte ale Sfântului Vasile, vom mai folosi un citat mai amplu putin mai jos.
Acum voi nota doar că Sfântul Vasile nu a respins în niciun fel ideea Bisericii primare despre absenta totala a harului de la cei care s-au despartit de Biserică, a schismaticilor.
Mi se pare că deja aceste considerații patristice dezvăluie suficient criteriul Bisericii primare, deși mărturii precum cele antementionate pot fi adunate mult mai multe fără prea mari dificultăți.
Biserica Primara nu a considerat unanimitatea dogmatică cu ea ca fiind singura condiție pentru a aparține Trupului Bisericii.
De asemenea, Biserica a considerat despartirea/ruperea Trupul Bisericii ca fiind motive de rebeliune și schismă: o îndepărtare de la unitatea Bisericii.
Ea considera că condiția apartenenței la Biserică este unitatea cu ea in comuniune euharistica și in ascultarea smerita față de ea.
În același timp, îndepărtarea de Biserică a fost considerata ca o îndepărtare de Hristos, adica o apostasie fata de Creștinism.
Ideea că, odată cu separarea vizibilă de Biserică, mai este încă posibil să-i aparținem invizibil și să ne bucurăm de harul ei si de toate darurile ei, un astfel de gând era străin Bisericii primare.
Și se intelege de ce.
Pentru că gândul opus ar implica în mod necesar divizarea Unitatii Bisericii.
Ar fi o eroare si o stare de indiferență totală în materie de viață bisericească și de disciplină bisericească.
De fapt, de ce ar trebui să evit răzvrătirea, schisma și chiar erezia in Trupul Bisericii dacă separandu-ma de Biserică, nu inceteaza harul comuniunii euharistice cu ea si nu ma ameninta nimic deosebit?
Dați-mi voie atunci să fiu neascultător față de Biserică, să mă excomunice din randul membrilor ei, să mă anatemizeze – nu-i bai, si mare necaz nu este, pentru că rămân in continuare creștin, rămân unit prin har cu Hristos și nu sunt lipsit de nădejde pentru mântuirea veșnică!
Dar atunci care este rostul tuturor îndemnurilor la supunere, la ascultarea ierarhiei, la a fi in unitate si in comuniune euharistica, asa cum gandea Biserica primara?
Asa gasim scris in epistolele Apostolilor și in epistolele lui Clement Romanul și ale lui Ignatie Purtătorul de Dumnezeu!
Si Clement Romanul și-a scris epistola despre revolta ecleziastică din Corint, nu despre vreo erezie. Toate aceste îndemnuri nu au fost lipsite de sens: dimpotrivă, ele au avut sens și semnificație deplină în Biserica primara, deoarece era invariabil convinsă că fără unirea vizibilă cu ea (prin comuniune euharistica) nu există mântuire, nu există viață creștină, nu există Creștinism.
Doctrina răuvoitoare a eludarii apartenenței la Biserica vizibilă este ceva necunoscut Bisericii primare, dar este o invenție a unor timpuri relativ noi (a protestantilor), inspirat de gânduri și stări care sunt departe de marturisirea Bisericii primare.
Dacă nu avem nicio îndoială în ceea ce privește punctul de vedere al Bisericii primare, atunci nu putem fi de acord cu ideea dumneavoastră că întreaga lume creștină, așa cum spuneți, are partasie la singura Biserică a lui Hristos, că toate
Bisericile din Rasarit și Apus sunt Biserici locale sau părți ale Bisericii Sobornicesti.
Și asta nu pentru că exagerez in privinta diversitatii dogmatice a confesiunilor creștine sau privind diferența lor in deosebirea Tainelor.
Practic și mai presus de toate, confesiunile creștine adunate împreună nu se pot constitui intr-o singură Biserică pentru că nu există unitate prin harul comuniunii euharistice dintre ele.
Nu putem înțelege cum de nu a rămas Rasaritul și Apusul în aceeași Biserică după 1054?
Sa observam insesi realitatea!
Trimițând scrisori prin legatarii săi Papa Leon al IX-lea a trimis si o amenințare:
„Dacă vreun popor din aroganță
undeva în univers nu este de acord cu Biserica Romană, nu mai poate fi numit și considerat Biserica, este deja o grupare de eretici, o adunare de schismatici, o sinagogă a satanei – „jam dicenda vel habenda Ecclesia aliqua, sed omnino nulla; quin potius concliliabulum haereticorum, out conventiculum schismaticorum et synagoga satanae”.
Iubirea de stapanire a episcopului Romei s-a exhibat intr-un mod deplorabil.
Într-o nefericita zi a lunii iulie 1054, legații au pus pe Sfanta Masa la Catedrala Sfanta Sophia o cartă a excomunicării, în care, printre altele, erau stipulate următoarele cuvinte:
„Prin autoritatea Sfintei și nedespartitei Treimi și a Scaunului Apostolic, al cărui mesaj îl împlinim, urmand părinților ortodocși ai celor sapte sinoadelor ecumenice și ai întregii Biserici Sobornicesti, semnăm anatema proclamată de Stapanul nostru, de venerabilul nostru Papă, adresata lui Mihail și clerului său, dacă nu se corecteaza: anatema, maranatha cu simonienii, arienii, donatiști, nicolaiți, severieni, manihei, nazarineni și toți ereticii, cu diavolul și îngerii lui, dacă nu se pocaiesc. Amin, Amin, Amin”
În aceeași zi, legații papei, în prezența împăratului și a demnitarilor săi, au repetat verbal anatema:
„Oricine se încăpățânează să contrazică credința sfântului Scaun (de la Vatican) apostolic și jertfa lui, să fie anatema și maranatha și să nu mai fie cinstit ca un creștin sobornicesc, ci ca un prozelit eretic. Amin, Amin, Amin.”
Pe 20 iulie, Sinodul Patriarhal din Constantinopol a răspuns cu o simplă anatemă trimisa printr-o scrisoare.
Observam că, potrivit Parintilor greci, Biserica Soborniceasca a lui Hristos, adevărata (Hirotonie) Taina a Preoției și Botezul pentru latinii Romei au incetat – caci nu mai au succesiune apostolica.
Ce mai observam?
Ambele părți au făcut schimb de anateme și fiecare parte a încetat să mai considere pe cealalta parte ca fiind Biserică, recunoscându-se doar pe sine ca Biserică.
A existat deci o despărțire de Biserica Soborniceasca?
Bineînțeles că a existat.
Nu există altă modalitate de a răspunde.
Din 1054, nu au mai existat două Biserici separate, pentru că nu pot exista două trupuri ale Bisericii sub Capul Hristos, iar una dintre Bisericile locale a încetat să mai existe astfel, rupând legătura cu Biserica Soborniceasca.
Biserica Soborniceasca, pe de altă parte, a fost păstrată în toată plinătatea ei plină de har și a rămas Una, așa cum a fost si mai înainte de căderea uneia dintre cele cinci patriarhii.
Evenimentul din 1054 este trist și deplorabil, dar sa nu vă fie teamă să numiți caderea Romei în materie de credință din Biserica Soborniceasca, caci ne poate fi foarte dăunător.
Cred că orice discuție despre problemele unității Bisericii între creștinii din zilele noastre ar trebui să înceapă cu stabilirea unui punct de vedere asupra sensului evenimentului deplorabil din 1054. Ce s-a întâmplat in anul 1054?
A fost o cădere din Biserica sau o divizare a Bisericii Sobornicesti?
Dacă a fost o divizare, înseamnă că o Singură Biserică Trup al lui Hristos a existat timp de 1000 de ani, și apoi dupa scindare au existat deja două trupuri ale Bisericii sub un singur Cap Hristos – ceea ce e imposibil!
Aveți tendința de a răspunde echivoc în sensul că în 1054 nu a existat nici cădere, nici divizare, iar Biserica a rămas unită, inclusiv Apusul și Rasaritul, doar unitatea a fost oarecum slăbită din cauza încetării comuniunii vizibile euharistice.
Este categoric imposibil să fim de acord cu un astfel de răspuns.
În 1054 a avut loc o cădere/taiere din Biserica.
Cine a căzut este o altă problemă, dar o Biserica locala a căzut.
Biserica Soborniceasca a rămas Una, unită, dar fie numai în Rasarit, fie numai în Apus.
Latinii au fost ulterior acceptați în Biserică prin Botez, ca păgâni sau prin Mirungere, la fel cum Biserica primara primea pe arieni, macedoneni, apolinaristi și pe ereticii similari.
Acum o avem misiune anti-papala și avem un criteriu pentru denunțarea scolasticii în școlile noastre teologice.
Papismul face prozelitism, îi converteste pe ortodocși la papism prin violență, prin înșelăciune și prin propagandă.
Papa anunță indulgențe pentru oricine va recita rugăciuni pentru un anumit număr de zile pentru intoarcerea la Roma a schismaticilor din Rasarit
Latinii au tinut concilii, recunoscându-le ca fiind universale, au inventat noi dogme necunoscute Bisericii primare si de-a lungul secolelor patristice.
Biserica Răsăriteană a condamnat noile dogme latine ca erezii.
Permiteți-mi să iau un exemplu relativ recent.
Papa Pius al IX-lea, în scrisoarea sa către Rasarit la 6 ianuarie 1848, apărând toate ficțiunile papismului, cere întoarcerea ortodocsilor la adevărata „Biserică” din Apus
După 4 luni, la 5 mai 1848, cei patru Patriarhi Răsăriteni și toți episcopii care sunt membri ai Sinoadelor de la Constantinopol, Antiohia și Ierusalim au emis „Enciclica Bisericii Sobornicesti și Apostolice către toți creștinii ortodocși”.
Împreună cu respingerea și condamnarea mesajului Papei, Patriarhii vorbesc despre
convertirea Bisericii Latine căzute din Trupul Sfintei Biserici Sobornicesti și Apostolice.
Aceeași Enciclică condamnă în cuvinte hotărâte erezia Filioque:
„Singura Biserică Soborniceasca și Apostolică, urmând Sfințiilor Părinți, Răsăriteni și din Apus, așa cum au proclamat strămoșii noștri, și noi acum proclamăm din nou sinodal, că această opinie nou introdusă, că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul, este o adevărată erezie, iar urmatorii ei, oricine ar fi ei, – sunt eretici care fac parte din societățile eretice, iar orice comuniune euharistica și liturgică cu acestia a fiilor ortodocși ai Bisericii Sobornicesti constituie o fărădelege”.
Este cu adevărat posibil să ne imaginăm o astfel de relație între Bisericile locale din trupul unei singure Biserici Sobornicesti a lui Hristos?
Este toată această relație aliturgica doar un fleac nesemnificativ, un detaliu lumesc, si nu constituie un indiciu al lacunelor din adâncul mistagogic al Trupului lui Hristos?
Dar chiar și acest diferend nu este clar pentru toată lumea: nu ne impartasim euharistic cu latinii din aceaiasi Pâinea Unică a Vietii, din Potirul Comun!
Nu este suficient?
Nu este aceasta o lipsă de unitate vizibilă?
Doar taina Trupului și a Sângelui este punctul central al vieții mistagogice a Bisericii Sobornicestii a lui Hristos!
