Sfânta Împărtășanie este următoarea victimă a Patriarhiei Ecumenice? O susține și Patriarhia Română

Mâine, 2 iunie, se întrunește Sinodul Permanent al Bisericii Greciei. Interesul nostru este stârnit de faptul că ierarhii greci au primit două scrisori cu privire la modul de administrare a Sfintei Împărtășanii, una trimisă de Patriarhia Ecumenică, iar alta de către Patriarhia Română.

Preocuparea aceasta nu este o informație de ultimă oră pentru noi, ci modul în care este pusă problema și cu cine se asociază episcopii români și în ce scop. Ce se înțelege este că interesul pentru a găsi o soluție magică pentru darea Sfintelor Taine în contextul coronavirusului nu este o preocupare răsărită din teritoriu, ci e dictată tot dinspre cercuri înalte. Altfel spus, nu este vizată sănătatea și credința ortodoxului de rând, ci slujirea unor interese „superioare”, fanariote.

Singurele Biserici care pun această problemă sunt cele de la Constantinopol și București, fiind vizată și Atena să fie atrasă în acest demers. Bineînțeles că Fanarul este cel care dă tonul, probabil primit și el din alte cercuri nebisericești, după cum deja ne-am obișnuit. Însă, de data aceasta, trebuia să vină inițiativa într-un mod mai mascat, luând ca aliat tocmai BOR-ul nostru.

Care este poziția Patriarhiei Ecumenice?  Aceasta a fost făcută prin comunicate oficiale, impunând și Sfântului Munte (supus ei jurisdicțional) să-și închidă porțile vizitatorilor lunile trecute și abia de astăzi să permită accesul pelerinilor în număr foarte limitat, adică fără grupuri organizate. Îndrumările fanariote, exprimate încă din marte și prezentate într-un Mesaj către pliroma Bisericii despre pandemia de coronavirus, s-ar rezuma astfel: «vă îndemn părintește să răspundeți cu strictețe și răbdare la toate măsurile dificile, dar indispensabile pe care le iau slujitorii și autoritățile sanitare». Periculoasă este, însă, insinuarea și justificarea falsă că «nu este în primejdie credința, ci credincioșii».

Dar deja a apărut și inițiativa punerii în discuție a modului de împărtășire a credincioșilor, fiind catalogat pe bună dreptate de către unii drept un atac la Sfintele Taine. Această tendință nu este nouă, ci ea vine după ecumenismul validat în Creta în 2016 cu sprijinul primordial al Fanarului și după schisma ucraineană provocată tot de acesta. După cum spunea Părintele Romanidis, „de acum înainte, problema vor fi vlădicii noștri. Ce credință au!”.

Până acum, o reacție importantă o constituie Scrisoarea credincioșilor din America pe subiectul acesta delicat al împărtășirii în contextul pandemiei actuale. Rămâne de văzut dacă reacția clerului și credincioșilor, măcar cei mai vigilenți, va fi la fel de palidă și trădătoare ca și până acum, așa cum au rămas fără atitudinea corectă la problemele anterioare.

Pentru a înțelege mai bine contextul în ce ne privește pe noi, românii, trebuie punctate câteva aspecte. Patriarhia noastră a venit cu ideea unei consultări pan-ortodoxe atunci când s-a pus problema deschiderii bisericilor de la 15 mai. A luat hotărârea de a fi lipsiți credincioșii de Sfintele Taine până se va ajunge la decizia invocată, deși există deja tradiția împărtășirii tuturor cu aceeași linguriță, practică ce a trecut deja prin proba a mai multe epidemii de câteva secole. Așadar mai degrabă arhiereii noștri (Patriarhul) nu este încă pregătit să introducă schimbări liturgice de frica credincioșilor, dar este dispus să se pună la dispoziția inițiativelor trădătoare ale Fanarului la presiunile cercurilor politice. Este vorba aici de un cumul de factori. Președintele Iohannis nu a luat în calcul deschiderea bisericilor decât atunci când a obținut o concesie din partea Bisericii de a recunoaște pericolul virusului și a se adapta prin modificări sistemice. Însă nu guvernanții țării sunt cei care iau aceste decizii, ci ele vin de mai sus, ei doar le aplică în stil românesc. De altfel, acest șablon se pare că a fost valabil pentru toate măsurile pandemice, nu doar pentru cele cu privire la Biserică. Însă schimbarea trebuie să atingă și Ortodoxia, care e silită să se alinieze sub pretextul pandemiei.

Nu pot ști care sunt toate încrengăturile, dar, din felul cum apare tabloul general, există o conducere din umbră, ocultă asupra guvernelor lumii, care au reacționat la unison cu prilejul acestei amenințări a virusului corona. Vizată este și Ortodoxia, care este vulnerabilă prin ierarhii ei mai fragili și dispuși la trădarea credinței, de oriunde ar fi ei, Rusia, Constantinopol, Grecia, România, Antiohia. Avangarda o constituie, bineînțeles, Fanarul, care este cel mai descoperit, fără credincioși și la cheremul puterilor politice din SUA sau Occident, după cum s-a dovedit în problema ucraineană. Însă nici ierarhii români sau ruși nu sunt prea departe, îndeosebi cei școliți și afiliați tendințelor ecumeniste, moderniste. Deja nu mai vorbim de teorii ale conspirației, ci de foarte multe fapte care vădesc gunoiul care dă pe afară.

Cât privește subiectul delicat al pericolului contaminării prin împărtășire, deja se conturează o dezbatere tot mai amplă. Din nefericire, unii înclină spre explicații mult prea raționaliste și mecaniciste, cu înfățișare savantă, dar depărtate de dogmele sănătoase ortodoxe și de principiile liturgice. Hristos este prezent în Sfintele Taine cu puterea sa dată de Înviere, cu lucrarea dumnezeiască, nu ca simplu om, ca o întâlnire miraculoasă în cadrul ritualului, dar o simplă întâlnire. Nu, ci e vorba de o sălășluire prin har, dându-ne și nouă viața pe care a dobândit-o prin biruința asupra morții. De aceea se și cere o pregătire pe măsură și o credință reală. A spune că putem primi viruși prin Împărtășanie stârnește multă derută și îndoială în duhul de viață oferit prin Sfintele Taine, mai presus de stricăciunea cotidiană. Căci primim viața care a biruit tocmai moartea. Lingurița, Pâine și Vinul euharistice nu mai sunt materii simple, ci transfigurate, îmbrăcate în har dătător de viață, fapt certificat de experiența Bisericii. Acest lucru îl argumentează și Ierom. Hrisostom de la Cutlumuș (Sf. Munte Athos). Ne apropiem de ele tocmai ca să primim mai mult decât o simplă hrană, dobândim nestricăciune. De aceea, nu putem permite o apropiere cu frică de boală, ci cu credință arzătoare, puternică.

Personal cred că prin Sfânta Împărtășanie nu se contaminează nimeni, deși nu ar fi imposibil să fie transmisă vreo boală molipsitoare, nu există o astfel de dogmă și standard al Bisericii. Însă experiența ne spune că nimeni nu s-a îmbolnăvit, ci chiar au existat cazuri uimitoare când nu s-a transmis nimic. De aceea este și bine că este pusă la încercare credința celor care se împărtășesc. Problema ar fi mai ales la cei care nu au credință, ci necredință, temere. Dar, în general, carantinarea rezonabilă este indicată pentru a exclude orice risc de molipsire prin atingere sau orice contact. Hristos a dăruit viață și sănătate chiar când era pe pământ, până la Cruce; de ce ar fi altfel după Înviere? De ce nu ar constitui cu mult mai mult acum viață pentru noi? De ce ar pune sub semnul întrebării acest adevăr ierarhii sub pretextul acestei epidemii?

Important este ca faptele noastre individuale și poziționarea pe aceste probleme spinoase să nu ne apese conștiința atunci când ne rugăm lui Dumnezeu și-I cerem mântuirea noastră.

Completare: Romfea.gr a publicat în exclusivitate, între timp, Epistola trimisă de către Patriarhul Ecumenic celorlalți Întâistătători de Biserici Locale pe 17 mai.
Din cuprinsul ei rezultă că, pe subiectul modului de a împărtăși pe credincioși, au ajuns la Constantinopol „lucruri noi locale și dezvoltări felurite prin intermediul unor scrisori sau sub formă de întrebări și problematizări de pretutindeni”. Patriarhul Ecumenic afirmă că el a primit săvârșirea slujbelor fără prezența credincioșilor, prima grijă fiind de a păzi credința Părinților. Deoarece s-au auzit opinii neobișnuite despre modul apropierii de Preacuratele Taine în contextul grijii pentru cei atinși de virusul covid-19, tăcerea nu este potrivită în fața unei astfel de situații. Ascultarea față de îndemnurile responsabililor sanitari a fost urmată până la punctul când este atinsă esența și centrul credinței noastre (Sfintele Taine). Deoarece explicațiile corecte cu privire la recomandările evanghelice și apostolice vin de la tradiția trăită viu în practica bisericească, Patriarhul vede că ea trăiește în lume prin Sfânta Euharistie. Înștiințându-i pe ceilalți Preafericiți Întâistătători că nu dorește să se depărteze de la „cele lăsate moștenire nouă, tuturor, de fericiții noștri Părinți”, dorește să audă de la ei cugetul și opiniile lor pentru „a merge toți împreună în abordarea pastorală a îndoielilor cu privire la modul consfințit de administrare a Sfintei Împărtășanii”.
Nu reiese clar care sunt dezvoltările și evoluțiile opiniilor cu privire la modul în care este oferită Sfânta Euharistie, însă este posibil să fi venit chiar și din partea Patriarhiei Române. În principiu, consfătuirea acesta la nivel pan-ortodox nu este un lucru greșit în sine, dar experiențele neplăcute din trecutul nu foarte îndepărtat stârnesc suspiciuni și îngrijorări cu privire la sinceritatea și responsabilitatea ierarhilor și Patriarhilor ortodocși. În mod normal, trebuie acceptat că modalitatea de împărtășire este statornicită de foarte mult timp, probată chiar și pe parcursul unor pandemii, iar ceea ce ar trebui discutat este modul de a înfrunta provocările ridicate de autoritățile de stat. Altfel spus, firesc ar fi să fie urmărită și căutată păstrarea ritualului deja statornicit și verificat, nu punerea lui în discuție.

Mărturia unor preoți de spital din Grecia cu privire la împărtășirea bolnavilor infecțioși și valoarea credinței

Restricțiile de pandemie covid-19 impuse slujbelor bisericești și împărtășirii cu Sfintele Taine reprezintă un subiect fierbinte, o intruziune și un teren cedat de creștini la nivelul credinței și trăirii bisericești. Trei puncte fierbinți, de mare importanță, sunt atinse de această declarație a preoților greci de spitale: libertatea religioasă, rolul spiritualității în tratarea bolilor și așa-zisa contaminare prin Sfintele Taine.

Declarație comună a clericilor de așezăminte spitalicești

Cu atât mai mult acum, când suntem conduși spre o[nouă] normalitate, credem că a venit plinirea timpului să luăm poziție cu privire la un subiect extrem de serios și duhovnicesc prin excelență și noi, clericii care semnăm mai jos, care slujim în așezăminte spitalicești din Republica Elenă.

Subiectul participării bolnavilor/credincioșilor la Taina Vieții nu este drept să fie abordat de către cei ce nu sunt inițiați decât superficial; de altfel, nici o minte omenească nu este eliberată, nu privește curat și nu discerne lucrurile cu claritate dacă nu are lumina lui Hristos, oricât de mare și importantă ar fi pregătirea ei, pentru că mintea omului, când se depărtează de Dumnezeu, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, «dobitocescul devine demonic», forțează limitele ei firești și se alienează, fiind deviată de iubirea de averi, de slavă și de plăcere.

În epoca în care drepturile omului monopolizează cotidianul nostru este deplorabil să fie încălcat dreptul la libertatea religioasă, care este consfințit și constituțional. Conform cu articolul 3 și articolul 13 ale din Constituția greacă, fiecare om din Republica Elenă are dreptul de a fi religios. Mai ales că libertatea religioasă este consolidată și la nivelul reglementărilor internaționale. Articolul 9 al Convenției Europene garantează libertatea religiei. De asemenea, articolul 10 al Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene stabilește că fiecare persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și religie.

