Anti-rusismul deputatului Daniel Gheorghe îl duce în eroare în ce privește schisma bisericească ucraineană
Tocmai pentru că prin definiție Biserica este un organism apolitic, nu din lumea aceasta, este un mare deserviciu să fie pusă în slujba unor interese pământești, naționaliste sau chiar geo-politice. Schisma provocată de așa-zisa autocefalie din Ucraina a fost provocată de intervenția factorilor politici, dar ea trebui tranșată conform mizelor bisericești puse în joc. Împletirea între politic și ecleziastic este normală și inevitabilă, dar ar trebui să existe și o demarcare clară între cele două.
Într-o postare pe pagina sa de FaceBook, domnul Daniel Gheorghe, un deputat cunoscut pentru pozițiile sale conservatoare și naționaliste, face unele aprecieri pe subiectul schismei bisericești din Ucraina de pe poziții anti-rusești și pro-Constantinopol, pornind de la declarațiile recente ale Ministrului de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov. Pe considerentul că la mijloc sunt interese rusești politice în Ucraina, politicianul nostru declară: „În calitate de Român Ortodox resping categoric toate aceste manevre rusești care fac mare rău Ortodoxiei și sunt solidar deplin fraților noștri din Patriarhia de Constantinopol!”.
În esență, în postarea sa, Daniel Gheorghe critică Rusia de astăzi, care ar fi o continuare a regimului comunist de odinioară, pentru faptul că se implică în problemele Bisericii Ortodoxe, făcând un mare deserviciu prin criticile aduse „liderului spiritual al ortodocșilor din întreaga lume”. Este evident că credința joacă un rol important pentru Moscova în ce privește interesele sale de putere în regiune; totuși acestea nu sunt atât de intruzive și nefaste pentru „moștenirea lui Hristos, Fiul Lui Dumnezeu care s-a jertfit pentru noi, pentru Credința trăită curat și pentru legământul istoric păstrat de la Sfinții Apostoli, de la Sfinții Părinți și de la întreg așezământul civilizației și culturii romano-bizantin” pe cât sunt jocurile americane făcute prin Patriarhul de Constantinopol.
Întâlnirea de o zi cu Patriarhul Bartolomeu la București cu ocazia sfințirii Catedralei nu are cum să-l fi încredințat pe domnul deputat despre acesta că ar fi „un mare prieten al ortodoxiei românești și un om care înțelege cu adevărat esența învățăturii noastre străvechi”. Există multe alte fapte publice și notorii care dau dovadă despre contrariu. Dimpotrivă, se poate spune că acesta este unul dintre cei mai nocivi ierarhi pe care îi are Biserica. Numai apărător și cunoscător al Ortodoxiei nu demonstrează că ar fi prin numeroasele sale fapte smintitoare de rugăciuni în comun cu alte credințe și religii și prin conflictul pe care-l întreține în Ucraina.
Această poziționare este interesantă și ține de un subiect delicat, anume legătura dintre naționalism și credința ortodoxă. Dar, înainte de a analiza puțin mai în amănunt acest raport, merită cunoscute declarațiile diplomatului rus făcute unui jurnalist grec pentru postul OPEN TV despre interferența fanariotă în Ucraina:
„Avem o legătură duhovnicească, pe care se străduiesc să o submineze într-un mod energic înșiși camarazii noștri americani, care l-au silit pe Patriarhul Ecumenic să se îndrepte în direcția schismei, a subminării tradițiilor străvechi ale creștinismului ortodox, să fie urmată linia care se numește în Ortodoxie «papism», un papism nou, care a fost respins mereu de o mie și mai bine de ani în Ortodoxia Răsăriteană. Nu este o întâmplare că în lumea ortodoxă nu există un echivalent al Papei de la Roma.
Există Patriarhul Ecumenic, căruia i-a fost acordată până de curând cinstea primului între egali. Cu toate acestea, după constrângerea grosolană, rău ascunsă sau mai degrabă neascunsă deloc a Washington-ului, a urmat calea schismei în Ucraina, a creat o Biserică-marionetă, chipurile numită a Ucrainei, desigur că a amăgit această «Biserică» forfecându-i drepturile pe care i le-a promis și acum se sârguiesc energic împreună cu americanii să influențeze celelalte Biserici Ortodoxe, printre altele Biserica Ortodoxă Greacă, pe Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a Ciprului, așa încât să treacă și ceilalți la direcția acestor acțiuni de subminare și anticanonice față de Ortodoxia Răsăriteană.
Cred că deja a condus la schismă în Biserica Ciprului «cutia Pandorei», pe care a deschis-o Bartolomeu, la agitație în alte Biserici Ortodoxe, «misiunea» pe care i-au pregătit-o americanii lui Bartolomeu și nu se ascund că lucrează activ împreună cu el sub deviza «libertății religioase sau de credință», misiunea lui Bartolomeu este să îngroape înrâurirea Ortodoxiei în lumea contemporană. Altă explicație nu pot să văd pentru acțiunile acestui om.”
