Oaia care urmează un păstor pierzător are parte de moarte

Subiectul responsabilității mirenilor, monahilor și păstoriților în general este unul de actualitate. Este adevărat că nu e ușor de găsit ierarhi și preoți de încredere, totuși această situație nu face să nu mai fie stricătoare de suflet căile pierzării și nici de urmat cei ce conduc pe ele. Este nevoie de mai mult interes și căutare mai sârguincioasă pentru a găsit răspunsuri, sfaturi și îndrumători potriviți. Pe lângă marea răspundere a povățuitorilor, dau socoteală și cei povățuiți pe cine ascultă pentru că sunt ființe cuvântătoare și se angajează în mod înțelegător să urmeze pe un duhovnic sau altul, o învățătură sau alta în marea de rătăciri și primejdii duhovnicești ce ne înconjoară. Acest lucru este valabil atât la nivel moral, cât și doctrinar.

Oile cuvântătoare se pot sălbătici (Imagine: Vatican in exile)

Există o sumedenie texte scripturistice care ne avertizează să nu urmăm pe orice învățător, dintre care redăm câteva:

„Lăsaţi-i pe ei; sunt călăuze oarbe, orbilor; şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă.” (Mt. 15: 14)

„Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veți cunoaște.” (Mt. 7: 15)

„Au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; și mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită” (2Pt. 2:1-2)

„Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos.” (Col. 2: 8)

„Eu (Pavel) ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma.” (Fapte 20: 29)

„Sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui va fi bătută mult. Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult mult i se va cere şi cui i s-a încredinţat mult mai mult i se va cere.” (Lc. 12: 47-48)

Constituțiile Apostolilor (cartea II, cap. XIX):

„Ascultaţi, episcopi, şi ascultaţi, laici, ce spune Dumnezeu: „Voi judeca între berbec şi berbec şi între oaie şi oaie” [Iz. 34, 17], iar păstorilor le spune: „Veţi fi judecaţi pentru neiscusinţa voastră şi pentru stricăciunea adusă oilor”, adică: „Voi judeca între episcop şi episcop, între laic şi laic, între stăpânitor şi stăpânitor.” Căci oile sunt cuvântătoare/raţionale şi berbecii la fel, nu necuvântătoare/neraţionale, ca laicul să nu spună niciodată: „Eu sunt oaie şi nu păstor.” Aşa cum oaia care nu urmează păstorului bun se expune lupilor spre stricăciune, tot aşa cea care urmează păstorului rău are evident drept consecinţă moartea, pentru că va fi mâncată. De aceea trebuie să fugim de păstorii care fac stricăciune.”

Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, XVI (după PSB 1):

„Dacă sunt dați morții cei care cu trupul strică casa cuiva (1Cor. 6: 9-10, Lev. 20, 10, In. 8, 5), cu cât mai mult cel care strică, printr-o rea învățătură, credința lui Dumnezeu, pentru care Iisus Hristos a fost răstignit? Unul ca acesta, fiind întinat, va merge în focul cel nestins, la fel și cel care-l ascultă.” (Precizare: o altă versiune a textului original, redată de  Patrologia Graeca (vol. 5), este mai explicită, deși nu neapărat mai de încredere: „Dacă cei care strică casele omenești sunt osândiți la moarte, cu cât mai mult vor plăti la veșnica judecată cei care se apucă să corupă Biserica lui Hristos, pentru care a răbdat cruce și moarte Domnul Iisus, Fiul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu? Cel care desconsideră învățătura Lui, după ce se îngrașă și se îngroașă, va încăpea în gheenă. La fel va fi chinuit și orice om care a luat discernământ de la Dumnezeu dacă a urmat unui păstor neexperimentat și a primit o slavă mincinoasă drept adevăr. Ce părtășie are lumina cu întunericul?”)

Îndrumările Sfinților Părinți pe această temă sunt rezumate în povețele Sf. Teofan Zăvorâtul, pe care le-am redat într-un articol mai vechi despre Nevoia de povățuire, pagubele îndrumătorilor falși și „ascultarea fără de povățuitor”.

Condamnarea Pr. Anastasios Gotsopoulos în instanță pentru că a slujit în pandemie – o încercare de zdrobire a credinței pe motive „sanitare”

Nu a trecut mult timp de la restricțiile din pandemie, și consecințele încep să iasă la iveală. Condamnarea Pr. Gotsopoulos în Grecia pentru că a slujit de Buna Vestire lovește evident într-un cleric care a avut îndrăzneala să urmeze conștiința sa în Hristos și să nu se conformeze cu deciziile guvernamentale, care sunt discutabile. Chiar și acum, după atâta timp, statul dorește să-și păstreze discursul, deși pentru mulți este tot mai clar că acele măsuri au fost ilegale, mai ales în domeniul religios. Practic, e un conflict de orgolii din care are de suferit clericul tradițional, credincios, al cărui curaj trebuie înfrânt. În acest fel, Părintele devine un model de urmat și un stindard al păstrării și trăirii credinței.

Imagine: PrimeNews

Pr. Anastasios Gotsopoulos: «Ca cleric ortodox și ca cetățean grec, am fost obligat să slujesc și voi continua să slujesc»

În timpul pandemiei și în ciuda deciziilor guvernamentale de interzicere chiar și a Sfintei Liturghii de aniversarea națională din 25 martie, părintele Anastasie Gotsopoulos a decis să săvârșească Liturghia pe 25 martie 2020 în biserica Sf. Nicolae din Patra, având drept rezultat că este tras în tribunale.

În final, a fost condamnat la 8 luni de închisoare cu suspendare de către Judecătoria de primă instanță din Patra, în timp ce în afara sălii de judecată se adunaseră de dimineața devreme zeci de susținători ai săi, care strigau: «Vrednic! Vrednic!».

Părintele a declarat ulterior: «Această decizie nu-mi modifică defel poziția mea. Ca cleric ortodox și ca cetățean grec, am fost obligat să slujesc și voi continua să slujesc. Sunt încredințat că această decizie va cădea la instanțele superioare».

După cum a menționat el însuși într-un text, „suferirea persecuției pentru o astfel de «culpă» constituie o deosebită cinste pentru un preot și încă ceva mai mult: cea mai înaltă cinste – cea mai înaltă funcție potrivit terminologiei bisericești – după preoție o recomandă condamnarea lui deoarece și-a împlinit îndatorirea preoțească. Totuși există o umbră care planează asupra acestei cinstiri particulare acordate mie: faptul că în patria noastră Puterea Legislativă a împuternicit organele competente ale Executivului să interzică deplin săvârșirea Sfintei Liturghii și Puterea competentă Judecătorească (Procuratura) consideră drept delict săvârșirea Sfintei Euharistii, iar pe clericii vinovați, care au cutezat să slujească, drept delicvenți, iar Conducerea Bisericească urmează, în cel mai bun caz, tăcută și descumpănită”!

Redăm și poziția personală mai detaliată a Părintelui, cu unele ajustări de traducere:

Vinovat

Astăzi, justiția greacă mi-a acordat cea mai înaltă onoare, cea mai înaltă funcție, care poate fi atribuită unui preot: m-a condamnat la 8 luni de închisoare cu suspendare pentru că am oficiat Sfânta Liturghie de sărbătoarea Bunei Vestiri, pe 25 martie 2020, adică pentru că am îndeplinit datoria preoțească și pastorală și am încercat să fiu fundamental consecvent față de conștiința mea, de enoriașii mei, de tradiția noastră bisericească și de Dumnezeu.

Potrivit Apostolului Pavel, nouă, creștinilor , „ni s-a dăruit pentru Hristos nu numai să credem în El, ci să și pătimim pentru El”, adică ne-a fost „dăruit”, este o harismă, un dar, nu numai să credem în El, ci și să suferim pentru El. Nu că o astfel de condamnare din partea primei instanțe ar fi ceva atât de grav, dar cel puțin este o mică, minusculă pacoste, care tulbură puțin apele proiecției noastre sociale, ale aprecierii noastre sociale de dragul lui Hristos cel răstignit…

Prin urmare, slavă lui Dumnezeu pentru onoarea condamnării!

În același timp, totuși, Justiția Greacă, prin decizia sa, a făcut din Republica Elenă al doilea stat din Europa în ultimele 17 secole, după Albania lui Enver Hoxha, unde numai săvârșirea Sfintei Liturghii la Sărbătoarea Bunei Vestiri constituie o infracțiune și preotul care îndrăznește să slujească – indiferent de numărul credincioșilor – trebuie închis. Nici măcar sultanii nu acționaseră în acest fel…

Guvernul elen și cei care, în orice fel, au respectat prevederea (ordonanța nr. 2867/Y1/16.3.20) ar trebui să se simtă mândri de realizarea lor… Le confer această hotărâre judecătorească!

Este evident că această decizie nu îmi schimbă câtuși de puțin părerile și atitudinea în această chestiune și cu siguranță va cădea în instanțele superioare grecești și europene.

Ca credincios ortodox , nu aș putea accepta interdicția autorității de stat de a săvârși Sfânta Liturghie,

Ca duhovnic ortodox, am fost obligat, prin harul și mila lui Dumnezeu, să slujesc în ascultare de Capul Bisericii care poruncește: „aceasta să faceţi spre pomenirea Mea ”, devreme ce nu a existat nici o certare canonică din partea Episcopului meu sau a Sinodului.

În sfârșit, ca cetățean grec, am fost și sunt obligat, în măsura posibilităților și responsabilităților mele, să apăr Constituția Greciei și nu numai să nu permit nimănui să o încalce, ci nici să sufăr asta.