Este un centru tainic al unitatii Bisericii, asa cum ne invata Biserica primara a lui Hristos, incepand cu Sfantul Apostol Pavel, continuand cu Sfantul Ignatie Purtatorul de Dumnezeu, Sfantul Ciprian al Cartaginei, Sfantul Chiril al Alexandriei etc.
In Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, dupa prefacerea Sfintelor Daruri la epicleza, preotul se roaga:
„Iar pe noi toti, care ne impartasim dintr-o painea (unica) si dintr-un (unic) potir, sa ne unesti unul cu altul, prin impartasirea Aceluiasi Duh Sfant”.
Ce am mai putea aminti pentru clarifica ca exista o separare etansa, vizibilă, euharistica, dacă am intrerupt taina impartasirii din acelasi potir?
Astfel de relații aliturgice (lipsite de comuniune euharistica) între Bisericile locale care fac parte Trupul Bisericii Sobornicesti sunt cu siguranță de neconceput.
Suntem deosebit de fericiți cand concelebram Sfânta Liturghie dacă un ierarh sau un preot al altei Biserici locale slujește impreuna cu noi.
În scrisoarea dumneavoastră din 13/26 septembrie, menționați că relațiile de prietenie și cordiale dintre Biserica Ortodoxă și Anglicani se dezvoltă zi de zi.
Da, dar nu se dezvolta cel mai important aspect: nu există unitate exprimata prin comuniune euharistica.
În zadar ne referim la cuvintele unuia sau altuia dintre teologii și ierarhii ruși că diviziunea între confesiunile creștine nu ajunge la cer – faptul căderii Occidentului din Trupul Bisericii în 1054 pentru o persoană ortodoxă matura este un fapt de experiență duhovniceasca.
Într-o scrisoare adresată Arhiepiscopului Antonie din 12/25 iunie 1915, citați o opinie
a celebrului Mitropolit Filaret al Moscovei, care conchide într-una din primele sale scrieri:
„Orice biserică, din momentul in care marturiseste ca Iisus este Hristosul, îndrăznesc să o numesc biserica nedeplina „.
Dar este greu să fim de acord cu raționamentul Mitropolitului Filaret căci bisericile sunt fie pur adevărate, fie nu sunt pur adevărate: nu exista biserici nedepline.
Ni se pare că nu poate exista o Biserică pur adevărată care sa fie nedeplina, deci nu poate exista o Biserică nedeplina, o astfel de Biserică încetează să mai fie o Biserică și devine o societate extra-bisericească.
Și, la urma urmei, Mitropolitul Filaret nu a intrat in comuniune euharistica cu romano-catolicii, la fel cum ceilalți teologi ai noștri cred ca pot intra in comuniune Roma, caci o considera Biserica locala – acest lucru mi se pare o inconsecventa.
De ce nu slujim, de ce nu avem comuniune euharistica in orice fel cu preot romano-catolic, daca Roma este inca Biserica Romana locala?
Nu, căderea Romei din Biserică (din Trupul Bisericii) este un fapt care nu ar trebui să fie inteles gresit și minimalizat pana la zero!
Îi reproșezi Arhiepiscopului Antonie pentru înclinația sa pentru rigoarea teologică și spui că concluziile sale ne conduc într-o atmosferă prea întunecată.
Dar ce trebuie să facem dacă astfel de concluzii sunt adevărate.
Atmosfera întunecată nu este creată de rigoarea teologică, ci de mândria istorică și pofta de putere/stapanire a Romei, a unor episcopi care au sacrificat pacea Bisericii, unitatea și însuși adevărul credinței lui Hristos.
Dacă ne-am desfasura într-o atmosferă pe care ați numi-o mai luminoasă, nu se va transforma singura Biserică Soborniceasca a lui Hristos în neant?
În ce formă ne putem inchipui Mireasa lui Hristos, Trupul Bisericii, în fața noastră, dacă părțile ei, Bisericile locale, pot rămâne fără comuniune euharistica între ele și chiar într-o relație de dușmănie?
Suntem noi, ortodocșii, partasi în aceeași Biserică, cu sectarii, baptiștii, cei care dusmanesc chiar si numele Bisericii Ortodoxe, care nu vor ține niciuna dintre întâlnirile/adunarile lor fără a insulta Biserica Ortodoxa, cu aceia care ne consideră doar pentru recunoașterea dogmei Celui de-al Șaptelea Sinod Ecumenic, prin inchinarea la icoane, idolatri?
Dar atunci unde/care sunt granițele/hotarele Trupului Bisericii?
Sau aceste limite/hotare sunt cumva inutile?
Dar hotarele Trupului Bisericii au fost valabile inca din timpul Apostolilor, când niciunul dintre cei din afara Trupului Bisericii nu a îndrăznit să se alipeasca (sa se impartaseasca in comun) de credincioșii ortodocsi (Fapte 5, 13).
Mi se pare că in zadar numiți certitudinea și sinceritatea criteriilor adevarului: rigorism teologic.
Și o astfel de certitudine și sinceritate ne fac să admitem că toate confesiunile creștine nu pot aparține unei singure Biserici Sobornicesti a lui Hristos, si numai Una dintre toate acestea constituie adevărata Biserică Soborniceasca, iar toate celelalte sunt societăți paraliturgice.
ЕДИНСТВО ЦЕРКВИ И ВСЕМИРНАЯ КОНФЕРЕНЦИЯ ХРИСТИАНСТВА
https://pravoslavie.ru/sretmon/illarion/ilarionchristconf.htm
Continuare (II)
ЕДИНСТВО ЦЕРКВИ И ВСЕМИРНАЯ КОНФЕРЕНЦИЯ ХРИСТИАНСТВА
https://pravoslavie.ru/sretmon/illarion/ilarionchristconf.htm
Pentru mine, singura Biserică adevărată este Biserica Ortodoxă.
În acest punct puteți să nu fiti de acord cu mine, și dezacordul dumneavoastră în acest punct pentru mine va fi
incomparabil mai puțin trist decât dezacordul dumneavoastră din declarația anterioară.
Pierderea ideii unei singure Biserici adevărate, după părerea mea, este mai periculoasă decât apartenența la o falsă societate
para-bisericească, recunoscând-o ca fiind singura reprezentanta adevărata a Bisericii lui Hristos pe pământ.
A exprima chiar și în rugăciune ideea că Biserica lui Hristos este acum „slăbită și constrânsă de discordie și dezacord” nu înseamnă decat sa te îndoiești de adevărul și imuabilitatea cuvintelor profetice ale lui Hristos că porțile iadului nu vor birui Biserica, pe baza pietrei credintei in Intruparea Singurului Fiu Născut al lui Dumnezeu – Iisus Hristos?
Conferința Mondială a Creștinismului, a cărei idee o promovați cu atâta zel, își stabilește un scop nobil și frumos: să vindece rănile, să vindece bolile societăților creștine.
Dar pentru ca această bună intenție să fie încununată cu succesul dorit, este necesar să realizăm ca boala corodează și afecteaza lumea creștină, în toată profunzimea ei.
În caz contrar, tratamentul nu va aduce beneficii simtite.
Da, dacă privim lumea creștină ca pe o componentă a unei singure Biserici, ca să nu rupem unitatea Bisericii, atunci aceasta va fi doar o privire superficială asupra stării pacientului.
Un astfel de punct de vedere va lăsa fără nicio vindecare cea mai importantă și de bază boală – căderea din Biserică, care, fără îndoială, a avut loc în 1054.
Si nu a fost încă corectată de protestanți, anglicani sau neoprotestanti.
Nu este suficient să fii parte dintr-o societate extraecleziastică; pentru a deveni o Biserică locală, este necesar să fim reuniți prin har cu adevărata Biserică Sobornicească existentă, a cărei unitate nu a putu și nu va putea fi întunecata niciodata de niciun păcat omenesc.
Mă voi întoarce acum la întrebarea pe care o adresați în cea de-a doua scrisoare adresată Arhiepiscopului Antonie și căruia i-ați dedicat a treia scrisoare.
Înțelegerea de către Arhiepiscopul Antonie a unității lui Hristos, pe care am exprimat-o mai devreme, nu vi se pare plauzibila în prezent a fi învățătura Bisericii Ortodoxe.
Sperati ca se poate obține o astfel de învățătură in practica Bisericii Ortodoxe atunci când se va implini convertirea latinilor.
Scrieți:
„Biserica Ortodoxă admite că există creștini în alte Biserici creștine care aparțin trupului tainic al lui Hristos și care nu au nevoie de un al doilea botez pentru a intra în comuniune cu Biserica”.
„Dacă Biserica Rusă abținându-ne de a primi prin re-botezare pe latini, atât în caz de convertire în masă, cât și a convertirii singulare, trebuie să concluzionăm că această practică este insuflată de o convingere profundă că nu este nevoie să repetăm Tainele înfăptuite deja de clerul latin; și din moment ce există o astfel de convingere, rezultă că Biserica Rusă recunoaște oficial validitatea unor Biserici locale creștine care s-au separat de Ortodoxie.
Nu pot intelege cum Biserica Rusă aderă la astfel de teorii pe care le neagă în practică.
Nu cred că Biserica Rusă ar trebui să se bazeze doar pe principiul iconomiei pentru a primi in sânul ei persoane nebotezate.
Teoria iconomiei nu poate face dintr-un un păgân sau dintr-un evreu, un creștin fără a i se administra Botezul.
Biserica Ortodoxă nu-i botează pe latini și nu repetă Taina Mirungerii efectuata de preotii romano-catolici asupra latinilor din moment ce recunoaște validitatea Botezului și a Mirungerii savarsite de Biserica Latina”.
Aici puneți o problema care merită o cercetare istorică și dogmatică atentă și o argumentare detaliata.
Din păcate, în teologia noastră, această problema este confruntată de neînțelegeri și, uneori, chiar de studii tendențioase.
Numesc cea mai detaliată întrebare a „studiului istoric și dogmatic” al lui A. Serafimov
„Despre admiterea creștinilor neortodocsi în Biserica Ortodoxă” (Kiev, 1864), în care autorul își propune să nu-și stabilească scopul unui studiu istoric și dogmatic. Exprimându-vă înțelegerea practicii noastre cu privire la latini, chiar dumneavoastră subliniați o obiecție serioasă:
„Dacă Tainele săvârșite în afara Trupului Bisericii Ortodoxe sunt valabile, atunci nu mai avem o singură Biserică a lui Hristos, ci mai multe Biserici nedepline”.
Dvs. înșivă recunoașteți cu o sinceritate rară că această obiecție merită cea mai serioasă atenție a teologilor.
„Regret”, scrieți dvs., „că nu mă număr printre cei care ar putea da un răspuns strict logic la acest lucru”.
Sunt de acord cu acest punct.
Cred că nu există o singură persoană care să poată da un răspuns satisfăcător la această obiecție.
Dacă Tainele sunt valabile în afara unei Trupului singurei Biserici a lui Hristos, dacă plinătatea vieții in har din Trupul Bisericii nu se limitează la hotarele Trupului Bisericii, atunci există mai multe Biserici, nu doar Biserici nedepline, atunci al nouălea articol al Crezului Bisericii ar trebui redefinit.
Nu pot exista Biserici nedepline absolut deloc.
Mi se pare că la Sinodul de la Cartagina din 256, s-a exprimat cel mai sublim adevăr atunci când s-a spus: haereticis aut nihil aut totum licet – ereticilor fie nu le permitem nimic, fie le permite totul.
