Declarație vie și mărturisitoare a Sinodului Bisericii Ortodoxe Ucrainene

Mitropolitul Onufrie al Kievului și a toată Ucraina

Uniunea Ziariștilor Ortodocși: În data de 6 decembrie 2019, ultima sesiune a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a avut loc la reședința Întâistătătorului BOU pe teritoriul Lavrei Pecerska – Adormirea Maicii Domnului. Discutând ultimele evoluții în sfera relațiilor inter-ortodoxe, Sinodul a făcut o declarație oficială, al cărei text a fost publicat pe site-ul UOC.

DECLARAȚIA
SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE UCRAINENE

6 decembrie 2019

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, după o deliberare atentă asupra evoluțiilor recente în sfera relațiilor inter-ortodoxe, face următoarea declarație:

1. Suntem constrânși să declarăm că, din cauza acțiunilor anti-canonice ale Patriarhiei de Constantinopol în Ucraina și, de asemenea, în legătură cu acțiunile săvârșite de Întâistătătorii Bisericilor Greacă și Alexandrină, adică intrarea lor în comuniune sacramentală cu „Biserica Ortodoxă a Ucrainei” schismatică, situația creștinismului ortodox s-a înrăutățit nu doar la nivel administrativ, ci și duhovnicesc – adică la nivelul comuniunii bisericești în Sfintele Taine.

2. A devenit evident că această criză nu este doar o problemă de relații bilaterale între Patriarhiile de Constantinopol și de la Moscova, ci privește întregul lumii ortodoxe, toate Bisericile Locale Ortodoxe, de vreme ce vatămă tocmai fundamentele vieții și misiunii Bisericii lui Hristos. Această problemă nu este administrativă, ci ecleziologică. Noua concepție a Patriarhului de Constantinopol ca „primul fără egali” („Primus sine paribus”) și-a înălțat fruntea în lumea ortodoxă și este ceva ce Biserica Ortodoxă nu a mai cunoscut anterior și care de fapt este o încălcare clară a principiului catolicității/sobornicității Bisericii și este o consecință a neînțelegerii naturii Bisericii în general și a rolului Bisericii Locale în particular. În plus, Patriarhia de Constantinopol a început să slujească împreună cu persoane care nu au fost hirotonite canonic, lucru care este în sine o hulă și un sacrilegiu cu privire la Euharistie.

3. Din această perspectivă, întreruperea comuniunii euharistice de către Biserica Ortodoxă Ucraineană cu Patriarhia de Constantinopol și cu Bisericile și ierarhii care au recunoscut pe schismatici nu este un abuz al Euharistiei sau un șantaj al Euharistiei, după cum au pretins unii, ci, dimpotrivă, este o apărare a Euharistiei și o protecție a purității canonice și duhovnicești, precum și a integrității Bisericii. La urma urmelor, Domnul nostru Iisus Hristos, în cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea… ca să o înfățișeze Sieși Biserică slăvită, fără Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efeseni 5: 25-27).

4. Din aceste motive, este fals și manipulator să fie acuzată Biserica Ortodoxă Ucraineană că s-ar fi mișcat chipurile spre izolarea în sine, în special prin încetarea comuniunii euharistice cu cei care au intrat ei înșiși în comuniune cu schismatici nepocăiți. De fapt, noi susținem puritatea tradițiilor canonice ale Bisericii și apărăm Biserica de hulă. Altfel, dacă persoanele care nu au hirotonie canonică sunt admise în preoție și dacă schisma este recunoscută de Biserică, iar adevărata Biserică a lui Hristos este ignorată sau numită în mod mincinos schismatică, atunci există pericolul ca adevărata Biserică să fie substituită. Mai mult, astfel de acțiuni anti-bisericești fac să fie obscură linia dintre Biserică și schismă. Drept rezultat, este creată o așa-zisă nouă structură „bisericească”, ce este întemeiată de oameni în locul adevăratei Biserici, care a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, Care „a cumpărat-o cu propriul Său sânge” (Fapte 20:28).

5. Unul dintre principiile de bază ale legii canonice ale Bisericii Ortodoxe este de așa fel că oricine intră în comuniune sacramentală cu cei excomunicați vor fi excluși din comuniunea cu Biserica însăși. În această privință, intrarea în comuniune a unor Biserici Locale cu persoane care au căzut în schismă în alte Biserici Locale și care nu s-au pocăit cu adevărat și care nu sunt hirotoniți canonic ridică automat problema dacă îi face complice la acest păcat comuniunea continuă sacramentală cu acești schismatici și care, de fapt, îi face și pe ei să fie într-o stare de încălcare a principiului canonic menționat mai sus.

6. Credem că singura modalitate de ieșire din această criză este să avem o discuție la un Sinod Pan-Ortodox și să găsim o soluție la întreaga anvergură a acestor chestiuni problematice. Deși recunoaștem toate dificultățile inerente implicate în convocarea unei astfel de întruniri pan-ortodoxe, trebuie să căutăm o altă modalitate de ieșire din criză. Drept aceea, suntem binevoitori față de inițiativa Preafericitului Patriarh Teofil III al Sfintei Cetăți Ierusalim și a toată Palestina de a convoca un Sinod Pan-Ortodox în Regatul Hașemit al Iordanului. În timpul multor vremuri grele din istoria Bisericii noastre, a existat deja un caz când Patriarhia de Ierusalim a oferit sprijin. Aceasta a fost în anul 1620, când Sanctitatea Sa, Patriarhul Teofanes III al Ierusalimului a restabilit ierarhia din Kiev pentru a înlocui pe cei care se alăturaseră uniației la presiunea autorităților de atunci polono-lituaniene. Aplaudăm, mulțumim și așteptăm apeluri similare pentru o întrunire Pan-Ortodoxă din partea Întâistătătorilor și ierarhilor altor Biserici Ortodoxe Locale care, de fapt, au început deja să intervină tot mai frecvent în ultimul timp.

7. Trebuie să observăm că factorii geopolitici și politici au început, din păcate, să se implice strident în viața internă a lumii ortodoxe într-o manieră fără precedent. Drept rezultat, Bisericile Locale individuale au luat decizii bisericești sub influența acestor factori, contrare canoanelor bisericești și tradițiilor de veacuri ale Bisericii. Înțelegem că fiecare Biserică Ortodoxă Locală își duce activitatea într-un stat anume sau uneori în mai multe state. Adesea, o națiune ortodoxă sau alta este legată foarte îndeaproape atât cu propriul stat, cât și cu Biserica sa Locală. În orice caz, convingerea noastră profundă este că fiecare Biserică Locală în slujirea ei față de Dumnezeu trebuie să fie mai presus de limitele și interesele naționale, statale sau politice și să nu fie supusă presiunii externe, aducându-și aminte că împărăția lui Dumnezeu, pe care o propovăduim, nu este din lumea aceasta (cf. In. 18:36). Dacă fiecare Biserică Ortodoxă Locală se asociază doar cu interesele propriului stat, atunci lumea ortodoxă nu poate fi unită, de vreme ce este bine știut faptul că statele se angajează în conflicte sau în războaie unele cu altele, iar Biserica trebuie să păstreze mereu unitatea și împăcarea dintre oameni (popoare), fără să devină un partid sau un mijloc de confruntare. Ne exprimăm nădejdea că Sfânta Biserică Ortodoxă, cu ajutorul lui Dumnezeu, va găsi puterea să depășească aceste provocări și să-și mențină unitatea, ridicându-se deasupra granițelor și intereselor naționale deoarece în Hristos nu este „elin sau evreu, barbar, scit… ci Hristos este totul în toate” (Col. 3:11).

8. Facem apel la arhipăstori, păstori, monahi și mireni ai dragii noastre Biserici Ortodoxe Ucrainene. Dragi vlădici, părinți, frați și surori! Nu este în afara proniei dumnezeiești faptul că noi suntem aici în Ucraina și în interiorul Bisericii noastre și în limitele lumii ortodoxe, unde astăzi se trasează linia de demarcare între adevărata Biserică și schismă. În această situație, trebuie să păstrăm puritatea sistemului canonic și a învățăturii Bisericii. Adversarii încearcă să ne sperie cu perspectiva izolării noastre. Pomenirea binecuvântată a Preafericitului Mitropolit Vladimir al Kievului și a toată Ucraina ne amintește că „nu poate exista autoizolare cu Hristos”. De fapt, Biserica noastră Ortodoxă Ucraineană astăzi, prin diferitele sale încercări și necazuri, susține unitatea întregii lumi ortodoxe. Nu vă fie frică! Sunteți parte a Bisericii adevărate! Iubiți Biserica, păstrați-vă în ea deoarece Domnul ne mântuiește prin ea! Și lăsați restul la voia lui Dumnezeu! Aduceți-vă aminte, nu omul conduce Biserica, ci Însuși Tatăl nostru cel ceresc! Să ne rugăm ca Domnul să corecteze pe viitor prin Sfântul Său Duh toate erorile omenești, să ne curețe de lucrurile rele și să ne mântuiască sufletele!

Credem că această Declarație atinge și expune corect criza în care se află Biserica Ortodoxă astăzi. Nu în ultimul rând, sfaturile și îndemnurile adresate credincioșilor ucraineni se potrivesc în mare măsură tuturor, bineînțeles că și celor din România.

Textul COMUNICATULUI celor patru Mitropoliți greci prin care cer convocarea unui Sinod Panortodox

După cum am promis anterior, prezentăm traducerea Comunicatului stufos și elaborat prin care patru Mitropoliți greci cer întrunirea unui Sinod Panortodox/Ecumenic care să abordeze chestiunea conflictuală a schismei din Ucraina, care afectează toată Biserica.

COMUNICAT

Vineri, 29 noiembrie 2019

CERERE DE CONVOCARE A UNUI SINOD PANORTODOX

Preasfințiții Mitropoliți Andrei al Diinupolisului, Pogonianei și Coniței, Serafim al Pireului, Serafim al Kitirelor și Antikitirelor, Cosma al Etoliei și Akarnaniei, ca unii care păstoresc Mitropolii ale Bisericii Autocefale a Greciei și, astfel, membri ai unui Sinod Panortodox (mai precis Ecumenic) întrunit oricând, au trimis către Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic BARTOLOMEU, și către Preafericiții Întâistătători ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe Autocefale o cerere canonică pentru convocarea imediată a unui Sinod Panortodox pentru depășirea chestiunii ucrainene care s-a ivit.

DIN PARTEA SFINTELOR MITROPOLII

+ Mitropolitul ANDREI de Driinupolis, Pogoniani și Conița

+ Mitropolitul SERAFIM de Pireu

+ Mitropolitul SERAFIM de Kitire și Antikitire

+ Mitropolitul COSMA de Etolia și Akarnania

Către

Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic

kir Bartoomeu și

către Preafericiții Întâistătători

ai Preasfintelor Biserici Autocefale

kir TEODOR al Alexandriei și a toată Africa

kir IOAN al Antiohiei și a tot Răsăritul

kir TEOFIL al Ierusalimului și a toată Palestina

kir CHIRIL al Moscovei și a toată Rusia

kir IRINEU al Belgradului și a toată Serbia

kir DANIEL al Bucureștiului și a toată România

kir NEOFIT al Sofiei și a toată Bulgaria

kir ILIA al Tbilisi și a toată Georgia

kir HRISOSTOM al Noii Iustiniane și a tot Ciprul

kir IERONIM al Atenei și a toată Grecia

kir SAVA al Varșoviei și a toată Polonia

kir ANASTASIE al Tiranei și a toată Albania

kir RASTISLAV al Pragăi și a toată Cehia și Slovacia

la reședințele lor

în 29 noiembrie 2019

Sanctitatea Voastră și Preafericiți Sfințiți Întâistătători,

Ca unii care păstorim Sfinte Mitropolii ale Preasfintei Biserici a Greciei și, prin urmare, ca membri ai Sinodului Panortodox convocat oricând, venim cu multă cucernicie și cu conștiința răspunderii noastre episcopale să ne adresăm Vouă, Întâistătătorii vigilenți ai Preasfintelor Biserici Autocefale, pe care le chivernisiți cu Sfintele Sinoade din jurul Vostru, menționând cu respect cele de mai jos:

1. Răspunderea absolută înaintea lui Dumnezeu a Episcopilor și Preoților Bisericii este păzirea și neclintirea cu nimic a unității ei canonice, ecleziologice și liturgice, de valoare supremă potrivit rugăciunii arhierești a Domnului, Întemeietorul Bisericii, Care S-a rugat: «Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca toți să fie una precum Noi» (In. 17, 11). Totuși această unitate este definită de delimitarea clară a Domnului, «precum Noi», care înseamnă că prototipul acestei unități este Dumnezeu cel treimic. Cum sunt unite și deoființă cele trei Persoane ale Preasfântului Dumnezeu în adevăr absolut, dreptate și iubire nespusă, suntem datori să păzim unitatea de credință «întru legătura păcii»(Ef. 4, 3).