Toți bolnavii/credincioși care simt nevoia de întărire duhovnicească și sufletească, se refugiază la comuniunea cu Dumnezeu, nu deoarece i-a forțat cineva, ci din conștiința deplină a acestei alegeri a lor și în duhul cuvântului Apostolului Pavel: „Căci noi am fost chemați la libertate”.

Abordarea de astăzi a înfruntării bolii se concentrează, după cum este cunoscut și general acceptat, pe medicina contemporană și în totalitate pe metodele ei «lumești», care doresc să pună sub administrare viața și moartea.

Cu toate acestea, dată fiind opinia care câștigă tot mai mult teren în știința modernă cu privire la proveniența psihosomatică a bolii – că sănătatea umană este în directă dependență de modul de viață și că, în cele mai multe cazuri de boală, metoda de tratament corectă ar cere pacientului să facă schimbări radicale în viața lui, poate chiar o revizuire a viziunii sale despre lume, și nu doar un tratament medical-farmaceutic – este semnalată o lipsă de cooperare atât din partea medicilor, care se tem că-și pierd caracterul științific dacă vorbesc despre credință, cât și din partea preoților, care se tem de „secularizare” dacă sunt acceptate realizările științei medicale, cei de-al doilea uitând uneori vorba vechi-testamentară: Cinstește pe medic cu prețul lui pentru serviciile lui, pentru că și pe el l-a făcut Domnul. Căci vindecarea este de la cel Preaînalt (Înț. Sir. 38:1-2).

Deci se pune, pe de o parte, chestiunea comercializării înțelesului terapiei și, pe de altă parte, întrebarea despre poziția preotului în această concepție holistă diferită despre înfruntarea bolii.

În orice caz, desigur, această abordare a înțelesului terapiei arată importanța determinantă a prezenței dumnezeiești, cât și rolul oportun al clericului alături de omul suferind.

Prezentăm în această declarație comună a noastră experiența noastră de ani de zile în slujirea noastră în așezămintele spitalicești, în acest domeniu aparte al încercărilor omenești, experiență care ne permite să întărim certitudinea cuvântului: dacă primim că experimentul se bazează pe observație, atunci informăm toți fără înconjur și cu deplina cunoaștere/conștiință a acestei poziții că niciodată nu am văzut cu ochii noștri, ba nici n-am fost informați de vreun personal medical al instituțiilor pe care le slujim că a fost o difuzare a virușilor sau a bacteriilor de la un bolnav la altul prin dumnezeiasca Împărtășanie pe care am dat-o, chiar și în cazuri de bolnavi cu boli grave sau transmisibile, fie a unor bolnavi al căror sistem imunitar se afla în blocaj (καταστολή).

Totuși nici noi înșine niciodată nu ne-am îmbolnăvit din cauza consumării pe care am săvârșit-o mereu după Sfânta Împărtășanie.

Este vremea ca medicina să vadă omul ca o entitate psiho-somatică unitară și trebuie să accepte progresiv că duhovnicia joacă un rol în boală, în îngrijire și în convalescență. Căci mereu oferim acestea cu o gură de dragul unității credinței și a restabilirii adevărului.

Clericii așezămintelor spitalicești:

Γ.Ν. Γουμένισσας Πρωτ/ρος Χρήστος Μαυραντώνης
Γ.Ν. Ημαθίας Πρωτ/ρος Διονύσιος Συρόπουλος
Γ.Ν. Θήβας Πρωτ/ρος Αναστάσιος Φούκας
Γ.Ν. Καρπενησίου Πρωτ/ρος Κωνσταντίνος Μαρκάκης
Γ.Ν. Καστοριάς Πρωτ/ρος Ηλίας Σαμαράς
Γ.Ν. Κατερίνης Αρχ/της Πορφύριος Σιδηρόπουλος
Γ.Ν. Κομοτηνής Αρχ/της Χρυσόστομος Τσιναρέλης
Γ.Ν. Λιβαδειάς Αρχ/της Θεόδωρος Μίχας
Γ.Ν. Ξάνθης Αρχ/της Ιωακείμ Μούκανος
Γ.Ν. Πέλλας Πρωτ/ρος Δημήτριος Χατζηκαλλινικίδης
Γ.Ν. Τρικάλων Αρχ/της Εφραίμ Γιαννάκος
Γ.Ν. Έδεσσας Πρωτ/ρος Ιωάννης Νικολαΐδης
Γ.Ν.Θ. ΑΧΕΠΑ Αρχ/της Μιχαήλ Σαντοριναίος
Γ.Ν.Θ. Ιπποκράτειο Αρχ/της Νικόλαος Παπαγεωργίου
Γ.Ν.Θ. Ιπποκράτειο Πρωτ/ρος Ευστάθιος Καλπακίδης
Γ.Ν.Θ. Γεννηματάς Πρωτ/ρος Μιχαήλ Κόνιας
Θεαγένειο Αρχ/της Δημήτριος Χάνδακας
Π.Γ.Ν. Διδ/τείχου Αρχ/της Νικόδημος Σκλέπας

Nota noastră: În tradiția ortodoxă nu există indicații precise cu privire la împărtășirea bolnavilor contagioși în afară de unele referințe indirecte, care pot face o ideea asupra subiectului, dar fără să-l lămurească pe deplin. Însă acum ne confruntăm cu ceva diferit, cu o abordare și cu o boală ce acționează în mod cu totul diferit față de orice s-a întâlnit până acum.

Asimptomaticii sunt un concept nou în bolile contagioase. În mod normal, cei ce au o boală molipsitoare gravă pot fi identificați ușor după semnele exterioare, după deteriorarea evidentă a sănătății, și astfel pot fi izolați relativ eficient. În cazul coronavirusului, deja avem un virus care nu mai poate fi depistat ușor, e extrem de transmisibil și chiar mortal (conform prezentării oficiale). Deși nu există informații foarte clare cu privire la mecanismul transmiterii bolii.

Așadar, pe lângă faptul că izolarea nu se aplică doar celor bolnavi cu simptome, ci tuturor, un alt aspect este acela că totuși trebuie să fie permise anumite activități și contacte între oameni inerente, cu măsuri de protecție. Care sunt și cine le stabilește? Faptul că ele fac parte din sfera drepturilor fundamentale face mai dificil procesul. Ce trebuie restrâns și ce trebuie protejat? Toată problematica este pusă la un nivel foarte complicat de niște autorități puțin cunoscute și pe principii neclare, ceea ce face ca puterea să fie concentrată în mâna celor ce iau deciziile, pe când populația rămâne fără drept de replică. Iată anormalitatea instaurată în toată splendoarea ei.

În primul rând, toate teoriile legate de virusul corona sunt foarte șubrede și pun o presiune socială imensă, dar artificială ca nu cumva să se îmbolnăvească sau să moară cineva de el. În condițiile în care rata mortalității este undeva între 0,2-3% și majoritatea victimelor au avut comorbidități grave, acest imperativ este foarte nerezonabil și chiar inutil. Nu poate fi aceasta o prioritate pentru nici un om normal și mai ales la o astfel de cotă, adică să se ajungă la 0 îmbolnăviri. Dacă tot este atât de valoroasă viața, ar trebui să existe răspundere și pentru toate celelalte pagube (chiar și morți din alte cauze) provocate zadarnic de izolare.

În acest nou context de forță majoră, este și mai inexplicabil să fie atacate toate nevoile și drepturile umane, printre care și credința în Dumnezeu.

Bolnavii contagioși pot transmite boala prin Împărtășanie prin diferite moduri, printre care contactul și apropierea de preot, de cei din biserică. De aceea în trecut nu se făceau nici înmormântări, nici slujbe de frica molipsirii prin orice fel de contact cu cei bolnavi. Și existau reacții extreme de izolare din frică. Nu erau săvârșite slujbele dintr-o frică reală. Deci nu era nevoie de alte reguli și canoane care să reglementeze ceva pentru că ținea de credința, dragostea, compătimirea și bărbăția fiecăruia. Însă acum totul este diferit, e o dictatură ciudată și cumva infantilă.

În sfârșit, în aceste împrejurări ciudate, e bine să cerem și să ținem și noi cont de câteva lucruri fundamentale: libertatea (nevoia) noastră religioasă, de faptul că nu există o documentare că Împărtășania ar contamina și că realitatea socială și medicală nu poate fi gândită doar după reguli „științifice”, fizice, ci și duhovnicești. Există o demonizare care ni se impune sub diferite pretexte, pe care Părintele Paisie a surprins-o foarte bine astfel: „Uite cum stau treburile. Știi ce se întâmplă? Răul este următorul: te vor lăsa să faci ceea ce vrei, dar vor forța lucrurile. Adică îți vor zice: ,,Crede în orice vrei! dar te vor arunca la coșul lor de gunoi, te vor duce acolo unde voiesc. Tu doar să intri în coșul lor de gunoi și să crezi în tot ceea ce vrei! Eu te duc acolo unde voiesc, tu poți să crezi în ceea ce dorești! Da!da!…vezi, mai târziu acest sistem satanic va strânge șurubul!…

Sfintele Taine ale Bisericii, într-o pandemie suspectă de coronavirus, sunt motiv de atacuri față de și între creștini sau o nevoie duhovnicească?

Cred că se poate observa cu ochiul liber că, cel puțin până acum, prea puțin a fost lovită societatea de pandemie, de decese, cât mai mult de frică, isterie și măsuri nejustificate. Aceasta este lumea în care trăim, profitoare și zăpăcitoare, în luptă cu Dumnezeu, nu doar perisabilă. Viața nu pare să mai aibă răspuns la moarte, ci doar o fugă nebună de ea.

1. Deși s-a dezbătut foarte mult și chiar au fost adoptate hotărâri sinodale cu privire la desfășurarea vieții bisericești în starea de alertă, care privesc și administrarea Sfintei Împărtășanii cu lingurița, acesta nu este un subiect dogmatic prin el însuși. Problema centrală nu este dacă Sfintele Taine transmit sau nu virusul, ci cât de tare ne este schimbată evlavia față de cele sfinte de o boală. Având în vedere cu ce și cu Cine ne împărtășim și de ce facem asta, ar trebui să fie o preocupare foarte serioasă, care e de viață și moarte chiar și pe vreme de pace și bunăstare. Pur și simplu pentru că în orice moment lumea aceasta este trecătoare și avem nevoie de cea veșnică, viitoare, avem mare trebuință de Hristos, pe Care-L găsim în modul cel mai desăvârșit în Potirul euharistic. Chiar dacă El este spre sănătatea trupului nostru, nu spre împovărarea lui, acest lucru nu are sens de medicament farmaceutic, sanitar, ci duhovnicesc. Da, foarte adeseori Împărtășania aduce și revigorare trupească, dar nu acesta este scopul imediat și nu trebuie să ne apropiem cu acest gând.

Există o pregătire și o vrednicie care se cere pentru împărtășire. Tainele nu pot fi date celor necredincioși sau celor nepregătiți și nici celor care nu s-au curățit suficient de păcatele lor. În acest sens, canoanele sunt clare: cei ce preferă îndulcirile trupești nu poate fi primit la cina aceasta tainică a Mântuitorului, care este Liturghia. Harul curățirii de păcate nu vine printr-o stăruință în împărtășire, ci prin depărtare, prin certarea (epitimia) pentru eventualele păcate, și prin pocăință manifestată prin metanii, post, asceză, căință, tot ce duce la vindecarea sufletului (menționată, spre exemplu, de canoanele 2 și 3 ale Sf. Vasile cel Mare), pe baza căreia ne putem apropia de Sfinte.

În cazul concret al apariției virusului, cu atât mai mult nu putem renunța la aceste exigențe, fapt ce ar însemna anularea credinței autentice în Hristos. Așa cum nici măcar pe patul de moarte ereticii nu sunt primiți fără a le fi verificată sinceritatea întoarcerii lor (canonul 5 al Sf. Vasile), tot astfel pe timp de molimă nu poate fi primit la împărtășire cineva fără a arăta dispoziția potrivită. O condiție esențială este credința că este primit Trupul lui Hristos, nu un simbol. Folosirea unei lingurițe aparte sau orice altă metodă de a evita contaminarea nu cred că este greșită prin sine, cât pentru că defaimă pe Hristos și măreția harului care este primit. Boala poate fi contractată în diferite alte moduri, prin aer, prin atingerea sau apropierea de clerici și de cei din biserică, încât este inutilă o astfel de precauție.

