Ecleziologia euharistică și alungarea evlaviei curățitoare de păcate

Viziunea post-patristică asupra Bisericii ca fiind formată automat din cei care primesc Împărtășania a fost exprimată în documentele Sinodului din Creta și, prin aceasta, se încearcă introducerea ei în cadrul Bisericii. Dar ea apare acum aplicată și în practică, nu este doar o teorie de pus în sertar. Mai exact, un exemplu evident este Mitropolitul Natanael de Chicago, membru al diasporei grecești (Constantinopol), care a impus recent preoților din eparhia sa să primească pe toți cei ce se apropie de Potir fără nici o restricție și fără a anunța vreo limită înainte de momentul împărtășirii.

Părintele Anghelos Anghelakopulos a scris pe această temă un articol instructiv, intitulat sugestiv: „Dumnezeiasca Împărtășanie necondiționată sau condiționată?”, în care arată, cu mărturii patristice, că nu oricine se poate împărtăși și nu oricum. Doar ortodocșii pot primi Sfintele Taine și sunt excluși ereticii, cei de altă religie și schismaticii. Iar dintre ortodocși au oprire cei care sunt stăpâniți de păcate opritoare sau care nu s-au pregătit cum se cuvine pentru împărtășire. Altfel spus, Taina Euharistiei nu este la liber, așa cum afirmă și impune Mitropolitul Natanael, menționat mai sus, de la care pornește discuția.

Din păcate, această mentalitate este dincolo de subiectul împărtășirii dese (sau rare), ține de o viziune diferită despre Biserică, anume de concepția post-patristică a „ecleziologiei euharistice”. Este una din direcțiile promovate, cum am spus, de Sinodul din Creta, de direcția greșită pe care se dorește să fie înscrisă Ortodoxia. Pentru o bună înțelegere a acestei teorii, prezentăm viziunea pertinentă Părintelui Ioannis Romanidis pe această temă, exprimată într-un capitol dedicat acestei teme din cartea Andrew J. Sopko, Profetul Ortodoxiei romeice. Teologia Părintelui Ioannis Romanidis:

Eclesiologia euharistică

Deformarea Tradiţiei a adus adeseori confuzie privind participarea la Tainele Bisericii, iar acest lucru nu s-a întâmplat doar în timpul captivităţii apusene a Tradiţiei ortodoxe, ci chiar şi înainte de ea. De pildă, încercarea Sfântului Nicolae Cabasila de a reînnoi parti­ciparea euharistică în secolul al XlV-lea a purtat cu sine o formă de hipersacramentalism prin care a insistat că şi cei adormiţi primesc Euharistia. Cu toate că ar putea fi la fel de bine intenţionată precum încercarea lui Cabasila, perioada actuală de tranziţie de după captivitatea apu­seană a Tradiţiei ortodoxe este la fel de predispusă la o reprezentare eronată a teologiei tainelor. Reînnoirea liturgică din Tradiţia ortodoxă de după captivitate a asistat la o reafirmare a importanţei Euharistiei prin dezvoltarea unei eclesiologii care identifică Biserica cu celebrarea euharistică. Bazele acestei eclesiologii le-au pus câţiva teologi ortodocşi din secolul al XX-lea, însă consolidarea fermă a acesteia a avut loc prin scrierile lui Nikolai Afanasiev, ale cărui puncte de vedere au fost completate recent în eclesiologia euharistică a lui Ioannis Zizioulas. Aici perspectiva teologică a amândurora va fi evaluată din punctul de vedere al lui Romanides.

Faptul că Afanasiev a întemeiat Biserica pe Euharistie a izvorât din preferinţa sa pentru eclesiologia Sfântului Ignatie Teoforul în dauna celei a lui Ciprian din Cartagina, în care nu a găsit nicio accentuare a Euharistiei[1]. Desigur, în scrierile Sfântului Ignatie, centralitatea Euharistiei este incontestabilă, însă în ce măsură ar trebui redusă întreaga viaţă a Bisericii la adunarea euharistică este o altă chestiune. În studiul său timpuriu despre Sfântul Ignatie, făcut chiar pentru Afanasiev la Institutul „Sfântul Serghie” din Paris, până şi Romanides a tins către o eclesiologie euharistică, dar aceasta i s-a părut, apoi, neconvingătoare la scurt timp după aceea. Conform acestuia, multe aspecte din viaţa Bisericii rămâneau pe dinafară, mai ales regimul terapeutic al curăţirii, iluminării şi îndumnezeirii. Pentru Romanides, dato­rită autorităţii harismatice a episcopului, înţelegerea tradiţională a adunării implică în egală măsură rostirea predicii profetice şi celebrarea Euharistiei. Mai mult, există şi anumite adunări non-euharistice ale credincioşilor, al căror singur scop este rugăciunea. Aşadar, viaţa Bisericii cuprinde o unitate a săvârşirii Tainelor, a Scripturii şi a rugăciunii, care nu ar trebui fragmentată dând întâietate unei activități în dauna celorlalte.

Deşi eclesiologia euharistică a lui Afanasiev ar putea fi interpretată în anumite privinţe ca un răs­puns la neparticiparea credincioşilor la Euharistie, ea subapreciază în mod involuntar caracterul harismatic al Bisericii printr-o formă de hipersacramentalism. Desigur, intenţia lui Afanasiev nu a fost în niciun fel aceasta, după cum o arată titlul cărţii sale – Biserica Duhului Sfânt. El afirmă clar că „puterea dragostei” stă la baza eclesiologiei în acelaşi fel în care Romanides vorbeşte despre viaţa obştească de dragoste smeri­tă în Biserică şi că Duhul Sfânt este „principiul ca­re rânduieşte” această dragoste în Biserică[2]. Deşi Afanasiev îşi îndreaptă atenţia spre lucrarea episcopu­lui ca manifestare şi ca reprezentare a acestei dragoste, el o face, însă, numai în contextul Euharistiei, fără a se referi la regimul terapeutic care face o astfel de dragoste să devină realitate şi care îl face pe episcop cu adevărat ceea ce este.

Această transferare a harismei dragostei exclusiv asupra adunărilor euharistice aproape presupune că dragostea aceasta se manifestă numai în acest con­text. Iar pentru că Afanasiev considera că Biserica se manifestă oriunde se săvârşeşte Euharistia, chiar şi în absenţa episcopului, această harismă a dragostei se presupune că e prezentă in extenso (de fapt, însă, e in abstracto)[3]. Prin urmare, legătura deja subţire cu iluminarea si îndumnezeirea devine si mai dificil de observat. Un astfel de scenariu ne ajută să înţelegem de ce Romanides refuzase să accepte o asemenea formă de congregaţionalism drept eclesiologie euharistică. Pentru el, cerinţa minimă pentru o astfel de eclesiologie ar fi ca fiecare adunare locală să aibă propriul episcop, care să fie întotdeauna prezent, nu doar pentru a prezida săvârşirea Euharistiei, ci şi profetic, prin predică[4].

Ca răspuns la scrierile lui Afanasiev, Ioannis Zizioulas a reiterat şi rolul central al episcopului în existenţa unei eclesiologii euharistice adevărate, însă aspectele pe care s-a concentrat nu au avut nici acelaşi caracter local, nici acelaşi caracter harismatic precum cele abordate de Romanides. Zizioulas a îndemnat la înfiinţarea unor dioceze episcopale mici, însă, în perioada dintre vizitele episcopale, parohiile tot ar rămâne manifestări imper­fecte ale eclesiologiei euharistice[5]. Mai mult, deoarece Zizioulas nu recunoaşte regimul terapeutic al curăţirii, iluminării şi îndumnezeirii ca fiind şcoala pentru candi­datura episcopală, el consideră că autoritatea harismatică se dobândeşte prin punerea mâinilor, nerecunoscând-o ca un fapt deja împlinit (precum o face Romanides)[6]. Acest lucru surprinde, cu atât mai mult cu cât Zizioulas face legătura între hirotonie şi „adunările euharistice [care] erau contextul propriu manifestărilor harismatice”[7]. Însă, după cum subliniază adeseori Zizioulas, episcopul nu este hirotonit doar pentru a prezida la Euharistie, ci şi pentru a rosti predica profetică. Acest lucru reiese din faptul că, până în zilele noastre, în Biserica Ortodoxă, episcopii sunt hirotoniţi înainte de citirea pericopelor evanghelice din cadrul Liturghiei.

Zizioulas consideră că, în Euharistie, teologia per­soanei îşi întâlneşte confirmarea antropologică, unde ipostasul care prezidă aduce celelalte ipostasuri în comuniune unul cu altul (după cum face Tatăl cu Fiul şi cu Duhul). Pentru Zizioulas, adevărata existenţă este relaţională, iar relaţiile desăvârșite dintre membrii adunării euharistice devin „o imagine a vieţii trinitare a lui Dumnezeu”[8]. Conform acestuia, prin analogia entis (analogia între existența lui Dumnezeu și cea a oamenilor n.n.) a acestei sociologii divine se descoperă adevăratul caracter al Bisericii ca locaţie centrală a Adevărului. Într-adevăr, dorinţa sa este ca termenul „Biserică” să fie atribuit numai celebrării euharistice[9]. De aceea, spre deosebire de eclesiologia lui Romanides, Zizioulas accentuează caracterul „epicletic” al Euharistiei şi ignoră regimul terapeutic al curăţirii, iluminării şi îndumnezeirii. Pentru Romanides, Euharistia nu există ca un înlocuitor pentru remediul curăţirii, iluminării şi îndumnezeirii. Astfel, Euharistia nu este atât locul central al Adevărului (care se învaţă în iluminare şi în îndumnezeire), cât manifestarea de obşte a confirmării unității în Adevăr.

Din perspectiva lui Romanides, adunarea euharistică este un eveniment harismatic, nu doar pentru că cel care o prezidează a ajuns la o stare de iluminare sau de îndumnezeire sau pentru că Duhul Sfânt a fost chemat să Se pogoare peste credincioşi la epicleză, ci pentru că toţi cei care iau parte la ea ar trebui să fi ajuns înainte cel puţin la iluminare. Strict vorbind, nu există vreo comuniune deschisă sau vreo intercomuniune cu nimeni altcineva. Participă numai cei ajunşi la iluminare sau la îndumnezeire:

O persoană poate afla dacă este un mădular al Trupu­lui lui Hristos dacă se află în starea de iluminare, adică având cel puţin darul felurilor de limbi (I Cor. 12, 10). Altminteri, acela se împărtăşeşte „cu nevrednicie” cu pâinea şi cu vinul (I Cor. 11, 27). Într-un asemenea caz, persoana este încă „neputincioasă” sau „bolnavă” şi chiar „moartă” duhovniceşte (I Cor. 11,30), adică neluând parte la învierea omului dinăuntru şi neîmpărtăşindu-se încă la Euharistie spre viaţa în Hristos, ci mai degrabă spre judecată.[10].

În mod evident, opinia lui Romanides se îndepăr­tează de practica ortodoxă contemporană care a situat primirea Euharistiei înainte de orice alt lucru, punând din nou accentul pe deasa împărtăşire.

În anumite feluri, perspectiva lui Romanides ar putea fi interpretată ca o reacţie împotriva banalizării participării euharistice, însă ea derivă şi din distincţia dintre cei care sunt cu adevărat mădulare ale Trupului lui Hristos si cei care nu sunt. Omul nu devine întru totul un mădular al Trupului prin Botezul din apă în şi prin sine, ci mai degrabă prin Botezul din Duh în iluminare şi în îndumnezeire. Cei care nu au sporit de la Botezul din apă către iluminare se află încă în etapa curăţirii[11]. Desigur, Romanides e conştient de faptul că mulţi oameni care încă nu au ajuns la iluminare au fost primiţi la împărtăşanie în trecut şi continuă să fie primiţi si astăzi. Odată cu rărirea iluminării si a îndumnezeirii, s-au instituit perioade de post care serveau drept timp de pregătire pentru primirea Euharistiei de către cei care se aflau încă în etapa curăţirii[12]. Deoarece Euharistia îi iluminează şi îi îndumnezeieşte pe cei care au ajuns la etapele înalte ale theoriei, s-a considerat că trebuie şi să îi curăţească pe cei care conlucrează în această direcţie.

În mod evident, Romanides este foarte râvnitor când vine vorba de protejarea integrităţii adunării eu­haristice, cu toate că, spre deosebire de mulţi alţi teologi ortodocşi contemporani, eclesiologia sa nu se întemeiază pe ea. Pentru el, Euharistia nu este o finalitate prin sine, ci confirmarea acelei finalităţi, după cum a afirmat şi Sfântul Irineu: „Căci credinţa noastră este în acord cu Euharistia si Euharistia certifică credinţa noastră”[13].

Pentru Romanides, situarea Euharistiei înaintea şi dea­supra oricărui alt lucru în viaţa Bisericii duce în mod inevitabil la o formă de idolatrie euharistică. În această perioadă de înflorire a eclesiologiei euharistice, o ase­menea observaţie ar putea să îi supere pe unii, însă ea nu ar trebui să treacă nici neobservată, nici neanalizată.

Accentuarea aparentă a Botezului din Duh în dauna Botezului din apă și excluderea majorității credincioșilor de la Euharistie ar putea fi interpetate foarte ușor ca o formă de minimalism sacramental; de fapt, însă, ele sunt exact opusul. Romanides nu contestă niciodată caracterul pascal al Botezului și al Euharistiei, căci Botezul demonstrează nevoia de a participa la slava Crucii, în timp ce Euharistia confirmă ajungerea la măsura unei asemenea participări. Situând aceste Taine (alături de preoție) în contextul curățirii, iluminării și îndumnezeirii, Romanides a subliniat că sacramentalismul, cel puțin în forma sa actuală, ar putea fi, într-adevăr, încă una dintre pseudomorfozele (evoluțiile greșite n.n.) din Ortodoxia contemporană.


[1] Aidan Nichols, Theology in the Russian Diaspora…, p. 90.

[2] Ibidem, p. 111.

[3] Ibidem, p. 89.

[4] Ioannis Sava Romanides, „Introduction to Roman Theology…”, p. 29.

[5] Ioannis Zizioulas, Op. cit., p. 240, n. 6.

[6] Ibidem, p. 175.

[7] Ibidem, p. 201, n. 58.

[8] Ibidem, p. 243.

[9] Ibidem, p. 245.

[10] Ioannis Sava Romanides, „Orthodox and Vatican Agreement…”, p. 579.

[11] Ibidem, p. 578.

[12] În Biserica Ortodoxă de astăzi se țin patru posturi peste an, iar Spovedania și Împărtășania continuă să fie asociate strâns cu ele.

[13] Sf. Irineu al Lyonului, Contra ereziilor…, p. 215.

Criterii ortodoxe cu privire la re-botezarea ereticilor într-o hotărâre a Sinodului ROCOR (1971)

Decizia Sinodului Episcopilor Bisericii Ruse de peste Hotare (ROCOR) din 15/28 Septembrie 1971

„În privința problemei botezului ereticilor care primesc Ortodoxia, a fost adoptată următoarea hotărâre: Sfânta Biserică a crezut din timpuri îndepărtate că poate exista numai un singur botez adevărat, adică cel care este făcut în sânul său: ‘Un Domn, o credință, un botez’ (Ef. 4:5). În Simbolul credinței se mărturisește, de asemenea, ‘un botez’ și canonul 46 apostolic poruncește: ‘Un episcop sau un preot care a acceptat (i.e., recunoaște) botezul sau jertfa ereticilor poruncim să fie depus din treaptă’.

În tot cazul, când râvna unor eretici în lupta lor împotriva Bisericii a scăzut și când a intervenit problema despre convertirea în masă la Ortodoxie, Biserica, pentru a ușura convertirea lor, i-a primit în sânul său printr-un alt ritual. Sf. Vasile cel Mare, în primul său canon, care a fost inclus în canoanele Sinodului al VI-lea Ecumenic, indică existența a mai multor practici pentru primirea ereticilor în diferite ținuturi. El explică faptul că orice separare de Biserică îi deposedează de har și scrie despre cei separați: ‘Chiar dacă despărțirea a început prin schismă, în orice caz, cei care s-au depărtat de Biserică sunt deja lipsiți de harul Sfântului Duh. Acordarea harului a încetat deoarece succesiunea legiuită a fost întreruptă. Cei care au plecat primii au fost consacrați de Părinți și, prin punerea mâinilor, aveau darurile duhovnicești. Dar ei au devenit mireni și nu au avut nici o putere să boteze sau să hirotonească și nu au putut transmite altora harul Sfântului Duh din care ei înșiși căzuseră. Drept aceea, cei din vechime au stabilit cu privire la cei care veneau la Biserică de la schismatici, ca unii care fuseseră botezați de mireni, să fie curățați prin adevăratul botez al Bisericii’. Oricum, ‘pentru zidirea celor mulți’ Sf. Vasile nu se opune ritualurilor de primire a catarilor despărțiți din Asia. Despre encratiți el scrie că ‘aceasta ar putea fi o opreliște pentru buna rânduială generală’ și ar putea fi folosit un ritual diferit, explicând aceasta: ‘Dar mi-e teamă să fie pus un impediment celor ce se mântuiesc în vreme ce aș ridica temeri în ei cu privire la botezul lor’.

Astfel că Sf. Vasile cel Mare și, prin cuvintele sale, Sinodul Ecumenic, permite primirea unor eretici și despărțiți fără un nou botez prin pogorământ pastoral, numit iconomie, în timp ce stabilește principiul că în afara Sfintei Biserici Ortodoxe nu există botez valid. Pe baza acestui principiu, Sinoadele Ecumenice au permis primirea ereticilor prin diferite ritualuri ca răspuns la slăbirea ostilității lor față de Biserica Ortodoxă.

Cormciaia Cniga (Pravilă rusească, n.n.) dă o explicație pentru acesta de la Timotei al Alexandriei. La întrebarea ‘De ce nu-i botezăm pe ereticii care trec la Biserica universală/catolică’ răspunsul său este: ‘Dacă ar fi fost așa, o persoană nu s-ar fi întors repede de la erezie, nedorind să fie rușinată prin primirea botezului (i.e., al doilea botez). În orice caz, Sfântul Duh vine prin punerea mâinilor și rugăciunea preotului, după cum se dă mărturie în Faptele Apostolilor’.

Cu privire la romano-catolici și acei protestanți care pretind că au păstrat botezul ca o Taină (de exemplu, luteranii). În Rusia, din vremea lui Petru I, a fost introdusă practica primirii lor fără botez, prin renunțarea la erezie și mirungerea protestanților și a catolicilor neconfirmați (care nu primiseră mirungerea în confesiunea lor, n.n.). Înainte de Petru, catolicii erau botezați în Rusia. În Grecia, practica a fost, de asemenea, felurită, dar după aproape 300 de ani după o anumită întrerupere, practica botezării celor convertiți de la catolicism și protestantism a fost reintrodusă. Cei primiți prin orice altă modalitate nu au fost recunoscuți (uneori) în Grecia ca ortodocși. În multe cazuri astfel de copii ai Bisericii noastre Ruse nu au fost nici măcar primiți la Sfânta Împărtășanie.

Având în vedere aceste împrejurări și, de asemenea, creșterea curentă a ereziei ecumeniste, care încearcă să șteargă definitiv orice diferență între Ortodoxie și erezie – astfel încât Patriarhia Moscovei, fără să țină cont de sfintele canoane, chiar a emis o hotărâre care permite romano-catolicilor să primească Sfânta Împărtășanie (în anumite cazuri) – Soborul Episopilor recunoaște nevoia de a introduce o practică mai strictă, i.e. să boteze pe toți ereticii care vin la Biserică, și numai dintr-o necesitate specială și cu îngăduința episcopului este permisă, prin aplicarea iconomiei sau pogorământului pastoral, să se folosească o metodă diferită cu privire la anumite persoane, i.e. primirea romano-catolicilor și protestanților care săvârșesc botezul în numele Sfintei Treimi, prin intermediul lepădării de erezie și prin mirungere.” (“Church Life”, iulie-decembrie 1971, p. 52-54)

Traducere după: ROCOR Studies

Această hotărâre este valoroasă în special cu privire la contracararea teologiei baptismale de sorginte și factură ecumenistă. Bineînețeles că prima dată este importantă aplicarea ei practică prin discernământul de care dă dovadă, prin care sunt evitate extremele, adică diluarea ecumenistă și rigorismul exagerat. Tradiția ortodoxă canonică și patristică este foarte bine pusă în evidență și explicată în această dispoziție sinodală.

O dezbatere mai detaliată pe tema existenței harului în celelalte confestiuni este utilă, îndeosebi cu privire la lucrarea harică în actele lor cultice, cum ar fi Botezul.

Sf. Grigorie Palama – Omilie spre buna rânduială a Postului

1. Plăcută este ochilor noştri priveliştea mării liniştite, răsfrângând pe întinderea ei netulburată lumina scăpărătoare a razelor soarelui în plină stră­lucire. Dar şi mai desfătător este să priveşti şi să grăieşti despre Biserica cea strâns unită după voinţa lui Dumnezeu, izbăvită de tulburări şi luminată, în chip tainic, de lumina cea dumnezeiască, desfăcându-și aripile către strălucirea de dincolo şi întinzându-şi în sus mâinile, ochii, simţirea, precum şi întreaga ei cugetare. După ce harul Duhului Sfânt mi-a hărăzit astăzi această vedere plăcută şi a îngăduit ca voi toţi să petreceţi împreună noaptea şi ziua în templul lui Dumnezeu, nelipsindu-vă vouă râvna venirii voastre la El, haideţi acum să ajutăm, dând putere pomului tainic, răsădit la cumpăna apelor Duhului Sfânt, și la fel ca voi prin rugăciunile voastre de dimi­neaţă, tot aşa şi noi, în măsura în care ne îngăduie timpul, să adăugăm învăţăturii de dimineaţă pe cea de seară, arătând mai lămurit iscusinţele prin care vrăjmaşul mântuirii noastre face ca nu numai pos­tul, dar şi rugăciunea noastră să rămână în tot chi­pul fără de nici un folos.

2. Există, fraţilor, şi altă săturare şi beţie rea şi vicleană, care nu vine nici din mâncăruri, nici din băuturi, nici din desfătarea pricinuită de acestea, ci din mânia către aproapele nostru şi din ura faţă de el, şi din ţinerea de minte a greşelilor sale, şi din toate răutăţile ce se iscă astfel. Despre acestea şi Moise în cântarea sa spune: „Vinul lor este venin de scorpion şi otravă pierzătoare de aspidă” [Deuteronom 32:33]. Pentru acestea şi proorocul Isaia zice: „Vai de cei ce se îmbată fără de vin” [vezi Isaia 20:1]; şi iarăşi acelaşi prooroc vesteşte: „Să nu postiţi cu lupte” [vezi Isaia 58:3]. Dar şi către cei ce postesc în felul acesta, el spune, ca din partea Domnului: „Să-şi plece capul ca o trestie şi să se culce pe sac şi în ce­nuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Dom­nului?” [Isaia 58:5] şi „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea [Isaia 1:15]. 3. Aşadar, această beţie a urii, pricină de căpătâi a îndepărtării oamenilor de Dumnezeu, diavolul caută să o insufle tuturor celor ce se roagă şi postesc, apoi trezeşte amintirea mâhnirilor şi plângerilor noastre, ne pune în mişcare gândurile spre aducerea aminte a răului şi ascute limba noastră pentru vorbe haine şi de ocară, pregătindu-ne pe noi să fim astfel precum David îl descrie pe cel ce se roagă în necuviinţă: „Fărădelege toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuţit a făcut vicleşug” [Psalmi 51:1 ]; şi el se roagă către Dumnezeu ca să fie izbăvit de acestea, spunând: „Scoate-mă, Doamne, de la omul viclean şi de omul nedrept mă izbăveşte; ascuţit-au limba lor ca a şarpelui; venin de aspidă sub buzele lor” [Psalmi 139:1-3].

4. Dar noi, fraţilor, în vremea postului şi a rugă­ciunii, să scoatem din sufletul nostru – rogu-vă – ceea ce avem împotriva cuiva, fie că în adevăr şi pe drept avem, fie că doar socotim că avem, şi să fim cu toţii oameni evlavioşi, să gândim mai mult unii despre alţii sub îndemnul dragostei şi al faptelor celor bune, grăindu-ne de bine, cumpănind în noi în­şine şi cugetând la cele bune înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, pentru ca să postim noi cu postul cel aducător de laude şi fără de prihană. Iar cererile noastre către Dumnezeu, cele din vremea postului, să fie bine primite, şi să-L numim pe El „Tată după. har, în chip cuvenit, învrednicindu-ne astfel a-I grăi cu îndrăzneală: „Tată, iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.

5. Dar iarăşi cugetarea din vremea rugăciunii săvârşite de noi şi a postului devine fără de nici un folos prin lucrătura celui ce unelteşte împotriva sufletelor noastre; căci o astfel de cugetare semeţită având acel fariseu, deşi postea şi se ruga, s-a întors gol. Dar noi, ştiind că este necurat şi neprimit la Domnul tot cel ce are inima semeaţă şi ştiind prea bine că noi suntem datori lui Dumnezeu cu multe şi cu mari daruri şi că dăm înapoi prea puţin din ceea ce datorăm, să le facem uitate pe cele dăruite mai înainte, ca şi cum ar fi o nimica toată, şi îndreptându-ne cu mintea spre cele viitoare, să postim, să ne rugăm cu inimă zdrobită şi cu smerenie să ne învinuim pe noi înşine, ca să fie postul nostru curat, iar noi cu vrednicie să stăm în biserica lui Dumnezeu.

6. Există şi un alt chip de viclenie a celui rău, care face ca osteneala noastră pentru post şi rugăciune să fie fără de câştig pentru noi, îndemnându-ne să săvârşim şi postul, şi rugăciunea mânaţi de slava deşartă şi de făţărnicie. De aceea şi Domnul vesteşte iarăşi în Evanghelie, spunând: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” [Matei 6:6].

7. Aceste cuvinte nu le spune Domnul ca pe o poruncă de a fi îndepărtate adunările şi rugăciunile şi cântările de psalmi, căci atunci nu ar fi spus proorocul alcătuitor al Psalmilor. „În mijlocul adunării Te voi lăuda” [Psalmi 21:24] şi „Lăuda-Te-voi între po­poare, Doamne, cânta-voi Ţie între neamuri” [Psalmi 56:12] şi „Rugăciunile mele le voi face înaintea ce-lor ce se tem de El” [Psalmi 21:29]; şi încă ne-a mai grăit nouă: „În adunări binecuvântaţi pe Dumne­zeu” [Psalmi 67:27] şi „Veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Lui şi să plângem înaintea Domnu­lui, Celui ce ne-a făcut pe noi” [Psalmi 94:6]. Dar şi către alţii mai sus aşezaţi – despre care nu este timpul şi locul să vorbim acum – îşi îndreaptă Domnul îndemnul la rugăciunea cea făcută când suntem singuri în casele noastre şi în aşternuturile noastre, care întăreşte rugăciunea către Dumnezeu săvârşită în biserici, aşa cum rugăciunea cea lăuntrică, făcută cu mintea, o întăreşte pe cea săvârşită cu buzele. Fiindcă acela ce ar voi să se roage numai atunci când se află în biserica lui Dumnezeu, neîngrijindu-se deloc de rugăciune acasă, sau pe drumuri, sau în pieţe, acela nu se roagă cu adevărat nici când stă dinaintea altarului Iui Dumnezeu.

8. Acestea le arată şi acela care, după ce spune: „Gata este inima mea, Dumnezeule!”, adaugă: „Cânta-voi şi voi lăuda slava Ta” [Psalmi 56:10], iar în altă parte: „De mi-am adus aminte de Tine în aşter­nutul meu, în dimineţi am cugetat la Tine…” [Psalmi 62:7]. Dar ne învaţă şi El: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor ca posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” [Matei 6:16-18].

9. O, cât de mare şi neasemuită este iubirea Ta de oameni! Prin aceste cuvinte Însuşi Domnul ne-a arătat îndoiala şi tăgada care vor stărui asupra Judecăţii de apoi, pentru ca noi să căpătăm de aici o mai bună judecată şi o soartă mai fericită. Căci Domnul îi va agrăi atunci pe cei ce trăiesc după slava deşartă şi nu după porunca Lui, spunând, potrivit celor de mai sus: „Aţi luat plata în viaţa voastră”, precum a zis şi Avraam către acel bogat care ardea în focul mistuitor: „Ai primit cele bune ale tale în viaţa ta” [Luca 16:25]. Iar celor ce caută spre El, în vremea în care se ostenesc pentru virtute, spune că le va răsplăti sub ochii tuturor, adică le va da în schimb, la arătarea Sa, această cuprinzătoare binecuvântare şi moştenire şi desfătare neamestecată şi veşnică. Cel Care vrea ca toţi să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului vădeşte acum – precum spuneam – hotărârea cea neprihănită şi neschimbătoare, arătând aici că nu sunt fii ai lui Dumnezeu decât aceia care dispreţuiesc slava omenească.

10. Căci de aceea aduce El în faţă cuvântul Său hotărât asupra acestor soiuri de oameni, spunând: „Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va da înapoi ţie pe faţă”, pentru ca să-i arate El şi să-i facă pe cei ce dispreţuiesc omeneasca slavă deşartă copii înfiaţi şi împreună moştenitori ai Săi; iar pe aceia ce nu sunt astfel să-i lepede din vrednicia de fii al Lui, dacă nu se pocăiesc. Cuvintele acestea le-a grăit Domnul pentru ca nu cumva cei ce se roagă şi postesc să caute la părerile oamenilor, de la care nu este nici un folos, fiindcă altminteri, chiar îndurând noi ostenea­la postului şi a rugăciunii, rămânem lipsiţi şi străini de răsplată. El spune să ne ungem capul şi să ne spălăm faţa, adică să nu ne folosim de paloarea cea nefirească, nici să nu avem capul murdar şi cu totul uscat, ca şi cum am părea că suferim aceasta din pricina postului încrâncenat şi din dispreţ faţă de trup, vânând astfel laude din partea oamenilor. Căci acestea le făceau fariseii, dorind ei a fi văzuţi de oa­meni, şi de aceea, pe bună dreptate, au fost socotiţi despărţiţi de Biserica lui Hristos, iar Domnul ne opreşte întru totul să ne asemănăm lor.