Mărturisitorul contemporan al credinței noastre ortodoxe, care s-a săvârșit în cuvioșie în ținutul de aceeași credință al Serbiei în secolul trecut al XX-lea, Sfântul Iustin (Popovici), în Memoriul său inspirat și amănunțit către Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe (Atena 1971), «despre viitorul „Mare Sinod” al Bisericii Ortodoxe», scrie între altele și următoarele cu adâncă chibzuință și cu deosebită atenție (p. 10-11, 19): «Este un fapt indubitabil istoric că Sfintele Sinoade adunate dumnezeiește ale Sfinților și de Dumnezeu purtătorilor Părinți au avut mereu înaintea lor o problemă concretă, cel mult două sau trei probleme, puse înaintea Bisericii din partea marilor erezii și schisme și, în general, a acelora care strâmbau dreapta credință, scindând și rupând unitatea Bisericii și care puneau în pericol serios mântuirea credincioșilor, mântuirea poporului bine-credincios și bogat al lui Dumnezeu și al întregii zidiri. De aceea Sfintele Sinoade Ecumenice, după cum știm, au avut mereu caracter hristologic, soteriologic (mântuitor), ecleziologic (bisericesc), iar faptul acesta înseamnă că tema lor centrală și buna lor vestire principală a fost mereu: Dumnezeu-Omul Iisus Hristos și mântuirea noastră întru El, îndumnezeirea noastră în El. Da, mai ales: Însuși Fiul cel iubit Unul-Născut și deoființă cu Dumnezeu-Tatăl, Care S-a întrupat și S-a înomenit pentru noi și pentru mântuirea noastră, Însuși întreg în trupul Bisericii, Însuși veșnicul cap dumnezeiesc al trupului Bisericii, Însuși prezent întreg în Biserica Lui prin harul Sfântului Duh și prin dreapta-ortodoxa credință în El; El Însuși și, cu El, întreaga lucrare dumnezeiesc-omenească a Lui, iconomia Lui dumnezeiesc-omenească, Biserica Lui dumnezeiesc-omenească, pentru mântuirea și îndumnezeirea omului și a lumii… Experiența istorică a faptele celor de demult ale Bisericii ne dau mărturie de următoarele: ori de câte ori Biserica a fost pe cruce, a fost chemat fiecare membru al ei să mărturisească – până la sânge, când a fost trebuință –Adevărul ei întreg și sobornicesc/catolic/general și nu să cerceteze niște teme inventate sau să soluționeze în mod mincinos problemele esențiale sau să vrea să reușească realizarea intereselor lui în circumstanțe tulburi și pentru obligațiile altora. Poate trebuie să ne amintim astăzi și să înțelegem, împreună cu ceilalți, următorul fapt: în epoca prigoanelor Bisericii nu s-au făcut Sinoade Ecumenice, fără ca aceasta să însemne, desigur, că Biserica lui Dumnezeu nu a funcționat atunci și nu a respirat sinodal. Dimpotrivă, perioada aceea a vieții și a activității ei a fost cea mai roditoare și puternică. Dar de atunci, după aceea, a urmat o altă perioadă și s-a adunat primul Sinod Ecumenic, atunci au putut să se adune și să se prezinte la el și episcopii martiri, purtând încă rănile proaspete, urmele și vânătăile prigonirilor și închisorilor, încercați fiind în focul muceniciei și acolo, înaintea a toată lumea, să dea liber mărturie de cele cu privire la Hristos, mărturisind că El este Dumnezeu și Domn și Mântuitor al lumii și al oamenilor…»

Prin urmare unitatea care nu are ca prototip pe acel «precum Noi» al Dumnezeului treimic și se întemeiază pe minciună, silnicie și pe încălcarea poruncilor Preasfântului Duh și a dumnezeieștilor și sfintelor canoane, după cum se argumentează astăzi, este o silnicie a adevărului și obișnuire cu stricăciunea și cu moartea lumii. Este definitorie zicala patristică a Sf. Ioan Gură de Aur, că până și mucenicia, cea mai înaltă dovadă de dedicare și dragoste pentru Dumnezeu, nu poate să spele răutatea schismei și a ereziei: «schisma nu o spală nici sângele muceniciei».

Vrednicul Profesor emerit al Facultății din Tesalonic, învățatul Gheorghie Mantzaridis, scrie foarte relevant în articolul important «Ecumenicitate și Ecumenism» următoarele puncte cu greutate despre ecumenicitatea, catolicitatea/sobornicitatea și diacronicitatea (evoluția în timp) a Preasfintei noastre Biserici Ortodoxe sobornicești/catolice: «Biserica este locul arătării împărăției lui Dumnezeu în lume. Ea se extinde «pretutindeni în lume» și «pretutindeni în timp». Ecumenicitatea și diacronicitatea Bisericii se întemeiază pe Hristos, Care Și-a asumat în Ipostasul Său întreaga omenitate. Prezența lui Hristos în Biserică prin lucrarea necreată înnoitoare a Sfântului Duh clădește ecumenicitatea ei.

Ecumenicitatea Bisericii nu se epuizează în mondializare, ci include și diacronicitatea. Astfel, pe de altă parte, se întregește și înțelesul de catolicitate, care constituie indiciul de bază al Bisericii. Deconectarea ecumenicității Bisericii de diacronicitate subminează catolicitatea ei.

Catolicitatea Bisericii nu are rădăcini sociologice, ci teologice. Nu se reduce la diferențieri civilizaționale, politice sau sociale între creștini, oricât ar fi intervenit și ele în diferențierea credinței lor. Catolicitatea, care există ca un dat ontologic în Biserica lui Hristos cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească, este subminată ca obiect cercetat prin diferențieri teologice, prin revendicări de stăpânire și prin contre etnice, care au fost create între creștini.

Teologia în înțelesul cel mai îngust și mai larg al ei este haina Bisericii. Este veșmântul Mântuitorului Hristos. Și erezia este fapta ruperii hainei Lui și împărțirii Bisericii. Totuși, cât timp Biserica este trupul lui Hristos, Care rămâne din firea Lui Unul și neîmpărțit, erezia nu împarte Biserica, ci desparte membrii ei de trupul ei. Este deviată de la diacronicitate și lipsită de catolicitatea ei».

Unitatea trupului bisericesc, care constituie Trupul lui Hristos, după definiția măreață a Apostolului Pavel, cu Acela drept cap (Ef. 1,22-23), este o valoare de nenegociat și, de aceea, erezia etnofiletismului și clătinarea unității bisericești prin ea constituie o vinovăție canonică. Prin urmare orice mișcare bisericească de către oricine, care atacă unitatea Trupului Bisericii, constituie o decădere pentru care va da socoteală înaintea Întemeietorului și Domnului Bisericii. În studiul bisericesc de vază al învățatului monah Serafim Zisis, «Monarhia Tatălui din interiorul Treimii… a ecleziologiei» și în cap. II «Ecleziologia ortodoxă, temelia ei și Sinoadele ortodoxe» (p. 8-10) sunt conținute următoarele elemente foarte importante:

«II. Ecleziologia ortodoxă, temelia ei și Sinoadele ortodoxe. În ecleziologia Sfinților Părinți, Hristos, Dumnezeu-Omul, constituie Capul și Sfântul Duh sufletul Bisericii; prin Hristos și Sfântul Duh este făcut cunoscut lumii și Dumnezeu-Tatăl prin lucrarea comună nezidită a celor trei Persoane, care este lucrată în Biserică prin Sfintele Taine. Dimpotrivă, în învățăturile noi despre Sinod ale ecumenismului fanariot filo-papist se face efortul de a dezvolta o relație triadologică și ecleziologică inovativă, dincolo de cea dovedită cu mărturii.

Pe baza chiar a Noului Testament, Biserica este crezută ca «stâlp și temelie a adevărului» și «Trupul Lui [al lui Hristos], plinirea Celui ce plinește toate în toți», a cărei temelie și zidire nu poate fi Altul decât Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Este deosebit de definitoriu faptul că termenul care este folosit în Simbolul Credinței despre Biserică nu este nici «mărturisesc», care este utilizat despre Botez, nici «aștept», care este utilizat pentru viitoarea înviere a morților, ci este utilizat termenul «cred», exact ca despre Tatăl și Fiul și Sfântul Duh în articolele corespunzătoare. Așadar Biserica participă la viața divină ca Trup al lui Hristos, este extinderea Dumnezeu-Omului, este Hristos, «Care se prelungește în veci» și nu este vorba despre un așezământ simplu lumesc, ci despre o existență crezută, dumnezeiesc-omenească, văzută și în același timp nevăzută, zidită și nezidită.

Ca instituție fără de greșeală și supremă a Bisericii a fost crezută de la început și a fost explicată ecleziologic de către Biserică Sinodul Ecumenic. Conform devizei Cuviosului Teodosie Chinoviarhul din sec. VI, care constituie și opinia teologică mai largă, «cel ce nu primește cele patru [de atunci] Sinoade, precum cele patru Evanghelii, să fie anatema». Superioritatea și autoritatea supremă a instituției Sinodului Ecumenic în Biserică a constituit un loc stabil și nelipsit în teologia ortodoxă de-a lungul veacurilor. Este semnificativ faptul că textul Enciclicei Patriarhale din anul 1895, care strică pe scurt toate ereziile papiste răspunzând provocării papale cu privire la unirea mincinoasă sub Papa Romei, scrie despre primatul Papei: «Dar suntem informați, alergând la Părinții și la Sinoadele Ecumenice ale Bisericii din primele nouă veacuri, că nu a fost considerat niciodată episcopul Romei drept principiul cel mai înalt și capul infailibil al Bisericii și că fiecare episcop este cap și președinte al propriei lui Biserici, supus numai rânduielilor sinodale și deciziilor întregului Bisericii ca față de cele singure infailibile, fără să fie exceptat nicidecum de la acest dreptar Episcopul Romei, precum arată Istoria bisericească. Singura Căpetenie și cap nemuritor al Bisericii este Domnul nostru Iisus Hristos […] Iar în chestiuni importante, care cer validarea întregului Bisericii, s-a făcut apel la Sinodul Ecumenic, care a fost și este singurul criteriu cel mai înalt pentru întreaga Biserică. Astfel a fost străvechiul regim al Bisericii; iar episcopii erau independenți unul de altul și liberi în hotarele lor, fiecare urmând numai rânduielile sinodale și ședeau în Sinoade ca egali unii cu alții. Nici unul dintre ei nu revendica niciodată drepturi de monarh asupra întregului Bisericii».

Însăși această poziție ortodoxă a fost mărturisită și în textul comun recent al ortodocșilor și vechilor catolici de către delegații lor, abia în 1981 (nota autorului: vechii catolici s-au disociat de papism pe motivul infailibilității papale, care a fost consacrată la Sinodul I Vatican în 1870). «Cel mai înalt organ al Bisericii pentru proclamarea credinței ei este numai Sinodul Ecumenic (…) Acesta, pronunțându-se sub protecția Sfântului Duh, are infailibilitatea lui ca din acordul lui cu întregul Bisericii sobornicești/catolice. Fără acordul acesta, nici o adunare nu este Sinod Ecumenic». Și în alt text asemănător al aceluiași dialog: «Foruri distincte și organe ale autenticității în Biserică sunt Episcopul și Sinoadele Bisericii și marcant Sinoadele Ecumenice».

Îndeosebi în cazul «autocefaliei» ucrainene este cu totul nefondat să susțină cineva că unitatea Bisericii este dobândită prin «restabilirea» și introducerea în ea a unor persoane caterisite, anatematizate și nehirotonite, separate și schismatice, care nu s-au pocăit, prin pretinse «adunări parohiale» și, în același timp, acest fapt să conducă Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică de sub Mitropolitul Onufrie și Biserica Rusă, conform cu aplicarea corectă a sfintelor canoane 10 și 11 apostolice, conținutul lor fiind reluat de canonul 2 al Sinodului din Antiohia, care a fost validat nominal de al 2-lea canon al Sinodului Ecumenic cinci-șase (trulan), la întreruperea comuniunii bisericești cu cei care au comuniune cu schismaticii după cum s-a spus, când a fost avut în vedere faptul că acestea au 12.500 unități-parohii canonice bisericești și 90 de Mitropolii canonice prima în Ucraina și în Federația Rusă Patriarhia Moscovei are 270 de Mitropolii și Episcopi și multe milioane de credincioși. Și acest lucru se întâmplă astăzi mai mult după timpul în care Monahul Filaret (Denișenko) a re-organizat Pseudo-Patriarhia de Kiev prin decizia relevantă recentă a Tribunalului Ucrainean, care a interzis dizolvarea ei în timp ce acesta avea ca reclamanți pe «progeniturile» lui!!! (cf. Rομφεα.gr).

În această privință, învățatul Profesor emerit în Drept Canonic dl. Panaghiotis Bumis, în studiul său valoros «Ce vor împărtăși?» (așa-zișii schismatici restabiliți din Ucraina), face referire, în fragmentul următor al său, la următoarele lucruri demne de menționat: «…Β. 1) Conform acestor lucruri date și având în vedere lucrurile pentru fiecare lucrare sacramentală, este nevoie de continuitatea apostolică, dată clericilor prin taina canonică a preoției. 2) Firește că trebuie ca acești clerici să fie înrolați în Biserică și să nu se fi separat sau rupt de ea, fie formând de voie o schismă sau o erezie, fie dacă sunt caterisiți de preoție fără de voie de către un organ bisericesc competent pentru ei. 3) La fiecare lucrare sacramentală canonică există cu rigoare și semne văzute, palpabile, în afară de (cuvintele/rațiunile) semnele pe care le-am numi nevăzute pentru ca fiecare credincios (să vadă și) să primească harul împărtășit cu încredințare. 4) Clericul care săvârșește o Taină trebuie să aibă permisiune și poruncă de la un organ sau corp bisericesc mai înalt decât el, după cum corpul apostolic din Ierusalim a dat cândva permisiune și autoritate Apostolilor Petru și Ioan să meargă la samarineni ca să le dăruiască Duhul Sfânt».

2. Pe subiectul foarte critic ridicat cu privire la unitatea Preasfintei noastre Biserici Ucrainene, Biserica a dat o soluționare prin Sfântul Sinod Ecumenic cinci-șase din 691 d.H., în vremea lui Iustinian al II-lea Rinotmitul, convocat în sala Trulo, care, prin canonul 2 al său, a validat canoanele stabilite la Sinodul din Cartagina, care soluționează subiectul competenței bisericești din anul 424. La acest punct, trebuie să fie accentuat faptul că în Sfânta noastră Biserică nu poate să existe motiv de drept de cutumă pentru că Dreptul Bisericii decurge din descoperirea Dumnezeului cel viu, Care este Adevărul întrupat, după propria Lui proclamare: «Eu sunt calea și adevărul și viața» (In. 14,6), și din insuflarea Preasfântului și desăvâșitorului Duh, Care a venit în Biserică în ziua Cincizecimii și rămâne în ea, după nemincinoasa încredințare a Domnului: «Duhul adevărului vă va conduce la tot adevărul» (In. 16,13). Prin urmare, Dreptul în Biserică nu este o legiuire omenească, ci izvorăște din Legea evanghelică descoperită, din canoanele Sinoadelor Ecumenice și ale celor Locale, pe care le-au validat acelea și din canoanele Sfinților Părinți purtători de Dumnezeu. Să se spună în debut că, dacă primim încă faptul că în Ucraina au dăinuit competența și jurisdicția canonică ajutătoare (asistantă) a venerabilei Patriarhii Ecumenice și a Bisericii Ruse pentru că Ucraina ar fi fost cedată Bisericii Ruse «într-un mod de protecție» în 1686, această competență și jurisdicție ajutătoare a încetat când s-a mișcat prima Biserica Rusă și a fost dusă mai departe procedura canonică, fapt pe care l-a recunoscut și venerabilul Patriarh Ecumenic Bartolomeu prin Scrisoarea Patriarhală a sa nr. 1203/29.8.1999 către Preafericitul Patriarh Alexei al Moscovei, pe care o prezentăm mai jos.

