Învățătura socială a Sf. Grigorie Palama

de Ierom. Lavrentie | 14 nov. 2020 | Teologie Ortodoxă | 1 comentariu

Sfântul Grigorie Palama – lauda Tesalonicului și a întregii Ortodoxii – este cunoscut drept cel care a pus bazele teoretice ale isihasmului. În el Teologia mistică a Bisericii Ortodoxe și-a găsit expresia cea mai desăvârșită. Să nu se creadă încă că prin „teologie mistică” înțelegem o teologie separată, deosebită de învățătura dogmatică a Bisericii. Întreaga teologie ortodoxă este mistică, fiind numită astfel deoarece învață că omul, într-un anume chip tainic, adică mistic, trăind în spațiul Bisericii și împărtășindu-se din mijloacele sfințitoare ale ei, are putința de a se uni cu Dumnezeu, de a se îndumnezei, nu după fire, ci după har. …

Istoria omenirii care se străduiește să dobândească mântuirea (salvarea) și să găsească soluții la problemele sale prin cunoștință, în chip de-sine-stătător (autonom) și în afara lui Dumnezeu este, de fapt, repetarea și continuarea păcatului strămoșesc. … Nu ne vom opri asupra temelor teologice de specialitate. Îl vom lăsa la o parte pe isihastul Palama, pe ascetul mistic, pe teologul dogmatist, pentru a ne opri asupra păstorului, asupra arhiepiscopului Palama, care, în timpul păstoririi sale în Tesalonic a avut de înfruntat și probleme practice legate de viața de zi cu zi a creștinilor, de legăturile dintre ei, de comportamentul lor moral. …

Cripto-iudaismul și revendicările sociale

În ultima vreme este susținută cu insistență părerea că în istoria creștinismului a existat un punct după care creștinismul curat, autentic s-a pierdut. După primele trei veacuri creștinismul ar fi fost denaturat și falsificat. Iar ortodocșii care tind să accepte această părere sau cei care din nefericire chiar o susțin nu se gândesc la un lucru atât de simplu: că toate Sinoa­dele Ecumenice, care au stabilit hotarele şi conţinutul învăţăturii creştine, au fost ţinute nu în primele trei veacuri, ci în cele următoare; că toate marile figuri ale Ortodoxiei – Sfinţii Trei Ierarhi, Sfântul Atanasie cel Mare, cei doi Sfinţi Chirii [al Alexandriei şi al Ierusalimului], Sfântul Maxim [Mărturisitorul], Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama – au trăit şi au activat în veacurile următoare. Creştinismul pe care îl propovăduiesc ei este aşadar denaturat şi fal­sificat?

Cheia interpretării acestei poziţii anti-ortodoxe are legătură cu tema despre care vom vorbi. Susţinăto­rii acestei păreri se situează într-ascuns de partea unui creştinism ce continuă mesianismul iudaic. Ei gândesc asemenea celor doi ucenici ai lui Hristos care L-au vă­zut pe Hristos ca pe un revoluţionar şi un reformator social, Care va înfiinţa o împărăţie pământească, şi de aceea I-au cerut funcţii. Ei vor ca bunurile viitoare şi fericirea [veşnică] să fie dobândite în condiţiile acestei lumi, vor ca durerea, suferinţa şi inegalităţile sociale să dispară prin hotărâri legale şi prin crearea de condi­ţii exterioare potrivite. În ascuns, aceştia sunt adepţii unei forme iudaizante a creştinismului care, prin in­termediul diferitelor tendințe hiliaste ale Evului Mediu – şi acestea la rândul lor puternic colorate iudaic -, a dus la eshatologia comunistă a evreului german [Karl] Marx. Ei se laudă că sunt adepţii creştinismului biblic. Uită însă că Biblia nu înseamnă doar Vechiul Testament, ci şi cel Nou. Iar duhul Noului Testament nu este nici evreiesc, nici grecesc. Este duhul cel nou, învăţătura cea nouă, pe care Hristos a descoperit-o lumii.

Această învăţătură leagă ca un lanţ – fără nici mă­car o singură verigă lipsă – doctrina Bisericii din toa­te veacurile. Biserica s-a luptat pe mai multe direcţii pentru a păstra neştirbită această învăţătură, împotri­va celor ce vroiau să înfăţişeze creştinismul ca fiind confortabil şi de acord cu poftele şi dorinţele oame­nilor.