Interdicția săvârșirii Sfintei Liturghii constituie o abrogare a articolelor fundamentale 3 (Relațiile Biserică-Stat) și 13 (libertatea religioasă) din Constituția Greciei, precum și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului (articolul 9 din Protocolul adițional) care protejează dreptul la cult religios. Ca cetățean grec, sunt obligat să lupt pentru a restabili respectul.

Le datorez mulțumiri avocaților mei, domnului Georgios Iatrou și domnului Ioannis Hatziantoniou, deoarece, cu o argumentare legală neînduplecată, ei au demontat rechizitoriul și au demonstrat că ordonanța care interzicea Sfânta Liturghie nu putea fi aplicată de clerul ortodox.

Mulțumiri speciale și recunoștința mea se îndreaptă spre onorabilul domn C-tin Poulas, profesor la Universitatea din Patras (Secția Farmaceutică). Nu l-am cunoscut înainte pe domnul Poulas, dar, de îndată ce i-am spus cazul, a fost dispus să vină. Cu mărturia sa documentată științific, a demonstrat că din săvârșirea Sfintei Liturghii și a Dumnezeieștii Împărtășanii a credincioșilor nu a apărut nici cel mai mic risc pentru sănătatea publică și nici nu este posibil să apară.

O mențiune specială datorez prezenței în calitate de martor de apărare a respectatului părinte protoprezbiter Theodoros Zisis , profesor emerit al Facultății Teologice din Salonic. Este o onoare deosebită pentru mine că un om ecleziastic de un asemenea nivel și un mare teolog care primește respect și recunoaștere panortodoxă și-a dat osteneala să vină de la Salonic să mă apere ca martor. Îi mulțumesc din nou pentru efortul la care a fost supus, dar și mai general pentru contribuția sa teologică patristică consecventă în Biserica Ortodoxă. Consecvența cu care apără teologia ortodoxă este demnă de imitat de noi toți.

Multe mulțumiri clerului și mirenilor care s-au aflat astăzi la Tribunal (chiar și din Corint, Volos, Ioannina, Salonic, Kavala) sau, mai bine zis, din toată lumea, pentru a-mi fi alături: episcopi, preoți, călugări și credincioși.

În fine, trebuie să-mi exprim mulțumirile și singurului meu acuzator, jurnalistul K. Flamis, folosind cuvintele lui Lysias: „ Îi datorez multă grație, o,audiență, acuzatorului meu, care mi-a pregătit această luptă ”. Totuși ceea ce pentru mine, ca preot, este cea mai mare onoare, nu știu cum poate fi apreciat pentru un jurnalist… Dar asta e problema ziaristului și a jurnalismului elen…

Pr. Anastasios Gotsopoulos

PS: În explicațiile mele inițiale din 15.9.2020 către procurorul din Patras, am notat: „Potrivit Apostolului Pavel, creștinilor „ a fost dăruit pentru Hristos nu numai să creadă în El, ci și să pătimească pentru El”. Dacă acest lucru se aplică credincioșilor obișnuiți, cu cât mai mult se aplică nouă, clericilor, care am fost cinstiți cu preoția! În această lumină, permiteți-mi să vă spun cu absolută sinceritate că este o mare onoare pentru un preot să fie persecutat pentru că, în ciuda imperfecțiunilor și slăbiciunilor sale, el se străduiește să fie consecvent în slujirea sa preoțească , în „sfânta moștenire” pe care a primit-o în momentul hirotoniei sale. Cu siguranță, valoarea maximă va fi orice condamnare din același motiv. Dar ceea ce este o onoare și slavă pentru preot va fi o provocare directă la adresa conștiinței ecleziastice a credincioșilor și o rușine pentru Republica Elenă, care vrea să-și revendice un loc în republicile contemporane care respectă dreptul la libertatea de cult religios pentru cetățenii lor!”

Protopresbiter
Anastasios K. Gotsopoulos

Oftatul de sub unitatea bisericească demonică de astăzi

Interesul adevărat pentru unitatea Bisericii preocupă și pe unii mireni. Este cazul unui text scris cu năduf de cineva din Grecia despre situația specială și amăgitoare în care se găsește Biserica astăzi, îndeosebi ierarhia din țara sa, dar nu numai de acolo.

Imaγine: Ακτινες

Unitatea dumnezeiască și cea satanică

În ultimul timp, îndeosebi în ultima perioadă a așa-zisei „crize sanitare”, unii, în principal episcopi la început, și părinți-duhovnici de un cuget și imitatori ai lor în continuare, referă totul la unitatea corpului bisericesc. În clipa în care sfâșie prin faptele lor această unitate precisă, vorbesc continuu și „se neliniștesc” de unitate.

Unitatea corpului bisericesc firește că nu este o „reglementare administrativă, o realizare omenească”, deoarece nici Biserica nu este o grupare de oameni care conlucrează și sunt de un cuget pur și simplu de dragul unui scop pământesc bun. Biserica nu este religie (ritual), dar cu mult mai mult nu este organism, adunare, partid, pentru ca unitatea ei să depindă pur și simplu de înrolare, acceptarea pozițiilor, ascultare de superiori și aplicarea celor convenite. (Acestea sunt cunoscute tuturor și îmi cer iertare că le menționez, dar amintesc unele elemente ca să continuăm cu cele ce se petrec). Unitatea Bisericii este o taină înfricoșătoare care depășește și mintea, și rațiunea noastră („Taina aceea înfricoșătoare se împlinește mai presus de minte și de rațiune” Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL, MISTAGOGIA, PG 91, 681 ) Din această perspectivă, nu are sens să ne spunem propriile noastre gânduri și opinii despre unitatea bisericească. Vom puncta puține de la Sfinții noștri (de asemenea cunoscute tuturor, după cum am spus mai sus) ca să putem înțelege cumva cam ce urmăresc urmașii de astăzi ai scaunelor bisericești și ai preoției lui Hristos când vorbesc despre unitate.

Nu poate exista cunoaștere a lui Dumnezeu și unitatea credinței fără ortodoxia în dogme și dragoste practică.

Căci atunci este adevărata unitate a credinței, atunci cunoaștem pe Fiul lui Dumnezeu, când suntem ortodocși și în dogme și ținem legătura dragostei. Căci Hristos este dragoste”. SF. TEOFILACT AL BULGARIEI, PG124, 1088

Este un lucru misterios și cum duc acum lucrurile la bun sfârșit conducătorii Bisericii noastre (înțeleg pe ecumeniștii care controlează deja administrația Bisericii) în timp ce de mai bine de 100 de ani desconsideră și răstălmăcesc dogmele credinței și arată o lipsă totală de dragoste față de ortodocși și eretici – în timp ce vorbesc și invocă în continuu dragostea și spun că lucrează pentru unitatea tuturor.

Oriunde se găsesc și stau, îi auzi că invocă vorba „ca să fie una” și înțeleg o sudură între ortodocși, eretici și orice altă credință, mod, alegere și deosebire (mă gândesc la diferențele religioase, nu că lipsesc și în celelalte și sexuale, după cum ne amintesc în continuu prin fapte și cuvinte) care va restabili unirea și unitatea tuturor, după cum spun ei.

Spun că astfel împlinesc porunca Domnului despre unitate. Numai că se pare că uită că aceasta nu este o poruncă pentru oameni. Este o rugăciune a lui Hristos către Dumnezeu Tatăl. Și cel mai important este faptul că această grijă nu se referă la lume, nici la modul, „cum”-ul, lumii, pentru că cele ale lui Dumnezeu nu se compară cu cele ale lumii. „Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (In. 14, 27). Acest „cum” este esențial și „înfricoșător” și „mai presus de minte și de rațiune”. „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, în Mine și Eu în Tine” (In. 17, 21). Aici este esențialul. Nu este pur și simplu unitate, o unitate vădită exterior, un acord, o supunere și ascultare frumoase, absolute și netulburate față de un centru văzut al deciziilor. Are importanță „cum”, care depășește orice minte și rațiune pentru că este un cum al Treimii. Pentru noi acesta nu poate fi țintă, plan, valoare, realizare exclusiv din lucrările noastre și din metodele noastre, din cauza firii lui. Deoarece este o condiție ca să propășim în dragoste, dar și sete a oricărui suflet, neaccesibil omenește, de aceea este un subiect de rugăciune și ajutor dumnezeiesc. Nu spune continuu preotul: „Unitatea credinței și împărtășirea Sfântului Duh cerând, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”? Cerem unitatea credinței. Nu o restabilim când impunem o supunere de tip stalinist față de un centru administrativ independent de ce spune și face acest centru. Fie preotul de parohie, fie episcopul, fie Sinodul unei Biserici, fie Patriarhul, fie chiar și Sinodul pragmatic al episcopilor (în contrapondere cu Pseudo-Sinodul Întâistătătorilor care a fost în Colimbari), dacă nu există cum-ul rugăciunii lui Iisus, fie și ca sete și luptă, din cauza nevredniciei noastre, toate sunt zadarnice, pe jumătate și extrem de primejdioase.

Aceleași lucruri și mai rele le constatăm când auzim că vorbesc despre unitatea pan-creștină și pregătesc cu tehnici iubiriste o monstruozitate ca un puzzle și colaj unde fiecare nucă din nucul (religios) este amestecată în sac cu Biserica una și singură a lui Hristos, sfânta ortodoxie a Părinților noștri și toate acestea constituie, pentru ei, unitate…

Propriul lor „cum” îl vedem toți ce calitate are. Vedeți „unitatea” pe care au adus-o în Ucraina și nu va trebui să vă gândiți mult la calitatea ei și la relația care poate să o aibă cu „cum”-ul unității lui Dumnezeu. Violența, măcelurile, dezbinările, scopurile și metodele politice, confuzia, schismele și desconsiderarea tuturor cu indiferență patriarhală. Vedeți „unitatea” care au provocat-o în corpul bisericesc prin abordările lor în criza de coronavirus și prin utilizarea lui de către creatorii ei.