În plus, tradiția împărtășirii cu aceeași linguriță este o predanie înrădăcinată și verificată. După cum a declarat Asociația Medicală din Atena în 1988, este vorba de o practică religioasă liberă și asumată și „totuși medical nu există nici un caz dovedit de simplu credincios în care să-i fi fost transmisă o boală prin dumnezeiasca Împărtășanie. Nici măcar atunci când era în toi tuberculoza, secera (făcea ravagii) sifilisul și când lepra era transmisă foarte larg!”. Medicii aceștia nu fac referire la un studiu amănunțit doveditor, însă lipsa unor astfel de cazuri, care ar fi făcut carieră îi pune pe cei care acuză pe ortodocși de pericol de contaminare să-și demonstreze acuzele. Deocamdată la noi există recentele cazuri de împărtășire la Cluj și la Suceava (a Arhiepiscopului Pimen) în care nu au fost înregistrare infectări.

Orice transmisie trebuie documentată. Bolile nu se transmit în același mod. Spre exemplu, HIV se transmite doar prin sânge, altele și prin aer și atingere. Până acum nu s-a documentat vreo molipsire prin împărtășire, așadar cu atât mai mult nu se justifică o astfel de temere. Deci nu pot fi luați în calcul „cei slabi în credință”, care nici măcar nu ar putea constitui o categorie aparte, ci ar trebui avută în vedere sănătatea tuturor, nu doar individuală.

2. Având în vedere acestea, s-a putut observa că episcopii, clericii și oamenii simpli s-au poziționat pe acest subiect după gradul lor de credință, evlavie și fidelitate față de Hristos. Nu după cât de des se împărtășesc, ci după grija de trup și frica de moarte și după concepția despre Taine. Doar ortodocșii cred în prezența reală a lui Hristos prin har, de aceea țin la acest aspect. Și, dintre ei, doar unii chiar sunt gata să se apropie cu cutremur.

Decizia de ieri a Patriarhului în consultare cu toți sinodalii români este corectă politic, nu conține derapaje vizibile. Unii ar acuza spoveditul la 2m și distanța dintre cei prezenți la slujbă, care dă un caracter caraghios participării liturgice. Dar la fel sunt și măsurile în celelalte domenii ale vieții sociale, care cu siguranță nu vor fi respectate întocmai, ci de principiu. Este imposibil și absurd practic. De aceea au și fost numite „îndrumări”. Strict formal sunt bune, deși aștept și altceva, aspect asupra căruia revin spre finalul articolului.

Trebuie remarcată poziția mărturisitoare și curajoasă a Arhiepiscopului de Tomis Teodosie, care dă tonul în a explica normativele de urmat în cadrul Patriarhiei. Înaltpreasfinția Sa a afirmat că va împărtăși neschimbat pe credincioși cu aceeași linguriță, după tradiția ortodoxă îndătinată. „Eu personal așa voi face, fiind convins că acesta este adevărul Biseriici, care nu trebuie ascuns, ci afirmat, căci dacă nu este mărturisit rămâne ascuns. … Sfânta Împărtășanie este socotită de neatins și cu adevărat Hristos este prezent real, doar în Biserica Ortodoxă. … Episcopul Europei de Nord Macarie mi-a spus că va respecta Sfânta Împărtășanie așa cum este ea în Biserica Ortodoxă”. În emisiunea în care a făcut aceste declarații a precizat că va testa pe cei prezenți la slujbă pentru a fi exclusă contaminarea între credincioși.

O situație deosebită este în Germania, mai precis în landul Bavaria, unde a fost prelungită starea de urgență, cu anumite reguli și relaxări. În consultare cu catolicii și evanghelicii, „factorii responsabili din conducerea Landului liber Bavaria” au ajuns la un acord să fie redeschise bisericile în condiții speciale. Lăsând la o parte regulile cu privire la distanțarea fizică, în privința Împărtășaniei „la primirea împărtăşaniei se va păstra distanţa între cei care vin şi se întorc de la împărtăşire şi cei care rămân în bănci. Ostia se va pune în mâna persoanei primitoare fără ca mâna să fie atinsă. Împărtăşirea din Potir la Sf. Liturghie se rezervă doar preotului. În cazul în care la „Cină” (Abendmahl) s-ar oferi şi vin (e vorba aici de comunităţile evanghelice, fiind folosit limbajul specific), se vor folosi potire separate pentru fiecare persoană”. Vrând-nevrând, ortodocșii s-au trezit puși în aceeași barcă cu evanghelicii, fapt asupra căruia nu avem ce să comentăm într-o țară străină, în care ortodocșii sunt minoritari.

Însă a apărut o situație deosebită, după cum relatează pe un ton foarte sever Ακτινες:

„Un “Episcop ortodox” al Bisericii Sârbe din Germania (duminica trecută) a schimbat tradiția de secole de a da dumnezeiasca Împărtășanie. Priviți și vedeți impietatea păstorilor Bisericii lui Hristos! Priviți cutezanța lor…
V-am informat ce fac de la început. V-am spus că scopul este să ne facă să ne asemănăm mai mult cu ereticii-papistași și ca început este modul de a da dumnezeiasca Împărtășanie. Vor să ne ducă spre ostia ereticilor latini.
De la astfel de “păstori” sau mai bine lupi-păstori Sfinții noștri Părinți ne spun să nu primim nici rugăciunea de la unii ca aceștia…
Vedeți rezultatul ecumenismului???
Acesta este “rodul” ecumenismului… adică schimbarea crezului ortodox.
Fostul episcop Grigorie de Herțegovina a fost pus Episcop de Frankfurt și a toată Germania duminică, 16 septembrie 2018.”

Insinuările de mai sus sunt susținute cu detalii din activitatea ecumenistă a acestui episcop, cum ar fi: Rugăciune în comun a Episcopului Grigorie al Herțegovinei cu papistași în cadrul săptămânii ecumenice pentru unitatea creștină, Grigorie al Herțegovinei se roagă împreună la „hirotonia” unui „episcop” romano-catolic sau prezența papistașilor și musulmanilor la inaugurarea unei reședințe episcopale.

Ce a făcut acest Episcop se vede în filmulețul de mai jos, în care se pare că dă credincioșilor doar Trupul (Pâinea) lui Hristos, ca la catolici:

Observații finale: Consider că miezul problemei este formarea unei abordări tot mai inumane a vieții, tot mai înfricoșate și mai tributare capriciilor științei controlate de cercurile de putere în interese oculte. Aceasta devine tot mai mult o religie, o viziune sacră asupra vieții, deși este plină de imperfecțiuni și tiranică, abuzivă în a-și impune punctul de vedere într-un mod neștiințific, ca să nu mai spunem profund nedrept.

Cea mai mare problemă a virusului de astăzi este proporționalitatea și raționalitatea măsurilor, grija pentru toate aspectele vieții, economic, cultural, religios, nu doar medical, dar și acela unilateral centrat pe o boală. Au mai fost molime și abuzuri și în alte vremuri, dar nu înseamnă că acestea trebuie să se repete mereu.

Pierdem, ca societate, dar și individual, umanitatea din noi, compasiunea, curajul, prudența și chibzuința, care sunt viciate de isterie, panică și manipulare. Peste toate, pierdem credința în Dumnezeu, în suflet și viața veșnică, fiind forțați să ne raportăm tot mai mult la realitatea imediată într-un mod înjositor și chiar după o „mistică a tractorului”, ridicând la rang de valoare absolută bunăstarea materială, uitând că moartea, boala și răul este caracteristica de neșters a acestei lumi. Da, trebuie să fim buni în ea, dar nu pentru ea.

Așadar cred că rolul Bisericii ar fi unul mărturisitor și mângâietor de suflete, nu atât de trupuri. Spovedirea credincioșilor, rugăciunea pentru ei, slujbele făcute cu credință, păstrând distanța sau chiar fiind aproape, acestea sunt prioritățile momentului. Nu donarea de aparate medicale este menirea și rațiunea de a fi prin care trebuie să-și justifice Ortodoxia existența în societate. Cel puțin nu față de progresismul ateu și aflat în plin asalt, ci în fața lui Dumnezeu. Știu că nu este ușor și nu judec pe nimeni, dar nici nu pot să ascund, să ocolesc acest adevăr necesar.

Ba chiar trebuie să mulțumim nu doar medicilor, care s-au jertfit și mulți dintre ei în condiții de presiune, ci și celor care au depus eforturi să pună la dispoziție informații și contextualizări din domeniul medical și nu numai în aceste zile. Și mulți dintre ei se vede că au fost creștini, chiar și de alte confesiuni cei din alte țări, pentru că au făcut referiri la mersul la biserici. Cred că trebuie să fim umani printre ceilalți, în bună pace pe cât este posibil (vezi Rom. 12:18), fără a uita să trăim pe Hristos chiar mai mult, la nivelul exigențelor credinței noastre ortodoxe neștirbite și cerești.

Măsurile de redeschidere a slujbelor: o provocare adresată Bisericii

Conform unui comunicat de ieri al INSP (Institutul Național de Sănătate Publică), au fost făcute publice recomandările pentru perioada ce va urma relaxării din 15 mai. Sunt luate în vizor și slujbele bisericești spre a fi permis accesul credincioșilor, acestea fiind oficiate afară. Este o veste bună dacă avem în vedere faptul că, până acum, ni se spunea că nu vor fi deschise lăcașurile de cult, dar reglementările ridică probleme serioase, fiind o intruziune în ritualul ortodox. Dar nu trebuie să ne bucurăm prea mult pentru că există și alte propuneri de relaxare, care nu aduc nici o schimbare, fiind permis doar accesul clericilor. Însă merită o dezbatere fructuoasă pe această temă.

Deși un aspect important este baza legală, voi trece peste el în acest articol. Eu personal nu înțeleg în ce măsură este vorba de recomandări sau reglementări obligatorii și în ce cadru legal vor fi încadrate, care va fi situația după 15 mai. Având în vedere ultima decizie a CCR, situația țării pare a fi una ilegală, bazată pe interese și factori de putere, nu pe norme clare, pe legi. Există o instabilitate puternică în urma acestei pandemii și pentru că este prost gestionată.

Pentru a fi mai clar, conform teologiei ortodoxe, Biserica nu este din lumea aceasta, ci urmărește niște legi prin care să fie atinsă de credincioși viața viitoare. Asta nu înseamnă că este împotriva vieții pământești, ci că are idealuri mai înalte. În acest context, nevoia credincioșilor de a se ruga și a participa la slujbe trebuie judecată în plină pandemie de cler, nu de stat sau de alte autorități extra-bisericești. Ori lucrul acesta nu s-a întâmplat până acum, ba, mai mult, Patriarhia a recunoscut dreptul de intervenție al statului în oprirea accesului credincioșilor la cult chiar și în ziua de Paști. Deci măcar în ceasul acesta se impune să ne apărăm drepturile și statutul autentic de creștini, cu atât mai mult cu cât ne este recunoscut de cadrul legal existent, care prevede libertatea religioasă, ce nu trebuie anulată nici în starea de urgență.

