Piesa „Mămucă” este compusă de Alexandra Ungureanu alături de Skizzo Skillz, Sebastian Lazăr, Teodora Păcurar și Vlad Mazarel și este inspirată din experiențele și trăirile personale ale artistei.
Cont Spotify Alexandra Ungureanu
Biografie theodosie.ro, surse diverse:
Născută pe 28 decembrie 1981, la Oneşti, Alexandra Ungureanu este o artistă ce a început să ia lecţii de canto şi de pian la vârsta de şase ani, iar în adolescenţă a studiat chitara.
Primele piese ale Alexandrei Ungureanu au fost compuse de Dinu Giurgiu, Ionel Tudor, Adrian Despot, Marius Teicu si Cornel Ilie. Din anul 2001, artista a început să colaboreze cu trupa Sistem, alături de care a lansat piese ca “Emoţii”, “Speranţe” şi “Departe de tine”.
Din anul 2004 şi până la începutul anului 2018, Alexandra Ungureanu a colaborat cu trupa Crush, iar printre piesele de succes lansate împreună se regăsesc „Hello”, „Aprinde dragostea”, „I need you more”, „Iubire de-o vara”, „Cuvinte” şi „C’est la vie”. Ultimul single semnat Crush+Alexandra Ungureanu a fost lansat în anul 2017: “Copiii din noi”.
De-a lungul carierei, Alexandra Ungureanu a mai colaborat cu Nora Denes Symphonical şi cu Soundland, dar a lansat şi piese solo, precum „Nopţi şi zile”.
În anul 2018, Alexandra Ungureanu a lansat o nouă piesă, “Bate Bate”, o colaborare de succes cu Marius Moga, care a adunat câteva milioane de vizualizari pe YouTube încă din primele săptămâni de la lansare.
Mai târziu, Alexandra lansează „Vântule” iar în luna decembrie „Iarna mea„, o colaborare cu actorul Marius Manole.
În anul 2019, Alexandra Ungureanu lansează „Mămucă”, feat. Skizzo Skillz.
Melodia a fost anunţată de artisă pe pagina sa de facebook în 13 mai:
Ma straduiesc de cateva ore să scriu ceva despre piesa asta. Abia aşteptam să se lanseze, mă mutam de pe-un picior pe altul, dar ironia face ca acest lucru să se întâmple într-un moment complicat sufleteşte pentru mine. Un moment în care mi-aş dori cel mai tare să o îmbrăţişez pe mama şi să-i plâng pe umăr şi să fie linişte, dar ştiu că m-ar certa pentru că am ajuns în situaţia asta, deşi sigur o doare că sufăr. Probabil că vi s-a întâmplat şi vouă asta de multe ori…
Aşa s-a născut Mămucă, din gânduri şi stări sensibile, după ce bunul meu prieten, Sebastian Secan, mi-a trimis să ascult refrenul din Maramureş, “Mămucă, nu mă sfădi”. Mulţumesc echipei care a conturat de la un cap la altul proiectul #Mamuca, din studio, cei mai talentaţi – Sebastian Lazar, Vlad Mazarel, Gabriel Baruta, mulţumesc Teodorei Pacurar pentru textul simţit şi trăit, nu mi-aş fi putut imagina altfel piesa asta! Mulţumesc, @SkizzoSkillz, pentru entuziasmul şi promptitudinea cu care ai îmbrăţişat proiectul ăsta, partea ta e acum preferata mea din piesă ;) Mulţumesc echipei @catmusic, sunteţi foarte faini şi implicaţi, vă ador!