Unitatea nu se impune stalinist și cu sila, nici nu se dobândește magic. Fac ce-mi spun, spun da la toate, fac toți asta și – bravo nouă! – am realizat unitatea. Ei spun asta, vor să impună asta. Mergi spre unitate pe cât mergi în sfințenia lui Hristos și în cunoașterea slavei neapropiate a lui Dumnezeu, dacă te lupți pentru ea cum trebuie și condiția indispensabilă pentru asta este conștiința protecției, ocrotirii și călăuzirii lui Dumnezeu prin sfinții Săi îngeri, nu simplu ascultarea față de ordinele oricărei papare (una spunem, alta facem; una învață Sfinții, alta învățăm noi) fără legătură dacă a fost cinstit cu vrednicia preoțească de Biserică. Dar nu spunem acestea în fiecare zi la Pavecerniță?

„Ocrotește-ne pe noi cu sfinții Tăi îngeri ca prin mijlocirea lor fiind păziți, să ajungem la unitatea credinței și la cunoașterea slavei Tale neapropiate.”

Aceleași lucruri le spune toți Sfinții Bisericii noastre. (Nu vreau să devin obositor, dar nu văd alt mod de a ne trezi puțin din moleșeala și pervertirea la care ne-au condus păstorii noștri și propria noastră lâncezeală (akedie). De aceea citez unele cuvinte patristice ca să vedem că cele pe care le spunem nu sunt opinii samavolnice ale unor neascultători pulverizați. Dimpotrivă, cele pe care le spun și le fac ei sunt opinii samavolnice ale religiozității după voia lor, pe care vor să o impună în Biserică).

Spune Sf. Grigorie de Nissa: „Unitatea credinței condiționează lupta și efortul omului de a se desăvârși în Hristos ca să ajungă la unitatea credinței și să nu rămână ca un prunc bătut de vântul oricărei învățături care se face prin vicleșugul și prin uneltirile amăgirii”.

«Trebuie pururea să te aduci la măsura bărbatului desăvârșit, după Apostol: Până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la bărbatul desăvârșit, la măsura vârstei plinătății lui Hristos, ca să nu mai fim prunci, înviforați și purtați de orice vânt al învățăturii prin vicleșug spre uneltirea amăgirii” (PG 46 289 și TLG 8,1, 45).

Adică nu este o simplă așezare bună exterioară și conformare cu deciziile înainte-stătătorilor sau organelor ca să se arate o unitate exterioară, după cum se întâmplă în grupările de oameni pe care îi leagă o ideologie sau un scop comun. Este o creștere în Hristos, nu o înfășare și îngrijire de prunci religioși care refuză să confrunte realitatea și responsabilitățile lor, după cum spune Sfântul Paisie. La fel, este o regulă indispensabilă ca să nu fim bătuți de orice învățătură mincinoasă care se face prin răutate și suntem călăuziți spre amăgire, după cum se întâmplă astăzi, când mergem oriunde suflă (învață) cutare vlădică sau cutare propagandist new-age-ist neo-patristic…

Dar și unitatea este un subiect de alegere a omului, nu impunere de către alții sau de supunere față de alții.

„Om cu om devin una când se desăvârșesc în una prin alegere, după cum a zis Domnul, legătura firească cuprinzând unitatea cea din alegere” (Sf. Grigorie de Nyssa PG 45, 405).

Nu se face cu zorire și cu amenințări și pedepse și persecuții. Pentru că elementul de legătură care unește pe oameni este Însuși Sfântul Duh și numai Sfântul Duh.

„Ca toți să fie una, precum Tu, Părinte, în Mine și Eu în tine; ca și ei să fie una. Legătura acestei unități este slava; iar slavă este numit Duhul Sfânt (Sf. Grigorie de Nyssa, PG 44, 1117).
Fără El nu există unitate, nici nu sunt creștini (ai lui Hristos) cei care consideră astfel, chiar dacă sunt Patriarhi sau vlădici sau orice altceva.

Căci nu se pot uni altfel cei separați unii de alții dacă nu sunt altoiți prin unitatea Duhului; căci, dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Sf. Grigorie de Nyssa, PG 44, 1320).

Și, deși spun asta Sfinții – nu o spune numai Sf. Grigorie de Nyssa, o spun toți, însă pe acestea le-am avut la îndemână și le-am prezentat – am ajuns astăzi în punctul ca vlădicii să spună public că „piatra de încercare a unității” este o persoană, un Patriarh sau Arhiepiscop. Și că cel care nu este plăcut lor și faptelor lor este în afara Bisericii și să se ridice să plece pentru că tulbură unitatea celorlalți!!!

Pot părea de necrezut toate acestea, dar ele sunt spuse public întocmai. Există o astfel de conștiință, o astfel de trăire a Bisericii, o astfel de relație cu Sfinții și cu învățătura lor. Desigur, și noi nu suntem deloc oameni și creștini buni, dar să nu facem și această discreditare și mizerie a noastră – ca să nu spun altceva – drapel și ideologie și să vrem să o impunem tuturor. Acest lucru l-a început diavolul și continuă temerar, fără schimbare și nepocăit și urmează cei ai lui. Cu adevărat, aici există unitate, dar demonică.

Să nu continuăm pentru această rușine și decădere se va spăla greu de pe noi, mădularele de astăzi ale Bisericii noastre. Din nefericire.

Să aterizăm în realitatea nenorocită în care trăim. Deci să ne silim să dibuim unitatea despre care vorbesc păstorii noștri și să vedem unde duce.

Ca să nu pierdem timpul, să sesizăm de la început că unitatea despre care vorbesc și se interesează nu are nici o legătură cu unitatea credinței, după cum este definită de Scripturi și de Părinți. Foarte simplu, conform cu locul de mai sus de la Sf. Teofilact al Bulgariei, oamenii care nu sunt ortodocși nici în dogme, nici nu au dragostea elementară pentru credincioși sau necredincioși nu au legătură cu adevărata unitate a credinței. Ei îi consideră pe ereticii cunoscuți de orice natură (papistași, protestanți, monofiziți șamd) de ani buni drept Biserici cu preoția lui Hristos, cu Taine și posibilitatea împărtășirii (după caz, desigur, îndeosebi cu infinitele „confesiuni” protestante). În ultimul timp au făcut și Pseudo-Sinodul din Colimbari ca să dea și validare sinodală acțiunilor și amăgirilor lor. Se roagă împreună, au legături, zidesc biserici de rugăciune comună cu orice eretic (Sf. Nicolae în New York) și orice nu corespunde cu credința Părinților și cu tradiția bisericească. Consider că latura „suntem ortodocși în dogme” este ușor de sesizat că nu există. Există cealaltă latură, „să ținem legătura dragostei”? Dragoste? Dragoste în Hristos? „După cum Tu, Părinte, în Mine și Eu în Tine”? Când nu numai că nu stau alături de frații episcopi, preoți și mireni prigoniți de statul satanist, ci și ei înșiși îi prigonesc. Când îi silesc pe oameni și în afara vieții lor să-și piardă sufletul. Când nu numai sunt indiferenți față de persecuție și pedepsele ilegale și iraționale la care sunt supuși grupuri de oameni, după cum fac sanitarii, ba îi și înjură de sus (declarații ale unor arhierei impozanți de tipul celui de Dodoni), trebuie să mai căutăm dacă există dragoste precum cea pe care o menționează Hristos și Sfinții?

Când sunt interesați de altceva și folosesc cuvântul „unitate”.

Vă amintiți că, în timp ce au trecut la demolarea credinței prin acțiunile lor un an, au început brusc să vorbească despre unitate. Cu cât a trecut vremea, s-a mărit presiunea din partea statului și cedarea din partea ierarhiei, problemele care totul promitea că se vor termina în scurt s-au mărit, atunci au început să se neliniștească de unitate. Spuneau că se temeau de schisme. Sunau logic pentru mulți. Era adevărat acest lucru? Este un lucru dat că nu-i interesează nici unitatea, nici vreo schismă. Faptele din Ucraina și poziția pe care au luat-o demonstrează asta. Chestiunea vechi-calendaristă și schisma din final, pe care ei înșiși au creat-o cu corespondență în acțiunile lor de astăzi și de care nu au fost niciodată interesați să o tămăduiască arată același lucru. Totuși o reacție generalizată a poporului credincios,, care probabil îi va trezi într-un anumit grad pe cei indiferenți sau confuzi ar fi fost o problemă nu pentru unitate, ci pentru imaginea lor, pentru autoritatea lor, pentru ceea ce vând patronilor lor. Deci au utilizat termenul „unitate” (să rămânem uniți, să nu primejduim unitatea) ca să înfricoșeze și să amăgească pe oamenii deja înfricoșați și amăgiți. Să-i învinuiască și de aceasta. Că sunt responsabili și de scindarea unității bisericești. Ei, care deja au dizolvat unitatea bisericească și conduc corpul credincioșilor spre apostazie indică primejdia scindării ca să țină poporul supus și fără reacție în planurile de astăzi și de mâine – și ele vor fi mai rele – pe care slujesc.

Greutatea pe care o dau termenului unitate este absoluta supunere și ascultare față de orice face și spune ierarhia. Oricine în orice mod nu ascultă de ceea ce stabilesc ei, chiar dacă este contrar cu ochiul liber față de fundamentele credinței pune în pericol „unitatea”, după ei. Nu o pun cei care lucrează cele străine și noi și interzise. Astfel ajungem la paranoia de a considera că unitatea credinței nu o rup cei care aduc în țară pe pseudo-episcopul Epifanie Dumenko și conslujesc și au legături cu el, ci cei care protestează pe drept.

