ENCICLICA Sf. FOTIE către Patriarhii Orientali (867)

Cronologic, primele disensiuni între Apus (latini) și Răsărit (bizantini) au apărut pe vremea Sf. Fotie, Patriarhul Constantinopolului. Acesta a avut un rol providențial în acest conflict, care totuși și-a urmat cursul și a dus la împărțirea lumii creștine în ortodocși și catolici odată cu despărțirea formală de la 1054, când au fost aruncate anateme reciproce. Redăm aici un document valoros în traducerea Prof. Teodor M. Popescu, publicat în revista Studii Teologice, an. I, 1930, nr. 2, p. 56-76. Textul a fost puțin diortosit la limbajul actual. El este precedat de o introducere a traducătorului.

---

Introducere

Convertiţi la creştinism de către bizantini la 864-865, bulgarii aveau să ţină bisericeşte de Constantinopol. Teama lor că această dependenţă ar putea să aducă şi pe cea politică, a făcut pe regele Boris, botezat Mihail, să se întoarcă spre Apusul latin. La 866 se adresă şi Papei Nicolae I, şi împăratului Lu­dovic II (Germanicul), trimiţându-le ambasade, daruri şi epis­tole. De la Papă se cereau lămuriri privitoare la noua situaţie reli­gioasă a bulgarilor creştinaţi, misionari organizatori, episcopi şi un Patriarh naţional. Papa şi împăratul trimit bulgarilor cle­rici, cărţi, vase şi veșminte liturgice. Misiunea papală (epis­copii Paul de Populonia şi Formosus de Porto), sosind înaintea celei germane, o respinge pe aceasta la venire, rămânând să organizeze ea pe Bulgari bisericeşte, după instrucţiunile date de la Roma.

Nicolae I trimitea bulgarilor şi răspunsuri la întrebările ce-i făcuseră (Responsa ad consulta Bulgarorum, 106 cap., noiemb. 866; în Migne, P. L. 119, 978-1016; Μansi XV, 401-434). Aceste răspunsuri sunt un document preţios şi pentru starea şi mentalitatea bulgarilor, şi pentru ideea ce latini îşi făceau şi ţineau să dea şi altora despre creştinismul oriental. Roma e ară­tată ca fără pată şi ca posesoare unică a creştinismului ade­vărat; bulgarii erau invitaţi să i se adreseze şi supună în ches­tiuni de credinţă. Biserica de Constantinopol nu e apostolică, Patriarhul de Constantinopol nu are autoritatea celorlalţi; după cel al Romei, urmează al Alexandriei. În locul codului bizantin al lui Iustinian, se trimitea bulgarilor codul lombard. Trimişii Papei fac ca preoţii greci aflaţi în misiune în Bulgaria să fie maltrataţi şi alungaţi, dispreţuiţi ca fiind căsătoriţi, mirungerea săvârşită de ei nesocotită şi repetată de episcopii latini. Bulgarilor li se impun dogma, ritul, disciplina latină, pentru a-i rupe cu totul de Constantinopol şi lega de Roma, care-şi lua astfel satisfacţie pentru pierderile teritoriale ce-i adusese iconoclastul Leon III Isaurul în secolul precedent.

Patriarhul de Constantinopol, care lăsase fără replică con­damnarea sa la Roma de către Nicolae I (863), răspunde la această nouă provocare cu energie, deschizând contra latinilor acea aspră polemică prelungită de la el până astăzi. În anul 867, Fotie adresează Patriarhilor Orientali o Enciclică în care le arată purtarea latinilor în Bulgaria, jignirea adusă de ei creşti­nismului ortodox, inovaţiile lor în doctrină, cult şi disciplină şi-i invită la un mare Sinod, care avea să se ţină la Constanti­nopol, şi să se pronunţe asupra celor denunţate. Sinodul s’a ţinut în adevăr în vara 867 şi a anatematizat pe Papa. Era un mare pas spre schismă.

Enciclica Iui Fotie de la 867 e primul act în care se face din partea orientalilor procesul inovaţiilor latine. Ea are ca atare o importanţă deosebită pentru istoria raporturilor dintre cele două Biserici. Făcută de actualitate şi în secolele următoare, în momente de agravare a situaţiei interconfesionale, ea a de­venit baza teoretică a schismei. Cu ea începe edictul sinodal de condamnare a latinilor dat de Mihail Cerularie în urma celeilalte provocări jignitoare, a cardinalului Humbert (16 iulie 1054). Pentru importanţa ei, o dăm aci în traducere adnotată. Se va putea vedea astfel tensiunea pe care a creat-o şi preferinţa cu care polemiştii greci posteriori au împrumutat argumente din ea.

Textul enciclicei se găseşte în: Richardus Montacutius (episc. de Norwich). Φωτίου Πατριάρχου Κωνσταντινουπόλεως ἐπιστολαί, Londini 1651, ep. 2, p. 47-61 (p. 62-64 note); Migne, P. G. 102, ep. XIII, col. 721-741 (după ediţia lui Montacutius); Τόμος χαρᾶς, Râmnicu-Vâlcii 1705, p. 17-25 ; Ί. Βαλλέττας, Φω­τίου ἐπιστολαί, Londra 1864, No. 4, 165-181; Νεκταρίου Μητρο­πολίτου ΙΙενταπόλεως, Μελέτη ἱστορικὴ περὶ τῶν αἰτίων τοῦ σχί­σματος tom. I. Atena, 1911, p. 243-256.

În traducerea latină cu lacune (a lui Fridericus Metius) după doi codici defectuoşi, la Baronius, Annales eccles., t. X, Antverpiae 1603, ad. ann. 863, p. 250, C- 255 A (epistola circularis Photii). Rezumat la J. Hergenrdiher, Photius, Patriarch von Constantinopel. Sein Leben, seine Schriften und das griechische Schisma, Regensburg, vol. I, 1867, p. 642-648; Hefele-Leclercq, Histoire des conciles, tom. IV, I (Paris 1911) p. 414-446. Enciclica a fost tradusă şi în româneşte de Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore IV şi tipărită la Buzău 1832: A lui Fotie patriarhul Constantinopolii epistolie de obşte cătră scaunele arhieraticeşti ale răsăritului… Traducerea e literală şi corectă. Cu lacune, care provin probabil din vreo traducere străină făcută după cea latină, enciclica se găseşte şi în teza de licenţă a Pr. G. Georgescu, Fotius, Bucureşti 1895, p. 76 sq. Traducerea de faţă e făcută după textul din Migne. Cu interpretarea istorică şi explicaţiile cuvenite, ea a format obiectul unor lucrări de seminar cu studenţi an II (1927-28).

* * *

Epistolă enciclică

către scaunele arhiereşti din Răsărit, adică al Alexandriei şi celelalte, în care se arată dezlegarea unor chestiuni şi că nu trebuie zis că Sfântul Duh purcede de la Tatăl și de la Fiul, ci numai de la Tatăl[1]

1. Deci^[2] nu era sătul de rele cel viclean, după cum se pare, şi nici nu a sfârşit născocirile şi uneltirile, pe care dintru început a plănuit să le ridice contra nea­mului omenesc, ci prin nenumărate şi felurite înşelăciuni a atras pe om, încă înainte de venirea Domnului în trup, mânându-l spre fapte nepotrivite şi nelegiuite, prin care şi-a întins asupra lui stăpânirea cu toată puterea. Dar nici după aceea n’a încetat să lovească şi să atragă prin rătăciri şi amăgiri pe cei care îl ascultă. Şi iată de unde au ieşit atâţia Simoni, Marcioni, Montani, Mani şi tabăra de multe feluri a ereziilor, cea protivnică lui Dumnezeu. Iată de unde au ieşit Arie şi Ma;cedoniu şi Nestorie, Eutihie şi Dioscor şi tot restul cetei impietăţii, contra cărora s’au şi ţinut Sfintele şapte Sinoade Ecumenice şi s’au întrunit adunările locale ale sfinţilor bărbaţi purtători de Dumnezeu, care au smuls din rădăcină cu cuţitul Duhului Sfânt lăstarii cei răi şi au îngrijit ca lanul Bisericii să crească curat.