Un astfel de creştinism este propovăduit de către mulţi şi în zilele noastre. Un creştinism care înseamnă nu scăpare de păcat şi de rău, nu înviere duhovniceas­că, ci scăpare de sistemele politice şi sociale cunoscute şi îndreptare spre altele, chipurile mai creştine şi mai autentice. Şi pentru că acesta este cursul vremii, aces­tea sunt poftele „lumii”, mulţi modelează creştinismul după chipul „lumii”, merg în pas cu „lumea” şi adună aclamaţiile şi aplauzele „lumii”.

Într-un mediu asemănător s-a găsit şi Sf. Grigorie Palama atunci când a preluat păstorirea Tesalonicului. Oraşul era dominat de mişcarea zeloţilor, care în acea vreme amestecase şi confundase ţelurile religioase cu cele politice. În oraş aveau loc multe răscoale şi violenţe împotriva bogaţilor şi a nobililor. Acest mediu nu ajuta deloc venirea în oraş a Sfântului Grigorie.

Când în cele din urmă s-a reuşit înscăunarea lui ca arhiepiscop, Sfântul ar fi putut foarte bine, dacă ar fi fost un oportunist să se alăture mişcării Zeloţilor, care stăpânea oraşul. În mijlocul tulburării şi al neînţelegerilor, el ar fi stârnit patimile, ar fi sprijinit lupta împotriva clasei nobililor şi a bogaţilor, împotriva establishment-ului. Ar fi primit, cu siguranţă, aplauze și aclamaţii, însă şi-ar fi trădat totodată misiunea de păstor creştin, de propovăduitor al Evangheliei lui Hristos, care este o propovăduire a dragostei şi a păcii, nu a urii şi a dezbinării civile.

Dar adevăratul ucenic al lui Hristos a urmat tocmai acest drum al dragostei şi al păcii, al înfrăţirii şi al înlăturării vrăjmăşiei. În prima rugăciune pe care a înălţat-o lui Dumnezeu la poarta oraşului, el s-a rugat pentru izbăvirea cetăţii de dezbinare[1]. Iar în prima sa omilie către tesaloniceni s-a arătat ca un făcător de pace. A vorbit despre pacea şi unitatea ce trebuie să-i caracterizeze pe creştini, care sunt legaţi întreolaltă prin multe legături: ei sunt copii ai aceluiaşi Părinte – Dumnezeu – sunt urmaşi şi strănepoţi ai lui Adam şi mai ales sunt fii ai Bisericii, care i-a născut din nou prin botez. Sfântul nu socoteşte nici o orânduire [establishment] anume ca fiind pricina tulburărilor. Există o singură „orânduire” comună tuturor – bogaţilor şi săracilor, conducătorilor şi supuşilor – „orânduirea” păcatului: „Păcatul obştesc [comun], alungând dra­gostea, a statornicit să ne fim duşmani unii altora. Din care altă pricină veţi fi nimicit oare legătura unuia faţă de altul şi faţă de Dumnezeu, adică dragostea, dacă nu datorită cugetului vostru cel iubitor de păcat? Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci (Mt. 24, 12), spune Domnul în Evanghelii”.

Răul se găseşte în lăuntrul omului, nu în afara lui

În omiliile sale, Sfântul revine adesea la probleme­le care dominau atmosfera duhovnicească de atunci a Tesalonicului. Iar aceste probleme erau: în primul rând, ce trebuie să facă creştinul? Să se îngrijească mai întâi să schimbe condiţiile vieţii sociale, pentru a trăi în confort material, sau să-şi îmbunătăţească mai întâi starea duhovnicească? Să ia aminte la omul lăuntric sau la omul exterior? Iar în al doilea rând, ce valoare dă creştinismul bunurilor materiale? Cum se raportează el la proprietate și la bogăție? Ce învață în privin­ţa folosirii lor? Este demn de remarcat că în tratarea acestor teme, Sf. Grigorie se întemeiază cu prisosinţă pe textele Sfintei Scripturi: multe pagini din omiliile sale sunt atât de încărcate de citate şi pasaje scripturistice, cu care îşi argumentează fiecare afirmaţie a sa, în­cât aproape ajung obositoare la citire. Nici unul dintre adepţii teologiei „biblice” sau „politice” nu are texte atât de biblice ca Sfântul nostru, ale cărui păreri refe­ritoare la temele de bază ale comportamentului etic şi social uman vom încerca să le prezentăm pe scurt.