3. Cu siguranță, venerabila Patriarhie Ecumenică a Constantinopolului are, după dumnezeieștile și sfintele canoane 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic și 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, prerogativele cinstei între Tronurile Patriarhale, după Tronul Romei Vechi în Biserica străveche. Iar după ruperea și decăderea din ea a Tronului Vechii Rome, din care s-a ivit, din păcate, papismul paneretic, distrugătorul creștinismului apusean (războaie religioase, interogatorii sacre, Reforma, ateismul, nihilismul), este primul tron în Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească și Patriarhul Ecumenic are dreptul canonic și legiuit al prezidării onofirice a Bisericilor Ortodoxe Autocefale ca primus inter pares, prezidează Sinodul Ecumenic convocat oricând și coordonează, împreună cu Sfântul Sinod din jurul său, reuniunile Preasfintelor Biserici Ortodoxe Autocefale, cum se întâmplă istoric cu toate președințiile din lume, acordă autocefalie și autonomie structurilor bisericești în limita validării deciziilor corespunzătoare de către un Sinod Ecumenic convocat și în limitele canonice (cerere a organismului bisericesc, acordul Bisericii Mamă și consensul Preasfintelor Biserici Autocefale).

În conformitate cu prerogativele cinstei, și nu cu «primatul de putere» sunt excluse și accentuate clar următoarele în studiul monumental și foarte important al Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte, din octombrie 2019, «„Drepturile” Bisericilor și unitatea Bisericii, partea I-a, „Primatul” și „Biserica” după sfintele canoane», p. 27-30:

«1.3.1. Un «Întâistătător mondial» (răstălmăcirea canonului 34 apostolic). Recent a ieșit la iveală o răstălmăcire a canonului 34 și aceasta cu referire la relația între ei a Întâistătătorilor (Patriarhi și Arhiepiscopi) ai Bisericilor autocefale de astăzi. Conform cu această răstălmăcire, chipurile pe baza canonului 34, careva dintre Întâistătători trebuie să fie considerat «primul» și «cap» al celorlalți. Această răstălmăcire amestecă înțelesul primului loc al «primului după rânduială» între Întâistătătorii de aceeași cinste cu înțelesul primului loc al «primatului-capului» cutărui Sinod eparhial și este aplicat în Documentul de la Ravena (2007). În acest text, înțelesul de «cap», care se aplică în mod corect «protosului» Sinodului eparhial («la nivel marginal») se transferă greșit și la așa-zisul «nivel mondial» ca să fie îndreptățit un «protos mondial». Dar nu poate să existe un «protos mondial» ca și cap al «protoșilor» Bisericii sobornicești. Competențele «protosului» Sinodului eparhial nu pot fi atribuite «celui din fruntea mesei» între «protoși» de aceeași cinste ai Sinoadelor eparhiale. Sfântul Nicodim Aghioritul lămurește cu multă claritate că «protosul» la nivel mondial, dincolo de prezidarea ședinței (în ordinea rânduielii) între întâistătătorii egali, nu există în Biserică. Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Locale sunt de cinste egală după «prerogativele cinstei» și se deosebesc numai după «ordinea cinstei»: «Canonul de mai sus… deosebește și spune că Patriarhul de Constantinopol să aibă prerogativele cinstei după Papa și Patriarhul Romei deoarece și Constantinopolul este aceasta, adică este și se numește Noua Romă. Iar prepoziția „după” nu arată aici posteritatea în timp, după cum spun unii cu Aristin, dar nici degradare și micșorare, după cum explică greșit Zonara (deoarece, prin faptul că Alexandria este după Constantinopol, iar Antiohia după Alexandria și Ierusalimul după Antiohia, după canonul 36 al Sinodului trulan, vor fi șase chipuri de degradare a cinstei și, prin urmare, cinci cinstiri diferite una față de alta de mai sus, ceea ce este contrar întregii Biserici sobornicești/catolice și un lucru primit numai de latini și latinofroni), ci arată egalitatea de cinste și rânduiala după care una este prima, alta a doua. [Arată] Egalitate de cinste pentru că și Părinții din Calcedon spun, prin canonul 28, că acești 150 de episcopi au dat aceleași prerogative episcopului din Vechea Romă cu cel din Noua Romă și cei de la trulan, prin canonul 36, spun să se bucure de aceleași prerogative cel al Constantinopolului cu cel al Romei. Și [arată]rânduiala pentru că și aceia, și aceștia spun în aceleași canoane că cel al Constantinopolului este al doilea după al Romei, nu al doilea cu cinstea, ci al doilea prin rânduiala cinstei». La fel scrie și mai limpede despre aceasta Dositei al Ierusalimului: «Sunt multe parohii mai mari, multe Biserici, mulți conducători și președinți și căpetenii în Biserică, dar nici unul nu este între ei Conducător al Conducătorilor sau Președinte al Președinților sau Căpetenie a Căpeteniilor. Așa încât cel al Romei este unul dintre aceste căpetenii și conducători și președinți, egal în cinste și în putere și nimic mai mult». Între Președinții Bisericilor autocefale nimeni nu este mai mare, ci numai unul este în capul mesei, care este acum, după sfintele canoane, (după schisma din 1054 și decăderea dogmatică a Romei) cel al Constantinopolului».

Potrivit acestora, venerabila Patriarhie Ecumenică putea să acorde autocefalie structurii bisericești care o cere și care îndeplinește limitele canonice. Dar, în cazul concret al Ucrainei, pe lângă faptul că unitatea statală de acum independentă avea dreptul canonic ca Biserica ei canonică să ceară acordarea statutului de autocefalie, după prescripțiile canonului 17 al Sfântului Sinod Ecumenic al IV-lea, care declară: «Dacă vreo cetate ar fi înnoită prin puterea imperială sau iarăși s-ar înnoi, să urmeze și ordinea teritoriilor bisericești modelelor politice și publice», intervine subiectul că singura structură canonică bisericească a țării, care este administrată de Patriarhia Moscovei prin decizia Patriarhului Ecumenic Dionisie în 1686 și astăzi are statut de autonomie acordat de Biserica Rusă nu dorește și nu urmărește proclamarea ei ca Biserică Autocefală.

La acest punct facem trimitere la studiul amănunțit al cinstitului Protoprezbiter Anastasie Gotsopulos, prezentând selectiv concluziile lui:

«… Două cronologii hotărâtoare: a) În anul 1593, prin decizia a patru Patriarhi de Răsărit, este proclamată la rang de Patriarhie Biserica Rusiei și b) în anul 1686-1687 Patriarhul Dionisie IV al Constantinopolului, printr-o acțiune patriarhală și sinodală, «ia decizia ca Preasfânta provincie a Kievului să fie supusă Preasfântului Tron Patriarhal al marii cetăți salvate de Dumnezeu Moscova». În epistola sa «către țarii Rusiei», Patriarhul Dionisie IV face deosebire ca să nu existe răstălmăcire: «această Mitropolie a Kievului să fie supusă Preasfântului Tron Patriarhal al Moscovei și arhiereii din ea, cel care deja este și cel de după acesta, să cunoască drept Părinte (gheronda) și proestos pe însuși Patriarhul Moscovei din diferite vremuri ca unii hirotoniți de el»…

3. La întrebarea dacă Biserica Ucrainei face parte din Patriarhia Rusiei s-a pronunțat și conștiința bisericească panortodoxă, după cum s-a consemnat în «Calendarele» editate peste an sau «Diptice­­» sau în «Anuarele» Bisericilor Ortodoxe Locale. Toate Bisericile Ortodoxe Autocefale și Patriarhiile, fără nici o excepție, recunosc că Biserica Ucrainei depinde de jurisdicția canonică a Moscovei. Toate Bisericile, fără excepție, consideră singur Mitropolit canonic de Kiev pe Onufrie, care depinde de Biserica Rusiei. Toate Bisericile Ortodoxe au avut comuniune numai cu el și cu Sinodul din jurul său la conslujirile inter-ortodoxe și panortodoxe și în toate Comisiile. Această unanimitate exprimă conștiința bisericească panortodoxă-ecumenică, pe care nimeni nu are dreptul să o desconsidere fără consecințe serioase».

De asemenea, este interesantă cercetarea subordonării canonice a Mitropoliei de Kiev în studiul de mai sus al P. Anastasie Gotsopulos:

«Deci ceea ce se cere este ce se întâmplă din sec. 16-17 până în aprilie 2018, când se comunică oficial că Patriarhul Ecumenic Bartolomeu se gândește să cedeze autocefalia. Deci ce s-a întâmplat în ultimele trei veacuri și jumătate? De cine depinde Mitropolia de Kiev și în general Ucraina conform conștiinței bisericești, dar și conștiinței de sine a Patriarhiei Ecumenice?

1. Urmărind argumentarea aceluiași Tron Ecumenic, să cercetăm răspunsurile la martorul nemincinos al jurisdicției canonice a Tronurilor, adică în «Sintagme/Constituții», de care jurisdicție depinde Biserica Ucrainei. Consemnarea în ele este elementul indisputabil de cine depinde bisericește Ucraina.

i) «RÂNDUIELILE/ΤΑΚΤΙΚΑ» (NOTITIA EPISCOPATUUM): Deci, în timp ce toate rânduielile păstrate (Notitia Episcopatuum 10 – 20) [17] din sec. XI-XV scriu că Eparhia Rusia-Ucraina (ca Rusia Mare și Mică sau de Kiev) este eparhie bisericească a Patriarhiei Ecumenice, Rânduiala 21 din sec. XVI nu menționează Rusia sau Ucraina între eparhiile bisericești supuse Patriarhiei Ecumenice!

ii) SINTAGMA lui HRISANT (1715): Patriarhul Hrisant al Ierusalimului (Notara) menționează în vestita lui Sintagmă (p. 66-69) detaliat teritoriile bisericești de sub Constantinopol, între care nu cuprinde Mitropolia de Kiev sau altă episcopie a Ucrainei.

Mai mult, de la pag. 83 și mai departe se face referire «despre Preasfântul Tron Patriarhal al Moscovei». La început pomenește cum au fost date Moscovei vrednicia și cinstea patriarhale (p. 83-84) și în continuare, la p. 84-85, se face referire la granițele «Moscovei», în care se cuprinde și Ucraina. Următorul capitol hotărâtor, care se intitulează «Despre Tronurile supuse Patriarhului Moscovei» (p. 86 și în continuare) se referă la Kiev și Galiția, precum și la alte provincii din Ucraina («Marele Novgorod», «Suzdal», «Cernigov», «Holmogor» ș.a.) ca dependente bisericește de Patriarhul Moscovei! În sfârșit, la p. 87, referindu-se la «prerogativele Arhimandriților din Moscova», enumeră între «Arhimandriții mai importanți» ai Patriarhiei Moscovei și pe Arhimandriții ucraineni între care cel dintâi este «cel de la Pecerska-Kiev» și urmează alții din Ucraina (d.ex. «de Cernigov»).

Concluzionând: Conștiința bisericească la începutul sec. XVIII, după cum este consemnată în anul 1715 de Patriarhul Hrisant al Ierusalimului în Sintagma lui, vrea fără vreo împotrivire sau fie o simplă rezervă, ca eparhia Kievului și a Ucrainei să depindă bisericește de Patriarhia Moscovei, și nu de Patriarhia Ecumenică. Este semnalat faptul că nu a existat niciodată vreo împotrivire față de Sintagma lui Hristant din partea Patriarhiei Ecumenice.

iii) SINTAGMA din 1855: Conform cu «Sintagma despre rânduiala Tronurilor Patriarhale și a Sinoadelor Autocefale» din Atena, 1855, p. 3-12, Mitropolia Kievului și provincia Ucrainei nu depinde de Patriarhia de Constantinopol. La p. 16-18 din Sintagmă este menționat ca Mitropolit al «Eparhiei prima în ordine» «a Bisericii Autocefale a Rusiei» «cel al Kievului și al Galiției», precum și alte eparhii din Ucraina de astăzi!

iv) SINTAGMA din 1896: În «SINTAGMA Mitropoliților și Episcopilor de sub Tronul Ecumenic», care a fost editată «în Constantinopol de Tipografia Patriarhală» în 1896, nu se menționează Mitropolia Kievului sau altă provincie a Ucrainei ca eparhie bisericească de sub Constantinopol. La fel, nici o Sfântă Mănăstire din Ucraina nu este menționată în catalogul Sintagmei cu titlul «Mănăstirile stavropighiale supuse Tronului Ecumenic» (p. 13-17).

v) SINTAGMA din 1902: «din Tipografia Patriarhală»: în «SINTAGMA în uz a Mitropoliților și Episcopilor de sub Tronul Ecumenic», care a fost editată «în Constantinopol de Tipografia Patriarhală» în 1902, nu se menționează Mitropolia de Kiev sau altă provincie a Ucrainei ca eparhie bisericească de sub Constantinopol. La fel, nici o Sfântă Mănăstire din Ucraina nu este înscrisă în catalogul Sintagmei cu titlul: «Mănăstirile stavropighiale supuse Tronului Ecumenic» (p. 13-17). Este inserat numai «Metocul Patriarhal al Sf. Serghie» (p. 17).

vi) G. Rallis-M. Potlis au publicat în faimoasa lor lucrare «Sintagma dumnezeieștilor și sfintelor canoane» (prima ediție 1855) «Rânduiala Tronurilor Bisericii Ortodoxe de Răsărit» și nu cuprind Ucraina între eparhiile Patriarhiei Ecumenice, ci la «Biserica Autocefală a Rusiei». După cum declară, își extrag elementele lor din Sintagme.

vii) «Calendarul Patriarhiei Ecumenice» editat anual sau, din 2015 în continuare, «Anuarul Patriarhiei Ecumenice» până în anul 2018 consemnează că Biserica Ucrainei depinde canonic de Moscova. Nici o referire că ar depinde Kievul bisericește de Constantinopol!

Concluzionând, aceeași conștiință bisericească și canonică a Tronului Ecumenic până în 2018, după cum este consemnată în modul cel mai oficial și mai neîndoielnic în «Sintagmele» oficiale, în «Calendare» și «Anuare», pe care însăși Patriarhia Ecumenică le-a editat chiar în «Tipografia Patriarhală din Constantinopol», reiese că nu considera Ucraina până la mijlocul lui 2018 drept teritoriu canonic al său, pe care o recunoaște în modul cel mai oficial și mai evident că depinde ca jurisdicție canonică de Patriarhia Rusiei».