2. Dar acelea fiind înlăturate şi date tăcerii şi uitării, cei drept credincioşi[3] nutreau buna şi profunda speranţă că nu se vor mai găsi nicicând născocitori de nelegiuiri inovate, dintre toate cele încercate de cel rău, ale cărui planuri s’au întors contra lui; şi nici că se vor mai ivi apărători şi luptători pentru cele condamnate în Sinoade, pentru că, prin înfrângerea şi pedepsirea celor care le-au început, au fost înlăturați dinainte şi cei care ar fi încercat sa le urmeze. Şi cugetul cel dreptcredincios se baza liniştit pe aceste speranţe, şi mai ales în capitală, în care, cu ajutorul lui Dumnezeu, s’au săvârşit multe lucruri neaşteptate. Căci multe limbi, scuipându-şi spur­căciunea de mai înainte, s’au învăţat să slăvească îm­preună cu noi pe Ziditorul şi Creatorul comun al tutu­ror. Ca dintr’un loc înalt şi ridicat spre cer, dând la iveală capitala izvoarele ortodoxiei şi re vărsând şuvoaiele curate ale pietăţii până la marginile lumii, udând cu dog­mele, ca cu nişte fluvii, sufletele de până acolo, de mult timp uscate de aprinderea impietăţii sau a religiei ce şi-au făcut şi ajunse pustii şi neroditoare, după ce au primit totuşi ploaia cea mare a învăţăturii, arată îmbelşugat în roadă câmpul lui Hristos. Căci şi cei care trăiesc în Armenia, prinşi în nelegiuirea iacobiţilor şi semeţindu-se împotriva predicării celei drepte a ortodoxiei^[4], de când s’a întrunit acel numeros şi Sfânt Sinod al Părinţilor noştri la Calcedon, ajutându-ne şi voi cu rugăciunile, s’au întărit ca să poată respinge acea îndelungată rătăcire[5]. Iar astăzi neamul armenilor slujeşte curat şi dreptcredincios cultului creş­tinilor, dezgustat, ca şi Biserica cato­lică[6], de Eutihie, de Sever şi de Dioscor şi de Petrii[7], aruncători cu pietre[8] contra ortodoxiei, şi de Iulian de Halicarnas[9] şi de toată împrăştierea lor cea mult rodi­toare, supunându-i pe aceştia la anateme şi la legături nedezlegate.

3. Dar şi neamul barbar şi vrăjmaş lui Hristos al bulgarilor la atâta blândeţe şi cunoaştere de Dumnezeu a venit, încât, îndepărtându-se de orgiile demonice şi stră­moşeşti şi aruncând rătăcirea superstiţiei păgâne, s’a altoit în chip minunat cu credinţa creştinilor.

4. Dar, o, ce voinţă şi faptă perversă, amăgitoare şi atee! Căci o povestire ca aceasta, subiect de veste bună, se schimbă în întristare, bucuria transformându-se în du­rere şi în lacrimi. Căci încă nu trecuseră doi ani de cândneamul acela cinstea religia cea dreaptă a creştinilor, când bărbaţi nelegiuiţi şi respingători (căci ce i-ar putea numi un drept credincios?), bărbaţi ieşiţi din întuneric (căci erau făpturi din părţile apusene), – vai, cum voi po­vesti restul? – aceştia, venind asupra poporului de curând format întru dreapta credinţă, ca un trăsnet sau cutremur sau potop de grindină sau mai degrabă, propriu vorbind, ca un mistreţ sărind în via Domnului ceai iubită şi de curând sădită^[10], distrugând-o şi cu picioarele şi cu dinţii, adică cu purtările lor urâte şi cu stricarea dogmelor – la aşa îndrăzneală au ajuns! – au devastat-o. Căci i-au înşelat cu intrigi, pentru a-i strica şi a-i smulge de la dogmele cele drepte şi curate şi de la credinţa cea nepri­hănită a creştinilor.

Mai întâi i-au adus în chip ilegal la postirea sâmbetelor^[11]. Iar călcarea neînsemnată a celor predate poate şi ea să îngăduie tot dispreţul dogmei^[12]. După aceea, despărţind prima săptămână a Păresimilor de restul pos­tului, i-au atras la mâncarea de lapte, de brânză şi la nesaţiul cu cele asemenea acestora[13]. De aici, lărgindu-şi drumul abaterilor şi părăsind calea cea dreaptă şi împărătească, ei, care fac pe multe fete să fie femei fără bărbaţi, şi încă femei care cresc copii, al căror tată nu se vede^[14], tocmai ei au făcut să fie urâţi şi scârbiţi preoţii noştri împodobiţi cu căsătorie legală[15], adevăraţi preoţi ai lui Dumnezeu, semănând la aceia seminţele culturii lui Mani^[16] şi pustiind prin aruncarea neghinelor suflete, în care abia începuse să răsară sămânţa dreptei credinţe^[17].

6. Dar nu s’au temut nici să ungă din nou pe cei unşi cu mir de către preoţi, declarându-se pe sine episcopi şi pretinzând absurditatea că mirungerea săvârşită de preoţi e inutilă şi că în zadar se săvârşeşte^[18].

7. Ε oare cineva care să fi auzit o asemenea ne­bunie, pe care cei ieşiţi din minte au cutezat-o fără să se sfiască, ungând din nou pe cei unşi odată cu mir şi batjocorind în prostie multă şi râs lung Tainele mai presus de fire şi sfinte ale creştinilor? Iar motivul adus de aceşti neiniţiaţi? Nu e permis, zic ei, preoţilor ca să sfinţească cu mir pe cei botezaţi, căci aceasta se cuvine legal numai arhiereilor. De unde e legea aceasta? Şi cine e le­giuitorul? Care dintre apostoli? Sau cumva dintre Pă­rinţi? Sau dintre Sinoade? Unde şi când întrunite şi cu ale cui voturi hotărând? Nu e permis preotului să pecetluiască cu mir pe cei botezaţi? Atunci nici să boteze deloc, nici să săvârşească cele sfinte, aşa încât preotul tău să fie nu pe jumătate, ci cu totul alungat în ceata celor nesfinţiţi. Dacă slujeşte domnescul Trup şi Sânge al lui Hristos şi sfinţeşte prin ele pe cei mai înainte iniţiaţi în sfintele taine, cum nu va şi sfinţi cu mir, ungându-i pe cei botezaţi? Dacă preotul botează, desăvâr­şind pentru cel botezat darul curăţitor, cum vei lua de la el paza şi pecetea curăţirii, al cărei săvârşitor este? Dar dacă îi iei pecetea, nu-i mai îngădui nici să slujească da­rului, nici să mai sfinţească pe cineva prin el, pentru ca preotul tău, împodobit cu un nume gol, să te declare pe tine şeful cetei de slujitori ca şi el însuşi^[19] şi episcop.