11. Dacă se va numi cugetul [raţiunea], prin asemănare

[analogie]

, cap al sufletului, ca unul ce este conducător, iar închipuirea

[imaginaţia]

chip al sufletului, în care se află jilţul cel statornic al puterilor [energiilor] izvorâte din simţuri, este bine ca noi, atunci când postim, să ne ungem capul cu untdelemn, adică să facem să fie cugetul nostru milostiv, iar faţa noastră, adică închipuirea, să o spălăm de gândurile cele ruşinoase şi necurate, de mânie şi de toată răutatea. Pentru că un astfel de post, împlinit ca atare, nu numai patimile cele rele, ci dimpreună cu acestea şi pe duhurile cele necurate, care sunt începătoare şi pricinuitoare ale unor astfel de patimi, le surghiuneşte şi le ruşinează, aşezându-i pe cei ce postesc la rând cu îngerii cei buni, întorcându-i către acei îngeri şi orânduind ca aceştia să fie păzitori ai acelora, degrabă ajutători şi împreună lucrători.

12. În felul acesta, pe vremuri, alături de cei trei tineri din Babilon, împodobiţi cu înfrânarea şi cu postul, a fost văzut în mijlocul focului mistuitor şi un al patrulea, care era cu ei, păzindu-i şi purtându-le de grijă ca să rămână teferi, de parcă în chip minunat i-ar fi scăldat în rouă [Daniel 3:25]. „Tot astfel, dinaintea lui Daniel, care postea de multe zile, s-a înfăţişat un înger care îi dădea sfaturi înţelepte şi îi prevestea lui cele viitoare. Şi în acelaşi chip, altădată, un înger a adus de la o mare depărtare pe un proo-roc [Avacum] care a străbătut văzduhul şi care a purtat hrana [lui Daniel], prin rugăciune şi post astupându-se gura leilor [Daniel/Bel şi balaurul, 33]. Asemenea şi nouă, care ne ostenim şi ne străduim în post trupesc şi duhovnicesc şi în rugăciuni, cu ajutorul şi împreună lucrarea îngerilor celor buni, văpaia de foc a poftei trupeşti ne va fi stinsă de tot, iar mânia ne va fi îmblânzită precum cea a leilor, făcându-ne noi părtaşi la hrana cea proorocească. Prin nădejdea bunurilor viitoare, prin credinţă şi prin clarvederea cea duhovnicească, ne vom învrednici noi să călcăm în picioare şerpii şi scorpiile şi toată puterea vrăjmaşului.

13. Iar postul care nu este împlinit în acest fel şi nu se săvârşeşte în acest chip se înrudeşte şi se înso­ţeşte mai degrabă cu îngerii cei răi, căci a lor este pustiirea însoţită de mânie, de ură şi de trufie, ca şi de împotrivirea faţă de Dumnezeu, pe când noi, ca unii ce suntem robi şi slujitori ai binelui, stăm împotriva acestor îngeri răi, cum şi spune Apostolul: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” [Efeseni 6:12]. Aşadar, pe scurt, împotrivirea noastră faţă de ei se împlineşte prin post, dar noi cerem pentru paza noastră şi platoşa înţelepciunii, şi coiful milostivirii celei mântuitoare, şi scutul credinţei, precum şi sabia cea prea îndestulătoare a Duhului Sfânt, adică cuvântul cel mântuitor dat nouă de Dumnezeu, ca să ne fie spre apărare. În felul acesta ne vom întrece în lupta cea bună, vom păzi credinţa cea temeinică, vom stinge toate săgeţile de foc ale celui rău, vom dobândi cununa Lui cea veşnică şi cerească, înfăţişându-ne ca biruitori în toate, bucurându-ne de-a pururi împreună cu îngerii din ceruri, întru Hristos, Domnul nostru.

14. Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, dimpreună cu Tatăl Său cel fără de în­ceput şi cu Duhul Său cel Preasfânt şi de viaţă făcător, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursă: ΠΕΜΠΤΟΥΣΙΑ.ro

Cuvânt despre proorocii mincinoşi şi despre ereticii fără de Dumnezeu

Sfântul Ioan Gură de Aur

Cuvânt despre proorocii mincinoşi şi despre învăţătorii mincinoşi şi despre ereticii fără de Dumnezeu şi despre semnele sfârşitului acestui veac. Spus când urma el să plece din trup[*]

1. Dureros e cuvântul, pentru că-i şi ultimul, precum mi s-a arătat, însă şi plin de multă bucurie. Dureros, într-adevăr, pentru că nu voi mai vorbi către voi; dar plin de bucu­rie, că a venit la mine vremea să fiu slobozit şi să fiu împreună cu Hristos; şi, după cum a zis Domnul: Nu voi mai vorbi cu voi (In. 14:30). Dar mai vorbesc acum întru durerea inimii despre proorocii mincinoşi şi învăţătorii mincinoşi şi ereticii fără de Dumnezeu, despre care Apostolul a spus: Oamenii răi şi impostori vor propăşi spre mai rău, amăgind şi amă­giţi fiind (2Tim 3:13), despre care adesea v-am pomenit. Căci multe cuvinte am făcut, cu harul lui Hristos, precum şi ştiţi, iubitorilor de Dumnezeu; şi aproape în fiecare cuvânt v-am pomenit despre acestea, de vă amintiţi de cele grăite ieri; dar ştiu că vă amintiţi şi cel mai mult cei iubitori de Dumnezeu, cei iubitori de cărţi şi cei iubitori de Hristos. Căci cel iubitor de cărţi pe drept e numit iubitor de Hristos, după graiul Stăpânului, că Cel ce Mă iubeşte păzeşte cuvintele Mele; cel ce Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu (In. 14:24,21), Cel ce Mă iubeşte se va îndeletnici cu legea ziua şi noaptea (cf. Ps. 1:2), adică cu Evanghelia şi cu celelalte Scripturi. Căci cel ce are neştearsă în inima lui pomenirea lui Dumnezeu, aşteptându-L din ceruri, pururea păzeşte ceasul venirii Lui. Având totdeauna în mâini căr­ţile sfinte, nu va uita de acele înfricoşate cărţi, despre care s-a scris: Şezut-a Judecătorul şi cărţile s-au deschis (Dan. 7:10). Ai văzut cât câştig este a cerceta Scripturile, după cum adesea aţi auzit?

Dar ce este ceea ce spunem, că nimic n-a lăsat, nici n-a trecut sub tăcere din cele folositoare dumnezeiasca Scriptură, ci pretutindeni strigă prin prooroci şi apostoli, dă mărturie, dina­inte chemând şi dinainte întărind pe fiecare ca o mamă iubitoare de fii, care-şi iubeşte pro­prii fii. Şi aduce aminte despre cele trecute, despre cele de faţă şi despre cele viitoare, netrecând nimic cu vederea, precum s-a zis mai înainte, din cele folositoare vouă. Şi aceasta nu grăindu-le în ascuns, nici pronunţându-le cu glas stins, ci pretutindeni cu trudă şi cu putere strigându-le prin Lege şi prooroci şi apostoli şi prin Stăpânul Însuşi. Căci spune prin Isaia proorocul: Strigă cu tărie şi nu cruţa, ca o trâmbiţă înalţă glasul tău! (Is. 58:1). Şi iarăşi zice: Suie pe un munte înalt, cel ce binevesteşti Sionului şi dimineaţă spune: Înălţaţi-vă, nu vă temeţi! (Is. 40:9). Şi iarăşi David spune: Ostenit-am strigând, amorţit-a gâtlejul meu (Ps. 64:3). Iar Ioan Teologul spune în epistola sa sobornicească: Vedeţi de voi înşivă (2 In 1:8). Iar Pavel ce zice? Vedeţi cum umblaţi (Ef. 5:15). Iar Domnul: Eu cu îndrăzneală am grăit lumii şi n-am grăit nimic în ascuns (In 18:20). Şi în altă parte Evanghelistul despre El: Stătut-a şi a strigat, spunând: De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea (In. 7:37). Vezi câtă luptă, câtă sârguinţă, cu câtă îndrăzneală strigă şi nimeni nu ia seama? Şi iarăşi feri­citul Pavel spune: Vedeţi de câini, vedeţi de lucrătorii cei răi, vedeţi de tăierea-împre­jur (Flp. 3:2). Vedeţi cum umblaţi, că zilele rele sunt (Ef. 5:15-16). Şi Ioan: Vedeţi de voi în­şivă ca să nu pierdeţi cele ce-aţi lucrat, că mulţi amăgitori au ieşit în lume (2 In. 1:8). Şi multe sunt de acestea în dumnezeieştile Scripturi cele Vechi şi ale Noului Legământ, care strigă şi ne trezesc din uşurătatea noastră. Dar noi facem dimpotrivă, după cum a zis Isaia proorocul: Cu urechile lor greu au auzit şi ochii lor şi i-au închis (Is. 6:10). O, cât de multe şi de mari scrieri auzind, nu înţelegem! De unde vom fi şi fără răspuns în ziua cercetării, când va veni Cel ce luminează cele ascunse ale întunericului şi vădeşte sfaturile inimilor, când va şedea Judecătorul şi cărţile se vor deschide, de care noi acum râdem când le au­zim şi nu le primim. Căci fiecare din noi ne rătăcim pe propria cale, lăsând calea cea dreaptă, şi ne facem ca în vremea din început, când nu veniseşi la noi, Doamne. Şi cu adevărat întru noi s-a împlinit proorocia lui David, care spune: Şi s-au amestecat cu nea­murile şi au învăţat lucrurile lor (Ps. 105:34). Pentru aceasta suntem smeriţi în tot pămân­tul pentru păcatele noastre şi au sosit la noi sfârşiturile veacurilor, precum este scris: Şi păstorii sunt lupi şi oile zdrobite; şi foame la uşi, nu foame de pâine şi sete de apă, ci foame de a auzi cuvânt al lui Dumnezeu (vezi Amos 8:11). Deci nimeni din cei ce nădăj­duiesc în Domnul să nu dispere. Deci nu fiţi deprimaţi, văzând înainte totdeauna pe Cel ce a zis: Sunt cu voi (Mt. 28:20).

2. Cutezaţi, deci, căci nu va omorî de foame Domnul sufletele drepţilor. Despre această foame spune Domnul prin proorocul: Şi va fi în zilele acelea că voi aduce foamete pe pământ; nu foame de pâine, nici sete de apă, ci foame de a auzi cuvânt al lui Dumne­zeu. Şi vor alerga împrejur de la răsărit până la apus căutând cuvântul Domnului (Amos 8:11-12). Vezi că nu despre pâine spune? Căci Dumnezeu nu despre pâine a spus. O, foame cumplită şi stricătoare de suflet şi dăunătoare! O, foame aducătoare de pedeapsă veşnică! Aceasta e foamea care e dătătoare a toată fapta rea; aceasta e foamea care e pricină a tot răul. Această foame văzând-o dinainte proorocul David venind, se roagă de Domnul, spunând: Dumnezeul meu, să nu taci de la mine! (Ps. 27:1) Şi despre credincioşii sârguincioşi a proorocit, spunând: Izbăveşte din moarte sufletele lor şi sprijină-i pe ei în foamete (Ps. 32:19). Şi în altă parte spune: Şi în zile de foame se vor sătura (Ps. 36:18) şi iarăşi: Milostiv şi îndurat e Domnul; hrană a dat celor ce se tem de El (Ps. 110:5). acestea le-a spus David despre cei ce cercetează Scripturile, fraţilor, ca să nu flămânzim când va veni foamea cea stricătoare de suflet; să cercetăm ca să nu ne amăgim şi să fim purtaţi de orice vânt. Pentru că zice Domnul către cei fără de grijă: Vă rătăciţi, neînţelegând Scriptu­rile (Mt. 22:29). Căci cu adevărat aceştia rătăcesc. Căci de unde a venit foamea cea uci­gătoare de suflet? Nu din necercetarea Scripturilor? O, de la câte bunuri ne-am întors noi înşine, lepădând dumnezeieştile Scripturi! Căci stăpânească e porunca: Cercetează cu osârdie, cercetează şi caută şi vei afla multă bogăţie neasemuită şi comoară ascunsă în ţarină; vei înţelege dumnezeiasca Scriptură. Cercetează şi vei afla şi, aflând, toate câte le ai vinde-le şi cumpără ţarina aceea, cunoştinţa cea bună a Sfintelor Scripturi, în care e as­cuns Fiul, adevărata înţelepciune a Tatălui; pe Care aflându-L, fericit vei fi, după cum este scris: Fericit omul care a aflat înţelepciune (Proverbe 3:13). Cercetează, iubitule, chiar de eşti bogat sau sărac, fie rob, fie liber, fie bărbat, fie femeie. Cercetaţi Scripturile. Căci dumnezeiasca Scriptură este cămară a tot binele. Dar să revenim la cele dinainte, căci despre sfârşit era cuvântul şi despre proorocii mincinoşi şi învăţătorii mincinoşi şi despre ereticii fără de Dumnezeu, şuvoaie care potopesc dreptatea pretutindeni şi amăgesc pe mulţi. Şi de unde a venit aceasta? Arătat este că din necunoaşterea şi din lipsa de cercare a întâi-stătătorilor; căci unde este necercarea păstorilor, acolo e pierzania oilor. Ce voi zice, dar, mai întâi? Despre sfârşitul nostru? Sau voi înfăţişa dogmele cele spurcate ale ereticilor fără de Dumnezeu? De era vreme, aveam să înfrâng şi să răspund dogmelor lor cele spurcate şi lucrurilor celor nepotrivite; însă mare este lupta şi mult cuvântul ca să dezgolesc necuratele dogme ale acestora şi să triumfez asupra lor. Numai că nevoia de faţă este să-i arăt din Sfintele Scripturi că aceştia sunt vrăjmaşi ai lui Hristos şi lupi ai turmei Lui, purtaţi în toate părţile şi scoşi dintre oile lui Hristos. De aceea s-au şi numit cu drep­tate lupi de către prooroci şi de Însuşi Stăpânul şi de fericiţii apostoli. Şi nu numai lupi, ci şi ciumaţi şi necredincioşi şi grăitori împotrivă şi vrăjmaşi şi clevetitori şi hulitori şi făţarnici şi furi şi tâlhari şi spurcaţi şi prooroci mincinoşi şi călăuze oarbe şi amăgitori şi răi şi antihrişti şi sminteli şi fii ai celui rău şi dihonii şi fără de Dumnezeu (atei) şi luptători împotriva Du­hului, care hulesc Duhul harului, cărora nu li se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor, din pricina cărora calea adevărului este hulită. Dar pentru acestea şi fii ai diavolului celui rău, după cum zice teologul: Vădiţi sunt fiii diavolului (1In 3:10). Trebuie, deci, să ne ocupăm întâi de aceştia şi să vorbim cândva şi despre sfârşit. Deci, de vreme ce au ajuns la noi sfârşiturile veacurilor, precum spune Apostolul, şi s-au ridicat vremuri groaznice şi fă­rădelegea s-a înmulţit şi dragostea multora s-a răcit şi amăgitori sunt mulţi, adu, deci, să desfacem cărţile sfinte, în care aflăm calea adevărului, să mergem, alergând, la munţii cei sfinţi, spun de prooroci şi de apostoli, ca să nu rătăcim şi să fim purtaţi de orice vânt al în­văţăturii prin nimereala oamenilor, prin dibăcie spre uneltirea rătăcirii (Ef. 4:14). Să nu ră­mânem jos, ci să ne suim cu ucenicii cei sfinţi pe muntele cel fericit şi să ascultăm pe Păstorul nostru spunând: Vedeţi să nu fiţi amăgiţi (Lc. 21:8); vedeţi să nu vă rătăcească ci­neva (Mt. 24:2). Şi Ioan asemenea spune: Ca să nu pierdeţi cele ce aţi lucrat (2In. 1:8); şi Pavel: Luaţi seama la câini; luaţi seama cum umblaţi. Iar Luaţi seama şi Luaţi seama nimic altceva nu înseamnă decât că este spus spre întărirea voastră despre cei ce amăgesc cu pielea de oaie şi ascund lupul şi care înşală pe cei nesăbuiţi. Dar foarte de nevoie se gră­ieşte pretutindeni în Scripturi Luaţi seama şi Vedeţi şi Privegheaţi şi Luaţi aminte nu numai la ei înşişi, ci şi la toată turma. Căci nimic din cele folositoare nouă nu a tăcut dumneze­iasca Scriptură.

3. Iar mie îmi vine să lăcrimez când aud din Biserica noastră pe unii spunând: Nu s-au grăit acestea în dumnezeieştile Scripturi; şi aceasta nu numai între laici, ci şi de la cei ce se cred păstori şi ţin locurile apostolilor şi proorocilor, însă nu şi purtările[1]; către care vreme potrivită este a zice: Vai vouă, călăuze oarbe, neînvăţaţi şi neîntăriţi; arătoşi cu hai­nele, şi nu cu cărţile, care aţi lăsat cuvântul lui Dumnezeu şi slujiţi pântecelui, Dumnezeul cărora este pântecele şi slava lor întru ruşine (Flp. 3:19), care vă folosiţi de laptele şi de lâna şi de cărnurile turmei, iar de oi nu purtaţi grijă! Cum, dar, veţi scăpa, nesocotind o astfel de mântuire? Eu, fiind de faţă cu cuvântul în mijloc, voi adăuga mai multe mărturii, dovedind din Sfintele Scripturi, din Evanghelii, din prooroci, din apostoli şi din ce dă Hristos cum să fie închisă gura celor ce vorbesc nedreptăţi şi cum să se lumineze inima celor ce doresc cuvântul. Dar de unde să începem decât de la Cel ce a zis: Eu sunt începutul şi sfârşitul (Apoc. 21:6)? Să-şi trezească fiecare mintea sa, lepădând toată grija vieţii. Zis-a Domnul: Vedeţi să nu vă rătăciţi. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hris­tos; şi pe mulţi vor amăgi (Mt. 24:4-5). Şi iarăşi: Luaţi aminte de voi înşivă din partea proo­rocilor mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori; însă din roadele lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7:15-16), zice; adică din cuvinte, din proorocia mincinoasă, din făţărnicia lor, din reaua lor credinţă, din hula lor îi veţi cunoaşte. Căci nu poate pom putred să facă roade bune. Căci tot pomul din roada lui se cunoaşte. Aşa şi voi pe aceştia din roadele lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7:20). Şi, cunoscându-i, nu-i primiţi în casă, nici nu vă întâlniţi cu ei, nici nu-i învredniciţi de cuvânt, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea lor; ci luaţi aminte la aluatul lor sau la erezia lor. Nimeni dintre voi să nu se scârbească sau să asculte în chip superficial, căci Dumnezeu e Cel ce vorbeşte. Ascultaţi, păstorilor, gla­surile Păstorului celui Mare; ascultaţi cum descoperă şi triumfă asupra lupilor celor as­cunşi; ascultaţi şi luaţi aminte şi de voi înşivă, şi de toată turma. Luaţi seama la câini, luaţi seama la furi! Căci cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea este fur şi tâlhar. Şi iarăşi spune despre ei: Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea (Mt. 12:30). Şi iarăşi spune către ei: Voi din tatăl vostru, diavolul, sunteţi. Vai vouă, că încuiaţi împărăţia ceruri­lor. Căci voi nu intraţi, nici pe cei ce intră nu-i lăsaţi să intre (In 8:44; Mt. 23:13). Şi în altă parte iarăşi: Voi nu sunteţi dintre oile Mele(In. 10:26). Ai văzut cum pretutindeni Stăpânul înfierează şi vădeşte pe cei necredincioşi ca noi să nu fim amăgiţi? O, coborâre nespusă; o, bunătate neasemănată! Ce vom răsplăti Domnului pentru toate acestea? Ce vom răs­punde Mai-marelui Păstorilor? O, păstori şi împreună-păstori, iată puţine din cele multe. Cum strigă peste tot Stăpânul, întărind prin curatele Evanghelii: Luaţi seama, privegheaţi, luaţi aminte, sârguiţi-vă, luptaţi-vă! Şi nu numai prin strigătul Evangheliilor, ci şi prin ale proorocilor purtători de Dumnezeu şi prin ucenicii cuvântători de Dumnezeu se vestesc cele asemenea, căci vorbeşte prin toţi aceştia precum socoteşte; şi-mi dă mărturie Pavel, care spune: Hristos, Care vorbeşte prin mine (2Cor. 13:3). Vino, aşadar, să aducem în mijloc pe cuvântătorii de Dumnezeu şi să ascultăm de la ei ce ne vestesc despre eretici. Zi, fericite Petre, pe care te-a fericit Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos, zi-ne nouă despre cei ce amăgesc şi urmează să amăgească turma lui Hristos, pe care ţi-a dat-o şi ţi-a încredinţat-o Păstorul cel Mare şi Episcopul[2] sufletelor noastre; zi câte Duhul Sfânt ţi-a dat şi întăreşte turma ta. Arată-ne pe lupii cei dintâi, după Povăţuitorul tău, Hristos Dom­nul. Petru a zis: Aceasta să cunoaşteţi întâi, că vor veni în zilele cele din urmă batjocoritori care vor umbla după poftele lor (2Pt. 3:3). Şi iarăşi spune: Şi între voi vor fi învăţători min­cinoşi, care vor strecura eresuri pier­zătoare şi care tăgăduiesc pe Stăpânul Care i-a cum­părat pe ei (2Pt. 2:1). Şi mulţi vor urma neobrăzărilor lor; pentru care judecata nu întârzie şi pierzania lor nu dormitează; fii ai blestemului, care au părăsit calea cea dreaptă. Acestea le-a spus Petru, Petru cel fericit cu adevărat, Petru – piatra credinţei, pe care a clădit Hristos Biserica, Petru, cel ce are cheile cerurilor, Petru, care a mers împotriva valurilor, căldura dragostei Stăpânului Hristos, care pe Simon Magul în Roma l-a aruncat, ca un co­rifeu şi înainte-stătător pe întâiul tâlhar şi ucenicul diavolului întru erezii. Ioan a zis: Vădiţi sunt fiii diavolului. Vezi cum în toţi aceştia vorbeşte Hristos? Căci şi în Evanghelii cele asemenea a zis către ei: Voi din tatăl vostru, diavolul, sunteţi. Ştiu pe mulţi care spun că şi pe ei i-a plăsmuit Dumnezeu (căci fără de Dumnezeu, spun ei, nu s-a făcut nimic) neînţe­legând nici cele ce spun, nici cele pe care le întăresc. Că pe mine m-a zidit Dumnezeu zic şi eu împreună, însă m-a zidit pentru fapte bune, ca întru ele să petrecem şi să ne facem fii ai lui Dumnezeu prin credinţa cea dreaptă.

4. Dar să revenim la cele puse înainte. Spune Ioan: Şi acum mulţi antihrişti au apă­rut; pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume. Iubiţilor, nu credeţi oricărui duh, ci cercaţi duhurile de sunt de la Dumnezeu, pentru că mulţi prooroci mincinoşi au intrat în lume. Şi iarăşi spune: de vine cineva la voi şi nu aduce această învăţătură cu sine nu-l primiţi în casă şi nu-i spuneţi bună-ziua (bucură-te!). Căci cel cel-i spune bună-ziua se face părtaş şa faptele lui cele rele. Şi iarăşi: Tot cel ce trece peste şi nu rămâne în învăţătura lui Hris­tos nu are pe Dumnezeu (2In. 7-11). Ioan ne sfătuieşte acestea, Ioan, fiul tunetului, cel iubit mai presus decât toţi sfinţii, care a întărit Biserica de la o margine până la alta a lumii şi a închis gurile ereticilor cu teologia. Iacov a zis: Cel ce pare să fie prieten al lor se pune vrăjmaş al lui Dumnezeu (cf. Iac. 4:4). Ascultaţi, toţi cei ce mâncaţi împreună cu ereticii, le­pădare dureroasă: vrăjmaşi ai lui Dumnezeu sunteţi. Căci cel ce este prieten cu vrăj­maşii împăratului nu poate să fie prieten al împăratului, ci nici de viaţă nu se învredniceşte, ci piere împreună cu vrăjmaşii şi mai rele rabdă. Iuda al lui Iacov a zis: Căci s-au strecurat unii oameni, care au fost scrişi de odinioară spre această judecată, necinstitori, care schimbă harul Dumnezeului nostru întru neobrăzare şi care tăgăduiesc pe Singurul Stăpân şi Domn al nostru, pe Iisus Hristos (Iuda 4). Şi iarăşi spune: La sfârşitul vremurilor în vre­mea din urmă vor fi batjocoritori, care vor umbla după poftele lor necu­viincioase. Aceştia sunt cei ce se păstoresc fără teamă pe ei înşişi, nori fără de apă purtaţi de vânturi, stele rătăcitoare, cărora bezna întunericului li se păstrează în veac (Iac. 1:12). Acestea şi mai multe ne sfătuieşte Iacov cel bun. Vino de acum, Pavele, vasul alegerii, zi-ne şi tu însuţi după harul cel dat ţie de la Dumnezeu, zi-ne despre veacul cel rău de faţă; arată pe lupii cei ascunşi, triumfă şi dă pe faţă pe furii turmei sfinte a lui Dumnezeu. Pavel zice: Ştiu că vor intra după plecarea mea între voi lupi grei, care nu vor cruţa turma (Fapte 20:29). Vezi că pretutindeni cuvântătorii de Dumnezeu glăsuiesc împreună cu Învăţătorul despre ereticii cei fără de Dumnezeu, numindu-i câini şi lupi? După cum zice Pavel în altă parte: Luaţi seama la câini, luaţi seama la lucrătorii cei răi, luaţi seama la tăierea-împrejur. Vedeţi să nu fie cineva care să vă fure cu filozofia şi cu deşarta amăgire. Luaţi seama cu atenţie cum umblaţi, că zilele rele sunt. Cine va avea răspuns de nepăsarea sa, auzind acest fel de vestiri? Şi iarăşi din altă parte: Nu primiţi pe omul eretic după prima şi a doua sfătuire; şi iarăşi: Nu vă purtaţi după învăţături felurite şi străine (Evr. 13:9); şi iarăşi: Oamenii eretici vor propăşi spre tot mai rău, rătăcind şi fiind rătăciţi; şi în altă parte: La cei spurcaţi şi ne­credincioşi nu e nimic curat (Tit 1:15). Ascultaţi iarăşi, cei ce faceţi agape cu ei: Cum veţi fugi de mânia care vine asupra voastră, cei vă mânjiţi cu aceştia prin mâncare şi băuturi? Cum cutezaţi să vă apropiaţi de dumnezeieştile şi înfricoşătoarele lui Hristos Taine? Sau nu auziţi pe fericitul Pavel strigând: Nu puteţi să beţi paharul lui Hristos şi paharul demo­nilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi de masa lui Hristos şi de masa demonilor. Ieşiţi din mijlo­cul lor şi de ce este necurat să nu vă atingeţi! Prin urmare vă privim rău? Sau în deşert ne ostenim şi în aer vorbim? Doar pentru cei ce vor şi se sârguiesc să asculte cuvântul şi să-l facă, nu voi plivi, nu vom ascunde graiurile lui Pavel, ci iarăşi grăiesc: Ascultaţi: Nu vă în­jugaţi la jug străin cu necredincioşii. Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul? Unde sunt cei cu gură obraznică, ce spun: Nu se grăiesc acestea în dumnezeieştile Scripturi, al căror Dumnezeu e pântecele şi slava întru ruşinea lor, care cugetă cele pământeşti? Acestea Pavel le îndeamnă şi le învaţă şi le îmboldeşte, Pavel, vasul alegerii, îngrădirea Bisericii, cel biruitor în multe lupte, Pavel, lira de Dumnezeu vestitoare, propovăduirea lui Hristos, scriitorul dogmelor, trâmbiţa Cuvântului, ritorul bunei-credinţe, năvodul neamurilor. Şi feri­ciţii cuvântători de Dumnezeu acestea şi mai multe decât acestea au spus despre cei fără de Dumnezeu şi despre necredincioşi; căci e nevoie şi pe aceştia să-i aduc în mijloc. Zis-a proorocul David: Nu este în gura lor adevăr. Şi iarăşi spune: Doamne, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine i-am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am topit? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut vrăjmaşi (Ps. 138:20). Şi Solomon spune: Cei necredincioşi făţărni­cesc buna-credinţă. Şi iarăşi spune: Fiule, să nu te amăgească bărbaţii necredincioşi, nici să mergi pe cale cu ei (Prov. 1:10). Iar Isaia proorocul, dar mai degrabă Domnul spune prin prooroc: Fii am născut şi i-am înălţat, dar ei M-au lepădat (Is. 1:2); şi iarăşi: Nu este bucu­rie pentru cei necredincioşi, spune Domnul (Is. 48:22).