Nu încape nici o comparație între autocefalia acordată schismaticilor și adunărilor separate din Ucraina cu acordarea canonică de către venerabila Patriarhie Ecumenică a statutului de autocefalie Bisericilor Canonice ale Greciei, Serbiei, Bulgariei, României, Poloniei, Albaniei și Cehiei și Slovaciei. Autocefalia Bisericii Ortodoxe a Ucrainei o urmărea Președintele de curând filooccidental al țării, Petro Poroșenko, Parlamentul și cele două structuri schismatice: «Biserica Ortodoxă Ucrainenă-Patriarhia de Kiev», care s-a separat în 1992 de Patriarhia Rusă prin atacuri aspre și anateme împotriva Patriarhiei Moscovei, având drept cap pe ex-Mitropolitul, Monahul Filaret (Denișenko) de Kiev, caterisit și anatematizat, și «Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană», care a fost construită în 1921 de conducătorii sovietici prin pseudo-episcopul Vasile Lipkivski, care a fost hirotonit de «preoți și mireni»!!! și, din cauza cooperării ei cu naziștii cuceritori ai țării, a fost prigonită și s-a repliat în chipurile «biserica din catacombe». După acestea a reînviat în 1980 și a fost condusă de autodesemnatul «Mitropolit de Kiev și a toată Ucraina», Macarie Maletici, fost preot caterisit al Bisericii Ruse, «hirotonit» pseudo-episcop de diaconul caterisit al Bisericii Ruse, Vichentie-Victor Cekalin, personalitate tragică cu un bogat «istoric» ca pseudo-episcop «ortodox», unit, pastor protestant, pederast inculpat penal, pensionat cu demență în Australia. Venerabila Patriarhie Ecumenică «a restabilit­» ex tunc în rânduiala canonică cele două structuri «bisericești» schismatice cu căpeteniile lor, a căror stare canonică a recunoscut-o cu trei zile în urmă Biserica noastră fără votare.

La aceasta cultivatul Profesor Emerit de Dogmatică al Facultății din Tesalonic, dl. Dimitrie Tselenghidis, adaugă următoarele în epistola sa curajoasă și mărturisitoare din septembrie trecut a.c. către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei: «Mai întâi, ar trebui să fie cercetat dacă acest «construct» îndeplinește condițiile unei comunități bisericești. Dacă, dimpotrivă, este recunoscută «autocefalia» lui, atunci este recunoscută automat «legalitatea» ecleziastică a Bisericii schismatice.

După cum se știe, pentru Biserica schismatică a Ucrainei a premers o condamnare panortodoxă cu caterisiri și afurisiri. Această condamnare panortodoxă nu a fost revocată. În final, prin Tomosul autocefaliei Patriarhiei Ecumenice (11-1-2019), a intervenit o depășire instituțională cu caracter duhovnicesc și ecleziologic, ce creează întrebări rezonabile despre legalitatea ei bisericească. Și aceasta deoarece nu au fost respectate – cel puțin din câte știm – condițiile fundamentale patristice și duhovnicești, lucru ce creează contestații rezonabile despre canonicitatea regulilor-condițiilor Practicii patriarhale, cât timp nu au exprimat o pocăință publică demonstrată și o dezavuare a schismei. Prin cele ce le spunem în cazul cu pricina nu înseamnă că ne îndoim de competența instituțională a Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie, bineînțeles cu acordul întregului trup al Bisericii, care se exprimă sinodal. Aici se pune chestiunea condițiilor valide pentru emiterea unui astfel de Tomos. După mărturia biblică (Mt. 4, 17, 1Cor. 5, 1-5 și 2Cor. 2, 6-8), dar și după tradiția patristică și duhovnicească a Bisericii, încadrarea sau reîncadrarea în trupul cel unul și neîmpărțit al Bisericii presupune oricum trăirea adâncă și exprimarea sinceră a pocăinței din partea membrului sau comunității mai largi supuși încadrării sau reîncadrării. Condiția exprimării pocăinței nu este surmontată de nici o persoană instituțională sau for bisericesc instituțional. Nu există nici o iconomie a Bisericii care să poată să se substituie sau să anuleze pocăința».

Îndeosebi Monahul Filaret (Denișenko), cleric al Patriarhiei Moscovei ca Mitropolit de Kiev, a fost caterisit în 1992, după cum s-a spus înainte, din cea mai înaltă funcție a Arhieriei și, după acestea, a fost anatematizat pentru provocarea unei schisme, însă și pentru alte fapte ale sale necanonice, iar celălalt, Macarie Maletici, nu a dobândit nici o hirotonie canonică, după cum am arătat. În continuare, s-a întrunit așa-zisul «Sinod al unității», care a ales drept «Întâistătător» pe «Mitropolitul» Epifanie (Serghei Dumenko), care are «hirotonie» inexistentă canonic de la Monahul caterisit și anatematizat Filaret și, prin urmare, a fost acordat statutul de autocefalie noii structuri care a reieșit din toate aceste acțiuni necanonice.

Prin urmare, subiectul critic, care se pune din punct de vedere canonic la chestiunea concretă este dacă deciziile Sinodului complet, prezidat de Patriarh, precum este Sinodul Patriarhiei Moscovei, sunt irevocabile sau pot fi apelate înaintea altui Sinod Patriarhal. Acest subiect a preocupat Biserica Ecumenică după Sinodul din Sardica și canoanele lui 3, 4 și 5, la care au participat episcopii apuseni și a prezidat Cuviosul de Cordoba, fiind convocat în acest timp și Sinodul Episcopilor răsăriteni în Filipupoli de astăzi. Întâi Episcopul Zosima al Romei, invocând canoanele din Sardica drept canoane chipurile ale Sinodului I Ecumenic din Niceea, a revendicat dreptul de judecător suprem asupra Bisericilor din Africa de N. și l-a învrednicit de restabilire pe preotul Apiarie, caterisit de Episcopul Urban de Sicca. Episcopii africani au respins vehement dreptul pretins de Episcopul Zosima al Vechii Rome și de urmașii săi, Bonifatie și Celestin I, de a fi judecător suprem al Bisericilor lor în 424. Anterior, Sinodul Local din Cartagina, prin canonul său 31 (după numărătoarea din Pidalion), care este reluat neschimbat și în canonul 129 al aceluiași Sinod, a legiuit: «În același mod a plăcut ca preoții și diaconii și restul clericilor inferiori, în cauzele pe care le au, dacă este dezaprobat tribunalul episcopilor lor, episcopii vecini să-i asculte și, cu acceptul episcopului propriu, episcopii chemați de ei să reglementeze cele dintre ei. De aceea, deși consideră că li s-a acordat dreptul de apel asupra lor, să nu se apeleze la tribunalele de peste mare, ci la cei dintâi dintre propriile eparhii, după cum a fost rânduit adesea cu privire la episcopi. Iar cei care vor apela la tribunalele de peste mare, să nu fie primit nimeni în comuniune în Africa». Și absolut semnificativ este faptul că aceste canoane ale Sinodului din Cartagina au fost validate precis și nominal de canonul 2 al Sfântului Sinod Ecumenic cinci-șase și general de canonul 1 al Sinodului IV Ecumenic și de canonul 1 al Sinodului VII Ecumenic. Așadar Biserica străveche a primit faptul că cele hotărâte de canoanele 3, 4 și 5 privesc o prerogativă aparte, care a fost atribuită Episcopului Ortodox de atunci al Vechii Rome numai față de Episcopii supuși lui, nu și de a-i oferi o jurisdicție bisericească supremă. Zonara spune în această privință: «Deci canonul nu este al Sinodului din Niceea, nici nu-i conferă lui toate apelurile, ci ale celor supuși lui» (Σ.Γ.241), iar Balsamon menționează: «căci acesta este special pentru problemele bisericești ale Papei și s-a pronunțat că este dator să le țină în interior» (Σ.Γ.239).

Prin urmare cererea Episcopului Ortodox de atunci al Vechii Rome de prerogativă a jurisdicției supreme bisericești a fost respinsă de Biserică pentru că au fost acceptate prescripțiile canonice ale Sinodului din Cartagina prin Sfântul Sinod Ecumenic cinci-șase că sunt avuți în vedere clericii din alt mediu bisericesc, care vor face apel în fața Episcopului Vechii Rome pentru pricinile lor. În Biserica Ortodoxă sobornicească/catolică, pe baza canoanelor 9 și 17 ale Sfântului Sinod Ecumenic al IV-lea, care poruncesc: «Dacă episcopul sau clericul se va îndoi de mitropolitul eparhiei, să se ocupe exarhul provinciei sau tronul capitalei Constantinopol și la el să se judece», nu este supusă atacului prin apelare, adică este inatacabilă decizia de condamnare emisă de Sinodul final Patriarhal care se întrunește potrivit competenței corecte a canonului 28 apostolic și a canonului 4 al Sinodului din Antiohia, după cum este Sinodul General al Mitropoliților de sub Exarhul Provinciei (de atunci) sau (astăzi) Sinodul complet al mediului patriarhal de sub președinția Patriarhului. Atât canonul 9, cât și 17 al Sinodului Ecumenic IV pun disjuncție la propria prevedere canonică pentru Exarhul Provinciei și Arhiepiscopul Constantinopolului și oferă posibilitatea unei scăpări de aceeași valoare. Așadar canoanele nu întemeiază pentru Arhiepiscopul de Constantinopol o competență judecătoreasă superioară și un alt grad de jurisdicție. Iar Exarhul (conducătorul) Provinciei astăzi este Președintele propriului mediu patriarhal. Balsamon menționează definitoriu: «Hotărârile Patriarhilor nu se supun apelului, 40 123, κβ, Β.Γ.α.λη: «Preafericitul Patriarh al acelei provincii să fie audiat între ei și să fie hotărâte acelea care sunt în acord cu legile și canoanele bisericeștile, fără să poată vreun membru să combată verdictul lui», iar în «Epanagogă» 11,6(J.G.R. vol. 2, 260): «Instanța patriarhului nu se supune recursului, nici nu este reexaminată de altcineva, ca un conducător al acestor instanțe bisericești». Sfântul și Marele Fotie scrie în «Nomocanonul» său 9, 1 (Σ.Α. 169): «nu sunt apelate verdictele Patriarhilor». Potrivit acestora, judecata de instanță a oricărui Sfânt Sinod Patriarhal, care constituie, conform dreptului nostru canonic, Sinodul final și reiese după instrumentarea chestiunii canonice, este irevocabilă, putând fi contestată numai în fața Sinodului Ecumenic (P. Panaghiotakou, «Sistemul Dreptului Bisericesc, Dreptul penal al Bisericii», p. 836, ATENΑ 1962).

De Dumnezeu luminatul Sfânt Nicodim Aghioritul, când comentează canonul 9 al Sinodului IV Ecumenic la pag. 192-193 din Pidalion, ed. V. Rigopulos, Tesalonic, 1998 și «în toate», se referă la chestiunea aceasta într-o deosebită analiză canonică față de renegatul și unitul Visarion și față de, cum îi numește, papistașii Vinion și Velarmin, spunând în mod definitoriu: «Este evident că Patriarhul de Constantinopol nu are autoritate să lucreze în episcopiile și ținuturile altor Patriarhii, nici nu i s-a dat dreptul de recurs de către acest canon în Biserica întreagă 1. pentru că în praxa (procesul verbal) a 4-a a acestui Sinod din Calcedon, după ce Anatolie a acționat în afara granițelor și a luat Tirul de la Episcopul lui, Fotie, și l-a dat lui Eusebie al Viritului și, după ce a dat jos și a excomunicat pe Fotie, a fost dezaprobat și de conducători, și de tot Sinodul pentru aceasta. Și, deși a pretextat multe, cu toate acestea, au fost anulate de Sinod cele ce le-a lucrat acolo și lui Fotie i s-a dat dreptate și a luat episcopiile Tirului. De aceea și Isaac al Efesului a spus lui Mihail, primul dintre Paleologi, că Patriarhul Constantinopolului nu-și întinde autoritatea peste Patriarhiile de Răsărit (după Pahimeris, cartea 6, cap. 1); 2. pentru că legile politice și imperiale nu stabilesc că numai judecata și decizia Constantinopolului nu suportă recurs, ci indefinit a oricărui Patriarh și ale Patriarhilor la plural. Căci spune Nearaua 123 a lui Iustinian, Patriarhul provinciei să stabilească acelea care sunt conforme cu legile și canoanele bisericești fără ca nimeni să nu poată contrazice verdictul lui. Și înțeleptul Leon spune în primul titlu al legii lui pe scurt că sentința Patriarhului nu este supusă recursului, nici nu este reanalizată de altul, pentru că este conducător/principiu al celor bisericești. Căci de la el sunt toate judecățile și la el sunt rezolvate. Și iarăși cartea 3 iustiniană, cap. 2: Patriarhul competent va cerceta verdictul adunării bisericești fără să se teamă de recurs și cartea 1, titlul 4 al dispoziției bisericești: nu sunt apelabile verdictele Patriarhilor și iarăși cartea 1, cap. 29: împotriva deciziilor Patriarhilor s-a pus lege de împărații dinainte de noi să nu se facă recurs. Deci, dacă de cumva, după acești împărați, care sunt în acord cu sfintele canoane, verdictele tuturor Patriarhilor nu primesc recurs, adică nu sunt ridicate la judecata altui Patriarh, cum poate cel al Constantinopolului să le judece din nou acestea? Și, dacă prezentul canon (9) și al 17-lea al Sinodului acesta IV au avut ca scop să aibă Patriarhul Constantinopolului dreptul la recurs din celelalte Patriarhii, cum de au vrut împărații să apere totul diametral opus în vremea când ei cunoșteau că legile politice care nu erau în acord cu canoanele rămâneau nevalabile? 3. pentru că, dacă am accepta, după papistașii de mai sus, că Patriarhul de Constantinopol judecă și rejudecă judecățile lor, deoarece canonul nu face deosebire între un Patriarh sau altul, prin urmare el judecă și rejudecă și pe cel al Romei și astfel va fi cel al Constantinopolului primul și ultimul și de obște judecător al tuturor Patriarhilor și pentru însuși Papa».

Așadar dreptul canonic al reexaminării chestiunilor Monahului Filaret (Denișenko) și ale preotului caterisit al aceleiași conduceri, Nicolae Maletici, așa-numitul «Mitropolit Macarie», după deciziile Sinodului Patriarhal final al Patriarhiei Moscovei, îl are numai Sinodul Ecumenic, după cum primește în scris acest fapt venerabilul Patriarh Ecumenic k.k. Bartolomeu prin Scrisoarea lui patriarhală nr. 1203/29.8.1999 către Preafericitul Patriarh Alexie, în care scrie: «În răspuns la telegrama și scrisoarea aferente ale Preafericirii Voastre iubite și mult dorite despre problema care s-a ivit în Preasfânta Voastră Biserică soră a Rusiei, care problemă a condus Sfântul Sinod al ei să treacă, pentru motive pe care le știe ea, la caterisirea lui Filaret, Mitropolitul Kievului, care până de curând era un membru dintre cei dintâi ai Sinodului ei, dorim să vă facem cunoscut frățește dragostei voastre că Biserica cea mare a lui Hristos de la noi, recunoscând în integralitate competența pe această temă a Preasfintei Biserici a Rusiei de sub Voi, primește cele decise sinodal despre cel în cauză, fără să dorească deloc să înfăptuiască vreo piedică Bisericii Voastre soră», recunoscând, ca și canonist, principiul identității sancțiunilor. Acest fapt l-a reluat și după aceea în scrisoarea sa pentru anatematizarea aceluiași Filaret (Denișenko), (1997) către Patriarhul Moscovei: «Primind înștiințare despre decizia de mai sus, am comunicat-o Ierarhiei noastre a Tronului Ecumenic și am încurajat-o ca să nu aibă nici o comuniune bisericească de acum înainte cu cei menționați».