Dacă preoții romano-catolici sunt la fel ca preotii ortodocsi, dacă harul care lucreaza prin hirotonirea lor este aceeași ca și la noi, harul lui Dumnezeu primit prin succesiunea apostolica, dacă se revarsa harul sibaceleași daruri la romano-catolici ca și la ortodocsi, atunci de ce romano-catolicismul nu este parte din aceeași Biserică Soborniceasca ca Biserica Ortodoxă?
Ce motiv am eu ca preot ortodox al Bisericii lui Hristos, să mă feresc de comuniunea euharistica cu preotii si episcopii romano-catolici?
De ce nu slujesc Sfânta Liturghie cu romano-catolicii și nu ma impartasesc cu romano-catolicii dintr-un Acelasi Trup al lui Hristos?
Dacă recunoașterea validitatii harului si a succesiunii apostolice transmis ierarhiei romano-catolice și respectiv a savarsirii Tainelor de catre acestia nu contrazice Adevărul Unității Bisericii Sobornicesti, atunci trebuie, prin glasul conștiinței mele, să intru imediat în comuniune euharistica prin unitate cu romano-catolicii și, de asemenea,
să-i numesc adversari pe cei care refuza unirea,
condamnându-i cu fermitate în caz ca refuza cu persistență.
Trebuie să le predic laicilor ortodocsi că pot primi Impartasania, cuminecarea cu Sfintele Taine în biserici romano-catolice.
Dar nu, adevărul Unității Bisericii Sobornicesti exclude validitatea harului in „Tainele” savarsite in comunitatile para-bisericesti.
Este imposibil să reconciliem Unitatea Bisericii Sobornicesti cu realitatea valabilitatii lucrarii harului in „Taine” savarsite in comunitatile para-bisericesti.
Această sarcină nu a fost rezolvată în mod satisfăcător nici măcar de geniul fericitului Augustin. Învățătura lui Augustin despre necesitatea recunoașterii „Tainelor” înfăptuite în afara Trupului Bisericii a fost descrisă în detaliu într-o carte dedicată istoriei dogmelor despre Biserică.
Potrivit recunoașterii de către fericitul Augustin a independenței depline a savarsirii Tainelor față de persoana savarsitorului lor (în Biserică) implică în mod necesar recunoașterea validității „Tainelor” savarsite în afara Trupului Bisericii, aceasta concluzie oglindindu-se în tratatul fericitului Augustin „De Baptismo”.
Augustin se află într-un anumit impas, caci pentru el doar Biserica Soborniceasca este singura cale de mântuire.
A recunoaște validitatea harului „Tainele” savarsite în afara comuniuni euharistice cu Trupul Bisericii înseamnă a recunoaște lucrarea sfintitoare si mantuitoare a harului în afara Trupului Bisericii Sobornicesti, a recunoaște posibilitatea mântuirii celor care se afla dincolo de hotarele Trupului Bisericii și in absenta comuniunii euharistice cu ea, într-un cuvânt, înseamnă a recunoaște ca fiind facultativa/optionala aparteneta la Sobornicitatea Bisericii și a respinge credința în singura Sfântă Biserică Soborniceasca si Apostolică.
Dar fericitul Augustin a vrut, de asemenea, să păstreze adevărul că nu există mântuire în afara Trupului Bisericii.
În acest scop, fericitul Augustin a început să facă distincția între conceptele de „a avea Tainele valide” și „a avea Tainele valide si cu lucratoare sau participante cu folos celui ce le primeste”.
Schismaticii/ereticii, după învățăturile fericitului Augustin, au Taine valide, dar fără niciun folos pentru mântuire, ci numai spre a le face rău spre a lor osanda.
Aici fericitul Augustin este precursorul opinei de mai târziu a distincției scolastice între realitatea Tainelor și eficacitatea lor:
Tainele pot fi valabile, dar ineficiente.
Este dificil să percepem această idee dacă renunțăm la jocul scolastic cu speculatii și ramanem pe terenul solid al experienței harului.
Ce fel de har necreat mai este acela dacă mi se impartaseste spre osanda?
Schismaticii/ereticii, potrivit fericitului Augustin, avand Taine valide, sunt lipsiti de efectul lor benefic si mantuitor pentru ca sunt despartiti de Trupul Bisericii.
Această despărțire arată că nu au dragoste.
Fără iubire, omul nu poate fi virtuos; Duhul Sfânt nu poate locui în el. Astfel, schismaticii din afara Trupului Bisericii nu au pe Duhul Sfânt.
O obiecție apare involuntar: dacă schismaticii nu au pe Duhul Sfânt, atunci cum pot schismaticii
sa savarseasca Taina Botezului?Este bizara aceasta presupunere ca abia in momentul Botezului, abia din momentul botezului, Duhul Sfant lucreaza in afara Bisericii.
Păcatele celor botezați, susține fericitul Augustin, sunt iertate, dar imediat se întorc la ei.
Cel care este botezat în afara Bisericii trece ca și cum ar fi printr-o fâșie îngustă de lumină și intră din nou în întuneric.
Pe măsură ce trece prin șirul luminii, el este curățit de păcatele sale, dar de vreme ce imediat după Botez reintră în întunericul discordiei, păcatele se întorc imediat la el.
Domnul Hristos intr-o pildă a vorbit despre un slujitor căruia stăpânul său i-a iertat zece mii de talanți.
Când slujitorul nu și-a făcut milă de datornicul său, stăpânul a cerut plata întregii datorii.
Același lucru este valabil și pentru un schismatic care este botezat în afara Bisericii.
După ce a primit iertarea datoriei sale față de Dumnezeu, el decade din nou în această datorie, pentru că arata dușmănie față de frații săi din Biserică.
Acel botez care a fost înfăptuit a dat schismaticului roadele sale pline de har, dar el trebuie să-și arate dragostea pentru frații săi, adică trebuie să se unească cu ei prin iubire in Biserica.
O astfel de soluție la problema reconcilierii Unității Bisericii care presupune validitatea Tainelor din afara Trupului Bisericii este greu de recunoscut ca satisfăcătoare.
La urma urmei, botezul unui schismatic/eretic se face în afara Trupului Bisericii.
De ce este botezul valid, cel puțin numai în momentul savarsirii sale, iar schismaticul este totusi parte din Trupul Bisericii?
La urma urmei, schismaticul nu se întoarce in comuniune euharistica in Trupul Bisericii, ci ramane in schismă (pentru vremea lui Augustin, in donatism).
Chiar și în momentul Botezului, schismaticul este în contradicție cu Trupul Bisericii.
El, în timp ce își cere iertarea datoriei, declară în același timp că nu are dragoste față de Biserică.
Împărtășania valida nu pare să depindă de comuniunea euharistica cu Trupul Bisericii, ci doar de rostirea unei anumite formule.
Duhul lui Dumnezeu sufla numai in Trupul Bisericii, iar în afara acestui Trup nu poate fi lucrator spre mantuire, indiferent de formulele rostite acolo.
Nu contează dacă formulele sunt rostite de un creștin schismati, de sau un eretic, de un pagan sau de un evreu, ceea ce contează este că formulele sunt rostite în afara Trupului Bisericii.
La urma urmei, esența Creștinismului nu consta, nu se rezuma la aceea că ne oferă o colecție de formule de incantație (magica), prin care o persoană poate forța lucrarea harului lui Dumnezeu!
Mai mult Firmilian
a protestat împotriva acestei înțelegeri a sensului formulei Botezului, afirmând că pronunțarea cuvintelor nu este suficientă pentru iertarea păcatelor și pentru ca harul sfințitor sa lucreze prin Botez.
Printre teologii catolici, ideile lui Augustin au fost dezvoltate în continuare.
Nu putem doar să-I mulțumim lui Dumnezeu că învățătura Bisericii Răsăritene a fost compusă în afara tărâmului augustinismului ci noi putem să considerăm ca Parintii au ramas neinfluentati de această sferă apuseana.
La marii teologi răsăriteni, nu vom găsi nicio umbră de raționament ca cele debitate de Augustin.
De aceea este necesar să ne întoarcem la învățăturile și practicile Bisericii primare.
Problemele sunt surprinzător de actuale teologiei și vieții bisericești!
La urma urmei, definițiile dogmatice originale ale Bisericii au stabilit Botezul pentru toți cei care s-au întors de la erezii in Biserică.
În jurul anului 220, Sinodul Episcopilor Africani, prezidat de Agrippina, a stabilit ca ereticii să fie botezati, „și de atunci”, mărturisește Sfântul Ciprian, „până acum atâtia mii de eretici, în situatia convertirii la Biserică, nu numai că nu am ezitat și ca să primească harul Botezului dătător de viață și al Botezului mântuitor, dar am si insistat sa se procedeze asa”.
„Am aflat”, scrie Sfântul Dionisie al Alexandriei, „că o astfel de opinie există de mult timp la primii
episcopii, în cele mai populate biserici și la adunarile fraților din Iconium, Sinada și din multe alte țări”.
La mijlocul anilor ’50 ai secolului al III-lea, Firmilian, episcop al Cezareei Capadociei, amintește într-o scrisoare adresată Sfântului Ciprian: „Cu mult timp în urmă ne-am apropiat de Galia, Cilicia și din alte regiuni din apropiere, la Sinodul de la Iconium, din Frigia, am decis să menținem ferm o astfel de opinie despre eretici și să o apărăm atunci când se descoperă îndoieli cu privire la acest subiect.
Unii de aici au îndoieli cu privire la botezul celor care vin in Biserica, deși îi recunosc pe Profeți, si par să marturiseasca același lucru ca și noi, despre Tatăl și despre Fiul.
Dar noi, după ce am analizat acest subiect cu toată sârguința, la Sinodul de la Iconium am decis să respingem orice Botez care a s-a savarsit în afara Trupului Bisericii”.
Nu este nevoie să se detaliem controversele care în anii cincizeci ai secolului al III-lea au apărut în jurul problemei admiterii convertirii novațienilor in Biserică, unde episcopul Romei, care dorea să vadă practica romană peste tot, s-a confruntat cu obiecții din diferite părți.
Vă voi atrage atenția doar asupra unora dintre detaliile acestor dispute.
În primul rând, poziția dogmatică a episcopului Ștefan al Romei, care a negat necesitatea Botezului, pare atât vagă, cât și destul de șubredă. Involuntar, prin urmare, vom aminti răspunsul Sfântului Ciprian, caci scrisorile lui Ștefan desi sunt multe, sunt fie complet irelevante, fie contradictorii, si în general sunt scrise in mod nesăbuit și pripit.
Sfantul Ciprian ne lumineaza prin raspunsurile date lui Stefan:
„Daca cineva din vreo erezie se intoarce spre tine, sa nu introduci nimic nou, adică procedezi pentru el la punerea mâinilor (sa-i aplici Taina Mirungerii n.n.) ca semn de primire a pocăinței”
Deci, totii ereticii au harul Botezului și nici unul dintre cei care se întorc in Biserică nu trebuie să fie re-botezat.
Sfantul Ciprian marturiseste ca Stefan nici macar nu i-a botezat pe marcioniti.
Da, Ștefan vrea să ramana doar la fundamentul Tradiției Bisericii Romane; principalul lucru pentru Stefan este să păstreze quod traditium est – traditia asa cum este ea.