8. Dar nu numai la călcarea acestora au ajuns, ci, dacă există o culme a relelor, şi la aceasta au alergat. Căci, pe lângă necuviinţele arătate, s’au apucat prin cu­getări mincinoase şi cuvinte de ei introduse, să falsifice şi sfântul simbol (al credinţei), a cărui autoritate e inata­cabilă^[20], după toate hotărârile sinodale şi ecumenice. O, uneltirile celui rău! Au născocit^[21] că Duhul Sfânt nu purcede numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul^[22].

9. Cine a auzit vreodată izbucnind un glas ca acesta de la nelegiuiţii de altădată? Ce şarpe viclean le-a vărsat aceasta în inimi? Cine dintre creştini poate îngădui să se introducă două cauze în Sfânta Treime^[23]: a Fiului şi ai Duhului – Tatăl, a Duhului iarăşi Fiul? Şi să se desfacă unitatea în diteie (doi dumnezei)^[24] şi să se destrame teologia creştinilor nu mai puţin decât mitologia păgână şi să se insulte demnitatea Treimii celei mai presus die fire şi, ca prin­cipiu, unitară[25]? Adecă de ce să purceadă Duhul şi de la Fiul? Căci dacă purcederea de la Tatăl e desăvârşită (şi este desăvârşită, pentru că e Dumnezeu desăvârşit din Dumnezeu desăvârşit), ce e purcederea de la Fiul şi pentru ce? Ar fi de prisos şi deci zadarnică[26].

10. Şi încă: dacă „Duhul purcede de la Fiul, ca şi de la Tatăl, de ce Fiul nu Se naşte şi din Duhul, ca şi din Tatăl? – ca să le fie nelegiuiţilor toate nelegiuite, părerile şi cuvintele, şi să nu le rămână nimic necutezat[27].

10. Ia însă seama şi la aceasta: Dacă în purcederea de la Tatăl a Duhului se recunoaşte însuşirea Acestuia[28], tot astfel şi în naşterea Fiului se recunoaşte însuşirea Fiului[29]. Dar, după flecăreala acelora, Duhul purcede şi de la Fiul. Prin urmare Duhul Se deosebeşte prin mai multe însuşiri de Tatăl decât Fiul, întrucât le e comună Tatălui şi Fiului purcederea Duhului de la Ei, pe când Duhului Îi este proprie purcederea şi de la Tatăl, încă şi de la Fiul. Iar dacă Duhul Se distinge prin mai multe deosebiri decât Fiul, Fiul trebuie să fie mai apropiat de fiinţa Tatălui decât Duhul[30]. Şi aşa va ieşi iarăşi la iveală îndrăzneala lui Macedonie contra Duhului strecurându-se sub fapta şi sub acoperemântul acelora.

12. De altfel, dacă toate ale Tatălui şi ale Fiului sunt comune, atunci şi ale Duhului sunt desigur comune, ca: Dumnezeu, împărat, Creator, Atotţiitor, mai presus de fire, simplu, fără formă, netrupesc, nevăzut, într’un cuvânt toate celelalte[31]. Dacă purcederea Duhului de la Ei e comună Tatălui şi Fiului[32], urmează că Duhul va purcede şi de la Sine Însuşi şi-Şi va fi cauză Sieşi, cauză şi cauzat, ceea ce n’au imaginat nici miturile pă­gânilor[33].

13. Dar, dacă e propriu numai Duhului ca să fie raportat la principii diferite, desigur că numai al Duhului e să aibă un principiu multiplu^[34].

14. Inovând însă despre cele comune Tatălui şi Fiu­lui, separă de Ei pe Duhul^[35]. Tatăl are cu Fiul comunitate de fiinţă, nu de altceva din însuşirile Sale; prin urmare separă pe Duhul de afinitatea de fiinţă cu Ei^[36].

15. Vezi cum aceştia în zadar, sau mai degrabă pentru uşoara vânare a celor mulţi, şi-au pus numele de creştini! Duhul purcede de la Fiul! De unde ai auzit aceasta? Din care evanghelişti ai luat acest grai? Al cărui Sinod este acest cuvânt hulitor?

16. Domnul şi Dumnezeul nostru zice: „Duhul, Care de la Tatăl purcede”^[37], iar părinţii acestei noi nelegiuiri zic: Duhul, Care de la Fiul purcede^[38]. Cine nu-şi vai în­chide urechile la auzul acestei hule fără măsură? Acesta stă contra Evangheliilor, se opune Sfintelor Sinoade, falsifică pe fericiţii şi Sfinţii Părinţi, pe marele Atanasie, pe renumitul în teologie Grigorie, pe marele Vasile, veșmântul cel împărătesc al Bisericii^[39]; gura cea de aur a uni­versului, noianul înţelepciunii, pe cel cu adevărat Ηrisostom (Gură de Aur). Şi ce zic pe cutare şi pe cutare? Cuvântul acesta hulitor şi răzvrătit contra lui Dumnezeu se înarmează contra tuturor la un loc: profeţi, apostoli, ierarhi, martiri şi a înseşi sfintelor cuvinte domneşti^[40].

17. Purcede Duhul şi de la Fiul? Aceeaşi purcedere sau una opusă celei de la Tatăl^[41]? Căci, dacă este aceeaşi, cum nu se comunică însuşirile prin care numai Treimea e caracterizată a fi Treime şi închinată ca Treime? Iar dacă e opusă aceleiași, cum să nu se ivească Mani şi Marcioni, la cuvântul acesta, arătându-şi iarăşi împotriva Ta­tălui şi a Fiului limba lor cea luptătoare împotriva lui Dumnezeu[42]?

18. Pe lângă cele spuse, dacă Fiul S’a născut din Tatăl, iar Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, fiind raportat la două cauze^[43], e neapărat ceva compus^[44].

19. Şi încă, dacă Fiul Se naşte din Tatăl, iar Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, întrucât ar fi o inovaţie a zice că şi un altul purcede de la El? Aşa că se poate conchide, după părerea acelora potrivnică lui Dumnezeu, că nu sunt trei, ci patru Ipostase^[45], sau mai degrabă infinit de multe: al patrulea producând după ei un Altul, Acela iarăşi Altul, până vor cădea în mulţimea de zei cea păgână^[46].

20. Pe lângă cele spuse, s’ar putea lua în conside­rare şi faptul că, dacă purcederea Duhului de la Tatăl contribuie la existenţa^[47] Lui, la ce-I mai foloseşte Duhului purcederea şi de la Fiul, când cea de la Tatăl Îi e sufi­cientă spre existenţă^[48]? Căci nu va îndrăzni nimeni să spună că ea contribuie la altceva din cele ale fiinţei, pentru că orice dublare şi compunere e cât se poate de departe de acea fericită şi sfântă fire (a Dumnezeirii)[49].