5. Prin urmare ajung acestea? Sau să aduc în mijloc şi pe toţi proorocii? Însă ajung şi acestea pentru cei ce vor să asculte. Căci cel ce nu ia aminte la cele tâlcuite nici prin cele multe nu va fi convins. Însă încă puţin să mai zăbovim la graiurile proorocului David şi să vedem cum dă pe faţă şi triumfă asupra vicleşugului ascuns de ei şi spune: Nu este în gura lor adevăr, inima lor este deşartă (Ps. 5:9) şi cele următoare. Vezi înţelegerea prooro­cului, cum denunţă şi descoperă, biruind pe cei rău-slăvitori ca să nu ne amăgim noi! As­cultaţi, drept-slăvitorilor, şi nu vă adunaţi; ascultaţi, păstorilor, şi înfricoşaţi-vă şi nu tăceţi, ci propovăduiţi cuvântul; nu daţi loc diavolului, nu daţi uşă lupilor! Urmaţi fericitului apostol Petru, cum în Roma pentru Simon, cel de trei ori blestemat, care hulea şi spunea că el este puterea lui Dumnezeu nici un ceas n-a tăcut sau s-a întors, ci, luându-l, l-a arătat a fi prooroc mincinos şi tâlhar şi duşman al lui Dumnezeu, aruncându-l, l-a dat pierzării. Ase­menea şi pe fiul acestuia, dar mai degrabă al diavolului, Montan, cel spurcat şi necurat şi fără de Dumnezeu, cu osârdie mare mustrându-l apostolul cu cele două preadesfrânate, dovedindu-l şi duşman al lui Dumnezeu, şi hristos mincinos, şi prooroc mincinos, i-a închis gura şi a astupat gura lui spurcată în numele lui Hristos, nerăbdând îndelung, nedând îna­poi de la hula acestuia. Aşa faceţi, dar, şi voi, păstorilor, şi nu vă faceţi părtaşi faptelor ne­curate ale întunericului, ci mai degrabă chiar mustraţi-le, după cum şi apostolii şi David, pă­rintele lui Dumnezeu, au dus pentru ei multă trudă şi multe lupte, mustrând şi certând, dându-i pe faţă şi mijlocind la Dumnezeu împotriva lor şi spunând: Până când păcătoşii, Doamne, până când păcătoşii vor râde? Risipeşte-i cu puterea Ta. Dă-le lor, Doamne, după faptele lor, că n-au înţeles întru faptele Tale, Doamne. Doamne, în cetatea Ta chipul lor îl vei batjocori. Şi iarăşi cere David, aducând rugăciuni Stăpânului ca El, prin venirea Lui, să-i facă cererea lui, strigând şi spunând: Doamne, pleacă cerurile şi Te pogoară; Doamne, să nu zăboveşti. Degrab să ne cuprindă pe noi îndurările Tale, Doamne. Şi ce face iubitorul de oameni Dumnezeu, Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cu­noştinţa adevărului să vină, că aproape este de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr? Nu-Şi întoarce urechea, nici nu trece cu vederea rugăciunea sfinţilor, ci a plecat cerurile şi S-a pogorât şi pe toate le-a iconomisit spre mântuirea neamului nostru şi pe toate ni le-a arătat, făcând şi învăţând. Apoi, voind să înveţe, ca cei ce vor fi mai-mari ai Bisericii aşa să gonească pe eretici, a făcut un bici din frânghii, intrând, pe toţi i-a scos templu şi i-a îm­pins şi i-a gonit, spunând: Casa Mea casă de rugăciune este; dar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari. Ascultaţi, întâi-stătători ai Bisericilor! Căci vouă v-a arătat binele ca să urmaţi pe urmele Lui, luând aminte de pretutindeni cu de-amănuntul, gonind lupii şi păzind turma. Apoi, scoţând afară pe toţi, adică pe cei ce cugetau cele potrivnice, dinainte zicând sfârşi­tul şi pustiirea şi dispariţia lor, spunând pe cea care urma să fie din neam în neam celor ce cugetă cele potrivnice: Iată, vi se lasă casa voastră pustie. Vezi cum s-au făcut faptă cu­vintele, căci vrăjmaşii şi uneltitorii asupra Bisericii, adică ereticii, în fiecare neam şi neam sunt daţi pierzării, după cuvântul Domnului, pe care l-a grăit, că Tot răsadul pe care nu l-a sădit Tatăl Meu va fi dezrădăcinat, ceea ce s-a şi făcut. Căci El cel dintâi a făcut aceasta şi a arătat-o; iar după înălţarea Sa la ceruri împotriva lor au fost rânduiţi fericiţii apostoli. Iar după aceştia învăţăturile cele dumnezeieşti ale acestora şi învăţătorii Bisericii şi Sfintele Sinoade ce au fost la vremi, dezrădăcinându-i pe cei erau nepocăiți, i-au dat pierzării, după cea scrisă: Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna. Aşadar au dispărut şi au pierit pentru fărădelegea lor. Căci unde sunt cei ce odinioară războiau Bise­rica, împăraţi şi puternici şi înţelepţi? N-au fost risipiţi şi au pierit şi s-au făcut ca nimic?

6. Căci unde e aroganţa şi semeţia iudeilor? Unde e Simon Magul, cel dintâi între eretici, ucenicul şi înaintemergătorul antihristului? Unde e Montan, născutul cel rău al acestuia şi urmaşul nebuniei şi neobrăzării acestuia, căpetenia celor răi cu cele două preadesfrânate şi cele ce se numesc taine ale acestora, vrednice de adâncă tăcere, spur­căciunile şi necurăţiile despre care şi Apostolul a spus: Căci cele ce se fac de ei ruşine este a le şi spune? Unde este Marchion, unde Vales, unde Manes, unde Vasilide, unde Nero, unde Iulian, unde Arie, unde Nestorie, unde toţi cei ce au stat împotrivă adevărului, despre care strigă Biserica: Înconjuratu-m-au câini mulţi? N-au pierit toţi? Căci au fost risi­piţi pentru hula lor şi au fost goniţi ca nişte lupi. Căci au aflat pe luptătorii împotrivă şi răz­boinicii înnăscuţi şi cei cu adevărat păstori, pe fericiţii bărbaţi care erau odinioară în frun­tea Bisericilor. Însă multă deosebire văd între păstorii de odinioară şi cei de acum. Aceia erau războinici, aceştia fugari; aceia bine-credincioşi cărţilor şi dogmelor, aceştia ai hai­nelor şi mizilicurilor. Aceştia, ca nişte năimiţi, lasă oile şi fug; aceia sufletul lor şi-l puneau pentru oi, urmând Păstorului cel bun. O, fericiţi bărbaţi, ale căror nume sunt în cartea vieţii; de care s-au înfricoşat demonii şi s-au cutremurat ereticii şi au închis gura celor ce grăiesc nedreptăţi! Voi vorbi, aşadar, şi eu aproape ca David, care, căinându-se, spunea: Unde sunt milele Tale cele de demult, Doamne? Zic şi eu cu lacrimi: unde este corul acela fericit al episcopilor şi învăţătorilor care au strălucit ca luminătorii în lume, ţinându-se de cuvântul vieţii? Dar ce ne împiedică să-i aducem şi pe aceştia în mijloc, chiar dacă puţini din mulţi? Căci şi a ne aduce aminte de ei este sfinţire a sufletului. Unde este Evodie, buna-mi­reasmă (evodia) a Bisericii şi urmaşul şi următorul Sfinţilor Apostoli? Unde este Ignatie, casnicul lui Dumnezeu? Unde Dionisie, pasărea cerului? Unde Ipolit, cel prea dulce şi bine-înţelegător? Unde e Vasile cel Mare şi care trebuie să fie socotit la acelaşi nivel cu un mai mic al apostolilor? Unde e Atanasie cel sfânt şi nesătul de virtuţi? Unde e Grigorie, al doilea teolog şi ostaşul de neînvins al lui Hristos şi cel de acelaşi nume cu el? Unde e Efrem cel de mult preţ, mângâierea celor descurajaţi, povăţuirea tinerilor, călăuzirea de mână a celor ce se pocăiesc, sabia împotriva ereticilor, primitorul Duhului, vasul virtuţilor? Ai văzut cât de mare e deosebirea şi câtă diferenţă între bărbaţii aceia fericiţi şi sfinţi şi cei de acum? Ştiu şi pe alţi învăţători purtători de Dumnezeu, însă ajunge pentru momentul de acum. Aceia sufletul lor, după cum am spus mai înainte, şi-l puneau pentru oi; iar aceştia, lăsând oile, fug; aceia erau puternici şi în cuvânt, şi în faptă; iar aceştia în bunuri şi în ago­niseli şi în cai şi măgari şi moşii şi turme şi brutării şi mese strălucite. Cuvântul lor e mult despre acestea în fiecare zi şi noapte, iar cuvânt despre turma cea cuvântătoare nici unul, pentru care vor da cuvânt în ziua judecăţii. Apoi, de-i întreabă cineva despre cărţi, răs­pund, spunând: Sunt sărac şi nu o duc bine ca să cumpăr cărţi. Apoi se apropie nu ca cei săraci, ci purtând haine strălucite, agonisind o pungă groasă şi gâturi ca de tauri îngrăşaţi, trăgând la sine mulţimea ucenicilor, dar mai degrabă a bucătarilor; cele ce ruşine este şi a le spune, căci, din prisosinţa bogăţiei, au agonisit țiitoare cu pretext de servitori. O, adânc al ruşinii! O, propăşire a răutăţii! O, amărăciune a iubirii de arginţi! O, pântece nesăţios! În rest de aici sminteli, şuşoteli, ocară, batjocuri, tulburări. Apoi, fiind chemaţi, răspund: nu nedreptăţesc pe nimeni, am stăpânirea asupra bunurilor mele. Apoi, dacă unul din ereticii cei fără de Dumnezeu grăieşte fără de socoteală răstălmăciri, nu este nici unul care să răspundă împotrivă, războinic – nicăieri. Toţi se fac săraci atunci, toţi tăcuţi, toţi fugari. O, iubire de arginţi, rădăcină rea a toate relele! Cu bogăţia socotiţi să vă mântuiţi? Însă mai lesne este să între cămila prin urechea acului decât bogatul în împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 19:24). Desfătându-vă, îmbătându-vă şi îngâmfându-vă, vreţi să biruiţi ereziile? Însă vai vouă, cei ce vă desfătaţi şi vă îngâmfaţi cu aur şi vă înfrumuseţaţi cu haine felurite; cum veţi arăta altora sărăcia cea bună a lui Hristos, Care pentru noi a sărăcit, Care a poruncit ucenicilor Săi să nu aibă bani la cingători? Cu adevărat rătăciţi, neînţelegând Scripturile. Nu auziţi pe Domnul spunând: Fericiţi cei săraci şi iarăşi: Vai vouă, bogaţilor şi: Nu vă adunaţi comori pe pământ? Bogăţia voastră v-a amăgit şi cuvântul vostru a lipsit; hainele voastre au fost mâncate de molii; despre care veţi da cuvânt lui Hristos, Păstorului celui Mare. Căci nu aţi fost întru neştiinţă, pentru că fiecare din voi va da cuvânt despre sine lui Dumnezeu; dar voi, episcopilor, preoţilor şi diaconilor, şi pentru oi, fiecare după cum a crezut. Luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma: Vedeţi să nu lipsească vreo oaie din turmă. Căci cunoaşteţi aceasta, că, de va lipsi vreo oaie, întâmplându-se să fie mâncată de fiare, toată viaţa voastră se va prăpădi; căci sângele ei îl va cere Judecătorul din mâinile voastre.

7. Treziţi-vă, deci, în cealaltă vreme, propovăduiţi cuvântul, lepădaţi toată grija vieţii, luaţi seama cu de-amănuntul cum umblaţi; Luaţi seama la câini. Iarăşi spun Luaţi seama şi nu încetez a spune. Luaţi seama la furi, luaţi seama că mulţi amăgitori au ieşit în lume. Privegheaţi şi fiţi treji, cei ce vi s-a încredinţat harul stăpânesc, şi vegheaţi, păziţi ceasul înfricoşătoarei veniri a Stăpânului, când va veni să ia socoteală de la voi, cărora v-a încre­dinţat talanţii. Acestea, aşadar, având în minte, iubiţilor, păstoriţi turma lui Dumnezeu cea dintre voi, precum spune Apostolul, nu de nevoie, ci de voie, nici cu câştig urât, ci cu tra­gere de inimă, nici ca stăpânind clerul, ci pilde turmei făcându-vă. Şi, arătându-Se Păstorul cel Mare, veţi dobândi cununa neveştejită a slavei. Deci iarăşi grăiesc acestea: Ascultaţi, preoţi ai Domnului, împăraţi ai pământului şi toate popoarele, căpetenii şi toţi judecătorii pământului, tineri şi fecioare, bătrânii cu cei mai tineri. Luaţi în urechi, toţi care locuiţi lu­mea, cei mici şi cei mari, fie bărbat, fie femeie, la un loc bogatul şi sărmanul; vă îndemn luaţi aminte la cele spuse; căci vreau să vă dovedesc şi să vă îndestulez pe voi din Sfin­tele Scripturi că nu toţi cei ce se numesc creştini sunt creştini, ci numai se amăgesc, chemându-se numai cu numele creştini cu chemare goală. Cu cuvântul sunt mulţi creştini, dar cu purtarea puţini şi rari; cu înfăţişarea sunt ca creştinii şi ca ucenicii lui Hristos, dar cu comportarea trădători; cu cuvântul sunt bine-credincioşi şi milostivi, dar cu purtarea necre­dincioşi şi nemilostivi; cu chemarea sunt creştini, dar cu faptele păgâni, după cum a zis di­nainte proorocul David: S-au amestecat între neamuri şi au învăţat faptele lor. Şi cu ade­vărat cu noi s-a împlinit proorocia aceasta. Câţi creştini se ţin de basme iudaice şi elineşti, de spiţe de neamuri, de mantică[3], de astrologie şi descântece şi filacterii şi de păziri de zile şi ani, divinaţii şi vise şi glasuri ale păsărilor şi aprind făclii la izvoare şi se spală şi se păzesc de întâlniri şi mănâncă jertfe idoleşti şi sânge de sugrumate şi de animale ucise de fiare şi de bătăile aripilor şi de multe altele asemenea acestora? Cum se vor afla creştini cei ce săvârşesc acestea? Dar cu câtă îndrăzneală cutează să se numească pe ei înşişi creştini! Dar cum cutează să se apropie de dumnezeieştile Taine cei ce sunt mai răi decât elinii? Ascultaţi iarăşi: Câţi creştini sunt care fac ritualurile neamurilor, nearătarea feţelor sau strigări sau dansuri sau plesnirea mâinilor sau înveşmântarea femeilor ca bărbaţii? Celor ce fac acestea nu le foloseşte nimic să se numească creştini. Căci, precum fata sau fecioara, până când îşi păzeşte fecioria ei în chip binecuvântat şi vrednic se numeşte fe­cioară şi este; dar după ce e amăgită de cineva şi se întinează şi-şi pierde fecioria, nu mai este fecioară; aşa şi cel ce se numeşte creştin, de calcă legămintele şi făgăduinţele şi lea­pădă cuvântul Evangheliei şi săvârşeşte cele păgâneşti nu-i foloseşte nimic să se nu­mească el creştin, după cum s-a grăit mai înainte. Înţelegeţi, deci, toţi, iubiţilor, că prin pu­ţine cuvinte ne-am lepădat de toate acelea, spunând: Mă lepăd de Satana şi de toate fap­tele lui. Înţelege ce-ai spus: de toate faptele lui; vezi cui te-ai logodit, nu unui înger, nu unui împărat pământesc, nu unei căpetenii a acestui veac, ci Împăratului celor ce împărăţesc şi Căpeteniei celor ce cârmuiesc; Lui te-ai logodit şi te-ai mărturisit şi te-ai rânduit cu multe mărturii; te-ai lăsat în mâna Lui şi tu şi cuvintele tale. În rest, aşteaptă-L pe El când va veni din ceruri, arătând zapisul tău, graiurile din gura ta înaintea îngerilor şi a oamenilor. Vezi, frate, şi păzeşte-te de rămăşiţa din faptele păgâneşti! Ascultă pe Apostolul care spune: Aceasta spun, deci, şi dau mărturie în Domnul ca să nu mai umblaţi voi după cum umblă şi celelalte neamuri întru deşertăciunea minţii lor, întunecaţi la înţelegere. Dar voi n-aţi învă­ţat aşa pe Hristos. Luaţi aminte la cele spuse, iubiţilor, şi nu vă amestecaţi cu cei ce să­vârşesc acestea. Căci mulţi sunt ucenici ai pierzării şi se înmulţesc încă. Vedeţi că zilele rele sunt şi vremea îşi alege pe slujitorii ei.

8. Şi nu te mira dacă păstorii se fac lupi. Căci, vorbind către episcopi şi preoţi, Pavel a zis: Dintre voi se vor scula bărbaţi grăind răstălmăciri (Fapte 20:30). Încât nimeni din voi să nu se amăgească, având înfăţişare îngerească dinafară şi pe dinăuntru drăcească. Pentru aceasta a spus Iisus: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Dar şi eu grăiesc iarăşi cele asemenea: Vedeţi să nu vă amăgească cineva, nici din cei dinăuntru, nici din cei dinafară, nici episcop, nici preot, nici diacon, nici citeţ sau de grăieşte cineva răstălmăciri; unii vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori, alţii au înfăţişarea bunei-credinţe, dar tăgăduiesc puterea acesteia. Dar voi, iubiţilor, nu vă amăgiţi, ci, precum aţi primit pe Dom­nul nostru Iisus Hristos, în El să umblaţi şi Dumnezeul păcii va fi cu voi. Voi da şi despre acestea aici cuvântul; dar, grăind puţine despre semnele sfârşitului, voi înceta. Iar când voi începe să vorbesc despre sfârşit, înfricoşare vine asupra mea şi-mi ies din mine. Toate mi­nunile Domnului sunt mari şi înfricoşătoare şi slăvite; dar capătul sfârşitului şi taina celei de-a doua veniri a Lui cea mai presus de cuvânt şi de minte şi de înţelegere întrece toată istorisirea şi loveşte [de uimire] tot auzul. Dar mare luptă şi multă dorire a ucenicilor este să audă de la Învăţător semne despre sfârşit. Căci, precum adesea aţi auzit Evanghelia spunând: Şezând Iisus pe Muntele Măslinilor, s-au apropiat de El ucenicii Lui de-o parte, spunând: Zi nouă care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului acestui veac? Vezi înţelep­ciunea şi priceperea ucenicilor. Când socoteau să-L întrebe un lucru mare, nu s-au apro­piat toţi, ci deosebi şi zic: Zi nouă, Stăpâne, şi Zi nouă, Bunule; Zi nouă, Cunoscătorule de inimi; Zi nouă, Cel ce cunoşti cele din urmă şi cele de demult; Zi nouă, Cel ce ştii toate înainte de facerea lor; Zi nouă, Făcătorule al veacurilor; Zi nouă, Părinte al veacului ce va să fie; Zi nouă, care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului, când va să vii să ju­deci viii şi morţii a toată lumea; când vei desfiinţa toată începătoria şi toată stăpânirea şi puterea; când Ţi se va pleca tot genunchiul al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de sub pământ. Zi nouă care este semnul venirii Tale ca să învăţăm şi noi toate neamurile venirea Ta cea neobişnuită. Iar Domnul le-a zis lor: Vedeţi să nu fiţi amăgiţi, căci mulţi vor veni în numele Meu, spunând: Eu sunt Hristosul. Vedeţi să nu vă amăgească cineva; că vremea este aproape. Ceea ce noi vedem acum cu ochii noştri le-a zis atunci: Vremea este aproape; acum a venit şi toţi o vedem. Vezi câtă osârdie a Stăpânului pentru învăţăto­rii mincinoşi şi pentru eretici ca să-i dea de gol şi să ne arate vicleşugul ascuns într-înşii? De aceea, la întrebarea ucenicilor, înainte de semne i-a şi adus pe aceştia ca lupi ai turmei şi înaintemergători ai Antihristului, apoi a zis dinainte cele următoare, războaie şi răscoale, neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie; pe care, văzându-le acum, nu le înţele­gem, văzând pe alocuri războaie şi foamete şi spaime şi semne din cer şi celelalte pe care le-a grăit, cele mai multe, văzându-le, nu le înţelegem. Atunci, zice, se vor sminti mulţi şi se vor vinde unii pe alţii. Şi unde nu este acum trădare? Nu sunt toţi aproape unii împotriva altora şi nu se urăsc unii pe alţii? Şi aceasta s-a plinit, după cum vedem. Nu sunt toţi unii împotriva altora, neam peste neam, împărăţie peste împărăţie, cârmuitori împotriva celor asemenea, episcopi împotriva episcopilor, prezbiteri împotriva prezbiterilor şi diaconi îm­potriva diaconilor, citeţi unii împotriva altora, mireni împotriva mirenilor? Căci, pentru că s-a plinit fărădelegea, se răceşte dragostea multora. Pentru aceasta a zis dinainte Stăpânul: Cercetaţi Scripturile şi Să nu fiţi amăgiţi. Alt semn a pus înainte, spunând: Şi se va propo­vădui această Evanghelie în toată lumea spre mărturie tuturor neamurilor. Şi atunci aş­teaptă sfârşitul, fii gata să vezi urâciunea pustiirii, pe fiul pierzării, pentru care va fi necaz mult şi mare, asemenea cu care n-a mai fost de la începutul lumii. Şi iarăşi spune: Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne şi minuni încât, de-i cu pu­tinţă, să amăgească şi pe cei aleşi. Dar vezi cum în sus şi-n jos sunt proorocii mincinoşi şi apostolii mincinoşi ai lui Antihrist, fiul pierzării, care, fiind apucaţi de duhuri necurate şi lu­craţi de ele, se fac înaintemergători ai lui Antihrist, cel ce se pune împotrivă; şi prin dog­mele lor înşeală şi gătesc popor potrivit pentru primirea fiului pierzării.

9. Pentru aceasta dumnezeiasca Scriptură, fraţilor, strigă în sus şi-n jos că mulţi amăgitori au ieşit în lume. Pentru aceasta şi Stăpânul a adus cuvântul: Iată, dinainte v-am spus. Dar trebuie ca noi să înţelegem noima fiecărei expresii. Iată, dinainte v-am grăit vouă: adică de acum nu aveţi dezvinovăţire. Iată, dinainte v-am grăit vouă; de vor amăgi pe vreunul din voi de neiertat va fi. Iată, dinainte v-am grăit vouă; nimeni nu are dezvino­văţire binecuvântată. Iată, dinainte v-am grăit vouă toate; vedeţi să nu vă amăgiţi. Vedeţi să nu primiţi alt Hristos mincinos în locul Meu, Cel adevărat. Căci mulţi vor veni în numele Meu, spunând: Eu sunt Hristosul şi pe mulţi vor amăgi; şi: Vremea este aproape. Să nu mergeţi, deci, după ei. Vedeţi cât cuvânt în Sfintele Scripturi despre acestea. Pentru aceasta v-am adus aminte adesea de ereticii cei fără de Dumnezeu şi în cele de acum vă îndemn să nu vă amestecaţi cu ei în vreo faptă, nici la mâncare sau la băutură sau cu pri­etenie sau cu pace. Căci cel ce se înşeală cu acestea şi se amestecă cu ei se face pe sine străin de soborniceasca Biserică. Iar ucenicul cel adevărat şi fără vicleşug al lui Dumnezeu strigă cu îndrăzneală: De vă bine-vesteşte cineva ceva afară de ceea ce aţi primit ana­tema să fie; şi cele ale lui David cântă: Doamne, nu pe cei ce Te urăsc pe tine i-am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am topit? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei. Înfricoşaţi-vă şi vă cutremuraţi, cei ce faceţi agape şi petreceţi cu dânşii ca să nu pieriţi prin păgânătăţile lor. Dar se potriveşte şi aici [cuvântul] Iată, dinainte v-am grăit vouă. Ci să venim la cele aşe­zate înainte, care se împlinesc pentru sfârşit. Şi, ca să zic pe scurt: semnele cele dinainte zise s-au plinit; trebuie de acum să fii gata şi pregătit şi să nu te ocupi mai mult decât cu cele scrise. Mulţi neînvăţaţi şi neîntăriţi au răstălmăcit dumnezeieştile Scripturi; dar tu vezi să nu crezi lor! Mult rău, multă răutate s-a revărsat pe pământ, multe sminteli; dar tu ia seama să nu te amăgeşti; nu te pleca nici la dreapta, nici la stânga, ci mergi pe calea îm­părătească. Ai mulţi credincioşi, iubitule, deşi nu pe pământ, ci în cer, cu care sârguieşte să fii totdeauna în înţelegere! Ai acolo sărbătorile îngerilor, ai pe patriarhi, pe prooroci, pe apostoli, pe evanghelişti; ai pe mucenici, pe cuvioşii mărturisitori şi pe cei ce au strălucit în viaţa monahală, mulţime multă, ale căror nume sunt în cartea vieţii. Pe aceştia doreşte-i, pe aceştia urmează-i, acestora fă-le loc, pomenirea acestora s-o ai în inima ta ziua şi noaptea, totdeauna, ţinând în mâinile tale cărţile acestora, citeşte-le ca să afli mult folos. Fă-te negustor al cuvântului dreptăţii ca să poţi mustra pe cei ce răspund împotrivă şi să cerţi pe cei ce spun basme şi să reduci la tăcere pe eretici şi pe cei ce cad să-i povăţuieşti şi să-i întorci. Cercetează dumnezeieştile Scripturi ca, atunci când vei vedea vreo răzme­riţă şi tărăboi, să nu cazi, ci să scapi la dumnezeiasca Scriptură. Dar vezi să nu fii laş, nici să te clatini de la înţelegerea ta! Când vei vedea pe mulţi care nu înţeleg, nu te înstrăina; trebuie să fie şi acestea. Când vei vedea mulţi prooroci mincinoşi, adu-ţi aminte de Stăpâ­nul, Care spune: Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi. Când [vei vedea] amăgitori în cuvinte, adu-ţi aminte de proorocul care spune: Vai celor ce scriu răutate. Când vei vedea pe cei evlavioşi şi credincioşi şi înţelepţi ponegriţi, iar pe cei condamnaţi şi trufaşi şi trădători şi desfrânaţi mai de vază, adu-ţi aminte de Apostolul, care spune: Oa­menii desfrânaţi şi impostori vor propăşi spre tot mai rău, amăgind şi fiind amăgiţi. Când vei vedea Sfânta Scriptură spurcată de cei ce par că sunt creştini şi pe cei ce grăiesc cu­vântul lui Dumnezeu urâţi, adu-ţi aminte de Domnul, Care a zis: Dacă lumea vă urăşte pe voi, cunoaşteţi că pe Mine M-a urât mai înainte de voi. De M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni. Când vei vedea popoare alergând la grăitorii de basme şi la ghicitul în cărţi şi la înşiruitorii de neamuri şi la mantici şi la învăţăturile demonilor şi la cei ce întreabă du­hurile necurate, nu te agita, nici să nu cazi! Şi, de vezi pe cei ce par a fi păstori făcând acestea, să nu disperi, ci, lăcrimând, adu-ţi aminte de Apostolul care spune: În vremurile de apoi vor apostazia unii de la credinţă, luând aminte la duhurile amăgirii şi la învăţăturile demonilor celor necuraţi. Şi iarăşi spune: Va fi o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci-şi vor grămădi învăţători după poftele lor, gâdilându-şi auzul, şi-şi vor în­toarce auzul de la adevăr şi vor fugi după basme.

10. Când vezi masă de mare preţ, cină, desfătare, amăgire, agitaţie şi glasuri răz­vrătite, adu-ţi aminte de Domnul, Care a spus: Vai celor îndestulaţi, că veţi flămânzi; vai celor ce râdeţi, că veţi plânge. Când vei vedea dănţuind şi jucând şi cântând cântecele demonilor, suspină şi, lăcrimând, aminteşte-ţi de David, care spune: N-au cunoscut, nici n-au înţeles, în întuneric umblă; şi de proorocul Isaia, care spune: Vai de cei ce se scoală dimineaţă şi gonesc după sicheră[4], care aşteaptă seara pentru chitare şi psaltirioane şi tim­pane şi flaut, care beau vin; faptele lui Dumnezeu nu le privesc şi faptele mâinilor Lui nu le înţeleg. Şi simplu, văzând toată sminteala care se face, aminteşte-ţi de Stăpânul Care spune: Vai lumii pentru sminteli; cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai prin cine vin. Însă ce zic cei grei la inimă, care caută minciuna? Nu este rău, spun ei, să te înalţi; căci ce rău fac chitara şi celelalte instrumente? O, neştiinţă de pe urmă! O, înţele­gere rea a diavolului! Neam rău şi preadesfrânat, acestea răsplătiţi Domnului? Stăpânul cel curat a poruncit pretutindeni ca nicidecum să nu huzurească creştinul şi tu spui: Ce rău fac acestea? Vai de cei ce spun amarului dulce; vai de cei ce ţin întunericul ca lumină! Dar să ne zică nouă cei neînvăţaţi, din care Sfântă Scriptură pot să înfăţişeze că trebuie creştinul să facă aceste lucruri? Care carte a Sfinţilor, care Evanghelie a învăţat să se poarte aşa cu necuviinţă creştinii? Iată, Biserica cea sobornicească şi apostolească de la răsăritul soarelui şi până la apus şi de la marginile lumii strigă şi învaţă şi îmboldeşte prin Lege şi prooroci şi prin apostoli şi prin Însuşi Stăpânul şi nicăieri nu află cineva că e îngă­duit creştinului să facă aceste lucruri. Câţi împăraţi sunt şi puternici şi înţelepţi şi de neam bun şi slăviţi şi legiuitori şi robi şi liberi şi săraci şi bogaţi şi bătrâni şi tineri? Cine dintre aceştia poate să dovedească sau să înfăţişeze despre acestea că e îngăduit creştinului să cânte din chitară sau să dănţuiască sau altceva de acest fel să facă, de care am grăit mai înainte? Nimeni nu poate să pună înainte. Nimeni să nu vă înşele; nu sunt acestea ale creştinilor; acestea sunt străine de Biserica cea sobornicească; acestea toate păgânii lumii le fac. Nimeni, fraţilor, să nu vă înşele; câţi vă găsiţi întru acestea aţi căzut din har; Hristos nu vă va folosi la nimic. Dar să venim iarăşi la mărturisirea cea dintâi şi bună, la care am fost chemaţi, înaintea a multor martori, a îngerilor şi a oamenilor şi a Ziditorului a toate; căci El Însuşi ţine zapisul mărturisirii noastre în cer ca să răsplătească fiecăruia după cum a lucrat şi a păzit mărturisirea. Căci legămintele şi lepădarea de diavolul şi unirea cu Hris­tos şi lucrurile şi faptele noastre şi cuvintele şi gândurile şi huzurelile şi glumele fiecăruia din noi sunt scrise; şi Hristos vine având pe toate scrise. De acum ce vrei? Să-L minţi? Însă nu se poate; căci în mâna Lui eşti şi tu, şi cuvintele tale. Ci vrei să te ascunzi? Însă nu se poate, deoarece în mâna Lui sunt marginile pământului şi nu este zidire nearătată înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite ochilor Lui şi nu se ascund de faţa Lui. De te sui în cer, El acolo este; de te cobori în adânc, acolo e de faţă. Căci scris este: Toate câte a voit Domnul a făcut în cer şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile. Ce vom face, deci, fraţilor? Strâmtorare ne este de pretutindeni. Căci El Însuşi cunoaşte cele ascunse ale inimilor şi rărunchii. Nu este fugă; căci nu este cine să scape din mâinile Lui. E cu ne­putinţă să te ascunzi; căci ţine rotundul pământului şi pe cei ce locuiesc pe el ca lăcustele. Nu se poate să stai împotrivă, după cum este scris: Tu înfricoşat eşti şi cine va sta Ţie îm­potrivă? Căci El Însuşi stăpâneşte cele cereşti şi cele pământeşti şi cele dedesubt, Care va să desfiinţeze toată cârmuirea şi stăpânirea şi puterea. Apărare nu este, nici prilej, nici înţelegere. Pentru aceasta de la marginile pământului până la margini strigă dumnezeias­ca Scriptură şi îmboldeşte şi mustră şi povăţuieşte şi dă mărturie şi ameninţă. De aceea zice Stăpânul nostru: Cel ce Mă dispreţuieşte pe Mine şi nu primeşte graiurile Mele nu-l judec Eu; cuvântul pe care l-am spus îl va judeca în ziua cea din urmă. Şi iarăşi spune: De nu veneam şi nu le vorbeam lor, păcat nu aveau; dar acum nu au dezvinovăţire pentru pă­catul lor. Auziţi că nu au nici o dezvinovăţire. Într-adevăr, fraţilor, strâmtorare vă este de pretutindeni.