Dar terenul procedeelor lui Ștefan fluctuează în special, când el încă mai cere punerea mâinilor pe convertiți și schismatici, care au fost novațienii.
Căci prin punerea mâinilor despre care vorbește Ștefan, cercetatorii înțeleg învățătura tainică a darurilor Duhului Sfânt, pe care, evident, după Ștefan, schismaticii nu o mai au.
Cum au avut atunci ei Botezul fără sa aiba pe Duhul Sfânt?
Este suficient să citim scrisorile Sfantului Ciprian către Yubayan, către Pompei și către Magnus și scrisoarea lui Firmilian către Ciprian pentru a vedea cât de stabilă este poziția dogmatică a adversarilor lui Ștefan, afirmând nulitatea tuturor botezurilor savarsite în afara Trupului Bisericii.
Sfântul Ciprian arată tocmai spre inconsecvența învățăturii dogmatice a adversarului său, „aceia”, scrie el, „care, deși de altfel încăpățânați și de neînțeles, recunosc că toți ereticii și schismaticii nu au pe Duhul Sfânt și, prin urmare, deși pot boteza, nu pot transmite pe Duhul Sfânt; Suntem să ne oprim asupra acestui lucru pentru a spune că nici cei care nu au pe Duhul Sfânt nu pot boteza – în mod categoric.
Numai cei care au pe Duhul Sfânt pot să boteze și să dea dezlegare de pacate.
Cei care „isi pun mainile” pe eretici și schismatici să ne răspundă:
Acești oameni au sau nu au pe Duhul Sfânt?
Dacă o fac, de ce pe cei care sunt botezați acolo, când vin la noi, li se aplica punerea mânilor pentru a aduce asupra lor pe Duhul Sfânt, care, desigur, l-ar fi primit acolo unde ar fi putut fi dat dacă ar fi fost dat de acolo? Dacă, totuși, cei botezați in afara Trupului Bisericii, ereticii și schismaticii nu au pe Duhul Sfânt, atunci este evident că ștergerea păcatelor nu poate fi dată de cei despre care se știe că nu au pe Duhul Sfânt”.
Sfantul Stefan a invocat maretia numelui lui Hristos.
„Numele lui Hristos presupune multă credință și sfințenia Botezului, astfel încât oricine este Botezat în Hristos primește imediat harul lui Hristos”
Această opinie a lui Ștefan este respinsă convingător de Sfântul Ciprian.
„Dacă validitatea Botezului este atribuită numelui lui Hristos, astfel încât fiecare botezat în numele lui Iisus Hristos, oriunde s-ar afla in afara Trupului Bisericii, este deci deja considerat botezat și sfințit, atunci de ce nu se face acolo, în numele aceluiași Hristos, peste cei botezați și punerea mâinilor pentru a primi ei pe Duhul Sfânt?
De ce aceeași măreție ale aceluiași nume nu are aceeași putere prin punerea mâinilor care este atribuită prin savarsirea Botezului?
Dacă cineva, botezat în afara Trupului Bisericii, ar putea fi făcut
templu al lui Hristos Dumnezeu, atunci de ce nu ar putea să devină, de asemenea, un templu al Duhului Sfânt?
La urma urmei, oricarui i-au fost iertate păcatele la Botez a fost sfințit și transformat spiritual într-un om nou, prin care a devenit deja capabil să primească Duhul Sfânt.
Apostolul spune:
„Toți cei care ați fost botezați în Hristos v-ați îmbrăcat in Hristos” (Gal. 3:27).
Deci, oricine, după ce a fost botezat de eretici, se poate îmbrăca cu Hristos, poate primi cu atât mai mult Duhul Sfânt, trimis de Hristos. Altfel, dacă o persoană botezată în afara Trupului Bisericii s-ar putea îmbrăca in Hristos, insa nu ar putea primi pe Duhul Sfânt, atunci cel trimis (Duhul) ar deveni mai mare decât cel (Hristos) care a trimis.
Și totuși, este posibil fie să ne îmbrăcăm in Hristos fără sa avem pe Duhul, adica să separăm Duhul de Hristos?
Mai mult decât atât, a doua naștere, prin care ne naștem în Hristos prin botez, este o naștere duhovniceasca; și, prin urmare, nu este, de asemenea, evident ridicol
ce pretind atunci când spun că este posibil să se nască cineva duhovniceste la eretici/schismatici, în cazul în care ei înșiși nu recunosc existenta/prezenta Duhului Sfant?
Căci, desigur, numai apa nu poate curăți păcatele și nu poate sfinți o persoană fără Duhul Sfânt.
Deci, ei au una din două: fie vor fi de acord că acolo unde cred ei că există valid Botezul, Duhul Sfânt este lucrator, de asemenea, prezent, fie acolo unde nu există Duhul Sfânt, nu există validitatea Botezului, pentru că Botezul nu poate fi valid fără Duhul Sfânt”.
Sfantul Ciprian exprima ca nu poate exista botez si, in general, revarsarea darurilor Duhului Sfant in afara Trupului Bisericii.
Dacă ereticii sunt primiti in Biserica și au intrat în Biserică, atunci, desigur, ei se pot bucura de Botezul și de alte daruri mântuitoare.
Dacă ei nu sunt în Biserică și acționează chiar împotriva Bisericii, cum pot ei să boteze in afara Biserica prin botez valid?
După cum puteți vedea,
potrivit raționamentului Sfântului Ciprian, criteriul gândirii lui este opusul a ceea ce se ni se livreaza uneori în timpul nostru.
Prima întrebare pe care Sfântul Ciprian o pune este dacă ereticii și schismaticii aparțin Trupului Bisericii, dacă sunt în comuniune cu ea.
Dacă nu, ei s-au îndepărtat de Trupul singurei Biserici și au pierdut pe Duhul Sfânt.
Dar trebuie remarcat mai ales că episcopul Ștefan nu este foarte departe de gândirea Sfântului Ciprian.
La urma urmei, el, ca și Sfântul Ciprian, a recunoscut că ereticii și schismaticii au căzut departe de Trupul Bisericii, că sunt în afara ei, că nu pot avea pe Duhul Sfânt în afara Bisericii.
Sub practica Bisericii Romane, Ștefan a pus o temelie nefericită, care a întâmpinat critici corecte din partea Sfinților Ciprian și Firmilian. Nu este de mirare ca cercetatorii, dorind să-l justifice pe episcopul Romei, opteaza pentru un lucru destul de ciudat; fac o presupunere destul de ciudată că Ștefan nu și-a exprimat gândurile despre absența Duhului Sfânt printre eretici și schismatici, ci doar i s-a atribuit de Sfântul Ciprian, ca să spunem așa, în focul controverselor.
Dar ne atrage și mai multă atenția asupra faptului că Sfântul Ciprian și toți susținătorii opiniilor sale, în ciuda certitudinii exacte a opiniilor lor despre lipsa totală de har in toate societățile para-bisericesti, au considerat că este posibil să se permită practici diferite în diferite Biserici, doar unirea păcii și armoniei între episcopi să fie păstrată.
Fiecare întâistătător este liber să-și guverneze Biserica după voia sa, în care va da socoteală înaintea Domnului.
Acest gând Sfântul Ciprian il repetă de multe ori în scrisorile sale (către Ștefan, Magnus, Yubayan, Corneliu etc.).
Sfantul Dionisie al Alexandriei, contemporan cu Sfantul Ciprian, argumenteaza si el in acord, amintind de cuvintele Deuteronomului:
„Nu muta limitele/hotarele aproapelui tau, pe care parintii tai
le-au stabilit”.
„În curți și cazuri”, scrie Sfântul Dionisie, „cu privire la indivizi, cum ar trebui tratați cei care sunt în afara Bisericii și cum ar trebui tratați cei care fac parte din ea?
În opinia noastră, este necesar să ne supunem Bisericii primare, care, sta în fruntea slujirii. Și ne vom prezenta inaintea Domnului nostru pentru Judecata faptelor noastre.”
Din punctul de vedere al lui Stefan, o varietate de practici nu pot fi permise;
ar fi contrar Crezului să negăm un singur botez.
Prin urmare, Ștefan a cerut o uniformizare a practicii liturgice.
Dar aici vedem că adversarii lui Ștefan permit o diferență fundamentală în practică
Ce înseamnă asta?
La urma urmei, ei priveau ereticii și schismaticii ca fiind nebotezați.
Și astfel, adică nebotezați, schismaticii au fost, după părerea lor, desigur, în toate Bisericile.
Cred că punctele de vedere ale oponenților lui Ștefan cu privire la acceptarea unei varietăți de practici privind primirea ereticilor și schismaticilor nu pot fi explicate decât presupunând că ei, de dragul păcii și al binelui Bisericii, au considerat uneori că este posibil să nu ceară îndeplinirea unui al doilea ritual corect de botez, crezând în
înțelesul tainic și milostiv al însușirii unirii prin har cu Trupul Bisericii.
Botezul săvârșit în afara Trupului Bisericii era doar o formă exterioară, care în doar in Biserică este plină de conținut al harului.
La urma urmei, același Sfânt Ciprian vorbește mai ales despre „botezul prin sânge”, care se face, desigur, fără nicio Taina și fără nicio randuiala.
Presupunerea pe care am făcut-o are la bază raționamentul scriitorilor bisericii înșiși, Sfântul Ciprian a fost întrebat:
„Ce se va întâmpla cu cei care, după ce anterior s-au întors din erezie în Biserică, au fost acceptați în Biserică fără a fi botezati?”
– „Doamne”, răspunde Sfântul Ciprian, „după cum ni s-a descoperit Mila Lui este în stare să le dea iertare, iar cei care, după ce au fost primiți în Biserică, în Biserica nu-i va priva de harul si darurile Sale”. Firmilian este înclinat să ceară botezul de la unii ca aceștia dacă sunt vii, dar dacă sunt morți, el recunoaște că vor primi rodul adevărului și credinței pe care îl merită.
Fără îndoială, chiar și în epoca lui Ciprian, a apărut problema beneficiului in folosul Bisericii.
Ciprian constată că cerința botezului este chiar utilă pentru o convertire mai reușită a schismaticilor la reintoarcerea lor Biserică.
Avem idei foarte importante în scrisoarea lui Dionisie al Alexandriei către episcopul Xystus al Romei
„În adunarea fraților a fost cineva care a fost considerat un credincios de mult timp și s-a alăturat comunitatii creștinilor chiar înainte de hirotonirea mea, chiar,
se pare că până la instalarea fericitului Heracles.
După ce a fost la botezul meu recent și după ce a ascultat întrebările și răspunsurile, a venit la mine cu plâns și zdrobire și, căzând la picioarele mele, a început să mărturisească și să jure că botezul pe care l-a primit de la eretici nu a fost și nu a avut nimic de-a face cu al nostru, pentru că era plin de ticăloșie și blasfemie.
Zicând că sufletul lui suferă foarte mult și că din acele cuvinte și fapte rele nici măcar nu a avut îndrăzneala să ridice ochii.
M-a rugat să-l învăț cel mai adevărat ca sa capete purificare, înfiere și har.
Dar nu am îndrăznit să fac acest lucru, spunând că pentru această comuniune prin har destul de indelungata in Biserica.
I-am poruncit să se intareasca in nadejde și in credință fermă, cu conștiința bună, să traiasca in comuniunea sfinților”.