Răul nu se găseşte în afara omului. În viaţa primi­lor oameni, condiţiile exterioare, cadrul exterior, erau desăvârşite. Înţeleptul Creator şi Legiuitor le-a făcut pe toate „bune foarte”, fără îndoială cu mult mai bune decât condiţiile idealiste ale utopicei societăţi a viito­rului, pe care o preconizează nerealiştii conducători ai multor sisteme sociale. În ciuda condiţiilor exterioare ideale, în ciuda faptului că, din punct de vedere al în­lesnirilor materiale, omul trăia cu adevărat în Rai, el nu a izbutit totuşi să înainteze pe calea desăvârşirii sale duhovniceşti, ci a căzut. Oare factorii ce au dus la cădere au fost materiali şi trupeşti? Oare răul a fost so­cial sau a fost duhovnicesc? Răspunsul creştinismului – şi al Sfântului Grigorie Palama – este limpede şi cu­rat ca şi cristalul. Răul nu stă în nimic altceva decât în păcat. Păcatul este singurul rău, cel care îl destramă pe om şi societatea. Acesta este izvorul şi rădăcina tutu­ror relelor. Prin urmare, toate încercările de înlăturare a relelor nu trebuie să aibă drept scop îmbunătăţirea lucrurilor ce țin de exteriorul omului, ci a celor ce țin de lăuntrul lui.

Facem o greşeală grozavă, spune Sf. Grigorie, atunci când începem să luptăm în afara noastră, iar lumea noastră lăuntrică o lăsăm complet nepăzită. Bineînţeles că este posibil ca omul să aibă şi în afară atacuri şi ispite. Acest război este însă o distragere a atenţiei, este un război indirect, nu loveşte centrul apărării şi omul poate să i se împotrivească. Însă răz­boiul lăuntric, războiul gândurilor, războiul nevăzut, acesta este cu adevărat hotărâtor. Cel ce este învins în acest război cade definitiv în mâinile puterilor răutăţii: „Iar de biruieşte cineva în războiul simţurilor, aceasta nu înseamnă că este neînvins şi în războiul minţii. Pe când cel ce biruieşte în războiul lăuntric pe cel din afară îl câştigă cu desăvârşire”. Poate izbuti cineva să biruiască răul în afară, spune Sfântul, însă aceasta nu înseamnă că el este neînfrânt şi din punct de vedere lăuntric: înăuntrul său se ascunde încă po­sibilitatea de a fi atacat. Însă celui ce a biruit în lupta lăuntrică îi este foarte la îndemână să pună pe fugă şi duşmanii din afară.

Din lăuntrul nostru purced gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, hoţiile, lăcomia şi celelalte patimi. Dacă omul îşi va curăţa lăuntrul său, atunci curăţia lui se va răsfrânge şi la cele din afară. Dacă însă va curăţa doar cele din afară, lăuntrul său va ră­mâne necurat. Acesta este înţelesul îndemnului lui Hristos de a curăţa nu partea din afară a paharului, ci partea dinăuntru, pentru că „nu cel ce curăţă partea din afară a paharului, acela o are şi pe cea dinăun­tru curată, ci curăţaţi mai întâi lăuntrul paharului, şi astfel va fi curat tot” (Mt. 23, 25, Lc. 11, 39). Creştinismul nu pune accen­tul pe cele exterioare. El urmăreşte să taie răul de la rădăcină. Legea veche, iudaismul, se îngrijea să cur­me răul din punct de vedere exterior, după cum fac şi azi socialiştii moderni, urmaşii spirituali ai iudais­mului. Însă legea harului, învăţătura Evangheliei, ne ajută să biruim răul înăuntrul nostru. Nu pedepseşte şi osândeşte doar uciderea, ci şi pricina uciderii – mâ­nia; nu interzice doar preacurvia, ci şi pofta vicleană, privirile păcătoase către femei străine. Soarta bătăliei nu se hotărăşte pe câmpul de luptă material, ci pe cel duhovnicesc. Aşadar, conchide Sfântul Grigorie, dacă lăuntric te îngrijeşti să stai drept în faţa lui Dumnezeu, vei birui şi patimile din afară. „Căci, dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt; şi dacă aluatul este sfânt, la fel şi frământătura” (Rom. 11, 6). Acelaşi lucru îl adevereşte şi Sfântul Apostol Pavel, spunând: „În duhul să umblaţi şi nu împliniţi pofta trupului” (Gal. 5, 16).