11. Însă cine dă într-adevăr răspuns, că, iată, destul v-am îmboldit cu cuvântul, arătându-vă cele triste şi aducându-vă aminte de pedepse, şi v-am scris certările, lovindu-vă şi înfricoşându-vă cu prisosinţă. Şi ştiu cu adevărat că aşa este; şi ştiu că fiecare din voi va da seamă pentru cuvântul lui Dumnezeu şi fiecare va secera ceea ce seamănă şi fieca­re îşi va purta povara sa. Ci, precum ai vestit acestea şi le-ai adus în mijloc şi ne-ai plesnit şi ne-ai înfricoşat, arată-ne restul şi modul mântuirii, dă-ne şi leacul rănii, precum ai zis cele usturătoare zi şi cele făcătoare de bucurie! Iată, vreau să mă mântuiesc, ce voi face? Cum să mă mântuiesc? De ce fel de purtare am nevoie? La cine voi scăpa? Căci mult am păcătuit: în fapte şi în cuvinte, de voie şi fără de voie, noaptea şi ziua şi în tot ceasul. Ce voi face, deci? Cum să mă mântuiesc? La cine voi scăpa? Îţi spun eu la Cine să scapi. Fericitul David a arătat la cine trebuie să scăpăm, zicând: Dumnezeu e scăparea şi pute­rea noastră. Aceasta a arătat-o şi Ioan, cel mai mare decât toţi proorocii, care spune: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Aceasta a vestit-o şi îngerul, spunând: Căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor; şi iarăşi spune proorocul David: Doamne, la Tine am scăpat. La Acesta scapă şi tu, Care spune: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi; Care zice: N-au nevoie cei sănătoşi de doctor, ci cei ce o duc rău; Care a zis: Pocăiţi-vă; căci s-a apropiat împărăţia cerurilor; care a spus: Veniţi la Mine cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi; Care a spus: Are stăpânire Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele; Care a spus: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară; Care a spus: Viu sunt Eu, că nu vreau moartea păcătosului cât să se întoarcă şi să-l viez pe el; Care a zis: Va face izbândire celor ce strigă către El zi şi noapte; Care a zis: Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte. La Acesta scapă, pocăindu-te şi lăcri­mând. Pocăieşte-te şi nu te îndoi; pocăieşte-te şi nu fi fără curaj, nici nu te nesocoti pe tine însuţi, având leacul mântuirii. În cer bucurie se face de te pocăieşti şi tu eşti uşuratic? În­gerii tresaltă şi tu dormitezi? Pentru tine a venit Doctorul sufletelor şi tu ascunzi rana? El strigă: Veniţi la Mine, fiii oamenilor, veniţi la Mine! Şi tu nu te sârguieşti? El strigă: N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă. O, iubire de oameni neasemănată a Stăpânului! N-a venit, deci, să cheme pe drepţi, zice, ci pe păcătoşi. Cutează, deci, păcă­tosule, şi nu fi fără curaj! Căci pe tine a venit să te cheme Păstorul cel bun, pentru tine a plecat cerurile şi S-a coborât, spunând: Veniţi la Mine, toţi cei împovăraţi. Căci n-a venit să cheme pe cei drepţi, ci pe păcătoşi. Dar vezi să nu fii laş pentru cuvânt, auzind de ne­spusa Lui iubire de oameni, căci nu numai despre chemarea simplă a grăit, ci a adăugat la pocăinţă. Căci n-a venit, zice, să cheme pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă, nu la râs, ci la lacrimi, nu la vorbire ruşinoasă, ci la slavoslovire, nu la mese şi cine şi beţii, ci la post şi priveghere şi lacrimi, nu la dansuri şi cântece de chitară şi la cântece triste, ci la plâns şi necaz şi strâmtorare, spunând: Fericiţi cei ce plâng, adică pentru păcatele lor. Începe, deci, să te pocăieşti; dă numai începutul şi Dumnezeul celor ce se pocăiesc va lucra îm­preună şi te va întări şi vei afla har mult şi ţi se va face mai presus decât mierea şi fagurul. Multe sunt căile vieţii, precum este scris, şi multe felurile mântuirii. Prin care fel vrei mân­tuieşte-te, numai mântuieşte-te! De ai – miluieşte; de nu ai – nu cere Dumnezeu. Nu ai pâine, nu ai haină. Pleacă genunchii, bate-ţi pieptul, adu lacrimile, suspină, plângi, întinde mâinile tale la cer, ridică ochii tăi către Stăpânul, posteşte, priveghează! Acestea le are tot omul şi nu poate să tăgăduiască; pe acestea sârguieşte să le aduci lui Dumnezeu tot­deauna. Însă şi acestea cu scop şi cu judecată trebuie făcute ca să nu alergi la nimereală şi să te osteneşti în deşert.

12. Deci, făcând aceste virtuţi şi aducând lui Dumnezeu pocăinţă, păzeşte cu de-amănuntul şi cercetează nu cândva să ai vrăjmăşie împotriva cuiva şi scopul tău să se facă deodată deşert, ci, după cum a zis Apostolul Pavel, Cu frică şi cutremur lucrând mântuirea noastră şi păzind porunca ce spune: De iertaţi oamenilor greşalele lor va ierta şi Tatăl vostru cel ceresc greşalele voastre. Deci, de te rogi lui Dumnezeu cu toată inima şi nu în râs şi îngrijorându-te, păzeşte această poruncă a Lui şi iartă de ai ceva împotriva cuiva. Vrei să ţi se ierte greşalele tale? Iartă şi tu pe cele ale aproapelui. Iar dacă tu nu ierţi greşalele fratelui, nici pe ale tale nu ţi le va ierta Stăpânul, căci zice: De nu iertaţi oameni­lor greşalele lor, nici Tatăl vostru cel ceresc nu va ierta pe ale voastre. Şi ştim toţi că nu minte, căci nemincinos este şi credincios în toate cuvintele Lui. Fii, dar, gata, aşteptând în fiecare zi pe Cel ce va cere sufletul tău. Nu astăzi să te pocăieşti şi mâine să uiţi, nu astăzi să plângi şi mâine să joci, nu astăzi să posteşti şi mâine să te îmbeţi, fiind purtat de mulţi, nu astăzi să priveghezi şi mâine să te întinzi, ci poartă grijă de mântuirea ta ca să te încu­nunezi. Nu întoarce spatele virtuţii, nu fugi de osteneală ca să nu fii depărtat de cununi. Urăşte toată bucuria acestei lumi şi slava ei. Şi zi cu David: Nedreptatea am urât şi m-am scârbit de ea, iar legea Ta am iubit(Ps. 118:163) şi De la toată calea cea rea am oprit pi­ciorul meu. Juratu-m-am şi m-am pus să păzesc poruncile Tale. Sârguieşte, deci, să fii totdeauna gata ca, atunci când va veni Cel ce cere sufletul, să te afle gata întru pocăinţă şi eu îţi dau asigurare nu te va despărţi de cei mântuiţi. Păzeşte pururea porunca Domnului: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită. Şi iarăşi spune: Fiţi gata, că în ceasul în care nu socotiţi Fiul Omului va veni. Ascultă şi pe Apostolul care spune: Necurmat rugaţi-vă. Înţelegeţi ce înseamnă necurmat, adică totdeauna, în toată vremea şi noaptea, şi ziua, şi seara, şi dimineaţa, şi la amiază şi în tot ceasul, şi lucrând, şi odihnindu-te, şi păstorind, şi muncind, şi dormind, şi fiind treaz. Nu aştepta Duminica sau vreo sărbătoare sau deo­sebirea locului. Căci nu e circumscrisă Dumnezeirea într-un loc; căci În mâinile Tale sunt marginile pământului. Pentru aceasta şi proorocul David, rugându-se în fiecare zi şi noapte, nu aştepta ziua, nici deosebirea locului, ci zicea lăcrimând şi sfătuindu-şi sufletul său: În tot locul stăpânirii Lui binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul. Şi tu, iubitule, nu aştepta ceasul sau ziua sau deosebirea locului, ci, după cum am spus mai înainte, în tot locul, şi în casă, şi în biserică fiind, roagă-te şi oriunde te-ai afla, în tot locul stăpânirii lui Dumnezeu. Ascultaţi, toţi care locuiţi lumea, laolaltă bogatul şi săracul, fie bărbat, fie fe­meie, fie maturi, bătrâni şi tineri, împăraţii pământului şi judecătorii pământului, ascultaţi ce este scris: Vremea s-a scurtat ca şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea. Să lepădăm necredinţa şi poftele lumeşti, să vieţuim în veacul de acum cu mintea întreagă şi cu drep­tate şi cu credinţă şi în cel ce va să vină aşteptând fericita nădejde şi arătarea slavei ma­relui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aduceţi-vă aminte de mine tot­deauna, fraţilor, şi ţineţi predaniile pe care le-aţi primit de la fericiţii bărbaţi, de la prooroci şi apostoli şi de la Stăpânul tuturor. Pildă de rea pătimire şi de îndelungă răbdare aveţi pe prooroci, de răbdare pe Iov, de întreagă înţelepciune pe Iosif, de judecată pe Daniel, de dragoste pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sine pentru noi, de pocăinţă pe David, părintele lui Dumnezeu, îl aveţi. Căci acesta s-a făcut nouă chip al pocăinţei, îmboldindu-ne şi îndemnându-ne şi spunând: Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine; şi eu vă voi învăţa chipul pocăinţei, deoarece şi eu oarecând m-am smintit, însă prin pocăinţă m-am sculat şi cunosc iubirea de oameni a Stăpânului, ştiu cum cu adevărat îi primeşte pe cei ce se pocăiesc cu braţele deschise, căci e cu neputinţă să mintă Stăpânul meu. Căci L-am auzit spunând: Cele ce ies din buzele Mele nu le voi lepăda. Căci cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. O dată M-am jurat pe cel sfânt al Meu. Viu sunt Eu, Care nu voiesc moartea păcătosului. Auziți că S-a dat pe Sine Iubitorul de oa­meni. Pentru aceasta îi îmboldesc pe toţi: Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine şi, după cum avem vreme, să alergăm cu picioare sprintene, înainte de a veni ziua Domnului cea mare; Să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire. Veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Dom­nului, Care ne-a făcut pe noi. Că El ne-a făcut pe noi, El. Îndură-Te de noi şi ne binecuvintează, arată faţa Ta peste noi şi ne miluieşte! Căci El este Dumnezeul celor ce se pocăiesc, El ne primeşte pe noi, care ne pocăim, El ne şi păstoreşte. Lui fie slava şi tă­ria şi toată mulţumirea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.


[*] Traducere din greaca veche după PG 59: 553-568. Text apărut și în revista „Glasul monahilor” în 2004.

[1] Joc de cuvinte. Locurile (τροποι) şi purtările, felul de a fi (τροποι) sună asemănător în greceşte.

[2] Păzitorul.

[3] Un fel de ghicire.

[4] Băutură ameţitoare; vin.

Mitropolitul Ierotheos Vlachos – ideologul neopapismului fanariot?

Mitr. Ierotheos de Nafpaktos continuă seria de articole pe tema primatului în sânul Bisericii Ortodoxe, susținând, de data aceasta, că autocefalia este o caracteristică improprie atribuită Bisericilor Locale. Ultimul său articol pe această temă, Termenul de «Biserică Autocefală», care a fost tradus și în engleză, a primit o critică îndreptățită din partea unui profesor oarecare grec, Nikolaos Manis, care exprimă o dilemă: «Biserică Autocefală» sau ecleziologie «autocefală»?. Critica adusă este neașteptat de valoroasă și merită să fie rezumată în rândurile de mai jos.

Înainte de toate, voi expune pe scurt concepția Mitropolitului despre autocefalie și inconsecvențele ei.

Ca observație generală, în ultimele sale texte se bazează îndeosebi pe teologi contemporani și foarte puțin pe Sfinții Părinți și canoanele Bisericii. Cel puțin ideile de bază nu sunt sprijinite pe mărturii patristice. Lucrul acesta este în contradicție flagrantă cu critica sa la adresa teologiei post-patristice. El însuși ajunge să răstălmăcească tradiția Părinților, făcând apel mai mult la teorii moderne. Chiar dacă nu se folosește de scrierile teologilor personaliști, totuși nu valorifică cum se cuvine comorile tradiției patristice.

Ultimul său articol prezintă o teorie despre autocefalie care sună astfel: termenul provine de la existența unor episcopi autocefali, care erau subordonați direct Patriarhului, nu Mitropolitului din regiunea din care făceau parte. În mod analog, Bisericile Autocefale nu trebuie înțelese ca fiind independente, ci ca având un Protos, care este primul din diptice, adică Roma odinioară și acum Constantinopolul.

Își începe pledoaria de la faptul că Biserica își are drept cap pe Hristos, însă și episcopii sunt conducători ai Bisericii: „Întâistătătorii locali sunt priviți ca și conducători în tipul/felul și locul lui Hristos, și nu ca reprezentanți sau vicari ai Lui”. Pornind de la canonul 34 apostolic, desprinde ideea că Mitropoliții sunt conducători ai Bisericilor Locale, care cuprindeau și alte Episcopii. Nu este clar de ce este raportat acest canon doar la Mitropolii, nu și la Patriarhii, deși nu se menționează în cuprinsul său decât că fiecare neam trebuie să-și aibă drept cap un episcop, care să acționeze sinodal împreună cu restul ierarhilor din acel teritoriu. Acest lucru nu se aplică doar la nivel mitropolitan, ci și patriarhal. Spre exemplu, ortodocșii din Republica Moldova au un Mitropolit, care este subordonat Moscovei, dar cei din România au un Patriarh, care nu este subordonat nici unui alt episcop direct. Rezultă că avem de-a face cu o teorie care nu se susține: Mitropoliile au un Protos și, prin analogie, și Patriarhiile au unul, în consecință, și Biserica în ansamblul ei ar avea unul. Însă  trebuie observat că aplicabilitatea canonului în discuție nu este doar la nivel de Mitropolii, ci și la nivel de Patriarhii, fără a presupune neapărat un superior al episcopilor din fruntea creștinilor de diferite neamuri.

În capitolul al 3-lea Mitropolitul face referire la Arhiepiscopi autocefali, care au apărut cu trecerea timpului, fără a menționa când și unde anume. Un exemplu ar fi Metodie din Moravia. Sursa acestor informații este Ioannis Tarnanidis, fără altă documentare istorică sau măcar trimitere precisă.

Termenul de „autocefal” se găsește la canonistul Balsamon. Acesta spune, în comentariul la canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, că Mitropoliții din Asia, Tracia și Pont erau autocefali și abia Sinodul IV a hotărât să fie hirotoniți de Arhiepiscopul de Constantinopol, nu de Sinoadele lor mitropolitane. Există un aspect pe care nu-l menționează IPS Ierotheos: situația lor este comparată de acest canonist cu cea a unor Biserici autocefale, cum ar fi Bulgaria, Cipru și Georgia. Ultima primise autocefalia de la Patriarhia Antiohiei, sub care fusese mai înainte. Așadar este uimitor cum dintr-un text în care sunt menționate Biserici autocefale este preluată doar informația despre Episcopi autocefali, care, în plus, chiar aveau statut independent. Mai concret, Mitropolitul Ierotheos face referire la termenul de Biserică autocefală pomenit de Balsamon, dar în comentariul altui canon, deși se regăsește și în comentariul canonului amintit mai sus. Deci teoria că inițial doar episcopii au fost numiți autocefali și Bisericile abia peste câtva timp rămâne nedemonstrată.

Mai departe, deși face o critică a sistemului papist din Apus, practic ajunge să afirme același sistem ierarhic și în Răsărit. Din faptul că Sinodul (Pentarhia de odinioară sau Sinaxa Primaților de astăzi) este forul suprem, peste Bisericile Autocefale, iar acesta este prezidat de un Protos, decurge concluzia că în Ortodoxie este necesar să fie un cap al ei, în persoana Președintelui Sinodului Panortodox. Dar această concluzie este una pur logică, nebazată pe dovezi istorice și, cel mai grav, în contradicție cu afirmația din început că Hristos este capul Bisericii.

Este prezentată o analogie între întruchiparea lui Hristos în persoana ierarhului care slujește Liturghia, care este întâiul între co-slujitori, și primatul jurisdicțional între Patriarhi. Scrierile Sf. Simeon al Tesalonicului vorbesc doar despre Liturghie și ordinea de onoare, nu despre conducerea Bisericii și ierarhizarea jurisdicțională. La fel, corespondența dintre ierarhia prezentată de Sf. Dionisie Areopagitul este pusă ca un model al primatului în Biserică, deși Sfântul vorbește despre cele trei trepte ierarhice (arhiereu, preot, diacon), nu și despre o ierarhie piramidală care are alt cap decât Hristos. Într-adevăr, prin har, Hristos este prezent și lucrează prin arhierei și ar putea fi justificată existența unui conducător suprem, dar practica ne arată că acela este doar Domnul Însuși. Mai jos de El sunt apostolii și urmașii lor, nu o persoană anume.

Practic, toată argumentația constă, în principiu, în aceste cuvinte: „La cine se raportează Întâistătătorii? Nu ar trebui să se raporteze la Sinaxa sau Sinodul Întâistătătorilor, cu Patriarhul Ecumenic drept Protos? Altfel, probabil că autocefalia este interpretată drept ‘autocefalarhie’ (guvernare de sine independentă)? Și Sinaxa sau Sinodul Întâistătătorilor nu are nici un cap sau Protos? Este Biserica Ortodoxă fără cap, în maniera protestantă?”. Cu alte cuvinte, avem de-a face doar cu niște raționamente și întrebări confuze care s-ar dori a fi argumente solide. Mai mult, răspunsul este simplu: capul este Hristos nevăzut. Așa cum la o Liturghie poate fi protos un preot, iar altă dată alt preot, fără să însemne asta că vreunul este conducătorul celuilalt în sens absolut, la fel este și între Patriarhi, ca să păstrăm comparația făcută chiar de Mitr. Ierotheos.

Însă cele mai grave afirmații și acuze sunt aduse în ultimul capitol, al 7-lea. Aici se spune că oprirea pomenirii Patriarhului Bartolomeu de către ruși este schismă și ieșire din Biserica Ortodoxă deoarece s-au rupt de capul ei „în afară de cazul când Protos-ul a căzut într-o erezie și aceasta a fost probată sinodal”. Practic, avem de-a face cu aceeași atitudine ca în cazul semnatarilor documentelor din Creta, care se declară ortodocși fără a binevoi să-și confrunte temeinic părerile lor cu învățătura statornicită în Biserică, declarând pe cei ce au întrerupt pomenirea drept schismatici în mod automat.

În rândurile de mai jos voi prezenta, într-o traducere selectivă, combaterea adusă de profesorul Nicolaos Mannis, care aduce un aport important la tema de față.

„Din păcate, în textul acesta IPS-ul vine în contradicție în principal cu sine însuși. Pentru că, deși dezvoltă foarte corect ecleziologia ortodoxă despre Capul Bisericii (doar Hristos), se contrazice apoi, considerând drept cap pe «Protos», indiferent dacă îl respinge teoretic.

Scrie IPS: «Patriarhul Ecumenic are anumite funcții ca Prim-Tron, pe care i le-au recunoscut în practică toate Bisericile Ortodoxe. Printre altele, este faptul că a prezidat Sinodul II Ecumenic și la următoarele Sinoade Ecumenice». Totuși aceasta nu este deloc întocmai! Pentru că la Sinodul II președinte a fost Sf. Meletie al Antiohiei și numai după moartea lui a fost ales președinte Sf. Grigorie Teologul, Arhiepiscop de Constantinopol; la Sinodul III președinte a fost Sf. Chiril al Alexandriei, iar Nestorie al Constantinopolului a fost condamnat; la Sinodul IV și VI președinția a fost ținută de legații Papei de la Roma; doar la Sinoadele V și VII au prezidat Patriarhi de Constantinopol (Sf. Eutihie și Sf. Tarasie).

IPS-ul continuă scriind că Patriarhul de Constantinopol «a acordat nu numai Tomuri de Autocefalie, ci și demnitatea și cinstea de Patriarhie tuturor Bisericilor mai noi de la Biserica Rusiei până astăzi».

Totuși nici aceasta nu este deloc întocmai. Este cunoscut din istoria bisericească faptul că la 1589 Patriarhul Ieremia al II-lea Tranos al Constantinopolului a acordat vrednicia patriarhală anticanonic Bisericii Rusiei (dându-i locul al treilea) și a înaintat ca Patriarh pe Mitropolitul Iov al Moscovei[1]. Totuși este cunoscut că la această acțiune samavolnică au reacționat mulți Ierarhi luminați, precum Ierothei al Monemvasiei și Sf. Meletie Pigas, care cunoșteau că, după ecleziologia ortodoxă, numai Sinodul Ecumenic dă vrednicia și cinstea patriarhală. Mai întâi Ierothei al Monemvasiei a reacționat și a «a spus îndeosebi Patriarhului: Stăpâne al meu, aceasta nu merge, pentru că marele Constantin a făcut Patriarhiile prin Sinod Ecumenic; și marele Iustinian a făcut Arhiepiscopie Ahrida prin Sinod Ecumenic și Ierusalimul Patriarhie pentru cinstitele patimi ale lui Hristos»[2]. Patriarhul Ieremia, în efortul de a-și consolida fapta lui samavolnică, a convocat un Sinod Endemic în mai 1590 în Constantinopol (care a cedat Tomosul Patriarhal Bisericii Rusiei, așezând-o în poziția a cincea), la care au participat și Patriarhii Ioachim al Antiohiei, Sofronie al Ierusalimului și optzeci de alți Episcopi[3]! Pe lângă acestea, Sf. Meletie Pigas, Patriarhul Alexandriei, cel caracterizat și ca un «nou Fotie de după schismă»[4], a reacționat și a revendicat convocarea unui Sinod Ecumenic. În epistola lui către Ieremia al Constantinopolului din 1591 scrie următoarele lucruri foarte importante, care constituie niște catapulte împotriva tezelor IPS-ului de Nafpaktos și oricărui alt apărător al samavolniciei fanariote din epoca noastră: «Am văzut aceste lucruri grozave cu privire la ridicarea la rang de Patriarhie a Mitropoliei de Moscova; căci nu-ți ascund că acest lucru nu ține de un Patriarh (doar Noua Romă a cunoscut să urmeze pe cea Veche), ci de un Sinod și Sinod Ecumenic (adică al ortodocșilor)· căci în felul acesta au fost așezate și Patriarhiile de până astăzi. De aceea trebuia ca sufletul tău sfânt și al celorlalți frați să se angajeze la vot, căci trebuie ca toți (după cum au stabilit Părinții la al III-lea Sinod) să știe ce se face, pentru că este o reflectare aspra unui fapt comun. Și este evident că nici un Tron Patriarhal nu se supune altuia, ci este legat de Biserica sobornicească»[5]. […]

De altfel, singura întâietate pe care o recunoaște Biserica lui Hristos este întâietatea cinstei cu totul protocolară, pe care impune, după Macarie al Ancirei, în a «prezida, a ședea primul, a vorbi primul, a spune părerea primul, a semna primul în adunările și acțiunile sinodale și a fi pronunțat numele lui în Diptice»[6]. Deci iată ce mod de «privilegii deosebite» are «Protos»-ul: să săvârșească dumnezeiasca Liturghie, să stea pe primul loc, să vorbească și să-și exprime primul părerea, să pună primul semnătrua lui și să fie pomenit primul numele lui în Diptice! Adică nici o legătură cu «privilegiile» pe care vor să i le recunoască neopapistașii și avocații lor.

Mai departe IPS-ul avansează la propuneri pentru anularea pomenirii tradiționale a Întâistătătorilor («pentru toți episcopii ortodocși») și înlocuirea ei cu pomenirea Patriarhului de Constantinopol de către ceilalți Întâistătători (acesta s-ar transforma în felul acesta în Protos mondial, după modelul papistaș!), propuneri care clar învață o ecleziologie «autocefală» a monarhiei Fanarului în locul ecleziologiei ortodoxe cu privire la poliarhia (pluriconducere) unor episcopi-conducători sub monarhia absolută a Capului general, Care este numai Hristos!

În acest punct trebuie să fie accentuat faptul că aceste teze ale IPS-ului nu sunt susținute de Părinții Bisericii. Dimpotrivă, pozițiile patristice sunt tocmai opuse și nimeni nu vorbește despre vreun «primat mondial» și «cap al celorlalți Întâistătători». Sf. Meletie Pigas scrie în acest sens: «Bisericile fiecăruia și capii Bisericilor, care se adună toți odată într-un singur plen (sic) al Bisericii sobornicești constituie un trup, al cărui cap este numai Hristos! Așadar Biserica sobornicească, ce are un Cap sobornicesc pe Hristos, nu este o pocitanie. Căci capetele diferite[7] nu dăunează rațiunii sobornicității, ci o împlinesc prin cele ale fiecăruia; după cum nici Bisericile diferite ale Bisericii una nu dăunează rațiunii sobornicității»[8]. Și Sf. Maxim Peloponesiatul mai detaliat: «Și toți sunt capete, toți învățători, toți păstori ecumenici ai Bisericii și ei au cap sobornicesc pe Hristos, pe Care sunt întemeiați și ei, cu toată Biserica, toți sunt slujitori și propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos, la care aduc și pe ceilalți creștini. Chiar dacă sunt căpetenii, dar nu sunt astfel de căpetenii încât să dea viață mădularelor din partea lor. Pentru că numai Hristos face asta, ca Unul ce este viață în sine și dătător de viață… Și oricine este despărțit de El[9], chiar și păstorii înșiși, chiar și Apostolii (sic), nu se poate să fie viu. Deci sunt numiți și ei căpetenii, dar în parte, nu deplin»[10].”


[1] Vezi Feida, Εκκλησιαστική ιστορία της Ρωσίας, εκδ. Αποστολικής Διακονία (Αθήνα), 2011, σ. 295.

[2] Κων. Σάθα, Βιογραφικόν Σχεδίασμα περί του Πατριάρχου Ιερεμίου Β’, Αθήνα, 1870, σ. 21.

[3] Καλλινίκου Δελικάνη, Πατριαρχικών εγγράφων, τόμ. γ΄, Κωνσταντινούπολη, 1905, σ. 24-26.

[4] Χριστόδουλου Παρασκευαΐδη (μετέπειτα Αρχιεπισκόπου Αθηνών), Μελέτιος Πηγάς, Αθήνα, 1971, σ. 27.

[5] Μεθοδίου Φούγια, Επιστολαί Μελετίου Πηγά, Εκκλησιαστικός Φάρος ΝΒ΄ (1970), σ. 232.

[6] Δοσιθέου Ιεροσολύμων, Ιστορία των εν Ιεροσολύμοις πατριαρχευσάντων, Βουκουρέστι, 1715, σ. 954.

[7] Oare de ce nu menționează ca unele capete au pe cineva între ele drept «cap» și «Protos»?

[8] Μελετίου Πηγά, Διάλογος ορθόδοξος χριστιανός (Harley MS 5643, f.309v).

[9] De Hristos, nu de «Protos»!

[10] Μαξίμου Πελοποννησίου, Εγχειρίδιον κατά του σχίσματος των παπιστών, Βουκουρέστι, 1690, σ. 36-37, 79. Și iarăși nici o referință la cineva care să fie căpetenia anumitor capete

Dintre toate, simptomatică este propunerea ca Patriarhul Ecumenic să nu mai pomenească nominal pe toți ceilalți Întâistătători. Acesta este, de fapt, adevărul cel mai incomod: toți Patriarhii sunt egali, drept aceea se pomenesc între ei. Acest fapt provine din vremea apostolilor, când nici unul nu era superior celorlalți. Putem asista la o răsturnare din temelii a rânduielii Bisericii Ortodoxe, iar unul din teoreticienii acesteia pare a fi, din păcate, chiar IPS Mitropolit Ierotheos.

Sf. Ioan Maximovici: Teolog echilibrat între extreme

Caracteristica cea mai importantă a vieții Sf. Ioan Maximovici, prăznuit astăzi, este că a făcut nenumărate minuni prin rugăciunile sale și avea un mod de viață foarte nevoitor chiar și în mijlocul civilizației. Dar o altă trăsătură importantă este păzirea neabătută a tradiției ortodoxe într-un mod echilibrat. S-a delimitat de erorile teologice ale vremii sale, dar fără să intre în polemici inutile. Acest aspect îl zugrăvește ucenicul său, Pr. Serafim Rose în rândurile ce urmează.

Fragmente dintr-un Cuvânt de învățătură rostit de Părintele Serafim Rose în luna iulie a anului 1976 la Mănăstirea Sfântul Gherman din Alaska din Platina, California, cu ocazia Duminicii Sfinților Părinți ai celor Șapte Sinoade Ecumenice, în amintirea celei de-a zecea pomeniri a adormirii Arhiepiscopului Ioan.

Lucrările teologice ale Arhiepiscopului Ioan sunt destul de puține ca număr. Nu le-am găsit încă pe toate pentru că nu sunt încă adunate într-un singur loc. Se află în reviste vechi, de obicei reviste bisericești care aveau o circulație foarte restrânsă și care acum sunt aproape toate pierdute. Unele sunt din vechile reviste bisericești din Iugoslavia anilor 1920 si ’30; altele sunt din propriile sale mici periodice din China si America. Am găsit, printr-o pură întâmplare, un articol lung – bineînțeles că prin harul lui Dumnezeu l-am găsit – ce a fost tipărit la Varșovia în 1930 și din care probabil n-au mai ramas decât câteva copii. Multe dintre scrierile sale sunt articole foarte scurte – predici foarte adânci –, dar are și mai multe articole lungi – de 20, 30, 40 de pagini – ce sunt foarte importante. A scris împotriva ereziei lui Bulgakov și a sofiologiei. A scris despre Maica Domnului într-un tratat pe care îl traducem pentru un nou număr din „Cuvântul Ortodox”. (Lucrare tradusă și în limba română cu titlul Cinstirea Maicii Domnului în tradiția ortodoxă, trad. de Cristian Maxim, Editura Icos, Cluj -Napoca, 2000, n. trad). A scris, de asemenea, despre Sfânta Rusie, Noii Mucenici, Biserica – Trup al lui Hristos, însemnătatea diasporei ruse, monarhia ortodoxă și multe alte asemenea teme.