21. Afară de cele zise, dacă tot ce nu e comun Treimii atotţiitoare, de o fiinţă şi mai presus de fire, e numai al Unuia din trei, purcederea Duhului nu e ceva comun tu­turor trei şi deci e numai însuşirea Unuia din cei trei^[50]. Vor zice dar sau nu că Duhul purcede de la Tatăl? Nu vor tăgădui cu aceasta mystagogia iubită de ei şi co­mună lor? Iar dacă purcede şi de la Fiul, de ce n’au în­drăznit dintru început ca să-şi dea pe faţă toată lupta lor împotriva Dumnezeirii? – întrucât nu numai că pun şi pe Fiul la purcederea Duhului, dar o înlătură prin aceasta şi de la Tatăl^[51]. Potrivit acestora şi punând naşterea în locul purcederii, vor spune absurditatea că nici Fiul nu Se naşte din Tatăl, ci Tatăl din Fiul[52], pentru ca să stea ei în fruntea nu numai a nepioşiIor, ci şi a nebunilor[53].

22. Vezi cum li se arată cu aceasta pe faţă intenţia nelegiuită şi nebună! Pentru că tot ce se socoteşte şi se zice despre Preasfânta şi de o fiinţă şi mai presus de fire Treime, e sau comun tuturor (trei), sau (e propriu) numai Unuia din trei. Purcederea Duhului nu e nici ceva comun, nici, cum zic ei, numai al Unuia Singur (fie-ne milostiv şi întoarcă asupra capului lor această hulă!)^[54], prin urmare nu există deloc o purcedere a Duhului în Treimea cea de viaţă începătoare şi desăvârşită.

23. Şi altele nenumărate s’ar putea adăuga la cele zise întru combaterea părerii lor atee, pe care regula epistolei nu permite să le adăugăm şi arătăm acum. De aceea şi cele pe care le-am spus le-am enunţat numai elementar şi în rezumat, rezervându-ne, cu ajutorul lui Dumnezeu, să expunem argumentele cu de-amănuntul şi învăţătura pe larg în adunarea noastră laolaltă.

24. Această impietate au semănat-o împreună cu ce­lelalte lucruri nelegiuite la neamul bulgarilor acei episcopi ai întunericului (căci se proclamau episcopi!). Vestea despre acestea a ajuns până la urechile noastre şi am fost răniţi de moarte în inima noastră, ca cineva care şi-ar vedea rodul pântecelui aruncat la pământ şi sfâşiat de târâtoare şi de fiare. Căci, după ostenelile şi durerile şi su­dorile ce s’au depus pentru renaşterea şi desăvârşirea acelora (a bulgarilor) şi potrivit cu ele, e de nesuferit în­tristarea şi nenorocirea noastră, văzându-ne fiii cum se pierd zadarnic.

25. Şi de aceea atât am plâns de suferinţa ce a venit, cât ne-am umplut de bucurie atunci când i-am văzut dezbărându-se de rătăcirea lor cea veche.

26. Pe ei i-am plâns şi-i mai plângem, dar, pentru a-i ridica din cădere, nu vom da ochilor noştri somn, nici genelor noastre dormitare, până ce-i vom aduce iarăşi, pe cât ne va fi cu putinţă, în locaşul Domnului.

27. Iar pe noii înainte-mergători ai apostaziei, pe slujitorii celui protivnic, pe cei vinovaţi de mii de morţi, pe distrugătorii de rând, pe cei care au sfâşiat atât de mult şi grav neamul acela fraged şi de curând introdus în dreapta credinţă, pe amăgitorii aceştia împotriva lui Dumnezeu i-am condamnat prin hotărâre sinodală şi sfântă, nu întocmind noi acum sentinţa lor, ci arătând condamnarea ce le-a rezervat-o de mai înainte Sinoadele şi rânduielile apostolice şi făcând-o cunoscută tuturor.

28. Căci aşa e din fire neamul omenesc, că nu atât la pedepsele din trecut ia seama, cât se înţelepţeşte din cele ce vede, iar potrivirea cu cele prezente e confir­mare a celor trecute. Şi de aceea, pentru că stăruie în ră­tăcirea lor cea de multe feluri, i-am excomunicat din toată turma creştinilor. Căci şi canonul al 64-lea al sfin­ţilor apostoli[55] aşa îi pălmuieşte pe cei care ţin postul de sâmbăta^[56]:

29. Dacă se va află vreun cleric postind in ziua du­minicii sau sâmbăta, afară de una singură (sâmbăta Pa­timilor), să se caterisească; iar de va fi laic, să se afu­risească[57]. Încă şi canonul al 55-lea al Sfântului Sinod Ecumenic al 6-lea astfel hotărăşte:

30. Deoarece am aflat că cei de la Roma postesc în sâmbetele sfintelor păresimi, contra rânduielii bisericeşti predate, Sfântul Sinod a găsit de cuviinţă că şi în Biserica romanilor trebuie să se ţină nestrămutat canonul care zice: „Dacă se va afla vreun cleric postind duminica sau sâmbăta, afară de una singură, să se caterisească, iar de va fi laic, să se afurisească^[58].

31. Iar canonul al patrulea al Sinodului de la Gangra zice acestea despre cei care defaimă căsătoria[59]: Dacă cineva va socoti că nu trebuie să se împărtăşească de la preotul căsătorit, care săvârşeşte Liturghia, să fie ana­tema. Tot astfel şi Sinodul al şaselea ia contra lor o ho­tărâre care glăsuieşte la fel, prescriind acestea[60]: Deoarece am aflat că în Biserica Romanilor s’a predat în chip de canon ca aceia care se vor învrednici de hirotonie de diacon sau de preot să declare că nu se vor mai apropia de soţiile lor, noi, urmând canonului vechi al grijii şi rânduielii apostolice, voim ca căsătoriile legitime ale băr­baţilor sfinţiţi să rămână în vigoare şi de acum înainte; ca nicidecum să nu strice legătura cu femeile lor sau să se lipsească de împreunarea cu ele la timpul cuvenit. Aşa că, de se va afla cineva vrednic de hirotonie de diacon sau de subdiacon, să nu fie nicidecum împiedicat a se ridica la această treaptă locuind împreună cu soţie legitimă şi nici să nu i se ceară la timpul hirotoniei să declare că se va abţine de la legăturile cele îndreptăţite cu propria soţie. Pentru ca nu cumva să fim siliţi astfel să batjocorim căsătoria legiferată şi de Dumnezeu binecuvântată în prezenţa Lui, căci glasul Evan­gheliei strigă: „Cei pe care Dumnezeu i-a unit omul să nu-i despartă”[61], şi Apostolul învaţă: „Cinstită este nunta întru toate” şi „patul e neîntinat”^[62] şi „te-ai legat de femeie? Nu cere dezlegare”[63]. Deci, dacă va îndrăzni ci­neva, pornind contra canoanelor apostolice, ca să lipsească pe vreunul din cei sfinţiţi, adică preot, diacon sau ipodiacon, de legătura şi împreunarea cu femeia sa le­gitimă, să fie anatema. De asemenea şi dacă vreun preot sau diacon, sub pretext de pietate, îşi alungă femeia, să se afurisească; iar dacă persistă, să se caterisească[64].

32. Pentru condamnarea desfiinţării primei săptămâni (a Postului Mare) şi reungerii cu mir a celor botezaţi și unşi odată, cred că nici nu e nevoie de canoane, pentru că şi singură arătarea lor ajunge ca să arate excesul lor de impietate.

33. Dar mai ales hula contra Duhului sau, mai bine zis, contra întregii Sfinte Treimi, nici ea lipsită de exces, chiar dacă n’ar fi îndrăznit ei nimic altceva din cele arătate mai sus, ajunge şi singură ca să aducă asupra lor mii de anateme.