Să nu se creadă însă că răul este cuibărit înlăuntrul nostru ca ceva aparte, ca o entitate separată. În lumea creată de Dumnezeu cu înţelepciune şi bunătate, nu există rău. „Pentru că în afară de păcat, nimic din ceea ce există în viaţa aceasta nu este cu adevărat rău, chiar şi dacă e aducător de răutate, nici măcar moartea”. Firea noastră a fost zidită bună de către Dumnezeu. Dacă omul a căzut într-o prăpastie atât de mare a re­lelor, nimeni nu este răspunzător pentru aceasta decât el însuşi, deoarece şi-a folosit greşit libertatea. Păcatul nu este nimic altceva decât îndepărtare voită de Dum­nezeu, iar consecinţa lui e faptul că sufletul încetea­ză de a mai fi ocrotit, întărit şi hrănit [de Dumnezeu], pentru a izbândi în cârmuirea celor dinăuntrul şi a celor din afara omului. Sfântul Grigorie spune că, aşa cum, atunci când sufletul părăseşte trupul, acesta se destramă şi moare, la fel şi atunci când Dumnezeu pă­răseşte sufletul, acesta moare duhovniceşte. Şi atunci nu doar că nu mai este în stare să lucreze corect în ceea ce priveşte binele, ci şi începe coborâşul, „întorcându-se şi mergând din rău spre mai rău”.

Sfântul Grigorie îndreaptă atenţia tesalonicenilor, indiferent de treapta lor socială, spre renaşterea lăuntrică: „De aceea noi toţi avem nevoie de râvnă şi de atenţie, şi cei slăviţi şi cei lipsiţi de slavă, şi stăpânitorii şi stăpâniţii, şi bogaţii şi săracii, ca să înlăturăm din sufletul nostru aceste patimi rele şi să încetăţenim în el alaiul virtuţilor”. Căutând să facă o analiză a felului de a gândi al ascultătorilor săi, Sfântul spune că i se pare că ei nu luptă cu arme duhovnicești, ci trupeşti; că nu caută izbăvire de ispitele lăuntrice, ci caută izbăvire de relele exterioare şi confort material. Această cale este însă greşită, deoarece izbăvirea du­hovnicească aduce nu numai mântuirea sufletului, ci şi izbăvirea de relele vremelnice, care îşi au izvorul în păcat: „Cum de ni s-a făcut oare această viaţă dureroa­să şi plină de suspine, iubitoare de război şi plină de nenorociri? Oare nu pentru că ne-am aruncat pe noi înşine, prin călcarea poruncii, în ispita interzisă, adică în păcat? Aşadar, dacă prin pocăinţă ne vom curăţi de tot păcatul, iar pentru aceasta avem nevoie de ispite cu măsură, atunci la vremea potrivită ne vom întoarce la o viaţă fără de durere şi fără ispite”.

Folosirea bunurilor lumii. Bogaţi şi săraci

Să trecem însă acum la cea de-a doua temă, să ve­dem ce valoare acordă Sfântul Grigorie vieţii acesteia şi ce poziţie are el în privinţa bogăţiei şi a sărăciei. Mai în­tâi, el arată că mântuirea nu depinde de condiţiile exterioare. Bunăstarea, traiul bun sau confortul nu sunt mijloace care să ajute la mântuire. Aceasta se vede în via­ţa primilor oameni, unde condiţiile ideale nu au împie­dicat păcatul şi căderea. Însă şi experienţa [omenească] dovedeşte aceasta: bogăţia, puterea şi slava îl înăspresc pe om şi îl fac insensibil şi neîndurător. Sfântul aduce drept pildă clasa conducătoare a iudeilor, care nu numai că nu a primit cuvântul lui Hristos, ci L-a şi prigonit şi L-a răstignit. Dimpotrivă, poporul îl urma [pe Domnul] oriunde mergea, iar cuvântul Său era bine-primit.

Înăuntrul omului se poartă neîncetat o luptă, o bătălie, dusă între două puteri: una prietenă cu Dum­nezeu şi una prietenă cu lumea. Sfântul atrage atenţia asupra a ceea ce va spune în continuare în această pri­vinţă: învăţătura este foarte înaltă şi de aceea trebuie să o asculte atât oamenii de rând, cât şi înţelepţii. Va arăta care este rădăcina virtuţilor şi care este rădăcina patimilor, astfel încât pe una să o îngrijim, iar pe cea­laltă să o smulgem. Iubirea faţă de Dumnezeu este ră­dăcina şi izvorul a toată virtutea; iubirea faţă de lume şi faţă de bunurile ei este pricina a toată răutatea. Aceste două iubiri sunt vrăjmaşe una alteia. Pentru a întări cele spuse, Sfântul citează pasaje din Scriptură, de la Sfântul Iacov, fratele Domnului, şi de la Sfântul Evanghelist Ioan: „Prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu. Cine deci va voi să fie prieten cu  lumea, se face vrăjmaș lui Dumnezeu”. Şi: „Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el” (Iac. 4, 4 și 1In. 2, 15).