Din scrierile sale teologice vedem că Arhiepiscopul Ioan era destul de diferit de Mitropolitul Antonie. Principala caracteristică pe care o putem desprinde din scrierile sale teologice este libertatea. Este întru totul adâncit în tradiția ortodoxă și este el însuși un izvor de adevărată teologie
ortodoxă.
Nu are nici un fel de influențe străine sau vreo supraaccentuare a unei părți a tradiției din pricina vreunei controverse. El devine astfel foarte valoros ca autoritate în discuțiile ce se poartă în limba engleză despre așa zisa influență apuseană asupra teologiei ortodoxe din ultimii 700 de ani. De exemplu, într-un articol pe care l-a scris despre iconografie, afirmă adevaratul stil ortodox iconografic, dar în același timp nu este prea mâhnit de icoanele în stil apusean, atâta timp cât sunt în anumite limite și au fost binecuvântate să se afle în biserică.

A scris de asemenea despre o întrebare: „Pentru ce S-a rugat Hristos în Grădina Ghetsimani?” Aici vedem cum a reușit să se descurce cu un subiect care, la vremea aceea, era foarte controversat. Devenise controversat deoarece dascălul său, Mitropolitul Antonie, opunându-se la ceea ce el numea interpretarea scolastica a „răsplătirii făcute unui Dumnezeu jignit”, a mers puțin prea departe în direcția opusă și astfel a pus un accent prea mare pe semnificația rugăciunii lui Iisus Hristos din Grădina Ghetsimani, ca și cum aceasta ar fi fost cea mai importantă parte a răscumpărării noastre, iar Crucea a fost cumva subestimată. Aceasta se intamplă adesea când cineva este implicat în polemici cu argumente cu alți teologi. Unii merg puțin prea departe într-o parte și, ca o contracarare a acestui fapt, celălalt merge prea departe în cealaltă parte. Arhiepiscopul Ioan avea un foarte bun echilibru în acestea, ceea ce arată cât de sănătos era punctul său de vedere și cum nu cădea în nici un fel de extreme. A luat partea cea mai bună din învățătura Mitropolitului Antonie despre acest subiect – dragostea compătimitoare a Domnului Iisus Hristos pentru întreaga omenire – și, în același timp, a corectat câteva dintre greșelile pe care le avea Mitropolitul Antonie în articolul său. De exemplu, Mitropolitul spunea că este necuviincios din partea noastră să gândim că Domnului Iisus Hristos I-ar fi fost frică de suferințele ce-I stăteau înainte, pe când majoritatea Sfinților Părinți vorbesc exact despre acest punct: prin aceasta se dovedește natura umana a lui Iisus Hristos, că Îi era teamă de suferințele ce aveau să vină. Deci Arhiepiscopul Ioan a corectat aceasta și a arătat de asemenea și partea bună a învățăturii Mitropolitului Antonie despre iubirea compătimitoare. Oamenii vorbeau una și alta, unii apărând un punct de vedere, alții apărându-l pe celalalt, iar Arhiepiscopul Ioan l-a discutat fără să facă din el nici un fel de controversă. De fapt, citindu-i articolul, n-ai ghici niciodată că era vreo controversă. Aceasta arată cât de echilibrat era. […]

Lucrul important pe care noi îl învățăm din scrierile Arhiepiscopului Ioan este: să ne ridicăm mai presus de ceartă în teologie. (Acest fel de a face teologie este explicat de Pr. Serafim și în prefața pe care a scris-o la Dogmatica Pr. Mihail Pomazansky. Aici el spune: „Pentru creștinii ortodocși din zilele noastre, care sunt înconjurați de non-ortodocși, sunt foarte folositoare distincțiile atente pe care le face între învățăturile ortodoxe și cele ale romano-catolicismului și protestantismului, chiar în unele opinii care la exterior par identice. El face aceasta fără vreun ton iritat împotriva non-ortodocșilor – ton care astăzi este atât de comun în scrierile polemice – ci, după ce totdeauna mai întâi descrie cu nepărtinire punctul de vedere al acelora, prezintă învățătura ortodoxă într-o manieră obiectivă ce ajută pe creștinul ortodox să-și înțeleagă credința mult mai bine. Pr. Mihail, în toate scrierile sale, nu încearcă să descopere ceva nou sau să se evidențieze prin asprimea criticilor sale – greșeli comune în teologia academică de azi. Mai degrabă, el încearcă să dăruiască propriile sale reflecții smerite și senine despre bogăția învățăturii ortodoxe pe care o acceptă ca fiind deja stabilită și experimentată de veacuri de către teologii și creștinii simpli dinaintea lui. Chiar și atunci când, în numele adevărului, găsește că este necesar să critice o concepție, fie ea înăuntrul sau în afara Bisericii Ortodoxe, o face cu atâta delicatețe și bună intenție, încât este imposibil ca cineva să se simtă ofensat. Mai mult decât orice, în scrierile Pr. Mihail se poate găsi o caracteristică a teologiei ortodoxe autentice ce este adesea uitată în vremea noastră rece și raționalistă. Teologia nu este în primul rând despre argumente, critici, dovezi și contestări ale dovezilor; ea este, mai întâi de toate, cuvântul oamenilor despre Dumnezeu, în concordanță cu de-Dumnezeu inspirata învățătura a Ortodoxiei. De aceea, prima ei țintă și intenție este totdeauna aceea de a inspira, de a încălzi inima, de a ridica pe om mai presus de preocupările meschine pământești, pentru a întrezări dumnezeiescul început și sfârșit al tuturor lucrurilor și astfel să dăruiască energia și încurajarea de a lupta spre a ajunge la Dumnezeu și la casa noastră cea cerească. Acesta este, cu siguranță, înțelesul și duhul teologiei celor trei străluciți „teologi” ai Ortodoxiei: Sf. Ioan Evanghelistul, Sf. Grigorie de Nazianz și Sf. Simeon Noul Teolog; ei se poate spune că au dat tonul teologiei ortodoxe și acesta va rămâne tonul și sarcina teologiei chiar și în vremurile noastre analitice și împietrite la inimă. Pr. Mihail este calm și obiectiv, exprimându-se mai degrabă prin afirmații sobre discrete decât prin exagerarea ce vine din părere de sine îngustă.” (Protopresbiter M. Pomazansky, Orthodox Dogmatic Theology, translated and edited by Hieromonk Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Brotherhood, 1997, p. 17, 12 – n. trad). Dacă luăm oricare dintre scrierile Arhiepiscopului Ioan, fie o predică sau un articol mai lung, vedem că nu există absolut nici un fel de controversă. Chiar și atunci când se „luptă” cu cineva ca Bulgakov și trebuie să arate unde îi citează pe Părinți greșit și unde învățătura sa nu e ortodoxa – chiar și acolo, nu ai impresia că se ceartă, ca teologii noștri savanți. Din contra, este foarte calm. Unde e o anumita învățătură a Părinților – o prezintă; și unde Bulgakov greșește arată: „Aici nu e bine, aici a citat greșit”.
Dintre toți acești eretici ai Școlii de la Paris, Bulgakov a fost considerat a fi unul dintre cei mai patristici, fiindcă îi cita în mod constant pe Părinți. Majoritatea oamenilor nu i-au aprofundat pe Părinți prea bine și de aceea sunt foarte impresionați când, de exemplu, Bulgakov citează o învățătură despre Maica Domnului. Bulgakov nu spune exact ce cred latinii – că exista o concepție imaculată –, ci spune că Maica Domnului este fără de păcat. După învățătura ortodoxă, nu spunem că Maica Domnului este fără de păcat. Spunem că nu a căzut în păcat, dar ea a avut păcatul originar, păcatul strămoșesc și, de asemenea, că ea avea urmările păcatului în mintea sa. (Aceasta expresie trebuie înțeleasă în sensul celor spuse mai sus de Părintele Serafim: este vorba de păcătoșenia (sinfulness) apărută în urma păcatului strămoșesc de care nu este lipsit nici un om. „Străină oricărei căderi în păcat, ea nu a fost străina ispitei păcatului” spune Sf. Ambrozie al Mediolanului citat de Sf. Ioan Maximovici în cartea sa Cinstirea Maicii Domnului în tradiția ortodoxă. Iată ce spune și Sfântul Siluan: „Într-o zi ascultam în biserică citirea din proorocul Isaia, iar la cuvintele „Spălați-vă și vă veți curăți” (Isaia 1, 16), mi-a venit gândul: „Poate că Maica Domnului a păcatuit vreodată chiar și numai cu gândul”. Și, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea un glas mi-a spus lamurit: „Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a mărturisit în inima mea curăția ei”. (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, trad. de diac. Ioan. I. Ica jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 145 – n. trad).  Nu există nici un dubiu că a fost expusă acelorași păcate la care, în general, toata firea e expusă, în afară de Domnul nostru Iisus Hristos; dar ea nu a căzut în păcat. Bulgakov, totuși, nu a înțeles această deosebire când a vorbit despre nepăcătoșenia Maicii Domnului; și a citat 50 de texte din slujbele bisericești și din scrierile Sfinților Părinți despre această problemă a nepăcătoșeniei Maicii Domnului.

Arhiepiscopul Ioan, fiind un teolog foarte competent, a examinat toate aceste 50 de texte și a arătat că nici măcar unul dintre ele nu spune ceea ce pretinde Bulgakov că ar spune. Bulgakov ori scotea un text din context undeva unde restul pasajului din acel Sfânt Părinte spunea exact opusul, ori îl făcea să spună mai mult decât trebuia. În general, Bulgakov pur și simplu n-a înțeles cum se citesc Sfinții Părinți și încerca sa-i forțeze și să-i facă să zică ceea ce voia el. Arhiepiscopul Ioan a trebuit să arate în fiecare caz că nu era adevărat, că acești Sfinți Părinți nu spuneau ceea ce credea Bulgakov că spuneau.

Aici vedem marea libertate a scrierilor teologice ale Arhiepiscopului Ioan: cum era mai presus de certuri pătimașe. Unii oameni, care merg la școli academice, țin foarte mult la „a demonstra” că celălalt este „pe dinafară” și astfel să „triumfe”. E ca o cearta de nivel studențesc. Arhiepiscopul Ioan era mai presus de aceasta, arătând calm și limpede care este învățătura adevărată a Bisericii, fără să se tulbure pentru mici amănunte. Aceasta libertate a duhului său teologic este foarte importantă pentru noi.

Există o povestire interesantă, pe care am auzit-o de la un preot din San Francisco, care ne arată cât de liber era Arhiepiscopul Ioan în duhul său teologic, cum era mai presus de micile detalii; cum, chiar când era vorba de mici detalii care în ele însele era foarte bune, totuși el era mai presus de ele.

Faptul s-a întâmplat la Shanghai, când Școala rusă de catehism era la sfârșitul anului. În astfel de scoli ortodoxe rusești aveau obiceiul să examineze oral. În loc să scrie răspunsurile la întrebări, studenții trebuiau să se ridice și să dea un răspuns oral, care arăta profesorului cât de capabili erau să se exprime, cât de politicoși, cât de cuviincioși și altele. De asemenea, examinatorul – care este de obicei conducătorul școlii (în acest caz Arhiepiscopul Ioan) – vedea cât de bine i-a învățat profesorul pe studenți. La aceasta examinare orală, s-a ridicat o fată și recita partea din catehism despre Vechiul Testament. Era o parte care spunea: „Enumeră profeții mari și profeții mici din Vechiul Testament”. Știm, bineînțeles, că, pentru scopuri practice, în aceste catehisme moderne profeții sunt împărțiți în cei care au scris cărți lungi cu proorocii importante în ele și cei care au scris cărți foarte mici în care profețiile nu sunt atât de izbitoare. Este o distincție clară și un ajutor pentru a învăța. Poți memora numele mai bine dacă înveți că exista 12 profeți mici și așa mai departe. Înaintea lui Dumnezeu, totuși, este limpede că nu e așa de important. Astfel, când fata a început să enumere numele celor 12 profeți mici, destul de bine, după cum ii memorase, dintr-o data Arhiepiscopul Ioan zice: „Nu există profet mic!” Bineînțeles că fata s-a emoționat, iar profesorul a fost mustrat că i-a învățat pe copii despre profeți mici și mari.

De ce a spus Arhiepiscopul Ioan un asemenea lucru, de ce a negat ceea ce toată lumea învățase? Pentru că se gândea în primul rând cum sunt la Dumnezeu. La Dumnezeu, bineînțeles, nu exista profeți mici. Oricine este profet vede viitorul; este în mod clar o persoană îndumnezeită, un sfânt. Este adevărat că unii au proorocit mai puțin, iar alții mai mult, dar la Dumnezeu toți sunt de seamă, toți sunt profeți mari.

Această povestire ne arată că Vlădica Ioan era mai presus de a pune lucrurile pe categorii – deși bineînțeles accepta faptul că se învăța care sunt mici și care mari. Aceasta arata din nou echilibrul său, sobrietatea și libertatea sa – și faptul că, pentru el, învățătura Bisericii era, mai înainte de toate, ceea ce citim în Condacul Sfinților Părinți: ceva „țesut din teologia cea de sus”. Vine de la Dumnezeu, are o altă mireasmă, nu este doar ceea ce citești în cărți. Ajută și ceea ce citești în cărți și e bine să înveți, dar trebuie să ne amintim că mai presus de aceasta este teologia ce vine de sus, de la Dumnezeu.

Aceasta este ceea ce-l face azi pe Arhiepiscopul Ioan atât de plin de inspirație și un adevărat exemplu pentru a nu ne încurca cu amănunte, cu mici controverse, ci să ne amintim că teologia este ceva ce vine de sus, de la Dumnezeu. El însuși, fiind prezent zi de zi la slujbele dumnezeiești, folosea această sursă mai mult decât toate atunci când făcea teologie.

Poate că mai mult decât oricare alt teolog al timpurilor moderne, el citează slujbele Bisericii, deoarece pentru el teologia nu ținea doar de faptul de a citi cărți și de a scrie, ci însemna în primul rând a adânci învățătura Bisericii din slujbe. Și de aceea atitudinea de controversă, de polemici este absentă în lucrările sale chiar și atunci când demonstrează ce e bine și ce e greșit.

Traducere de Victor Popescu-Sandu (de pe Sf. Ioan Maximovici)

Articol publicat in revista „The Orthodox Word”, Nr. 175-176, Anul 1994, p. 142-158 si in Glasul Bisericii pe 2007 nr. 1-3.

EPISTOLĂ ENCICLICĂ a Bisericii una, sfinte, catolice și apostolice către ortodocșii de pretutindeni (1848)

Sf. Ier. Fotie, Grigorie și Marcu,
apărătorii Ortodoxiei în fața catolicismului

După cum am anunțat anterior, după publicarea Studiului introductiv foarte instructiv și actual, redăm acum textul Enciclicei Patriarhilor Răsăriteni din 1848 în traducerea Prof. Teodor M. Popescu, cu notele făcute de acesta (din BOR, an LIII, 1935, nr.11- 12, p. 649-684). Limbajul a fost adaptat pe alocuri, dar foarte puțin. O mare parte din note le-am lăsat deoparte pentru că privesc aspecte tehnice, de traducere și editare, cu nenumărate referințe bibliografice. Toate acelea au fost menționate în mare parte în Studiul introductiv și ar fi îngreunat în zadar citirea.

Este instructivă perspectiva ecleziologică pe care o oferă Scrisoarea aceasta a Patriarhilor, formulată în termeni diplomatici. Biserica Romei este privită ca fiind scaun vacant și uzurpat de episcopii catolici (pct. 9 și 16). Răsăritenii nu numesc episcopi noi în scaunele libere, ci așteaptă și lucrează ca ele să fie aduse la credința cea dreaptă și restaurate. Cei din scaunele din Occident sunt numiți Episcopi, iar corpul eclezial este „Biserica inovatoare a Apusului”. Însuși Papa primește apelativul de „Preafericirea Sa”, probabil unul protocolar, neconform cu rangul său, căci ar fi dorit să fie numit „Sanctitatea Sa”; totuși este o adresare respectuoasă față de rangul său bisericesc. Dar, peste toate, romano-catolicii sunt considerați în afara Bisericii, care este doar cea Ortodoxă, și invitați să se unească cu ea atunci când se face vorbire despre „ întoarcere dorită a Bisericilor apostate la corpul Bisericii una, sfântă, catolică și apostolică” (pct. 17). Așadar este interesantă această folosire a termenilor prin care se transmite mesajul clar că Apusul este apostat și în afara Bisericii, dar totuși are parte de o adresare bisericească în virtutea faptului că ocupă o fostă Biserică, deși în mod abuziv.

Câteva precizări preliminare ale traducătorului Teodor M. Popescu:

– Traducerea pe care o dăm este literală, ceea ce o face greoaie, dar mai fidelă. Am preferat-o unei traduceri libere şi pentru a păstra aerul bisericesc şi arhaic al enciclicii greceşti şi pentru a respecta termeni şi expresii care, într’o traducere liberă, se pot răstălmăci. Unele neologisme sunt totuşi inevitabile.

– Acest titlu a displăcut, fireşte, romano-catolicilor, pentru care Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică este cea romană. Un asemenea titlu, crede J. Chantrel, nu arată de la cine emană enciclica; episcopi şi credincioşi „ortodocşi” are Biserica romană în tot Orientul (v. Rohrbacher-J. Chantrel, Histoire universelle de l’Eglise catholique, ed. 9, t. XIV, Paris 1900, 1850). Formula μία, ἁγία, καθολικὴ καὶ ἀποστολικὴ Ἐκκλισία aparține simbolului credinţei. Cuvântul catolică implică de la prima lui întrebuințare cunoscută (Sf. Ignaţiu al Antiohiei, Ep. Smirneni, VIII, 2) noţiunea de ortodoxie (comp. Martiriul Sfântului Policarp, adresa şi VIII, 1). Acest atribut se cuvine de aceea de drept Bisericii Ortodoxe şi în niciun caz exclusiv celei romane. La Dallas şi Mansi se traduce inconsecvent fie „catholique”, fie „universelle”. Dallas p. 29 notează; „Cuvântul Catolic însemnează literal universal. Acest nume fiind comun Bisericii întregi înainte de secolul al IX-lea, Biserica Ortodoxă de Răsărit îl păstrează”.

Tuturor celor de pretutindeni, în Duhul Sfânt iubiţi și doriţi fraţi ai noştri, sfinţi Arhierei, prea cucernicului cler din jurul lor şi tuturor ortodocşilor, fii adevăraţi ai Bisericii una, sfinte, catolice şi apostolice, îmbrăţişare frăţească în Duhul Sfânt şi toate cele bune şi de mântuire de la Dumnezeu!

Trebuia ca propovăduirea evanghelică, sfântă şi dumnezeiască a răscumpărării noastre să fie vestită de către toţi aşa neschimbată şi să fie crezută în veci aşa de curată, cum a descoperit-o dumnezeieştilor şi sfinţilor Săi Ucenici Mântuitorul nostru, Cel Care pentru aceasta S’a deşertat pe Sine, luând chip de rob[1], coborând din sânurile părinteşti și dumnezeieşti, şi cum aceia, devenind martori văzători şi auzitori, ca nişte trâmbiţe puternice au răsunat în toată lumea (căci în tot pământul a ieşit graiul lor şi până la mar­ginile lumii cuvintele lor)[2]; şi, în sfârşit, aşa neatinsă, cum ne-au predat-o de obşte atâţia şi atât de mari de Dumnezeu purtători Părinţi ai Bisericii catolice, cei de la marginile pă­mântului, care au repetat aceleaşi graiuri şi au învăţat până­ la noi în Sinoade şi fiecare în parte. Dar, precum odinioară în Eden, începătorul răutăţii, vrăjmaşul cel înţelegător al mântuirii oamenilor, luând cu viclenie chip de sfetnic folositor, a făcut pe om călcător al poruncii dumnezeieşti celei cunoscute, tot astfel amăgind pe mulţi cu timpul şi în Ede­nul cel înţelegător, Biserica lui Dumnezeu, şi insuflându-le gânduri rele şi protivnice lui Dumnezeu şi făcându-i unel­tele sale, amestecând veninul ereziei în izvoarele cele lim­pezi ale învăţăturii ortodoxe, adapă pe mulţi ce sunt nevi­novaţi, dar vieţuiesc fără pază în pahare aurite aşa zicând cu hristologia evanghelică şi care, „neluând seama mai mult la cele auzite” (Evrei II, 1) şi vestite de Părinţii lor (Deuteronom XXXII, 7) potrivit Evangheliei şi la fel pururea cu în­văţătorii cei de mai înainte, nici socotind îndestulător spre mântuirea lor sufletească cuvântul cel grăit şi scris al Dom­nului şi autoritatea Bisericii celei de totdeauna, vânează o nouă necredință şi inovaţii ca pe niște haine şi dezvoltă în toate chipurile învăţătura evanghelică cea de ei falsificată.

§ 2. De acolo ereziile cele în multe sfâşiate şi îngrozi­toare, pe care Biserica cea catolică, primind chiar din scu­tecele ei armătura lui Dumnezeu şi apucând cuţitul Duhului, „care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni VI, 17), a fost nevoită să le combată şi împotriva tuturor a triumfat până azi şi va triumfa biruitoare în toţi vecii, înfăţişându-se tot­deauna mai strălucită şi mai puternică după luptă.

§ 3. Dar din aceste erezii unele au şi dispărut cu to­tul, altele se duc, altele s’au veştejit, altele şi înfloresc mai mult sau mai puţin, fiind în putere până la timpul re­stabilirii lor, altele iarăşi reapar, ca să-şi meargă drumul lor de la naştere până la distrugere. Căci, fiind gânduri şi nă­scociri nenorocite de oameni nenorociţi, trăsnite cu anatema celor şapte Sinoade Ecumenice, ca și ei, se nimicesc, chiar de ar mai ţine o mie de ani. Numai ortodoxia Bisericii ca­tolice şi apostolice, cea însufleţită de Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu, ea dăinuieşte veşnic, după făgăduinţa cea nemincinoasă a Domnului: „Porţile iadului nu o vor birui” (Mt. XVI, 18), adică gurile nelegiuiţilor şi ereticilor (cum ne tălmăcesc nouă dumnezeieştii Părinţi), oricât de grozave ar fi, oricât de meşteşugite la cuvânt şi de convingătoare, oricât de uimitoare, nu vor birui dreapta învăţătură cea liniștită şi tăcută. Dar oare „ce este că drumul celor păcătoși merge bine?” (Ieremia XII, 1) şi nelegiuţii se semețesc şi se înalţă ca cedrii Libanului (Psalm XXXVI, 45), turburând adorarea cea liniştită a lui Dumnezeu? Pricina acestui lucru este nespusă şi Biserica, deşi se roagă zilnic ca să lipsească de la ea boldul acesta, acest înger al lui Satan, aude de la Domnul totdeauna: „Destul îţi este ţie harul Meu; căci puterea Mea întru slăbiciune se desăvârşeşte” (2Corinteni XII, 9). De aceea „mai cu plăcere se laudă întru slăbiciunile sale, ca să sălăşluiască asupra ei puterea lui Hristos” şi „pentru ca cei încercaţi să se vădească” (1Corinteni XI, 19).

§ 4. Dintre aceste erezii răspândite – pentru judecăţi pe care le ştie Dumnezeu – pe o mare parte a pământului era cândva arianismul, iar astăzi este şi papismul[3], dar şi acesta (ca și acela, care a şi dispărut cu totul), deşi este în putere acum, nu va birui până la sfârşit, ci va trece şi va fi doborât şi va răsuna marele glas din cer: „Doborâtu-s’a” (Apocalipsa XII, 10).

§ 5. Părerea cea nouă „că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul” este protivnică lămuririi hotărâte a Dom­ului nostru, dată cu grijă pentru aceasta (Ioan XV, 26): „Care de la Tatăl purcede”, şi protivnică mărturisirii întregii Biserici catolice, după cum este încredinţată de către cele şapte Sinoade Ecumenice: „Care de la Tatăl purcede” (Sim­bolul credinţei). I. Pentru că înlătură progresiunea cea măr­turisită de Evanghelie a Persoanelor dumnezeieşti ale feri­citei Treimi, progresiune dintr’o singură cauză, unică, dar diferită. II. Pentru că introduce raporturi diferite şi inegale între Ipostasele cele de aceeaşi putere şi împreună mărite şi confundarea sau amestecarea Lor. III. Pentru că dove­deşte aşa zicând ca fiind imperfectă, ba chiar obscură şi greu de înţeles până la ea mărturisirea Bisericii una, sfântă, catolică şi apostolică. IV. Pentru că atacă pe Sfinţii Părinţi din Sinodul întâi Ecumenic de la Niceia şi din Sinodul al doilea Ecumenic de la Constantinopol, ca și cum adică ar fi teologhisit nedesăvârşit despre Fiul şi Sfântul Duh şi ar fi trecut sub tăcere o asemenea însuşire a Dumnezeirii fiecă­reia din cele două Persoane, deşi era nevoie să fie lămurite toate însuşirile lor dumnezeieşti împotriva şi a arienilor, şi a macedonienilor. V. Pentru că insultă pe Părinţii Sinodului al treilea, al patrulea, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea Ecu­menic, care au vestit în lume desăvârşit şi întreg dumnezeiescul Simbol, încât şi cu blesteme înfricoşate şi cu pe­depse nedezlegate au oprit orice adaos sau scădere sau schimbare sau mutare fie şi de o cirtă, şi lor înşişi şi ori­căror alţii[4]; ca și cum ar trebui să fie îndreptat şi mărit şi, prin urmare, toată învăţătura teologică a Părinţilor catolici ar fi de schimbat, descoperindu-se parcă noi însuşiri tuturor celor trei Persoane ale fericitei Treimi. VI. Pentru că s’a strecurat la început în Bisericile Apusului, ca un „lup în piele de oaie”, cu însemnarea adică nu de purcedere, după înţelesul grecesc din Evanghelie şi din Simbol, ci cu însem­narea de trimitere, cum se apăra papa Martin[5] faţă de Maxim Mărturisitorul şi cum explica Anastasie Bibliotecarul sub Ioan VIII[6]. VII. Pentru că forţează în chip deosebit, cu neînchipuită îndrăzneală, şi falsifică Simbolul însuşi, care este depozit comun al creştinismului. VIII. Pentru că a adus atâtea tulburări în Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu şi a dezbinat neamurile. IX Pentru că a fost dezaprobată în chip solemn de la prima înfăţişare de către doi papi de veşnică amintire, Leon III şi Ioan VIII, care – acesta – în epistola[7] către Sfântul[8] Fotie, a pus în rândul lui Iuda pe cei care au introdus-o întâi în dumnezeiescul Simbol. X. Pentru că a fost condamnată de multe Sfinte Sinoade ale celor patru Patriarhi ai Răsăritului. XI. Pentru că a fost lovită cu anatemă, ca o inovaţie şi adăogire în Simbol, la Sinodul al optulea Ecumenic cel întrunit la Constantinopol pentru pacea Bisericilor Răsăritene şi Apusene[9]. XII. Pentru că, odată introdusă în Bisericile din Apus, fie a născut făpturi de ruşine, fie a atras după sine în curând alte inovaţii, cele mai multe protivnice poruncilor celor hotărât scrise în Evanghelie ale Mântuito­rului nostru şi ţinute cu scumpătate până la introducerea ei în Bisericile în care s’a furişat, ca: stropire în loc de Botez, refuzarea Sfântului Potir laicilor, ridicarea uneia şi aceleiaşi pâini frânte, dar folosirea de ostii, azimă în loc fie pâine, lăsarea din Liturghii a binecuvântării, adică a dumnezeieştii chemări a Preasfântului Duh celui Care sfinţeşte slujirea[10] şi desfiinţarea vechilor ceremonii apostolice ale Bisericii catolice, oprind de exemplu ungerea cu Sfântul Mir şi împărtăşirea cu Preacuratele Taine a pruncilor botezaţi; necăsătorirea preoţilor, infailibilitatea şi vicariatul lui Hristos în persoana Papei şi celelalte, înlăturând astfel tot tipul vechi apostolic aproape al tuturor Tainelor şi al întregii învăţaturi, pe care-l ţinea vechea sfântă şi dreptcredincioasă Biserică a Romei, pe atunci mădular prea cinstit al Sfintei Biserici catolice şi apostolice. XIII. Pentru că a îndemnat pe teologii Apusului, apărătorii ei, neavând nici un loc nici în Scriptură, nici în Părinţi, pentru a da chip plăcut greşitelor învăţături enumerate, nu numai la răstălmăcirea Scripturilor, cum nu vedem la niciunul din Părinţii Sfintei Biserici cato­lice, dar şi la falsificarea textelor sfinte şi neatinse ale dumnezeieştilor Părinţi răsăriteni, ca şi apuseni. XIV. Pentru că a apărut ca ceva străin, nemaiauzit şi blasfemiator chiar şi pentru celelalte comunităţi creştine existente, care, pentru alte drepte pricini, au fost înlăturate din staulul catolic. XV. Pentru că nu se poate încă apăra nici măcar cu proba­bilitate din Scripturi sau cel puţin în chip raţional din Pă­rinţi, cu tot zelul şi cu toată lupta apărătorilor ei, în nici una din acuzaţiile enumerate. O asemenea părere poartă toate caracteristicile învăţăturii greşite, ce provin din firea şi din însuşirile ei. Şi, deoarece orice învăţătură greşită, care atinge cugetarea catolică cu privire la fericita Treime şi la progresiunile[11] dumnezeieşti, şi încă chiar existenţa prea Sfântului Duh, este şi se numeşte erezie şi cei care cugetă astfel eretici, după hotărârea celui întru Sfinţi Damasus, Papă al Romei: „Dacă cineva va avea dreaptă părere despre Tatăl și Fiul, dar nu va avea despre Sfântul Duh, este eretic” (Mărturisirea credinţei catolice, pe care Papa a trimis-o Episcopului Paulin al Tesalonicului[12] de aceea Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică, mergând pe urmele Sfinţilor Părinţi, răsăriteni ca și apuseni, a declarat odinioară pe timpul Părinţilor şi declară iarăşi astăzi în Sinod, că această părere nouă mai sus arătată, că Duhul Sfânt purcede de Tatăl şi de la Fiul, este în esenţă erezie, iar partizanii, oricine ar fi, eretici, potrivit cu susnumita hotărîre sinodală a Prea Sfinţitului Papă Damasus, şi adunările lor eretice, şi orice comuniune duhovnicească şi religioasă a fiilor ortodocşi ai Bisericii catolice cu unii ca aceia neîngăduită, mai ales în virtutea canonului 7 al Sinodului al treilea Ecumenic[13].