34. Aducerea la cunoştinţă şi arătarea acestora am găsit de cuviinţă, după obiceiul cel vechi al Bisericii, s’o facem şi Frăţiei Voastre în Domnul şi Vă îndemnăm şi rugăm să fiţi binevoitori şi tovarăşi de luptă cu noi pentru doborârea acestor concepţii nelegiuite şi atee şi să nu lăsaţi rânduiala părintească, pe care, prin cele ce au făcut strămoşii V’au predat-o ca s’o ţineţi, ci cu mult zel şi bunăvoinţă să alegeţi şi să trimiteţi în locul Vostru reprezentanţi, bărbaţi care să înlocuiască persoana Voastră, împodobiţi cu pietate şi cu hirotonia, cu cuvântul şi cu viaţa, pentru a înlătură din mijlocul Bi­sericii cangrena de curând strecurată a acestei impietăţi, a smulge din rădăcini şi a arunca în foc, prin hotărârea noastră comună, pe furioşii care caută să introducă să­mânţa răutăţii în poporul de curând format, aşa cum cuvintele Domnului arată că trebuie să primească cei bles­temaţi[65].

35. Căci, în modul acesta, alungând impietatea şi întărind dreapta credinţă, avem bune speranţe că vomîntoarce pe bulgarii de curând catehizaţi şi luminaţi întru Hristos la credinţa cea predată lor; şi nu numai acest neam a schimbat nelegiuirea de mai înainte cu credinţa în Hristos, ci şi cel la mulţi adesea vestit şi întrecând în cruzime şi ucideri pe toţi ceilalţi, adică cel numit Ros[66], care, subjugând pe cei din jurul lor, s’au îngâmfat de aceea peste măsură şi contra puterii romane[67] şi au ridicat mâinile contra ei. Dar totuşi acum şi aceştia au primit religia cea curată şi nestricată a creştinilor în locul celei păgâne şi atee, în care trăiau mai înainte, aşezându-se cu dragoste în rândul oamenilor supuşi şi ospitalieri, în loc de jaful şi marea îndrăzneală contra noastră, cum făceau până de curând. Şi până într’atât i-a înflăcărat dorul şi râvna pentru credinţă (Pavel iarăşi zice: „Binecuvântat fie Domnul în veci”[68],încât au pri­mit şi episcopi şi păstori^[69] şi îmbrăţişează cu multă silință şi îngrijire religia creştinilor.

37. Prin harul lui Dumnezeu deci cel iubitor de oameni, Care voieşte ca toţi să se mântuiască şi să vină la cunoaşterea adevărului, schimbându-şi aceştia vechile lor păreri şi primind în loc credinţa cea curată a creş­tinilor, dacă şi Frăţia voastră binevoieşte să ajute şi să conlucreze cu noi la tăierea şi arderea lăstarilor crescuți în lături, suntem încredinţaţi în Domnul Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, că turma Lui va creşte încă tot mai mult şi se vor împlini cele zise, că „Mă vor cunoaşte toţi de la mic până la cel mare al lor”^[70] şi „în tot pământul a ieşit graiul învăţăturilor apostolice şi până la marginile lumii cuvintelor lor”^[71].

38. Trebuie deci ca celor trimişi de Voi în locul Vostru şi reprezentând Sfinţita Voastră persoană să li se încredinţeze autoritatea Voastră, pe care aţi primit-o în Duhul Sfânt, ca, cu autoritatea scaunului apostolic, să fie puternici în cuvânt şi neîmpiedicaţi de la faptă pentru a decide privitor la aceste chestiuni şi la altele asemenea lor. Căci şi din părţile Italiei ne-a venit o epistolă sinodală plină de acuzaţii nespus de grave^[72], pe care cu multă condamnare şi mii de jurăminte ni le-au transmis cei din Italia contra propriului lor episcop ca să nu-i trecem cu vederea, fiind ei atât de grav bântuiţi şi apăsaţi de o ti­ranie aşa de grea şi legile preoţeşti batjocorite şi toate rânduielile Bisericii răsturnate, lucruri care şi mai de mult au ajuns în auzul tuturor prin călugări şi preoţi reveniţi de acolo: Vasile, Zosima şi Mitrofan[73] şi alţii împreună cu ei, care deplângeau o asemenea tiranie şi cu lacrimi apelau la noi pentru răzbunarea Bisericilor. Iar acum, precum ziceam, ne-au venit de acolo şi diferite epistole din diferite locuri, pline de toată tragedia şi de nenu­mărate plângeri. Copii de pe ele transmitem la toate scau­nele arhiereşti şi apostolice, după rugămintea şi cererea lor – căci ne-au implorat cu jurăminte grozave şi cu rugăminţi – ca să fie citite aşa cum arată acelea însele. Prin epistola noastră am rânduit ca, adunându-se Sfântul Sinod Ecumenic în Domnul, să se întărească prin hotă­râre sfântă şi comună şi despre acestea cele ce vor părea lui Dumnezeu şi canoanelor sinodale şi pace deplină să cuprindă Bisericile lui Hristos.

39. Şi nu numai pe Fericirea Voastră Vă invităm la aceasta, ci unii de la celelalte scaune arhiereşti şi apos­tolice au şi venit, iar pe ceilalţi îi aşteptăm să sosească în curând.

40. Nici Frăţia Voastră în Domnul nu va face, prin amânarea şi prelungirea timpului, ca fraţii să aştepte peste măsură, cunoscând că, dacă prin întârzierea ei mai mult decât se cuvine se va face ceva nedesăvârşit în cele ce se vor hotărî, nu asupra altcuiva, ci asupra sa însăşi va atrage osânda pentru aceasta.

41. Am socotit necesar să adăugăm la epistola noa­stră şi aceasta: ca întregii Voastre Biserici să i se comunice a aşeza şi numără Sfântul Sinod Ecumenic al şaptelea[74] împreună cu cele şase Sfinte Sinoade Ecumenice[75], căci a ajuns la noi ştirea că unele Biserici de sub scaunul Vostru apostolic numără Sinoadele Ecumenice numai până la al şaselea, iar de al şaptelea nu ştiu; cele întărite în acest Sinod le ţin cu multă grijă şi respect, mai mult ca pe orice; dar a-l proclama în Biserică întocmai ca şi pe celelalte încă n’au luat cunoştinţă, deşi are pretutindeni aceeaşi autoritate ca şi acelea^[76].

42. Căci şi acest Sinod a răpus o impietate din cele mai mari, având împreună şezători şi hotărâtori pe cei veniţi de la cele patru scaune arhiereşti. Căci erau de faţă, după cum se ştie, de la scaunul vostru apostolic al Ale­xandriei^[77] Toma, monah şi prezbiter^[78], şi cei împreună cu el, de la Ierusalim şi Antiohia loan şi cei împreună cu el, de la Roma cea veche Petru preacucernicul protoprezbiter şi un alt Petru prezbiter, monah şi egumen al Sfintei Mănăstiri Sf. Sava de la Roma^[79].

43. Şi adunându-se toţi, împreună cu Preasfinţitul şi Preafericitul Arhiepiscop al Constantinopolului Tarasie, unchi al meu după tată, s’a ţinut marele Sinod al şap­telea Ecumenic, care a biruit şi condamnat impietatea iconomahilor sau hristomahilor, dar ale cărui acte n’a fost înlesnire să Vi se trimită din cauză că neamul barbar şi străin al arabilor Vă ocupase ţara. Din această cauză, mulţi de pe acolo, deşi-i cinstesc şi-i primesc hotărârile, totuşi, cum zic ei, nu li s’au adus la cunoştinţă ca fiind ale acestuia.