Iar pricina iubirii faţă de lume este plăcerea tru­pului şi iubirea faţă de trup. Sf. Grigorie lămureşte că toate acestea nu înseamnă că trebuie să dispreţuim tru­pul sau să-l chinuim. Pentru creştinism, trupul este unit în chip inseparabil cu sufletul, iar starea bună sau rea a trupului influenţează sufletul. Trupul este făptură a lui Dumnezeu, este instrumentul desăvârşit prin care sufletul se exprimă şi se desăvârşeşte şi face şi el parte din „chipul lui Dumnezeu” după care a fost creat omul. Fără desăvârşirea alcătuirii sale trupeşti, omul nu ar putea să stăpânească asupra lumii, să supună forţele naturii. Însă, pentru că trupul este stricăcios şi schim­bător, omul trebuie să suplinească prin mâncare şi bă­utură ceea ce se pierde prin mişcare. Şi tocmai pentru a sprijini această suplinire, Dumnezeu a legat hrana de o oarecare mângâiere, de o oarecare plăcere. Astfel, omul are datoria să-şi hrănească şi să-şi îngrijească trupul şi nu este un păcat să se bucure de plăcerea mâncării, de vreme ce Însuşi Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile.

Însă această grijă îndreptăţită faţă de trup îşi de­păşeşte limitele. Din mijloc, plăcerea devine scop. Cel ce îşi iubeşte trupul mai mult decât pe Dumnezeu şi pe semeni nu precupeţeşte nimic pentru a-şi satisface poftele materiale şi trupeşti; în dorinţa de a avea ceea ce îi mulţumeşte trupul, el devine iubitor de bogăţie, iubitor de averi şi iubitor de argint. Din acest moment începe tot lanţul de rele care alcătuiesc nenorocirea omenească şi care chinuiesc sărmanul neam omenesc. Hoţiile, nedreptăţile, lăcomiile, defăimările, ura, dez­binările, războaiele şi vărsările de sânge umplu lumea întreagă şi o transformă în haos. Astfel, lumea în­treagă „întru cel rău zace” (1In. 5, 19), după cum ne adevereşte Domnul. Însă nu Dumnezeu este răspunzător pentru aceasta, ci reaua cârmuire a lumii de către om, care nu se mărgineşte la a se folosi de lume, ci ajunge să abu­zeze de ea. „Această lume zace sub puterea celui rău datorită abuzului nostru şi proastei noastre cârmuiri; şi aceasta este lumea a cărui stăpânitor este Satana, adică mulţimea patimilor”.

Cum vede însă Sfântul Grigorie folosirea bunurilor lumii şi dreapta lor administrare? Mai întâi, el învaţă că bunurile pământului aparţin tuturor. Nimeni nu are dreptul absolut de proprietate şi de stăpânire, pentru că proprietar şi stăpân absolut este Dumnezeu. Chiar şi bunurile pe care omul le dobândeşte prin efort perso­nal, prin muncă proprie, nu sunt doar ale lui, deoarece materia primă necesară producerii lor – lumina, soare­le, aerul, pământul etc. – este a lui Dumnezeu. „Căci co­morile făpturilor lui Dumnezeu sunt obşteşti (comune), din vistieria cea de obşte [a lui Dumnezeu]”. Cu toate acestea, răspunderea pentru administrarea proprietăţii şi a averilor aparţine proprietarilor.