4. Sfintele canoane 9 și 17 ale Sfântului Sinod al IV-lea Ecumenic au consacrat, după cum am spus mai înainte, același grad de competență pentru Exarhul administrației (astăzi Președintele Sinodului Patriarhal desăvârșit) și pentru Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic – Arhiepiscopul de Constantinopol, și prin această soluționare nu au întemeiat din nou o jurisdicție mai mare pentru nici un Tron Patriarhal. Prin urmare, cel condamnat de către Sinodul Patriarhal final nu are dreptul de a apela la alt Sinod Patriarhal în afară numai de Sinodul Ecumenic și exact acest principiu l-a legiuit mai vădit Sfântul Sinod cinci-șase Ecumenic prin validarea nominală a canoanelor Sinodului din Cartagina în canonul său al 2-lea, care Sinod, după cum se menționează, a respins cererea unei competențe generale a Episcopului Vechii Rome și, prin urmare, a oricărui alt Patriarh din toată Biserica. Pe de altă parte, canonul mai nou 2 al Sfântului Sinod cinci-șase Ecumenic, a validat în mod definitoriu canoanele din Cartagina și, ca o dispoziție procedurală canonică mai nouă, modifică pe oricare alta mai veche și o validează pe aceasta, după cum este valabil pentru orice sistem legislativ și precum se demonstrează din cuvântarea de pe munte a Domnului: «Iarăși ați auzit că s-a spus celor din vechime: să nu juri strâmb, să ții jurămintele tale Domnului. Dar Eu spun vouă să nu vă jurați nicidecum» (Mt. 5,33-34).

Concluzia care reiese din această reglare canonică în Biserică pentru cazul Ucrainei este că Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a admis un recurs în mod greșit și fără competență canonică și a judecat pe premize canonice de ultimă instanță pe foștii clerici ai altei conduceri bisericești, ai Bisericii Ruse, care deține în mod competent dosarele de judecată ale clericilor pedepsiți în discuție, cuprinsul cărora trebuia să fi fost avut în vedere de către Sfântul Sinod Patriarhal din Constantinopol, care a reluat subiectul canonic al lor fără competență, modificând și invalidând deciziile Sinodului Patriarhal final fără competența aferentă. Prin urmare deciziile restabilirii canonice a celor caterisiți, anatematizați și nehirotoniți din cele două structuri schismatice ale Ucrainei, care au premers acordării Tomosului de autocefalie sunt evident nevalide și, prin urmare, decizia acordării statutului de autocefalie unei Biserici inexistente canonic, care este compusă din laici aflați în schismă, rezultă că este și ea nulă.

Acestea trebuie cu siguranță să fie dispuse de un Sinod Panortodox, care trebuie să se întrunească rapid prin acțiunile Voastre, ale Preafericiților Întâistătători ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe Autocefale, pe lângă Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, pentru ca să abordeze această chestiune greu de rezolvat, pe care nu o pune nimeni, din păcate, în baza ei canonică reală și în principal să fie abordată primejdia foarte mare a ruperii comuniunii bisericești a Bisericilor Ortodoxe autocefale cu consecințe imprevizibile pentru buna stare a Preasfintei Biserici Ortodoxe sobornicești/catolice, Biserica una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolică a lui Hristos.

Sanctitatea Voastră și Preafericiți sfinți Întâistătători,

Cerem cu smerenie, ca membri ai Sfântului Sinod Panortodox, ca toată Biserica Ortodoxă sobornicească/catolică, adunată prin Episcopii ei canonici în Sfântul Duh, să se ocupe într-un Sfânt Sinod Panortodox (mai drept, Ecumenic) de chestiunea arzătoare și complexă din perspectivă canonică și ecleziologică a autocefaliei ucrainene către cine și în care mod a fost acordată, fiind trecută cu vederea Biserica Ortodoxă canonică sobornicească/catolică din Ucraina și «fiind restabiliți», după cum nu se cuvenea și fără competență, «clericii» schismatici, caterisiți, anatematizați și nehirotoniți, după ce au constituit «Biserica Autocefală a Ucrainei», lucru care constituie «piatră de sminteală» și răvășește pliroma cu numele creștin a Sfintelor Biserici Ortodoxe Locale,

Iar cu acestea semnăm, subscriind cu cucernicie,

Cu cel mai adânc respect

Mitropoliții

+ Mitropolitul ANDREI de Driinupolis, Pogoniani și Conița

+ Mitropolitul SERAFIM de Pireu

+ Mitropolitul SERAFIM de Kitire și Antikitire

+ Mitropolitul COSMA de Etolia și Akarnania

Traducere după: Κατάνιξη.gr

Observațiile noastre: 1. Nu este atacată frontal pretenția Patriarhiei Ecumenice de a avea un primat de autoritate peste toată Biserica Ortodoxă, dar este rezolvată această problemă prin prezentarea reglementărilor canonice care conferă autoritate supremă fiecărui Sinod Patriarhal sau al unei Biserici Autocefale. Cu alte cuvinte, nici o Patriarhie, inclusiv cea Ecumenică, nu are competențe de a interveni în teritoriul altei Biserici Locale, ci toate sunt egale și supreme. Singura instanță mai înaltă este Sinodul Ecumenic (Panortodox), care poate decide asupra oricăror conflicte locale, în caz că apare necesitatea. Această abordare este lăudabilă și mai puțin conflictuală, de natură să permită rezolvarea corectă a problemei ucrainene.

2. Este curioasă diferențierea de adresare între Patriarhul Ecumenic și restul Întâistătătorilor de Biserici, primul fiind numit Sanctitate, iar ceilalți Preafericiți.

3. Probabil din dorința de a nu-l face pe Patriarhul Ecumenic să se simtă atacat în toate privințele, Comunicatul de față îi face o concesie. Prin două expresii îi recunoaște o competență care nu are baze clare canonice: „acordă autocefalie și autonomie structurilor bisericești” și „putea să acorde autocefalie structurii bisericești care o cere și care îndeplinește limitele canonice”. Această chestiune a fost nerezolvată în discuțiile anterioare cu privire la Sinodul din Creta și a rămas nesoluționată. Încă este o discuție aprinsă dacă prima Biserică din diptice are dreptul de a oferi autocefalie unei noi structuri bisericești canonice sau Biserica mamă din care se desprinde aceasta sau toate Bisericile Locale împreună unanim.

Schismaticii ucraineni sunt susținuți mai departe de Mitr. Ierotheos; Patriarhul Ierusalimului vizitează Rusia; Constantinopolul vizează Biserica Cehă

Romfea.gr: Mitropolitul Ierotheos: „Rusia și Ucraina”

Mitropolitul Ierotheos devine un susținător înverșunat al cauzei schismaticilor ucraineni, nu doar un simplu partizan al lor. Din nefericire, alunecă tot mai departe de linia Bisericii.
Într-un articol despre „Rusia și Ucraina”, face o prezentare a relației dintre cele două state bazându-se exclusiv pe o singură carte, scrisă de Anne Applebaum. Pe lângă faptul că autoarea este americană, căsătorită cu un polonez, care nu poate aduce informații istorice de încredere fie și numai din prisma simpatiilor sale personale, concluziile Mitropolitului de pe urma unor observații istorice politice sunt dezamăgitoare. Nimeni nu contestă dezastrul uman provocat de comuniștii ruși în Ucraina, îndeosebi în timpul foametei din anii ’30, totuși istoria nu se restrânge doar la atât nici ca timp, nici ca spațiu.

Câteva concluzii deplorabile teologic:

„Oricine pricepe de ce au urmat reacții din partea Bisericii Moscovei la fiecare proclamare a independenței bisericești în Ucraina.” Totuși trebuie precizat că Sfinți precum Lavrentie de Cernigov nu au validat acțiunile acestea nici pe plan bisericesc, nici politic. Și nu au fost agenți ruși, ci Părinți duhovnicești.

„Se mai explică de ce unii ucraineni au întrerupt orice dependență de Biserica Moscovei și au trecut la autohirotonii. După cum, la fel, pricepe astfel oricine că politica Moscovei a condus gruparrea creștinilor să caute protecție de la Papa și a format Uniația în Ucraina.” Oare chiar poate justifica situația politică formarea unei Biserici fără episcopi, prin așa-zisa hirotonie a unuia de către preoți? Însă cel mai grav este că justifică uniația, greco-catolicismul. În primul rând, acesta nu a apărut de curând, ci în sec. XVI la presiunea catolicilor polonezi, cam cum s-a petrecut în Transilvania. Pe lângă distorsionarea faptelor istorice la cel mai josnic nivel, este justficată orice trădare și trecere la catolici în ciuda trecutului martiric al Bisericii noastre.

Romfea.gr: Întâlnire a Patriarhului Ierusalimului cu președintele Rusiei V. Putin

Scopul vizitei la Moscova începând cu 19 noiembrie a.c. a Pariarhului Teofil este primirea premiului „Patriarhul Alexei al II-lea”. Acesta a avut o întrevedere cu Președintele Rusiei, în care a fost exprimat sprijinul din partea Rusiei pentru Ierusalim și mulțumirea din partea oaspetelui pentru implicare în problemele bisericești din Orientul Mijlociu.

Astăzi Patriarhul Teofil a slujit împreună cu Patriarhul Chiril al Moscovei.

Totodată, în cadrul Sfintei Liturghii, atunci când a primit distincția „Patriarhul Alexei II”, acesta i-a invitat la sine pe toți Întâistătătorii Bisericilor Locale pentru a discuta despre păzirea unității panortodoxe.

UJO: Fanarul începe capturarea Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia?

Într-o altă Biserică Locală, cea din Ținuturile Cehe și Slovacia, sunt raportate tentative de subminare din partea Constantinopolului. Acestea nu sunt noi, ci doar stinse temporar, după cum se știe din istoria acestei Biserici Locale.

De data aceasta, a fost înființată o asociație bisericească în Cehia pe numele a trei persoane, dintre care una este episcop al Patriarhiei Ecumenice în Austria, alta este episcopul Isaia din Biserica Cehă și încă o persoană. Mirarea este că sediul acestei asociații este la adresa unei mănăstiri din Biserica Locală. Sunt bănuite planuri prin care Fanarul intenționează să acapareze puterea în această Biserică probabil pentru a avea un alt aliat în problema ucraineană. În orice caz, nu sunt justificate astfel de manevre.

În plus, Episcopul Isaia a slujit împreună cu Epifanie, în ciuda interdicțiilor Sinodului ceho-slovac, care se știe că este fidel Bisericii conduse de Mitropolitul Onufrie în Ucraina.

Luare de poziție a Mitropolitului de Limassol pe tema pomenirii lui Epifanie

Într-un comunicat oficial al Mitropoliei de Limassol, este exprimată și individualizată poziția Mitropolitului local Atanasie în privința pomenirii recente a lui Epifanie în diptice de către Patriarhul Teodor al Alexandriei în acest oraș. Acestea confirmă deplin informațiile anterioare ale agenției Romfea.gr.

Luare de poziție a Mitropolitului de Limassol pe tema pomenirii lui Epifanie ca [Mitropolit] de Kiev
(16 noiembrie 2019)

Mitropolitul Atanasie de Limassol separă poziția sa de pomenirea numelui lui Epifanie ca Mitropolit de Kiev de către Preafericitul Patriarh Teodor al II-lea al Alexandriei la dumnezeiasca Liturghie patriarhală din Limassol.

Preasfințitul Mitropolit Atanasie de Limassol, la o emisiune a sa în direct la Postul de Radio al Sfintei Mitropolii de Limassol, la întrebarea unei ascultătoare pe subiectul pomenirii lui Epifanie ca Mitropolit de Kiev de către Preafericitul Teodor al II-lea al Alexandriei, printre altele, a menționat cele de mai jos:

Din prima clipă a sosirii Patriarhului Alexandriei în Cipru, Episcopul Sfintei Arhiepiscopii în comunicarea pe care a avut-o cu el, l-a asigurat că într-o convorbire pe care a avut-o cu Preafericitul Patriarh Teodor al II-lea al Alexandriei, a primit angajamentul și asigurarea că Patriarhul Alexandriei nu va pomeni pe Epifanie la dumnezeiasca Liturghie, ci va pomeni numai pe Preafericitul Arhiepiscop de Cipru și pe Mitropolitul locului, ca să nu se creeze vreo problemă pe motiv că Biserica Ciprului nu s-a poziționat încă pe această temă.

De același lucru l-au asigurat pe Mitropolitul Atanasie de Limassol și cei din suita Patriarhului de Alexandria, că nu va fi pomenit Epifanie.

Pe lângă acestea, fără să cunoască de la început el însuși și fără să aibă vreo informare despre schimbarea poziției sale, Preafericitul Teodor al Alexandriei a judecat în clipa aceea a dumnezeieștii Liturghii că trebuie să pomenească pe Epifanie ca Mitropolit de Kiev.

Concluzionând, Preasfințitul a menționat că pomenirea lui Epifanie ca Mitropolit de Kiev, chiar dacă s-a făcut în Biserica Ciprului și în special în Sfânta Mitropolie de Limassol, acest lucru nu exprimă nici Mitropolia de Limassol, nici pe el însuși, ca Mitropolit de Limassol, nici Biserica Ciprului.

El însuși stăruie în cele pe care le-a arătat în scris și face public faptul că «acceptă și recunoaște drept Mitropolit canonic de Kiev și a toată Ucraina pe kir Onufrie și Sfântul Sinod din jurul lui».

Ascultați luarea de poziție a Mitropolitului de Limassol:

Nota noastră: Amintim că Mitropolitul Atanasie este unul dintre puținii Episcopi care nu a semnat documentele Sinodului din Creta, la care a participat, și a adus o critică decentă și o motivare a deciziei de atunci. Deci există o consecvență în mărturisirea sa de credință.