44. Trebuie deci, precum am zis, să se aducă la cunoştinţă şi acest Mare şi Sfânt şi Ecumenic Sinod împreună cu cele şase de mai înainte^[80]. Căci a nu face astfel însemnează mai întâi a nedreptăţi Biserica lui Hristos, trecând cu vederea un Sinod atât de mare şi rupând şi desfăcând legătura şi unirea ei cu o atât de mare parte; iar al doilea însemnează că şi iconomahii, a căror impietate ştiu bine că o urâţi nu mai puţin decât ale celorlalţi eretici, vor lua îndrăzneală, având pretext să sporovăiască, că nu într’un Sinod Ecumenic s’a con­damnat impietatea lor, ci că nu-i atinge decât judecata unui singur scaun.

45. Pentru toate acestea cerem şi Vă îndemnăm ca fraţi, dând pilda celor cuvenite, ca şi în epistolele şi în toate istoriile şi discuţiile bisericeşti să-l număraţi şi socotiţi împreună cu cele şase Sfinte Sinoade Ecumenice, punându-l ca al şaptelea după acelea.

46. Iar Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, primul şi marele Arhiereu, care S’a adus jertfă bine pri­mită pentru noi şi Şi-a pus sângele Său răscumpărare pentru noi, facă El ca cinstitul vostru cap arhieresc să se ridice mai presus decât neamurile barbare care vă înconjură; facă El ca să săvârşiţi lin şi paşnic drumul vieţii; facă El ca să aveţi parte şi de moştenirea cea de sus în nespusă bucurie şi veselie, acolo unde e locaşul tuturor celor ce se veselesc şi de unde a fugit orice du­rere şi suspin şi întristare, în Însuşi Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

Vă foarte rugăm ca încă nici Voi să nu încetaţi să pomeniţi pe Smerenia noastră, după datoria sfinţeniei părinteşti^[81].

---

[1] Titlul acesta e dat după manuscrisele grecești folosite de Montacutius. În traducerea latină a lui Fredericus Metius, reprodusă și de Baronius (Annales eccl., t. X, ad ann. 863) și făcută după doi codici defectuoși (unul din biblioteca Vatticellana, altul din biblioteca grecilor din Roma), Enciclica e intitulată: Encyclica, sive, Circularis Epistola ad Patriarchales sedes Orientis. Photius miseratione Divina Arhiepiscopus Constantinopolis novae Romae et Oecumenicus Patriarcha. Deosebirea inscripției după manuscrise arată, cum observa și Montacutius, (op. cit., p. 62), că ea nu provine de la Fotie, ci a fost adăugată ulterior: Neutra igitur a Photio videtur impressa , sed deinceps addita.

[2] Acest început a făcut pe unii să creadă, pe nedrept, că textul Enciclicei nu s’a păstrat complet. (J. Hergenrdfher: Photius, Patriarch von Constantinopel, vol. I, Regensburg 1867, p. 642, n. 10).

[3] În text εὐσεβεῖς (pioși), întrebuințat încă din timpul marilor lupte hristologice (sec. IV) pentru a arăta pe ortodocși.

[4] Armenii sunt monofiziţi. Erorile lor sunt arătate de Baronius, explicând acest loc din enciclica lui Fotie (în op. cit. 255 A): Consideră natura divină a Mântuitorului ca putând să sufere (patibilis); pe cea umană ca impasibilă (aftartodochetism); zic că Sfânta Treime întreagă suferă în răstignirea Mântui­torului (Trinitatem pati dicunt); la imnul liturgic ..Sfinte Dum­nezeule” adaugă „Care S’a răstignit pentru noi’” (qui crucifixus est pro nobis); pe Sfântul Duh Îl numesc mai mic decât Tatăl şi decât Fiul (subordinațianism); la împărtășire întrebuințează azimă, iar apă nu; nu cinstesc icoanele.

[5] Readucerea Armenilor la ortodoxie a fost una din marile griji ale lui Fotie.

[6] Ἡ καθολική Ἐκκλησία însemnează în anticitatea creştină (de la Ignaţiu al Antiohiei şi Policarp al Smirnei, sec. II), Bise­rica cea mare şi ortodoxă, spre deosebire de secte. Catolicitatea eră sinonimă cu ortodoxia.

[7] Monofiziţi. Petrii sunt: Petru Mongus, episcop de Ale­xandria şi Petru Gnafevs (Fullo), episcop de Antiohia; ambii au recunoscut enoticonul împăratului Zenon (482).

[8] Joc de cuvinte: τοὺς πετροβόλους Πέτρους.

[9] Episcop monofizit (încep. sec. VI), inițiatorul aftartodocheților, numiți și iulinaniți, fanteziști și gaianiți.

[10] Cf. Psalm. 79.

[11] Pentru combaterea postirii sâmbetelor vezi şi Leon arhiep. Ahridei în epistola către Leon de Trani, Migne, P. G. 120, 840; Nichita Stithatos, Contra Latinilor XI, Migne, P. G. 120, 1017 sq. Că practicarea acestui post, ca şi combaterea lui sunt vechi o dovedeşte o scriere (Trebuie să postim Sâmbăta?) atribuită de Ieronim lui Hipolit.

[12] Citat de Hermann Mulert în Konfessionskunde, Giessen, 1927, p. 80 şi în Christentum und Kirche in Russland und Hem Orient, Tubingen 1916, p. 21, în scopul de a arăta că Fotie încerca prin aceasta să motiveze „nimicurile aparente” (scheinbare Kleinigkeiten) puse la baza schismei.

[13] A se vedea și Opusculum contra Francos în Monumenta graeca ad Photium ejusque historiam pertinentia, edit. de J. Hergenrother, Ratisbonae, 1869, p. 62-71.

[14] Comp. şi Nichita Stithatos, op. cit.

[15] Vezi și Nichita Stithatos, op. cit., col. 1011, 1019.

[16] Aluzie la unul din cele trei signacula (oris, manus et sinus) ale maniheilor, a căror morală riguroasă oprea căsătoria.

[17] Vezi şi erorile latinilor arătate de Teofilact al Bulga­riei, Migne, P. O. 126, 224.

18 Comp. Nectarie al Ierusalimului, care numeşte aceasta ἱερόσυλον τόλμημα op. cit. p. 23.

[19] „Adecă fără de dar ca și el”, adaugă traducerea Mitrop. Grigorie, p. 7, ironie pe care Pr. O. Georgescu, op. cit. p. 79, n’a înţeles-o, cum nici probabil textul străin, de care s’a servit.

[20] Vezi şi Teofilact al Bulgariei, care consideră zdruncinată credinţa creştină prin adaosul Filioque în simbol (op. cit., col. 241 (13); de aceea zice: Δεῖ δέ Σύμβολον εἶναι τοῦ πιστοῦ τὸ Σύμβολον πάσης ἀπηλλαγμένον παραποιήσεως (ibid., col. 225 Β). Pentru punctul de vedere contrar, vezi Vissarion: Προς Άλέξιον Λάσκαραν τὸν φιλανθρώπινον περὶ τῆς ἐκπορεύσεως τοῦ άγίου Πνεύματος, Migne, P. G. 161, 344-345 şi De succesu synodi Florentines et de processione Spiritus Sancti, Migne, vol. cit., col. 417.