În acest context, Biserica ar trebui să umple acest gol pentru credincioși în mod independent, să emită reglementări clare. Este remarcabilă în sensul bun reacția purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, prin prudența manifestată în privința Împărtășaniei, dar mai puțin de apreciat pentru referințele la celelalte culte în această privință, fiind cunoscute diferențele semnificative pe acest subiect dintre ortodoxie și restul confesiunilor. Acesta a afirmat, printre altele, că: „problema Sfintei Împărtășanii și a împărtășirii credincioșilor este una care aparține însă exclusiv Bisericii” și că „Biserica Ortodoxă Română se va consulta cu celelalte Biserici Ortodoxe surori pentru a găsi împreună, în comuniune și în spiritul fidelității față de tradiția liturgică, cea mai bună cale referitoare la accesul credincioșilor, în contextul pandemiei, la miezul vieții creștine: Sfânta Împărtășanie”. Desigur că măsurile acestea vizează toate cultele și este firească o consultare între ele, totuși nu pe tema Împărtășaniei pentru că există diferențe chiar și de administrare, fără a mai spune despre cele de doctrină. În sfârșit, după ce Patriarhia Română s-a compromis prin declarațiile inițiale pe tema molipsirii prin Împărtășanie și a fost contrazisă de majoritatea celorlalte Biserici Locale, nu se mai avântă să ia hotărâri hazardate. E de văzut care va fi soluționarea panortodoxă, care sper să nu fie în același spirit al fricii de contaminare.

Din păcate, purtătorul de cuvânt nu a făcut nici o mențiune la restul regulilor impuse, care afectează cultul ortodox, reprezintă o intruziune a statului în probleme bisericești. În plus, există și o discriminare inacceptabilă față de măsurile recomandate frizeriilor. În comunicatul INSP este precizată o suprafață de 4mp pentru fiecare client în spații închise, pe când în biserici este cerută una de 8 mp. Oare această distanțare fizică ține de virus sau de activitatea reglementată? Ar trebui să fie cel puțin la fel. În plus, nu este precizată distanța dintre persoane în cadrul slujbelor oficiate în aer liber, dar se subînțelege că va fi tot de 8mp, ceea ce este o anomalie și mai mare. Mediul exterior presupune o contagiere mai redusă, deci un spațiu mai mic, nu mai mare. 8mp înseamnă în jur de 1,5 m distanță între oameni, pe când 4mp presupun doar 1 m. Este necesară o precizie mai mare în exprimare, dar, în primul rând, o nediscriminare și intruziune în cultul Bisericii.

Este de remarcat că Arhiepiscopia Ortodoxă a Germaniei, Austriei și Luxemburgului deja a emis unele îndrumări privitoare la săvârșirea sfintelor slujbe în locașurile de cult în perioada de relaxare a măsurilor restrictive pentru teritoriul său. Stârnesc un interes deosebit cele referitoare la împărtășire. În primul rând clericii nu se vor „împărtăși cu Sf. Sânge direct din Sf. Potir, ci luând-L, o singură dată, cu lingurița”, iar diaconii vor primi Tainele de la preotul care va purta mască. Pentru împărtășirea credincioșilor vor fi folosite măști și mănuși (la care se poate renunța prin dezinfectarea mâinilor) de către preot și lingurițe și procovețe curate pentru fiecare credincios.

Consider că este normal să fie păstrate măsuri de prevenție, dar fără să exagerăm. Având în vedere că în Rusia există multe infectări, mai ales în mănăstiri și pe lângă biserici, ba chiar unul din egumenii Lavrei Sf. Serghie din Moscova, Tihon, medicul șef al Mănăstirii, a murit de complicații cauzate de virusul corona, este de la sine înțeles că sunt necesare măsuri de protecție. Majoritatea monahilor din Lavră s-au recuperat, ceea ce înseamnă că virusul nu este atât de mortal, dar nici nu este de acceptat să se îmbolnăvească cineva.

Având în vedere că Arhiepiscopul Pimen nu a transmis nimănui virusul, deși s-a împărtășit din același Potir cu mulți clerici, putem afirma cu încredere că Împărtășania este o Taină și e diferită de o băutură obișnuită. Nu este de competența medicilor să dea acum un verdict general în această privință, iar Patriarhia ar trebui să permită împărtășirea fără restricții pentru cei ce au credința necesară și s-au pregătit pentru primirea Sfintelor Taine.

Sunt discutabile și recomandările cu privire la atingerea icoanelor și primirea binecuvântării. La nivel de sugestii medicale sunt acceptabile, însă, așa cum am mai scris pe această temă la finalul unui articol mai vechi, credința în Dumnezeu ar trebui să biruiască orice pericol trupesc și amenințare la adresa sănătății în limite rezonabile.

Toată această situație paradoxală este generată de virusul care nu produce simptome foarte grave și totuși măsurile luate de prevenție sunt exagerate și fără acoperire. Însă aceasta este o subiect mai amplu, pe marginea căruia s-a scris în mare măsură și asupra căruia trebuie revenit pentru că este de o importanță capitală. Ușor-ușor, lumea poate căpăta o configurație cu totul diferită, dusă de valuri de emoții, isterii și chiar ură viscerală. Iar Biserica poate aluneca pe panta unui creștinism social dezastruos în ce privește menirea ei, care este una spirituală, nu materială.

Episcopii sârbi cer o derogare pe perioada Paștilor. O putem face și noi, credincioșii simpli

Sinodul Bisericii Sârbe cere autorităților să facă o derogare pentru ca să poată credincioșii să participe la slujba de Paști:

Serbian Orthodox Church: Comunicatul Sfântului Sinod Sârb

În sesiunea ținută astăzi, 13 aprilie a.c., Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe a adresat conducerii de stat a Republicii Sârbe o propunere și o cerere de a aproba suspendarea interdicției de a ieși din casă impusă din cauza pandemiei coronavirusului – de Paști, de la ora 5 la 10 dimineața, astfel încât creștinii ortodocși care nu sunt în izolare și autoizolare să poată participa la slujba de dimineață și la Liturghie de cea mai mare zi de praznic.

În aceeași sesiune, au fost transmise Mitropolitului Amfilohie de Muntenegru și Litoral simțăminte de dragoste frățească și de nemulțumire față de acțiunile autorităților muntenegrine față de el.

O chemare de foarte bun augur, pe care o preluăm și noi, este cea de a cere fiecare dintre noi să putem merge la slujba de Înviere, exprimată de Lucian Popescu. Redăm mai jos fragmente din articolul scris de dânsul, care poate fi citit la sursă în integralitate și pe care îl recomandăm, fiind un mesaj plin de învățăminte folositoare.

Contramundum: Scrisoare către prieteni: să cerem Învierea!

A venit acum vremea, prietene, să auzim un glas care ne cheamă.[…]

Ci încă mai important este glasul despre care ţi-am spus că a venit vremea să îl auzim, căci ne cheamă. Vom auzi noi glasul pe care l-au putut auzi Abraham şi Avraam înaintea lui?

Pînă acum am auzit de mercedesuri comandate de episcopi, am auzit de împreunarea unora dintre ei cu femei, cu bărbaţi, cu seminarişti, am auzit de arghirofilie, am auzit de simonie, am auzit de colaboraţionism politic, am auzit de semnarea unor angajamente de turnătorie la securitatea comunistă, am auzit mai mult de ecumenism (adică de politică interreligioasă sau interconfesională) decît de ecumenicitate (adică de sincronie ortodoxă).

Acum aud că episcopii îndeamnă clerul să slujească Învierea lui Hristos fără popor.

Prietene, nu e loc să îţi rememorez detaliat că, indiferent ce scrie în legea oamenilor despre persoanele juridice din B.O.R., nu clericii sînt capul Bisericii, ci capul acestei făpturi teandrice, adică divino-umană, este Hristos, iar noi, toţi oamenii, sîntem cei chemaţi să îi fim trup şi slujitori, între care clerul cu preoţia sacramentală, iar mirenii cu preoţia universală.

Indiferent ce se va întîmpla, nădăjduiesc să putem fi împreună avraamici şi să vedem, în ciuda încîlcelii groase de dinăuntru, suflarea Duhului Sfînt în Biserica noastră.

Dar pînă la deznodămînt avem, prietene, datoria să cerem.

Să cerem Învierea şi ea ni se va da!

Îţi amintesc, prietene, că ni se interzice accesul la Înviere, deşi se permite accesul în toate supermagazinele de mîncare şi de materiale de construcţii. Oare cu cît mai nocivă este apropierea întru Biserică decît întru Carrefour, Hornbach ori altele asemenea, mai mari ori mai mărunte?

Îţi reamintesc că în Franţa cea despre care ni se spune că este atît de atee, oamenii au voie să se roage în biserici, chiar dacă doar în rugăciune particulară. În România oamenii nu au voie să se roage deloc în biserică.

Îţi spun că în Spania şi în Franţa, ţări mult mai lovite de coronaviroză, se vorbeşte deja de începerea în curînd, în mod treptat, a reluării vieţii “normale” (dacă nu cumva o fi şi început la ora la care tu citeşti această scrisoare).

Te invit să priveşti cum a rînduit Georgia participarea la Liturghie în vremea aceasta şi cît de ascultători sînt georgienii întru cuvîntul adevăratei lor Biserici. Au făcut aşa poate şi ca să arate că, în condiţii asemănătoare, e posibil. Putem şi noi să ne învrednicim a sta cuminţi în curtea bisericii.

Google.

Să nu asculţi, prietene, de cei care îţi spun că românii trebuie ţinuţi mult mai din scurt, pentru că ei ar fi neascultători. Big Google ne mărturiseşte că ne-a urmărit şi pe noi, şi pe toţi purtătorii de telefoane mobile, iar în context sîntem superiori în disciplină nemţilor, astfel cum rezultă din mai marea restrîngere a deplasărilor în România către magazine, serviciu şi alte destinaţii (https://www.google.com/covid19/mobility accesat la 12 aprilie 2020).

Să nu îi asculţi, prietene, pe cei care îţi vor spune că Învierea s-a slujit “fără popor” în Bucureşti şi în vremea ciumei lui Caragea. Căci situaţia este incomparabilă: atunci au murit jumătate dintre locuitorii cetăţii.

Ci vezi că acum, deşi au trecut tot atîtea săptămîni de la primul bolnav cîte au trecut şi în Italia, Spania ori Franţa, căci primii lor bolnavi au apărut aproape simultan cu ai noştri, la noi s-au îmbolnăvit atît de puţini încît e limpede că evoluţia epidemiei este alta şi că nu se cer măsurile pe care le-a luat Ioannis Gheorghios Karaţas, zis Vodă Caragea.

Ştiu, prietene, că în inima ta erai convins înainte de a-ţi fi scris eu.

Ştiu că ai respectat cît ai putut mai bine măsurile luate de stăpînire, chiar dacă ţi-au părut exagerate.

Şi mai ştiu şi că vrei să mergi la Înviere mai mult decît ai vrut să cumperi alimente şi hîrtie igienică. Ştiu că nu mergi la Înviere ca la un eveniment monden şi nici pentru că ai fi habotnic sau superstiţios.

Acum te chem, prietene, să ceri Învierea!

Dacă nu îl ştii, află numărul de telefon al preotului tău şi sună-l:

– Părinte, rogu-vă, cereţi ierarhilor să fim lăsaţi la Înviere.

De nu va răspunde, scrie-i. Însă doar atît.

Indiferent ce spune, cere-i iertare pentru tulburare. Că mare va fi tulburarea. Nu te scuza pentru îndrăzneală, căci cu astfel de îndrăzneală se cucereşte Împărăţia.

Însă mai mult nu-l tulbura pe preot: nu argumenta sau contraargumenta. Roagă-l doar să se adreseze episcopului. Pentru că episcopul, arhiereu fiind, este cel care trebuie să afle de această rugăminte şi să hotărască. Hristos Arhiereul a ascultat pe oricine şi oricînd.

O dată să ceri arhiereului prin preot. Nu mai mult.

Însă, apoi, în taină, să ne rugăm lui Hristos Arhiereul să ne dea Învierea. Să ne rugăm în fiecare zi, măcar pînă la Paşti. Şi facă-se voia Lui, precum în cer aşa şi pre pămînt.

Prietene, lucrurile acestea nu sînt obiect de dezbatere. Raţiunile preopinenţilor, oricare ar fi ei, pot fi altele decît raţiunile credincioşiei tale.

Două săbii ne sînt de ajuns: rugămintea către episcop şi rugăciunea către Dumnezeu.

Mi-e imposibil să cred că, indiferent ce spun în mod public, ierarhii nu se roagă deja pentru aceasta, aşa cum o vom face şi noi.

Săptămîna asta, ca în fiecare an, Hristos va fi vîndut de un ucenic cu viclenie, va fi judecat de nişte arhierei şi de nişte învăţaţi cu perversitate, va fi condamnat de autoritatea de stat din raţiuni politice, iar în urmă va fi ucis democratic de popor şi legal de soldaţi.