§ 6. Această erezie, care a atras după sine şi foarte multe inovaţii, precum s’a arătat, cunoscută fiind pe la ju­mătatea secolului al şaptelea[14], necunoscută şi anonimă la început, şi încă diferite însemnări având în provinciile apusene ale Europei, furişându-se cu încetul în timp de patru sau cinci secole, covârşind vechea ortodoxie a acelor părţi prin nepăsarea Păstorilor de atunci şi prin protecţia Suve­ranilor[15] a dus la rătăcire puţin câte puţin nu numai Bise­ricile atunci ortodoxe încă ale Spaniei, dar şi pe cele ger­mane, galice şi italiene, a căror ortodoxie se vestea odi­nioară în toată lumea şi cu care adeseori comunicau dumnezeieştii noştri Părinţi, ca marele Atanasie şi Vasile cel până la cer strălucitor, şi a căror împreună bună înţele­gere şi lucrare cu noi până la Sinodul al şaptelea Ecume­nic a păstrat neatinsă învăţătura Bisericii catolice şi apo­stolice. Dar în urmă, prin pizma celui care urăşte binele, inovaţiile ei cu privire la teologia cea sănătoasă şi orto­doxă a Preasfântului Duh (a Cărui „hulire nu se va ierta oamenilor nici în veacul de acum, nici în celce va să fie”, după hotărârea Domnului, Matei XII, 31-32) şi una după alta, inovaţiile privitoare la dumnezeieştile Taine şi mai ales la Taina cea de-lume-mântuitoare a Botezului şi a dumnezeieştii Împărtăşiri şi a Preoţiei, ca nişte făpturi îngrozitoare urmându-i, au pus stăpânire şi pe Roma cea veche însăşi, de unde luând caracter oficial în Biserică, au primit spre a se deosebi şi numele de Papism. Căci episcopii ei supranumindu-se Papi, deşi la început unii dintre ei s’au decla­rat în chip ecumenic împotriva inovaţiei, ca Leon III şi Ioan VIII, precum am spus mai sus, şi au dezaprobat-o în toată lumea, unul prin acele plăci de argint[16], iar celălalt prin epi­stola sa către Sfântul Fotie la Sinodul al optulea Ecumenic şi prin cea către Sfendopulchros[17] pentru Metodiu, episcopul Moraviei, cei mai mulţi dintre urmaşii lor, momiţi de privi­legiile antisinodale ce decurgeau pentru ei din erezie[18] întru apăsarea Bisericilor lui Dumnezeu şi găsind în ele mult folos lumesc şi „câştig mult”, închipuind conducere monar­hică în Biserica cea catolică şi monopol al harurilor Sfântului Duh, nu numai au schimbat cât îi priveşte religia veche, despărţindu-se prin arătatele inovaţii de cealaltă veche şi existentă încă formă de conducere creştină, ci s’au silit nu fără neîngăduite tratative, cum ne încredinţează istoria cea adevărată, ca să atragă cu ei de la Ortodoxie la apostazia lor şi celelalte patru Patriarhii şi să robească astfel Biserica cea catolică voilor şi poruncilor oamenilor.

§ 7. înaintaşii şi Părinţii noştri de fericită amintire de atunci întru osteneală şi sfat în deobşte, văzând călcată în picioare învăţătura strămoşească evanghelică şi sfâşiat cu mâini nelegiuite veșmântul cel de sus ţesut al Mântuitorului nostru, mişcaţi de dragoste părintească şi frăţească, au plâns pierderea atâtor creştini „pentru care a murit Hristos” şi au depus mult zel şi iubitoare stăruinţă şi în Sinoade, și în particular pentru ca, salvând învăţătura ortodoxă a Sfintei Biserici catolice, să coasă împreună la loc de vor putea ceea ce s’a sfâşiat şi, ca doctori încercaţi, au chib­zuit laolaltă pentru mântuirea mădularului suferind, în­durând multe supărări şi dispreţ şi prigoniri, numai ca să nu se despartă în bucăţi corpul lui Hristos, numai ca să nu se calce în picioare hotărârile dumnezeieştilor şi venerabi­lelor Sinoade. Dar istoria cea nemincinoasă ne-a încredinţat de neînduplecata stăruinţă apuseană în rătăcire. Aceşti bărbaţi de fericită amintire au încercat în faptă şi în această chestiune adevărul cuvintelor celui întru Sfinţi Părintelui nostru Vasile cel până la cer strălucitor care zicea şi atunci din experienţă despre Episcopii Apusului şi îndeo­sebi despre Papa însuşi: „Care nici nu cunosc adevărul, nici nu suferă să-l înveţe, certându-se cu cei care vor să le anunţe adevărul şi întind prin ei înşişi erezia”[19] (Către Eusebiu al Samosatei)[20] şi astfel cunoscând neîndreptarea lor după prima şi a doua certare frăţească, „lăsându-i în pace” şi „evitându-i, i-au lăsat la mintea lor cea neîncercată” („căci mai bun este războiul decât o pace care desparte de Dumnezeu”, cum a spus şi cel întru sfinţi Părintele nostru Grigore despre arieni)[21]. De atunci nu mai este nici o comuniune duhovnicească între noi şi ei. Căci au săpat cu mâinile lor prăpastie adâncă, cea între ei şi ortodoxie.

§ 8. Dar pentru aceasta papismul n’a încetat de a tul­bura Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu, ci, trimiţând pre­tutindeni aşa numiţi misionari, oameni traficanţi de suflete, „înconjoară pământul şi marea ca să facă un prozelit”, să înşele pe vreunul dintre ortodocşi, să strice învăţătura Domnu­lui nostru, să falsifice prin adaos dumnezeiescul Simbol al sfin­tei noastre credinţe, să arate de prisos Botezul[22] cel lăsat de Dumnezeu, inutilă împărtăşirea cu Potirul Testamentului şi câte altele nenumărate a insuflat demonul inovaţiei scola­sticilor, care au îndrăznit totul în Evul Mediu, şi Episcopilor Ro­mei celei vechi, care au cutezat toate pentru iubirea de stăpânie. Fericiţii pentru evlavie înaintaşii şi Părinţii noştri, deşi în multe feluri şi în multe chipuri supăraţi şi prigoniţi dinăuntru și dinafară, direct şi indirect de către papism, „încrezându-se în Domnul”, au izbutit să păstreze şi să ne predea şi nouă întreagă această nepreţuită moştenire a Părinţilor lor, pe care şi noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom trece ca pe un tezaur de mult preţ generaţiilor ce vor veni până la sfârşitul veacului. Dar nu încetează până astăzi şi nu vor înceta pentru aceasta papiştii să atace după obiceiul lor ortodoxia, care le este zilnic mustrare vie înaintea ochilor, ca unor apostaţi de la credinţa lor cea strămoşească. De-ar fi dat Dumnezeu să îndrepte ei aceste atacuri contra ereziei, care a năvălit în Apus şi a pus stăpânire pe el! Cine se îndoieşte că, dacă zelul lor pentru distrugerea Ortodoxiei ar fi întrebuinţat cumva pentru distrugerea ereziei şi a inovaţiilor, după sfaturile cele lui Dumnezeu plăcute ale lui Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea, acei ultimi Papi or­todocşi de fericită pomenire, de mult n’ar mai fi rămas nici urmă din ea pe lume şi am putea acum să spunem „acelaşi lucru”[23], după făgăduinţa apostolică? Dar zelul urmaşilor lor nu era pentru apărarea credinţei ortodoxe, ca zelul vrednicului de amintire întru fericiţi Leon al III-lea.

§ 9. Până în timpul de acum, atacurile personale ale Papilor înaintaşi încetaseră şi nu mai erau decât cele ale misionarilor; de curând însă Papa Pius al IX-lea, care a primit episcopatul Romei la 1847[24], a dat la 6 ianuarie acest an o Enciclică întitulată Către Orientali, având douăsprezece pagini în traducerea greacă, pe care trimisul său a răspân­dit-o ca pe o miasmă venită de undeva din afară înăuntrul turmei noastre ortodoxe. În această Enciclică se adresează către cei care în diferite timpuri şi din diferite comunităţi creştine au apostaziat şi au dezertat la papism şi, prin urmare, îi sunt partizani, dar se îndreaptă intenţionat şi către ortodocşi, nu în particular şi numindu-i, dar citând pe nume[25] (pag. 3, r. 14-18, pag. 4, r. 19 şi pag. 9, r. 5, 17 şi 23) pe dumnezeieştii şi Sfinţii noştri Părinţi, calomniindu-i adică pe ei şi pe noi, moştenitorii şi urmaşii lor; pe ei ca ascultând zice-se de ordinele papale şi de hotărârile venite de la Papi ca de la arbitrii Bisericii catolice, iar pe noi ca pe nişte neascultători de pildele acelora şi prin urmare calomniindu-ne faţă de turma noastră cea de Dumnezeu încredinţată ca pe nişte despărţiţi de Părinţii noştri şi ne­purtători de grijă pentru datoriile noastre cele sfinte şi pentru mântuirea sufletească a fiilor noştri duhovniceşti. Şi uzurpând anume ca pe o proprietate a lor Biserica cea catolică a lui Hristos, pentru că deţin, cum se laudă, scaunul episcopal al Fericitului Petru, voieşte să amăgească astfel pe cei mai simpli cu apostazia de la Ortodoxie, adăugând acele cuvinte surprinzătoare pentru oricine s’a hrănit cu învăţătură teologică (pag. 10, r. 29), „nici nu există motiv să pretextaţi contra întoarcerii la adevărata Biserică şi comuniune cu acest sfânt scaun”.

§ 10. Desigur că fiecare dintre fraţii şi fiii noştri în Hristos cu educaţie şi instrucţie religioasă, citind cu atenţie şi cu înţelepciunea cea dată lui de Dumnezeu, observă că şi cuvintele Episcopului de acum al Romei, ca și ale înaintaşilor lui de la schismă, nu sunt cuvinte de pace, cum zice (pag. 7, r. 8) şi de iubire, ci cuvinte de amăgire şi absurde, tinzând la interes, după obiceiul înaintaşilor lui antisinodali. De aceea şi suntem siguri că, aşa cum nu s’au înşelat până azi, orto­docşii nu se vor înşela nici de acum înainte; căci cuvântul Domnului nostru este sigur (Ioan X, 5): „Nu vor urma pe cel străin, ci vor fugi de la el, pentru că nu cunosc glasul celor străini”.

§ 11. Cu toate acestea, am socotit de datoria noastră părintească şi frăţească şi ca o obligaţie sfântă ca să vă întărim prin prezenta rugăminte în ortodoxia pe care o ţineţi din strămoşi şi să arătăm totodată în treacăt netemei­nicia celor gândite de Episcopul Romei şi ce este vădit că el cugetă. Căci nu cu mărturisirea sa apostolică îşi împodo­beşte scaunul, ci cu tronul apostolic se sileşte să-şi stabi­lească autoritatea şi cu autoritatea mărturisirea sa. Dar lucrul nu stă aşa. Căci nu numai că scaunul Romei se soco­teşte a fi cinstit cumva de către fericitul Petru dintr’o simplă tradiţie, dar nici scaunul domnesc al fericitului Petru, măr­turisit de Sfânta Scriptură, adică Antiohia, a cărei Biserică este de aceea mărturisită de Sfântul Vasile (Epist. 48 către Atanasie cel Mare)[26] ca „cea mai însemnată dintre Bisericile din lume”[27] şi, ceea ce este şi mai mult, Sinodul al doilea Ecumenic, scriind către Sinodul Apusenilor[28] (prea cinstiţilor și cucernicilor fraţi şi împreună-liturghisitori Damasus[29], Ambrozie[30], Britton[31], Valerian[32] şi ceilalţi)[33] mărturiseşte zi­când[34]: „Biserica cea prea veche şi în adevăr apostolică din Antiohia Siriei, în care pentru prima dată s’a întrebuinţat cinstitul nume al creştinilor[35], nici aceasta, zicem, Biserica apostolică din Antiohia, n’a avut vreodată dreptul de a nu fi judecată cu Sfânta Scriptură şi cu hotărârile sinodale, ca una care în adevăr se poate mândri cu scaunul lui Petru. Dar ce zicem? însăşi persoana fericitului Petru a fost jude­cată înaintea tuturor după adevărul Evangheliei (Galateni II) şi a fost găsit după mărturie scripturistică „vinovat şi nu drept mergând”[36]. Ce trebuie atunci crezut despre cei care se laudă şi se semeţesc numai cu ocuparea scaunului lui? Şi în adevăr însuşi marele Vasile, cel până la cer stră­lucitor, acest dascăl ecumenic al Ortodoxiei în Biserica cea catolică, la care şi Episcopii Romei sunt nevoiţi să tri­mită (pag. 8, r. 31)[37], lămurit şi curat ne-a arătat mai sus[38] ce consideraţie trebuie să avem pentru judecăţile nepătrunsului Vatican[39]: „Care nu cunosc adevărul, nici nu suferă să-l înveţe, certându-se cu cei care le vestesc adevărul şi întă­rind prin ei înşişi erezia”. Aşa că înşişi acei Sfinţi Părinţi ai noştri, pe care admirându-i pe drept, ca pe nişte lumină­tori şi învăţători chiar ai Apusului, ni-i enumeră Fericirea Sa şi ne sfătuieşte să-i urmăm (aceeaşi pagină), ne învaţă să nu judecăm Ortodoxia după sfântul scaun, ci scaunul însuşi şi pe cel de pe scaun să-l judecăm după dumnezeieştile Scripturi şi hotărârile şi regulile sinodale şi după credinţa cea propovăduită, adică după Ortodoxia învăţă­turii celei de totdeauna. Aşa au judecat şi au con­damnat în Sinod Părinţii noştri şi pe Honorius, Papă al Romei[40], şi pe Dioscur, Papă al Alexandriei[41] şi pe Macedonie[42] şi pe Nestorie[43], Patriarhi de Constantinopol, şi pe Petru Knafevs[44], Patriarhul Antiohiei[45], şi pe ceilalţi. Căci, dacă şi „urâciunea pustiirii a stat în locul cel sfânt”, după mărturia Scripturilor (Daniil IX, 27 şi Matei XXIV, 15), de ce n’ar fi şi inovaţia şi erezia pe scaun sfânt? Şi de aci se arată dintr’o privire zădărnicia şi slăbiciunea şi a celorlalte argumente (pag. 8, r. 9, 11, 14) în favoarea puterii despotice a Episcopului Romei. Căci, dacă Biserica lui Hristos nu s’ar fi întemeiat pe piatra cea neclintită a mărturisirii lui Petru (care era răspuns comun din partea apostolilor întrebați „Voi cine ziceţi că sunt?” Matei XVI, 15): „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (ibidem 16), cum ne tălmăcesc nouă dumnezeieştii Părinţi răsăriteni şi apuseni, s’ar fi întemeiat pe temelie greşită chiar pe însuşi Petru, dar încă pe Papa, care, după ce şi-a însuşit şi cheile împărăţiei cerurilor, ce fel de întrebuinţare a făcut de ele se vădeşte din istorie. Dar şi însemnarea întreitului „Paşte oile mele!” dumnezeieştii noştri Părinţi comuni de acord învaţă că nu era un privilegiu al fericitului Petru asupra celorlalţi Apostoli, şi cu [atât mai puţin şi al urmaşilor lui, ci o simplă restabilire a lui în apostolat, din care căzuse prin întreită lepădare. Dumnezeiescul Petru însuşi se arată a primi astfel înţelesul intreitei întrebări a Domnului „Mă iubeşti ?” şi „mai mult” și „decât aceştia” (Ioan XXI, 16). Căci, aducându-şi aminte de „chiar dacă toţi” s’ar scandaliza de Tine, eu nu mă voi scandaliza niciodată (par. 12), „s’a întristat că i-a zis a treia oară mă iubeşti”. Dar urmaşii lui iau zicerea în chip opor­tun în înţelesul cel foarte plăcut lor.

§ 12. Dar zice Fericirea Sa (pag. 8, r. 12) că Domnul nostru a spus lui Petru (Luca XXII, 32): „Eu M’am rugat pentru tine ca să nu lipsească credinţa ta, iar tu, întorcându-te oarecând, întăreşte pe fraţii tăi”. Rugăciunea Domnului nostru s’a făcut pentru cuvântul că Satan încercase (ibidem 31) sa scandalizeze credinţa tuturor ucenicilor, dar Domnul i-a îngăduit numai pentru Petru şi tocmai de aceea anume, pentru că grăia cuvinte de iubire de sine şi se îndreptăţea pe sine mai presus decât ceilalţi (Matei XXVI, 33): „Chiar dacă toţi s’ar scandaliza de Tine, eu nu mă voi scandaliza nicio­dată”. Dar această îngăduinţă a fost trecătoare, „a început să se blesteme şi să jure că nu cunosc pe acest om”. Atât de slabă este firea omenească lăsată la puterea ei însăşi, „duhul este osârduitor, iar trupul neputincios” (Matei XXVI, 41), trecătoare, am zis, pentru ca, iarăşi venindu-şi în sine, prin întoarcerea sa întru lacrimi de pocăinţă, să întărească si mai mult pe fraţii săi întru Acela pentru Care ei nici n-au jurat greşit, nici nu s’au lepădat. O, înţeleptele judecăţi ale lui Dumnezeu! Cât de dumnezeiască şi tainică era cea din urmă noapte pe pământ a Mântuitorului nostru! Cina aceea sfântă, aceasta este crezută a fi săvârşită şi astăzi în fieare zi: „aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca XXII, 19). Şi „ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veti bea paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până ce va veni” (1Corinteni XI, 26). Dragostea frăţească cea cu atâta grijă vestită nouă de către Învăţătorul nostru comun, „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste între voi” (Ioan XIII, 35), ale cărei zapis şi condiţii Papii le-au sfâşiat întâi, apărând şi primind ino­vaţii eretice împotriva celor evanghelizate nouă şi rânduite de către învăţătorii şi Părinţii noştri comuni, însăşi această dragoste, zicem, lucrează şi astăzi în sufletul popoa­relor creştine şi îndeosebi al celor care le conduc. Căci mărturisim cu tărie în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor că rugăciunea Mântuitorului nostru (pag. 7, r. 33) către Dumnezeu şi Tatăl Său pentru dragostea comună a creştinilor şi pentru unitatea întru una sfântă catolică şi apostolică Biserică, în care şi credem, „ca să fie una precum şi noi una suntem” (Ioan XVII, 22), lucrează în noi ca și în Fericirea Sa, şi aici dorinţa şi zelul nostru frăţesc întâlnesc pe ale Fericirii Sale, cu această singură deosebire, că în noi lucrează cu condiţia de a se păstra în­treg şi neatins dumnezeiescul Simbol cel neprihănit şi desăvâr­şit al Credinţei creştinilor după glasul evanghelic şi după hotărârile celor şapte sfinte Sinoade ecumenice şi învăţătura Bisericii catolice celei de totdeauna, iar în Fericirea Sa pentru întărirea şi predominarea autorităţii şi funcţiunii ce­lor care stau pe Scaunul apostolic şi cea a noii lor învă­ţături. Iată pe scurt capitolul întregii deosebiri şi neînţele­geri dintre noi şi aceia şi zidul cel din mijloc al despărţirii, care, după cum ne-a prezis Dumnezeu (ibidem X, 16), „şi alte oi am, care nu sunt din acest staul. Şi pe acelea Mi se cade să le aduc şi vor asculta de glasul Meu” („care de la Tatăl purcede”), nădăjduim că, cu împreuna-lucrare a ve­stitei înţelepciuni a Fericirii Sale, se va ridica din mijloc în zilele noastre. Fie spusă acum şi cea de a treia. Căci, dacă socotim, după cuvintele Fericirii Sale, că rugăciunea Dom­nului nostru pentru Petru, care avea să se lepede şi să-şi calce jurământul, rămâne legată şi unită cu scaunul lui Petru şi că se referă virtual şi la cei care stau în timp pe el, deşi, cum s’a spus mai sus (par. 11), cu nimic nu contribuie la în­tărirea părerii (după cum din exemplul fericitului Petru în­suşi din Scriptură aflăm, încă şi după pogorârea Sfântului Duh), încredinţăm totuşi din cuvintele Domnului că va veni timpul când această dumnezeiască rugăciune, cea pentru lepădarea lui Petru, ca să nu lipsească întru sfârşit credinţa lui va lucra şi asupra vreunuia dintre urmaşii scaunuluilui, care va şi plânge amar ca el şi întorcându-se oarecând ne va întări şi mai mult pe noi, fraţii lui, în mărturisirea or­todoxă pe care o ţinem din strămoşi. Şi dea Dumnezeu ca acest urmaş al lui Petru să fie Fericirea Sa! Dar la această umilă rugăminte a noastră oare ce împiedecă să adăugăm şi sincerul nostru sfat cordial în numele Sfintei Biserici catolice? Noi nu îndrăznim nicidecum să zicem, cum a zis (pag. 10, r. 22) Fericirea Sa, „fără altă întârziere”. Zicem însă fără grabă, cu matură chibzuinţă şi încă, de va trebui, cu sfatul episcopilor şi teologilor şi învăţaţilor celor mai înţelepţi, mai evlavioşi şi totdeauna mai iubitori de adevăr şi nepăr­tinitori, de care destui au astăzi, după dumnezeiască iconomie, toate popoarele din Apus.

§ 13. Zice Fericirea Sa că Episcopul de Lugdunum[46], Sfântul Irineu, scrie întru lauda Bisericii romane: „Toată Biserica, adică credincioşii de pretutindeni, trebuie să fie de acord, pentru întâietatea ei, cu această Biserică, în care totdeauna s’a ţinut în totul de către credincioşii de pretu­tindeni tradiţia cea dată de Apostoli”. Deşi acest Sfânt spune cu totul altceva decât ceea ce cred cei de la Vatican, le lăsăm înţelesul şi explicarea lor cea după bunul plac şi zicem: Cine tăgăduieşte că vechea Biserică romană era apostolică şi orto­doxă? Şi nimeni dintre noi nu va pregeta să o numească şi pildă a Ortodoxiei. Noi mai ales vom adăuga, spre marea ei laudă, (după istoricul Sozomen (Istoria bis., cartea III, cap. 13) şi chi­pul în care, până la un timp, a putut să păstreze Ortodoxia ce-i lăudăm şi pe care Fericirea Sa l-a părăsit: „Pentru că în general Biserica cea din tot Apusul, conducându-se curat de dogmele Părinţilor, a fost scutită de ceartă şi de rătăcirile ei”. Oare cine dintre Părinţi sau dintre noi înşine a tăgăduit întâietatea[47] ei canonică în ordinea Ierarhiei, atât timp cât s’a condus curat de dogmele Părinţilor, alăturându-se regulii infailibile a Scripturii şi a Sfintelor Sinoade? Dar acum nu găsim pă­strată în ea nici dogma Fericitei Treimi după simbolul dumnezeieştilor Părinţi adunaţi la sinodul I de la Niceea şi la al doilea de la Constantinopol, pe care l-au mărturisit şi l-au întărit şi sub atâtea blesteme au pus ca pe nişte caterisiţi pe cei ce-l vor schimba, fie şi cu o cirtă, celelalte cinci Si­noade Ecumenice, nici forma cea apostolică a dumnezeiescului Botez, nici invocarea Duhului celui de Taină săvârşitor asupra celor Sfinte, ci vedem în ea şi dumnezeiescul Potir socotit – fie departe de noi – ca o băutură de prisos şi foarte multe altele, necunoscute nu numai Sfinţilor noştri Părinţi, care au fost totdeauna canon şi dreptar catolic infailibil al Ortodoxiei, precum şi Fericirea Sa învaţă cu re­spectul adevărului (pag. 2), dar şi vechilor Sfinţi Părinţi ai Apusului. Dar încă şi acest primat, pentru care combate din toate puterile Fericirea Sa, ca și înaintaşii săi, a decăzut de la un semn frăţesc şi privilegiu ierarhic la supremaţie. Ce trebuie deci să credem despre tradiţiile ei nescrise, dacă cele scrise au suferit aşa transformare şi schimbare în rău? Sau cine este atât de îndrăzneţ şi de încrezut în autoritatea Scaunului apostolic, încât să cuteze a spune că, dacă ar trai din nou cel întru sfinţi Părintele nostru Irineu şi ar vedea-o astăzi ruptă de vechea şi originara învăţătură apostolică in atât de esenţiale şi catolice articole ale creştinismului, nu s’ar împotrivi el cel dintâi la inovaţiile şi la dispoziţiile arbritare ale Bisericii romane celei pe drept lăudate atunci, ca una ce se conducea curat după dogmele părinteşti? Văzând, de pildă, că Biserica romană nu numai înlătură din canonul ei liturgic după inspiraţia scolasticilor străvechea şi apostolica invocare[48] a Duhului celui de Taină sfinţitor şi că mutilează ierurgia în chip deplorabil în partea ei cea mai esenţială, dar se şi sileşte cu hotărâre ca să o scoată şi din Liturghia celorlalte comunităţi creştine, calomniind în chip atât de nedemn Scaunul apostolic cu care se laudă, că „s’au strecurat după schismă” (pag. 11, r. 11)[49], ce n’ar zice despre această inovaţie acest dumnezeiesc Părinte? El, care ne asi­gură (cartea IV, cap. 34, ed. Massuet[50],18) „că pâinea cea din pământ, primind şi evocarea[51] lui Dumnezeu, nu mai este pâine comună” etc., numind evocare invocarea. Că prin ea crede Irineu că se săvârşeşte Misterul jertfei, a notat în chip deosebit şi François Feuardent[52] din ordinul numiţilor călugări minori papali, care a editat la 1639 scrierile Sfân­tului cu scolii, la cap. 18 al primei cărţi, pag. 114: „Panem et calycem commixtum per invocationis verba corpus et sanguinem Christi vere fieri”, că Irineu învaţă „pâinea euha­ristiei şi Paharul amestecat prin cuvintele invocării[53] devin adevărat Trup şi Sânge ale lui Hristos”[54]. Iar dacă ar auzi despre vicariatul şi arbitrariul lui, ce ar zice el, care şi pentru o mică şi aproape indiferentă dispută despre serbarea Paştilor (Eusebiu, Ist. bis. V, 24) a reţinut violenţa Papei Victor în Biserica liberă a lui Hristos, sfătuindu-l tocmai contrariul cu atât curaj şi succes? Astfel că chiar martorul invocat de Fericirea Sa pentru primatul Bisericii romane arată că autoritatea ei nu este suverană, nici arbitrală, cu n’a avut-o niciodată nici însuşi fericitul Petru, ci un privilegiu frăţesc în Biserica cea catolică şi o distincţie acordată Papilor pentru faima şi pentru privilegiul Oraşului. Așa cum şi Sinodul al IV-lea Ecumenic, pentru a menţine independenţa Bisericilor cea hotărâtă de Sinodul al III-lea Ecu­menic (can. 8)[55], urmând Sinodului al II-lea ecumenic (can. 3)[56] şi însuşi Sinodului I Ecumenic (can. 6)[57], care, numind supremaţia arbitrară a Papei peste Apus obicei, a decis: Pentru că Oraşul acela este capitală, Părinţii i-au acordat pe drept τὰ Πρεσβεῖα[58] (can. 28), nespunând nimic despre ema­naţia apostolică de la Petru cea însuşită de ei şi mai puțin decât orice despre vicariatul Episcopilor ei şi despre Pă­storia catolică. Iar o asemenea tăcere profundă asupra unor atât de mari privilegii, şi nu numai aceasta, dar şi motivarea întâietăţii lor nu cu „paşte oile Mele”, nici cu „pe aceasta piatră voi zidi Biserica Mea”, ci pur şi simplu cu obiceiul şi cu calitatea de oraş-capitală, şi aceasta nu de la Domnul, ci de la Părinţi, va părea cu atât mai paradoxală – suntem convinşi – Fericirii Sale, care gândeşte altfel despre întâietatea sa[59] (pag. 8, r. 16)[60], cu cât ea însăși, cum vom vedea (par. 15), ţine în mare stimă mărturia ce crede a fi găsit în favoarea scaunului Său apostolic a Sino­dului al IV-lea Ecumenic amintit şi cu cât Sfântul Grigore Dialogul, numit şi cel Mare (cartea I, ep. 25), obişnuia să numească aceste patru Sinoade Ecumenice ca patru Evanghelii şi piatră în patru colţuri, pe care s’a zidit Biserica cea catolică.

§ 14. Zice Fericirea Sa (pag. 10, r. 12), certându-se între ei corintenii au făcut arătare[61] către Clement, Papa al Romei, care, judecând cazul, le-a scris, iar ei atât de mult au îmbrăţişat hotărârea lui, încât o citeau şi în biserică. Dar acesta este un argument foarte slab al autorităţii papale în Casa lui Dumnezeu. Căci atunci, fiind Roma centru al conducerii şi capitală, în care rezidau împăraţii, trebuia în orice chestiune de oarecare importanţă, cum este cea istorisită a corintenilor, să se hotărască acolo, mai ales dacă una din părţile ce erau în neînţelegere recurgea la ajutor din afară, cum se întâmplă şi până astăzi. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, în cazuri extraordinare şi greu de rezolvat scriu Patriarhului de Constantinopol, pentru că este în reşedinţă imperială şi încă pentru întâietatea lui sinodală. Şi, dacă colaborarea frăţească va îndrepta ceea ce este de îndreptat, bine! Dar dacă nu, se anunţă lucrul şi Conducerii după rânduială[62]. Dar acest concurs frăţesc întru credinţa creştină nu se vinde prin robirea Bisericilor lui Dumnezeu. Acestea fiind zise şi despre exem­plele citate de Fericirea Sa din Sfinţii Atanasie cel Mare şi Ioan Hrisostom (p. 9, r. 5, 17) despre protecţia frăţească şi cuvenită întâietăţii Episcopilor Romei Iuliu şi Inocenţiu, a cărei datorinţă o cer de la noi astăzi urmaşii acelora prin falsificarea dumnezeiescului Simbol, deşi Iuliu însuşi s’a indignat atunci contra unora că „tulbură Bisericile nestăruind în învăţătura de la Niceea” (Sozomen, Istoria bise­ricească, cartea III, cap. 7) şi a ameninţat (ibidem)… „sau în viitor nu vor fi toleraţi, de nu vor înceta cu inovaţiile. De notat încă, în cazul corintenilor, că, atunci fiind numai trei scaune patriarhale[63], cel mai aproape şi cel mai indicat ca loc pentru corinteni era al Romei, către care şi tre­buiau să se îndrepte canonic. Nu vedem deci în acestea nimic extraordinar, care să arate supremaţia[64] Papei în Bi­serica liberă a lui Dumnezeu.