Deoarece oricine poate să considere că toate acestea sunt teorii și idei și păreri neîntemeiate, în următorul articol (pentru că multa vorbire a făcut dezordonat acest text), cu Dumnezeu pe primul loc, voi prezenta exemple concrete din cele multe care se petrec în jurul nostru și sunt publicate de înșiși cei care le fac și le spun.

Gheorghios Tzanakis, Akrotiri Xania, 28 septembrie 2022

Sunt (departe de a fi) lepădare de Hristos vaccinarea și pașaportul „anti-covid”?

Viața între rugăciunea către Dumnezeu și codul QR de trecere (Foto: Beaconstac.blog)

De la șocul închiderii bisericilor (chiar și de Paști) am ajuns acum să ni se impună să trăim o viață aseptică, din care a fost extrasă morala, dragostea și aproape orice valoare mai înaltă și nobilă. Totul sub amenințarea închiderii, sancționării și suprimării libertăților pentru a păstra intactă existența la nivel de supraviețuire. Are de spus Biserica ceva pe această temă? Se supune limitărilor biologe sau îndrăznește să cultive viața veșnică prin cruce și sfințenie?

Schimbarea aceasta dramatică în societatea adusă de pandemie se manifestă efectiv acum prin vaccinare și, în ultimă instanță, prin deținerea certificatului, pașaportului verde sau cum se va numi. Evident, poziționarea fiecărui cetățean se manifestă prin acceptarea sau respingerea acestor două acțiuni. De aceea această hotărâre are o mare greutate și miză. În plus, contează foarte mult și care este justificarea din spate.

Oricine poate constata cât de puternic contrastează ideologia covid cu principiile Evangheliei. Dacă Hristos ne cere să renunțăm la tot, la averi și la trup de dragul sufletului, pentru a dobândi cerul, la polul opus, cerințele așa-zis sanitare de imunizare forțată ne impun să sacrificăm cumpărăturile, locul de muncă, ba și eventual mersul la slujbă pentru himera luptei împotriva unui virus. Ca și cum nu putem să acționăm medical din postura de oameni raționali, ci doar reduși la aspectul nostru biologic.

S-a scris suficient de mult despre faptul că restricțiile nu sunt proporționale, sunt neconstituționale, ascund minciuni în spatele declarațiilor contradictorii ale autorităților din România și de la nivel internațional. Vaccinurile nu sunt suficient testate, este evident că nu protejează în totalitate, ba chiar nu prea pot fi numite vaccinuri, ci terapii genice, sunt achiziționate prin contracte dubioase. Pagubele economice, culturale, educaționale, sociale sunt mult mai mari decât folosul carantinărilor parțiale. Discursul panicard pur și simplu nu este justificat. În mod evident, orice om întreg la minte poate observa că nu avem de-a face cu o grijă sanitară, ci cu un control social de proporții și cu o perspectivă îngrijorătoare spre dictatură.

Reacția omului de rând este să se supună tăvălugului pentru a putea supraviețui. Tendința este de a se descurca să aibă la îndemână permisul de trecere, să-și poată desfășura activitatea, deși știe, simte foarte clar că nu e vorba de un act medical la mijloc. Dar se supune minciunii pentru a-și asigura libertatea de mișcare.

Totuși avem și instincte mai înalte de atât. Trebuie să ne problematizăm, să gândim ce cale alegem, ce implicații au faptele noastre.

În mod evident, nu este vorba de o lepădare de credință prin primirea vaccinului sau a pașaportului covid pentru că nu sunt implicații religioase clare stipulate. Dar există conotații spirituale și morale serioase. Ba chiar ne putem aștepta la o escaladare a evenimentelor după felul cum merg lucrurile și după cum au proorocit Sfinții Bisericii. Controlul total asupra cumpărăturilor și acceptarea unei noi religii nu ar fi deloc o surpriză dacă sunt luate în considerare pregătirile pe care le vedem spre o uniformizare mondială pe toate planurile, inclusiv religios.

Nici nu putem spune că prin vaccinuri vom fi controlați mental, spiritual, ni se va schimba ADN-ul și ne va fi anulat liberul arbitru. Este posibil să existe substanțe străine care să îmbolnăvească, să ne atace duhovnicește, dar nu știm acest lucru. Iar cel mai important aspect este că sufletul nostru devine vulnerabil prin greșelile noastre conștiente, nu prin otrăvuri de orice fel. Hristos ne poate păzi de ele prin credința noastră.

În schimb, cel mai discutabil aspect este al înregimentării noastre benevole într-o ordine mincinoasă, tiranică, într-o dictatură de proporții colosale. Se dorește actul nostru de fidelizare prin care să legitimăm un regim și un sistem totalitar cu perspective sumbre nebănuite.

Principiile legale în vigoare au evoluat sub presiunea învățăturii creștine până la dreptul roman de factură bizantină și ele permit supunerea noastră față de autorități fără probleme de conștiință. Însă noile legi și decrete la care am asistat până de curând și care urmează să fie votate sunt de cu totul altă factură. Nu mai este pus în centru individul, ci statul, care devine un fel de dumnezeu pe pământ, gata să dispună de viața tuturor. Însă această perspectivă contrazice principiile evanghelice enunțate de Însuși Hristos, adică să dăm Cezarului înapoi cele ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ale Lui (Mt. 22: 21), după cum a scris bine recent despre acest subiect și Pr. Mihai Valica.

Mai pe larg se exprimă Sf. Iustin Popovici în cartea sa, Biserica și statul. Poziția sa ar putea fi rezumată în câteva cuvinte astfel: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni (Fapte 5: 29). Această maximă este sufletul şi inima însăşi a Bisericii Ortodoxe. Iată Evanghelia ei. … Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar, când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? … Când stăpânirile devin periculoase pentru faptele bune, când stăpânirile prigonesc binele dumnezeiesc şi, mai mult decât toate, binele şi atotbinele acestei lumi – pe Iisus Hristos, iar prin aceasta Biserica Sa, atunci acestor stăpâniri nu se cuvine să ne supunem, nici să le ascultăm. Creştinul trebuie să se lupte cu ele şi să se lupte anume prin binecuvântatele mijloace evanghelice. Niciodată creştinul să nu îndrăznească să se supună mai degrabă oamenilor decât lui Dumnezeu”.

Cele de mai sus sunt valabile prin faptul că orânduirea statală de astăzi prigonește binele, faptele creștine, libertatea, produce minciună, manipulare, reduce cadrele sociale la o condiție pământească. Este adevărat că deocamdată nu a fost prigonită Biserica, nu a fost cerută o lepădare de credință și nu s-a cerut lepădarea de Dumnezeu. Avem frica să nu se ajungă acolo pentru că ateismul din ultimul veac nu a pierit, dar nu putem invoca un pericol viitor pentru decizii actuale. De aceea motivul și limita în care respingem și criticăm după datorie acțiunile statului sunt modul său intruziv prin care limitează viața spirituală, moralitatea și viziunea socială sănătoasă.

În condițiile în care Biserica nu dă îndrumări clare, sarcina care cade pe umerii duhovnicilor este mare. Poate ar fi și mai grea dacă se va ajunge ca în perioada comunistă, când conducerea bisericească pactiza cu statul ateu în loc să conviețuiască după limitele evanghelice.

Ce îndrumări pot primi credincioșii la nivel duhovnicesc? Există o interdicție transmisă ierarhilor și clericilor în general de a exprima opinii publice. Cu toate acestea măcar doi ierarhi au avut curajul să critice restricțiile prin pașaportul sanitar, IPS Teodosie și, de curând, PS Iustin de Maramureș. Desigur că există și alți episcopi, din alte Biserici Locale, precum Mitr. Longhin de Bănceni și ierarhia Bisericii Ucrainene canonice în general, sau părinți care și-au luat în serios îndatoririle pastorale, cum e Pr. Ciprian Mega. Acestea sunt câteva exemple din puținele care există și pe care le recomand.

La nivel de credincioși, este destul de evident că trebuie să ne împotrivim, să nu primim vaccinul pe considerente sociale pentru a avea acces în mall sau pe aiurea, să nu folosim pașaportul covidist, să ne împotrivim și să cerem să nu fie adoptate legi neconstituționale dictatoriale și progresiste. Facem aceasta pentru a nu participa și a nu valida un mare și uriaș păcat, un regim și un stil de viață distructiv. Stă pe umerii fiecăruia. Cum ne vom duce viața și cum să luăm atitudine concret este o chestiune personală ce trebuie discutată cu duhovnicul. Pot interveni situații extreme care să permită folosirea codului QR generat de pașaport, este de văzut acest aspect pentru că nu e vorba de lepădare. Dar consider că cine nu depune o împotrivire serioasă și drastică, până la ultima limită față de noua ordine covid trebuie oprit de la împărtășanie până își revine în simțiri. Acest lucru l-a recomandat și Pr. Teodor Zisis.

Desigur că nu trebuie să disprețuim pe cei vaccinați, mai ales dacă au făcut aceasta din convingeri strict medicale. Ar fi un păcat să împărțim pe oameni în două categorii, să-i urâm.

Pe de altă parte, ziua în care criteriile de departajare a oamenilor nu vor fi doar sanitare sau sociale, ci și religioase nu pare a fi departe. O uniformizare religioasă, construită prin ecumenism, este în pregătire. Și ea va fi impusă tot prin constrângeri asemănătoare, după cum se procedează deja prin trădări bisericești de culise și prin presiuni politice și șantaj de orice natură.