Cu toate că are o prietenie și o relație bună cu Mitropolitul Ierotheos Vlachos, care este unui dintre ideologii recunoașterii schismaticilor ucraineni, poziționarea aceasta a Mitropolitului Atanasie este cu atât mai valoroasă și o dovadă că vine din propriile sale convingeri teologice și din conștiința sa bisericească.

În interviul radiofonic s-a mai făcut, printre altele, precizarea că invitația adresată Patriarhului de Alexandria fusese făcută cu cel puțin jumătate de an în urmă. Mitropolitul exprimă adeseori respectul său față de Patriarhul Teodor și față de decizia lui, clarificând faptul că el, totuși, nu este de acord cu ea.

Există și unele publicații on-line grecești care își manifestă neplăcerea față de atitudinea Mitropolitului Atanasie, ironizând faptul incontestabil că Patriarhul Alexandriei i-a amăgit în esență pe ciprioți. Chiar și mai înainte soluția de a nu fi pomenit Epifanie fusese numită o „derogare necanonică de la tipicul bisericesc”.

Cinste Mitropolitului Atanasie pentru mărturisirea sa în fața Patriarhului Teodor și pentru felul cum a vădit practicile înșelătoare schismatice!

Declarații provocatoare pro schismatici ucraineni ale unui Mitropolit grec

Romfea.gr: Poziție „vitejească” sau diversiune?

«Nu vor mai fi primiți în granițele Sfintei Mitropolii de Fokida clerici și laici ruși care nu recunosc autocefalia acordată Bisericii Ucrainene de sub Mitropolitul Epifanie.» 

Nu, cuvintele acestea nu aparțin unui Ierarh aspru al Moscovei sau rușilor răi, ci unui Mitropolit al Bisericii Greciei. Cu aceste cuvinte a întâmpinat Mitropolitul Teoctist de Fokida în Mănăstirea Sf. Augustin și Sf. Serafim de Sarov din Tricorfo de Fokida pe arhierei ai Bisericii din Ucraina. La auzirea acestor declarații, ne-am nedumerit dacă Biserica Greciei a luat vreo decizie pentru interzicerea episcopilor și laicilor ruși, pe care nu o cunoaștem.

«Astfel de declarații măresc problema și răbufnesc ura» – a menționat un Ierarh al Bisericii Greciei pentru Romfea.gr, comentând declarațiile Mitr. Teoctist.

Este mai clar ca lumina zilei că această poziție „vitejească” a fost o diversiune, de vreme ce Preasfințitul cunoștea că, după slujirea împreună, va fi trecut automat pe lista Moscovei cu Episcopiile nedorite.

De asemenea, ar fi fost mai înțelept să nu se facă un comentarii de acest fel într-o perioadă când există contestare și Patriarhia Ecumenică lucrează la rezolvarea problemei, ca moderator al temelor panortodoxe.

Pe de altă parte, Patriarhul Ecumenic, Patriarhul Alexandriei și Arhiepiscopul Atenei nu pomenesc canonic pe Patriarhul Moscovei și primesc cu căldură pe toți clericii și laicii ruși?

Sunt condamnabile aceste declarații ale urii și scindării de clericii și mai ales ortodocșii din oricare Patriarhie proveni. Prin urmare astfel de declarații dizgrațioase dăunează autorității Bisericii Greciei și singurul lucru pe care-l creează sunt certurile și schismele.

Nota noastră: Voinicia la care face referire jurnalistul grec provine dintr-o declarație a unui Mitropolit grec în Sinodul local care a dezbătut problema recunoașterii ucrainenilor. Atunci el a afirmat: „Suntem o ierarhie vitează și nu trebuie să ne temem de nimeni și nimic”. Acele cuvinte au ajuns să fie parodiate practic în presa grecească.

Nu putem să nu remarcăm, totuși, că declarațiile acestea reprezintă duhul autentic al demersurilor ecumeniste și schismatice promovate în ultima vreme de către Patriarhia Ecumenică și acoliții ei, episcopii moderniști și libertini din oricare altă Biserică Locală. Dorința reală este una de delimitare față de tradițiile autentice ale Bisericii și față de tradiționaliști. Pe lângă faptul că este greșită primirea schismaticilor ucraineni, declarațiile acestea curajoase trădează o rupere în facere a Bisericii. Acceptarea ucrainenilor în general este doar o metodă de lovire în rușii care au refuzat să vină la Sinodul din Creta și care nu se aliniază fidel la politica mondială a toleranței (ecumeniste, LGBT etc.).

Nu este cazul să dăm o importanță prea mare acestor declarații câtă vreme ele nu sunt asumate oficial ca o măsură legiferată în cuprinsul Mitropoliei de Fokida. Sperăm să rămână măcar la acest nivel și să nu escaladeze spre o schismă mai urâtă decât este. Datoria credincioșilor și a clerului este să aplaneze conflictele, să nu le exacerbeze, dar să insiste să fie rezolvată și problema care le generează, adică să fie anulat Tomosul problematic al așa-zisei autocefalii ucrainene.

Epifanie Dumenko a fost pomenit, în cele din urmă, de Patriarhul Alexandriei în Cipru

Sursă imagine: ΟΡΘΟΔΟΞΙΑ news agency

Deși slujba de astăzi în cinstea Sf. Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei și ocrotitorul orașului Limasol, nu a fost televizată sau transmisă la radio, cel puțin două surse de informare bisericești atestă că a fost pomenit Epifanie în diptice ca Înstâistătător al Bisericii Ucrainei.

Orthodoxia.info anunță cu bucurie că a fost pomenit după rânduială, „fără modificări necanonice și variațiuni de comuniune” așa-zisul cap al structurii ucrainene formate de Constantinopol în Ucraina.

Conform unor informații ale agenției Romfea, inițial se stabilise să fie pomeniți doar Patriarhul de Constantinopol și Arhiepiscopul Ciprului. Dar, cu toate că nu a fost transmisă slujba la TV sau radio, potrivit unor „surse sigure”, la Sfânta Liturghie de astăzi Patriarhul Teodor a pomenit „canonic” pe Epifanie.

În seara precedentă, ieri, 11.11.2019, a fost săvârșită Vecernia de către Patriarhul Teodor, la care au participat Mitropoliții Macarie de Kenia, Gheroghe de Guineea, Atanasie de Limasol și Episcopii Nicodim de Nitria și Nocale al Amatundei, exarh al Patriarhiei de Alexandria în Cipru. Slujba a fost urmată de o procesiune cu icoane în oraș în cinstea Sfântului Ioan cel Milostiv, la comemorarea a 1400 de ani de la trecerea sa la Domnul.

Dovada filmată că a fost pomenit la slujbă a fost oferită de jurnalistul Alexander Voznesensky, preluată de portalul rusesc Pravoslavie (varianta în limba engleză) dimpreună cu alte informații despre reacțiile celor prezenți. După momentul pomenirii, trei episcopi au început să votbească energic cu Mitropolitul Atanasie. Clericilor prezenți le-a fost înmânat câte un plic în care scria: “Onufrie: Mitropolit; Epifanie: schismatic; Teodor: Iuda”. Dintre cei care l-au primit, unii au reacționat negativ, alții pozitiv. Față de 50 de preoți, câți au fost la Vecernie, doar 10 au venit la Liturghie. Iar Mitropolitul Timotei de Bostra, Exarh al Patriarhiei Ierusalimului în Cipru, nu a slujit, așa cum era planificat.

Întâlnire între Fanar și ruși. De bun augur?

O știre ce ar părea de bun augur a fost publicată de ΟρθοδοξίαInfo despre o discuție între Fanar și Moscova, care ar da prilej pentru ameliorarea conflictului existent pe tema ucraineană:

La invitația Mitropolitului Iosif al Americii, care ține de Patriarhia Antiohiei, a avut loc o întâlnire a Arhiepiscopului Elpidofor al Americii (Patriarhia de Constantinopol) și Mitropolitul Ilarion de Volokalamsk (Patriarhia Rusă).

Întâlnirea s-a desfășurat pe „terenul neutru” al Mitropoliei antiohiene și, conform comunicatului aferent, a existat o masă de lucru. A urmat o întâlnire privată între cei trei ierarhi.

Este vorba despre prima întâlnire între ierarhi de rang înalt ai Patriarhiei Ecumenice și ai Bisericii Rusiei după întreruperea comuniunii hotărâtă de Moscova.

Amintim că, după discuțiile avute de Patriarhul Chiril la Istanbul cu Patriarhul Bartolomeu în ajunul izbucnirii conflictului ucrainean, cel din urmă a refuzat orice discuție deschisă pe această temă. Deși au fost multe voci care au cerut întrunire panortodoxă, Fanarul s-a opus până acum din răsputeri. În acest context, dialogul acesta poate fi un început. Sperăm la o evoluție bună în continuare, cu toate că implicațiile cercurilor politice nu sunt excluse, având în vedere în aceste zile Mitropolitul Ilarion a avut o întrevedere privată cu Secretarul de Stat al SUA, Mike Pompeo (rectificare: se pare că a fost doar programată, dar anulată. Pompeo s-a întâlnit dor cu Epifanie, conducătorul schismaticilor).

Habemus Papam în Ortodoxie? Considerații românești pe marginea ultimelor decizii sinodale grecești

Aducem în atenție un articol remarcabil din presa românească pe problema schismei ucrainene. În el se prezintă corect fondul problemei, cu implicațiile politice anexe, dar îndeosebi teologice (dogmatice și canonice). Publicat pe un portal de știri cunoscut și mai tradiționalist, Activenews, punctul acesta de vedere nu pare a fi deplin acceptat sau măcar luat în considerare cum se cuvine la nivelul presei din țară, nu știm exact la nivelul bisericesc oficial. Sperăm să aibă trecere mai mare și să se impună prin adevărul lucrurilor.


Mitropolitul Ierotheos Vlachos anunță „Habemus Papam” în Ortodoxie, rușii răspund moderat, românii sunt presați de SUA

Sâmbătă, 12 octombrie, Sinodul Bisericii Ortodoxe a Greciei a recunoscut dreptul Patriarhiei de Constantinopol de a acorda singură autocefalia. Anunțul, făcut public de Mitropolitul Ierotheos Vlachos, se poate traduce „habemus Papam”, sau, mai precis, „îl recunoaștem pe Patriarhul de Constantinopol ca Papă al ortodocșilor”.

Această zi va rămâne în istoria Ortodoxiei ca o pată pe obrazul unei Biserici apostolice, Biserica Greacă, îngenuncheate de puterea politică și silite să ia o decizie neortodoxă.

Din 1992 până în 2018, toate bisericile ortodoxe autocefale, inclusiv Patriarhia de Constantinopol, au apărat canonicitatea în Ucraina și nu au recunoscut grupările schismatice. Dar, în urma intervenției SUA, interesate de eliminarea oricărei influențe a Rusiei în Ucraina, Patriarhia de Constantinopol a recunoscut două grupări schismatice, unite într-o structură căreia i-a acordat autocefalia în 5 ianuarie 2019. Aceasta fără să consulte nicio biserică autocefală și în ciuda faptului că mai multe biserici autocefale, aflând de intenția sa, i-au cerut în scris să nu o facă.

Iar acum, în urma presiunilor SUA și ale Patriarhiei de Constantinopol, Biserica Greciei a anunțat că este de acord cu inventatul drept al Patriarhului de Constantinopol de a acorda autocefalia.

Din Biserica Greciei, cel mai vizibil susținător al acestei decizii a fost Mitropolitul Ierotheos Vlachos.

Mitropolitul Ierotheos Vlachos, susținătorul cel mai cunoscut al ereziei

Mitropolitul Ierotheos a fost apreciat și iubit în toată lumea ortodoxă ca un teolog profund, un om duhovnicesc care a scris despre oameni duhovnicești și un ierarh ancorat în tradiția ortodoxă și în problemele contemporane. Însă, prin atitudinea față de statutul Patriarhului de Constantinopol, toate acestea se veștejesc precum frunza căzută din copac.

În problema din Ucraina, după ce Patriarhul Bartolomeu I a recunoscut cele două grupări schismatice, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a devenit un susținător vocal al statutului de tip papal al Patriarhului de Constantinopol.

În primăvara acestui an, el a fost unul dintre cei care au susținut că autocefalia unei biserici trebuie acordată doar de Patriarhia de Constantinopol și s-a opus categoric ca orice altă biserică, inclusiv biserica mamă, din care se desprinde structura care devine autocefală, să aibă un cuvânt de spus.

În 30 martie 2019, a publicat o declarație în care, după ce admite că intervine în problema ucraineană deși nu face parte din comisiile Sinodului grec care se ocupă de ea, scrie că Sinodul Bisericii Greciei nici măcar nu are dreptul să ia în discuție această problemă sau să se opună deciziei Patriarhiei de Constantinopol cu privire la acțiunile ei în Biserica Ucrainei.

Apoi, în lunile care au urmat, a susținut din ce în ce mai mult public, convingând și pe alți ierarhi, că pretenția Patriarhului de Constantinopol este corectă. Influența lui în Biserica Greacă a avut un rol esențial în decizia Sinodului grec, el fiind și cel care a comunicat decizia public, justificând că este în slujba unității (sic!).

După acordarea Tomosului către grupările schismatice, Biserica Rusă, din care face parte, cu cea mai largă autonomie posibilă, Biserica ortodoxă canonică din Ucraina, a întrerupt comuniunea cu Patriarhia de Constantinopol și a anunțat că va întrerupe comuniunea cu cei care îi vor recunoaște pe schismatici. 

Greu de explicat cum un teolog atât de priceput ca Mitropolitul Ierotheos a devenit unul dintre vârfurile de lance ale unei erezii care provoacă o schismă care poate deveni la fel de gravă ca cea din 1054, în urma căreia Apusul s-a rupt de ortodoxie. Avea multe motive să vadă clar că Patriarhul Bartolomeu a fost de rea-credință și a greșit dogmatic.

În Ucraina sunt 12.000 de parohii canonice și 6.000 de parohii schismatice. Dacă Patriarhul Bartolomeu era de bună-credință și voia să facă ceva folositor pentru unitatea Bisericii, putea să ceară schismaticilor să își retragă episcopii din orașele în care există episcopi canonici, dar nu a făcut-o. Astfel, în foarte multe orașe există doi episcopi, unul canonic, recunoscut de toată ortodoxia, inclusiv de Patriarhia de Constantinopol, și unul schismatic, recunoscut doar de Patriarhia de Constantinopol. Chiar și pentru Patriarhia de Constantinopol aceasta este 100% necanonic. Aceasta este și situația de la Cernăuți.