Fi-vom oare şi noi, românii, păşitori pe vîrfuri ca georgienii? Ne vom învrednici de trăirea abrahamică? Sau vom fi nişte slugi viclene, trîndave şi necredincioase? Rămîne de văzut.

Pînă atunci, prietene, să ne rugăm împreună să nu colaborăm la deicid cu păcatele noastre, ci să putem merge în rîndul cetei noastre la Învierea lui Hristos!

Căci al Lui este glasul care ne cheamă întru Biserica Sa.

la Praznicul Intrării Domnului în Ierusalim, 12 aprilie 2020

Săptămâna Mare: rânduieli și adaptări la pandemie

Așa cum am scris în prima săptămână a Postului, s-au statornicit prin tradiție unele rânduieli aparte cu postire mai severă și participare mai intensă la slujbele bisericești la începutul și încheierea Postului Mare. Îndeosebi în împrejurările de astăzi de izolare forțată, încercăm să facem unele recomandări duhovnicești de nevoință.

În primul rând, Săptămâna aceasta a Patimilor este o perioadă de luptă mai încordată cu patimile noastre, pentru vindecarea cărora S-a răstignit Însuși Hristos, după cum se cântă: „Cu patima Ta din patimi ne-ai liberat”. Aceasta presupune înfrânare de la lucruri deșarte, dar în mod deosebit de la păcate și bineînțeles că post, rugăciune, lectură din Sfânta Scriptură și alți Părinți duhovnicești și tăcere.

În ce privește postirea, tipicul prevede o rânduială asemănătoare cu prima săptămână de Post: mâncare miercuri (luni și marți cei care nu pot ține atâtea zile fără hrană, dar mai spre seară și alimente simple, uscate, fără ulei, după puterea și sănătatea fiecăruia), joi două mese cu ulei, Vinerea Mare se ajunează total (cine poate), iar sâmbătă se mănâncă atât cât să poată rezista fiecare la slujba Învierii.

Deniile ar putea fi suplinite nu atât prin ascultarea lor la televizor, cât prin citirea Acatistului Sfintei Cruci sau al Patimilor sau al Maicii Domnului. Poate că deniile de joi și vineri (a celor 12 Evanghelii și a Prohodului) sunt mai greu de înlocuit. Este mai greu să tragi un folos din rugăciuni transmise în direct, dar fiecare are măsuri duhovnicești diferite.

Este important ca în aceste zile să fie rememorate faptele și mai ales Patimile lui Hristos citind Sfintele Evanghelii. În fiecare familie este folositor să fie citite cu voce tare pasaje din Evanghelii. Spre exemplu, luni ar fi potrivit cap. 5 din Evanghelia după Matei (cu fericirile), marți cap. 7 din aceeași Evanghelie (o serie de pilde despre împărăția cerurilor), miercuri cap. 24 (despre semnele celei de a doua Veniri), joi cap. 13-19 (Patimile, Răstignirea și învățăturile de final date apostolilor) sau toate cele 12 Evanghelii care se citesc în mod normal la denii.
Pe lângă acestea, sunt bine-venite și alte texte patristice despre Crucea purtată de Mântuitorul pentru păcatele noastre, dar și despre alte învățături folositoare.

Această situație de alungare din biserici ne poate face să simțim mai bine pe propria piele atât prigonirea lui Hristos, cât și minunea și puterea Învierii Lui. Nu lumânările, ouăle, carnea și odihna ne dau gustul Paștilor, cât a fi alături de suferința Domnului nostru, luptând și noi cu patimile dinăuntru și cu ispitele care vin din partea lumii.

Recomandări indiferente și desacralizante ale Patriarhiei pentru slujba de Paști

Îmfățișarea de miel și glasul de balaur (Apoc. 13:11) cred că sunt cele mai înfricoșătoare și perfide asocieri.

Nu merită să fie expuse și descusute reglementările enunțate oficial de Patriarhia Română pentru săvârșirea slujbei de Înviere de anul acesta. Mă voi rezuma la câteva observații de esență, nu asupra formei.

Dacă mai are cineva așteptări înalte, religioase, de evlavie și cinstitoare de Dumnezeu din partea ierarhiei noastre, cred că se va adânci în sminteală și apostazie tot mai tenebroasă. Primirea luminii sfinte cu distanța regulamentară de 2m, cu măști și mănuși echivalează mai degrabă cu o profanare. Cântarea imnului „Hristos a înviat!” singuri și izolați, departe de biserici și păstrând norme absurde este clar o manifestare a necredinței în Înviere, nicidecum o manifestare de bucurie biruitoare asupra morții.

Desprinderea ritualurilor de Cel Care le dă sens și de rostul lor înseamnă fetișizare și anulare a Ortodoxiei. Dacă acestea sunt soluțiile patriarhale la aceste momente de cumpănă, în zadar este credința în Hristos. Sigur că nu putem aștepta răspunsuri folositoare din această zonă. Asta este!
Nu trebuie să reacționăm cu dezicere de ierarhie, dar măcar cu fidelitate față de Dumnezeul nostru, față de tradițiile și adevărurile sfinte. Nu stă în puterea noastră să facem ordine în Biserică pentru că este cotropită, dar ar trebui să fie puse lucrurile în rânduiala lor. „Cei din Iudeea să fugă în munți” (Mc. 13:14) – cei drept-credincioși să nu se amestece cu sminteala și lepădarea generalizată precum cei 7.000 de bărbați care nu s-au închinat idolilor pe vremea proorocului Ilie (Rom. 11:4)! Este pângărită chiar Biserica, cei care sunt capul în trupul ei, dar inima să supraviețuiască în unghii. Pentru că până și unghiile, cei mai nebăgați în seamă, pot vedea absurdul și că trebuie să se salveze.

Cei mai mulți au înghițit trădare după trădare, îndeosebi începând cu Sinodul din Creta. Nici acum nu văd majoritatea că fisura se lărgește tot mai tare din acel punct. Unde lipsește autenticitatea, totul sfârșește în ruină pe multe planuri.

Deși pare că nu are legătură conținutul cu titlul, îndrumările pentru slujbele de Paști vădesc putregaiul înfiorător care este ignorat cu obstinație. Deși poate părea o idee fixă, este o realitate amară și o piatră de încercare. E vorba de probarea credincioșiei în Domnul, de a nu aluneca în formalismul mort promovat oficial și nici în răzvrătirea exagerată anarhistă.

Să ținem la Biserică așa cum trebuie să fie ea, după cât ne va permite conjunctura! Chiar dacă vor fi multe cântece de sirenă atrăgătoare în jur. Simplitatea rugăciunii și cugetul nevinovat cred că vor fi cele mai bune și chiar singurele făclii pe calea cea dreaptă. Este momentul să revenim la rădăcinile creștinismului apostolic: miza învierii și a vieții veșnice sacrificând chiar și orice statut social; într-atât de serioasă se pare că este situația.

Rânduieli creștine pe timp de molimă

Într-un text critic, profesorul de drept canonic bisericesc Kiriakos Kiriazopulos enunță anumite probleme ale deciziei Sinodului Permanent al Bisericii Greciei din 1/4/20. El acuză subjugarea Bisericii față de factorii politici, o constantă a ultimelor două veacuri. Pe lângă aceasta, denunță folosirea inadecvată a unor citate din Părinții bisericești, încălcarea Constituției elene cu privire la libera exprimare și amânarea împărtășirii până la 26 mai, ziua odovaniei Paștelui. Ce-i drept, Sinodul nu a stabilit că Paștile va fi sărbătorit atunci, ci că-și dorește să poată fi măcar atunci prăznuit, la sfârșitul perioadei dedicate lui, după cum a precizat într-o emisiune IPS Ierotheos, cel desemnat a fi purtătorul de cuvânt oficial. Pe lângă acestea, cel mai important este că hotărârea aceasta sinodală nu pare a fi în acord cu tradiția ortodoxă cu privire la abordarea bolilor contagioase. Am extras mai jos în traducere unele observații prețioase cu privire la această problemă. Este o chestiune spinoasă, care merită tratată cu mai mult interes mai ales în aceste zile.
Deocamdată este de menționat că în spațiul online circulă o referință la ciuma din 1829, când întregul oraș București a fost pus în carantină, inclusiv bisericile, și nu au fost ținute slujbe în lunile mai și iunie. Boala apăruse din ianuarie. Din descrierea respectivă nu este clar dacă această măsură a fost impusă de stat sau chiar de Biserică. Pe aceeași temă a avut loc o contradicție și în spațiul grecesc, unde s-a concluzionat că în 1828 autoritățile elene de atunci au avut intenția să închidă bisericile, dar nu au făcut-o.

Vom cerceta dacă este armonizată cu tradiția Bisericii Ortodoxe în situații de boli molipsitoare (sau epidemii) constrângerea fals-teologică din decizia Sinodului Permanent, a arhiereilor, a restului clericilor, monahilor, mirenilor, mireni care depind funcționărește de organele administrative ale Bisericii Greciei, de a sili la tăcere și ascultare necritică pe tema interzicerii depline a cultului și din noua decizie publică ministerială a Miniștrilor Educației-Religiilor și Sănătății.

Potrivit tradiției autentice a Bisericii Ortodoxe, credința, dragostea și nădejdea în a doua Persoană a Sfintei Treimi, în Hristos Dumnezeu-Omul și dragostea față de aproapele prevăd folosirea, în cultul laolaltă și public al Bisericii, deci cu prezența credincioșilor – se înțelege că a celor a celor care nu au fost atacați de boala molipsitoare și țin măsurile de sănătate prescrise care se potrivesc acestui caz – după Molitfelnicul Mare (editat de publicația «Αστήρ»):

1 – Canonului către  Sfânta Treime și către toți Sfinții la amenințarea cu boala ciumei (pe glasul 4, după «Carul lui faraon»), care este formulată la numărul plural pentru că se cântă de psalți ca delegați a toată Biserica în prezența membrilor Bisericii (p. 543-547),

2 – a Rugăciunii la boala ciumei, care este tipărită, de asemenea, la numărul plural pentru că se pronunță de preot ca delegat a toată Biserica, în prezența membrilor ei (p. 548-553). Este o rugăciune de mărturisire publică și pocăință a conducătorilor și a supușilor. Nu se înțelege rugăciune de pocăință chiar și personală fără prezența fizică a celui care se pocăiește, care îngenunchează sub epitrahilul duhovnicului,

3 – a Omiliei 39 semnificative a Sfântului Grigorie Palama (PG 151, 485496, ΕΠΕ, vol. 10, p. 490-509), care a fost rostită la procesiunea care s-a făcut pentru plaga de atunci de moarte neobișnuită și generală (în epidemie). Sfântul Grigorie Palama, ca Arhiepiscop al Tesalonicului, nu i-a povățuit pe credincioșii din Tesalonic să închidă casele pentru ca să nu se molipsească de epidemie, ci i-a chemat la procesiunea la care a mers în frunte cu prilejul epidemiei care a izbucnit atunci și cu care prilej a rostit Omilia în cauză.

Și Canonul, și Rugăciunea consideră cauza de fiecare dată a bolii molipsitoare păcatele generalizate, nemărturisite ale membrilor Bisericii – fiind subînțelese și păcatele celor care nu sunt membri ai ei, pe care le-au săvârșit prin călcarea legii și a conștiinței – și-i cheamă la pocăință sinceră, ca să nu se molipsească de boală, să se tămăduiască și să nu moară dacă s-au molipsit deja.

Anumite imne ale Canonului de mai sus ne dau o simțire poetică a bolii molipsitoare și a scăpării neapărate de ea sau a tămăduirii de ea, precum mai jos:

«În luciul nemărginit al neputinţelor ne aflăm şi valurile de durere ale ciumei ne învăluie. Ocârmuitorule Doamne, tinde-mi mână de ajutor acum şi ne mântuieşte» (prima strofă din cântarea a 6-a, text preluat din „Molitfelnicul necenzurat” și puțin îndreptat după textul grecesc, p. 394).