Oricât de dur ar fi limbajul folosit, sunt exprimate adevăruri incontestabile. Atât politic, cât și bisericește, cel puțin de data aceasta are dreptate diplomatul rus.
În primul rând, el face referire la fapte concrete, la o interferență cruntă în viața bisericească a majorității ucrainenilor. Și nu vorbim doar la nivel de dogmă și instituții, ci de agresiuni și scandaluri puternice împânzite peste tot. Foarte multe lăcașuri de cult au fost acaparate, clerici hărțuiți, bătuți și chiar omorâți. Situația este dramatică pentru întreaga Ortodoxie, dar îndeosebi pentru credincioșii simpli ortodocși ucraineni care trebuie să se apere mereu de atacurile orchestrate naționaliștilor. Există nenumărate relatări despre astfel de cazuri, care nu s-au oprit nici până în ziua de astăzi de un an încoace.
Un alt aspect important, Patriarhul Ecumenic nu poate fi considerat nicicum conducătorul întregii Ortodoxii. Biserica are conștiința că nu are un astfel de cap pământesc, ci capul ei este Însuși Hristos, Care o conduce nevăzut, dar mai bine ca orice om văzut. Cârmuirea ei este de altă natură, una duhovnicească, făcută de Duhul Sfânt prin insuflarea care o dă clerului și aleșilor lui Dumnezeu. Așadar înfruntarea pretențiilor supremațiste ale Patriarhului Bartolomeu sunt nimerite, nicidecum o jignire la adresa Bisericii.
Cât despre raportul dintre interesele naționale și credința ortodoxă, acesta rămâne în parametri normali atâta timp cât nu este modificată învățătura și spiritualitatea pentru a sluji unor scopuri pământești. Biserica însuflețește popoarele care îmbrățișează credința, le dă o identitate. Acest lucru s-a întâmplat cu multe nații, printre care și cu noi, românii. Nu e nimic rău în asta. Doar să nu fie adaptată și pervertită pentru a se potrivi poporului, ci pentru a-l ridica la Dumnezeu.
În situația de acum, Ortodoxia este o parte constituentă a slavismului înțeles în limite normale, etnice. Așa cum a fost sufletul imperiului bizantin și cum a ridicat capitala lui, Constantinopolul, în cinste, așa s-a întâmplat în mare măsură și cu Moscova. Problema intervine când credința este instrumentată pentru a cuceri și controla politic o regiune sau o situație politică. Acest lucru îl face clar astăzi Fanarul, care slujește Statelor Unite de mai bine de jumătate de veac prin ecumenism, iar acum și prin neo-papismul prin care aduce o grozavă schismă.
Moștenirea lui Hristos și credința apostolilor moștenită prin tradiție nu a cunoscut niciodată un primat în persoana vreunui Patriarh. Fiecare Biserică autocefală este independentă și se organizează autonom. Arealul ei este definit de canonul 34 apostolic prin gruparea „episcopilor fiecărui neam” în jurul unui Întâistătător (Patriarh), care este egal, nu superior celorlalți. Acest lucru se vede astăzi în populația slavă, care se întinde pe un teritoriu mai larg decât Rusia și cuprinde, printre altele, și Ucraina. Este limpede că există o populație ucraineană naționalistă aici, care dorește independență ecleziastică, dar este prea mică în raport cu Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană și folosește mijloace neortodoxe, care nu dau mărturie de intenții bune, ci străine și dezbinătoare. Etosul ucrainean naționalist este îmbibat de spiritul (greco-)catolic. În plus, schismaticii aceștia s-au format prin acțiuni necanonice, condamnate la nivel pan-ortodox. Așadar metodele lor eronate nu pot fi validate de Constantinopol cu atât mai puțin cu cât Fanarul însuși adaugă la ele pretenții papiste. În plus, ortodocșii canonici de pe acest teritoriu sunt fideli Kievului slav de odinioară, leagănul Bisericii Ruse.
După cum am mai scris despre istoria întemeierii și despre poziția Patriarhiei Ruse, chiar dacă există și elemente criticabile în care slavismul a folosit Ortodoxia de-a lungul vremii, totuși în esență trebuie să-i recunoaștem meritele și nu avem ce să reproșăm Moscovei pe tema schismei ucrainene.
Din nefericire, poziționarea deputatului Daniel Gheorghe este atât de neortodoxă și politizată, încât stârnește indignare și reprobare din partea oricărui credincios fidel tradiției apostolice. Ea nu vădește decât o aliniere la politica progresistă dusă atât de Constantinopol, cât și de aripa interesele americanizate de la noi din țară. Păcat de o astfel de tendință, care trădează neînțelegere a cursului Bisericii.