[21] Citind probabil κοινολογήσαντες, in loc de καιναλογήσαντες, Mitr. Grigorie traduce „zic de obşte”, lecţiune mai puţin accep­tabilă.

[22] Comp. Teofilact al Bulgariei, în op. cit., col. 225-232 (3-7) şi 241 (13).

[23] Comp. Fotie, Μυσταγωγία, Migne, P. G. 102, col. 313 (38), 320-321 (42); Nichita al Maroniei, mitr. de Tesalonic: Λόγοι διάφοροι πρὸς διάλογον ἐσχηματισμένοι περὶ τῆς ἐκπορεύσεως τοῦ ἁγίου Πνεύματος, Migne, P. G. 139, 204 Α, Diaconul Pantateun: Tractatus contra errores Graecorum, Migne, P. G. 140, 488-491; Marcu Eugenicul combătut de Vissarion: Ἀπόκρισις πρὸς τὰ τοῦ Ἐφέσου κεφάλαια, Migne. P.G. 161, 233 Α, Β; Teofilact al Bulgariei, în op. cit., col. 229 C, 232 A; Ioan Veccos: Περὶ τῆς ἐκπορεύ­σεως τοῦ ἁγίου Πνεύματος, Migne, P. G. 141, 737 (4), 780 (43).

[24] Comp. Fotie, Μυσταγωγία, col. 292 (11); Teofilact, în op. cit., col. 232 A (δυὰς θεοτήτων).

[25] Comp. Nichita al Maroniei, în op. cit. col. 192 B; Ioan Veccos: Περὶ τῆς ενώσεως καὶ εἰρήνης τῶν τῆς παλαιᾶς καὶ νέας Ῥώμης ἐκκλησιῶν, Migne, P. G. 141, 100 (38), 101 (40).

[26] Comp. Fotie: Epist. către arhiep. Aquileii Migne, P. G. 102, 801; Μυσταγωγία, col. 312 C (31), 392 (4); Nichita al Maroniei, în op. cit , col. 196 B; Diaconul Pantaleon, în op. cit. col. 487-488, 490-491 ; Vissarion: Πρὸς Άλέξιον Λάσκαραν, col. 392 D-393.

[27] Comp, Ioan Veccos: ΙΙερὶ τῆς ἐνώσεως καὶ εἰρήνης, col. 105 (43).

[28] Comp. Fotie: Μυσταγωγία col. 313 A (32), 324 C- 325 A (46).

[29] Ibidem, col. 297 (18), 392 (5).

[30] Comp. Fotie: Μυσταγωγία col. 313 (32); Ioan Veccos: Ἀντιῤῥητικά τοῦ λόγου ὃν ὁ Φώτιος κατὰ Λατίνων πρός τινα φιλόσοφον Εὐσέβιον ἔγραψε, οὗ ἡ ἐπιγραφή „περὶ τῆς τοῦ ἁγίου Πνεύματος Μυσταγωγίας”, Migne, Ρ. Ο. 141, 773-776 (32).

[31] Ioan Veccos: Περὶ τῆς ἐνώσεως καὶ τῆς εἰρήνης, col. 52 (15).

[32] Comp. Fotie: Μυσταγωγία, col. 341 (63).

[33] Comp. Ioan Veccos: Περὶ τῆς ἐνώσεως καὶ τῆς εἰρήνης, col. 105 (44).

[34] Comp. Fotie: Μυσταγωγία, col. 292 (11), 313 (33), 325 Β (47). ,

[35] Comp. Ioan Veccos: Ἀντιῤῥητικά., col. 776 (34)ί

[36] Comp. Fotie: Μυσταγωγία, col. 313 (34), 332 (53),

[37] Ioan XV, 26. Pentru argumentul biblic despre purcederea Sfântului Duh numai de la Tatăl vezi şi Epist. lui Fotie către Arhiep. Aquileii, col. 801 (8), 804,C (1.1), 808 (14) şi Mυσταγωγία, col. 297-301 (20-30), 328-340 (48-59), 344 (65), 384 (90),  388 (94).

[38] Pentru argumentul tras de romano-catolici din Ioan XVI, 14 vezi Μυσταγωγία col. 297 (20), 300-301 (21-22).

[39] Joc de cuvinte: τὴν Βασίλειον τῆς Ἐκκλησίας σταλὴν, τὸν μέγα Βασίλειον. De asemenea în Μυσταγωγία, col. 357 Β (78),· Ioan Veccos: Ἀντιῤῥητικά col. 829 (77).,

[40] Comp. Fotie: Μυσταγωγία, col. 344 (66), 345 (68), 349 (69), 352 (71), 360-361 (78) şi epistola către arhiep. Aquileii, col 797 B, C şi 809 (16), (despre Ambroziu, Augustin. Ieronim): Dacă zece-douăzeci de părinţi se pronunţă pentru Filioque, sunt nenumăraţi cei care se pronunţă contra; col. 816 (23): cei care sunt pentru purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul sunt βραχεῖς τῷ ἀριθμῷ ἀλλ’οί πλείους εἰπεῖν οὐκ ἠνέσχοντο, comp. şi încep. Par. 24, col. 817 A. Fotie dă şi exemple de Părinţi care au învăţat greşit unele lucruri (Dionisie al Alexandriei, Metodiu, Irineu, Papia): epist. către arhiep. Aquileii, col. 813 (21), 816; Μυσταγωγία col. 356-357 (75), 393 (9). În tot cazul, părerile unor Părinţi nu pot obliga contra Sfintei Scripturi: epist. către arhiep. Aquileii, col. 816 Β (22).

[41] Comp. Μυσταγωγία col. 316 (35), 392 (5, 7). Înrudit cu acest argument e cel din epist. către arhiep. Aquileii, col. 804 A, Β (10), 805 A, Β (12).

[42] Comp. Ioan Veccos: Ἀντιῤῥητικά col. 776 (35).

[43] Vezi nota 23.

[44] Comp. Μυσταγωγία col. 320-321 (44) şi 392 (2); Nichita al Maroniei, în op. cit., col. 192 B: Dacă Sfântul Duh pur­cede şi de la Fiul, purcederea va fi dublă: ἒσται αὐτῷ διπλῆ ἡ ἐκπόρευσις. Εἰ δὲ διπλῆ ἡ ἐκπόρευσις, διπλοῦν καὶ τὸ ἐκπορευόμενον. Εὶ δὲ διπλοῦν οὐχί ἁπλοῦν‧ οὐχ ἁπλοῦν ἂρα τὸ Πνεῦμα κατά σε‧ τὸ δὲ μὴ ἁπλοῦν σύνθετον καὶ μεριστόν‧ ὃ δὲ ἑστι τοι­οῦτον, οὐ Θεός… Pentru combaterea argumentului, vezi Ιoan Veccos: Περὶ τῆς ἑνώσεως καὶ εἰρήνης, col. 317 (38).

[45] Comp. Teofilact al Bulgariei, în op. cit., col. 232 A (τετράς προσώπων); Ioan Veccos: Ἀντιῤῥητικά, col. 780 (43); Vissarion: Ἀπόκρισις πρός τά τοῦ Ἐφέσου κεφάλαια în op. cit., col. 205 D-208 A. Vezi şi Μυσταγωγία col. 317 (38).