«Se aprinde cuptorul durerilor celor nemăsurate și mă arde neîncetat văpaia cea neîndurătoare a febrei ciumei. Ci, cu roua milei Tale, Mântuitorule, răcoreşte-mă, ca să cânt: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri» (prima strofă din cântarea a 7-a).

«Cu durere gemem în patul durerii noastre şi din boala cea pierzătoare (ciumată) strigăm către Tine, Iubitorule de oameni. Şi, ridicând acum ochii inimii, cerem sănătate. Cercetează-ne pe noi, Mântuitorule, şi ne scoală ca să-Ţi cântăm: popoare, preaînălţaţi-L întru toţi vecii» (prima strofă din cântarea a 8-a).

Anumite fragmente din Rugăciunea de mai sus sunt specifice cauzelor bolii contagioase și a condițiilor teologice de a scăpa de ea, precum mai jos:

«… călcând poruncile Tale dumnezeiești și făcându-ne următori poftelor și voilor noastre, tot păcatul cu stăruinţă îl lucrăm în fiecare zi: clevetire, hulă, ţinere în minte a răului, călcare de jurământ, minţire, vorbire de ruşine, vicleșug, ceartă, pizmă şi toată fapta de ruşine necuviincioasă, firească şi peste fire, ce nu se află nici la dobitoacele necuvântătoare, aceasta păgâneşte o născocim».

«Stinsu-s-au în deșertăciune zilele noastre, ne-am golit de ajutorul Tău, … învechindu-ne în răutate… toți ne-am abătut, împreună ne-am netrebnicit, nu este cel ce pricepe, nu este nici unul, preoți și popor ne-am abătut laolaltă». Atenție! Rugăciunea se referă la păcatele preoților și ale poporului ca pricini ale bolii molipsitoare și preotul o citește în numele și în prezența celorlalți preoți și a poporului.

«Astăzi stă în jurul părinţilor şi a mamelor ceata copiilor, ceata fiilor, ceata altor rude şi cunoscuţi, încât casele sânt strâmtorate de mulţimea celor ce se adună în familii şi rudenii. Iar mâine sunt fără fii, lipsiţi, vrednici de milă, pustiiţi și ca nişte mutilați de [organele] vitale şi ca şi cum şi-ar fi pierdut toată nădejdea de viaţă şi de bătrâneţe şi de moștenirea în generația de după aceea și lipsiți de toate cele firești și de cei mai iubiţi şi de cele mai trebuitoare».

«Deci am fost loviți, Iubitorule de oameni Stăpâne, prin mărimea acestei nesuportate nefericiri și biciuiri. Şi puţin de nu ne-am ieşit din noi înșine și ne-a cuprins pe noi nedumerirea şi descumpănirea; şi a venit asupră-ne frică şi cutremur nepovestite și ne-a acoperit umbra morţii, ne-am uimit şi deznădăjduit cu totul».

«Şi, ce este mai rău, noi, ticăloşii, nu cutezăm nici a ridica la cer ochii noştri, nici a deschide gura noastră şi a ne ruga înaintea Ta, fiind împunşi de boldul conştiinţei. Şi, având înaintea ochilor faptele noastre cele rele şi pline de toată necurăţia, acoperite fiind feţele de rușine, ne judecăm nevrednici de ajutorul Tău şi de sprijinul Tău. Striviţi fiind, umiliţi şi ruşinaţi, numai aceasta strigăm către Tine, Dumnezeule Cel Bun: Drept eşti, Doamne, şi dreaptă este judecata Ta în toate cele ce le-ai adus asupra noastră!… Dar și biciuirea aceasta adusă asupra noastră mărturisim că este mai mult iubitoare de oameni decât dreaptă… Pune asupra mulţimii răutăţilor noastre adâncul îndurărilor Tale! Numai Ţie păcătuim, Doamne, dar şi numai Ţie Unuia slujim… Primeşte, Iubitorule de oameni, această zdrobire a noastră şi durere de inimă precum ai primit…». Atenție! Preotul, în numele credincioșilor care trebuie să fie de față cere fără înconjur ca Dumnezeu cel treimic să primească zdrobirea comună și durerea inimii comună pentru păcatele noastre ale tuturor, adică pocăința comună a tuturor membrilor Bisericii.

În Omilia 39 a Sf. Grigorie Palama menționează, printre altele, următoarele:

«Deci să simțim, fraților, și din această mulțime mărimea păcatelor noastre, să se întoarcă fiecare de la cugetele trupești și să revină la Domnul. Să ne pocăim din suflet, să ne depărtăm de obiceiul cel rău și de cugetul păcătos pentru ca să oprim mânia dumnezeiască și să o întoarcem în milă. Să vindecăm răutățile noastre ca să nu fim distruși de răutate».

«Deci este lucru înfricoșător moartea, fie că vine, fie că zăbovește, dar este mult mai înfricoșător să nu ne întoarcem de la păcatele noastre. Pentru că acest fapt crește aici chinul și apoi de aici trimite în muncile fără de sfârșit, care fie să nu aibă nimeni dintre noi experiența lor. Adică, dacă cele cumplite de aici par a fi de nesuportat, în timp ce trec și se apropie numai de trup, ce sunt acelea care pedepsesc împreună cu trupul și sufletul și nu prezintă niciodată o așteptare de izbăvire? Dar să ne pocăim noi, fraților, și să ne întoarcem, arătând pocăință cu fapte și cuvinte și să cădem la Dumnezeu cu inimi zdrobite, spunându-I: «Doamne, să nu ne mustri cu iuțime, nici să ne pedepsești cu mânia Ta » (Ps. 37:1), ci fii față de noi după mila Ta și nu după cum merităm».

«Pentru că ‘v-ați întors la Mine și Eu Mă voi întoarce la voi, spune Domnul, și nu e vorba să-Mi mai amintesc de păcatele voastre’ (Zah. 1:3), dacă noi cu adevărat fie ne depărtăm de acestea fără rest, fie Îl înduplecăm pe Dumnezeu prin mărturisire și pocăință cu fapte care cumpănesc greșelile noastre, îmblânzind-L pentru noi prin smerenie lucrătoare. Astfel, vom putea, cu îngăduința iubirii de oameni a lui Dumnezeu, care împlinește lipsurile noastre, să scăpăm acum de această mânie dumnezeiască și de această moarte prematură și generală și de dezastrul cel prin ea, iar în veacul viitor să dobândim viața cea nemuritoare…».

Așadar în Biserică primează pocăința și dragostea față de aproapele, solidaritatea, pe lângă măsurile sanitare. Iar remediul duhovnicesc al bolilor este tocmai pocăința particulară, dar și comună, rugăciunile preoților și întoarcerea către Dumnezeu prin fapte care să ateste sinceritatea căinței.

Este știut faptul că există prescripții în Vechiul Testament cu privire la boala contagioasă a leprei. Cei cuprinși de boală erau ținuți în izolare în afara societății. Chiar și Mântuitorul a vindecat 10 leproși, pe care i-a trimis să se arate preoților, care erau însărcinați să certifice pe cei bolnavi sau vindecați. Unii au speculat că a făcut aceasta pentru a-i păzi pe ceilalți de boală, deși unul dintre ei s-a întors de pe cale și I s-a închinat și I-a mulțumit înainte să fi ajuns la preoții Legii Vechi și a fost lăudat pentru acest gest de Hristos. Mai degrabă se poate spune că i-a trimis pentru a fi certificată minunea săvârșită, nu doar ca să fie integrați.

Ce se poate spune cert este că măsura carantinei este de sorginte divină, dar se aplică doar celor bolnavi, nu întregii societăți. Ba chiar aceștia nu trebuie doar izolați, ci îngrijiți cumva, tratați uman, după cum și Domnul i-a vindecat pe unii. Cu atât mai mult în cazul unor boli mai puțin grave ca lepra, cum este virusul de astăzi, nu este o măsură duhovnicească depărtarea unii de alții și de biserici.

Martorii Învierii și ușile pecetluite ale bisericilor pe motiv de coronavirus

Tendința mai-marilor Bisericii este de a se rușina de Hristos, pe Care ar fi trebuit să-L mărturisească deschis. Din păcate, acest lucru devine tot mai evident odată cu problema acută care se pune odată cu modalitatea sărbătoririi Paștelui anul acesta: în case, cel mult la o slujbă transmisă în direct, sau participând la biserică în noaptea Învierii? Când nimeni nu înțelege de ce am sta acasă, de să se țină slujba de Înviere de preotul singur, e nevoie de argumente. Și acestea dau pe față ce este în inimile multora pe de o parte, iar pe de alta ar trebui să ne protejăm de confuzia strecurată în ele pentru a ne bucura sincer și deplin de lumina Celui ce a înviat pentru noi.

Există și motive de bucurie și apreciere la adresa celor care-și țin neabătut credința în acest context înviforat, cum sunt bulgarii și georgienii îndeosebi. Nu doar ierarhii bulgari, ci chiar și primul-ministru și-a declarat credința și a luat măsuri bune în favoarea trăirii ei firești în aceste zile. Aceste oaze de echilibru și credincioșie dau încredere și sunt foarte necesare tuturor, alături de exemplul Mitropoliților Atanasie și Neofit din Cipru, pentru a cunoaște linia cea bună în norul de panică stârnit și îmbrățișat la nivel general sau, mai bine zis, de apostazie tot mai groasă.

Intenția noastră nu este de a ține pasul cu evenimentele și știrile de moment, ci de a reuși să păstrăm un echilibru și să ținem o linie cât mai sănătoasă. Deja sunt atât de multe lucruri greșite, încât ar fi și greu să fie criticate fără a ne umple de un venin nefolositor.

Mă opresc doar asupra a două mesaje importante care mi-au lăsat un gust amar și care ilustrează elocvent direcția greșită înspre care se dorește să fim conduși. E vorba de decizia Sinodului Permanent al Bisericii Greciei de a săvârși slujbele din Săptămâna Mare și de Paști cu ușile închise și declarațiile Părintelui Necula promovate prompt de Patriarhia noastră. După Sinodul din Creta, schisma ucraineană, acum renunțarea la slujbe și contestarea Sfintei Împărtășanii pun capac sau, mai bine spus, dau de gol apostazia chiar de la vârful Bisericii. Este tot mai evidentă, dar și ochii multora tot mai orbiți și acomodați cu negura amăgirii. Ajungem într-o situație anormală, ca cei de jos să apere Ortodoxia în fața trădărilor tot mai numeroase ale mai-marilor lor. Cât se poate merge în felul acesta?

În ce privește hotărârea grecilor, deja există combateri fără drept de apel, care arată că atitudinea Bisericii în fața molimelor nu a fost una de izolare și renunțare la slujbe. Totuși, dincolo de acceptarea fără rest a deciziei statului elen de a permite „cu generozitate” săvârșirea în perioada Săptămânii Mari și de Paști doar a slujbelor ținute de clerici cu ușile închise (în momentul de față sunt interzise cu desăvârșire), stârnește uimire modul cum este argumentată aceasta. Cea mai tragică expresie este, după opinia mea, îndemnul: „Faceți-vă altar, jertfind cu smerenie (cu deșertare, chenoză) și cu dragoste prezența voastră în sfânta biserică și apropierea voastră de dumnezeiasca Euharistie de dragul tuturor fraților voștri, care constituie altare însuflețite ale lui Dumnezeu”. Cred că este de prisos a spune că aceasta este tocmai inversul jertfirii, al sacrificării de sine.

Sinodul aduce două citate din Sf. Ioan Gură de Aur, dintre care unul fără trimitere, care sună astfel: „Poate omul, care din vreo necesitate nu merge la biserică, să se facă pe sine altar prin faptul că se roagă”. Această referință provine, de fapt, de la Cuviosul Efrem Catunachiotul, care este citat și el cu afirmația că cine nu poate merge la Liturghie „se poate face pe sine în acel ceas altar spunând rugăciunea”. Dar oare aceste cuvinte e normal să fie aplicate la situația virusului de astăzi? Altfel spus, este absentarea de la Înviere și în general de la toate slujbele din această perioadă una fortuită? Fără a mai spune că e foarte îndoielnic faptul că Părintele Efrem s-ar fi referit chiar la slujba de Paști și mai ales pentru toată Biserica. În cel mai rău caz, ar fi o situație pe care pur și simplu trebuie să o acceptăm, nu să o luăm ca și cum ar fi un act de mărinimie din partea noastră. Deja devine ridicol totul.