Mă bucur că am putut avea din nou amprenta lui Cosmin Florea pentru partea vizuală, m-am îndrăgostit pe loc de ideea propusă! Mulţumesc, Silviu Mîndroc, mi-a plăcut maxim să lucrăm iar împreună, mulţumesc, Diana Ionescu, pentru make-up, mulţumesc vecinei Ioana (vecina mamei), pentru că a fost “mama” lui Skizzo în acest clip珞
Am lăsat-o la final chiar pe ea, protagonista… Mulţumesc, mama (Anca Ungureanu), pentru că ai fost de acord să filmezi alături de mine pentru videoclip! Tu cunoşti foarte bine culisele acestei lumi în care mă desfăşor, dar iată că mai trăim împreună şi experienţe noi 🙂 Îţi multumesc că ai acceptat această piesă şi îmi doresc ca ea să fie terapie pentru părţile mai puţin bune din relaţia noastră, pentru care să ne iertăm reciproc, şi fiecare pe sine…
Nota theodosie.ro: Intenţionăm să aducem în atenţie melodii şi artişti care să bucure şi să încânte, să ne îndemne la reflecţie, într-un proiect aparte, gândit sub umbrela conceptului DeliaDebate (apud Năzuințe). Dacă aveţi propuneri pentru această secţiune a sitului nostru sau completări biografice (măgulitoare!), vă rugăm să le sugeraţi în secţiunea de comentarii. Ştim că gusturile nu se discută, aşa încât nu există limitări de gen muzical sau de temă lirică, sub rezerva cerinţei de a argumenta (pe larg!) sugestiile excentrice 🙂
Nu consider că e demonică muzica în sine, totuși e greu să tragi foloase reale din muzica actuală. Pentru mine personal, e comparabilă cu teatrul de pe vrema Sf. Ioan Gură de Aur.
Se impune o atitudine echilibrată, de distanțare, dar nici automat demonizarea ei.
Pentru mine oricum nu mai prezintă o preocupare.
Îndrăznesc să propun, întrucât nici eu nu (mai) „gust” muzica actuală, să alegem „Cartea săptămânii / lunii” şi chiar avansez o primă posibilitate, apariţie recentă, pe care o citesc acum şi pe care chiar o consider deosebită: „Omilii la cartea Apocalipsei”: https://www.librariasophia.ro/carti-Omilii-la-Cartea-Apocalipsei-vol-I-Athanasie-Mitilinaios-arhim-so-18255.html
@Mitzi
Dacă vei fi bun să ne faci o recenzie şi nouă celor cu o coadă astronomică de lecturi restante..
Atât cât îţi permite timpul.. 🙂
🙂 Coada mea este astronomică pe două rânduri… 🙂 Nu cred că mă voi încumeta la o recenzie, cât de scurtă, nivelul meu intelectual nu este nici măcar mediocru şi asta nu o spun din smerenie… Eu am menţionat cartea din entuziasm, pentru că o citesc acum şi îmi pare valoroasă!
De ce îți pare valoroasă? 😀
Ok, am crezut că vreţi o recenzie profi, la aşa ceva nu mă bag, dar în câteva cuvinte pot spune de ce-mi place cartea. Părintele Athanasie tâlcuieşte Apocalipsa în întregime; sunt multe volume, sper că vor fi traduse toate, căci acesta este doar primul. Fiecare omilie trateaza doar câteva versete, pe care le analizeaza foarte cuprinzător, face şi explică legăturile necesare cu Vechiul şi Noul Testament şi interpretează toate raportându-le şi la prezentul foarte actual, Părintele fiind contemporan cu noi (a adormit în Domnul în anul 2006). Părintele face şi cateheză prin aceste omilii şi scrie totul foarte simplu şi clar, plăcut de urmărit de către oricine şi prin bogăţia informaţiilor oferite. Scriitura mie îmi aduce aminte de cea a Sf. Ioan Gură de Aur, chiar şi atât de puţin pe cât o cunosc pe aceasta.
Mulțumesc mult. La mai mult/mare! 🙂
Da, din păcate am amânat prea mult precizările necesare pentru acest articol, am început să scriu, m-am oprit, au intervenit altele, apoi a venit şi scandalul cu piesa de teatru de la Cluj şi cu reacţia promptă a Patriarhiei. Sper că nu s-a smintit nimeni de la atâta lucru.