Acest fapt este o ilustrare clară a gândirii Sfântului Ciprian, exprimată într-o scrisoare adresată lui Yubayan.
Sfântul Dionisie, ca și Sfântul Ciprian, a recunoscut la fel de mult că cel mai important lucru pentru o persoană este unirea sa prin har in Trupul Bisericii, în care primește toate darurile harului, chiar dacă botezul său din afara Bisericii a fost doar o simplă afundare, nicidecum Taina Botezului.
Dintre cele două puncte de vedere ale lui Ciprian și Ștefan, poate fi mulțumitor numai punctul de vedere al Sfântului Ciprian.
Asa se păstrează Unitatea Bisericii și se oferă posibilatea iconomiei și independența față de cuvinte și formule.
Ștefan păstrează unitatea Bisericii numai prin ideea că ereticii și schismaticii nu au pe Duhul Sfânt, si de aceea este necesar „să se pună mâinile” peste ei atunci când sunt admiși în Trupul Bisericii pentru a putea primi darurile Duhului Sfânt.
Darurile harului sunt darurile Duhului Sfânt si sunt considerate proprietatea exclusivă a Trupului Bisericii.
Un botez savarsit in afara Bisericii nu face decât să umezeasca trupul și să rămână inutil fiind savarsit în afara Trupului Bisericii în Ziua Judecății.
Dar validitatea Tainei Impărtășaniei?
Cum se face poate sluji Euharistia fără harul Duhului Sfânt?
Dacă consideram ca botezul savarsit în afara Trupului Bisericii, este valid prin Duhul Sfant, atunci Unitatea Trupului Bisericii nu mai poate fi păstrată.
Foarte des, istoricii și patrologii Bisericii exprimă ideea că episcopul Romei a avut dreptate în istorie, și nu Sfântul Ciprian.
Cred că istoria nu a făcut decât să înmoaie rigoarea Sfântului Ciprian în ceea ce privește practica bisericească, dar rigoarea sa dogmatică a unității Bisericii nu a fost nici pe departe schimbată. Pentru a vă asigura de acest lucru, trebuie să mergem in secolul
al IV-lea.
Aici, în primul rând, este necesar să ne concentrăm cu atenție asupra cuvintelor Sfântului Vasile cel Mare din prima sa epistolă canonică către Amfilohius, Episcopul Iconiumului. În această epistolă, care are probitate canonică și autoritate incontestabilă, este imposibil să nu observăm modul de gândire al Sfântului Ciprian.
Sfântul Vasile citeaza doar opinia Sfântului Ciprian într-o formulare dogmatică exactă.
„In Biserica prmara, înțelegerea lui Ciprian și a lui Firmilian, i-a catalogat pe toți, encrații, și idroparastii, să fie rezumați sub o singură definiție; pentru ca desi inceputul despartirii s-a datorat unei rupturi, insa cei care s-au despartit Trupul Bisericii nu mai aveau harul Duhului Sfânt asupra lor, de vreme lucrarea harului era intrerupta prin suprimarea succesiunii apostolice și, deși primii care s-au despărțit au avut hirotonie de la Părinți prin punerea mâinilor, prin care au primit harul; insa cei care au iesit din Biserica, au devenit laici (laikoi), nu au mai avut puterea harului de a boteza sau de a cununa, și nu au mai fost în măsură să transmită altora harul Duhului Sfânt, de la care ei înșiși au căzut.
De aceea se poruncește celor care sunt botezați de ei, ca si cum ar fi botezați de laici, când vin în Trupul Bisericii, să fie curățiți prin botezul valid al Bisericii” (Canonul 1).
Aceasta este partea dogmatică a canonului Sfântului Vasile, prin care transmite opinia predecesorilor săi Firmilian și Ciprian.
Sfântul Vasile cel Mare nu respinge și nu contestă nici măcar un singur cuvânt din aceste scrieri dogmatice despre unitatea unei vieți de har în Trupul Bisericii.
Și acest lucru este evident, pentru că imediat după cuvintele de mai sus începe să vorbească despre posibilitatea iconomiei in practica Bisericii, desi aparent ca nu este de acord.
„Dar dacă unii din Asia, prin iconomie în beneficiul multora, hotărasc spre a le accepta botezul lor, atunci să fie acceptat”.
Trecerea de la fundamentul dogmatic la ordinea disciplinara se face pe un ton de concesie.
Teoria dogmatică nu se schimbă, dar este permisă iconomia
in practica Bisericii.
Cu o viziune dogmatică generală, sunt posibile practici diferite, așa cum a fost de acord Sfântul Ciprian în principiu.
Odată cu recunoașterea posibilității unei varietăți de practici, Sfântul Vasile cel Mare își începe primul canon.
„Ar trebui să se urmeze obiceiul fiecărei țări (catarii erau vizati), pentru că botezul lor la acel moment a fost gândit diferit referitor la acest subiect.”
Dacă Sfântul Vasile ar fi recunoscut botezul para-bisericesc ca fiind valabil in afara Trupului Bisericii, nu ar mai fi putut argumenta acest lucru.
Atunci a fost necesar ca sa insiste ca schismaticii nu mai pot fi botezati nicaieri, pentru ca Botezul este unul.
Si pentru Sfantul Vasile cel Mare, intrebarea daca sa boteze sau nu un schismatic este determinata doar de practica bisericeasca si de utilitatea cauzei, in functie de circumstante.
La urma urmei, potrivit Sfântului Vasile cel Mare, „unii din Asia” au decis să ca sa nu mai fie botezați, și asta, nu din motive dogmatice, ci din cauza Unității Bisericii și a unității unei vieți de har valabile numai în Trupul Bisericii, in acord cu opinia Sfântului Ciprian.
Sfântul Vasile cel Mare gândește la fel atunci când vorbește despre encratiți.
„Trebuie să respingem botezul lor și, dacă cineva a fost botezat de ei când vine in Biserică, trebuie sa fie botezat.
Cu toate acestea, dacă acesta este un obstacol în calea iconomiei folosului general (eln mellh th kaqolou oikonomia empodion esesqai touto), atunci să se urmeze Părinții care au optat prin ceea ce a fost necesar pentru obste.
Căci mi-e teamă ca strictețea canonului ne va pune un obstacol în calea celor care doresc sa fie mântuiți.
Dar, în orice caz, vom opta ca cei care vin în Trupul Bisericii de la cei pe care i-au botezat in afara Bisericii, să fie mai intai mirunși cu Marele Mir (Mirungere) și apoi să poata primi Tainele”.
În a doua epistolă către Sfantul Amfilohie (canonul 47), Sfântul Vasile insistă ca encratiții să fie botezați, „desi este permisa iconomia”
Din nou, după cum este evident, în stabilirea practicii, nu învățătura dogmatică prevalează, ci principiul iconomiei practicii Bisericii.
Recunoscând însă nevoia de a-i boteza pe encratiți, Sfântul Vasile este de acord in practică, caci strictețea canonului poate pune piedici în calea convertirii ereticilor. Este emisa cumva ideea, după canonul Sfântului Vasile cel Mare, ca poate fi valid botezul encratitilor in sine?
Desigur, nu este valid, deoarece Sfantul Vasile consideră că este mai corect să-i boteze.
Atunci de ce este de acord cu o iconomia in practică?
Deoarece pentru Sfantul Vasile problema iconomiei practicii botezului ereticilor nu este indisolubil legată de ideea dogmatică a Unității Bisericii. Biserica Celei Una; si asta nu infirma ideea ca numai in cuprinsul Trupului Bisericii avem Taine valabile/valide.
Encratiti nu au har și, dacă cineva nu-i botează atunci când sunt admiși în Biserică, nu-i confirma prin asta pe encratiți ca fiind ei înșiși parte a Bisericii locale, ci o face doar în folosul Bisericii, pentru a facilita convertirea ereticilor.
O altă interpretare a cuvintelor Sfântului Vasile pare complet imposibilă.
Ce legătură are obiceiul locului sau „o anumită iconomie” cu validarea ereziei, caci este vorba de o chestiune de dogmă!
Este imposibil, prin iconomia in beneficiul convertiților sau după obiceiurile diferitelor regiuni, să negăm adevărul unității, al Unității Bisericii!
În cea de-a treia scrisoare adresată arhiepiscopului Anthony, v-ați referit oarecum inexact la cartea catolicului dr. Johann Ernst – Die Ketzertaufangelegenheit in der altehristlichen Kirche nach Cyprian. Meinz, 1901.
În cărțile acestui cercetator, sunt convins că omul modern nu este capabil să înțeleagă gândul Bisericii primare cu privire la viața harului in Trupul Bisericii.
Dar în pasajul pe care l-ați menționat, J. Ernst spune
„că regulile canonice ale Sfântului Vasile privind botezul ereticilor nu au niciun sens in privinta dogmei creștine, ci exprimă disciplina strictă a Bisericii în epoca în care le-a scris”.
J. Ernst scrie următoarele:
„Dar pentru Vasile cel Mare, nulitatea botezului novațian (schismatic) nu este subiectul dogmei, ca si în cazul Sfântului Ciprian, ci subiectul iconomiei disciplinei temporar canonice ecleziastice”.
Atunci din această practică a iconomiei sau din acea practică a Bisericii este imposibil să se concluzioneze o învățătură dogmatică:
dacă în practică vreunul dintre oamenii care se reintorc in Biserica nu este botezat atunci când este acceptat în Biserică, acest lucru nu înseamnă că Biserica îi recunoaște formatiunea din care provine și anume ca ar avea cumva harul Duhului Sfânt, si care ar fi valabil în ritualul lor de botez.
În ceea ce privește metoda de admitere in Biserică a tuturor apostaților, Sfântul Vasile, urmând canoanelor Bisericii primare, ii împarte în trei categorii:
erezie,
schismă,
para-„biserica”,
dar acest criteriu este tocmai în legătură cu metoda de reprimire.
Este absolut imposibil să înțelegem din cuvintele Sfântului Vasile, în sensul că doar ereticii, în sens strict, nu aparțin Bisericii, în timp ce ceilalti rămân in partasie cu Trupul Bisericii.
„Botezul schismaticilor, pentru a fi primiti”, scrie Sfantul Vasile.
Aceste cuvinte grecești sunt adesea traduse după cum urmează:
„încă nu sunt străini de Biserică” (traducere slavă în „Cartea canoanelor”), „acestia care aparțin Bisericii” (traducere rusă din lucrările Sfântului Părinte), mit der Kirche noch în Verbindung stehen (traducere de J. Ernst’s S. 4).
Dar acestea nu sunt traduceri, ci interpretări care nu pot fi considerate plauzibile.
Literal, ar trebui tradus:
„ca ființe straine Bisericii”.
Aceasta nu avanseaza ideea că schismaticii încă aparțin Bisericii, ci ideea că au părăsit recent Biserica.
În orice caz, apartenența la Biserică cu greu poate fi exprimată prin prepoziția respectiva.
Este greu de imaginat apartenența la Biserică a acestora in forma unor etape succesive:
erezia,
para-„biserica”,
schisma.
Dacă cuvintele Sfântului Vasile însemnau o anumită afiliere cu adunarea schismaticilor, atunci adunările para-„bisericii” ar trebui, să aparțină inca și mai mult Bisericii.
Adepții adunărilor para-„bisericesti” sunt primiti numai prin pocăință.