Este evident că cei bolnavi sau vulnerabili au binecuvântare să stea acasă, dar nu se poate aplica această măsură tuturor. Nu este un motiv întemeiat ca ei să renunțe la Liturghie. Cu atât mai puțin este oportună interzicerea formulării oricărei opinii separate sau obiecții, lucru ce arată caracterul despotic și nepastoral al deciziei sinodale în cauză.

Însă aceste simptome nu se manifestă doar în Grecia, ci și noi, românii, parcă ne pregătim să îmbrățișăm aceeași linie cu „avânt pionieresc”. Prin mai multe articole Patriarhia argumentează ascultarea mai degrabă de autorități decât de Hristos, ba chiar într-un mod „teologic”. Părintele Necula, care a pus cireașa pe colivă, chiar afirmă că Învierea de acasă „nu e un Paște fracturat. E un Paște în care suntem împreună. Cine nu vede așa lucrurile nu știe teologie”.

El justifică frica de a participa la slujba de Înviere printr-o analogie cu ucenicii Mântuitorului, care s-au închis în casă de frică și totuși Hristos a venit la ei. Doar femeile mironosițe au mers la mormânt, iar apostolii au stat închiși și Iisus a veni în mijlocul lor și i-a binecuvântat. Oare așa să fie? Aceasta spune Evanghelia? Oare a fost aceasta o faptă vrednică de urmat?

Însuși Hristos a prevenit pe ucenici înainte de patima Sa: „Toţi vă veţi sminti, că scris este: “Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”” (Marcu 14:27). Iar lepădarea lui Petru este arhicunoscută și rămâne lepădare, nu exemplu de urmat. Dar oare Hristos a lăudat această purtare a ucenicilor Săi? Nu scrie Evanghelistul Marcu: „La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat” (16:14)? Pe cine a mustrat? Pe toți? Evident că nu, ci doar pe aceia care nu crezuseră, pentru că Ioan și Petru au mers într-un suflet la mormânt, sfidând orice primejdie. Și pe Petru l-a îndreptat prin întreita întrebare: „Mă iubești?”. Hristos i-a mustrat, dar i-a și înțeles pentru că nu știau ce este Învierea, că El putea să învieze. Dar atunci era o altă situație față de cea în care suntem noi azi, la două milenii de când o prăznuim. Ei aveau o justificare. Însă cum este posibil să ne comparăm cu apostolii în situația lor dinainte de primirea Duhului Sfânt și de întemeierea Bisericii? Astfel de teologie ajungem să facem?

Dimpotrivă, ar trebui să folosim aceste momente trebuie, spre întărirea noastră, spre a dobândi curaj. Înțelegem mai bine din experiența de acum în ce fel i-a însuflețit Duhul Sfânt pe apostoli să nu se teamă, ci să meargă la templu, chiar dacă au primit bătăi din partea iudeilor. Ba chiar se bucurau că s-au învrednicit să sufere ocară pentru Hristos (Fapte 5:41).

Oare credem noi în viața veșnică mai mult decât în aceasta trecătoare? Prin ce dovedim credința noastră în fața amenințărilor de astăzi? Prin ce ne-o cultivăm în noi?

Că există astăzi amenințări este lucru vădit. Dar nu e vorba de virusul covid decât într-o mică măsură și pentru puțini. Cum am spus, cei bolnavi sau foarte vulnerabili sunt îndreptățiți să se ferească de contactul cu alții chiar și la slujbe. Dar există pericole mai mari, anume amenda și interdicția oficialităților. Un preot vrednic, Andrei Roșca, a sfidat-o cu modestie și bun simț, cerând în numele tuturor românilor ortodocși să fie lăsați să participe măcar la slujba de Înviere. Încă este așteptat un răspuns favorabil, în care nădăjduim. La fel a făcut și un arhiereu, lucru mare, anume IPS Teodosie, care își exprimă speranța că autoritățile vor permite să fie deschise bisericile. Depinde și de vocea noastră tăcută, de strigarea noastră înăbușită către Dumnezeu, dar mai ales de credința în El că poate să înmoaie inimile celor care ne pun la izolare. Nu e suficientă o scrisoare, un singur preot și un arhiereu, deși sunt absolut necesare și lăudabile inițiativa părintelui și mesajul Arhiepiscopului. Mai e nevoie și de sprijinul fiecăruia dintre noi. Poate fiecare îndoială cântărește în balanța lui Dumnezeu acum și pe mai târziu. Poate că Învierea aceasta este mai altfel ca oricare alta, una mai tulburătoare și mai aproape de vibrația ei autentică. Vom răspunde pe aceeași frecvență?

Sunt puse în joc principii, nu mâncare, care sunt apărate mai greu. Foarte ușor renunțăm la ele pentru confortul de moment pentru ca să ajungem să regretăm amarnic mai târziu, când conștientizăm sau plătim pentru greșelile făcute. Suntem conduși să acționăm așa, limitat și fricos, fără orizont, fără gândire critică, fără curaj. Și ajungem lipsiți e principii.

Oare boala virusului de acum este atât de gravă sau ne-o reprezentăm noi astfel, la instigarea unor factori precum mass-media și deciziile guvernului, la auzul unor știri tendențioase? Facem tot felul de planuri să scăpăm de un virus fără a mai lua în calcul alte pericole, poate chiar mai mari. Oare este posibil să stea în casă o lume întreagă și să trăiască bine fără să muncească, fără să se îngrijească de nevoile de zi cu zi? Viața se poate reduce la boală? Măcar de-ar fi atât de periculoasă! Măcar de-ar exista un plan viabil, de încredere, care să stârnească speranță și perspective reale, nu de închidere pe termen nelimitat!

Mare lucru că mai există voci care să pună informațiile în context, să le analizeze corect, să dea o imagine rațională, nu isterică și exagerat sinistră. Pentru că există multe știri care duc în eroare. Panica pierde războiul. Ar fi multe de spus pe acest subiect, dar nu e cazul să fie dezvoltat aici mai mult. Doar că e posibil ca, de pe urma acestei pandemii, să încerce să profite unii. Dincolo de boală, este și multă manipulare, după cum spune frumos și vibrant vlădica Longhin.

Dar măcar de-ar fi frica cea care paralizează Biserica! De n-ar fi necredința și secularizarea, adaptarea la lumesc în locul năzuinței la cele cerești! Nu doar episcopii, ci și oamenii de rând, chiar și monahii, toți suntem slabi și ezitanți, ne supunem mai degrabă oamenilor decât lui Dumnezeu. Dar până când? Până la moarte deplină?

Nu este departe Învierea, Paștile Domnului. Mai este vreme să postim, să ne rugăm, să strigăm, să lucrăm pentru Hristos, pentru veșnicie, pentru sufletul nostru. Încercarea aceasta nu este mare, ci una mică față de altele care probabil că vor urma. Cât este să biruim frica pentru viață, pentru Dumnezeu? Și nici nu este un pericol mare boala aceasta. Dumnezeu ne poate păzi de ea, ne poate da minte și sănătate să o depășim dacă avem curaj și nu o tratăm doar cu frică. Cine nu este în stare să înfrunte moartea nu merită nici viața.

O mână de apostoli a biruit și a cucerit toată lumea cu cuvântul. Pentru că era cuvânt de sus, de la Dumnezeu. Să nu ne lăsăm împotmoliți în învățături stricate, șubrede și falimentare! Fiecare om contează, fiecare conștiință, mai ales dacă lucrează să fie transfigurată de puterea Duhului.

Îmi permit să închei cu un îndemn simplu celor care citesc, dar cu nădejde multă că nu e în gol: Hristos nu a murit în zadar, ci pentru cei striviți de împietrirea acestei lumi și este alături de ei. Să iubim și să prețuim mai mult Învierea decât pe cei ce o calcă în picioare prin idei ciudate, chiar dacă sunt tocmai cei ce ar trebui să o transmită, să o învețe și să o prezinte luminat! Să nu judecăm pe nimeni, dar nici să ne lăsăm întunecați de teorii teologice și mesaje distorsionate cu logică lumească!

Vigoarea credinței în fața pustiirii iscate de virusul corona

Cât de ușor paralizează totul în ziua de astăzi! Dar cât de mare e și amorțeala duhovnicească a creștinilor din Biserică!

După cum deja se știe și resimțim acest lucru, participarea credincioșilor la slujbele bisericești a fost sistată în foarte multe țări ortodoxe, precum și în majoritatea celor din Occident. Însă această stare nu este generalizată, ci există Biserici precum cea a Georgiei, Serbiei, Rusiei și Ucrainei, care nu au dispus implementarea acestor măsuri. Dar nici pericolul contaminării cu noul virus nu este foarte uniform prezentat și apar voci care susțin că închiderea oamenilor în casă este contraindicată. Deși ar trebui să existe niște îndrumări de încredere din partea ierarhiei, confuziile pe plan ecleziastic și medical cer lămuriri în plus pentru a ști cum să înfruntăm mai bine pericolul bolii, dar și cum să ne trăim credința în aceste condiții.

Aspectele bisericești

Deși toate Bisericile au exprimat destul de ferm ideea că nu se transmite vreo infecție prin Împărtășanie în comunicate oficiale, totuși există diferențe în ce privește primirea credincioșilor la slujbe în aceste zile. Patriarhia Română a subliniat corect, într-un articol foarte bun cu informații documentate științific, că Sfintele Taine nu sunt sursă de molipsire în mod paradoxal, iar foarte mulți alți episcopi au susținut intens același lucru, cu referințe la preoți care au îngrijit pe cei îmbolnăviți cu infecții contagioase și nu au pățit nimic, deși s-au împărtășit din același Potir.

Însă aceste poziționări declarative nu înseamnă nimic atunci când nu sunt transpuse în practică, atunci când oamenilor li se interzice participarea la slujbe. Și nu doar atât, ci mai ales atunci când li se permite și sunt îndemnați, prin purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, chiar și după atâtea discuții, să folosească lingurițe de unică folosință dacă le este frică să se împărtășească împreună cu ceilalți. Cine va mai pune bază pe cuvintele oficialilor Bisericii Române când faptele lor dovedesc tocmai contrariul, adică necredință, frică, conformism cu normele profanatoare ale lumii? Cine va urma cu încredere îndrumările emise de biroul Patriarhiei? În nici un caz cineva care caută răspunsuri mântuitoare, ci doar cei care se mulțumesc cu normele acestei lumi.

În contrast, pe lângă faptul că Patriarhia Georgiei și cea a Rusiei nu au oprit pe credincioși să participe la slujbe, precum nici Biserica Ucrainei canonică, la fel procedează și Biserica Serbiei, al cărei Sinod a anunțat că «Biserica nu se pune problema să întrerupă săvârșirea Sfintei Liturghii și nu va înceta să ofere dumnezeiasca Împărtășanie credincioșilor. Acestea sunt subiecte de nenegociat pentru că ele constituie baza credinței noastre în Dumnezeu». Dar chiar și Biserica Greciei a făcut o cerere către oficialități să se revină asupra deciziei de a fi oprit accesul credincioșilor la slujbe. În acest sens, a fost trimisă o scrisoare oficială semnată de către Secretarul Sfântului Sinod, în care se cere să fie îngăduită participarea la slujbe a credincioșilor și mersul la cimitire (care sunt locuri deschise).

O situație interesantă este cea din St. Petersburg, unde primarul a încercat să închidă bisericile, dar răspunsul Patriarhiei Ruse a fost că acest lucru nu intră în atribuțiile autorităților locale, ci poate avea loc doar printr-o lege federală.

Există și unele atitudini exagerate în sensul opus ale unora care consideră că spațiul liturgic este lipsit de orice pericol de contaminare. Personal nu împărtășesc acest punct de vedere pentru că s-au constatat multe îmbolnăviri de la frigul din biserică sau de molipsire cu răceli de la ceilalți credincioși, încât ar fi greu de negat această evidență. Cu toate acestea, cred că ar trebui să biruiască credința că Dumnezeu ne păzește de boală și când ne închinăm la icoanele publice și sărutăm mâna preotului.