[46] Ibidem, col 292 (11 şi 12); Ioan Veccos.· Αντιρρητικά .col. 749 (11), 776-777 (37).

[47] Aci şi un rând mai jos, Pr. G. Georgescu, op cit., p. 82, traduce greşit pe ϋπαρξις cu consubstanţialitate.

[48] Comp. Vissarion, Ἀπόκρισις, col. 204-205.

[49] Vezi și epist. către arhiep. Aquileii, col. 801 (9) și Μυσταγωγία, col. 392 (4).

[50] Comp. Μυσταγωγία, col. 341 (64); Ioan Veccos: Ἀντιῤῥητικά, col. 776 (36).

[51] În Μυσταγωγία, col. 344 A (64), Fotie mai zice: Dacă Sfântul Duh purcede şi de la Fiul, atunci El e şi născut (ca Fiul) și purces în acelaşi timp (ὥστε τὸ Πνεῦμα γεννητόν τε ἅμα καὶ ἐκπορευτόν).

[52] O variantă a acestui fragment  în epist. către arhiep. Aquileii, col. 805 A (11).

[53] Comp. pentru acest paragraf și Μυσταγωγία, col. 316-317 (38).

[54] Comp. epist. către arhiep. Aquileii, col. 801 C.

[55] Diac. Pantaleon, în op. cit., col. 567, contestă autenticitatea can. 64 apostolic , afirmând că nu era cunoscut pe vremea Papei Silvestru (încep. sec. IV). Vezi și Matei Karyofilos: Ἀντιῤῥησις πρὸς Νεῖλον (Refutatio Nili) Migne P.G. 149, 812; Apostolii nu zic nimănui despre postul de sâmbăta, despre care Părinții Sinodului quini-sext (692) au aiurat (οἱ τῆς πενθέκτης συνόδου ὀνοειροπολοῦσιν)!

[56] Postul de Sâmbăta nu era general în Apus. Vezi Matei Karyofylos, în op. cit., col, 813. Vezi şi Ambrozie, epist. 19 şi 118, Augustin, epist. 88.

[57] Vezi și Constituțiile apostolice,V, 15, 20. Nichita Stithatos. Migne P.G. 120, 1018 B, C, citează alt canon. Pr. G. Georgescu, op. cit., p. 84 citează can. 69 și 70 ale sfinților apostoli, care se referă la post, dar nu menționează pe cel de sâmbăta. Can. 64 citat de Fotie se găsește în unele ediții ca al 66-lea , cf. Πηδάλιον, ediția 5 Ioan Nicolaidis Kesisoglu, Atena, 1908, p. 93, n. 1.

[58] Comp. Nichita Stithatos, în op. cit., 1018 (12, 14); Teofilact al Bulg., în op. cit., col. 237 (10); Teofilact se re­feră şi la Sinodul din Laodiceea (c. 360) şi la Sfântul Vasile. Despre postirea sâmbetei, vezi şi Gheorghe Sholarios: Κατὰ τῆς τῶν Λατίνων ἐν Σαββάτῷ νηστείας Migne, P.G , 160, 734- 740; Ma­nuel Calecas: Contra Graecorum errores libri quatuor, Migne, P. G. 152, 217 şi n. 81; Pantaleon, în op. cit., col. 567-568 (citează epist. 1 a Papei Silvestru (ad Decentium) pentru justificarea postului de sâmbăta; Matei Karyofylos, în op. cit., col. 812-816.

[59]  Sinodul de la Gangra (343) condamnă pe eustațieni (Eustațiu, episcop de Sevastia în Armenia), care erau contra căsătoriei, mai ales a preoților.

[60] Can. 13.

[61] Mt. XIX, 6.

[62] Ep. Evrei XIII, 4.

[63] 1Cor. VII.

[64] Comp. Nichita Stithatos, Migne, P.G. 120, 1018-1019 (14, 15); Teofilact al Bulgariei, în op. cit., col. 237 (11); diac. Pantaleon, în op. cit., col. 560-567; Nil Cavasila, Libri duo de causis dissensiorum in Ecclesia et de papae primatu. Migne, P.G. 149, 713, 716, citează canoanele 13 și 15 ale Sinodului VI Ecumenic; Gheorghe Scholarios, în op. cit., 741-744.

[65] Matei XXV.

[66] Traducerea Mitropolitului Grigorie zice: „ce se numea arătat”. Lecțiunea acestui loc nu e bine stabilită; textul are τορῶς, ceea ce nu are sens; de aceea trebuie preferat τὸ Ῥῶς și înțeleși rușii. Vezi și J. Dvornik, op. cit., p. 143, 146 n.3, 182; Alfred Rambaud, Histoire de la Russie, ed. 7, Paris 1918, p. 40, 42, 45; N. Bonwetsch, Kirchengeschichte Russlands, Leipzig (Wissenschaft und Bildung no. 190) 1923, p. 1. Comp. omilia lui Fotie εἰς τὴν ἔφοδον τῶν Ῥῶς.

[67] Adică a Imperiului Bizantin.

[68] Rom. I.

[69] Vezi Hergenrother, Photius II, 595; Pichler, Geschichte der Kirchlichen Trennung zwischen dem Orient und Occident, vol. II, Munchen 1865, p. 2-4; numai patima îi face pe Jager-Lucaci să spună că ruşii datorează primele elemente de creştinism împăratului Leon VI (886-912) şi deci nu lui Fotie. (Istoria Iui Fotie patriarhul Constantinopolului, urzitorul schismei greceşti, Baiamare 1892, p. 292).

[70] Rom. X, Fapt. Ap. VIII, 10.

[71] Rom. X, 18; Psalm XVIII, 5.

[72] Din faptul că Fotie nu precizează şi nu dezvoltă aceste acuzaţii, Hergenrother (Photius I, 647, n. 34) deduce că ele erau de mică importanţă. Cuvintele în care se exprimă Fotie lasă însă să se înţeleagă contrariul.

[73] Vezi Hergenrother, Photius I, 647, n. 33. La 869 Papa Adrian II va cere la Constantinopol să i se trimită înapoi spre pedepsire acești clerici.

[74] Comp. F. Dvornik, op. cit., p. 190, n. 1.

[75] Papa Nicolae I are ocazie să vorbească în treacăt despre Sinodul VII Ecumenic în Epistola către Împăratul Mihail III, Migne, P.L. 119, 945.

[76] Fotie vorbeşte despre Sin. VII Ec. şi în epistola despre înscăunare către papa Nicolae I, în Migne, P. O. 102, 592-593 şi în cea către Patriarhii Orientului şi economul Bisericii din Antiohia (vol. cit., 1024, după Τόμος χαρᾶς) şi în epist. către regele Mihail (Boris) al bulgarilor (vol. cit., 649 sp.).

[77] Ceea ce însemnează că textul nostru e copia exemplarului trimis patriarhului de Alexandria.

[78] V. Hefele-Leclercq: Hist. des Conc. III, II, 754 n. 2.

[79] Ibidem, p. 752. Comp. şi epist. către regele Mihail al bulgarilor (op. cit., col. 649), unde dă şi numele Papei (Adrian) şi numele Patriarhilor ortodocşi: Apolinarie al Alexandriei, Teodoret al Antiohiei, Ilie al Ierusalimului.

[80] Această frază lipseşte în traducerea Mitropolitului Grigore (p. 23).

[81] Această ultimă frază, care e un adaos, lipseşte în tra­ducerea Mitropolitului Grigore.