Apoi Mitropolitul Ierotheos cunoaște ce presiuni a făcut în Ucraina administrația fostului președinte Poroșenko pentru ca preoții canonici să treacă la schismatici, prin intermediul primăriilor, al consiliilor locale, al poliției și al serviciului de securitate SBU. Știe ce presiuni a făcut Patriarhul Bartolomeu asupra mănăstirilor athonite (a amenințat că schimbă egumenii și îi oprește pe clerici de la slujirea preoțească) pentru a permite schismaticilor să slujească în aceste mănăstiri. De ce ar fi nevoie de aceste presiuni, dacă deciziile Patriarhiei de Constantinopol sunt drepte și benefice? Oare impunerea cu forța a fost calea arătată de Hristos? De când adevărul lui Dumnezeu are nevoie de violență pentru a fi primit?

Mitropolitul Ierotheos a văzut clar că decizia Patriarhului Bartolomeu nu a rezolvat schisma, așa cum a spus că se va întâmpla, ci, din contră, a făcut-o mult mai mare. Această extindere a schismei ar fi putut să îl aducă la realitate, să îi arate că nu Dumnezeu lucrează, ci diavolul, cel care îi dezbină pe oameni. Dar a preferat să nege evidența și apoi a justificat decizia Sinodului grec ca fiind în slujba unității, deși era evident că ea va adânci schisma!

Deci el însuși a fost de rea-credință.

Din punct de vedere dogmatic, Mitropolitul Ierotheos a fost foarte atent la documentele de la Sinodul de la Creta și nu a semnat unul dintre ele pe motiv că nu este conform cu dogmatica ortodoxă. Prin atitudinea lui a girat parțial apariția nepomenitorilor în Biserica Ortodoxă Română.

Dacă atunci a fost atât de atent, cum de nu înțelege grosolănia erorii de acum? Nu știe că Arhiepiscopul grec Elpidofor al Americii (pus de Patriarhul Bartolomeu) susține că Patriarhul de Constantinopol este „primul fără egali”, deși el mereu a fost numit „primul între egali”? Ce ar trebui pentru a realiza că superioritatea Patriarhului de Constantinopol față de toate celelalte biserici autocefale este același lucru cu doctrina catolică potrivit căreia papa este deasupra tuturor episcopilor? Asta nu este greșeală dogmatică? 

Mitropolitul Ierotheos a scris cartea „Cunosc un om în Hristos”, despre arhimandritul Sofronie Saharov. Dacă l-a văzut pe arhimandritul Sofronie ca „om în Hristos”, de ce nu socotește că este de la Hristos modul în care arhimandritul Sofronie a explicat, într-un articol scris în 1950, că pretenția Constantinopolului de superioritate față de celelalte biserici ortodoxe autocefale este o gravă eroare dogmatică, o erezie extrem de periculoasă? 

Arhimandritul Sofronie a numit această pretenție „neo-papismul din Constantinopol” și a explicat că este o erezie ecleziologică:

„Trebuie, oare, să spunem că această formă de papism este tot o erezie ecleziologică, cum ar fi papismul roman? Trebuie oare spus că, realizată în viața Bisericii, ea va duce în mod inevitabil la pervertirea întregului chip duhovnicesc al existenței noastre? […] Faptul că deja Constantinopolul începe acum lupta cu autocefalia Bisericilor Locale nu ne miră nicidecum, deoarece aceasta este natura oricărui papism. Cu autocefalia nu se împacă nici romano-catolicismul”. (Arhimandrit Sofronie Saharov)

Reacția neașteptat de prudentă a Patriarhiei Rusiei

Joi, 17 octombrie, conducerea Patriarhiei Rusiei s-a întâlnit pentru a discuta decizia Sinodului grec. În condițiile în care așteptarea generală era că Biserica Rusă va întrerupe comuniunea și cu Biserica Greciei, rușii au luat o decizie neașteptată și de maximă prudență, arătând că nu doresc escaladarea schismei.

Decizia a fost de a întrerupe comuniunea nu cu Biserica Greciei, ci doar cu acei episcopi care îi vor recunoaște personal pe schismaticii din Ucraina. 

Această abordare a fost confirmată sâmbătă, 19 octombrie, când Arhiepiscopul Ieronim al Atenei, președintele Sinodului grec, a slujit cu Patriarhul Bartolomeu. Când Patriarhul Bartolomeu l-a pomenit pe Epifanie, liderul schismaticilor, Arhiepiscopul Ieronim a făcut semnul crucii, ceea ce ar fi putut fi interpretat ca o aprobare implicită. Cu toate acestea, rușii au declarat că vor întrerupe comuniunea cu Arhiepiscopul Ieronim doar dacă acesta îl va recunoaște explicit pe Epifanie.

Această moderație nu este întâmplătoare. Ea are legătură directă cu modelul de organizare a Bisericii, de uniune sobornicească de biserici autocefale, pe care Patriarhul Bartolomeu îl încalcă. Patriarhul Bartolomeu susține că el poate lua decizii corecte pentru toată Ortodoxia, în timp ce învățătura ortodoxă despre Biserică arată că organismul suprem care poate lua o decizie majoră în Biserică este Sinodul Ecumenic, al tuturor episcopilor ortodocși (eventual prin reprezentanți), cu condiția ca acea decizie să fie receptată de către credincioși. În această perspectivă, fiecare episcop este important, nu doar biserica din care face parte. 

Prea multă implicare politică

Relația Patriarhiei de Constantinopol cu SUA nu este nouă.

În ianuarie 1949, după ce a fost ales, Patriarhul Atenagora a mers din SUA la Istanbul pentru a fi înscăunat Patriarh de Constantinopol cu avionul personal al lui Harry Truman, Președintele SUA. Atenagora a publicat în 1950 o enciclică în care afirma un primat de tip papal pentru Patriarhia de Constantinopol.

Nici faptul că oamenii politici și politica statelor au avut un cuvânt de spus în problemele bisericești nu este nou. Dar istoria arată că atunci când politica a presat Biserica să accepte o erezie, dacă Biserica a acceptat i-a trebuit apoi multă vreme ca să se așeze iarăși în adevărul de credință. Așa s-a întâmplat cu erezia care se împotrivea icoanelor, susținută de împărați, care a tulburat mai mult de un 100 de ani chiar Patriarhia de Constantinopol, în secolele VII–VIII.

Într-un moment de cumpănă, în secolele XIV–XV, când turcii cucereau continuu părți din Imperiul Bizantin, împărății și patriarhii de la Constantinopol au acceptat o unire cu catolicii cu scopul de a fi sprijiniți militar de statele catolice.

Lucas Notaras, mare demnitar al imperiului, a rostit atunci celebrele cuvinte care arată că alterarea credinței este mai gravă decât decăderea politică: „Mai bine să vedem domnind în oraș turbanul turcesc decât tiara latinilor.” Pentru că în timp ce credința turcilor erau în mod evident ceva cu care ortodoxia nu avea amestec, abaterea de la învățătura dogmatică prin unirea cu catolicii distrugea însăși credința.

Imperiul a dispărut, Luca Notaras a fost omorât de turci, dar Ortodoxia nu s-a dizolvat în catolicism, ci a rămas ortodoxie. 

În prezent, acțiunea Patriarhului de Constantinopol este susținută de administrația americană actuală, condusă de Partidul Republican.

Administrația anterioară, condusă de Partidul Democrat, presa statele dependente de SUA să adopte ideologia gender și homosexualitatea ca normative în societate și să decriminalizaze cât de mult avortul la cerere. Administrația republicană a stopat această presiune asupra altor țări și a făcut deja foarte multe pentru creștinii prigoniți din lume, inclusiv a înființat funcția de Ambasador pentru libertate religioasă. Dar, în lupta pentru putere cu Rusia, se folosește de structura schismatică pentru a ataca Patriarhia Rusă, de care ține Biserica Ucraineană canonică.

Cei care conduc conflictele geo-politice ar trebui să știe că, în ortodoxie, alegerea între prigoană și abaterea de la adevărul credinței este deja făcută. De acea, dacă presiunea va continua, ortodocșii vor prefera prigoana secularistă a democraților în fața alterării credinței din partea republicanilor religioși.

Ce va urma?

Cine a mai zis în istoria creștinismului „eu și doar eu”, așa cum zice acum Patriarhia de Constantinopol? Papalitatea. 

Patima iubirii de stăpânire l-a făcut pe Lucifer să dorească tronul lui Dumnezeu și a făcut papalitatea să dorească să stăpânească lumea. Din secolul XX, ea a stârnit Patriarhia de Constantinopol să vrea să fie stăpâna tuturor bisericilor ortodoxe autocefale, ceea ce ar însemna sfârșitul ortodoxiei.

Aceasta nu se va întâmpla, pentru că Hristos este cel care Își va păzi Trupul Său, care este Biserica. Dar schisma poate cuprinde pe termen lung părți din Ortodoxie. 

Șansa de a se ieși din această criză este o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale. Patriarhul Bartolomeu a refuzat în mod repetat să convoace o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale pentru a discuta situația schismaticilor din Ucraina, atât înainte de a-i recunoaște, cât și după ce i-a recunoscut. Motivațiile sunt două. 

Prima este că știa că majoritatea bisericilor autocefale se opun recunoașterii. A doua este că, dacă ar convoca bisericile autocefale să decidă, ar înseamnă să recunoască faptul că el nu are dreptul să acorde singur recunoașterea și autocefalia unei structuri bisericești!

În schimb, Patriarhul Bartolomeu călătorește în țările ortodoxe pentru a-i presa pe conducătorii bisericești să îl urmeze. Astfel, a reușit să blocheze inițiativa Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului, care a încercat o mediere reunind conducătorii patriarhiilor Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului. Puterea cu care face aceasta nu este adevărul bisericesc, ci sprijinul politic de care se bucură.

Românii, între presiunea politică, pe de o parte, și adevărul ortodox și unitatea etnică, pe de alta

Pentru români, decizia Sinodului grec lasă și mai vulnerabil Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în fața presiunilor politice de a-i recunoaște pe schismatici. 

În luna mai, Samuel Brownback,  Ambasadorul pentru libertate religioasă al SUA, a trecut și pe la Patriarhia Română în turneul său de presiune pentru recunoașterea schismaticilor în Grecia, Muntele Athos, Bulgaria, România și Republica Moldova.

Epifanie a anunțat în câteva rânduri că primii care îi vor recunoaște vor fi grecii și, apoi, vor urma românii. Pentru a momi Sinodul românesc, a înființat chiar și un vicariat românesc pentru preoții români din Ucraina. Vicariatul este nefuncțional, căci niciun preot român nu s-a dus la Epifanie, unde știu că nu ar mai fi lăsați să folosească limba  română în biserici.

Din păcate, ierarhii din Biserica Ucraineană canonică nu înființează un vicariat românesc în cadrul bisericii canonice, ceea ce ar fi un pas înainte în a demonstra grija reală pentru credincioși și ar anula momeala schismaticilor.

Pentru români, recunoașterea schismaticilor și a gestului Patriarhului Bartolomeu ar însemna, pe lângă abaterea dogmatică, și întreruperea legăturilor bisericești cu majoritatea românilor din Basarabia și din Ucraina.

În Basarabia, majoritatea românilor țin de Mitropolia Moldovei, care este autonomă în cadrul Patriarhiei Moscovei. În Ucraina, cei circa 500.000 de români din Regiunea Cernăuți și din câteva parohii din Transcarpatia și Odesa țin de Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică, și ea autonomă în Patriarhia Moscovei. Probabilitatea ca ierarhii din aceste zone să îi recunoască pe schismaticii din Ucraina este zero. Dacă Sinodul Bisericii Române îi va recunoaște pe schismatici, ei vor rupe comuniunea cu noi și va interveni un nou motiv de separare între românii din România și cei din Basarabia și Ucraina.

Miza nu este a alege o tabără între Constantinopol și Moscova, între ruși sau greci, ci între adevăr și erezie. Ereziei îi urmează dezbinarea. Dezbinarea o vedem. Ea nu poate să fie de la Dumnezeu.

Ne rugăm ca Hristos Domnul să li se arate Patriarhului Bartolomeu, Mitropolitului Ierotheos și celor dimpreună cu ei și să îi întrebe „Qvo vadis?”

Pentru a-i întoarce de pe drumul ereziei, al schismei, al dezbinării.