Pericolul medical reprezentat de coronavirus

Dar, dincolo de poziționările strict teologice teoretice și practice, pentru a ști cum să reacționăm trebuie să avem în vedere natura pericolului cu care ne confruntăm. Pe acest subiect există diferite opinii în ce privește abordarea epidemiei, a gravității bolii și a comparației cu celelalte gripe la care nu a existat o asemenea mobilizare. Nu putem să luăm atitudine coerentă decât față de lucruri despre care avem o imagine cât mai bine conturată.

Așadar este cert că există contaminare reală și victime numeroase în China și Italia îndeosebi, dar țările afectate încep să fie din ce în ce mai multe, cum ar fi Spania, Iran și Franța la un nivel ridicat. Este o problemă unificarea statisticilor pentru a avea o imagine reală asupra răspândirii virusului și a face comparații pertinente. Dacă în Italia este asociată pe criterii mai relaxate orice moarte cu coronavirusul, alte țări nu procedează la fel și apar discrepanțe și confuzii, ba chiar și panică. Multe țări cu sistemul medical deficitar raportează foarte puține cazuri. În acest context, avem de-a face mai mult cu o problemă a monitorizării decât a bolii în sine. În unele țări cifrele produc panică, iar în altele pot fi lacunare. Statistica pune pe masă un tablou neconcludent și manipulator.

O prezentare mai echilibrată a situației o face un virolog reputat german, doamna Karin Mölling. Printre ideile cele mai importante, se numără opinia că statul în casă nu este benefic, ci dăunător sănătății: „Interioarele sunt mult mai contagioase decât aerul proaspăt de afară. Carantina în fapt poate avea un impact negativ. … Avem nevoie de aer și soare, aerul diluează virușii iar soarele cu razele ultraviolete îi ucide. Dar nu carantină! Nu te infectezi pe străzi!”. Asta mai ales în zonele nepoluate. Deocamdată situația nu depășește, cel puțin în Germania, cifrele de îmbolnăviri cu gripă normală de acum 2 ani. „Este important să-i izolăm și să-i protejăm pe bătrâni. Apoi cât mai mult aer proaspăt și raze ultraviolete.  Mai mult, deschideți grădinițele și școlile în loc de a arunca familiile în haos. Școlile sunt cele mai bune locuri de a-i aduna și de unde afli cum se transmite lanțul infecțios. Poți controla asta și poți reacționa.”

Ce-i drept, totul este în evoluție și există premizele pentru o agravare deosebită. Dar apar și suspiciuni multe cu privire la modul contorizării deceselor. Dacă cei mai mulți au murit cei în vârstă, de unde putem ști că nu au fost alte cauze ale morții? Graba de a le număra la cele cauzate de virus nu este de bun augur. Pentru a se decreta stare de urgență și de pandemie este nevoie de ceva mai mult, altfel e contraproductiv să fie oprită activitatea întregii societăți. La amenințarea reală a bolii se adaugă, astfel, efectele dezastruoase ale crizei economice și lipsurilor generate prin oprirea activității. Reacția aceasta de a bloca circulația este una panicoasă, nu chibzuită. Ea generează isterie și dezorientare, mai ales sau în ciuda faptului că este proclamată pe un ton foarte sigur. Lipsa informațiilor concludente duce la neîncredere și suspiciune, dar și la o stare de conflict social între oameni, care se bănuiesc și se feresc unii de alții.

Orice oprire a activităților sociale nu poate fi justificată decât de o rată foarte mare a mortalității, care paralizează totul. Fără a fi cinici, trebuie să recunoaștem că decesele oamenilor dintre noi, chiar dacă ar fi multe, nu pot face ca totul să se blocheze. Este irațional. Chiar și blocarea spitalelor nu e un motiv suficient. Trebuie luate unele măsuri de precauție, dar această supradimensionare exagerată dovedește lipsa de gândire sau un calcul malefic. Practic, sănătatea ajunge să îmbolnăvească la alt nivel.

Înfruntarea duhovnicească la nivel individual

Două pericole majore ne pândesc: al bolii, la nivelul trupului, și al izolării, la nivelul sufletului.

Boala ne pune în fața morții. Orice creștin ar trebui să fie familiar cu gândul la moarte. Acum este doar mai prezent, mai amenințător. În nici un caz disperarea nu este un răspuns potrivit, ci curajul, mărimea de suflet. Trebuie să ne protejăm sănătatea, mai ales cei în vârstă, dar și cei mai tineri. Trebuie să păstrăm o prevenție, o izolare a virusului încât să nu se infecteze mulți oameni, asta e clar. Măsurile de igienă individuală, dar și cele colective de distanțare în magazine sau în alte locuri aglomerate sunt nimerite și necesare. Totuși acestea nu trebuie făcute cu disperare, într-un mod riguros și inuman, instituțional, panicos.

Această amenințare ne amintește mai puternic că vom muri cândva, dar nu e nici o tragedie, nu se schimbă nimic în mod dramatic. Cei sănătoși au șanse foarte mari să nu pățească nimic mai mult decât o răceală, iar cei bolnavi grav și vârstnicii oricum au în față sfârșitul și nu este ceva nou. Ar trebui să fie folosită această situație pentru a crește în credință. Orice primejdie ne face să ne rugăm mai intens, să ne gândim mai atent la soarta noastră. Trebuie doar să o folosim conștient, să existe mobilizare duhovnicească. Panica este un semn al necredinței sau al lipsei de formare creștină.

Dar cei mai mulți se confruntă nu cu virusul, ci cu restricțiile de circulație și activitate. Apare lipsa de bani, alimente, diverse nevoi umane, care se agravează într-o societate blocată în casă. Unii părinți și duhovnici au comparat această conjunctură cu retragerea în liniște a călugărilor, de pe care ar trebui să beneficieze și să o folosească în avantajul lor toți astăzi. La prima vedere, așa este. Totuși aceste impresii nu arată decât lipsa de iscusință în lupta duhovnicească. Doar în aparență pustia este echivalentă cu închiderea de acum. În esență, există deosebiri importante. Prima este făcută de bună voie, pe când a doua în mod forțat; una este din credință, cealaltă din cauza impunerii statului; izolarea în singurătate este diferită de cea în casă, împreună cu familia și cu toți cunoscuții; dar cea mai importantă diferență este aceea dată de experiența duhovnicească a fiecăruia. Practic, este vorba de o diferență între pustiire și pustie. O retragere corectă la mănăstire sau la pustie vine dintr-un parcurs firesc, dintr-o înaintare în virtute, altfel este periculoasă. Adeseori Părinții Patericului avertizau asupra lipsei de discernământ a celor care plecau în pustie dintr-o abordare incorectă a luptei cu patimile. Cam același lucru se întâmplă acum. Cei mai mulți oameni nu sunt pregătiți duhovnicește (dar nici trupește) pentru această izolare și le este vătămătoare, trezește mai multă încordare și probleme. Dacă pustnicii adevărați se retrăgeau pentru a lepăda grijile pământești, oamenii izolați de acum nu pot renunța la ele, ci chiar se amplifică. Așadar este absurdă recomandarea la o mai mare introspecție în aceste zile ca și cum am fi cu toții la liniște și retragere. Dimpotrivă, este nevoie de o preocupare mai mare de problemele materiale care se măresc în aceste clipe. Este mai degrabă o situație asemănătoare cu a mucenicilor care așteptau cu rugăciune și pregătire ziua în care vor fi chinuiți pentru mărturisirea credinței.

Atenția trebuie îndreptată spre a fi depășită această situație de închidere și molimă într-un mod duhovnicesc, uman, înțelept, cu credință, nădejde, într-ajutorare, nu cu metode instituționale reci, care nu iau în calcul pe Dumnezeu, ci doar știința și care tratează pe oameni ca pe niște indivizi fără suflet, dotați doar cu trup supus bolii. Tocmai această abordare care se generalizează acum prin autoritățile statului ne lipsește de slujbe, de interacțiune, luptă mai degrabă să controleze populația decât virusul. Sub pretextul izolării bolii în cei contaminați, oamenii sunt puși la restricții, dar fără o noimă clară. Statul prinde puteri tot mai mari și mai înspăimântătoare prin care poate domina și anula libertățile individuale. În loc să trăim sub cerul liber, ajungem să ne desfășurăm viața sub umbrela instituțiilor omenești. Se naște întrebarea care este foarte pertinentă: Oare nu se va ajunge la restricționarea permanentă a libertăților după această epidemie, așa cum s-a procedat cu lupta inventată cu terorismul, în urma căreia acum toți suntem monitorizați prin pașapoarte, buletine biometrice și camere de supraveghere?

Pur și simplu autoritățile nu dau o dovadă clară că prin abordarea lor „științifică și medicală” stăpânesc situația, că iau în calcul toate aspectele vieții sociale, nu doar amenințarea virusului. Dar nici boala nu pare a fi dimensionată corect, lucid și folositor. Asta nu înseamnă că trebuie să ne revoltăm împotriva statului și să ne lăsăm pradă teoriilor conspiraționiste foarte răspândite acum; dimpotrivă. Ci doar să conștientizăm care este realitatea și să o înfruntăm duhovnicește. Nu ne putem împotrivi decât în mică măsură, prin rugăciune și trăire cât mai autentic creștină. Dumnezeu lucrează mai mult decât orice activism, fără să însemne că noi nu trebuie să facem nimic, ci să acționăm în duh de rugăciune și smerenie, să fim un soi de Lot care nu s-a amestecat cu obiceiurile celor din Sodoma sau ca o sare a pământului care nu și-a pierdut gustul, adică nu s-a adaptat la comportamentul imoral și necredincios al societății din jur.

În aceste zile, când a fost interzis practic cultul Bisericii, nu e normal să acceptăm pasiv acest lucru. Este o dovadă că lumea merge în contra lui Dumnezeu. Erezia ecumenistă de multă vreme și schisma ucraineană mai recent sunt răbufniri ale apostaziei care macină pe interior și care provoacă mai multă descreștinare. Nimeni sau foarte puțini au reacționat la aceste fenomene, la fel se întâmplă și cu interzicerea slujbelor. Mulți au spus că vor reacționa când vor vedea schimbări la biserică, dar nu s-au gândit că vor fi mascate și că vor fi păcăliți mereu din cădere în cădere. Desigur, vom atinge noi trepte ale lepădării de Dumnezeu și tot cei care apără credința vor fi prezentați ca fiind vinovați. Oare dintr-o gândire duhovnicească?

Acum nu sunt necesare rugăciuni formale, magice, deznădăjduite sau apatice, care să fie făcute cu scopul de a fi scăpați doar de boală, ci se cere o stare de prezență din care să rodească o rugăciune vie, intensă, curată, izvorâtă din credință puternică și lucidă. Trebuie să cerem ca oamenii de la conducere, dar și cei de rând să primească luminare de la Dumnezeu, să aibă pace în suflet, discernământ, răbdare și nădejde, să abordeze corect problemele cu care ne confruntăm, să ne pocăim de starea în care am ajuns din cauza păcatelor. În felul acesta va interveni rezolvarea. Bineînțeles că în primul rând ne rugăm să dobândim noi înșine pace lăuntrică în mijlocul acestei frământări. După cum recomanda Mitropolitul Neofit, citirea Vieților Sfinților și a cărților duhovnicești este de mare folos. Rugăciunea și apropierea de Dumnezeu nu poate interveni fără o cugetare și o viziune formate corect pentru că din gândul la El vine frica, dragostea, căutarea, preocuparea cea bună și întoarcerea spre  Hristos.

Însuși Hristos a spus să nu se tulbure cei ai Săi când vor auzi de războaie și de molime și alte calamități (Mt. 24:6-7). Frica cea mare și îngrijorarea presantă este cum vom da răspuns pentru faptele noastre în fața lui Dumnezeu, cum așteptăm și ne pregătim pentru ziua cea mare a întâlnirii cu El la dreapta judecată. Această preocupare ne va ține în mâinile Lui și ne va păzi cu bine de toate primejdiile vieții și pericolele acestei tulburări care a cuprins lumea la un asemenea nivel.