Dar ce spune Sfântul Vasile despre ei?
„Dacă cineva, prin acuzația savarsirii unui păcat, este scos din preoție și nu s-a supus deciziei, ci și-a arogat stapanire si preoție, iar împreună cu el alții s-au adunat, acestia sunt despartiti de Trupul Bisericii Sobornicesti”.
Cum poate cineva să fie în comuniune cu Biserica daca in acelasi timp este despartit de Trupul Bisericii Sobornicesti?
Ar fi o contradicție in sine si de neînțeles să spunem că schismaticii sunt încă în Biserică si acelasi timp să pretindem că numai adunările para-„bisericesti” s-au despartit de Trupul Bisericii.
Deci, aceasta este ceea ce ne învață primul canon Sfântului Vasile cel Mare.
Biserica este Una și numai ea are plinătatea harului si a darurilor milostive ale Duhului Sfânt.
Oricine și în orice fel se îndepărtează de Biserică – în erezie, în schismă, în adunare para-„bisericeasca” – pierde preaplinul harului Duhului Sfant.
Prin urmare, Tainele săvârșite în afara Trupului Bisericii nu au har.
Numai în beneficiul Bisericii, pentru a facilita reintoarcerea in Biserică, este posibil să nu se repete botezul asupra celor care se intorc prin pocainta, dacă acesta a fost corect înfăptuit în afara Bisericii.
Nu pentru că acest botez avea acolo deja o părtășie plină de har, ci în nădejdea că harul milostiv va fi primit prin unire cu Trupul Bisericii.
Dacă botezul în afara Bisericii, chiar și prin înfățișare, se face incorect, ca, de exemplu, cum il fac montaniștii, atunci nu există nici un motiv, nici un sens (dupa Sfântul Vasile) pentru a le acorda o astfel de clemență sau iconomie.
Numai că Sfântul Vasile cel Mare nu leagă indisolubil nicio idee dogmatică despre validitatea acțiunii harului Tainelor para-„bisericesti” de iconomia practicii bisericesti, doar pentru că ar putea fi de acord, în principiu, cu admisibilitatea diferitelor practici din diferite țări, prin urmare este posibil să „se urmeze obiceiul fiecărei țări”.
Altfel, daca practica bisericeasca ar fi indisolubil legata de ideiile dogmatice, daca acceptarea unui eretic sau a unui schismatic fara botez ar insemna ca acela avea deja apartenenta la Biserica si avea validitatea Tainelor savarsite in afara Bisericii.
Daca validitatea Tainelor depinde de credința și învățătura dogmatică a ereticului, apoi Biserica trebuie să determine exact ce erezie comite un eretic: se îndepărtează de Trupul Bisericii și pierde harul in „Tainele” savarsite in adunarea lui.
Nu există o altfel de definiție a validitatii Tainelor și niciun gând călăuzitor general nu poate fi dedus din iconomia practicii bisericesti.
Ne atrage atenția si canonul XCV al Sinodului al VI-lea Ecumenic.
În primul rând, aceast canon ne spune despre toți ereticii și schismaticii care revin in Biserică că „se alătură/lipesc părtasiei celor care se mântuiesc”
Înainte, prin urmare, ei nu erau printre cei care se mantuiesc, adică nu erau în Trupul Bisericii.
Este posibil să se explice această definiție a Sinodului Ecumenic din punct de vedere dogmatic?
Asta e imposibil.
Novațienii erau schismatici; Nestorienii sunt, fără îndoială, eretici condamnați de Sinodul III Ecumenic.
Și deodată, canonul Sinodului al
VI-lea Ecumenic este mai strict și mai exigent cu schismaticii decât cu ereticii!
Numai din punctul de vedere al iconomiei bisericesti este posibil să fie înțeles si canonul LXXIX al Sinodului de la Cartagina.
Din punct de vedere dogmatic, toate aceste considerente sunt complet de neinteles.
Evident, ambele Sinoade sunt cu miza dogmatica.
Ele au ratificat unanim că nu există ierarhie în afara Trupului Bisericii, nici măcar în schismă, și nicio hirotonire în afara Trupului Bisericii nu are validitate plină de har.
Cu toate acestea, de dragul iconomiei bisericești, de dragul păcii Bisericii, este posibil să fie acceptati clericii schismatici fiecare cu rangul lui, in nadejdea că se plineste unitatea lor cu Trupul Bisericii, li se recunoaste harul preoției fără a le repeta hirotonia.
În caz contrar, pare complet imposibil să înțelegem canonul LXXIX a Sinodului de la Cartagina.
Îmi voi permite să zăbovesc un pic mai mult în practica și învățăturile Bisericii primare.
Conform canoanelor Bisericii, arienii și nestorienii nu au fost botezați atunci când au fost admiși în Trupul Bisericii, deși la început, când nu existau inca definiții sinodale, unii arieni au fost botezați.
Arieni erau primiti prin Mirungere, nestorienii erau primiți pur și simplu prin pocăință și prin renunțarea la erezie, potrivit Sinodului III Ecumenic.
Mai rămasesera arienii, condamnați și excomunicați de Sinodul I Ecumenic, membri ai Trupului Bisericii?
Continuare (III)
ЕДИНСТВО ЦЕРКВИ И ВСЕМИРНАЯ КОНФЕРЕНЦИЯ ХРИСТИАНСТВА
https://pravoslavie.ru/sretmon/illarion/ilarionchristconf.htm
Ar mai fi putut ierarhia lor să înfăptuiască Botezul și să transmita harul Duhului Sfânt în Taine?
Dacă ar exista acum o societate ariană undeva, ați recunoaște-o ca pe o Biserică locală cu o ierarhie plină de har și Taine real valabile?
La urma urmei, arienii sunt deja eretici fără îndoială, iar erezia lor se referă la o dogmă foarte semnificativă, motiv pentru care a fost întâmpinată cu o astfel de opozitie decisivă și condamnare.
De ce Biserica nu i-a reprimit prin Botez, ca sa-i faca partasi madularelor ei in Trupul Bisericii?
Evident, doar din motive de iconomie bisericeasca, dorind să faciliteze convertirea/reprimirea arienilor in Trupul Bisericii.
Acceptând arienii fără botez, Biserica nu s-a gândit deloc să declare că, arienii, în ciuda respingerii adevărului ca Fiul este deofiinta cu Tatal, sunt încă creștini care au o viață de har și cu nadejde pentru mântuirea veșnică.
Nu putem spune acest lucru dacă ne amintim cum vorbesc Parintii Bisericii din secolul al IV-lea despre arieni.
„Cei care îi numesc pe creștinii arieni sunt într-o mare și extremă greșeală, la fel ca și cei care nu au citit scripturile și nu cunosc deloc creștinismul și credința creștină…
În locul lui Hristos, îl au pe Arie”
Cum adica nu puteau fi numiti creștinii cei care fusesera botezati, ci arieni?
Sau de ce cei care au respins credința apostolică nu pot aparține Bisericii Sobornicesti?
Sfântul Atanasie cel Mare discută și despre botezul arienilor.
„Ereticii sunt în pericol de a pierde plinătatea părtăsiei cu harul, asta însemnând botezul.
Căci dacă taina este propovăduită în numele Tatălui și al Fiului, dar ei
nu-L numesc pe adevăratul Părinte, negându-L pe Cel Ce este de la El și asemenea Lui în esență,
lepădându-L pe adevăratul Fiu, și îl numesc pe celălalt, după ficțiunea lor, o fiinta creată, atunci nu mai este botez acela propovăduit de ei, care are doar o formă imaginară, si de fapt, nu-i mai ajută, este complet gol și inutil!
Arienii propovăduiesc botezul nu în Tatăl și în Fiul, ci în Creator și creatură, în Creator și în zidire.
Așa cum există o creatură și un alt Fiu, tot așa botezul pe care se presupune că îl învață este diferit și nu este adevărat, deși în exterior se savarseste, potrivit
randuielii, in numele Tatălui și al Fiului.
Nu este suficient a spune numai: Doamne! daca acest nume nu se unește dreapta credință.
De aceea, Mantuitorul nu a poruncit doar să boteze, ci spune mai întâi: „Învățați; și apoi botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, că din învățătură vine dreapta credință și cu dreapta credință este unită Taina Botezului.
Iar celelalte multe erezii, pronunțând numai nume, dar înțelese greșit, și de aceea, așa cum se spune, neavând o credință sănătoasă, inutila este apa pe care o folosesc caci e lipsita de credinta; de aceea cel stropit de ei este mai degraba spurcat de rautate decat curatit…
Acceptând, aparent, botezul în numele unei creaturi, ei de fapt nu vor primi nimic”.
În același fel, Sfântul Atanasie judecă botezul acelor eretici care au redus Duhul Sfânt la creatura. „Credința în Sfânta Treime care ne este consacrata este una și ne unește cu Dumnezeu, și oricine stirbeste ceva din Sfânta Treime și este botezat în numele Tatălui, sau în același nume al Fiului, sau în Tatăl și Fiul, și fără Duhul, el nu primeste nimic, si este fără Dumnezeu, mai rău decât cei necredincioși și, cel mai probabil, nu este creștin”.
Toate aceste argumente dogmatice ale Sfântului Atanasie cel Mare sunt puternice, iar viziunea sa asupra esenței arianismului reflectă pe deplin convingerea generală a Bisericii din secolele IV.
Cu toate acestea, arienii nu au fost botezați atunci când s-au reintors in Trupul Bisericii.
Care a fost explicatia acestui mod de a-i admite pe arieni în Biserică?
Evident, a fost doar o iconomie a practicii bisericesti și nu a fost deloc o învățătură dogmatică că arienii sunt membri ai Bisericii Sobornicesti a lui Hristos; dar asta nu inseamna ca botezul înfăptuit în comunitatea ariană ar fi fost o adevărată părtășie plină de har.
In situatia caderii in erezie a unei societăți excomunicate, Biserica și-a reprimit membrii fără un nou botez.
Acest fapt ne convinge că Biserica primara era complet străină de ideea că cei excomunicați din Trupul Bisericii rămân încă în partasie in Biserica lui Hristos și primesc harul Duhului Sfânt. Acceptând unii eretici și schismatici fără botez, acceptând chiar și pe ierarhii lor în treapta ierarhica, Biserica Sobornicească a continuat sa fie singura Biserică a lui Hristos, proprietarul exclusiv al darurilor milostive ale Duhului Sfânt, și nu s-a gândit catusi de putin ca prin practica iconomiei poate valida pe, donatiști, arieni, nestorieni și pe alții ca fiind membri ai Trupului Bisericii care are darurile mântuitoare ale Duhului Sfânt.
Practica iconomiei bisericesti în ceea ce privește convertirea ereticilor și schismaticilor, cred eu, este bine precizata.
Dacă acceptarea ereticilor fără botez s-ar baza pe ideea că ei au deja harul botezului, atunci ar fi necesar să se determine exact pentru toate Bisericile locale care anume dintre erezii are harul botezului și care nu.
Și nu este cazul.
Biserica a permis o varietate de practici a iconomiei în funcție de circumstanțele locului și timpului, fără a dilua din strictețea învățăturii dogmatice cu privire la eretici.
Deci este exclus ca în funcție de circumstanțele locului și timpului, Biserica ar fi schimbat doctrina dogmatică a Unității Trupului Bisericii.