Nota noastră: În primul rând, sunt de apreciat observațiile din articol. Este curajoasă și de bun augur critica formulată la adresa unui teolog de seamă contemporan, Mitropolitul Ierotheos, care s-a remarcat prin cărți și poziționări foarte bune în trecut, dar acum aruncă totul în aer prin justificarea unei teologii de factură papistă. (Este de urmărit și poziționarea Mitropolitului Atanasie de Limasol pe această chestiune, având în vedere că acesta cultivă o relație bună cu Mitr. Ierotheos, primind vizita acestuia pe 17 octombrie a.c. cu ocazia sărbătoririi a 1400 de ani de la adormirea Sf. Ioan Postitorul, ocrotitorul Limasolului. Amintim că Mitropolitul Atanasie nu a semnat decizia Sinodului cipriot din primăvară pe tema ucraineană, atunci fiind văzut acest gest ca unul de mărturisire și credem în continuare că asta a fost.)  De asemenea, unitatea românească cere să nu fim de acord cu această „autocefalie” ce aduce numai schismă până și între noi, cei din țară, și românii din Bucovina (partea din Ucraina). Interesele geopolitice americane nu pot să ne țină de cald, chiar dacă ele presupun o colaborare strânsă cu Patriarhia de Constantinopol începută din anii 1950, odată cu Patriarhul Ecumenic controversat Atenagora.
Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea două puncte sensibile: reacțiile de întrerupere a pomenirii după Sinodul din Creta și crearea unui Vicariat românesc de către Biserica Ucraineană canonică.
Articolul de mai sus sugerează că nepomenirea apărută în sânul românilor a fost girată de atitudinea Mitropolitului Ierotheos față de documentele cretane. Pare pusă într-o lumină bună teologic, dar proastă ca așezare/fenomen. În mare parte, ne vedem nevoiți să acceptăm acest punct de vedere, căci situația nu e chiar roză, ci are nuanțe de schismă. Totuși parcă prea este expediat subiectul acesta printr-o remarcă ce nu-și are locul firesc în curgerea textului. Ar trebui accentuat faptul că deciziile din Colimbari au fost mai grave decât cele cu privire la schismaticii ucraineni, deși ambele au coloratură eretică. Ar fi cel puțin echidistant să fie tratate la fel. Așa cum Patriarhia Rusă are dreptul că întrerupă comuniunea cu Constantinopolul și cu grecii doar pe motiv de erezie (papistă), la fel au acest drept și preoții români, chiar dacă la un alt nivel, față de ierarhii semnatari ai documentelor din Creta. Vorbim de aceleași canoane și reglementări legale bisericești. Doare când atitudinea este generată de alți factori decât teologici. Nu acceptul general trebuie să ne motiveze opțiunile, ci adevărul lucrurilor. Adică nu faptul că există o reacție mai puternică față de acțiunile fanariote din Ucraina indică problema, ci erorile concrete. Și invers, nu faptul că cei mai mulți nu au fost de acord cu întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta este un semn că fenomenul este greșit, ci aplicarea corectă sau nu a unor dispoziții canonice reale (canonul 15 I-II).
În treacăt fie spus, există un antagonism și în privința situației din Ucraina. Dacă Mitropolitul Serafim de Pireu declară că nu poate opri comuniunea cu restul ierarhilor greci după așa-zisa decizie pe tema ucraineană pentru că nu există abateri dogmatice, totuși Patriarhia Rusă nu poate întrerupe pomenirea Arhiepiscopului Ieronim decât pe motive dogmatice. Referatul Arhiepiscopului prezentat în plenul Sinodului Ierarhiei susținea că Patriarhia Ecumenică singură are dreptul de a acorda autocefalie, pe când decizia finală emisă presei a exclus acest detaliu, care face diferența de problematizare canonică sau dogmatică, adică schismă administrativă sau erezie papistașă. Este cam nefiresc să fie inclus în diptice schismaticul Epifanie pe considerentul recunoașterii simplului drept al Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie, fără a lua în calcul Tomosul pe baza căruia a fost înființată noua structură bisericească. Deci balanța înclină în favoarea rușilor în cazul foarte probabil că Arhiepiscopul Ieronim va trece la pomenirea conducătorului schismatic în diptice. Pe de altă parte, are dreptate și Mitropolitul Serafim până la momentul de față, când încă nu a fost realizată recunoașterea deplină a ucrainenilor.
Celălalt punct sensibil este legat de înființarea unui Vicariat ortodox român de către Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană. Aceasta depinde în mare măsură de nevoile românilor de acolo. Dacă aceia nu vor, ar fi cel puțin ciudat să fie satisfăcută o cerere a BOR din partea Mitropolitului Onufrie în ciuda doleanțelor parohiilor românești din regiunea Cernăuți. Probabil că există la mijloc un conflict mai aparte care-și are rădăcinile în semnarea de către sinodalii români a deciziilor din Creta. În acest fel, românii din Bucovina-Cernăuți sunt mai sceptici la gândul subordonării în vreun fel față de ierarhii trădători români. Aici are un rol important vlădica Longhin, pe care cu siguranță nu l-ar accepta în Vicariat arhiereii noștri și s-ar crea o dezbinare mai mare. Cât de mult și-ar dori românii de dincolo de graniță o apropiere de țară, și acum se văd distanțați din pricina compromisurilor de credință! Trebuie să recunoaștem faptul că nici noi, românii, nu suntem creștini autentici, ci tot interesele materiale ne domină, cel puțin la nivel de ierarhie.
Și, ca o ultimă completare pe marginea subiectului ucrainean, remarcăm că Mitropolitul Nectarie de Kerkira, care a fost la Iași de hramul Cuvioasei Parascheva cu moaștele Sf. Spiridon, invocă mai mult motive economice pentru amânarea recunoașterii noii structuri bisericești. Turismul, care este de natură religioasă în mare parte, determină păstrarea relațiilor bune cu Rusia. Cam simplistă această perspectivă, din punctul nostru de vedere.

Diferențieri tot mai vizibile în Biserică pe problema ucraineană

1. În Serbia apar reacții de împotrivire la noile mișcări prin care este recunoscută schisma ucraineană. Episcopul Irineu de Baska a emis declarații și avertismente dure în acest sens.

Moscova poate să stea în așteptare și să considere că Arhiepiscopul însuși Ieronim al Atenei și a toată Grecia nu a pomenit pe Epifanie, capul noii biserici ucrainene, dar în Serbia duhurile s-au aprins!
Mitropolitul sârb Irineu a condamnat pe Patriarhul Ecumenic pentru pomenirea lui Epifanie în prezența lui Ieronim, comentând că această faptă „va readuce noi sciziuni în religia ortodoxă”.
«Această faptă este ultimul pas înainte de adâncul unei schisme și mai adânci și mai primejdioase în mediul ortodox bisericesc», a declarat Irineu duminică seară.
Biserica Ortodoxă Sârbă nu recunoaște nou-proclamata Biserică Autocefală a Ucrainei», ale cărei decizii le consideră necanonice și neobligatorii pentru că se referă la o «ierarhie și cler schismatic».
În Declarație lui de presă, Episcoul Irineu a spus că, dacă Arhiepiscopul grec Ieronim nu se trezește în ultima clipă, va «împărți răspunderea înaintea lui Dumnezeu, a Bisericii și a istoriei cu Patriarhul Bartolomeu» pentru «cea mai mare și mai dificilă schismă în Biserica Ortodoxă».
«Poziția în Biserica Ortodoxă Sârbă, care a fost formulată de Sfântul Sinod al Episcopilor, nu se schimbă – nu recunoaștem pe schismaticii ucraineni drept Biserică Ortodoxă autocefală canonică», a declarat Irineu.
Poziția aspră a Bisericii Sârbe în problema bisericească ucraineană oglindește teama că Patriarhul Ecumenic ar putea să urmeze aceeași măsură, într-un oarecare grad, cu „Biserica din Muntenegru” sau cu „Biserica macedoneană”.

2. În schimb, schismaticii ucraineni încep să slujească tot mai fățiș cu ierarhi care-i acceptă din Patriarhia Ecumenică sau din Biserica Greciei.

Fiind prezent în SUA pentru a primi premiu „Patriarhul Atenagora” pentru libertatea religioasă, Epifanie Dumenko, conducătorul noii structuri din Ucraina, a slujit împreună cu Arhiepiscopul Elpidofor, care ține de Patriarhia Ecumenică.

Dar și un alt episcop, Epifanie de Olvia, de origine greacă, hirotonit de curând în rândul „autocefalilor” ucraineni, a slujit în Grecia alături de Episcopul Ignatie al Dimitriadei.

Constantinopolul nu-și respectă nici propriile decizii în problema ucraineană

În contextul anunțat al dezbaterii problemei ucrainene în Sinodul mare (Ierarhia) al Bisericii Greciei, care se desfășoară săptămâna aceasta, Pr. Prof. Teodor Zisis a scris un text în care subliniază că decizia cea mai corectă este respectarea teritoriului bisericesc al Ucrainei, care aparține de Biserica Rusă, și neintervenția samavolnică a Constantinopolului. Această poziție a fost asumată de toate Bisericile recent, în 2014, printr-un document semnat de Întâistătătorii lor. Este uimitor cum acum Fanarul nu-și mai recunoaște nici propriile decizii nici măcar foarte vechi.
Redăm mai jos textul Pr. Teodor, în rezumat primele două subpuncte și în traducere ultimele două, care tratează subiectul în sine.

După câte se pare, Sinodul Ierarhiei din Grecia nu va aborda problematica ucraineană în această sesiune, fiind una foarte spinoasă și nu-și asumă o responsabilitate mai mare decât capacitățile ei.

Sinaxa Întâistătătorilor a decis în privința problemei ucrainene. Un document uitat

1. Argumentele suspendate ale Fanarului

Bazele canonice ale Bisericii au fost recunoscute și respectate de toate Bisericile Locale, inclusiv de Patriarhia Ecumenică până de curând. În consecință, toate au recunoscut caterisirile și afurisirile impuse schismaticilor din Ucraina de către Biserica Rusă și nici o altă Biserică autocefală nu a intervenit în teritoriul acesta pentru că este o jurisdicție străină. Doar de curând Fanarul a tulburat mersul lucrurilor prin acordarea unei autocefalii necanonice unor episcopi caterisiți și ignorând Biserica Ucraineană canonică. Pentru a justifica acest gest, teologii săi au inventat mai multe teze necanonice, dintre care cele mai importante sunt două: 1) că Ucraina constituie un teritoriu al Bisericii de Constantinopol și 2) că Patriarhul Ecumenic are dreptul la recurs, adică să judece prin apel orice decizie de pretutindeni în Ortodoxie, ca un alt papă. Nici una din acestea nu stă în picioare, fiind dovedite în diferite articole și luări de poziție.

2. De ce forțează Fanarul dreptul canonic?

De-a lungul veacurilor, Marea Biserică a Constantinopolului a susținut tradiția canonică și buna rânduială, drept pentru care i-a fost recunoscut primatul cinstei fără rezerve, adică rolul său coordonator și prezidarea întâlnirilor inter-ortodoxe. Doar că în ultimul veac și în prezent a început să forțeze canoanele și să urmărească îndeosebi o unire neîngăduită cu ereticii, care nu este precedată de o unire prealabilă în credința dreaptă. A inventat o teologie post-patristică prin care să eludeze canoanele și să impună un rol papist Patriarhului Ecumenic (primul fără egali, nu între egali) pentru a fi mai ușor de impus linia ecumenistă urmată, cum se întâmplă în catolicism. Acest lucru conduce la zguduirea locului său în Ortodoxie și la contestarea «întâietății onorifice» pentru că au fost transformate într-un «primat de putere», după model papal.
Cunoaștem cu toții presiunile puse de americani asupra Bisericii, îndeosebi asupra rușilor, care sunt mai puternici, pentru a se alinia la noua ordine mondială (religioasă). Existența unui Papă în Ortodoxie ar ușura acest demers, cum se întâmplă la catolici deja acest lucru. Dar modelul Bisericii este unul sinodal, nu monarhic, cum l-a răstălmăcit Apusul. Dar acestea nu constituie scopul articolului, ci deciziile luate nu de mult de toți Întâistătătorii Bisericilor Locale.

3. A fost uitată decizia Întâistătătorilor cu privire la problema ucraineană

„În principal dorim să arătăm, și prin alt element doveditor, un document, că Patriarhul Ecumenic, deși se fălește că în ultima vreme a întemeiat și a activat instituția necunoscută în istoria bisericească a «Sinaxei Întâistătătorilor», prin depoziții antisinodale papistașe, nu respectă nici cele pe care le decid Întâistătătorii și el însuși, după cum nu a respectat nici deciziile sinodale ale Bisericii Ruse cu privire la schismaticii din Ucraina, nici deciziile sinodale ale Bisericilor Locale în Pseudo-Sinodul din Creta pentru amânarea «Sinodului» sau pentru îmbunătățirea textelor presinodale, după cum nu s-a respectat nici pe sine, care a recunoscut anterior jurisdicția Bisericii Ruse asupra Ucrainei și pedepsele impuse schismaticilor și s-a angajat să nu se amestece.
Concret: Citind din nou zilele acestea «Mesajul» pe care l-a dat publicității «Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe», care s-a întrunit la Fanar între 6-9 martie 2014 și s-a ocupat cu teme care privesc Biserica, am văzut că, printre altele, s-a ocupat și cu tema ucraineană, pentru care au scris Întâistătătorii, sub președinția Patriarhului Bartolomeu, în paragraful 3 al «Mesajului­» comun următoarele: «Ne rugăm călduros pentru desfășurarea tratativelor de pace și pentru împăcarea prin rugăciune pentru ieșirea din criza care continuă în Ucraina. Condamnăm amenințările cu luarea cu forța a sfintelor mănăstiri și biserici și ne rugăm pentru întoarcerea fraților noștri, care se găsesc astăzi în afara comuniunii cu Sfânta Biserică».

Din «Mesaj» reies două chestiuni serioase. Întâi că schismaticii din Ucraina treceau sau amenințau să treacă la violențe și ocuparea sfintelor mănăstiri și biserici ale Bisericii canonice și, de asemenea, cel mai important, Întâistătătorii priveau drept soluție întoarcerea cu pocăință a schismaticilor la comuniunea cu Biserica cea canonică. Prin recunoașterea samavolnică și dezbinătoare a schismaticilor din partea Constantinopolului, nimic din acestea nu s-a întâmplat. Schismaticii au fost restabiliți fără pocăință și întoarcere și violențele împotriva Bisericii canonice continuă revigorate. Și, în locul unității, au crescut împărțirile între schismatici, de când «Patriarhul» Filaret de Kiev, conducătorul schismei, dar și al autocefaliei, nu recunoaște nici nu ascultă de noul «mitropolit» Epifanie, întâistătătorul bisericii «autocefale».

4. Soluția indicată. Să-și recunoască greșeala Constantinopolul și să se întoarcă schismaticii la Biserica cea canonică

Semnalarea acestei decizii a Întâistătătorilor explică și refuzul de a-i recunoaște pe schismatici drept biserică a Ucrainei canonică fără pocăință și întoarcerea la Biserica cea canonică din care s-au rupt. Nu există Biserica cea canonică? O vom ignora și o vom face să dispară? Vom îngădui în același loc mai multe jurisdicții, după cum se propune necanonic de către unii «specialiști» (unele detalii în Nota de la Scrisoarea Prof. Tselenghidis, n.n.), care, după ce au provocat confuzie și haos prin alte propuneri anterior, neîntemeiate și absurde, acum încep să perceapă schisma și să propună soluții și mai rele?
Ar fi o faptă de judecată dreaptă, dar și de smerenie dacă și-ar recunoaște Constantinopolul greșeala, văzând agravarea situației și dezbinările de mai departe, și ar lua de la început tratativele de pace prin participarea și altor Biserici Locale, ca un fel de Sinod mai mare. Nu fac numai persoanele greșeli, fac și Bisericile, după cum s-a arătat aceasta în istorie prin admiterea unor erezii sau provocarea unor schisme. Într-o situație similară, Sf. Grigorie Palama, referindu-se la Biserica Romei spune că este singura biserică ce nu-și recunoaște greșelile și nu vrea să se ridice din căderea ei, deși există multe Biserici care au căzut, dar s-au ridicat. Se aseamănă, spune, cu elefantul, care, din cauza greutății lui, de cade, nu poate să se ridice fără ajutor[1]. Biserica Greciei trebuie să ajute Noua Romă cea căzută în greșeală, de un veac de acum, prin noii Papi-Patriarhi, să-și recunoască greșeala și să se ridice, după cum au făcut toate celelalte Biserici Locale și să nu se întărească în căderea ei. Ar fi a doua Biserică după Roma care rămâne în greșeala ei și, ca elefantul, nu vrea să se ridice pentru că refuză egoist ajutorul celorlalți și face de capul său.”


[1] Despre purcederea Sfântului duh, Cuvântul al doilea, 2.