În fine. Ideea generală este că locuim într-o cultură care este necreştină dar care este totuşi românească. În acest context se ridică întrebarea dacă delimitarea ortodocşilor de aceşti artişti mai are rost, dacă este folositoare pentru ei sau pentru noi. Astăzi este foarte uşor să găseşti ceva necreştin la fiecare act artistic în parte, iar reacţia noastră reflexă, de delimitare, ignoră faptul că aceşti artişti se dezvoltă pe ei înşişi într-un astfel de mediu necreştin, fără contact şi fără public ortodox. Cei care am rămas în lume, cei care nu locuim în mănăstiri, nu putem permite ca fenomenul cultural să fie lăsat exclusiv în posesia necreştinilor, întrucât cultura este principalul instrument de secularizare. Nu propun aici să iniţiem fanclub-uri, departe de mine gândul acesta, ci propun să găsim altă cale de a judeca fenomenul cultural de astăzi, decât cel prin care identificăm neconcordanţe cu învăţătura creştină şi apoi îi decretăm pe toţi, întregul fenomen cultural, ca fiind satanişti, iluminaţi, masoni şi alte cele. Nu înseamnă că girăm acte culturale necreştine, că le considerăm folositoare sau duhovniceşti, sau că încercăm să aducem în ortodoxie elemente străine de cultura şi învăţătura primită. Dimpotrivă, trebuie sporită atenţia pe aceste lucruri, trebuie mai multă cateheză şi o cunoaştere şi mai adâncă a credinţei noastre, ca să poată funcţiona un alt registru de judecată, pe care am ajuns să-l cunosc pe vremea când eram necredincios.
Mă refer aici la sinceritate şi la acea zicere a părintelui Rafail Noica precum că ortodoxia este însăşi firea omului. Am verificat această idee şi în privinţa mea şi în privinţa altor persoane din jurul meu şi cred cu tărie că oricine va fi sincer cu sine însuşi, şi se va afla într-o oarecare stare de trezvie, va ajunge prin mila Domnului la ortodoxie. Este o chemare lăuntrică foarte puternică, iar persoanele necredincioase, ateii, necreştinii, au acest simţ aparte al Adevărului, îl recunosc oarecum intuitiv, chiar dacă se împotrivesc, iar această caracteristică este manifestă în cazul artiştilor.
Revenind însă la împrejurările de fapt din online-ul nostru observăm că mulţi dintre cei credincioşi sunt preocupaţi în mod covârşitor să identifice semne, semnificaţii păgâne, oculte ş.a.m.d. fără să meargă mai departe, fără să încerce să înţeleagă dacă un artist sau altul manifestă sinceritate în demersurile sale, nu neapărat faţă de public, ci faţă de actul artistic în sine. Faţă de public va exista mereu această ispită cumplită de a te folosi de procedee vexatorii, de controversă, de fascinaţia răului, pentru a cultiva o stare de dependenţă emoţională, acesta fiind şi motivul pentru care au proliferat expresiile artistice incitatoare. De aceea cred că suntem chemaţi să ne manifestăm cu mult mai mult discernământ, suntem datori cu un menaj emoţional mult mai profund faţă de cei care configurează mediul nostru cultural, pentru că simpla delimitare, denunţare sau şi mai rău, alegere a ceea ce e formal acceptabil, pe principiul celui mai mic numitor comun, amplifică exact acel efect pe care noi, ca ortodocşi, dorim să-l combatem.
Discuţia este mai lungă de atât, pentru că nici nu putem tolera orice; dar nici să ne delimităm cu patos de persoane care nu se simt legate cu nimic faţă de credinţa noastră nu aduce folos. Apoi atitudinea „de mijloc” pe care o văd la multe persoane, aceea de vigilenţă selectivă pozitivă (spre deosebire de cea negativă care vede iluminati peste tot), un fel de alegem doar ceea ce este bun, ceea ce formal nu contravine ortodoxiei… nici asta nu îmi pare tocmai bine să fie aplicată continuu! Am în vedere faptul că, pe de o parte, orice fel de receptare selectivă a actului artistic, care nu corespunde scopului gândit de creator (mai ales atunci când mai este însoţită şi de o judecată morală), este deosebit de jignitoare şi duce la rupturi sufleteşti şi mai mari.
Pe de altă parte, încetăţenirea acestei practici selective pozitive ne conduce la o experiere superficială atât a actului artistic cât şi a credinţei noastre. Pot exista pogorăminte şi concesii pe care oricine este liber să le facă, întrucât toate sunt îngăduite dar nu toate de folos. Dar dacă ne mulţumim să alegem doar o anumită dimensiune artistică a unei persoane, atunci ne rupem de legătura sufletească autentică, de acea căutare sinceră a aproapelui, ceea ce necredincioşii ştiu să simtă extraordinar de bine.