Însă nici creştinismul în general, şi nici Sfântul Grigorie Palama în special, nu sunt preocupaţi în mod aparte de stăpânirea şi administrarea în comun a bo­găţiei şi a bunurilor lumii. Mai degrabă, se preocupă de mântuirea omului, de dobândirea bunurilor viitoa­re, veşnice, iar nu a celor trecătoare. Şi din perspectiva acestei griji, ei înfierează cruzimea şi neomenia bogaţi­lor care, deşi ar trebui să fie iconomi şi administratori ai bunurilor comune, se fac uzurpatori care abuzează de ele. Ei scot în evidenţă datoria pe care o au [bogaţii] faţă de cei lipsiţi şi recomandă preschimbarea bogăţiei – prin facerea de bine – în sărăcie de bunăvoie. Nu în­deamnă însă la răpirea silnică a bogăţiei şi împărţirea ei la săraci. Cât despre săracii care suferă şi pătimesc din pricina neîndurării bogaţilor? Aceştia nu îşi vatămă cu nimic mântuirea dacă sărăcia de nevoie o preschimbă în sărăcie de bunăvoie, dacă nu sunt şi ei biruiţi de iubi­rea banilor şi dacă nu caută să răsplătească răul cu rău şi cu silnicie. Sfântul Grigorie înfruntă această proble­mă în contextul tulburărilor sociale din vremea sa. Nu numai bogaţii sunt datori cu dragostea, ci şi cei săraci. Dragostea creştină îi îmbrăţişează până şi pe duşmani, până şi pe cei ce ne vatămă prin faptele lor. „Biruieşte răul cu binele şi lasă loc mâniei [lui Dumnezeu] (cf. Rom. 12, 19-21), sfătu­ieşte Sfântul Grigorie.

Atitudinea aceasta se datorează valorii reduse pe care creştinismul o dă lucrurilor acestei lumi. Via­ţa creştinului trebuie să fie imitare a lui Hristos, Care a fost cu desăvârşire lipsit de avere. El trebuie să se dezlege de toate legăturile pământeşti, să nu adune comori pe pământ, unde se pierd, se strică şi putre­zesc, ci să adune comori în cer. El trebuie să-L urmeze pe Hristos, ceea ce înseamnă să ridice o cruce grea şi să îndure şi să rabde multe necazuri. Este o utopie să urmăreşti să realizezi o viaţă fără de durere în condi­ţiile acestei lumi; viaţa fără de durere se va înfăptui doar în viitor, în împărăţia cea mai presus de lume a lui Dumnezeu. Pentru că nu am izbutit să dobândim îndumnezeirea şi mântuirea în îndestularea Raiului, Dumnezeu ne pune acum într-un alt cadru, cel al du­rerii şi al necazurilor, pe calea cea strâmtă şi cu chinuri. Oricâtă durere ne-ar provoca desprinderea noastră de lume şi de bunurile ei, trebuie totuşi să ne încumetăm să o facem, deoarece, împreună cu iubirea, ea ne dez­leagă atât problemele vremelnice, cât şi pe cele veş­nice. Ca pildă de atitudine dreaptă faţă de bunurile materiale, Sfântul Grigorie o aduce pe Maria, sora lui Lazăr, care, pentru a asculta învăţătura lui Hristos, a lăsat roboteala gospodăriei, grija de a-i sluji pe oas­peţi, şi s-a aşezat la picioarele lui Iisus, luând aminte la cuvintele marelui învăţător. O aduce de asemenea pildă şi pe femeia samarineancă, care, atunci când a simţit că Hristos este Mântuitorul, a lăsat la fântână şi găleţile şi toate, pentru a-i înştiinţa şi pe cei din satul său. Îi mai aduce şi pe toţi sfinţii Bisericii noastre, care, prin dragoste și nevoință, prin multe lacrimi și suferințe, au izbutit să atingă sfințenia.

Pentru creștinism, ca și pentru Sfântul Grigorie, omul ideal nu este nici omul nesătul al sistemelor economiei libere (de piață), care nu caută nimic altceva decât să-și mărească câștigul, și nici proletarul revoluționar, nimicitor, care îi doboară pe vechii bogați pentru a deveni el însuși bogat. Omul ideal este sfântul, nevoitorul, cel care debordează de dragoste, cel care năzuiește la mântuire și la îndumnezeire, lucruri care nu depind de condițiile exterioare.

(Extrase din cartea Protoprezbiter Teodor Zisis, Urmând dumnezeieștilor Părinți. Eseuri asupra tradiției patristice, trad. de Ierom. Grigorie Benea, Ed. Renașterea, 2016)

^[1] P.K. Hristou, op. cit. [V. ***, Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Thessalonicului, Ed. Egumeniţa, Galaţi, pp. 169-170: „Rânduiala tradiţională a înscăunării cuprindea şi o rugăciune a noului Arhiepiscop Grigorie înaintea porţilor cetăţii. Însă sfântul a ales o rugăciu­ne de pocăinţă şi a zis: Am încetat să ne mai cunoaştem unii pe alţii. Ne-am întors la starea de dinainte de a ne fi adus Tu pe toți împreună la Dumnezeul cel Unul, la credinţa cea una, la botezul cel unul şi la o singură împărtăşire. Apoi s-a rugat pentru pace și bună înţelegere în cetate”. – n.tr.]