Până la lepădarea de credință și vremurile apocaliptice, care nu par a fi departe, avem de luptat cu dezordinea morală și socială care deja se instaurează.

Guvernul grec impune testarea nevaccinaților care merg la biserică, folosindu-se de indicațiile Bisericii

Foto: Lifo.gr

Începând cu lunea viitoare (22 nov.), vor intra în vigoare noi restricții în Grecia, după cum a anunțat ieri seară Primul Ministru Kiriakos Mitsotakis. Printre acestea, se numără și obligarea credincioșilor care vin la slujbele bisericești să prezinte dovada vaccinării sau a efectuării unui test rapid.

După cum am mai scris pe această temă, Sinodul Bisericii Greciei a impus celor ce deservesc bisericile să fie vaccinați sau să se testeze periodic, pe când credincioșilor care participă la slujbe le-a recomandat doar să prezinte un test ca dovadă că nu sunt infectați în cazul celor nevaccinați. Acest mesaj-notă de informare a fost luat la presiunea presei scrise și audio-vizuale și a unor politicieni.

Însă presiunea aceasta a crescut în aceste zile, când guvernul a impus el însuși credincioșilor aceste măsuri, fără să le mai lase la nivel de instrucțiuni ale forurilor bisericești. Ba chiar Primul Ministru a invocat acea decizie sinodală ca bază a hotărârii guvernului său.

Un purtător de cuvânt al oficialităților, Ianis Iconomu, a făcut unele clarificări: „La biserici merg oameni de vârste care sunt vulnerabili față de coronavirus, fie s-au vaccinat și a trecut perioada în care au imunitate, fie sunt nevaccinați. Acolo, din prima clipă, în cooperare cu Sfântul Sinod, am spus că oamenii care merg înăuntru trebuie să fie pe cât posibil blindați. Deci am zis că se va cere test după indicația Sfântului Sinod și epitropii bisericii vor fi însărcinați să controleze această procedură și organele statului vor face și acolo de probă controale. Credincioșii vor fi datori să înțeleagă faptul că trebuie să se supună”.

Această evoluție a lucrurilor dovedește că a existat mereu o presiune a statului asupra ierarhiei bisericești în Grecia, iar cedările sunt speculate pentru a dărâma orice rezistență. Concesiile nu vor aduce o evadare, ci o slăbire și o înrăutățire a situației. Aceasta duce cu gândul la faptul că ținta finală, miza este una mai mare decât simpla docilizare a populației; urmează îngrădiri și intruziuni tot mai totalitare, o întoarcere la sclavagism sacru.

Robia lui Faraon și libertatea vaccinată

Sunteți gata pentru doza de vaccinare?? (Foto: The Sun)

Sclavagismul dă năvală peste noi mai tare decât ne putem da seama. În plus, cu nuanțe puternic idolatre. Nu mai suntem robii lui Dumnezeu și frați egali între noi și nici măcar hoinari sub cerul liber, ci devenim pioni într-un stat și ordine totalitare, la care ne înrolăm de bunăvoie. Sau suportăm consecințele marginalizării, repudierii și lipsirii de drepturi și libertăți.

Această situație amintește de una similară din trecutul îndepărtat, dar pilduitor. Cândva faraonul Egiptului și-a luat în robie propriul popor, folosind în avantajul său o situație specială, anume foametea de șapte ani care îi chinuia în acea vreme.

După cum relatează cartea Facerii din Vechiul Testament, pe scurt, faraonul a avut două vise pe care i le-a explicat Iosif, fiul lui Iacov/Israel, prin care Dumnezeu i-a prevestit că vor veni șapte ani de belșug urmați de alți șapte de mare foamete. În felul acesta, Iosif, care i-a tâlcuit visele, a fost pus mare dregător să adune recoltele din primii ani ca să ajungă pentru cei ce vor urma. Însă ce ne interesează este faptul că, după ce locuitorii din Egipt și Canaan și-au terminat aurul și averile, nu aveau cu ce să mai cumpere hrană. Atunci au zis: „Cumpără-ne pe pâine, pe noi cu pământurile noastre, şi vom fi robi lui Faraon noi şi pământurile noastre” (Fac. 47:19). Și faraonul a ajuns stăpăn peste trupurile și pământurile lor, încât erau datori să dea a cincea parte din recoltă toți, în afară de preoții egipteni, care erau hrăniți de la curtea imperială și nu au fost nevoiți să se vândă (Fac. 47:26). Această situație a durat cel puțin până la Moise, adică peste 400 de ani. Cel mai probabil a ținut cât a existat domnia faraonilor, până la cucerirea de către greci și romani.

Sub influența creștinismului, sclavia a dispărut, chiar dacă au rămas diferite forme de înrobire. Cert este că credința în Hristos nu este compatibilă cu sclavia. Toți suntem robi și fii ai lui Dumnezeu, iar oamenii între ei sunt datori să se poarte cu respect și dragoste și fără duh de stăpânire. Nici măcar dușmanii sau străinii nu trebuie tratați ca niște inferiori și nu este acceptabil să fie luați în robie.

Însă această mentalitate se pierde tot mai mult și revenim ușor la una sclavagistă modernă. Marea masă a populației este controlată tot mai mult de lideri selecți. Acest fapt se rasfrânge asupra locurilor de muncă, a controlării banilor, veniturilor. Vorbim de industria IT, pharma, armament, energie. Chiar și statele sunt supuse unor ordine exterioare, venite formal de la organisme internaționale, cum ar fi NATO, ONU, OMS, UE… Mijloacele de supraveghere bineînțeles că sunt moderne și la limita dintre ordine legală și lagăr.

Schimbarea majoră pe care o aduce pandemia de coronavirus și îndeosebi campania de vaccinare este că induce o supunere ritualică a populației înfricoșată de virus. Nu mai este vorba de deservirea oamenilor, ci de înrobirea lor prin constrângere, dar… benevolă. Cam cum s-au văndut egiptenii antici pentru pâine în cel mai bun caz.

De ce vorbesc despre înrobire? Pentru că certificatul verde care se introduce aduce cu sine o pierdere a libertății și o segregare nejustificată. Trebuie să acceptăm sănătatea vaccinată și nu avem voie să fim „bolnavi” decât departe de societate.

Impunerea unor măsuri de carantină severe este normală, ca în cazul leproșilor sau a altor boli molipsitoare. Însă procesul prin care statul român (sau european, sanitar-oms-ist, cine știe de unde vin dispozițiile?) este viciat. După cum a arătat Curtea de Apel București în motivarea anulării a trei hotărâri de guvern recente, statul ajunge să-și aroge drepturi discreţionare, virtual nelimitate, de a dispune practic de toate coordonatele vieţii individului. Mai în detaliu, dacă orice om este posesor al drepturilor și libertaților fundamentale prin naștere, în situația de astăzi structurile statale s-au comportat de ca și cum ele ar deține acele libertăți ale populației și dispun de ele după bunul plac, asigurându-le sau restrângându-le discreționar.

Da, este adevărat că statul trebuie să asigure sănătatea publică, dar nu cu forța, ci doar celor care apelează la el și fără să afecteze pe ceilalți decât dacă situația o cere. În cazul unei molime devastatoare, este firesc să fie restrâns dreptul la circulație, dar motivat, proporțional și temporar. Adică cel care ar trebui să argumenteze justețea acțiunilor este statul, nu cetățeanul să dovedească netemeinicia directivelor. Sunt folositoare măștile? De ce? Dar vaccinurile? În ce măsură? Carantinarea are efecte pozitive sau mai mult negative? Condiționarea deschiderii școlilor de vaccinarea a peste 60% din personal pe ce se bazează? Ori este virba de un abuz imens?

Surparea principiilor de drept, morale, sociale nu este vizibilă unui ochi indolent, pentru omul consumist. Nu se schimbă aproape nimic vizibil, dar se năruie structura și se va dărâma totul în viitor. Pentru un creștin, sunt mai importante vietuțile decât câștigul material. El acționează invers, nu pe o logică imediată. Doar că astăzi nu prea mai avem putere creștină ca să (ne) convingem de valoarea sufletului. Nici minunile Mântuitorului, nici ale Sfinților nu i-au convins pe toți, dar nici pe acelea nu le avem. Dar fără roada Duhului, fără a simți suflul de vjață în sufletul noatru, va fi greu să contrapunem ceva în fața provocării de a fi robi ai trupului în noul regim sanitar.

Este cumplită controlarea prin sistemul digital pentru că este încarcerat trupul. Dar mai sumbră este cedarea libertații sufletului, care se folosește la o adică de posibilitatea supravegherii totale de tip Big Brother.

Pe scurt, poate un creștin să renunțe la libertatea sa și să intre în logica sclavagistă vaccinistă prin folosirea certificatului verde? Evident că nu, chiar de-ar fi să facă sacrificii mari. Dar e nevoit să găsească puterea de a fi creștin.

Peste toate, se prefigurează un totalitarism și mai intruziv în cotloanele sufletelor. Deocamdată pare a fi o presiune de etapă până la uniformizarea la nivel religios, nu doar material-ideologic. Deja ecumenismul pavează drumul spre o religie mondială, iar majoritatea o aplaudă sau se face că nu vede și nu e pusă în pericol dreapta-credință. Preferă ceapa și cărnurile lui Faraon decât ieșirea din robia lui.

Ceea ce cerem și căutăm este să nu fie folosită vaccinarea (nu doar vaccinul în sine) pentru a produce segregare. Este nedrept. Certificatul verde este un cal troian care produce discriminare în societate în loc să faciliteze pur și simplu circulația internațională pentru doritori.