Această iconomie poate fi percepută, dacă nu privim Creștinismul doar ca pe o sumă de idei dogmatice, ci vedem esența creștinismului în viața bisericească din Trupul Bisericii prin lucrarea harului Duhul Sfânt.
Toate defectele umane sunt compensate, iar un ritual de botez extern înfăptuit în afara Bisericii se poate transforma într-o părtășie plină de har in Trupul Bisericii.
Numai din acest punct de vedere al sensului dogmatic al practicii Bisericii se păstrează adevărul unității Bisericii, iar acest adevăr este cerut cu insistență de frumusetea și puritatea Miresei lui Hristos: Biserica.
Într-o altă perspectivă, adevărul unității Bisericii se întunecă, iar apoi Biserica pare să fie perceputa ca fiind suma „Bisericilor” locale care sunt străine unele de altele, care se războiesc reciproc și se anatemizează reciproc.
Conștiința Bisericii nu se potriveste cu o idee atât de ciudată a unității Bisericii!
Nu pot decât să va atrag atenția asupra unei inexactități care s-a strecurat în aprecierile dvs, privind natura cercetarii istorice.
În cea de-a treia scrisoare adresată Arhiepiscopului Antonie, spuneți:
„Din punct de vedere istoric, mi se pare că problema nulitatii Tainelor în afara Bisericii Ortodoxe nu are acoperire dincolo de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și a fost avansat în jurul ideilor unui călugăr ignorant.
Am citit istoria acestui episod regretabil din „Istoria Bisericii Răsăritene sub stăpânire turcă” de Alexei Lebedev, care condamnă aspru Biserica din Constantinopol, care s-a lăsat indusă in eroare de călugărul Auxentius.
Dar Biserica Rusă nu a urmat exemplul Marii Biserici: a rămas fidelă tradiției vechii Biserici Bizantine, care a plâns separarea Bisericilor din Est și Vest și s-a rugat împreună cu Balsamon pentru convertirea papei, dar nu a încetat să recunoască validitatea botezului și a hirotoniei în rândul creștinilor occidentali.
Într-adevăr, a existat o anumită perioadă în care Biserica Rusă a practicat botezare latinilor; această inovație – cred că nu mă înșel dacă voi folosi un astfel de termen – a fost introdusă la Sinodul de la Moscova în 1620.
Dar Sinodul de la Moscova din 1667, celebru în istoria Bisericii Ruse, a abolit botezarea latinilor.
Acest decret sinodal, după părerea mea, este o dovadă decisivă că Biserica Ortodoxă recunoaște validitatea Tainelor latine”.
După dizertatia de mai sus despre practica Bisericii primare și semnificația ei dogmatică, acceptarea latinilor fără botez, nu ne poate face sa credem că latinii au Taine care sunt valabile în sine, indiferent daca procedam sau nu, la aderarea prin botez a latinilor in Biserica Ortodoxă.
Dar nu numai atât.
Nu aveti dreptate în întregime in ceea ce priveste consideratiile dvs istorice.
În primele secole după separarea patriarhiei Romei de Trupul Bisericii, latinii atât în Bisericile grecesti, cât și în cele rusești au fost primiți diferit – prin Botez sau prin Mirungere.
Nu au existat definiții generale cu privire la această problemă pentru o lungă perioadă de timp.
Există mai multe explicatii cu privire la botezarea latinilor.
Chiar și în carta lor, care a marcat începutul nefericitei separări, ambasadorii papali îi acuză pe greci:
„Ca pe arieni… ei îi botează pe cei botezați în numele Sfintei Treimi și mai ales pe noi latinii; cu excepția Bisericii Greciei, Biserica lui Hristos și adevărata Euharistie și Botezul au incetat în întreaga lume.”
La începutul secolului al XII-lea, un principe sârb, tatăl lui Ștefan Nemani, a fost forțat să-și boteze fiul cu botez latin, dar apoi l-a rebotezat în mod ortodox când s-a întors la Pacy.
Episcopul Matei de Cracovia, într-o scrisoare datată 1130 către Bernard, stareț de Cleves, îl invită să se angajeze în convertirea rușilor la latinism și susține că latinii ruși sunt botezați.
Se știe cum Manuel I Ludovic al
VII-lea a fost primit cu grație la Constantinopol în 1147; cu toate acestea, descriptorii campaniei sale în Est, Odo de Dioglio, menționează că grecii i-au botezat pe latini.
În același secol al XII-lea, episcopul nostru din Novgorod, Nifon, l-a instruit pe Cyricus ca latinii să fie primiți prin Mirungere.
Prin intermediul său asa au fost primiti și la Constantinopol.
Cu toate acestea, Nifon este interesat de detaliile naturii ritualului Tainei Botezului.
Teodor Balsamon la sfârșitul secolului al XII-lea interzice ca latini să fie admiși la Taine până când nu renunță la dogmele și obiceiurile latine, până când nu se conformeaza canoanelor și nu sunt la fel cu ortodocșii.
Balsamon dovedește necesitatea de a face acest lucru latinilor prin faptul că romanii latini s-au separat de Biserică, iar papa nu este pomenit împreună in Liturghie cu ceilalti patriarhii ortodocsi.
În interpretarea articolului 14 al Sinodului IV ecumenic, Balsamon mărturisește că ortodocșii vor cere renunțarea latinilor la romano-catolicism dacă doresc să se căsătorească cu ortodocșii.
Canonistul bizantin Balsamon consideră că latinii nu aparțin Trupului Bisericii.
Dupa al patrulea Consiliu din Lateran din 1215 este evident că, (după căderea Romei), grecii au început să boteze latinii și au practicat acest lucru uneori în pana in secolul al XIII-lea.
Cam în același timp, arhiepiscopul bulgar Dimitri Homatin mărturisește că atitudinea față de latini și Tainele lor a fost diferită.
Papa Grigore al IX-lea în 1232 a scris clerului polonez să nu permită căsătoriile romano-catolicilor cu rușii care îi botează după credinta lor.
Din secolul al XIV-lea, există dovezi ale botezarii latinilor în sursele rusești.
Cronicile noastre din anul 6841 (1333) se spune că Marele Duce Ivan Danilovici s-a căsătorit cu fiul său Semion.
„Am adus pentru el o prințesă din Lituania pe nume Augusta, iar în sfântul botez anastasia a fost numita”.
În secolul al XV-lea, Biserica Greacă a încetat să mai boteze latinii. Admiterea latinilor în Biserică s-a realizat prin Mirungere.
Această practică a fost definită și la Sinodul de la Constantinopol din 1484, unde a fost aprobat randuiala de aderare a latinilor, în care destinatarii sunt obligați să renunțe la erezia Filioque, la pâinea nedospită și alte obiceiuri ale latinismului.
Nu i-au mai botezat pe latini, au fost acceptați prin Mirungere, asa cum în Biserica primara au fost acceptati arienii, macedonenii și altii asemenea.
Este remarcabil faptul că scriitorii greci ai secolului al IX-lea în procedeul primirii latinilor, noteaza primirea lor prin Mirungere, desi dovedesc că latinii sunt eretici.
In „Canoanele credintei”, Sfântul Ierarh Marcu al Efesului, spune:
Ereticii sunt și cei care se îndepărtează de ortodoxie în moduri mai putin grave.
Și de ce îi vom unge prin Mirungere pe latinii care ni se alătură de la ei? desigur, pentru că sunt eretici”. Sfantul Marcu al Efesului mărturisește aici că au fost primiti latinii prin ungere cu Marele Mir prin Taina Mirungerii.
Dar asta nu înseamnă că el crede că aparțin Trupului Bisericii.
În această privință, el conchide clar și categoric.
„Noi”, spune el, „i-am tăiat și i-am aruncat din Trupul Bisericii Sobornicesti… I-am despartit/taiat ca pe eretici și, prin urmare, ne-am despărțit de ei”.
Sfantul Marcu al Efesului se referă, la al 7-lea canon a Celui de-al Doilea Sinod Ecumenic ca dovadă că latinii sunt acceptați la fel ca ereticii din Biserica primara și prin urmare, latinii, sunt de asemenea, eretici.
Dimpotrivă, din secolul al XV-lea în Biserica Rusă practica botezarii latinilor a început să domine.
Astfel, cronicile sugerează că în secolul al XV-lea venețianul Ivan Fryazin, care a servit ca producător de monede la Moscova, a fost botezat.
Mai ales multe mărturii despre botezul latinilor le avem din secolul al XVI-lea.
Arhiepiscopul Ioan de Lasa de Gniezno a relatat despre ruși la Sinodul de la Lateran din 1514:
„Ei spun că toți cei care nu sunt subordonați Bisericii Romei nu sunt creștini adevărați și nu vor fi mântuiți…
Toate Tainele Bisericii Sobornicesti le profanează și le hulesc, le ridiculizează și le disprețuiesc”.
În anii ’70 ai secolului al XVI-lea, Daniel, un principe din Bukhov, a venit la Moscova ca ambasador extraordinar al împăratului austriac, de la care avem lucrarea „Începutul și înălțarea Moscovei”, unde citim:
„Aceia dintre conaționalii noștri care se convertesc la credința rusilor, sunt botezati.
Motivul pentru aceasta pe care îl dau este următorul:
că botezul se face prin afundare, nu prin turnare”.
La sfârșitul vieții sale, țarul Ivan al IV-lea a început să o dispretuiascs pe Mary Hastings, nepoata reginei Elisabeta a Angliei.
Se știe că acest țar era despot față de Biserica Ortodoxă; cu toate acestea, când ambasadorul Elisabetei, Bowes, a spus la 13 decembrie 1583, când a cerut ca mireasa să fie convertită la Ortodoxie, țarul a remarcat cu tărie:
„Cui trebuie să-i urmeze prințesa, să urmeze, dar să fie mai întâi botezată în credința ortodoxa”.
În august 1590 Regina Elisabeta i-a scris țarului Teodor Ioannovici, reproșându-i, printre altele, faptul că unii negustori „au fost forțați să fie botezați din nou desi fuseseră convertiți la creștinism prin botez”.
La începutul secolului al XVI-lea, problema botezarii latinilor a devenit o chestiune de importanță națională la Moscova.
Începând cu secolul al XVII-lea, teologia rusă a început să cadă sub influență romano-catolică.
Practica kieveană în secolul al XVII-lea a fost diferită de Moscova. Trebnicul lui Petru Movila este influentat de o idee necunoscută Bisericii primare despre o anumită realitate a Tainelor înfăptuite în afara Trupului Bisericii.
Despre luterani și calvini, acest Trebnic ne spune:
„Acest botez al lor nu este cel potrivit, insa nu-i mai botezăm, ci le facem Mirungerea”
Tot in Trebnic, gasim scris despre primirea latinilor:
„Nu-i botezăm, nici nu le facem Mirungerea”.
Sub paravanul unei astfel de practicii, care în Biserica primara a fost permisă numai din motive de iconomie bisericeasca, iata ca acum, bază dogmatică este deja înlocuită, în Trebnicul lui Petru Movila.
Botezul, Mirungerea și Preoția nu se repetă pentru că latinii, in conceptia lui Petru Movila, par a avea „har” în afara Trupului Bisericii.