§ 15. Dar zice, în fine, Fericirea Sa (aceeaşi pagină, r. 20), că Sinodul al IV-lea Ecumenic (pe care din greşeală desigur îl mută de la Calcedon la Cartagina[65]), a strigat după citirea epistolei Papei Leon I: „Petru a vorbit astfel prin Leon”. Lucrul este adevărat. Dar nu trebuia să treacă cu vederea Fericirea Sa şi cum şi după ce fel de lucrare au strigat Părinţii noştri ceea ce au strigat întru lauda lui Leon. Pentru că aceea[66] poate din preocuparea de a fi concisă pare necompletă în acest punct foarte necesar, care arată cu evidenţă cu cât stă mai presus autoritatea Sinodului Ecu­menic nu numai decât a Papei, dar şi decât a Sinoduluilui iată vom arăta noi în public faptul, aşa cum a fost. Din cei peste şase sute de Părinţi adunaţi la Sinodul de la Cal­cedon, aproape două sute, cei mai învăţaţi dintre ei, au fost însărcinaţi de Sinod ca să cerceteze şi după literă şi după sens amintita Epistolă a lui Leon[67] şi nu numai atât, ci să raporteze şi în scris şi sub semnătură părerea lor asupra ei, dacă este sau nu ortodoxă. Cele aproape două sute de aprobări şi cercetări parţiale ale Epistolei se găsesc îndeo­sebi în şedinţa a patra a numitului Sfânt Sinod, cu acest fel de cuprins, de exemplu:

„Maximos al Antiohiei Siriei a zis: Epistola Sfântului Arhiepiscop Leon al Romei celei împărăteşti este de acord cu cele expuse de către cei trei sute optsprezece Sfinţi Pă­rinţi de la Niceea şi cei o sută cincizeci de la Constantinopol, noua Romă, şi cu credinţa expusă la Efes de Preasfinţitul Episcop Chiril. Şi am subscris”.

Şi iarăşi:

„Teodoret prea cucernicul Episcop al Cirului: Epistola Preasfinţitului Arhiepiscop domnul[68] Leon este de acord cu credinţa expusă la Niceea de către Sfinţii şi fericiţiiPărinţi şi cu Simbolul Credinţei cel întocmit la Constantino­pol de către cei o sută cincizeci şi cu Epistolele fericituluiChiril. Şi, acceptând sus numita Epistolă, am subscris”.

Şi aşa mai departe, toţi mărturisesc: „Epistola con­cordă”, „Epistola este conformă”, „Epistola este conformă cât priveşte sensul” etc., după atât de multă şi aşa de riguroasă cercetare făcută alături cu Sfintele Sinoade de mai înainteşi după deplină informare asupra ortodoxiei[69] ideilor, şi nu pentru că era pur şi simplu Epistolă a Papei, au scos, fără nici o pizmă, această exclamaţie faimoasă, cu care şi Feri­cirea Sa acum lăudându-se se mândreşte. Dar, dacă şi Feri­cirea Sa ne-ar fi comunicat lucruri conforme şi de acord cu sfintele şapte Sinoade Ecumenice de mai înainte, în loc să se laude cu pietatea înaintaşilor săi cea vestită de înaintaşii şi Părinţii noştri într’un Sinod Ecumenic, s’ar putea lăuda pe drept cu propria sa ortodoxie, adică vestind virtuţi proprii în loc de ono­ruri strămoşeşti. Aşa că depinde şi acum de Fericirea Sa ca, scriindu-ne de acelea, de care, cercetându-le şi comparându-le cei două sute de Părinţi, să le găsească de acord şi conforme cu Sinoadele mai sus pomenite de Ea – zicem – depinde ca să audă şi de la noi, păcătoşii, astăzi nu numai „Petru a vorbit aşa”, ci şi orice altceva se mai cuvine, dar şi: Fie sărutată sfânta mână care a şters la­crimile Bisericii catolice.

§ 16. Şi este permis întru totul să aşteptăm de la înţe­legerea Fericirii Sale un lucru atât de mare, vrednic de adevăratul urmaş al fericitului Petru, al lui Leon I şi Leon III, cel care pentru paza credinţei ortodoxe a gravat pe table inexpugnabile dumnezeiescul Simbol fără inovaţie, lucru care va reuni Bisericile Apusului cu Biserica sfântă catolică, în care sunt încă vacante şi gata de primire şi scaunul de întâi-stătător canonic al Fericirii Sale şi celelalte scaune ale tuturor episcopilor Apusului. Căci Biserica cea catolică, așteptând în tot cazul întoarcerea Păstorilor ce au apostaziat, împreună cu turmele lor, nu numeşte nominal intruşi la locul de conducere al celor în funcţiune, traficând cu preoția[70]. Şi am aşteptat „cuvânt de mângâiere” şi-l nădăjduiam, cum scria Sfântul Vasile către Sfântul Ambrozie, Episcop de Mediolanum (Epist. 55), „să se reînoiască vechile urme ale Părinţilor”, când nu fără mare surprindere am citit numita enciclică adresată răsăritenilor, în care cu nemângâiată durere de suflet vedem şi pe Fericirea Sa cea lăudată pentru înţelepciune, ca și pe înaintaşii ei de după schismă, vorbind cuvinte de falsificare, adică de falsă înscriere în Sfântul nostru Simbol cel fără defect, pecetluit de cele şapte Sinoade Ecumenice; de călcare a Sfintelor Liturghii, a căror numai cerească ţesătură şi numele celor care le-au întocmit şi aerul de venerabilă antichitate și autoritatea ce le-a fost dată de Sinodul al şaptelea Ecumenic (actul VI) ar fi amorţit şi ar fi făcut să se abţină chiar mâna nelegiuită şi a toate cutezătoare care a pălmuit pe Domnul slavei. Din acestea am presupus în ce labirint de vătămare fără ieşire şi în ce ireparabilă greşeală de răsturnare a dus papismul chiar şi pe cei mai înţelepţi şi mai evlavioşi Episcopi ai Bisericii romane, încât să nu mai poată face altceva pentru menţinerea infailibilei şi prin urmare invidiatei autorităţi vicariale şi a primatului de stăpânire cu cele ce decurg din el decât să-şi bată joc şi de cele mai sfinte şi intangibile lucruri şi să îndrăznească împotriva tuturor, şi aceasta îmbrăcaţi în cuvânt cu evlavia „antichităţii venerabile” (pag. 11, r. 16), în realitate însă mânia inova­toare rămâne înăuntru neînduplecată împotriva Sfinţeniei, zicând că „trebuie să fie înlăturate din acestea cele introduse în ele după despărţire”!! etc. (ibidem, r. 11), amestecând astfel până şi în Cina Domnului veninul inovaţiei. Şi se pare din aceste cuvinte, după cum crede Fericirea Sa, că s’a întâmplat şi în Biserica Ortodoxă catolică ceea ce vede că s’a întâmplat în a Romei după papism: adică schimbare dintr’odată în toate tainele şi stricare după vorbăria sco­lastică, în care încrezându-se, se mulţumeşte cu gândul că şi sfintele noastre Liturghii şi Taine şi dogme au suferit la fel, respectuoasă totuşi totdeauna cu „antichitatea lor venerabilă!” şi din condescendenţă orişicum apostolică! fără – cum zice (pag. 11, r. 5) – „să ne întristeze cu vreo pre­scripţie aspră!” – dintr’o asemenea necunoaştere a rânduielilor noastre apostolice şi catolice a provenit în tot cazul şi cealaltă declaraţie a sa (pag. 7, r. 22): „Dar nici între voi nu s’a putut menţine unitatea învăţăturii şi a sfintei Supravegheri”, atribuindu-ne în chip curios nouă propria lor suferinţă, cum oarecând şi Papa Leon al nouălea scria celui întru fericiţi Mihail Cerularie, acuzând pe greci că au schimbat Simbolul Bisericii catolice[71], neruşinându-se nicidecum nici de demnitatea sa, nici de istorie. Dar suntem încredinţaţi că, dacă Fericirea Sa şi-ar aduce aminte de arheologia şi de istoria bisericească, de învăţătura dumnezeieştilor Părinţi şi de vechile Liturghii ale Galiei, ale Spaniei şi de Evhologhiul vechii Biserici romane, va afla cu surprindere câte alte fiice monstruoase a născut papismul în Apus, care şi acum trăiesc, pe când Ortodoxia a păstrat la noi Biserica cea catolică mireasă curată pentru Mirele ei, deşi fără să aibă nici o poliţie lumească sau, cum zice Fericirea Sa (pag. 7, r. 23) „supraveghere sfântă”, ci legată numai prin legătura dragostei şi prin afecţiunea pentru mama comună în unitatea credinţei pecetluite cu cele şapte peceţi ale Duhului (Apoc. V, 1), adică cu cele şapte Sinoade Ecumenice, şi în ascultarea ade­vărului. Pentru câte „trebuiesc în adevăr să fie înlăturate din dogmele şi tainele papale de astăzi”, întrucât sunt „porunci omeneşti”, pentru ca să se poată reîmpăca Bi­serica cea întru toate inovatoare a Apusului cu credinţa catolică ortodoxă cea neschimbată a Părinţilor noştri comuni, spre care, precum cunoaşte după cele ce zice (pag. 8, r. 30), este zelul nostru comun „de a lua seama la învă­ţătura cea păstrată de către strămoşii noştri”, bine face învățându-ne (ibidem r. 31) să „urmăm vechilor Ierarhi şi cre­dincioşi ai provinciilor orientale” care, după felul cum înţele­geau autoritatea învăţătorească a Arhiepiscopilor Romei celei vechi şi ce idee despre ei trebuie să avem în Biserica orto­doxă şi în ce fel trebuie să primim învăţăturile lor, ne-au lăsat nouă pildă prin Sinoade (§ 15) şi ne-a lămurit clar Vasile cel până la cer strălucitor (§ 17). Şi cum trebuie să înţelegem şi supremaţia, acelaşi mare Vasile formulează în puţine cuvinte „voiam să scriu corifeului lor” (ibidem), deoarece noi nu facem aci un tratat.

§ 17. Din toate acestea conchide orice om instruit în în­vățătura catolică cea sănătoasă, dar îndeosebi Fericirea Sa, cât este de nepios şi antisinodal a se cuteza să se schimbe dogmele şi Liturghiile noastre şi celelalte ierurgii săvârşite şi încă şi mărturisite ca fiind de aceeaşi vârstă cu propovăduirea creştină, pentru respectul ce li s’a acordat totdeauna, şi crezute intangibile chiar şi de vechii Papi ortodocşi, care aveau al­tădată acestea comune, ca și noi. Şi se înţelege cât este de cuviincioasă şi sfântă îndreptarea inovaţiilor, a căror intro­ducere în Biserica Romei noi ştim în ce timp s’a făcut şi fericiţii noştri Părinţi au protestat la timp împotriva ino­vaţiei. Dar sunt pentru Fericirea Sa şi alte motive pen­tru uşurinţa acestei schimbări. Întâi că ale noastre au fost altădată respectabile şi pentru apuseni, care aveau ace­leaşi ierurgii şi mărturiseau acelaşi Simbol. Iar cele inovate nici nu erau cunoscute Părinţilor noştri, nici nu pot fi do­vedite măcar şi din scrierile Părinţilor ortodocşi apuseni, nici nu sunt recomandate fie prin vechimea, fie prin universalitatea lor. Apoi, la noi n’au putut niciodată nici Patriarhi, nici Sinoade să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi[72], care vrea ca religia să-i fie veşnic neschimbată şi la fel cu a Părinţilor săi, cum au experimentat în faptă şi mulţi dintre Papii de după schismă şi dintre Patriarhii Iatinizanţi, care n’au izbutit nimic, pe când în Biserica Apu­seană, cum au făcut în diferite timpuri Papii, au decretat cele noi fie uşor, fie prin constrângere, pentru iconomie, după cum se justificau către Părinţii noştri, deşi împărţeau corpul lui Hristos, tot astfel Papa poate, pentru dumnezeiască în adevăr şi foarte îndreptăţită iconomie, refăcând nu o mreajă, ci însăşi haina cea sfâşiată a Mântuitorului, să reconstituie cele vechi şi respectabile „în stare să păstreze pietatea”, precum zice şi Fericirea Sa (pag. 11, r. 16), pe care şi el însuşi le cinsteşte, cum zice (ibidem r. 14), şi înaintașii săi, adăugând cuvântul memorabil al unuia dintre ferici­ţii săi înaintaşi (acesta este Celestin, în timpul Sinodului al III-lea Ecumenic): Desinat novitas incessere vetustatem, „să înceteze noutatea de a ataca vechimea”. Şi bucure-se măcar de acest câştig Biserica cea catolică din infailibilitatea de până acum a declaraţiilor Papilor. În tot cazul, trebuie să mărturisim că, pentru o asemenea întreprindere, deşi Pius IX este atât de mare cu înţelepciunea şi cu pietatea și cu zelul pentru unirea creştină în Biserica cea catolică, precum zice, totuşi va întâmpina greutăţi şi osteneli dinăuntru şi dinafară. Dar noi suntem întru aceasta datori, mai ales, să amintim Fericirii Sale – şi fie cu iertare această îndrăzneală! – însăşi tema Epistolei sale (pag. 8, r. 32), „că în cele privitoare la mărturisirea dumnezeieştii religii, nu există nimic atât de grozav, care să nu trebuiască în­durat pentru slava lui Hristos şi pentru răsplata din viaţa veşnică”. Revine Fericirii Sale ca să arate înaintea lui Dum­nezeu şi a oamenilor că, aşa cum este începător al unui sfat plăcut lui Dumnezeu, tot astfel este şi cel care de bunăvoie apără adevărul evanghelic şi sinodal, încă şi cu sa­crificiul propriilor sale interese, ca să fie cum zice profetul (Isaia LX, 17[73]): „Prinţ în pace şi episcop în dreptate”. Fie! Dar, până să se întâmple această întoarcere dorită a Bisericilor apostate la corpul Bisericii una, sfântă, catolică și apostolică, al cărei „cap Hristos” este (Pavel, Ep. Efeseni IV, 15), iar noi fiecare „membre în parte”, orice sfat venit de la ei şi orice îndemn din oficiu, tinzând la distrugerea credinţei noastre celei fără pată păstrate de la Părinţi, este nu numai suspectă şi trebuie evitată, dar se şi condamnă sinodal pe drept ca nelegiuit şi pierzător de suflet. Şi în această categorie întră în primul rând şi numita Enciclică a Episcopului Romei celei vechi, Papa Pius IX, Către Orien­tali, şi o declarăm ca atare în Biserica cea catolică.

§ 18. Pentru aceea, iubiţi fraţi şi împreună-liturghisitori ai Smereniei noastre, ca totdeauna, aşa şi acum, mai ales în această împrejurare a publicării numitei Enciclice, soco­tim pentru noi ca o datorie de neînlăturat după obligaţia noastră patriarhală şi sinodală, ca să nu se piardă nimeni din sfântul staul al Bisericii catolice ortodoxe, Mama cea prea sfântă a noastră a tuturor, să ne amintim în fiecare zi şi să vă îndemnăm şi pe voi la aceasta, pentru ca, amintindu-vă unii altora cuvintele şi îndemnurile feri­citului Pavel către sfinţii noştri înaintaşi, pe care el i-a chemat de la[74] Efes, să repetăm unii către alţii: „Luaţi seama la voi şi la toată turma, în care Duhul Sfânt v’a pus pe voi Episcopi ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Său. Căci ştiu aceasta, că vor veni după plecarea[75] mea „lupi grei” la voi, care nu vor cruţa turma, şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi vorbind lucruri stricate[76], pentru a smulge ucenici în urma lor. De aceea privegheaţi (Faptele Apostolilor XX)[77]. Atunci înaintaşii şi Pă­rinţii noştri, auzind aceste sfinte porunci, au făcut plângere mare şi, căzând pe grumazul lui, îl sărutau. De aceea dar şi noi, fraţilor, auzindu-l sfătuindu-ne cu lacrimi, să cădem cu gândul pe grumazul lui şi sărutându-l să-l mângâiem cu statornica noastră făgăduinţă că nimeni nu ne va despărţi de dragostea lui Hristos, nimeni nu ne va îndepărta de la învăţătura evanghelică, nimeni nu ne va rătăci de la călăuza sigură a Părinţilor noştri, aşa cum nici pe ei nimeni n-a putut să-i amăgească, cu toată silinţa ce şi-au dat în di­ferite timpuri cei ridicaţi asupra lor de către ispititorul, ca să auzim de la Stăpânul: „Bine, slugă bună şi credincioasă”, înfăptuind scopul credinţei, adică mântuirea sufletelor noastre şi a turmei celei cugetătoare, căreia ne-a pus Duhul Sfânt Păstori.

§ 19. Această poruncă şi îndemnare apostolică o trans­mitem prin voi şi întregii adunări ortodoxe, în orice parte a pământului s’ar găsi, Preoţilor şi Ieromonahilor, Ierodiaconilor şi Monahilor, într’un cuvânt întregului cler şi poporu­lui evlavios, conducători şi conduşi, bogaţi sau săraci, pă­rinţilor şi copiilor, învăţătorilor şi şcolarilor, celor învăţaţi si celor neînvăţaţi, stăpânilor şi slugilor, pentru ca toţi întărindu-ne şi sfătuindu-ne unii pe alţii „să putem rezista la meşteşugirile diavolului”. Căci aşa ne îndeamnă pe toţi şi fericitul Petru Apostolul[78]: „Fiţi cumpătaţi, privegheaţi, că potrivnicul nostru diavolul ca un leu care răcneşte umblă, căutând pe cine să înghită. Căruia rezistaţi-i tari în credinţă”.

§ 20. Căci credinţa noastră, fraţilor, nu este de la oa­meni şi prin om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos, pe care au vestit-o dumnezeieştii Apostoli, au întărit-o Sfintele Sinoade Ecumenice, au transmis-o prin succesiune prea marii Dascăli în­ţelepţi ai lumii şi a confirmat-o sângele vărsat al sfinţilor Mar­tiri. „Să ţinem mărturisirea” pe care am primit-o curată de la atâţia bărbaţi, evitând orice inovaţie ca pe o insuflare a dia­volului; cel care primeşte inovaţie vădeşte nedesăvârşită[79] credinţa ortodoxă cea propovăduită. Dar aceasta este pecetluită ca desăvârşită, nesuferind nici micşorare, nici adăugire, nici vreo schimbare oarecare, şi cel care îndrăzneşte să facă sau să sfătuiască sau să cugete la aceasta a şi tăgăduit credinţa lui Hristos, s’a şi supus de bună voie anatemei veşnice pentru hulă împotriva Duhului sfânt, ca şi cum adică n’ar fi vorbit drept în Scripturi şi prin Sinoadele Ecumenice. Această înfricoşată anatemă, fraţi şi fii iubiţi în Hristos, nu o rostim noi astăzi, ci a rostit-o cel dintâi Mântuitorul nostru (Matei XII, 32): „Celui care va vorbi îm­potriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor”; a rostit-o dumnezeiescul Pavel (Galateni I, 6): „Mă mir că aşa de iute aţi trecut de la Hristos, Cel ce v’a chemat în har, la altă Evanghelie, care nu este alta decât că sunt unii dintre voi care vă turbură și voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos; dar, chiar dacă noi sau înger din cer va vesti vouă altceva decât v’am vestit, anatema să fie”, au rostit-o cele şapte Sinoade Ecumenice şi toată ceata de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi. De aceea toţi cei care inovează sau prin erezie sau prin schismă, de bună voia lor s’au îmbrăcat, după psalmist (Psalm CVIII, 17) „cu blestemul ca și cu o haină”, fie că ar fi fost Papi, fie Patriarhi, fie clerici, fie laici. „Chiar înger din cer, anatema să fie, dacă cineva vesteşte vouă altceva decât aţi primiti”. Aşa cugetând Părinţii noştri şi ascultând de cuvintele cele de suflet mântuitoare ale lui Pavel, au stat statornici şi neclintiţi în credinţa cea prin succesiune încredinţată lor și au păstrat-o neschimbată şi neîntinată printre atâtea erezii şi ne-au transmis-o nouă curată şi nefalsificată, cum curată a ieşit din gura celor dintâi slujitori ai Cuvântului. Aşa cu­getând şi noi, o vom transmite curată, cum am primit-o, generaţiilor viitoare, nimic schimbând, ca să se poată înfă­ţişa şi aceia, ca noi, neavând a se ruşina, când vorbesc despre credinţa strămoşească.

§ 21. De aceea, fraţi şi fii ai noştri iubiţi întru Domnul, „curăţindu-ne sufletele cu ascultarea adevărului”, după cu­vântul Apostolului (I Petru I, 22), să luăm seama la cele auzite, ca nu cumva să trecem pe lângă ele (Evrei II, 1). Credinţa şi mărturisirea pe care o ţinem nu are a se ru­şina, fiind învăţată în Evanghelie din gura Domnului nostru, mărturisită de Sfinţii Apostoli, de către Sfintele şapte Sinoade Ecumenice, propovăduită în toată lumea, mărturisită şi de vrăjmaşii ei, care, înainte de a apostazia de la Ortodoxie la erezii, ţineau această credinţă şi ei sau măcar părinţii sau strămoşii lor. Este mărturisită de întreaga istorie, ca aceea care a triumfat împotriva tuturor ereziilor, ce au prigonit-o și o prigonesc, precum vedeţi, până astăzi. Unii după alţii, Sfinţii dumnezeieşti Părinţi şi înaintaşi ai noştri, înce­pând de la Apostoli şi cei pe care Apostolii i-au pus urmaşi până astăzi, constituind un singur şi neîntrerupt lanţ şi ţinându-se de mână, închid împreună o sfântă In­cintă, a cărei „uşă este Hristos” şi în care toată turma ortodoxă este păstorită în păşunile cele roditoare ale Ede­nului tainic, şi nu „pe cărări prăpăstioase şi aspre!”, cum crede Fericirea Sa (pag. 7, r. 12). Biserica noastră deţine înseşi textele sigure şi nefalsificate ale dumnezeieştilor Scrip­turi, traducerea cea adevărată şi dreaptă a Vechiului Te­stament, iar pentru cel nou însuşi originalul; ceremoniile Sfintelor Taine şi îndeosebi cele ale dumnezeieştii Liturghii sunt înseşi acele strălucite şi mişcătoare ceremonii trans­mise de la Apostoli. Nici un neam, nici o comunitate creştină nu poate să se laude cu Iacob, cu Vasile, cu Hrisostom; venerabilele Sinoade Ecumenice, aceşti şapte stâlpi ai casei înţelepciunii, în aceasta şi la noi s’au ţinut. Aceasta posedă originalele sfintelor lor hotărâri. Păstorii ei şi cinstitul prezbiteriu şi tagma monahală păstrează însăşi demnitatea cea prea veche şi curată a primelor secole ale creştini­smului, şi în vrednicii şi în viaţă, încă şi în însăşi îmbrăcămintea lor cea simplă. Da, în adevăr, în acest sfânt Staul continuu au sărit şi sar, precum vedem şi în timpul nostru, „lupi grei”, după prezicerea Apostolului, ceea ce arată că adevăraţii miei ai Arhipăstorului în el sunt adăpostiţi, dar el a cântat şi va cânta în veac „înconjurând m’au înconjurat şi în numele Domnului m’am apărat de ei” (Psalm CXVII, 11). Să adăugăm şi o amintire tristă, dar necesară pentru dovedirea şi încredinţarea adevărului cu­vintelor noastre: Toate neamurile creştine, câte se văd astăzi cinstind numele lui Hristos, neexceptând nici chiar Apusul şi nici Roma însăşi, cum ne încredinţăm şi din lista primilor Papi, au fost învăţate credinţa cea adevărată În Hristos de către sfinţii noştri înaintaşi şi Părinţi, deşi mai târziu bărbaţi vicleni, dintre care mulţi Păstori şi Arhipăstori ai numitelor neamuri, cutezând cu gânduri ticăloase şi cu păreri eretice, au întinat, vai, ortodoxia acelor neamuri, precum ne învaţă istoria cea nemincinoasă, precum a prezis Pavel.

§ 22. Pentru aceea, fraţi şi fii ai noştri duhovniceşti, să cunoaştem bine cât de mare este harul pe care Dum­nezeu l-a dat credinţei noastre ortodoxe şi Bisericii Lui una, sfântă, catolică şi apostolică, care, ca o Mamă credincioasă soţului ei, ne creşte pe noi întru a nu fi de ruşine şi a ne apăra bine, cu curaj demn „pentru nădejdea cea din noi”. Dar ce vom răsplăti Domnului noi, păcătoşii, pentru toate cele ce a dat nouă ?” Domnul şi Dumnezeul nostru cel fără de trebuinţă, cel Care ne-a câştigat pe noi cu însuşi sân­gele Său, nimic altceva nu cere de la noi decât numai de­votament din tot sufletul şi din toată inima faţă de sfânta şi nepătata credinţă a Părinţilor noştri; iubirea şi afecţiu­nea pentru Biserica Ortodoxă cea care ne-a renăscut pe noi nu prin stropire inovatoare, ci prin dumnezeiasca baie a Botezului apostolic; cea care ne hrăneşte pe noi după Te­stamentul cel veşnic al Mântuitorului nostru cu însuşi cin­stitul Lui Trup şi ne adapă din destul, ca o adevărată mamă, cu cinstitul Lui Sânge vărsat pentru mântuirea noastră şi a lumii. Să o înconjurăm dar cu gândul „ca puii pe cloşcă”, în orice parte a pământului ne-am găsi, la Miazănoapte sau la Miazăzi, la Răsărit sau la Apus. Să ţintim privirile şi cugetele noastre la dumnezeiasca şi prea strălucita ei față şi frumuseţe. Să cuprindem cu amândouă mâinile haina ei cea luminoasă, cu care a îmbrăcat-o cu neprihănitei Sale mâini „Mirele cel frumos la vedere”, când a răscumpărat-o din robia celui viclean și Și-a împodobit-o ca pe o mireasă veșnică. Să simțim în sufletele noastre acel reciproc sentiment de durere de mamă iubitoare de copii și de copii iubitori de mamă, când oameni cu gânduri de lupi și traficanți de suflete se silesc și meșteșugesc fie s-o ia pe ea roabă, fie să-i smulgă pe ei, ca pe niște miei, de la mamele lor. Să întărim acest sentiment clerici și laici, acum mai ales, când vrăjmașul cel cugetător al mântuirii noastre, oferind înlesniri înșelătoare (pag. 11, r. 2, 25), întrebuințează asemenea instrumente și umblă pretutindeni, cum zice fericitul Petru, „căutând pe cine să înghită” și când „în calea aceasta, pe care mergeam”, în pace și fără răutate, pune cursele lui cele înșelătoare.

§ 23. Iar Dumnezeul păcii, „Care a ridicat din morți pe Păstorul oilor cel Mare”, „Care nu dormitează și nu se dă somnului păzind pe Israel”, va păzi inimile și cugetle voastre” și va îndrepta căile voastre spre tot lucrul bun. Fiţi sănătoşi bucurându-vă în Domnul!

 1848, luna mai, indiction VI.

† Antim[80] cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului, Roma cea nouă, şi Patriarh Ecumenic, frate Iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

† Ierotei cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Alexandriei şi al întregului Egipt, frate iubit în Hristos Dumnezeu și rugător.

† Metodie cu mila lui Dumnezeu Patriarh al marelui oraş al lui Dumnezeu[81] Antiohia şi al întregului Orient, frate Iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

† Ciril cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Ierusalimului și al întregii Palestine, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

Sfântul Sinod din Constantinopol: † Paisie al Cezareii † Antim al Efesului † Dionisie al Iracliei † Ioachim al Cizicului  † Dionisie al Nicomidiei † Ierotei al Calcedonului † Neofit de Dercos † Gherasim al Adrianopolului † Ciril al Neocezareii † Teoclit al Veriei † Meletie al Pisidiei † Atanasie al Smirnei † Dionisie de Melenic † Paisie al Sofiei † Daniil de Limnos † Panteleimon de Dryinopolis † Iosif de Ersekion † Antim de Vodena.

Sfântul Sinod din Antiohia: † Zaharia al Arcadiei † Metodie al Emesei † Ioanichie de Tripolis † Artemie al Laodiceii.

Sfântul Sinod de la Ierusalim: † Meletie al Petrei † Dionisie al Betleemului † Filimon al Gazei † Samuil de Neapolis † Tadeu al Sevastiei † Ioanichie al Filadelfiei † Ierotei al Taborului.

Tradus de Teodor M. Popescu

Profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti.


[1] Ep. Filipeni 2, 7.

[2] Psalm XVIII, 5 (citat şi în Ep. Romani X, 18).

[3] Pentru justificarea cuvântului, vezi par. 6.

[4] Sinodul III Ecum. (Efes 431) a oprit sub pedeapsa excomunicării şi a depunerii întrebuinţarea altui simbol decât cel niceo (-constantinopolitan) sau schimbarea acestuia (canon 7), (v. şi şedinţa VI, la Hefele-Leclercq, Histoire des conciles, t. II, partea 1, Paris 1998, p. 331). De văzut lunga şi im­portanta notă din Pidalion, ed. 5 (Ioan Nicolalus Kesisoglu) Atena 1908, p. 176-178).

[5] Martin I (649-653). În Migne P.L. 87 nu se găsește o epistolă sau scriere adresată lui Maxim Mărturisitorul.

[6] Ioan VIII: 872-882.