Grecia: Biserica cere clerului și credincioșilor nevaccinați să vină la slujbe cu un test covid; îndeamnă „părintește” ceea ce nici guvernul nu aplică

Presiunea politicului asupra Bisericii face ca aceasta să facă noi concesii. După ce s-a transformat în organ de propagandă vaccinistă, acum Sfântul Sinod Permanent (pe noiembrie) al Bisericii Greciei a hotărât să îndemne pe credincioși să aibă certificat verde la intrarea în biserici sau un test covid.

Arhiepiscopul Ieronim și mesajul „pastoral” de testare (Foto: Βήμα Ορθοδοξιας)

Într-o scurtă Notă enciclică emisă astăzi, se spune: „…vă facem cunoscut că Sfântul Sinod, în ședința lui menționată, a decis, în plus față de Enciclicele lui aferente, să vă adreseze un apel și prin voi către tot clerul, tagmele monahale și credinciosului popor, ca la venirea la sfintele biserici și la sfintele mănăstiri să fie respectate riguros toate măsurile de protecție pentru evitarea răspândirii virusului corona, îndemnându-vă părintește la facerea vaccinului recomandat de comunitatea medicală drept măsură esențială de protecție împotriva pandemiei, precum și efectuarea unui test de diagnostic (rapid test sau PCR) de către cei care încă nu s-au vaccinat.
De asemenea, amintim obligația efectuării pe propria cheltuială a două teste (test rapid sau PCR) săptămânal de către toți cei ce deservesc sfintele biserici (clerici, cântăreți, tineri șamd muncitori) care nu au ajuns la vaccinarea împotriva coronavirusului, precum și depunerea acestor rezultate la conducerea bisericească superioară în contextul respectării măsurilor sanitare prevăzute.
În concluzie, vă amintim și obligația Consiliilor și Sinaxelor Bisericești locale de a controla respectarea măsurilor în sfintele biserici și în sfintele mănăstiri.”

Presa greacă de factură bisericească a comentat negativ aceste noi măsuri. Portalul ΒήμαΟρθοδοξιας a descris în următoarele cuvinte situația:

„În același timp în care la SuperMarket și în mijloacele de transport în comun cetățenii intră fără test rapid, de ce să fie necesar să plătească 10 euro din buzunarul lor (test rapid) ca să vină la slujbe în bisericile care sunt nevoia existențială a credincioșilor?
De altfel, măsurile de distanțare și măștile sunt respectate cu pioșenie. Credincioșii arată respect absolut și înțelegere față de măsurile contra pandemiei. […]
Foarte puținii credincioși care vin la biserică se pare că vor deveni și mai puțini și mai ales prin decizia administrației Bisericii. În care altă pandemie au fost luate măsuri asemănătoare în biserici?
Sinodul a funcționat evident spasmodic sub presiunea politicului și al reporterilor TV, care, în interviul de ieri al Primului Ministru la postul MEGA, au încercat să pună presiune asupra bisericilor, care ar fi libere de covid! Credincioșii deja o amărăciune față de poziția competențelor guvernului, acum a venit placa de mormânt!”

Este de menționat că președintele partidului Syriza, Alexis Tsipras, a avut o convorbire cu Arhiepiscopul Ieronim. Sugestia lui de a introduce testul rapid la intrarea în biserici a fost susținută astfel: „În două cuvinte, Biserica propune ceea ce nu cutează să aplice guvernul”.

În contrast, un purtător de cuvânt al Patriarhiei Ruse, Vahtan Kipsitce, a declarat că „bisericile nu cer dovada vaccinării sau codul la intrare” pentru a nu produce dezbinare etnică în popor din această cauză. La fel, Biserica autonomă Ucraineană a spus și mai clar, prin purtătorul său de cuvânt, că este adepta voluntariatului în privința vaccinării.

Este de observat că presiunea înregimentării în noua realitate covidiană este una cu mănuși, dar fără ieșire. Nu e vorba de o obligare cu forța la vaccinare, ci de constrângere, de acceptare, de consimțământ benevol sau forțat de împrejurări. Nu mai este fiecare stăpân și liber să considere ce este mai important și prioritar pentru sine, ci statul (chiar și prin Biserică) îi dictează. Slujbele nu mai sunt de necesitate vitală, ci doar nevoile trupești alimentare. Ilegal, fără logică și argumente, doar ideologic.

Suntem conștienți că lumea de astăzi nu mai are pe Dumnezeu în frunte; cum trăim în ea?

Valorile creștine puse la strâmtorare și înlocuite de vaccinare

Crucea înlocuită de medicină și dublată de vaccin (Foto: LA Times)

Cine nu se va lepăda de sine, de pământuri, de bani și chiar de prieteni pentru Hristos nu are parte în împărăția cerurilor, ci este rușinat de veșnicul Judecător. În schimb, cine nu renunță la conștiință, la toate valorile și adevărurile care intră în opoziție cu imperativul vaccinării nu mai are drepturi de bază, la un loc normal în societate. Acestea sunt două viziuni diametral opuse care pun în conflict direct în sufletul fiecăruia veșnicia cu realitatea imediată. Din nefericire, alegerea o facem pe terenul celei din urmă, iar consecințele le vom resimți abia dincolo (dacă nu și în viața aceasta).

Ce poate proba mai limpede credința fiecăruia?

Creștinii din primele veacuri, apostolii și urmașii lor așa și-au trăit viața, într-o mucenicie aspră, care nu însemna mereu pierderea vieții, ci adesea „doar” lipsirea de averi, de privilegii, de recunoaștere, prigoane cumplite sau mai ușoare, capriciile oricui putea să se folosească de stigmatul de creștin pentru a persecuta pe cineva. Nu doar jertfirea la idoli era o probă teribilă, ci și săvârșirea a diferite păcate și nedreptăți. Există multe mucenițe care sunt cinstite pentru că nu au acceptat avansurile unor păgâni sau mucenici care au refuzat să fie părtași la fărădelegi, dar au avut de suferit din cauza „păcatului” de a fi creștini.

Criteriile la îndemână pentru cei mai mulți pentru a lua o decizie sunt cele materiale, imediate. Însă nu înseamnă că sunt cele mai bune. Și adesea intră în conflict cu virtuțile mai înalte, spirituale, fie că e vorba de credință sau moralitate umană sau de altă natură.

Îndeosebi în Biserică valorile fundamentale ar trebui să fie legate de viața veșnică, pentru care ar trebui depășite chiar și necesitățile pământești. Însă, atunci când PF Părinte Patriarh declară că „Viaţa şi sănătatea sunt daruri ale lui Dumnezeu pe care noi trebuie să le păstrăm şi să le cultivăm cu multă rugăciune, smerenie şi multă grijă”, se produce o confuzie în privința vieții creștine. Să ne folosim de rugăciune și chiar de smerenie pentru a păstra sănătatea este de înțeles într-o anumită măsură, deși ar fi necesare unele distincții; însă a cultiva sănătatea prin mijloace duhovnicești, aceasta nu mai e de înțeles. Ea nu este o virtute pe care să o cultive Biserica, ci pe care să o protejeze. De multe ori renunțăm la ea pentru idealuri sau scopuri mai înalte, cu atât mai mult când ar fi cazul pentru suflet.

Trupul în general este privit ca un rob ce trebuie să fie ținut în frâu prin nevoințe, prin credință și prin prețuirea mai mare a sufletului. Nu disprețuindu-l ca fiind rău în sine, dar nepermițându-i să răstoarne curăția morală. Chiar soldații și polițiștii sunt dispuși să moară adeseori sau să vatăme pe alții pentru a apăra libertatea. Cu atât mai mult sănătatea trupului nu are o însemnătate absolută, ci trebuie tratată cu înțelepciune, după principii clare, care urmăresc în primul rând buna așezare a sufletului, după cum învață spre exemplu Sf. Vasile cel Mare sau cum a dat exemplu Sf. Ciprian al Cartaginei.

Totuși astăzi, în contextul pandemiei de covid-19, nu doar că sănătatea este pusă pe primul loc la modul absolut, ci este impus acest principiu ca obligatoriu în fața oricăror altor nevoi. Dar nu numai atât, ci în mod mincinos și disproporționat. Este exagerată o boală (coronavirus) și ignorate multe altele, dar și nevoi materiale și spirituale. Iar măsurile luate nu sunt doar medicale, ci și emoționale și manipulatorii, terorizante. Principiile care stau la baza lor sunt strict trupești în cel mai bun și îngăduitor caz.

Fără a mai intra aici în detalii, contracararea virusului are valențe politice, nu medicale. În loc să fie oferit ajutor medical dezinteresat în fața unei boli, este instrumentată politic această asistență pentru a impune un control totalitar. Poate nu ne vine a crede, dar suntem în plin nazism care va fi mai bine observat în viitor. În termeni creștini, suntem chemați să ne aliniem unei gândiri totalitare.

Cum bine se spune, nimeni nu ne obligă să intrăm în noua lume a vaccinării, ci ne constrânge, ni se stoarce acordul propriu. Avem drept alternativă neplăcută să trăim la periferie. Dar cu perspectiva unei slave negrăite de la Stăpânul Hristos.

Deocamdată este începutul și, prin urmare, mai avem timp să ne pregătim sufletește și chiar material să trăim această marginalizare și persecuție. În primul rând să facem față la oprobiul public, apoi să ne mulțumim cu puțin și să ne descurcăm alternativ.

La momentul actual, nu cred că este lepădare a primi certificatul verde, dar un suflet virtuos își va da toată silința de care este în stare ca să-l evite pentru că este un păcat. Omul simplu, fără de Dumnezeu, nu poate să se împotrivească unui sistem nazist și așa este. Dar pentru un creștin, care are ca Împărat pe Hristos, miza nu este să-l învingă, ci să nu fie biruit.