Deci Botezul, Mirungerea și Preoția nu se mai repetă, avand in vedere că nici în afara Bisericii acestea nu sunt absente ci sunt lucratoare, au „un caracter, o pecete sau un semn care este incrusrat pe sufletul celui care a primit Taina”.
„Botezul marchează sau pecetluiește sufletul, așa cum orice oaie din turma lui Hristos este scrisa în Cartea Vietii; iar Mirungerea, este înscrierea în cartea ostașilor lui Hristos”.
Dar cum ar putea cineva să fie o oaie cuvantatoare în afara unei singure turme a lui Hristos – Biserica Soborniceasca?
Cum ar putea cineva să fie astfel un ostaș al lui Hristos, fiind împotriva Trupului Bisericii lui Hristos?
În teologia latină, se află sursa ideii propagate de catre unii teologi despre validitatea Tainelor în afara Trupului Bisericii Celei Una a lui Hristos.
Patriarhul Ieremia de Constantinopol scris in acest sens:
„Afirmăm și decretăm că acest lucru este de netagaduit in toată veșnicia… de nezdruncinat și pentru totdeauna adjudecat de posteritate”.
Patruzeci de ani mai târziu, Biserica din Constantinopol a început să boteze latinii când s-au convertit in Trupul Bisericii.
Sub Patriarhul Chiril al V-lea, în 1756, au fost identificați cei proveniți din confesiunile occidentale si
s-a hotărât să accepte pe cei care vin din confesiunile occidentale ca fiind nelegiuiți și nebotezați.
Se face referire la unitatea Bisericii Apostolice care revarsa Tainele;
botezul eretic, și străin de așezământul apostolic, este apă goală, cum spune Sfântul Ambrozie și Marele Atanasie, nu dă nici o sfințire celor care il primesc și este inutil pentru curățirea păcatelor și, prin urmare, este respins.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, a fost compilat compendiul (Pidalion), unde botezul latin este numit rit gol, iar ierarhia romano-catolică este vazuta ca fiiind certata de canonul I al Sfântului Vasile cel Mare în partea sa dogmatică.
Este adevărat că randuiala din 1756 a fost impusa în circumstanțe foarte inconsecvente ale vieții bisericești.
Este imposibil în evenimentele din 1756 să se explice totul prin activitățile și predicarea călugărului Auxentius; la urma urmei, el a fost sugrumat și înecat în mare de turci chiar înainte de ridicarea la rangul de patriarh a lui Chiril al V-lea.
Chiar dacă prof. A. P. Lebedev nu este de acord cu randuiala din 1756 și citează cuvintele critice la adresa patriarhului Chiril al V-lea, (Pidalion) această împrejurare nu anuleaza faptul că grecii din jumătatea secolului al XVIII-lea au început să boteze latinii.
Cu toate acestea, abateri au fost uneori făcute de la această practică în Rasarit, de exemplu, atunci când arabii catolici au fost admiși în 1861.
Aceasta este istoria admiterii creștinilor occidentali în Biserica Ortodoxă după căderea Patriarhiei Romei din Biserica Soborniceasca.
Timp de secole, practica Bisericii Răsăritene a fost diversă, oscilând între Botez și Mirungere.
Apoi sunt diferitele definiții sinodale din Bisericile locale, care se schimbă în secole diferite.
Biserica Greacă în 1484 a decis să aplice Mirungerea latinilor, iar Biserica Rusă s-a impus din ce în ce mai mult în practica botezului, aprobând-o mai târziu la Sinodul din 1620.
Sub influența grecilor în 1667, Biserica Rusă a decis să-i le aplice Mirungerea latinilor, iar la începutul secolului al XVIII-lea s-a limitat la Mirungere în raport cu luteranii.
Biserica Greacă, în același timp, în 1756, restaurează practica de a boteza latinii și luteranii, făcând, totuși, uneori, exceptii dacă romano-catolicul era arab sau sirian.
Cum privim toate aceste fapte istorice?
Cum ar trebui să gândim noi, eu, membru și ierarh al Bisericii Răsăritene, la acestea și cum ar trebui să le tratez?
Pot presupune că această practică este indisolubil legată de noțiunea dogmatică a Unității Bisericii? Acceptarea latinilor fără botez înseamnă recunoașterea lor ca membri ai aceleiași Biserici Sobornicesti din care fac si eu parte?
Dar atunci, mă voi privi la Biserica Soborniceasca, care fie îi recunoaște pe catolici ca membri ai ei care au Taine lucratoare prin har, fie începe să-i boteze ca pe pagani și evrei?
Dacă îi botezam pe toți romano-catolicii, de ce să nu-i botezam si pe catolicii arabi?
Ce putem spune de Sfântul Ierarh Ermoghen, Patriarhul Moscovei, care a primit martiriul de la latini, când a cerut sa se boteze regelui Vladislav?
A cerut el, contrar celui de-al 10-lea articol al Crezului, un al doilea botez?
Dacă botezul latinilor a fost un al doilea botez, atunci nu sunt sute de ierarhi ortodocși supuși incidentei celui de-al 47-lea canon apostolic:
„Un episcop sau presbiter de va boteza din nou pe cel botezat…”
Nu, nu pot îndrăzni să cred că Bisericile locale, greacă și rusă, au nesocotit și au persiflat Crucea și moartea Domnului timp de secole!
De aceea, și pentru practica latinilor, trebuie să căutăm explicații numai în considerații de iconomie bisericeasca, și nu chestiunea dogmatică a unității Bisericii lui Hristos.
Biserica Răsăriteană, fidela Bisericii primare, nu a greșit, chiar dacă temporar, ci cu invariabilitatea constantă a conceptului dogmatic al unității Bisericii, în folosul sufletelor omenești, a aplicat iconomia, nesolicitând un nou botez de la latinii convertiți, deși acest botez se deosebeste ca turnare/stropire de cel ortodox.
Mirungerea latinilor cu Marele Mir a fost si ea aplicata.
A accepta pe latinii fără sa le aplicam Mirungerea a fost doar un obicei local al Bisericii Ruse, creat sub influența lui Trebnicului Petru Movila și chiar inspirat de spiritul teologic al catolicismului în sine; în teologia noastră a fost rezultatul trist al influenței scolasticismului catolic, si aceasta, desigur, nu poate fi mai cu mai multa autoritate decât învățătura Bisericii primare.
Și nu este un fapt convingător că Biserica Răsăriteană a fost hotărâtă să accepte latinii prin Mirungere, exact ca și Biserica primara, care a acceptat pe arieni, macedoneni, apollinaristi?
Toate Tainele pot fi săvârșite în cele din urmă numai în profunzimea Bisericii Ortodoxe.
În ce formă sunt comise este o chestiune secundară.
Prin împăcare (unire cu Biserica), părtășia in har este reînnoită sau completată în virtutea unirii/ împăcării cu Trupul Bisericii; ritul eretic imperfect primește plinătatea harului și perfecțiunea harului Tainei ortodoxe numai Trupul Bisericii.
Insuși faptul sau ritualul împăcării sau al unirii cu Trupul Bisericii constituie, în esență, repetarea Tainelor precedente.
În consecință, aparenta repetare a Botezului sau a Mirungerii, deși inutilă, nu este de natură delirantă; este un indiciu de distincție și ritual, dar nu și în concepte dogmatice.
O comparație cu un alt fapt din istoria Bisericii îmi va clarifica punctul de vedere.
Căsătoria este o părtășie în har in viziunea Bisericii; cu toate acestea, Biserica nu cere o repetare a căsătoriei de la acei păgâni pe care îi acceptă în comuniunea euharistica a credincioșilor ortodocsi.
Însăși convertirea păgânilor, fără a mai efectua Taina, plineste sensul precedent al părtășiei creștine in har.
Trebuie să fiți de acord cu acest lucru, altfel va trebui să recunoașteți ca e imposibil, și anume că unirea legitimă a cuplului păgân a avut sensul deplin al Tainei creștine.
Biserica nu cere nici păgânilor, nici evreilor să repete căsătoria; dar o doua Nunta ar putea fi considerata o eroare?
Nu cred acest lucru.
După cum puteți vedea, A. S.
Acesta a fost un gând constant al Bisericii; aceasta idee ii impiedica pe multi sa inteleaga si sa accepte doar invatatura scolastica a romano-catolicismului medieval despre Taine, potrivit careia Tainele pot fi savarsite in afara singurului Trup al lui Hristos, in afara Bisericii.
Credința în unitatea Bisericii lui Hristos, pe care o mărturisim în articolul a 9-al Crezului, nu-mi permite cu tărie să fiu de acord cu conceptul de unitate a Bisericii, care este propus în scrisorile și articolele dumneavoastră.
Nu trebuie să rastalmacim Biserica, care este prin Duhul Sfant, singura Mamă a Creștinilor (Sinodul Cartaginei, canonul 68).
Nu pot să cred într-o astfel de Biserică „Una”, în care Bisericile locale sunt ostile una alteia, si nu primesc comuniunea euharistica dintr-o Pâine!
Cum aș numi eu o astfel de Biserică?
La urma urmei, va fi atât de evident, neadevărata!
Și în materie de credință, nu este nevoie de neadevăr!
Nu poate decât să dăuneze cauzei unității creștine!
Să nu credeți că dezacordul meu puternic cu noțiunea dumneavoastră de unitate a Bisericii este o condamnare a ideii însăși a unei conferințe mondiale a creștinismului.
Nu, mi-am spus deja toată compasiunea și bunăvoința mea rugătoare pentru conferința care a fost proiectată.
Dar cred cu tărie că ar fi un pas uriaș spre unitate dacă conferința ar afirma, în primul rând, adevărul unității Bisericii și nu ar considera toate confesiunile și sectele creștine moderne luate împreună ca o singură Biserică a lui Hristos, care a pierdut doar unitatea vizibilă exterioara.
Deci, să nu închidem ochii la realitatea tristă, să nu ne fie frică să recunoaștem că nu aparținem împreună unei singure Biserici a lui Hristos!
Pentru a vorbi despre unitate și de dragul de a distruge și întuneca ideea Bisericii lui Hristos – acest lucru va fi util pentru lucrarea de unitate în sine?
De ce să construim o clădire pe nisip când există o stâncă sigură și indestructibilă a singurei Biserici a lui Hristos?
Suntem destinați să trăim într-o perioadă de mari evenimente mondiale.
Turnul Babel al Culturii se va prăbuși singur.
Vor intra pietre noi în clădirea tainică a Bisericii Celei Una a lui Hristos în viitorul apropiat?
Mă rog lui Dumnezeu să-mi dea mie, să trăiesc până în momentul în care vom fi într-o singură Biserică a lui Hristos și în diferite emisfere ale planetei noastre pentru a primi comuniunea euharistica dintr-o Singura Pâine!
Arhiereu (Ieromartir) Ilarion Troițki
18 ianuarie 1917,
Praznuirea Sfinților Atanasie și Chiril
După cum a promis, autorul acestui articol a mai continuat cu alte două materiale, dar pe care nu le-am mai tradus. Sunt două exemplificări punctuale de luări de poziție ale ierarhiei grecești prin care își arogă puteri peste cele conferite de Hristos și prin care Îl dau cumva la o parte. Unul din articole se referă la declarațiile Arhiepiscopului Ieronim criticate și de ex-Mitropolitul Ambrozie într-un text pe care l-am tradus acum un an de zile.