[7] Epistola 350, ad Photium Patriarcham Constantinopolitanum (anno 879-882). De procesione Spiritus Sancti, Migne PL 126, 944-946. Locul citat este la col. 945C:

„Reverantiae itaque tuae iterum significamus, ut de hac additione in Symbolo (et Filio scilicet) tibi satisfacimus, quod non solum hoc non dicimus, sed etiam quod eos qui principio hoc dicere sua insania ausi sunt, quasi transgressores divini verbi condemnamus, sicut theologiae Christi Do­mini eversores, sanctorum Patrum qui synodice convenientes sanctum Symbolum nobis tradiderunt, et una cum Juda illos collocamus, quod eadem ipsa quae ille patrare non sunt veriti; non quia Dominicum corpus morti tradiderunt, sed quia Dei fideles, qui sunt ejus membra, schismate segregarunt et invicem diviserunt, et ita aeterno igni illos praecipites dantes, et multo magis seipsos ut fecit praedicius Judas indignus Christi discipulus, suffocarunt”.

[8] Fotie este pomenit de Biserica Greacă la 6 februarie. Traducerea franceză Dallas, p. 33, Mansi 40, 384: „au vénérable Photius”; cuvântul grec este însă ἱερός (sacru, sfânt).

[9] Sinodul ținut la Constantinopol 879-880 sub Patriarhul Fotie, cu participarea delegaților Papei Ioan VIII, a fost considerat uneori de ortodocşi ca al optulea ecumenic, prin opoziţie la Sinodul ţinut la 869-870 sub Patriarhul Ignatie, cu participarea delegaţilor papei Adrian II, pentru condam­narea lui Fotie, considerat de romano-catolici ca al optulea Sinod Ecumenic. De regulă însă Enciclica socoteşte, cum a rămas statornicit, şapte Sinoade Ecumenice (par. 12, 13, 15, 16, 20, 21). În Sinodul de la 879-880 s’a citit Simbolul credinței în forma ortodoxă (în şedinţa a şasea, martie 880) şi s’a anatemalizat oricine s’ar atinge de Simbol, fie lăsând, fie adăogând, fie schimbând, fie falsificând (οὔδὲν ἀφαιροῦντες, οὔδὲν προσθιθέντες, οὔδὲν ἀμείβοντες, οὔδὲν κιβδηλεύοντες). Măsura era îndreptată împotriva adaosului latin Fllioque şi s’a repetat în şedința următoare: Cine se va atinge de Simbol să fie anatema. De văzut actele Sinodului, pentru şedinţele citate, în Τομός χαρᾶς, Râmnicu-Vâlcii 1705, p. 96-102 (îndeosebi p. 97-98). Hefele-Leclercq, op. cit., t. IV, partea I, p. 603-604, numesc hotărârea Sinodului o „enormitate”. De fapt, Sinodul repeta în cuvinte mai precise hotărîrea Sino­dului III Ecumenic (canon 7).

[10] Τελεταρχικόν, care prezidează ceremonia; cuvântul este greu de redat în româneşte, Dallas (p. 34) şi Mansi (40, 384) l-au lăsat netradus, Comp. şi par. 13.

[11] τῶν θείων προόδων,la Dallas p. 35. Mansi 40, 384: les atlributs divins. Cuvântul προόδος nu înseamnă atribut, ci este întrebuinţat ca termen general pentru a arăta provenirile din Tatăl: naşterea Fiului şi purcederea Sfântului Duh, cum rezultă din punctul I de la începutul paragrafului. Dacă am tradus „progresiunile”, este pentru a nu întrebuinţa un cuvânt mai îndepărtat de sensul obişnuit al celui grecesc.

[12] În Mansi, 40, 383 nota 1, se arată că este vorba de mărturisirea trimisă de Damasus lui Paulin al Antiohiei (362-388), episcop în timpul schismei meletiene – în care cuvintele citate se găsesc în art. XXIII. Autorul se miră, fără dreptate, că aceste cuvinte se aplică la Filioque. Iată nota: „Lege:Ad Paulinum Antiochenum, ad quem revera Damasus misit Confessionem fidei, cuius art. XXIII ita se habet:Si quis de Patre et Filio bene senserit, de Spiritum autem sancto non recte habituerit, haereticus est. (Migne, Patr. Lat. XIII, 363 b). Scilicet: sive de Filio, sive de Spiritu Sancto prave sentias perinde est, quia utroque casu Trinitatem negas. Quid haec ad processionem Spiritus sancti e solo Patre?

Adăugăm că mărturisirea trimisă de Damasus a fost primită de Paulin al Antiohiei la Tesalonic (Hefele–Leclercq, op. cit. II, 1, p. 58), de unde greşeala Enciclicii, care socoteşte pe Paulin episcop de Tesalonic. Paulin se înapoia de la Sinodul ţinut la Roma la 382.

[13] Canonul zice: „Fiind citite acestea [simbolul niceian şi un simbol nestorian, Sfântul Sinod a hotărât că nimănui nu-i este îngăduit să prezinte, să scrie sau să întocmească altă credinţă decât cea hotărâtă de Sfinţii Părinţi cei adunaţi în oraşul Niceea, cu ajutorul Sfântului Duh. Iar cei care ar îndrăzni fie să întocmească altă credinţă, fie chiar să o aducă sau să o prezinte celor care voiesc să se întoarcă la cunoştinţa adevărulu din păgânism, fie din iudaism sau fie din orice erezie, aceştia dacă sunt Episcopi sau clerici, Episcopii să fie scoşi din episcopie, iar clericii din cler; iar dacă sunt laici, să se anatematizeze”. (În continuare, canonul se referă în special la erezia nestoriană).

[14] În realitate, expresia Filioque a fost întrebuinţată întâi în Spania, într’o mărturisire de credinţă compusă de episcopul Pastor pe la 450 (F. X. Funk-Karl Bihlmeyer, Kirchengeschichte ed. 8,1. Das christliche Altertum, Paderborn 1926, p. 182) şi apoi într’un simbol de credinţă aprobat de Sinodul la Toledo 447 (Hefele-Leclercq, op. cit. t. II, partea I, p. 483); introdus în simbolul niceo-constantinopolitan de Sinodul de la Toledo 589 (Hefele-Leclercq, op. cit. t. III, partea 1 (1909), p. 223-224. Dom H. Leclercq, L’Espagne chretienne (Bibliotheque de l’enseignement de l’historie ecclesiastique), ed. 2, Paris 1906, p. 280-281). În Răsărit Filioque a fost cunoscut mai târziu, prin epistola sinodală a papei Martin I.

[15] Carol cel Mare a favorizat introducerea lui Filioque în Simbol (Hefele-Leclercq, op. cit. t. III, partea II (1910), p. 1127, 1129 (Sinodul de la Aix-la-Chapelle (Aachen) 809.

[16] Se ştie că papa Leon III (795-816) a dezaprobat introducerea Iul Filioque în simbol, pentru motivul că sfinţii Părinţi şi sinoadele n’au cu­noscut acest cuvânt, ba chiar au oprit orice schimbare în simbol (Hefele- Leclercq, op. cit. t. Iii, partea II, p. 1132). Ceva mai mult, papa a pus să se graveze simbolul niceo-constantinopolitan greceşte şi latineşte fără Filioque pe două mari plăci de argint, care au fost aşezate în biserica sf Petru,

[17] Svatopluc (Swetopluk, Swentopulk) regele Moraviei (†894). Epi­stola papei, în Monumenta Germaniae historica, Epistolae VII, 16o sq (v. despre conflictul dintre Metodiu şi Svatopluc, F. Dvornik, Les Slaves,Biysance et Rome au IX-e siecle (Travaux publies par l’Institut d’etudes slaves. IV, Paris 1926 p. 261-270).

[18] Ar părea poate falsă o asemenea afirmaţie, dacă declaraţiile unor papi nu ne-ar arăta că episcopii romani şi-au permis să treacă peste hotărârile Părinţilor şi Sinoadelor pentru interesul şi plăcerea de a impune voința Romei ca normă de credinţă şi de a ridica astfel autoritatea papală. Iată, de exemplu, declarația făcută de papa Ştefan V (885-891) moravilor lupă moartea lui Metodiu, în ciuda ortodoxiei bizantine a acestuia privi­tor la purcederea Sfântului Duh:

«Si dixerunt: Prohibitum est a sanctis Patribus symbolo addere aliquid vel minuere, dicite: Sancta Romana Ecclesia custos est et confirmatrix sanctorum dogmatum”. (Dacă vor zice: Este oprit de către sfinţii Pătinți a adăuga sau a reduce ceva în Simbol, răspundeţi: Sfânta Biserică romană este paznicul şi confirmatoarea sfintelor dogme) la F. Dvornik. op. cit. p. 287).

[19] Locul nu este citat întreg. Epistola zice: „Iar dacă va mai tine mânia lui Dumnezeu, ce ajutor vom avea de la mândria apuseană [Sf. Vasile zice figurat: sprânceana apuseană]? Care nici nu cunosc adevărul, nici nu suferă să-l înveţe şi, prejudecând cu bănueli mincinoase, acelea le fac şi acum, care (le-au făcut) mai înainte cu Marcel

[aluzie desigur la atitudinea occidentalilor în cazul lui Marcel al Ancyrei,
condamnat în Orient ca eretic (336, 338, 339, 343), găsit
ortodox la Roma
(340 şi Sardica 343)]

; certându-se cu cei care vor să le anunţe adevărul şi întărind erezia prin ei înşişi. Căci eu însumi voiam, fără forma comună, să scriu corifeului lor nimic despre cele bisericeşti decât numai cât să fac să înțeleagă că nici nu ştiu adevărul celor de la noi, nici nu primesc calea pe care să-l afle”.

[20] Epistola 239, în Migne, P. G. 32, 889-893. Citatul de mai sus, la col. 893 B.

[21] În cuvântarea a doua (Ἀπολογετικὸς τῆς εἰς τὸν Πόντον φυγὴς) la Migne PG 35, 488 C: Κρείττων γὰρ ἐπαινετὸς πόλεμος εἰρήνης χωριζούσης Θεοῦ).

[22] Se înţelege botezul prin cufundare, în opoziţie cu cel prin stropire.

[23] Τὸ αὐτό, adică să mărturisim aceeaşi credință.

[24] Greşit, în loc de 1846.

[25] Adică nu specifică Biserica ortodoxă, dar citează Părinți ortodocşi.

[26] În Migne P. G. 32, 424 – 425: epistola 66 (din anul 371).

[27] „Că trebuie început cu grija celor mai importante, după cei mai înțelepți dintre medici, ştii mai bine ca oricine. Şi care poate fi mai impor­tantă dintre Bisericile lumii decât cea a Antiohiei?”(Ibidem, col. 425 B).

[28] La Teodoret de Cyr,Ist. bis., V, IX, în Migne, PG 82, 1212 – 1218 Β (V. Şi Hefele-Leclercq,op. cit., t. II, partea I, p. 54-55).

[29] Episcopul Romei, 366-384.

[30] Episcopul de Mediolanum (Milan), 374-397.

[31] Poate episcopul de Treveri (Trier), 373-386 (menţiune la Hefele-Leclercq, ibidem, p. 58; Ulysse Chevalier, Repertoire des sources historiques du moyen âge. Bio-bibliographie, nouvelle edition, vol. I, Paris 1905, col. 704, St. Briton).

[32] Episcop de Aquileia, 369-381 (menţiune la Hefele-Leclercq, op. cit. p. 50); Ulysse Chevalier, op. cit. vol. II, (1907), col. 4622.

[33] După Valerian, adresa epistolei are: Asholios, Anemios, Vasilios şi celorlalţi sfinți episcopi, adunaţi în marele oraş Roma… (col. 1218 B).

[34] La Mansi 40, 391, nota 1: Apud Migne, Patr. Lat. XIII. 1202 b.

[35] Comp. Faptele Apost. XI, 26. Epistola explică alegerea lui Flavian pentru scaunul Antiohiei: „Pe prea venerabilul şi de Dumnezeu iubitorul episcop Flavian al prea vechii şi în adevăr apostolicei Biserici din Antiohia Siriei, în care pentru prima dată s’a întrebuinţat cinstitul nume al creştini­lor, conlucrând cei ai provinciei şi ai diocezei Orientului l-au hirotonit ca­nonic”… (col. 1217 B).

[36] Comp. Galateni II, 14.

[37] Nu este numit Sf. Vasile, ci „vechii Ierarhi și credincioși ai privinciilor Orientale”, r 31-32.

[38] Par. 7.

[39] „τοῦ Οὐατικανοῦ ἀδύτου”, sanctuarului de la Vatican. Dallas p. 42, Mansi 40, 392 lasă netradus cuvântul ἂδυτον, care, ca adjectiv, însemnează inaccesibil, impenetrabil, sacru. Ca substantiv neutru, cum e aci, însem­nează sanctuar.

[40] La sinodul VI Ecumenic, Constantinopol, 680-681, în şedința XIII (28 martie 681), v. Hefele-Leclercq, op. cit. t. III, partea I (1909), p. 501-502.

[41] Depus şi caterisit la sinodul IV Ecum., Calcedon 451.

[42] La sinodul II ecum., Constantinopol 381.

[43] La sinodul III Ecum., Efes 431.

[44] Κναφεὺς sau Γναφεύς, piuar (lat. Fullo, franț. Foulon). La Dallasp. 42, Mansi 40, 392 lăsat afară.

[45] Monofizit, uzurpator al scaunului pela 470, exilat de împăratul Leon I.

[46] Λουγδούνων; forma obișnuită este singularul Λούγδουνον sau Λούγδουνος (comp. Eusebiu, Istoria bisericească, V, 1, 1 și 3).

[47] Πρεσβεῖα arată drepturile sau privilegiile celui mai mare în vârstă sau celui mai vechi, nu o supremaţie propriu-zisă; prin urmare este vorba de o întâietate onorifică.

[48] Se înţelege epicleza (ἐπίκλησις).

[49] Se referă la locul din enciclica papală, unde se spune: „Cât pen­tru cele privitoare la sfintele voastre rituri, trebuiesc înlăturate din ele cele ce s’au introdus după despărţire şi se opun credinţei şi unităţii catolice”.

[50] Ediţia benedictinului R. Massuet s’a tipărit la Paris 1710 şi retipă­rit la Veneţia 1734. Este reprodusă în Migne, P G 7 (1857).

[51] ἔκκλησις.

[52] Sancti Irenaei Lugdunensis episcopi adversus Valentini et simillum haereticorum haereses libri quinque, Paris 1576 (reeditat Colonia 1596, cu adaose şi după moartea lui (1 ian. 1610) la 1639).

[53] τῆς ἐπικλήσεως.

[54] Nota este reprodusă în Migne P. G. 7, 1492 C: Eucharistiae panem, et calicem commistum, per invocationis verba corpus et sanguinem Christi, vere fieri, et utrumque per Christi ordinationem toto mundo, velut novi testamenti sacrificium, idque super altare per manus sacerdotum offerri, constanter frequenterque praedicat et prophetarum apostolorumque disertis verbis confirmat, lib. IV, c. 32, 33, 34, 45 et lib. V, c. 2.

[55] Stabileşte principiul libertății bisericeşti, în legătură cu situația Ciprului, declarat autocefal faţă de Antiohia. Lipseşte din colecțiile romano-catolice, ca şi can. 7, care opreşte orice schimbare în Simbolul credinței.

[56] Recunoaşte episcopului de Constantinopol rang de cinste după cel al Romei, fiind episcopul Romei celei noi.

[57] Stabileşte privilegiile patriarhale ale episcopilor de Alexandria și Antiohia, după exemplul celui al Romei.

[58] Adică privilegiul întâietății onorifice, cuvenite oraşului.

[59] Iarăși τὰ Πρεσβεῖα.

[60] Unde se afirmă transmiterea privilegiului lui Petru asupra urmaşilor lui, episcopii Romei, întrucât Biserica nu poate să rămână fără temelie.

[61] Nu corintenii s’au adresat lui Clement Romanul, ci acesta a aflat din auzite, ca și alţii, cele întâmplate la Corint şi a scris în numele comu­niunii. Prin urmare nu se poate vorbi de un apel la episcopul Romei, cum se credea mai înainte şi cum crede încă F. Cayré, Précis de Patrologie. Histoire et doctrine des Peres ei docteurs de l’Eglise, t. I. Paris – Tournai- Rome, 1927, p. 59. Vezi Otto Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literatur, f. 1, ed. 2, Freiburg im Breisgau 1913, p. 124; J. Tixeront, Précis de Patrologie, ed. 6, Paris 1923, p. 16; G. Rauschen – B. Altaner, Patrologie, ed. 10- 11, Freiburg im Breisgau 1931, p. 58 (G. Rauschen, Grundriss der Patrologie, ed. 8-9 (1926), p. 67).

[62] Εἰ δὲ μή, ἀναγγέλεται τὸ πρᾶγμα καὶ εἰς τὴν Διοίκησιν κατὰ τά καθεστῶτα. Amintesc că locul acesta a fost mult criticat de romano-catolici ca arătând dependența Bisericii Ortodoxe față de stat. De observat însă că Enciclica zice: lucrul se aduce şi la cunoştinţa conducerii statului; nu se spune că aceasta rezolvă chestiunea singură, ca supremă instanță, ci că de nevoie şi în mod excepţional i se face cunoscut cazul, după ordinea de lucruri stabilită, impusă Bisericii Ortodoxe din imperiul turc de situația ei.

[63] Înţelege Roma, Alexandria şi Antiohia, care nu erau încă scaune patriarhale, dar erau centrele bisericeşti cele mai de seamă.

[64] ἡ δεσποτέια, cuvânt care arată și natura supremației papale.

[65] Am arătat în studiul introductiv că este vorba de o greşală a traducătorului în greceşte al Enciclicii latine, care confundă Calcedon (Χαλκηδὼν) cu Cartagena (Καρχηδών). Am citat şi nota fără motiv aspră din Mansi 40, 40l (n. 1), care numeşte observaţia din Enciclica ortodoxă „purum mendacium”. De notat însă că în Mansi 40, 402 se primeşte neîndreptată traducerea franceză a lui Dallas p. 52 care zicând „de Chalcédoine a Carhedon” se mulţumeşte să transcrie cuvântul Καρχηδὼν, fără a traduce, neştiind poate că este vorba de Cartagina (Carthage).

[66] Enciclica latină.

[67] Epistola dogmatică a lui Leon I s’a citit în şedinţa a doua (10 oct. 451), în traducere greacă. Deşi episcopul Romei a fost aclamat în Sinod, epistola lui n’a satisfăcut o parte din epsicopi (pe cel din Iliria şi Palestina), care au exprimat bănueli asupra a trei locuri şi n’au aderat decât în şedinja a patra (17 oct.), după explicațiile date de legaţii papei, v. Hefele-Leclercq, op. cit. 1. II, partea II (1908), p. 687-690, 701-702, unde totuşi nu se vorbeşte despre examenul la care Sinodul a supus epistola lui Leon I. De văzut în schimb alte aclamaţii analoage cu cele adresate acestuia, aşa că era un lucru obişnuit în Sinoade. La un răspuns al împăra­tului Marcian, care lăsa în competenţa Sinodului IV Ecum. o chestiune în care era întrebat, Părinţii au strigat: „Aceasta este opera lui Dumnezeu” (ibidem, p. 703).

[68] κυρίου, netradus ibidem.

[69] ὀρτότης, justețe, corectitudine.

[70] Enciclica vrea să spună că, deși Papa și episcopii romano-catolici au căzut în erezie, Biserica Ortodoxă nu-și permite să facă numiri de titluri în scaunele lor, pe care le-ar putea considera vacante, pe când din contra Papa, trecând peste canoane și jignind grav Biserica Ortodoxă, numește episcopi ca simpli titulari la scaune vacante din Orient, deci de pe teritoriu ortodox, pe care le consideră astfel lipsite de păstori canonici, dând însă titularilor alte însărcinări, în legătură cu misiunea printre ortodocși. (Un asemenea episcop titular (de Ilion) este și Mgr. d’Herbigny, cunoscutul emisar al romano-catolicismului printre ortodocși, în special în Rusia). Această practică scandaloasă a Bisericii papale are la bază concepția de care am vorbit în studiul introductiv, că Orientul ortodox este o simplă „terra missionis”, rezervată pentru episcopi în „in partibus infidelium”. (De văzut și importanta notă din G.A. Maurocordatos, L’ultramontanisme démasqué par lui-même ou réponse aux auteurs de la brochure intitulée Hellénisme ou Moscovisme, Atena 1854, p. 22-26; pag. 25, par. 4: „…mais jamais les Patriarches d’Orient ne se sont avisés d’impiéter sur la jurisdiction d’Eglise de Rome et de nomer partes infidelium des pays habitées par de chrétiens qui, quoiqu’ apartenant à une communion différente de la notre, sont néanmoins et se nomment chrétiens”.

[71] Amintim că este vorba de sentinţa de excomunicare depusă de cardinalul Humbert pe sf. masă în biserica Sf. Sofia la 16 iulie 1054, în care erau acuzaţi grecii între altele că au tăiat pe Filioque din Simbol (Sicut Pneumatomachi vel Theumachi absciderunt a symbolo Spiritus sancti processionem a Filio, Migne, P. L. 143, 1003 B, v. traducerea mea în Studii teologice, Publicaţie a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, an. II (1931 No. 2, p. 44). De notat că şi la Sinodul de la Ferrara, în şedinţa de la 16 octombrie 1438 latinii au pretins pe baza unui manuscris grec falsificat că Sinodul VII Ecumenic (787) a întrebuințat Simbolul cu adaosul καὶ ἐκ τοῦ Υἱοῦ, pe care apoi grecii l-au înlăturat. Învățatului Ghemist Pleton nu i-a fost greu să vădească neseriozitatea acestei afirmații, v. Hefele-Leclerq, op. cit., t. III, partea II (1910), p. 772, n. 3.

[72] διότι ὁ ὑπερασπιστὴς τῆς θρῃσκείας ἐστὶν αὐτὸ τὸ σῶμα τῆς Ἐκκλησίας ἤτοι αὐτὸς ὁ Λαός, Dallas 57, Mansi 40, 408: car chez nous la sauvegarde de la religion reside dans le corps entier de l’Eglise. Am arătat în studiul introductiv că această afirmajie a scandalizat pe romano-catolici ca un indiciu de protestantism în Biserica Ortodoxă. Enciclica nu vrea însă să spună că paza credinţei o are poporul, ci că acesta ține atât de mult la religia strămoşilor, încât tradiţionalismul lui vine în apărarea ei chiar dacă ierarhia ar vrea să introducă inovaţii. Poporul nu legiferează în materie religioasă, dar se opune la inovații, ceea ce este firesc şi adevărat. De altfel, dacă romano-catolicilor le place să înjeleagă acest loc în sensul că poporul se impune ierarhiei, nu trebuie să uite că aceasta se întâmplă nu la ortodocşi, ci la ei înşişi. Filioque a fost o cerință populară; papalitatea l-a admis după ce l-a admis poporul; Immaculata conceptio deasemenea: „Conştiinţa creştină este gata să o primească şi chiar o solicită cu strigate (à grand cris). La 8 decembrie 1854, Pius IX îi va da satisfacţie”, zice E. Vacandard, Etudes de critique et d’histoire religieuse, troisième série, Paris 1912, p. 309. De notat: Este vorba de o dogmă nouă, solicitată chiar lui Pius IX!

[73] Această indicare de loc lipseşte din Dallas p. 58, Mansi 40, 410, poate pentru că în textul grec este greşită (Isaia XL, 17).

[74] Textul şi traducerea zic greşit: la Efes ἐν τῇ Ἐφέσῳ, à Ephèse (Dallas p. 59, Mansi 40, 410); adunarea a avut loc la Milet, comp. F. Apost. XX, 17.

[75] Tradus după înţeles, căci cuvântul întrebuinţat este ἄφιξις=sosire.

[76] διεστραμμένα, falsificate, denaturate.

[77] vers. 28 – 30.

[78] Epistola 1, cap. V, 8-9.

[79] ἐλιπής, incompletă, defectuoasă, insuficientă.

[80] Antim al VI-lea a tost Patriarh de trei ori: 1845 – 48, 1853 – 55, 1871-73.

[81] θεούπολις, nume dat Antiohiei după refacerea ei de către Iustinian, în urma cutremurelor şi incendiilor catastrofale de la 526 și 528, după sfatul lui Simeon Stilitul cel nou (J. Card. Hergenroether, Antiochien I.

Vechimea concepțiilor Mitr. Ierotheos Vlachos despre primat în Ortodoxie

Într-un articol recent, intitulat Bisericile autocefale și regimul «Pentarhiei», IPS Ierotheos se ocupă din nou de partea teologică a schismei din Ucraina. De altfel, chiar este o chestiune importantă, care provoacă uimire. Însă mirarea și mai mare este că Mitropolitul face apologia acțiunilor întreprinse de Patriarhia Ecumenică și afirmă că aceasta are un rol central în raport cu celelalte Biserici Locale, având un statut de primat și Biserică mamă, rol preluat după căderea Romei.

Partea interesantă este că poziția sa este una veche de cel puțin 17 ani, nu una de moment. Dovada constă în republicarea unui capitol, al cărui titlu este tocmai cel al articolului său, dintr-o carte din 2002 în care trata acest subiect. Așadar viziunea IPS Sale a fost exprimată chiar într-o perioadă grea a relațiilor dintre Patriarhia de Constantinopol și Biserica Greciei (după cum afirmă), când a scris și cartea Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei.

Ca un rezumat la textul acela vechi, la final exprimă o serie de concluzii pe care le redăm în românește aici:

„Prima concluzie. Părinții Bisericii au reunit la Sinoadele Ecumenice, prin sfintele canoane, unitatea văzută a Bisericii, așa încât ea să fie una, sfântă, apostolică și catolică/sobornicească.

Astfel, a existat o dezvoltare și evoluție de la primele Biserici apostolice a organizării sistemului bisericesc, încât Părinții să treacă de la sistemul mitropolitan șa «prerogativele supra-mitropolitane», în continuare la sistemul patriarhal și în final la regimul Pentarhiei (cinci conduceri) Tronurilor.

A doua. Regimul sacru al Pentarhiei nu a funcționat în primul mileniu ca cinci capete independente, ca niște «căpitănii sau stăpâniri bisericești străine între ele» (Panaghiotis Trembelas), nici ca niște «kefalarhii (capi-conducători)» (Olivier Clement), ci «ca cele cinci simțuri ale unui cap numerotate, dar nu separate» (Balsamon), de vreme ce unul este capul Bisericii, Hristos. Termenul de Biserici Autocefale trebuie să fie înțeles ca Biserici auto administrate, și nu ca Biserici independente de toată Biserica. Primul tron era al vechii Rome și privilegii egale de cinste avea tronul Noii Rome – Constantinopolul.

A treia. Din sec. al XI-lea (1009), când Biserica Vechii Rome s-a îndepărtat de «Pentarhie», Biserica a funcționat ca tetrarhie (patru conduceri), când Biserica Noii Rome – Constantinopolul a devenit Biserică primă și a avut toate competențele Vechii Rome.

Episcopul Noii Rome și Patriarh Ecumenic a câștigat o vrednicie și o cinste deosebită pe parcursul împărăției romeice, dar și în perioada turcească, în sistemul etnarhiei (conducerii de nație) pe care a stabilit-o Mahomed Cuceritorul. Aceasta a influențat și modul în care a funcționat tetrarhia Tronurilor din Răsărit împreună cu Biserica Autocefală din Cipru.

A patra. Patriarhul Ecumenic a dat în sec. al XVI-lea (1589) vrednicia de Patriarhie Mitropoliei Moscovei și acest fapt a fost recunoscut de restul Patriarhilor din Răsărit (1590 și 1593). De asemenea, Patriarhul Ecumenic a acordat el singur mai apoi vrednicia și cinstea de Autocefalie și Patriarhie diferitor Biserici Locale și au fost recunoscute firește în practică de toate Bisericile pentru că toți Întâistătătorii participă la dumnezeieștile Liturghii și Sinoade, cu unele excepții.

A cincea. Biserica Moscovei, prin teoria «celei de a treia Rome», pe care a cultivat-o și a dezvoltat-o din sec. al XV-lea până astăzi, nu numai că subminează poziția Patriarhiei Ecumenice ca Prima în sistemul canonic al organizării Bisericii Ortodoxe, ci se auto propune în practică drept prima Biserică în putere și tărie, după cum se vede clar pe tema Ucrainei.

Dacă adaugă cineva că din sec. al XIX-lea încoace a fost dezvoltată o teologie deosebită, conform căreia teologia rusă este mai înaltă decât teologia patristică de până în sec. al XVIII-lea și decât teologia scolastică din secolele XI-XIII, atunci va pricepe bine că tema despre «a treia Romă» nu are substrat doar geopolitic, ci și bază teologică post-patristică.”

Desigur că textul său este mai elaborat decât aceste concluzii, dar nu și cu argumente puternice. În fapt, nu sunt aduse dovezi patristice aproape deloc, ci sunt citate teorii ale unor teologi moderni, fără documentare istorică măcar. Unii dintre acești teoreticieni luați de buni de către Mitr. Ierotheos, cum ar fi Mitr. Maxim al Sardelor, au primit o critică solidă din partea unor teologi neutri. Iar alte teorii cu privire la sistemul mitropolitan și patriarhal, care ar fi evoluat în timp, nu au acoperire istorică evidentă. În acest context, este greu de evitat acuzația de bază post-patristică a teoriei pe care o susține chiar IPS Sa.

Poate fi dat și un exemplu elocvent că viziunea propusă de Mitr. Ierotheos este contrazisă de teologia patristică. Astfel, înțelesul de Biserici independente a existat în Ortodoxie, după cum apare chiar în Enciclica Patriarhilor din 1848, în care se vorbește despre independența (ἀνεξαρτησία) Bisericilor: „Sinodul al IV-lea Ecumenic, pentru a menţine independenţa Bisericilor cea hotărâtă de Sinodul al III-lea Ecu­menic (can. 8)…” (cap. 13). Așadar viziunea actuală a Patriarhiei Ecumenice nu este mai veche de un secol și jumătate, când susținea tocmai contrariul.

Mai trebuie menționat că, într-adevăr, viziunea Mitropolitului de Nafpaktos nu a fost ascunsă publicului românesc. Ea a fost promovată încă din anul 2014 pe portalul Mănăstirii Vatopedi în limba română în articolul Primatul Patriarhiei Ecumenice, unde poate fi consultată mai pe larg.

Se pare că teologia ortodoxă este foarte încercată în aceste vremuri, cu multe conflicte nerezolvate, chiar și cu implicații politice, cum este situația din Ucraina, ca să nu mai pomenim de hotărârile neelucidate nici până acum ale Sinodului din Creta.