Am citit un cuvânt frumos pentru aceste zile: „Te vei supune crezând că se va sfârși, dar nu se va sfârși tocmai pentru că te vei supune” (Diego Fusaro). Dar lucrurile sunt mult mai tragice de atât pentru un credincios. Intrarea în era vaccinismului va aduce libertate, o conjunctură mulțumitoare, acceptabilă? Nu cumva va fi un fel de amputare sufletească, poate chiar și la nivel trupesc? Merită la nivel personal?

După ce ierarhia Bisericii a abdicat de la învățătura ei drept-slăvitoare la Sinodul din Creta, după ce este antrenată în schisme și supusă condiționărilor din partea factorilor externi, nu mai cred că va avea cuvânt autentic pentru situația actuală. În felul acesta, rămânem fără linii directoare clare, ne rămâne doar „fuga în munți”, adică scăparea la învățăturile adevărate ale Sfinților Părinți. Sigur că asta poate duce la greșeli majore (teoriile despre modificarea ADN-ului și controlul minții sunt un exemplu) din lipsă de povățuire, dar nu există alternativă la orizont. Prin aceasta nu contest pe ierarhi și conducerea actuală bisericească, ci doar conștientizez limitele lor. Deocamdată la noi încă există o linie corectă de neimpunere oficială a vaccinării. Dar presiunile din viitorul apropiat este de așteptat să schimbe dramatic situația.

Cam cum s-au descurcat mucenicii în vremea prigoanelor din primele secole sau din perioada otomană sau din regimul comunist, așa suntem puși în ziua de astăzi să facem și noi.

Joaca de-a vaccinarea pune în joc mântuirea?

Lumea dominată prin virus (Foto: Fair Observer)

Un prim test pentru a face față la provocarea vaccinării care ne stă în față și ne privește pe toți este acela al maturității duhovnicești de a diagnostica în mod corect situația. Încercând să înțeleg și să definesc cât mai clar introducerea certificatului verde, am pornit de la ideea de ideologie totalitară, am trecut la cea de politică sanitară greșită și, în final, cea mai potrivită caracterizare mi se pare acum aceea de „joacă de-a vaccinarea”. Dacă e să luăm în calcul imaginea de ansamblu, suntem invitați să intrăm într-o horă pandemică organizată nu în cadrul legal și instituțional corect, ci pe terenul unor convingeri ilogice, emoționale și ticăloase, dar nu în ultimul rând dictatoriale în regim de junglă.

În al doilea rând, ca creștin și duhovnic, realizez că nu mai este vorba de o mascaradă la care noi suntem un soi de spectatori sau piese de decor, ci suntem invitați să luăm parte cu toată responsabilitatea lumească. Practic, ni se cere să ne înrolăm prin acceptarea vaccinului și a certificatului verde, să renunțăm la nevinovăția de copil necesară dobândirii împărăției lui Dumnezeu și să devenim serioși în raport cu discursul de putere care ni se pune în față. Nu se mai pune problema renunțării la lume de dragul mântuirii sufletului, ci a fricii de a refuza certificatul verde pentru siguranța zilei de mâine. Pentru un drob de linte, trebuie să ne adormim conștiința, sufletul; poate ieșim astfel la liman făcându-ne frate cu dracul.

Am prezentat în aceste prime rânduri o radiografie a alegerii vaccinale care ne stă în față. Totuși este necesară o detaliere a motivelor, dar și a modului concret de a lua atitudine în așa fel încât să ne câștigăm sufletul.

Joaca de-a vaccinarea

Elementele pe care le am în vedere pentru creionarea tabloului general, atât cât am fost eu în stare să le percep, țin de o serie întreagă de factori.

În primul rând, virusul covid este unul real, mortal în multe situații, dar supradimensionat. Adică pentru contracararea lui au fost propuse și impuse suită de măsuri care nu mi se par și nu sunt proporționale și care au redus oamenii doar la nivelul de infectați fără alte nevoi materiale, sociale sau chiar spirituale. Nu poate fi validată indiferența față de virus, dar nici sugrumarea vieții de zi cu zi din cauza lui.

În plus, multe măsuri sunt ilogice. Spre exemplu, interzicerea circulației noaptea nu are sens. Oprirea adunărilor în grupuri este una, dar circulația este alta. Nu știu să existe vreo explicație oficială plauzibilă pentru această dispoziție. Și, bineînțeles, mantra vaccinării este culmea non-sensului atâta vreme cât cei vaccinați se pot infecta și transmite boala, chiar unii au decedat, există efecte adverse de multe ori grave, nu știm siguranța pe termen lung, nu-și asumă nimeni răspunderea și firmele farmaceutice au interese mai mult financiare decât umanitare. Iar discriminarea prin certificatul verde nu are conotații sanitare, ci pur de control dictatorial. Este adevărat că riscul de a fi afectat de vaccin este mic, dar e mai mare decât în urma îmbolnăvirii de covid.

Cadrul legal a fost suspendat și încălcat în mod consecvent. Hotărârile de guvern privitoare la restricții și-au depășit limitele, neavând în spate o lege prin care să poată fi restricționate libertățile individuale. Acest fapt se înregistrează pe mai departe, unele hotărâri din ultimul timp nefiind publicate ori publicate cu mare întârziere în Monitorul Oficial, ceea ce face ca ele să fie inexistente sau inatacabile în termenul de aplicare. În schimb le respectă cine e neinformat și se ia după comunicatele și directivele de presă. Cu alte cuvinte, nu vorbim de dispoziții ale statului, ci de o stare de spirit care nu are legătură cu legile țării, ci cu preluarea credulă a unor idei și dispoziții. Un alt aspect grav, care s-a înregistrat și în alte țări, este că unele prevederi legale au fost și sunt neconstituționale, dar se aplică în continuare. În afara unor norme corecte și funcționale, ne situăm în cadrul unei narative distopice. Practic, nu ne supunem autorității legale și legitime a statului, ci unei povești abuzive împrăștiate prin mass-media.

În locul acțiunilor raționale, ne este propusă o credință psihotică în virus, care implică o viziune străină despre libertate, sănătate, economie, cultură, spiritualitate, civism. Totul trebuie pus în paranteză sau pe un rang inferior în fața pandemiei. Nu este nici o exagerare să afirmăm că suntem introduși într-o lume nouă, lipsită de sens, panicată, fără perspective limpezi, cu pedepsirea și marginalizarea celor ce nu se încadrează. Nu este doar o ideologie nocivă în mintea cuiva, ci măsuri aplicate efectiv asupra întregii populații. Acest regim despotic este foarte potrivit să fie denumit luptă de clasă, ca odinioară.

Dați înapoi Cezarului ce-i al Cezarului…

Întrebarea care se pune este: Lui Dumnezeu ce rămâne să-I mai dăm? Resturile ce ni le mai lasă lumea constrângătoare și intruzivă sau inima curățită de alipirea de cel rău? Care sunt prioritățile? Cum ne mântuim sufletul pierzându-l sau îl pierdem căutând să-l salvăm?

Cel mai probabil că majoritatea nu sunt măcar să dispuși să pună într-o cheie așa de tranșantă problema mântuirii. Poate pentru că în general au tratat-o cu ignoranță sau pe planul doi, considerând că nu este necesară o implicare atât de mare, că merge să ne mântuim chiar și luând în ușor lucrurile. Dar Evanghelia este, de fapt, foarte categorică: „De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Mt. 18: 3), „În zadar Mă cinstesc învățând învățături care sunt porunci ale oamenilor” (Mc. 7: 7), „Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 38) și „nu vă amăgiți, nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu” (1Cor. 6: 9). Și nu e vorba de o rigiditate inumană, ci de o claritate morală a conștiinței în Duhul Sfânt. Avem de ales între lumina lui Hristos și întunericul sau ambiguitatea compromisurilor pământești.

Desprinderea de lume echivalează cu purificarea cugetului, cu nevinovăția inimii și curăția conștiinței. Iar aceasta presupune o anumită abordare, familiarizare și credință în Dumnezeu, o spiritualitate ortodoxă. Nu putem înțelege și asuma poruncile lui Hristos cu gând omenesc pentru că ele nu pot fi împlinite astfel, pentru că „la oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință” (Mt. 19: 26).

Așadar, când vom privi lucrurile din unghi cu adevărat evanghelic, abia atunci vom înțelege cum să ne purtăm corect față de vremurile de strâmtorare și lepădare care au venit și vin peste noi. Altfel, va fi la îndemâna noastră doar justificarea pentru delăsare și compromisuri.

Nu avem pretenția ca lumea să fie sfântă ca să putem trăi în ea, nu, e absurd așa ceva. Ar însemna să ieșim din ea pur și simplu. Totuși există anumite criterii de integrare în așa fel încât să nu ne fie afectată viața după voia lui Dumnezeu. Astfel, dacă nu putem cere sfințenie, avem datoria să urmărim o neutralitate a mediului social. Nu păcatele altora ne împovărează pe noi, ci cele impuse și acceptate de noi. În general respectăm legile civile, dar, atunci când s-ar pune problema să intre în conflict cu porunca lui Dumnezeu, atunci are întâietate Domnul. Atât în lucrurile mărunte, cât și în cele mari, pe plan profesional, familial sau personal. La modul cel mai evident, creștinii primelor veacuri au refuzat închinarea la idoli impusă de puterea statală chiar cu prețul vieții. În alte cazuri curente, preferăm să fim păgubiți și să nu nedreptățim pe cineva duhovnicește chiar dacă legea ne-ar da câștig de cauză. Acesta reprezintă nivelul de la care putem aspira la o viață în Hristos; mai departe ține de eforturile și credința noastră să ne sfințim sau măcar să ne păzim de păcatele de moarte.