De pildă, în mod concret, presupunând că impunem unui cântăreţ un repertoriu care formal respectă temele creştine sau nu le încalcă în mod manifest, nu cred că ne aduce mare folos nici nouă şi nici acelui artist, dacă ne prefacem că totul e bine. Nu e bine pentru că nu există comuniune deplină! Se creează o relaţie parţial necinstită, pe de o parte pentru că noi nu ne mărturisim plenar credinţa, iar pe de altă parte acea persoană nu simte în noi o deschidere autentică. Bineînţeles că toate acestea presupun o sensibilitate sufletească deosebită, o stare mai adâncă decât ceea ce îndeobşte este considerată tact sau politeţe. Cineva care caută apropiere sufletească se poate simţi deosebit de rănit atunci când răspundem cu politeţe neangajată, cu tact de gentleman.
Toate aceste chestiuni trebuie să se găsească într-o continuă apreciere şi adecvare, atât individuală cât şi colectivă. La suprafaţă ar părea că vorbesc despre un cadru de dezbateri morale: ce e bun sau rău, ce e folositor şi ce nu, dar ne trebuie mai mult de atât. Ca ortodocşi trăitori în lume avem datoria aceasta să fim lumină lumii, ceea ce presupune mult mai mult decât întocmirea taxonomiei lepădărilor de credinţă.
Aşa încât, conceptul acesta de DeliaDebate ar viza mai mult decât o discuţie despre ce reprezintă muzica Deliei Matache sau a altui artist, mai mult decât ce a vrut poietul să spună, e ortodox poietul sau nu ieste! Ar presupune pe de o parte să ne purtăm unii altora sarcinile, mai ales cei care cred celor care nu sunt credincioşi. Mai presupune să avem o încredere mult mai mare în puterea sufletului de a căuta însetat Adevărul, chiar şi la persoanele care se manifestă virulent împotriva credinţei, iar deschiderea noastră către necreştini ar trebui să vină în ajutorul apropierii lor de credinţă, nici să le închidem uşile şi să nu-i lăsăm să intre dar nici să nu-i provocăm la căderi şi mai mari.
Încă o paranteză şi închei: referitor la cercul nostru moral, nu prea mai ştim pe cine suntem îndreptăţiţi să fim supăraţi şi când e drept să ne simţim răniţi, pentru că nu mai avem legături sufleteşti depline cu cei din jur. De pildă, atunci când cineva din Biserică se trezeşte cântând mizerii în cluburi este normal să ne simţim răniţi şi trădaţi, dar atunci când legăturile noastre sunt atât de slăbite încât practic suntem străini dpdv cultural, şi nu mai suntem loiali aceloraşi valori, ce rost mai are să ne pretindem trădaţi? De ce să ne minţim pe noi înşine şi de ce să nu dovedim acel discernământ pe care suntem chemaţi să îl dovedim ca fii ai înţelepciunii, ai Cuvântului?
Nu în ultimul rând, melodia săptămânii va fi o chestie lunară sau poate bilunară, cu următoarea explicaţie: nu ţinem să intrăm într-o transă pop, ci la o anumită perioadă, oarecare, să acordăm o săptămână şi acestui subiect de discuţie ca fiind unul de la care nu ne permitem să abdicăm. Repet că nu propun să facem fanclub-uri pentru artiştii care ne par cei mai cinstiţi faţă de arta lor, uitând ceea ce descria Sfântul Ierarh Nifon, duhovnicul Sfântului Voievod Neagoe Basarab, într-o viziune:
"Vai şi de cei care au petrecut cu chitare şi instrumente; au cantat, s-au îmbătat, au jucat, au vorbit necurăţii şi s-au dedat la rele! I-am chemat şi nu M-au ascultat, ci M-au luat în ras. Acum viermele le va roade inima. Le-am dat la toţi milă şi pocainţă, dar nici unul nu a luat aminte. "Nu trebuie uitat pentru ce ne găsim pe acest pământ şi tocmai de aceea nu găsesc niciun folos modului în care am ajuns să ne raportăm la lucrurile necreştineşti din viaţa noastră (civică, socială), modul acesta de izolare şi de îndreptăţire în judecata noastră. Încerc să pun în discuţie acest concept pentru că nu e vorba despre o idee simplă ci despre un mănunchi de convingeri şi experienţe personale care trebuie elaborat, filtrat şi rafinat de cei înţelepţi, nu de către ageamii ca mine. Iertaţi-mă! Doamne, ajută!