Marea strâmtorare de pe urmă

Răcirea dragostei și înmulțirea fărădelegii fac străină minții noastre viața în Hristos. Apare mulțumirea cu himere, cu hristoși mincinoși, cu învățături adaptate. „Dar cel care va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Mt. 24: 13).

Nu știm cu certitudine dacă au sosit aceste vremuri proorocite, dar cu siguranță seamănă foarte mult. Însă știm sigur care sunt cerințele pentru mântuire și le putem compara cu ceea ce ni se cere: a fi oi în mijlocul lupilor, a ne scutura de dormitare și a ne trezi la realitate. Să nu ne mirăm că poate exista o astfel de presiune a fărădelegii, că este exclus așa ceva. Dimpotrivă, am fost avertizați din timp.

Rămânând cu picioarele pe pământ, suntem conștienți că nu trăim încă vremurile lui Antihrist, ci cel mult pregătirea terenului. Deci nu se pune problema lepădării de credință, dar asta nu înseamnă că nu există alte pericole duhovnicești.

 Eu personal nu sunt împotriva vaccinării, ci a obligativității exprimate prin certificatul de vaccinare. Nu am încredere în vaccin, nu-l recomand, dar nu judec pe cel care îl primește pe considerente sanitare. Însă discriminarea legală și socială a celor nevaccinați are un caracter pronunțat de nedreptate. În mod clar cei care se vaccinează de acum o fac din constrângere, căci ar fi făcut-o până acum din convingere medicală. Este o chestiune nu doar la nivel comunitar, ci și personal.

Având în vedere rigoarea vieții duhovnicești, dar și contextul pandemic prin care suntem prinși să aderăm la o ideologie covidiană, cred că este destul de limpede că avem o grea alegere și răspundere cum reacționăm. Putem refuza și înfiera o astfel de făcătură sau să o îmbrățișăm?

Din păcate, se pare că există și o presiune asupra Bisericii, care înrăutățește lucrurile și le complică. Implicarea ei este echivalentă cu impunerea unei viziuni cuprinzătoare, care include și credința. Atacurile mediatice din ultimul timp și reacția Patriarhului devoalează un asalt progresist asupra credinței sub pretextul pandemiei. E vorba de o nouă așezare a lumii din temelii, o zguduire în profunzime.

Un punct delicat este și modul cum operează certificatul verde. Strânge și centralizează datele celor verificați? Se ajunge la un control polițienesc și intruziv? Asta ar agrava situația.

Foarte ciudat este și faptul că populația pur și simplu este pasivă și nu-și exprimă revolta. Foarte mulți au verbalizat uimirea că nu explodează mămăliga. Practic, suntem și noi părtași la construirea noii orânduiri. Prin pasivitate și… contemplare.

Așadar, ca o concluzie, cred că este un păcat colectiv, dar și personal să fie acceptat green pass-ul; izbăvirea de el se face prin pocăință și mărturisire. În cazul că se dovedește (nu știu acest amănunt) că există o monitorizare centralizată a pașapoartelor, adică o urmărire generală dictatorială, s-ar impune oprirea de la împărtășire pentru că vorbim despre implicarea și validarea unui regim totalitar nelegiuit. Iar în situația și mai gravă că va fi atrasă Biserica în propaganda vaccinării, deja va trebui reevaluată în mai rău primirea pașaportului verde, echivalentă aproape cu lepădarea de credință.

Zilele sunt grele și ar trebui să ne împotrivim masiv până să ajungem la o rezistență pe cont propriu care va avea ca miză propria mântuire. Pe măsură ce rămânem tot pasivi, verticalitatea interioară se deteriorează progresiv și foarte greu vom rezista la o strâmtorare cu adevărat antihristică. Dacă nu există tărie de caracter acum, compromisurile duc la și mai puțină în viitor.

Certificatul verde: însemnul unei noi ideologii inacceptabile pentru creștini

Green pass: noua identitate (Foto: Idealista.news)

Cu toate că realitatea de acum este mai sumbră decât previziunile inițiale pe care le-am făcut în legătură cu vaccinarea, este de preferat pe mai departe o atitudine ponderată și chibzuită, fără a aluneca în teorii conspiraționiste hazardate. Chiar și așa, introducerea certificatului verde constituie evident ușa spre o societate a fărădelegii și nonsensului, în care va fi greu de trăit ca și creștini.

Principalul motiv de îngrijorare nu este vaccinul în sine, ci obligativitatea lui prin certificate online cu coduri QR. Este libertatea oricui să decidă dacă se vaccinează sau nu, să își asume riscurile și beneficiile. Însă impunerea prin constrângere, în condițiile în care nu există justificări plauzibile, este în contradicție cu orice normă umană, este semnul unei ideologii inumane, tiranice și necruțătoare. La mijloc este o mare minciună, pe care nu o putem accepta pentru a nu valida un sistem nelegiuit.

Motivele pentru care vaccinarea nu poate fi obligatorie și nu este corect să producă discriminare sunt simple. Cei vaccinați se pot îmbolnăvi, pot face forme grave, chiar mor mulți dintre ei și, în plus, există efecte adverse și chiar decese sub altă formă decât infectarea cu coronavirus. Atâta vreme cât nu este o medicație sigură și nici eficientă, înseamnă că nu vorbim despre măsuri sanitare, ci politice, de control și inginerie socială. Dacă la toate acestea adăugăm informații confirmate că în țările cu rate mari de vaccinare cei mai afectați au fost tocmai cei injectați, perspectiva este chiar și mai sumbră, căci implică impunerea unei măsuri nocive de-a dreptul. În orice caz, o ruletă rusească mai grozavă decât vaccinurile normale de până acum nu poate fi folosită decât de conducători fără scrupule și o conștiință limpede nu are de ales decât să o evite. Mai rău de atât nu poate fi, nu mai este loc nici măcar pentru compromisuri acceptabile care ar putea fi făcute.

Discuția pe marginea subiectului vaccinării s-a purtat în mare măsură în emisiunea de la TVR1 de curând:

Cu toate că menirea acestei emisiuni este de a face acceptabil subiectul, concluzia logică a votului majoritar reflectă realitatea: majoritatea românilor (80%) resping vaccinarea și îndeosebi obligativitatea ei.

Frica de vaccin nu este justificată de teorii bizare despre conținutul lui, în care ar fi nanoparticule de grafen sau de nanoboți sau alte particule prin care să fim controlați mental, ci de anularea libertății umane. Chiar dacă tehnica vaccinurilor cu ARNm sau cu ADN ar fi una bună și revoluționară, tot nu ar fi acceptabilă dacă ar fi instrumentată pentru a se introduce un control și o discriminare a populației. Idolatrizarea sănătății în defavoarea sufletului și a oricăror altor valori spirituale și materiale nu are sens pentru un creștin autentic.

În momentul de față practic nu mai sunt respectate nici măcar legile civile, ci doar bunul simț și frica de boală. Dar, din păcate e vorba de o frică indusă artificial și de un bun simț imaginar, de pe urma căruia să profite cei lipsiți de scrupule. Deci nu avem de-a face doar cu măsuri greșite, ci cu o ideologie strâmbă, nu doar cu ilegalități, ci cu o reeducare în derulare.

Așa cum au rezistat martirii temnițelor comuniste, la fel va trebui să facem și noi. Unii de atunci s-au împotrivit până la capăt, alții au făcut compromisuri și s-au ridicat, iar alții au stat împotrivă cu îndârjire omenească, apoi au căzut definitiv, când le-a fost înfrântă rezistența. Aceste tipologii le prezintă I. Ianolide în subcapitolul Portrete din „reeducare” (p. 99 din cartea Întoarcerea la Hristos). Ceea ce a dat verticalitate a fost credința sinceră, puternică, nu râvna omenească. Iar aceasta constă în a fugi de păcat, a nu accepta părtășia cu fărădelegea pentru că vom da seama chiar și de faptele mărunte, cu atât mai mult de cele mari și grave. Iar cedarea în fața răului duce la căderi mari, tot mai adânci și nebănuite.

Atacurile perfide și presiunea asupra Bisericii sunt grăitoare. Spre exemplu, acuzele la adresa IPS Teodosie sunt meschine. Cel puțin probele din care să reiasă că el îndeamnă doar la refuzul vaccinării sunt neconcludente. Afirmațiile sale: „Aveți tot dreptul să alegeți. Nu trebuie să fiți obligați” sunt elocvente că se referă la cei care nu doresc vaccinul. Peste tot se vorbește despre vaccinare ca singura soluție în fața infectărilor și se încearcă închiderea gurii celor care se opun. În acest context, poziția IPS Sale de a fi prevăzători este cel puțin corectă și lăudabilă.

Provocarea care ne stă în față este minciuna generalizată, păcatul sistematizat, lipsa de principii clare. De acestea trebuie să fugim, nu de lipsurile și atacurile asupra trupului. Sufletul trebuie să-l ferim de păcate, nu trupul de prigoane sau de înlănțuiri închipuite prin nanoparticule, 5G, grafen sau alte amenințări neprobate. De aceea nu vaccinul este răul, ci certificatul verde. Iar atitudinea cea mai bună este de a-l refuza pe primul. Probabil că acesta este protestul nostru cel mai eficient față de țările unde s-au vaccinat majoritatea și acum sunt nevoiți să iasă în stradă cu succes în Franța, dar nu la fel în Italia deocamdată.

Translate page >>